arhanghel (arhangheli), s. m. – 1. Căpetenie a îngerilor. – 2. Sărbătoare a arhanghelilor Mihail și Gavril, pe 8 noiembrie. – 3. Colac rotund care se face de obicei din patru bucăți de aluat împletite, care au deasupra patru cruci din același aluat. Face parte din primul grup de colaci care se împart pentru pomenire preotului și paracliserului. – 4. Eufemism pentru bici sau gîrbaci. – Var. aranghel, ranghel. – Mr. arhanghil, megl. ranghilă. Gr. ἀρχάγγελος prin intermediul sl. archangelū. Sensul 4 se explică prin obiceiul de a păstra în spatele icoanei nuiaua cu care se bat copiii, cf. sfîntul Nicolae.

să-ți bată copiii / copiii cu basca / copiii cu ziarul ud / copiii și nevasta expr. folosită ca hiperbolă într-o descriere

să-ți bați copiii / copiii cu basca / copiii cu ziarul ud / copiii și nevasta expr. folosită ca hiperbolă într-o descriere

DE⁴ prep. I. (Introduce un atribut) 1. (Atributul exprimă natura obiectului determinat) Țară de democrație populară. Spirit de inițiativă. Articol de fond. Cîntec de dragoste. ▭ Unei copile ca jupînița Marușca, îi trebuie un bărbat cu strălucire de soare. SADOVEANU, F. J. 397. Și ca la mîndre nunți de crai, Ieșit-a-n cales-ales crai. COȘBUC, P. I 56. ◊ (Atributul are și sens partitiv fiind uneori un substantiv în genitiv) Da eu, drept să-ți spun, mai degrabă aș bea un rachiu de celălalt mai prost, de-al nostru. SADOVEANU, O. A. I 93. Călătorul, după chip și port, e un negustor, vreun orzar ori cirezar, de care umblă pîn sate după daraveri. CARAGIALE, P. 44. Se vede că și lui dumnezeu îi plac tot puișori de cei mai tineri. CREANGĂ, P. 31. Mă duc să pregătesc ceva de-a mîncării id. ib. 9. ◊ (Atributul califică prin modul de acțiune a obiectului respectiv) Moară de vînt. Ceasornic de precizie. ◊ (Atributul exprimă natura prin specificul preocupărilor unui colectiv sau ale unei persoane) Academia de științe. Ministerul de Finanțe. Conferință de presă. Unitate de artilerie. Ansamblu de cîntece și dansuri. ◊ (Atributul arată calitatea obiectului prin consecințele însușirilor neexprimate) Un tînăr de nădejde. O noapte de pomină. ◊ (Atributul este exprimat printr-un abstract verbal derivat dintr-un adjectiv care arată calitatea) Fumurile satelor, aburul acoperișurilor, pîclele uriașe ale pădurilor suiau într-un văzduh de limpezimea lacrimilor. CAMILAR, TEM. 7. În grădina bordeiului lor crescuse... un măr de toată frumusețea. VISSARION, B. 10. Curtozzi însă era un om de o veselie proverbială. HOGAȘ, DR. II 196. ◊ (Atributul exprimă originea obiectului respectiv, în ce privește locul, timpul sau cauza) Brînză de Brăila. Salam de Sibiu. Vin de Cotnar. Apă de Borsec. Miere de mai. Rană de schijă. ◊ (În titlurile de noblețe) Ducele de Parma. ◊ (Atributul exprimă natura prin aprecierea cantității, valorii, greutpții, dimensiunii sau vîrstei) O bancnotă de 100 de lei. Laminate de grosimea unei foițe. Cale de două zile. Un copil de 2 ani. ▭ L-au bătut copiii de sama lui, căci era cel mai slab. CAMILAR, N. I 19. Doamna Ionescu, femeie ca de patruzeci de ani. CAMIL PETRESCU, T. II 7. 2. (Atributul exprimă materia) a) (Materia propriu-zisă din care este confecționat un lucru) Făcut din. Stofă de lînă. Haine de pînză. O masă de lemn. Un inel de aur. Vapori de apă. Straturi de cărbune. ▭ Prin întuneric tremurau vîrtejuri de nea. SADOVEANU, O. A. I 99. Pe coastă, la urcuș, Din căsuța lui de humă A ieșit un greieruș. TOPÎRCEANU, B. 54. Pe fața mesei, albă cu dungi de borangic, se grămădea toată îmbelșugarea casei. MACEDONSKI, O. III 8. ◊ (În comparații eliptice, exprimînd natura obiectului determinat) Braț de fier. Inimă de piatră. ▭ Și nici n-auzea În crîng cum pășea... Mînz de aramă, Cu vîntul în coamă. BANUȘ, B. 34. Acest rîu... șerpuiește printre pajiștile și arăturile acoperite, primăvara, cu talazurile de smarald și de aur ale grîului. MACEDONSKI, O. III 3. ◊ (Determinînd substantive care arată o măsură, o parte, atributul arată obiectul din care se ia cantitatea sau bucata respectivă) Un metru de pînză. Un hectar de pămînt. O baniță de grîu. O felie de pîine. Un bob de grîu. ▭ Izbuti să strîngă bani pentru un petec de grădină. CAMILAR, N. I 22. Acu, ia acolo, oleacă de pospai! aista se cheamă omăt? SADOVEANU, O. A. I 94. Să fi mers o bucată bună de drum. CARAGIALE, P. 37. ◊ a) (Determinînd substantive care denumesc unități de timp) O lună de zile. b) (Determinînd un substantiv cu înțeles colectiv, atributul arată elementele constitutive) Compus din. Consiliul de miniștri. Colectivul de electricieni. ▭ Pădurea de brad de pe Măgură clipi din cetini și dădu și ea zvon. SADOVEANU, B. 24. Ieșit-a-n cale-ales alai De sfetnici mulți și mult popor. COȘBUC, P. I 56. O ceată de băiețandri ieși la iveală cît ai clipi din ochi. MACEDONSKI, O. III 14. Roiuri de albine Curg în rîuri sclipitoare. EMINESCU, O. I 85. 3. (Atributul arată conținutul) Care conține, cu. Un car de lemne. Un pahar de apă. O pungă de bani. O carte de basme. ▭ Curg doniți de lapte. TULBURE, V. R. 39. Cinsteam bucuros cu moșneagul un păhărel de rachiu. SADOVEANU, O. A. I 93. Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci. EMINESCU, O. I 87. 4. (Atributul corespunde unui complement direct) Proprietar de căruță. 5. (Atributul exprimă raportul de filiație) Fiu de muncitor. Tată de erou. Un pui de rîndunică. 6. (Atributul arată apartenența) Crengi de copac. Tăiș de coasă. O rază de soare. Magazin de stat. ▭ La mijloc de codru des Toate păsările ies. EMINESCU, O. I 215. Zori de ziuă se revarsă peste vesela natură, Prevestind un soare dulce cu lumină și căldură. ALECSANDRI, P. A. 120. ◊ (Cu un pronume posesiv sau cu un genitiv, atributul are sens partitiv) Și tot tavanul era scris Cu versuri d-a lui Dionis. COȘBUC, P. I 86. 7. (Atributul arată autorul) Poezii de Eminescu. Un tablou de Grigorescu. O simfonie de Beethoven. ◊ (Atributul indică producătorul unui lucru și natura lucrului) Pînză de păianjen. Ou de găină. 8. (Atributul, determinînd substantive care au origine verbală, sens verbal sau fac parte dintr-o locuțiune verbală, indică subiectul acțiunii) Început de toamnă. La o bătaie de pușcă. ▭ Ascultă, ascultă bătăi de ciocane. BANUȘ, B. 79. Niște șănțulețe ca pentru scurgere de apă... erau botezate de noi tranșee. CAMIL PETRESCU, U. N. 5. Urlete, mugete, șuierături, bubuituri de tun, dangăte de clopot se amestecau într-un concert sinistru, formidabil. BART, E. 389. 9. (Atributul – substantiv sau verb la infinitiv -, determinînd substantive care au origine verbală, sens verbal sau fac parte dintr-o locuțiune verbală, arată obiectul acțiunii) a) (Cu funcțiune de complement direct) Schimb de experiență. Constructor de vagoane. ▭ Să fii de viață nouă și bună făurar. DEȘLIU, G. 7. Știi tu, mîndră, ce ți-am spus La sapă de cucuruz? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 245. ◊ Loc. adv. Cu băgare de seamă v. băgare. ◊ Expr. Dare de seamă v. dare. b) (Cu funcțiune de complement indirect) Setea de cultură. Frica de moarte. ▭ Cine are aripi bune nu știe ce e teama de pămînt. BASSARABESCU, V. 50. Această îndoială de sine... îi stinse, încetul cu încetul, energia lui, nebiruită altădată. VLAHUȚĂ, N. 19. Pînă cînd să creadă lumea... C-orice dor de libertate a pierit? ALECSANDRI, P. A. 82. ♦ (Atributul obiectiv arată și cauza) Onoarea pe care o am de a mă număra oarecum printre prietenii d-voastră. CAMIL PETRESCU, T. I 21. Humuleștenii... au fericirea de a vedea lume de toată mîna. CREANGĂ, A. 74. 10. (Atributul exprimă relația) În ce privește. Tovarăș de drum. ▭ Ăsta-i Ile Caraiman de la Runc, tovarăș de cărăușie cu mine. SADOVEANU, N. P. 15. 11. (Atributul arată locul) a) (Locul existenței) Care se găsește (în, la), din partea... V. de la, din. Moș Gheorghe mă ispiti o vreme despre școală, despre cei de-acasă. SADOVEANU, O. A. I 94. ◊ (În nume topice compuse) Baia de Arieș. Roșiorii de Vede. Vălenii de Munte. ◊ Loc. adj. De față v. față. b) (Punctul de plecare în spațiu) Plecarea de acasă. ▭ Se rîdica domol, deocamdată, simfonia de pretutindeni a revărsatului zile. HOGAȘ, DR. II 109. ♦ (Atributul exprimă și natura obiectului determinat) Aer de munte. ▭ Păsări de apă albe se înalță pe vîrful catargelor. SAHIA, N. 40. ◊ Loc. adj. De jos v. jos. 12. (Atributul arată timpul) Care trăiește sau se petrece în timpul (ziua sau perioada): care datează din. Plănuiau amîndoi viața lor de mîne. CAMILAR, N. I 227. Te rog să ierți scena de adineaori. SEBASTIAN, T. 95. ◊ (Atributul este precedat de articolul adjectival «cel, cea, cei, cele») Vezi un rege ce-mpînzește globu-n planuri pe un veac, Cînd la ziua cea de mîne abia cuget-un sărac. EMINESCU, O. I 130. ◊ (Atributul arată și natura obiectului determinat) Satul risipit pe rîpi... pîrăul Tarcăului... erau căzute într-o negură de noapte. SADOVEANU, B. 9. Sură-i sara cea de toamnă. EMINESCU, O. I 83. Ce să vă spun vouă, oameni de ieri, eu omul veacului. NEGRUZZI, S. I 245. ◊ Loc. adj. De zi cu zi = zilnic. 13. (Atributul arată proveniența; se construiește cu un substantiv sau cu un verb la supin) Cal de dar. Cizme de împrumut. ♦ (Atributul exprimă și natura obiectului determinat) Aburul de borș acru stăruia multă vreme pe cerul gurii soldaților. CAMILAR, N. I 9. Tu nu simțești mirosul de ogor. ISAC, O. 20. 14. (Atributul arată destinația obiectului determinat cu privire la folosire, loc, mod, timp, cauză, scop etc.) Lupta de eliberare națională. Cîntece de masă. Concediu de odihnă. Sală de spectacol. Tren de persoane. Miting de protest. Măsuri de protecție. Lamă de ras. Mașină de cusut. Lampă de masă. Ceas de perete. Servietă de avocat. ▭ În pădurile lumii, Lîngă vetrele omului, Cîteva posturi de veghe. BANUȘ, B. 92. De la postul de observație al ferestrei, Tina Diaconu a urmărit din primele săptămîni mișcările. C. PETRESCU, A. 312. Căruța... sosește la locul de întîlnire al vînătorilor. ODOBESCU, S. III 16. Că-i iarbă de noi Și umbră de voi. ALECSANDRI, P. P. 1. 15. (Atributul gramatical este în realitate substantivul determinat) Ziua de 23 August. În noaptea de marți spre miercuri. Meseria de miner. ◊ Ziua de azi (sau astăzi) v. azi. În ziua de azi v. azi. 16. (Atributul reprezintă termenul care în realitate este determinat de calificativul precedent, acesta din urmă fiind determinat numai formal; din punct de vedere logic «un drag de copilaș» înseamnă «un copilaș drag») Hoțul de păgubaș. Gloaba de cal. O bunătate de fată. O grozăvie de vreme. ▭ Mamele, privind-o-n horă, Se cotesc: «Olio, tu leică, Ce mai drac frumos de noră!». COȘBUC, P. I 97. Dobîndi un drag de copilaș. ISPIRESCU, L. 41. Cea dintăi școlăriță a fost însăși Smărăndița popii, o zgîtie de copilă. CREANGĂ, A. 2. Sărăcuțul de mine! id. P. 22. ◊ Loc. adj. Fel de fel de... = feluriți. [Căprița] face sărituri de necrezut și mehăie, și face fel de fel de nebunii. CARAGIALE, P. 39. II. (Introduce un nume predicativ) 1. (Numele predicativ, construit ca un atribut pe lîngă substantivul subiect care nu se mai repetă, exprimă natura obiectului determinat) Cine e de vină? ▭ În după-amiaza acelei zile, de mare mirare erau cuviosului monah niște meșteșuguri pe care le săvîrșise logofătul Drăghici. SADOVEANU, F. J. 398. ◊ Expr. A fi de... = a avea... A fi de aceeași vîrstă. A fi de competența cuiva. ▭ Abramovici a foat de părere să rămînem în picioare. SAHIA, N. 79. Amîndoi sîntem de-o mamă, De-o făptură și de-o samă. ALECSANDRI, P. A. 104. Să-ți fie (să vă fie etc..) de bine! formulă de urare folosită în diferite împrejurări (după masă, după strănutat etc.). Cumătrul a strănutat... Atunci iedul de sub chersin să nu tacă!... -Să-ți fie de bine, nînașule! CREANGĂ, P. 24. ♦ (Numele predicativ arată materia) Făcut din. Masa e, firește, de brad. CAMIL PETRESCU, U. N. 8. ♦ (Numele predicativ exprimă apartenența, avînd sens partitiv) Tatu-său era de-ai noștri, om de omenie. SADOVEANU, O. A. I 97. 2. (Predicatul nominal alcătuit din verbul «a fi» și un supin exprimă necesitatea: «ce e de făcut?» = ce trebuie (sau ce urmează) să facem?) Ar mai fi de strîns, la un loc, Toate inimile tinere. DEȘLIU, G. 10. E de văzut cum vor rîndui locurile la masa cea mare. SADOVEANU, F. J. 388. III. (Introduce un complement circumstanțial de loc) 1. (Complementul arată punctul de plecare al acțiunii) Din locul (sau dintr-un loc). A zis fetei să se suie în pod, să-și aleagă de-acolo o ladă. CREANGĂ, P. 289. [Luna] pe deal mi se oprea Și cu drag, de sus, privea. ALECSANDRI, P. I 101. ◊ (Complementul circumstanțial de loc e însoțit de alt complement circumstanțial de loc, care arată punctul final al acțiunii) De aici ăînă acasă. ▭ Începe el a o măsura cu ochii de sus pănă jos și de jos pănă sus. CREANGĂ, P. 163. ◊ Loc. adv. De colo (pînă) colo v. colo. De unde pînă unde v. unde. 2. (Complementul arată locul unde se petrece acțiunea) În, la. O lua cu binișorul s-o ducă de partea ulmilor. MACEDONSKI, O. III 6. Ograda lui de toate părțile era îngrădită. DRĂGHICI, R. 100. Ne-a ales pe noi, Doi sau trei voinici, Cu doi-trei cai murgi, În grajd bine odihniți, De patru picioare potcoviți. TEODORESCU, P. P. 179. IV. (Introduce un complement circumstanțial de timp) 1. (Complementul arată punctul de plecare în timp, momentul inițial al acțiunii) Începînd cu (ziua, data, momentul de...). De acum înainte. ▭ De azi ești cineva în vale. DAVIDOGLU, M. 77. Doar nu samîn eu grîu de ieri, de-alaltăieri, să nu fi mai avut a face cu secerători. CREANGĂ, P. 160. De-un veac al șede astfel. EMINESCU, O. I. 93. Rămîi, puică, sănătoasă, Că mo duc de mîni la coasă. ȘEZ. I 141. ◊ Loc. prep. De cu v. cu. ◊ (Complementul este exprimat prin substantive sau adjective care sînt la origine nume predicative; «de mic» înseamnă «de cînd era mic») Noi de copii ne știm. COȘBUC, P. I 77. Încă de mic Te cunoșteam. EMINESCU, O. I 175. De copil încă, el admira ochii cei frumoși ai portretului. id. N. 40. ◊ (Complementul circumstanțial de timp e însoțit de un alt complement circumstanțial de timp care arată punctul final al acțiunii) De dimineața pînă seara. 2. (Complementul arată timpul în care se petrece acțiunea) La, cu ocazia... Mii de noapte aici. CARAGIALE, M. 6. Așteptase de mult ca Huțu să vină de crăciun acasă. SLAVICI, O. I 89. ◊ Loc. adv. De astă dată sau de data aceasta (sau asta) v. dată¹. ♦ (Cu un substantiv adverbial; popular) Crescut-au, Născut-au, Doi meri d-alunei, De toamna sădiți, De veara-nfloriți. TEODORESCU, P. P. 78. 3. (Prepoziția «de» leagă elemente de același fel care se succed în timp) După, cu. a) (În construcții cu funcțiune de circumstanțial de timp cu sens iterativ, adesea cu nuanță modală; numai în loc. adv.) Zi de zi v. zi. Noapte de noapte v. noapte. An de an v. an. b) (În construcții cu funcțiune de circumstanțial de mod) Fir de fir v. fir. Bob de bob v. bob. c) (În construcții cu funcțiune de circumstanțial de loc) Casă de casă = în toate casele (la r’nd), pretutindeni. A umblat casă de casă. d) (În construcții cu funcțiune de complement direct) Om de om = pe toți oamenii (la rînd), o mulțime de oameni. A întrebat om de om. e) (În construcții cu funcțiune de subiect) N-ați plîns văzînd cum trece-n zbor Spre miazănoapte nor de nor? COȘBUC, P. I 90. 4. (Complementul, exprimat printr-un numeral adverbial sau prin construcții asemănătoare, are sens iterativ) De mai multe ori, în strîngerea hîrtiilor, mîinile lor s-au atins. SAHIA, N. 81. Calul se și scutură de treo ori. CREANGĂ, P. 195. V. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza... Rodește spornic holda de muncă și strădanii!. DEȘLIU, G. 6. Țiuie de bucurie Că-i vremea culesului. BANUȘ, B. 87. Crăpau lemnele și pietrele de ger. MACEDONSKI, O. III 33. Și ea, mergînd spre Viorel, Roșind, s-a zăpăcit de drag. COȘBUC, P. I 57. ◊ Loc. adv. De aceea v. acela². Nu de alta = nu din alt motiv. ◊ (Complementul este exprimat printr-un verb la supin) Fata... știa că de făcut treabă nu mai cade coada nimănui. CREANGĂ, P. 287. ♦ (Complementul este exprimat prin adjective) Din cauză că sînt (ești etc.) sau eram (am fost etc.)... Și plîngeam de supărată, Că tu nu te-ai priceput. COȘBUC, P. I 51. De străin și de sărac, Nu știu seara und’ să trag. TEODORESCU, P. P. 326. VI. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Pentru. Ce au azi soldații de mîncare? CAMILAR, N. I 154. Acu n-am vreme de jucării! CARAGIALE, P. 45. Nu-i gîscă, ci-i gînsac; l-am cumpărat de semînță. CREANGĂ, P. 43. Au prins voinicul să zică de joc. SBIERA, P. 36. Toderică... porunci de masă. NEGRUZZI, S. I 82. ◊ Loc. adv. De exemplu v. exemplu. De pildă v. pildă. ♦ (Complementul este exprimat printr-un verb la supin) Ca să..., pentru a... Doba-mi bate de pornit, Nu cată că-s ostenit! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 302. ◊ (Neobișnuit; complementul este exprimat printr-un verb la infinitiv) Îmi rămăsăsă numai zăci galbeni, pe care i-am întrebuințat de a-mi cumpăra o canape. KOGĂLNICEANU, S. 79. VII. (Introduce un complement circumstanțial de mod) 1. (Complementul exprimă modul propriu-zis, numai în loc. adv.) De comun acord v. acord. De altfel v. altfel. De fapt v. fapt. De asemenea v. asemenea. De bună seamă v. seamă. De fel v. fel. De loc v. loc. De obicei v. obicei. De zor v. zor. ◊ (Complementul, exprimat eliptic, are și valoarea unui circumstanțial de timp, în loc. adv.) De viu v. viu. 2. (Complementul arată cantitatea, măsura) Ușă înaltă de trei metri. (Despre soare) A fi de o suliță (sau de două sulițe etc.). Cînd era soarele de două sulițe pe ceri, a plecat în lumea largă. EMINESCU, N. 5. ♦ (Complementul arată mijlocul de schimbare, de cumpărare sau de vînzare) Cu, pentru, în schimbul a..., în valoare de... Am cumpărat de 10 lei. ▭ N-află fier de trei parale. TEODORESCU, P. P. 150. Mă-ntîlnii c-o copiliță, Cerui gură de-o groșiță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 404. 3. (Complementul are și sens consecutiv; în expr.) De moarte = îngrozitor, groaznic, teribil (încît îți dă impresia morții). De minune = admirabil (încît te minunezi). Planul lui Cassian izbuti de minune. VLAHUȚĂ, O. A. 159. De mama focului = cu mare intensitate, cu încordare, în gradul cel mai înalt (încît îți dă impresia de ceva neobișnuit). Cioplea și bocănea de mama focului. REBREANU, R. II 62. Era frumoasă de mama focului. CREANGĂ, P. 276. 4. (Complementul, exprimat printr-un adverb sau o locuțiune adverbială care arată cantitatea, gradul sau intensitatea însușirii ori acțiunii respective, determină un adjectiv sau un adverb la gradul pozitiv, rar și un substantiv dintr-o expresie verbală de tipul «mi-e silă») Cît de puternic cînta sirena! VINTILĂ, O. 8. Așa de bine mi se dezleagă limba, încît s-ar mira părintele Amfilohie auzindu-mă ce fel mă bucur. SADOVEANU, F. J. 263. Eu cînt tot un cîntec... Și-așa mi-e silă să-l cînt. COȘBUC, P. I 64. Acum văz cît se poate de bine. CARAGIALE, P. 38. O rămîi, rămîi la mine, Te iubesc atît de mult. EMINESCU, O. I 110. ◊ (Determinînd un adverb la gradul comparativ, complementul exprimă termenul de comparație) Prefer să spun în proză ce gîndesc, Și mai presus de toate îmi place să tac. BENIUC, V. 29. ◊ Loc. adv. Mai bine de... v. bine. Mai puțin de... v. puțin. VIII. (Introduce un complement circumstanțial de relație) În ce privește, cît despre, privitor la. a) (Complementul determină un adjectiv) Bun de gură. ▭ Se vorbește prin sate despre măria-sa că-i om nu prea mare de stat. SADOVEANU, F. J. 9. [Intră] Tulpină-Voinic, sigur de el. CAMIL PETRESCU, T. II 11. Cănuță a rămas sărman de părinți. CARAGIALE, P. 12. Cu sfetnici vechi de zile mă-ntîmpinași în cale. EMINESCU, O. I 91. Bătrînețele m-au făcut olog de picioare. ALECSANDRI, T. I 430. ◊ (Adjectivul determinat în calitate de nume predicativ este același cu cel prin care se exprimă complementul) De cuminte, vedea că-i cuminte. SBIERA, P. 218. De frumoasă, ești frumoasă, Dar iia nu ți-o știi coasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 427. b) (Complementul determină o construcție folosită ca termen de comparație) De bună, e ca o bucată de pîne albă. RETEGANUL, P. II 43. De bărbată, e bărbată ca focul. id. ib. 46. c) (Complementul determină un verb) De foame ar fi ce-ar fi, Dar n-am cu ce mî-nveli; De-nvelit aș mai lăsa, Dar n.am cu ce mă-ncălța. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 464. ◊ (Complementul este exprimat prin supinul verbului determinat sau printr-un substantiv din familia acestuia) Am auzit de tine, da de văzut nu te-am văzut. EMINESCU, N. 6. Ai gonit ori te-au gonit, Ai gonit ori ai fugit?... – Nici de goană m-au gonit, Nici de fugă n-am fugit. TEODORESCU, P. P. 69. IX. (Introduce un complement de agent) Povestea Sindipii... scrisă de mine, cuviosul Chesarie. SADOVEANU, D. P. 6. Pe vremile acele, mai toate țările erau bîntuite de războaie grozave. CREANGĂ, P. 183. Își simte gîtu-atuncea cuprins de brațe reci. EMINESCU, O. I 95. Aceste adunări se convocau de domn. BĂLCESCU, O. II 13. ♦ (Franțuzism neobișnuit și învechit; după locuțiuni verbale ca «a fi alcătuit», exprimînd elementele componente) Din. Parcul meu se compune de doi plopi plutași, trei paltini, cîțiva tei. NEGRUZZI, S. I 96. Au agiuns numai pănă la lăcașul spu cel de vară, care închipuie un chioșc alcătuit de frunză. DRĂGHICI, R. 160. X. (Introduce un complement indirect) 1. (După verbe ca «a vorbi», «a spune», «a afla» și după locuțiuni verbale ca «a-și face o idee» etc.) Despre. I... ra! moș Nichifor, nu mai spune de lup, că tare mă tem. CREANGĂ, P. 120. Vorbind de-a lor iubire, iubire fără saț Ea se lăsase dulce și greu pe al lui braț. EMINESCU, O. I 97. Nu cînt de-mpăratul tău, Ci cînt pentru dorul meu. TEODORESCU, P. P. 83. ◊ (După verbe ca «a uita», «a-și aminti» și locuțiuni verbale ca «a-și aduce aminte» etc.) Ș-ai uitat de soarta mîndrei, iubitoarei tale fete! EMINESCU, O. I 83. ◊ (După verbe ca «a rîde», «a se plînge») O să înceapă a rîde lumea de noi. HOGAȘ, DR. II 135. ◊ (După verbe ca «a se îndrăgosti», «a se molipsi», «a se îmbolnăvi») Îndrăgostiți de scripeți și motor, Îi tălmăcim pe scripcă și poemă. DEȘLIU, G. 17. Și fata s-a-ndrăgit de el. COȘBUC, P. I 54. Curînd n-a lipsit a se molipsi de aerul acestui oraș. NEGRUZZI, S. I 20. ◊ (După verbe și locuțiuni verbale ca «a se bucura», «a avea parte», «a da dovadă», «a dispune», «a se folosi», «a avea nevoie») Jupîn Niculăieș Albu... se bucura de ocrotire și de dragoste, cu toate nebuniile pe care le săvîrșea. SADOVEANU, F. J. 394. A avut parte cine știe ce alt drumeț... de patul cel curat. CARAGIALE, P. 41. D-a omului mărire nimic nu dă dovadă. ALEXANDRESCU, P. 79. ◊ (După verbe ca «a se ocupa», «a se interesa», «a se îngriji», «a se convinge», «a-i păsa» și după locuțiuni verbale ca «a avea grijă», «a-și da seama» etc.) De ce nu mă lasă să-mi văd liniștit de ocupațiile mele? SEBASTIAN, T. 30. Îngrijise de un foc ce ardea. MACEDONSKI, O. III 11. Nu de mine, Mi-e de dînsa, ce-a făcut! COȘBUC, P. I 202. ◊ (După verbe ca «a se feri», «a se teme», «a se adăposti», «a apăra» și după locuțiuni verbale asemănătoare sau înrudite ca sens) Răsună Sirenele de care zadarnic te ferești. DEȘLIU, G. 6. Hotărîndu-se dintr-o dată să se puie cu desăvîrșire la adăpost de orice răutate și viclenie a acelui dușman, își luă în poală ulcelele și se duse. SADOVEANU, F. J. 422. Și cu crengi îl apăr pagii de muscuțe și zăduf. EMINESCU, O. I 85. ◊ (După verbe ca «a asculta», «a înțelege») Înțelege de glumă. ▭ Și toată lumea în ocean De tine o s-asculte. EMINESCU, O. I 170. 2. (După verbe ca «a se apropia», «a se atinge», «a se lipi», «a se freca», «a se rezema», «a se sprijini») M-am atins de zid. ▭ Un mutilat cu obrazul ars, ciopîrțit se sprijină de mine. SAHIA, N. 20. Obrazul și-l lipește strîns De piatra cea din veac cioplită. COȘBUC, P. II 261. Căprița s-a apropiat de mîna mea. CARAGIALE, P. 39. ◊ (După verbe ca «a se ciocni», «a se izbi», «a se lovi») Ilona, revenind din stînga, caută găleata, n-o găsește și dă cu ochii de Maria. DAVIDOGLU, M. 16. Fumul acru urca în susul obrajilor, se lovea de marginile căștilor și cobora furișîndu-se pe lîngă gulerele mantalelor. CAMILAR, N. I 11. După ce deșertau oalele, le spărgeau îndată de pămînt. SADOVEANU, F. J. 397. Dete poarta de perete și trecu înainte. ISPIRESCU, L. 359. ◊ (După verbe ca «a se atîrna», «a se lega», «a se prinde», «a țineooBB, «a trage», uneori cu verbul subînțeles, sau după interjecții cu valoare verbală asemănătoare) Voiam să mă înțeleg cu el, să-l fac să se ție de tocmeală. SADOVEANU, O. A. I 91. Omul... plecă deznădăjduit, trăgînd de funie văcșoara. SANDU-ALDEA, D. N. 245. Pune omului merinde-n traistă și-i dă iapa de căpăstru. SBIERA, P. 58. Nici una nici două, haț! pe ied de gît. CREANGĂ, P. 23. Care-a fost voinic mai mare Acum e legat mai tare, Și de mîni, și de picioare, Cu lanțuri și cu zăvoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. Sta Codreanul frățior Cu butucul de picior. ALECSANDRI, P. P. 90. ◊ (După verbe și locuțiuni ca «a fugi», «a se îndepărta», «a se lepăda», «a se curăța», «a scuti», «a scăpa», «a se lăsa păgubaș», «a se sătura», «a trece», «a se despărți», «a se deosebi») Tînărul... se șterge de sudoare. CARAGIALE, P. 45. Fetelor, hăi! s-a trecut de șagă CREANGĂ, P. 9. Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare, Cum revarsă luna plină liniștita ei splendoare! EMINESCU, O. I 136. Hai, copii, cu voinicie, Să scăpăm biata moșie De păgîni și de robie! ALECSANDRI, P. A. 36. 3. (După verbe ca «a umple», «a încărca», «a îmbelșuga») După delușoare, automatele porniră cu deznădejde... și noaptea se umplu de spaime. CAMILAR, N. I 100. Vezi, cît ești de avan, moș Nichifor, cum îți încarci sufletul de păcate?! CREANGĂ, P. 134. 4. (După expresii verbale ca «e bine», «e rău», uneori fără verbul «a fi» și după interjecții ca «vai!») Pentru. Ferice de el! ▭ Pe urmă am fugit, am umblat prin lume, vai de capul meu! SADOVEANU, O. A. I 195. ◊ (După interjecții complementul poate fi repetat) Vai de ea și de ea! S-o fi îmbolnăvit, s-o fi întîmplat ceva. MACEDONSKI, O. III 7. ◊ Expr. A fi ceva (sau a nu fi nimic) de cineva sau de capul (cuiva) = a avea o oarecare valoare (sau a nu avea nici una), a fi de oarecare însemnătate. E ceva de capul lui. ▭ Trebuie să fie ceva de ciobanul acela. ISPIRESCU, la TDRG. ◊ (După verbe ca «a se alege», «a fi») Praful s-a ales de ea. ◊ (Eliptic) Era o învălmășeală acolo: lucruri stricate, bastoane rupte, umbrele vechi – mai mult scheletul de ele – și mai ales praf și hîrtii. BASSARABESCU, V. 42. Ce folos de tine, dragă, Că ești albă și spălată Și trăiești tot supărată? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 375. 5. (După verbe ca «a lua», «a lăsa», «a da», «a trece») Știu eu tare bine că boierul m-a luat de nebun. CREANGĂ, P. 157. Murise vecinul și lasase de moștenire fiilor și nepoților ura și vrajba. EMINESCU, N. 3. Dincoace-ndemnul firii trece de taină mare. ALEXANDRESCU, P. 44. Dă-mi pe Vidra ta de vamă. ALECSANDRI, P. P. 99. 6. (În legătură cu construcții distributive) Pentru. S-au împărțit cîte 3 cărți de om. Ne-a dat 10 lei de cap. ▭ De tot carul șese boi, Înjugați doi cîte doi. ALECSANDRI, P. A. 93. Porcii ți-oi plăti...: De tot mascurul Ți-oi da galbenul. TEODORESCU, P. P. 461. 7. (După adjective ca «vrednic», «demn», «capabil», «independent», «plin», «bucuros» etc.) Bucuros de oaspeți. ▭ Revăd măceșii plini de foare. GALACTION, O. I 17. ◊ (După adjective verbale, complementul indirect este echivalentul complementului direct al verbului corespunzător) Om știutor de carte. Popoare iubitoare de pace. 8. (Complementul este exprimat printr-un verb la infinitiv) Capabil de a învăța. Ferește-te de a munci superficial. 9. (Franțuzism; verbul «a schimba» este greșit construit cu un complement indirect în locul complementului direct) Am schimbat de steaguri și ne-am răzlețit. ANGHEL, PR. 159. XI. (În construcții cu funcțiune de complement direct) 1. (Complementul are sens partitiv) Ceva din, cîte ceva din, o parte din. Avem de toate. Învățăm de toate. ▭ [Copilul] văzu că nu mai are de nici unele. ISPIRESCU, L. 287. 2. (Complementul este exprimat printr-un supin) Cu, în ce privește. Am terminat de scris. Am isprăvit de treierat. ▭ Nu s-a lăsat pînă n-a gătat de văzut toate minunile orașului. VINTILĂ, O. 42. După ce sfîrșea de dus apă la case, stropea ulița mare. CAMILAR, N. I 26. ◊ Expr. A avea de (+ supin) = a trebui să..., a avea obligația de a..., a voi să... Am de vorbit ceva cu tine. Am ceva de scris. ▭ Am de lăsat o vorbă pentru Lumea cea nouă! DEȘLIU, G. 42. Parcă era pe patul morții și spunea tot ce avea de spus, o dată pentru veșnicie. SADOVEANU, O. A. I 97. ◊ (Complementul are sens final, exprimînd destinația) Ne-a adus ceva de mîncat. Le-a dat de scris. ◊ (Complementul este exprimat printr-un substantiv abstract cu sens verbal) Ne-ai adus de mîncare? Am mult de lucru. ◊ Expr. A-și face de lucru (cu ceva sau cu cineva) v. lucru. 3. (Popular, înaintea unui verb la infinitiv) N-oi mai înceta d-a plînge. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 159. 4. (În imprecații, introduce complementul direct substantival care urmează după complementul direct exprimat prin forma neaccentuată a pronumelui personal) Mînca-i-ar ciuma și holera de hoți! La TDRG. Bat-o dumnezeu de babă, s-o bată! CREANGĂ, P. 125. XII. (În construcții cu funcțiune de subiect) 1. (Popular; construcția prepozițională are sens partitiv) N-o scrie [scrisoarea] cu cerneală, Că de-aceea-i multă-n țară, O scrie cu argințel, Că de-acela-i putințel. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 117. 2. (Subiectul este exprimat printr-un verb la supin, avînd ca predicat o expresie verbală) E ușor de văzut. E greu de citit. ▭ E greu de aflat adevărul... zise și inginerul turnînd vin în pahare. SADOVEANU, O. VIII 286. 3. (Incorect, calc după limba franceză la unii scriitori, precedă infinitivul cu rol de subiect) E groaznic de a vedea cum aceste jivine se răped la stîrvuri. ODOBESCU, S. III 16. XIII. 1. (Face legătura între numeralele cardinale și substantivele determinate) a) (După numeralele cardinale de la 20 în sus, afară de compusele sutelor și miilor cu numeralele 1-19, ca: 101-119, 201-219, 5901-5919 etc.) 20 de oameni. 365 de zile. ▭ O mie de țechini primești? COȘBUC, P. I 109. b) (După numerale cu valoare nehotărîtă ca «zeci», «sute», «mii») Mii de fluturi mici albaștri, mii de roiuri de albine Curg în rîuri sclipitoare. EMINESCU, O. I 85. c) (După numerale fracționare) Cuconu Ioniță scoase două sferturi de irmilic și le dădu lui Gîrneață. HOGAȘ, DR. II 99. d) (În structura numeralelor cardinale de la 20000 în sus, înaintea pluralului «mii») O sută de mii. 2. (Face legătura între articolul adjectival «cel, cea» și numeralul ordinal de la «al doilea», «a doua» în sus) Cel de-al doilea plan cincinal. XIV. Element de compunere, formînd cuvinte care se scriu împreună (v. cuvintele respective: deasupra, despre, deoarece etc.), locuțiuni care se scriu în două cuvinte (v. al doilea cuvînt: de către v. către, de cum v. cum, de la v. la etc.) sau care se scriu în mai multe cuvinte (v. cuvîntul caracteristic: de îndată ce v. îndată, de vreme ce v. vreme etc.). 1. În adverbe sau locuțiuni adverbiale ca: deasupra, dedesubt, degeaba, deocamdată, deodată, deoparte, deopotrivă, deseară, devreme etc., dimpotrivă, dinainte, dinapoi, dindărăt etc., de aceea, de cu seară etc., nicidecît, nicidecum etc. 2. În prepoziții sau locuțiuni prepoziționale ca: despre, de către, de la, de lîngă, de pe, de peste, de sub etc., din, dintre, dinspre, dinaintea, dindărătul etc., de dinaintea, de dindărătul etc. 3. În conjuncții sau locuțiuni conjuncționale ca: de cum, de cînd, de îndată ce, deoarece, de vreme ce etc. 4. Rar, în substantive și adjective ca: demîncare, deplin.

COPIL¹, copii, s. m. 1. (Indică o persoană, mai ales în vîrstă fragedă, în raport cu părinții) Fiu, fiică. Dragii mei copii, v-ați făcut mari. ISPIRESCU, L. 33. Lasă să se ducă numai nevasta d-tale cu copilul. CREANGĂ, P. 169. Începe a striga: Copii, copii, copii, veniți la mama să vă leie! CREANGĂ, P. 289. Cînd l-aude numai dînsul își știa inima lui, Căci copilul cu bobocii era chiar copilul lui. EMINESCU, O. I 84. Copil legitim v. legitim. Copil nelegitim (sau natural) v. c. Copil adoptiv (sau, popular, de suflet) v. adoptiv. ◊ Expr. A face copii = a procrea. Numai un copil o să faceți. El o să fie Făt-Frumos. ISPIRESCU, L. 2. Unde (și-)a înțărcat dracul copiii = în locuri depărtate și pustii. Își întinsese hotarele împărăției sale pe unde a înțărcat dracul copiii. ISPIRESCU, L. 11. O casa de copii v. casă. ◊ (Familiar, cuvînt cu care se îndeamnă sau se cheamă animalele) Iată-ne la poștă... Hi... la imaș, copii! ALECSANDRI, T. 45. 2. Băiat sau fată în primii ani ai vieții (pînă la adolescență). Regimul nostru democrat-popular, care urmărește prin toate mijloacele îmbunătățirea condițiilor de trai al maselor, acordă o deosebită atenție ocrotirii mamei și copilului. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2692. Copii eram p-atunci, copilă, Copii drăguți, copii vioi. IOSIF, V. 182. Sînt copii, Cu multe sănii De pe coastă vin țipînd. COȘBUC, P. I 224. Flăcăii ceilalți pe dată s-au făcut nevăzuți, iară noi copiii ne-am întors plîngînd pe la casele noastre. CREANGĂ, A. 8. Cîntecul nevinovat al copilului. EMINESCU, N. 3. Copil de școală (sau, rar, de învățătură) = copil care umblă la școală. Cănuță a rămas sărman de părinți tocmai cînd se făcuse copil de-nvățătură. CARAGIALE, O. I 323. ◊ (Popular) Copil de țîță = sugaci. Boala copiilor = epilepsie. ◊ Loc. adv. De (mic) copil = din copilărie. Plopii! Mă cunosc ei bine, De copil. COȘBUC, P. I 261. ◊ Expr. (Despre bătrîni) A ajunge în mintea copiilor = a-și pierde judecata. (Adjectival, rar) Să mai privesc o dată cîmpia-nfloritoare, Ce zilele-mi copile și albe le-a țesut. EMINESCU, O. I 6. 3. Tînăr, adolescent. Arald, copilul rege, uitat-a Universul. EMINESCU, O. I 91. (Alintător) Badea meu, tînăr copil, Roșu ca un trandafir. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 39. (La vocativ, ca termen de îndemn către prieteni) Beți copii, toți după mine Și-nchinați cupele pline. ALECSANDRI, P. II 48. ◊ (În trecut) Copil de casă = fiu de boier care făcea serviciul de paj la familia domnitoare sau la boierii mari. Copiii de casă slujeau masa; vînătorii hrăneau focul din preajmă cu, trunchiuri întregi. SADOVEANU, F. J. 366. Cătălin, Viclean copil de casă. EMINESCU, O. I 173. Copii de casă 500. Ei alcătuiau garda dinlăuntru a palatului domnesc. BĂLCESCU, O. I 14. 4. Fig. Om naiv, fără experiență. Nu fi copil! ▭ Stroici este un copil, care nu cunoaște încă pe oameni. NEGRUZZI, S. I 141.

VĂTRAI, vătraie, s. n. 1. Unealtă în formă de cîrlig sau de lopățică cu coadă, de obicei de fier, cu care se scoate sau se scormonește jarul din sobe, cuptoare etc. Scurmă cu vătraiul tata, în focul de pe vatră. STANCU, D. 46. Băteau copii din vătrai și clește. Dar el tăcea, săracul, ca un pește. TOPÎRCEANU, P. 100. Baba ia vătraiul și-l înfierbîntă-n foc. SBIERA, P. 58. ◊ Expr. Trai cu vătrai sau un trai și-un vătrai = viață de certuri și de neînțelegeri; viață grea, amară. De te-o-ntreba cum mi-e traiul? Spune-i că e cu vătraiul. Nici un prînz Făr’ de plîns. BIBICESCU, P. P. 178. Și numai așa a scăpat biata noră de un trai și un vătrai. I. CR. II 266. Spune că m-am măritat; De-or întreba cum mi-e traiul, Spune-le că cu vătraiul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 345. 2. Lambă (1). – Variante: vătrar, vătral (MARIAN, NA. 39) s. n.

joardă sf [At: LEX. MARS. 251 / V: jărdie, jărghie, jerdie, jerghie, jor~, jordie / Pl: ~de, jorzi / E: mg zsorda] 1 Nuia lungă, flexibilă și subțire Si: vargă. 2 (Reg) Vărguță cu care se bat copiii. 3 (Reg) Ciomag. 4 (Reg) Nuia groasă pentru gard. 5 (Reg) Creangă stufoasă. 6 (Reg) Prăjină lungă. 7 (Reg) Nuia pentru bătutul covoarelor. 8 (Reg; dep; îf jordă) Fată înaltă și slabă. 9 (Reg, îe) A măsura pe cineva cu ~da A bate. 10 (Spc; lpl) Bețe introduse în firele natrei la războiul de țesut Si: fuscei, vergele.

lemnuș sn [At: LM / Pl: ~e / E: lemn + -uș] 1-4 (Reg; șhp) Lemnișor (1-4). 5 (Trs) Chibrit (1). 6 (Ban; Mol) Băcan pentru colorat ouă Si: (pop) roșeală, (reg) scorțișoară. 7 (Reg) Huludeț la războiul de țesut. 8 (Reg) Bețișor cu care se răsucește frânghia ferăstrăului pentru a întinde pânza Si: codar, pană, (reg) încordător, struneală, sucitor. 9 (Mol) Bețișor cu care se împinge dopul la pușca de soc. 10 (Mol) Cataramă rudimentară formată dintr-o bucățică de lemn crestată, în care se prinde capătul bârnețului de la izmene Si: babă (35). 11 (Mol; la un joc de copii) Băț despicat la un capăt, în a cărui despicătură se pune o piatră care trebuie aruncată cât mai departe, printr-o smucitură puternică. 12 (Bot; reg; șîc ~-verde) Lemnul (89)-Domnului (Artemisia abrotanum). 13 (Bot; reg) Răghitan (Lythrum salicaria). 14 (Bot; reg) Arșinic (Lychnis calcedonica). 15 (Bot; reg; îc) ~-de-apă Cătină mică (Myricaria germanica). 16 (Zlg; Trs) Liliac (Plecotus auritus sau Nyctalus noctula).

naș², ~ă smf [At: (a. 1640) GCR I, 90/12 / V: (îvp) nă~ (îrg) nâ~, (reg) nan~, nas, nun~ / Pl: ~i, ~e / E: nun + -aș prin haplologie] 1 (În practica bisericii creștine) Persoană care ține în brațe pruncul în timpul botezului, devenind astfel rudă cu familia lui, și care, de obicei, dă și prenumele copilului Si: nan², moș, moașă. 2 (Reg; îs) ~ul Domnului (sau al lui Iisus Hristos) sau nănașul lui Dumnezeu loan Botezătorul. 3 (Ast; reg; îs) Drumu ~ului Calea lactee. 4 (D. copii neastâmpărați sau persoane capricioase, năzuroase; îe) A-și găsi ~ul sau a da de (sau peste) ~ul A întâlni omul energic care știe să-l potolească. 5 (Pex; îae) A întâlni pe cineva care știe să pună la punct pe cel vizat. 6 (Îe) A-i fi (cuiva) ~ul (sau ~a) A găsi mijlocul de a potoli, de a cuminți, de a face inofensiv pe cineva. 7 (Îae) A-i veni cuiva de hac. 8 (Îae) A pune la punct pe cineva. 9 (Pex; îae) A bate pe cineva. 10 (Îe) (Acru) de la ~u Se zice, în glumă, când cineva primește o băutură acră. 11 (Bot; reg; îc) ~ul-șarpelui Alun (Corylus avellana). 12 (Îvr) Persoană care asistă pe un monarh la actul călugăririi. 13 (Îvr; pex) Persoană care inițiază pe cineva într-o meserie. 14 (Îvr) Persoană care recomandă sau introduce pe cineva într-o societate, într-o organizație etc. 15 (Pop; gmț; și determinat prin „din grindă”, „din coadă”) Nuia cu care se bat copiii neascultători. 16 (Fam) Om care iese învingător într-o bătălie, în raport cu cel învins. 17 (Reg) Termen de respect folosit pentru a vorbi cu sau despre o persoană mai în vârstă. 18 Nun (1). 19 (Reg; îs) Cântecul ~ului Cântec cântat în timpul mesei de după cununie, în momentul când nașul, ridicându-se de la masă, permite mesenilor să plece acasă.

plagă¹ sf [At: MAIOR, IST. 4/13 / V: (înv) pleagă / Pl: plăgi, (înv) ~age / G-D: plăgii, (înv) ~gei / E: lat plaga, ger Plage] 1 Stare patologică a țesuturilor corpului, caracterizată prin întreruperea continuității tegumentelor și prin leziuni profunde, provocată accidental sau produsă pe cale operatorie Si: rană, (înv) rănitură. 2 (Fig) Nenorocire care atinge o colectivitate Si: calamitate, flagel, năpastă, pacoste (1). 3 (Reg; fig) Neplăcere care se abate asupra unei persoane Si: belea, bucluc, necaz. 4 (Fig; rar) Defect. 5 (Trs) Bucată de lemn în formă de lopățică, cu care învățătorul bătea copiii în palmă. 6 (Pex) Lovitură dată cu plaga (5).

ARHANGHEL sm. 1 ⛪ Înger care e mai mare peste ceilalți, care ocupă un loc superior în ierarhia lor; ~ii Mihail și Gavril, sărbătoriți de biserica ortodoxă sub numele de Sfinții-Arhangheli, în ziua de 8 Noembrie ¶ 2 familiar iron. Sfîntu ~ (ISP.), varga de bătut copiii ¶ 3 🍽 Un fel de colac: la o pomană lungă trebue 200-300 colăcei, ~i... și altele (MAR.) [vsl. < gr.].

NUC s. m. 1. Arbore cu tulpina dreaptă și cu coroana rotată, cu frunze compuse, flori monoice și fructe comestibile (Juglans regia). cf. st. lex. 170. Am vîndut o vie... cu nuci și cu cireși în vie (a. 1686). uricariul, xxv, 278, cf. anon. car. Are toată hrana călugărească, poieni și livezi, nuci și alți pomi roditori. anon. cantac., cm i, 109, cf. gcr i, 357/1, coteanu, pl. 31, budai-deleanu, lex., clemens, baronzi, l. 139. Pe marginea uliței, deasupra zaplazurilor, atîrnau cîte-o jumătate din ramurile arborilor grădinelor..., șiruri de nuci cu frunze late. eminescu, n. 57. Uite-l, verde și rotund, Nucul din grădină! coșbuc, p. i, 261. Sub nucul de pe promenadă, așteptînd ora scăldatului, stau de vorbă c-un amic. f (1903), 159. Zadarnic plînge vîntul și nucii plîng, bătrînii, goga, p. 99, cf. 70, 104. Jos, sub nucul uriaș, Gruia adormise. iosif, v. 110, cf. id. p. 7. Bătrînii și copiii bat nucii pe la vii, cîmpuri și prin grădini. pamfile, s. t. 34, cf. pamfile-lupescu, crom. 133. Hai, Gheorghe, să ne așezăm sub nuc. bujor, s. 61, cf. 78. Andrei zări pe cineva venind spre nucul din fundul grădinii. hogaș, dr. ii, 71. Nucii bătrîni de lîngă șură țin umbră. rebreanu, i. 11. De multe ori... sta sub nucul din ograda boierească. galaction, o. 69. Nuci mari se ridicau dintre vii. sadoveanu, o. vii, 60, cf. 101. Lungul șir de nuci împînzeau cerul cu crăcile lor groase, strîmbe și negre. camil petrescu, o. i, 56. Sub rotatul nuc, în curte, Baș-vătaful stă la masă. v. rom. iunie 1954, 6. În grădina cu nuci și pruni de pe malul Dîmboviței, aduna vreo douăzeci de copii. tudoran, p. 46. Totul mirosea nespus de puternic: iarba grasă, frunzele amare ale nucului. t. popovici, se. 137, cf. h ii 11. Tu te duci, bădiță, duci Pe sub fagi și pe sub nuci! jarnik-bîrseanu, d. 109. Așa-mi zice frunza-n nuc. hodoș, p. p. 106. Nalt ca casa, Verde ca mătasa, Dulce ca mierea, Amar ca fierea (Nucul cu nucile). sbiera, p. 323. ◊ (Ca termen de comparație, sugerează vigoarea, aspectul impunător) De-ar fi badea ca ș-un nuc. jarnik-bîrseanu, d. 148. Bărbățelu-i ca ș-un nuc. id. ib. 464. Am bărbat cît un nuc. doine, 279. ◊ (Cu sens generic) Din muguri și frunze de nuc... se face cerneală. șez. xv, 93. Răsucind o țigară de tutun amestecată cu foi de nuc..., întrebă. brăescu, a. 31. Micșorarea suprafețelor ocupate astăzi de prun se va face în favoarea culturii mărului, pârului, nucului. bordeianu, p. 7. ◊ Nuc american (sau negru) = varietate de nuc (1) originară din America de Nord, cu lemnul negru, poros (Juglans nigra). cf. ds, ltr². Nuc (american) cenușiu = varietate de nuc (1) cultivată mai ales ca arbore ornamental (Juglans cinerea). cf. ds, ltr². Nuc alb = varietate de nuc (1) cultivată pentru lemnul său (Carya alba). cf. ds. ♦ Compus: (regional) nuc-de-mare = castan (Castanea vesca). teaha, c. n. 247. 2. Lemn de nuc (1). Masă de nuc. lb, cf. lm. Se opri în fața unui tînăr ce sta deoparte la o mescioară de nuc. vlahuță, o. a. iii, 9. Pătrunde timidă tristețea-nserării Pe mobile negre și triste de nuc. minulescu, v. 237, cf. 205. Stihurile ei sînt împăturite ca o rufărie foarte curată, aromată cu sulfină, într-un dulap adînc de nuc. arghezi, t. c. 79. Cade pe un scaun, cu coatele pe masa mare de nuc. camil petrescu, o ii, 470. La făgădăul de nuc Beau voinicii și se duc. jarnik-bîrseanu, d. 288. Cîntă cucu-n par de nuc, Vint-a vremea să mă duc. id. ib. 302. – pl.: nuci. – Și: (învechit, rar) noc s. m. man. gött. - Derivat regresiv de la nucă.

A CIOCĂNI ~esc 1. intranz. 1) A bate cu ciocanul (sau cu un alt obiect). 2) A produce un zgomot prin lovirea repetată (într-un obiect tare); a bocăni. ~ la ușă. 2. tranz. 1) med. A examina prin lovituri ușoare cu degetul (sau cu un instrument). 2) (persoane) A deranja întruna și insistent cu același lucru; a pisa; a plictisi; a necăji. 3) (mai ales copii) A bate ușor. /Din ciocan

smiorcăni, smiorcănesc, vb. IV (reg.) 1. a plânge (a se preface că plânge) înăbușit (alintat și prefăcut) trăgând aerul pe nas cu zgomot; a (se) smiorcăi. 2. (despre copii) a bate (făcând să plângă). 3. (despre pisici) a întărâta. 4. a produce un zgomot asemănător clipocitului apei (prin mișcare, izbire).

a da nana expr. a bate un copil mic.

drichea f. lemnișor tăiat pieziș la căpătâie și cu care se joacă copiii: a bate bine drichea. [Origină necunoscută].

PIL², piluri, s. n. Un fel de bici cu codiriștea scurtă, făcut din curelușe împletite. Este Iorgovan copilul, ce bate turcii cu pilul. TEODORESCU, P. P. 561. Lovitură (aplicată cu acest bici). O sută de piluri de vînă de bou. GORJAN, H. I 75.

urechea vt [At: JIPESCU, O. 118 / V: ~chi / Pzi: ~chez / E: ureche] 1A trage de urechi (drept pedeapsă). 2 (Pex) A bate (un copil).

schelălăi [At: KLEIN, D. 420 / V: (reg) scăl~, scelâlâi, șchelui, ~ăloi, ~ălui, ~elăi, ~erlăi, ~erl~, schilăi, schil~, schiol~, schirloloi, schiuli, șchil~, ștelălui / Pzi: 3 schelălăie, (rar) ~ește / E: s- + chelălăi] 1 vi (D. câini, pgn, d. alte animale) A scoate sunete plângătoare, ascuțite și repetate (de obicei de durere) Si: a chelălăi (1), a scheuna (1), (reg) a schencăni (1). 2-3 vir (D. oameni, mai ales d. copii mici; dep; pan) A plânge (continuu, strident) Si: a scheuna (2). 4 vt (Mun; îf scherlăi; c. i. copii) A bate (făcând să plângă, să urle).

ȚURCĂ¹ ~ci f. 1) Bețișor ascuțit la ambele capete pentru a putea sări cât mai departe la lovirea lui cu un alt băț. 2) Joc pentru copii cu acest bețișor. A se juca de-a ~ca. [G.-D. țurcii] /< ucr., rus. țurka

celichiu s.n. (reg.) joc de copii cu două bețe (unul scurt și ascuțit la amândouă capetele, celălalt de un metru); popic, țurcă.

maidan sn [At: VARLAAM, C. 57 / V: (înv) ~dean, măidean, (îvp) măi~, (Mol) med~, medean, mei~, meidean, (Olt) dăiman / Pl: ~e, ~uri / E: tc meydan, maydan, bg ме(й)дан] 1 Loc viran din interiorul sau de la marginea unei localități, folosit ca arenă sportivă sau teren de luptă Vz câmp. 2 (Înv) Loc de plimbare și de adunare a oamenilor Vz piață, scuar. 3 (Înv) Loc de desfacere a mărfurilor Vz obor, târg. 4 Rampă de gunoi Vz tăpșan, toloacă etc. 5 (Înv; îlv) A scoate (sau, rar, a da) în (sau la) ~ A scoate la iveală. 6 (Înv; îlv) A ieși în (sau la) ~ A se arăta. 7 (Înv; îlv) A ajunge la ~ A izbuti. 8 (Înv; îe) A face ~ A struni calul. 9 (D. copii; îe) A bate ~ul (sau ~ele) A-și pierde vremea hoinărind sau jucânduse. 10 (Înv; fig) Interval de timp. 11 (Înv; fig) Moment favorabil. 12 (Reg) Șes situat pe o suprafață înaltă de teren Si: tăpșan. 13 (Reg) Mică ridicătură de pământ pe un șes, pe coasta unui deal sau a unui munte. 14 (Reg) Față a dealului Si: (reg) arșiță. 15 (Reg; pbl) Ridicătură de pământ pe mijlocul arăturii. 16 (Reg) Clădire mare.

PURCEA, -ICĂ, purcele, s. f. 1. Puiul de sex feminin al scroafei; scroafă tînără. [Taurul] îmi împunge o frumusețe de purcea drept în burtă. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 63. Da și mîndra-i ușurea, C-a mîncat carne de mia Și costiță de purcea! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 364. Am o purced grasă, Noaptea trece peste casă (Luna). GOROVEI, C. 211. ◊ Expr. A lua purceaua de coadă (sau de nas) = a se îmbăta. Nu-i e destul că-i cu minte neroadă, A luat și purceaua de coadă. PANN, P. V. I 112. 2. Numele unui joc de copii. Un copilandru bătea «purceaua» c-o strașnică măciucă de măceș. STĂNOIU, C. I. 76.

ZBÎRLI, zbîrlesc, vb. IV. (Și în forma zburli) 1. Refl. (Despre părul oamenilor și al animalelor sau despre penele păsărilor) A se întoarce în răspăr, a fi în neorînduială, a se ciufuli; a se ridica (sau a da impresia că se ridică) în sus (în momente de spaimă sau de mînie). Mustața roșie a lui jupîn Năstase se zbirii și se grămădi sub nasul ascuțit. SADOVEANU, O. I 286. Plumbul său pătrunse gura ursului și se înfipse într-un fag. Acesta turbă, perii săi se zburliră și făcură o roată împrejurul capului. BOLINTINEANU, O. 331. Și de ce-mi vedea, Păru-i se zbîrlea. TEODORESCU, P. P. 423. ◊ Fig. Un salcîm privi spre munte Mîndru ca o flamură. Solzii frunzelor mărunte S-au zburlit pe-o ramură. TOPÎRCEANU, P. 150. ◊ Tranz. Mugurii ascunși ai cornițelor îi încucuiaseră creștetul în părți, zburlindu-i părul scurt și moale. MIHALE, O. 504. [Pupăza] zbîrlindu-și creasta strigă triumfătoare... BRĂTESCU-VOINEȘTI, F. 46. Vulturoaica... își zburli penele de pe dînsa și puse gînd rău copilului. ISPIRESCU, L. 390. Bate copita de pămînt, Zburlește coama, s-altă, în lături se izbește. ALECSANDRI, P. III 287. Fig. [Vîntul] învăluia și frămînta copacii, zbîrlea acoperișurile de paie ale caselor. SADOVEANU, O. VI 513. Tranz. fact. Auzi în depărtare țipete groaznice, care zbîrlea în cap părul omului celui mai viteaz. POPESCU, B. I 55. Nu puteți discoperi ceva care să-mi înfierbînte sîngele... să-mi zburlească chica în vîrful capului? ALECSANDRI, T. 567. 2. Tranz. A face să se încrețească fața unei ape. [Vîntoasa] zburlea în crețuri mărunte unda subțiata, a apei. C. PETRESCU, A. R. 6. O suflare răcoroasă zbîrlea fața apii. ODOBESCU, S. I 141. 3. Refl. Fig. (Despre ființe) A se supăra, a se mînia, a se zborși. Notarul e om deprins să se mînie, să se zbîrlească și să bată din picior. SADOVEANU, la TDRG. Cînd s-a zburlit odată vodă Sturza, au și umplut cîmpii ca potîrnichile. C. PETRESCU, A. R. 24. N-ai să te zbîrlești bănuind că în vorbele mele joacă ursul prin vecini. ODOBESCU, S. III 158. ◊ Expr. A se zbîrli la cineva = a se repezi (cu vorba) la cineva, a se răsti la cineva. ♦ A se îndîrji. De cîte ori nenorocul te-o azvîrli mai jos tu să te zbîrlești și să te ridici tot mai sus. MACEDONSKI, O. III 35. ♦ (Despre vreme) A se arăta neprielnică, dușmănoasă (cu vînt, frig, zăpadă); a se strica. Cum a făcut nevasta lui Lipan calea întoarsă, vremea s-a zbîrlit. S-a răsucit vîntul și a prins a bate de cătră miezul nopții. SADOVEANU, B. 161. Vremea s-a zburlit pretimpuriu cu spic de zăpadă în ploaie, C. PETRESCU, R. DR. 47. – Variantă: zburli vb. IV.

LOVIT adj. 1. bătut, (fig.) tîrnuit. (Copil rău ~.) 2. rănit, (livr.) lezat, (pop.) vătămat, (Transilv.) marod, (Ban., Transilv. și Bucov.) prizărit, (înv.) plăguit. (Om ușor ~ la mînă.) 3. ciocnit, izbit, tamponat. (Vehicule ~.) 4. bătut, strivit, zdrobit, (reg.) mecit. (Fructe ~.)

celichiu sn [At: H XIV, 430 / Pl: nct / E: bg челик „joc de copii”, tc çelik „bouture”] Joc de copii, cu două bețe, unul mai scurt și ascuțit la amândouă capetele și altul mai lung Si: popic, sarinas.

cuc² av [At: SLAVICI, N. I, 173 / V: ~ca / E: mg kukra] (Înv) 1 (Îe) A sări ~ A sări în sus. 2 (La jocuri de copii; îe) A bate (sau a face cu) mingea ~ A azvârli pietre sau o minge drept în sus. 3 (La jocuri de copii; îe) A prinde mingea din ~ A prinde mingea din zbor. 4 (Îcs) De-a cucii Joc de copii în care unul aruncă mingea și toți ceilalți încearcă să o prindă din zbor.

împunge [At: PRAV. 63 / Pzi: împung; Ps: ~unse; Par ~uns (înv) ~unt / E: ml *(im)pungo] 1 vta (D. obiecte cu vârf ascuțit) A înțepa. 2 vr (D. cal; fig d. om; îe) A se ~ (sau înțepa) orzul (sau ovăzul) A fi neliniștit. 3 vr (Îae) A-i merge foarte bine cuiva. 4 vt (D. oameni) A înfige un obiect cu vârf ascuțit în ceva sau cineva Si: a înjunghia, a înțepa, a străpunge. 5 vt A stimula cu ajutorul unui obiect ascuțit Cf a îmboldi. 6 vi (Pop; îlv) A (o) ~ (la, rar de) fugă A fugi. 7 vr A-și înfige involuntar un obiect ascuțit într-o parte a corpului Si: a se înțepa, a se răni. 8 vr (Fig) A se cufunda (3). 9 vt (D. animale cu coarne) A lovi cu coarnele. 10 vta (D. insecte cu ac) A înțepa. 11 vr (Fig) A se contrazice. 12 vt (Fig) A ofensa. 13 vt (Fig) A simți o durere ascuțită și discontinuă. 14 vt (Fig) A ironiza. 15 vr (Fig; d. copii) A se bate (118) în joacă.

maidan sn [At: VARLAAM, C. 57 / V: (înv) ~dean, măidean, (îvp) măi~, (Mol) med~, medean, mei~, meidean, (Olt) dăiman / Pl: ~e, ~uri / E: tc meydan, maydan, bg ме(й)дан] 1Loc viran din interiorul sau de la marginea unei localități, folosit ca arenă sportivă sau teren de luptă Vz câmp. 2 (Înv) Loc de plimbare și de adunare a oamenilor Vz piață, scuar. 3 (Înv) Loc de desfacere a mărfurilor Vz obor, târg 4 Rampă de gunoi Vz tăpșan, toloacă. 5 (Înv; îlv) A scoate (sau, rar, a da) în (sau la) ~ A scoate la iveală. 6 (Înv; îlv) A ieși în (sau la) ~ A se arăta. 7 (Înv; îlv) A ajunge la ~ A izbuti. 8 (Înv; îe) A face ~ A struni calul. 9 (D. copii; îe) A bate ~ul (sau ~ele) A-și pierde vremea hoinărind sau jucându-se. 10 (Înv; fig) Interval de timp. 11 (Înv; fig) Moment favorabil. 12 (Reg) Șes situat pe o suprafață înaltă de teren Si: tăpșan. 13 (Reg) Mică ridicătură de pământ pe un șes, pe coasta unui deal sau a unui munte. 14 (Reg) Față a dealului Si: (reg) arșiță. 15 (Reg; pbl) Ridicătură de pământ pe mijlocul arăturii. 16 (Reg) Clădire mare.

zgrebeni [At: COMAN, GL. / Pzi: zgreben și ~nesc / E: zgreben] (Reg) 1-2 vt A dărăci (1-2). 3-4 vtr (Pan) A (se) bate (118). 5-6 vtr (D. copii și tineri) A (se) hârjoni . 7-8 vtr (Pex) A (se) ciufuli (2).

smiorcăi v [At: DDRF / V: (reg) ~ier~, smâcâi, smâr~, smârcâi, smor~, șmâr~, zmor~ / Pzi: smiorcăi, ~esc / E: smiorc + -ăi] 1-2 vtri A trage (în mod repetat) aerul pe nas provocând un zgomot caracteristic Si: (reg) a sfârcâi, a smiorcăni (1-2), a smârcui. 3 vi (Rar) A fonfăi. 4 vi (Rar; d. cai) A forăi (1). 5 vi (D. câini) A mârâi. 6-7 vir (D. oameni) A plânge (sau a se preface că plânge) înăbușit (alintat și prefăcut) trăgând aerul pe nas cu zgomot Si: a (se) miorcăi, (îrg) a (se) scrivi (1-2), (reg) a se scârloni, a (se) smiorcăni (5-6), a (se) smârci (3-4), a se sufleca, (dep) a se miorlăi. 8-9 vir (D. oameni; pex) A scoate sunete plângătoare Si: a (se) scânci, (fam) a se sclifosi. 10-11 vtrr (Mun; c. i. copii) A (se) bate, făcând să plângă. 12 vt (Mun; c. i. pisici) A întărâta. 13 vi (D. obiecte îmbibate cu apă sau d. apă) A produce un zgomot caracteristic, asemănător unui clipocit, prin mișcare, izbire etc. Si: (reg) a smiorcăni (7). 14 vi (Mun; d. pământ; îf smiercăi) A musti.

dobzălí, dobzălesc, (dobzăla), v.t. (reg.) A bate pe cineva: „De-i spunem că l-am bătut pă oarice copil, iar mă dobzăle tata” (Bilțiu, 2007: 220). – Din magh. dobzani „a se umfla” (DEX, MDA).

ciurcă¹ s.f. (reg.) 1. bățul cu care se bate mingea în jocurile copiilor; vâjlă. 2. vacă slabă ca un băț.

*moralizéz v. tr. (d. morală; fr. -iser, it. -izzare). Fac moral: a-ĭ moraliza pe țăranĭ. Mustru și (iron.) bat: a moraliza un copil. V. intr. Fac morală, predic morala.

școlésc v. tr. (d. școală; rus. školítĭ). Fam. Învăț, instruĭesc: copil bine școlit. Fig. Bat, învăț minte: lasă, că te-oĭ școli eŭ!

ÎNDĂRĂTNIC, -Ă, îndărătnici, -e, adj. Care se încăpățînează, nu cedează (ușor), nu renunță, nu se lasă convins, încăpățînat, recalcitrant; care duce un lucru pînă la capăt, nu se descurajează, stăruitor, perseverent. La două-trei mese mai stăruiau gustători îndărătnici de vin. VORNIC, P. 153. Pătimaș și îndărătnic, s-o iubești ca un copil. EMINESCU, O. I 157. Bate la ușă stăruind... ca un creditor îndărătnic. RUSSO, O. 49. ◊ (Adverbial) Soneria telefonului chema îndărătnic și neîntrerupt. C. PETRESCU, C. V. 293. (Fig.) Treceai prin văile afunde, Încovoindu-ți îndărătnic Mărețul tău grumaz de unde. GOGA, P. 18. ♦ (Rar, arhaizant) Rămas în urmă; dator. Datoria lor către visterie au plătit-o? – O plătesc, măria-ta... Cel ce are dă și pentru cel ce n-are. Averea satului răspunde pentru toți. Fiind îndărătnici de multă vreme, acuma li s-a împlinit tot, pînă la un capăt de ață. SADOVEANU, Z. C. 232. – Variantă: (regional) îndărăpnic, -ă (NEGRUZZI, S. I 84) adj.

dărăci [At: I. GOLESCU, C. / V: (reg) darâci / Pzi: ~cesc / E: darac] 1-2 vt (C.i. lână, in, cânepă) A scărmăna sau a curăța de impurități, prin pieptănare cu ajutorul daracului Si: a carda, (înv; rar) a dărăca. 3 vt (Îrg; fig) A certa. 4 vt (Îrg; fig; pex) A bate. 5 vrr (Mun; d. copii) A se hârjoni.

cocaie sf [At: CONV. LIT. Liv 166 / Pl: ~căi / E: pbl mg kakó, vsl коука „cârlig”] 1 (Reg) Lemn strâmb, de care ciobanii atârnă căldarea cu mămăligă. 2 Cobiliță. 3 Lemn pe care se pune popicul, pentru a-l putea bate, în jocul de copii „de-a popicul”. 4 Bucată de lemn care poate fi azvârlită. 5 (Ban) Element din alcătuirea războiului de țesut. 6 (Ban) Parte a piuăi. 7-8 Fier din capătul roților de la ferăstrău sau de la moară.

colindăbăț sn [At: DR. III, 1068 / Pl: ~bețe / E: colindă + băț] (Îrg) Bățul cu care pleacă copiii la colindat.

cumpănă sf [At: (a. 1574), TETRAEV. 209 / V: cumpăn, (Mol) ~pâ~ / Pl: ~pene și ~peni / E: vsl конпона] 1 Dispozitiv format dintr-un braț mobil de lemn așezat pe un stâlp înalt, având legată, la un capăt, o greutate pentru echilibru și, la celălalt, o găleată cu care se scoate apă din fântână. 2 Balanță (1). 3 (Înv; îs) ~ de galbeni Balanță (2) mică de cântărit monede. 4 (Înv) Cântărire. 5 (Îe) A arunca (ceva) în ~ A aduce ceva ca argument decisiv în rezolvarea unei probleme. 6 (Înv; îe) A pune (pe cineva) în ~ A pune (pe cineva) în încurcătură. 7 (Îe) A fi (sau a sta) în ~ A șovăi în luarea unei hotărâri. 8 (Psr) Cantitate de brânză (sau de caș) pe care o primesc proprietarii de oi de la simbriași. 9 (Pop) Pârghie. 10 (Reg) Prăjină. 11 (Mol) Unealtă folosită la transportul vaselor cu struguri din vie la teasc. 12 (Înv; spc) Barieră. 13 (Ban; îs) ~ de drum Barieră pusă la intrarea unui drum în pădure. 14 (Reg) Băț pe care un copil îl pune între miri la ieșirea lor în tindă. 15 Prăjină cu care își țin echilibrul dansatorii pe sârmă. 16 (Îs) ~na fântânii (sau a puțului) Braț mobil al cumpenei (1). 17 (Pop; îcs) De-a ~na Joc de copii constând în păstrarea echilibrului pe o pârghie. 18 Pârghie cu care se ridică și se lasă piatra morii Si: (reg) buhai, capră, cântar. 19 (Pop) Pârghie cu care se ridică stavila joagărului. 20 (Pop; la plută) Scoabă. 21 (Îs) ~na lemnului Punct de suspensie al lemnului plutei. 22 (Reg; la căruță) Cruce. 23 (Olt;) Parte a vârtelniței nedefinită mai îndeaproape. 24 (La construcții; îs) ~na verticală (sau de plumb, ~ zidarilor) Fir cu plumb. 25 (Îs) ~na orizontală (sau ~ hidrostatică) Poloboc^[1]. 26 (La casele țărănești) Partea superioară a acoperișului. 27 (La ceasornic) Pârghie. 28 (Înv; la telefon) Furcă. 29 (Jur) Simbol al justiției, reprezentat printr-o balanță. 30 Echilibru. 31 (Îe) A ține în ~ A echilibra. 32 (Îae) A ține ceva în poziție suspendată făcând să se balanseze. 33 (Îlav) În ~ Ținându-și echilibrul. 34 (Îal; d. arme) În echilibru. 35 (Iuz) Limită. 36 (Iuz) Măsură. 37 (Înv; șfg) Judecată. 38 (Înv) Influență. 39 (Înv; îf; complinit adesea prin atributul „mare”, „multă”, „grea”) Primejdie. 40 (Mol) Încercare. 41 (Înv) Nenorocire. 42 (Înv) Neajuns. 43 (Înv) Greutate. 44 (Înv) Soartă rea. 45 (Înv; îe) A fi în ~ de viață (sau de moarte, rar, de pieire) A fi în pericol de moarte. 46 (Art) Constelația Balanței. 47 (Îs) ~na apelor (sau de ape) Punct înalt de teren de unde apele își trag izvorul și de unde se separă, pornind la vale pe unul din cele două versante. 48 (Îs) ~na vâltorii Loc unde curentul unei ape duce obiectele ce plutesc pe ea. 49 (Îs) ~na nopții Miezul nopții. 50 (Mol) Cataclism. 51 Furtună (cu grindină). corectat(ă)

piersica vt [At: POLIZU / V: ~seca / Pzi: piersic / E: piersică] 1 (Pop; c. i. oameni, copii) A lovi, a bate tare, provocându-i umflături, bășici pe corp. 2 (Prc) A urzica, a bășica cu o plantă urticantă.

țel sn [At: (a. 1835) URICARIUL, XIV, 50 / V: (reg) țil, țir, țul, țuli, țev, țeu / Pl: ~uri / E: ger Ziel, rs цель, mg cél] 1 (Îrg) Punct care este ochit și care trebuie nimerit când se trage cu o armă Si: țintă¹ (20). 2 (Reg; îcs) De-a lapta-n țir, de-a lopta-n țul, de-a mingea (sau mincea) pe (sau în) țel Oină¹. 3 (Reg; îcs) De-a țălu Nume dat unui joc de copii în care unul bate mingea și toți ceilalți încearcă să o prindă. 4 (Reg) Țeh² (31). 5 (Reg; îf țuli) Răzor între două ogoare Si: miezuină. 6 Cătarea puștii. 7 (Îlav) În ~ sau în ~ul puștii În bătaia puștii. 8 (Reg; îe) A lua ~ul (ori pe ~) sau a ține ~ul (ori la ~) sau a se uita (ori a căuta) pe ~ A ochi cu pușca. 9 Punct spre care se îndreaptă cineva sau ceva Si: țintă¹ (34). 10 (Pex) Țintă¹ (39). 11 (Reg; îf țuli) Soroc.

BOU sm. 1 🐒 Animal domestic din familia rumegătoarelor, cu trupul mare și robust, cu coarnele lungi și găunoase, cu copitele despicate; e întrebuințat înjugat la car sau la plug ca vită de muncă; carnea lui constitue pentru om un aliment foarte hrănitor (Bos taurus) (🖼 556); Fig. pop.: ochi de ~, ochi mari, holbați; lapte de ~, lucru imposibil de aflat; – proverb: a munci ca un ~; a merge ca cu boii, foarte încet (în spec. despre o trăsură, o căruță, etc.): a nu-i fi toți boii acasă, a nu fi cu voie bună, a fi supărat, posomorît; a-l lăsa (pe cineva) în boii Iui, a-l lăsa în pace, să facă, să se poarte cum poate sau cum vrea, a-l lăsa în apele lui; a-și pune boii în plug cu cineva, a-i căuta pricină de ceartă; s’a dus ~ și s’a întors măgar sau s’a dus vițel și s’a întors ~, despre cineva care, umblînd să se procopsească, s’a întors mai prost sau mai sărac de cum fusese la plecare; s’au dus boii dracului, s’a prăpădit lucrul, a ieșit rău la căpătîiu; pînă să zică „bou breaz”, vine soarele la amiazi, despre un leneș sau despre cel zăbavnic la vorbă; de-acum înainte n’o să mai fac boi bălțați, nu mai sînt în stare să mă mai procopsesc, să mai fac lucruri de seamă; și ~l are limbă mare, dar nu poate să vorbească, cînd cineva ar avea de spus multe cu privire la un lucru, dar nu-i e îngăduit să vorbească: ~l se leagă de coarne și omul de limbă, omul trebue să-și pună frîu gurii, dacă nu vrea să-și creeze neajunsuri; ~l nu treieră cu gura legată; cine fură azi un ou, mîine fură și un ~, omul se deprinde la rele, la hoții, începînd cu lucruri mărunte ; ~l cu bivolul anevoie trag la plug, doi oameni cari au firi deosebite, cu greu se pot înțelege sau lucra împreună; pînă a geme boii, scîrțîie carul, despre cei ce se vaetă mereu că-s osteniți, cînd alții muncesc mai din greu și nu se plîng deloc; boii ară și caii mănîncă, unii muncesc și alții trag folosul ¶ 2 Fig. familiar Om prost, dobitoc ¶ 3 🛡 Cap de ~, bourul de pe stema Domnilor Moldovei 👉 BOUR; Fig. dobitoc, prost ¶ 4 🐦 BOU-DE-BALTĂ¹, pasăre băltăreață care petrece prin trestiile de Iîngă ape, nutrindu-se cu peștișori; are ciocul lungăreț și ascuțit: penele sînt galbene-ruginii amestecate cu negru, creștetul e negru, iar gîtul mai deschis; scoate adeseaun muget puternic și ascuțit care se aude la mari depărtări, mai poartă numirile de: „buhaiu-de-baltă” și „bîtlan-de-stuh”, „haucă” sau (Mold.) „stîrc-de noapte” (Botaurus stellaris) (🖼 557) ¶ 5 🐟 BOU-DE-BALTĂ², un soiu de broască rîioasă, cu pîntecele galben-portocaliu, care trăește prin bălți și al cărei ocăcăit puternic (pop. vestitor de ploaie) se poate transcrie prin hu! hu!; în Mold. e numită „buhaiu-de-baltă” (Bombinator igneus) (🖼 558) ¶ 6 🐙 BOU-DE-BALTĂ³ sau BOUL-BĂLȚII, BOU-DE-APĂ, unul din cei mai mari gîndaci de apă din părțile noastre (Hydrophilus piceus) (🖼 559) ¶ 7 🐟 BOU-DE-MARE, mic pește de mare (de 15-25 cm.) cu corpul acoperit cu solzi mici și netezi, cu capul gros și lătăreț, botul scurt și cu ochii așezați în partea superioară a capului (Uranoscopus scaber) (🖼 560) ¶ 8 🐦 BOU-DE-NOAPTE = BUFNIȚĂ1 ¶ 9 BOUL-LUI-DUMNEZEU¹, insectă mică numită și „boul-Domnului”, „vaca-lui-Dumnezeu”, „vaca-Domnului”, „boul-popii”, „buburuză”, „măriuță”, „mămăruță”, etc. pe al cărei corp rotund și roșu se văd șapte puncte negre (Coccinella septempunctata) (🖼 561); BOUL-LUI-DUMNEZEU² sau BOUL-DOMNULUI¹ , Băn. BOUL-BABEI = RĂDAȘCĂ; BOUL-DOMNULUI² = VACA-DOMNULUI; BOUL-POPII – BOUL-LUI-DUMNEZEU¹ ¶ 10 🐦 OCHIUL-BOULUI¹ = PITULICE ¶ 11 🌿 OCHIUL-BOULUI² 👉 OCHIU; LIMBA-BOULUI 👉 LIMBĂ ¶ 12 De-a boul sau de-a’n-boul, joc de copii în care niște bețe sînt aruncate astfel încît să sară din cap în cap; fig: a merge, a se duce de-a’n-bou(lea), alene, abia tîrîndu-și picioarele (în felul boilor): prostia... mai mult se tîrăște... și merge tot d’a’n-boulea (DLVR.) [lat. bos, bovem].

pigli, (cigli), s.n. (reg.) 1. În pigli, numele unui joc de copii asemănător cu țurca. 2. Băț folosit în acest joc. – Et. nec., cf. piglui „a călca, a netezi”.

șoimăni, șoimănesc, vb. IV 1. (pop.; despre șoimane, iele) a poci, a îmbolnăvi; a schilodi. 2. (reg.; refl.; despre oameni) a se spurca. 3. (reg.; despre ființe) a bate tare. 4. (reg.; refl.; despre copii) a se alinta (schimonosindu-se).

CASĂ¹, case, s. f. 1. Clădire destinată pentru a servi de locuință omului. Casa e așezată în dreptul ariei. STANCU, D. 19. Casele albe, ridicate ici-colo în mijlocul verdeții grădinilor și livezilor, păreau că dorm tăcute și singuratice. SADOVEANU, O. III 193. I-am luat casa pe nimică. ALECSANDRI, T. 331. Va vedea în toate satele case de zid cu cîte trei și patru odăi. GOLESCU, Î. 24. ◊ Fig. Doru unde se lasă, Face lacrimilor casă. HODOȘ, P. P. 32. ◊ Loc. adj. De casă = făcut în casă. Pîine de casă. Pînză de casă. ◊ Expr. (A avea) o casă de copii = (a avea) copii mulți. Avea o casă de copii, dintre care cel mai mare, în vîrstă de vreo optsprezece ani. PAS, Z. I 61. Dacă mă vede că-s o vădană sărmană și c-o casă de copii, mai trebuie să-și bată joc de casa mea? CREANGĂ, P. 28. A-i fi casa casă și masa masă = a duce o viață ordonată; a trăi tihnit, fără necazuri. S-ajungi mireasă, s-ajungi crăiasă! Calea să-ți fie numai cu flori, Și casa casă și masa masă... ALECSANDRI, P. II 46. (Familiar) Piatra din casă v. piatră. Fată în casă v. fată. ◊ O pereche (sau un rînd) de case = casă mare, de obicei cu mai multe apartamente. Corp de case v. corp ♦ (Regional) Cameră, odaie. Casa dinainte. Casa mare. Casa de oaspeți. ◊ Încăpere specială într-o clădire, avînd o anumită destinație. ◊ Casa mașinilor = încăpere în care sînt montate grupurile electrogene într-o centrală electrică. Casa pompelor = clădire sau încăpere în care sînt montate pompele unei stațiuni de pompare. Casa ascensorului = spațiul în care se deplasează un ascensor. Casa scării = spațiul în care este construită scara la o clădire cu mai multe etaje. ♦ (Tipogr.) Cutie dreptunghiulară în care se păstrează literele. Băieții sînt puși să învețe casele de litere și să dea corecturi. PAS, Z. I 260. ♦ Fig. (Determinat prin «de veci») Mormînt. Iaca Ioane și casa de veci, zise el. Trei coți de pămînt, atîta-i al tău. CREANGĂ, P. 321. 2. Gospodărie. E cel dinții lucru ce l-ai cumpărat pentru casa noastră. DAVIDOGLU, M. 15. Bărbatu-mieu... nu s-a putut plînge că... i-am risipit casa. CREANGĂ, P. 4. Caută de casă, cum se cuvine unei bune gospodine. NEGRUZZI, S. I 147. 3. Toți cei care locuiesc împreună formînd, de obicei, o familie. E supărat pe casa noastră. STANCU, D. 34. Casa s-a mai îngreuiat cu un mîncău. CREANGĂ, P. 6. Am sculat toată casa; am trimis după doctor. NEGRUZZI, S. I 62. ◊ Ai casei = membrii familiei. Casă grea = familie numeroasă, greu de întreținut. ◊ Expr. A ține (sau a fi) de casa cuiva = a ține de familia cuiva; a fi dintre oamenii apropiați ai cuiva. Bine Ioane, du-te; nu ți-i oprită calea. De-a putere-a fi, acum ești de casa noastră. CREANGĂ, P. 312. ♦ (În orînduirea feudală și burgheză) Dinastie, neam. Casa de Austria. ◊ Copil de casă v. copil. 4. Căsnicie. Trebuie să fie un trimis de undeva, numai pentru a iscodi casele oamenilor. CREANGĂ, P. 233. ◊ Expr. A ține casă cu cineva = a trăi în căsnicie cu cineva. Ba zău, încă mă mir c-am avut răbdare să țin casă cu baba pîn-acum. CREANGĂ, P. 118. A strica casa cuiva = a strica armonia dintre soți, a-i face să se despartă. A tace (sau a duce) casă (bună) cu cineva = a trăi laolaltă în bună înțelegere. De cînd sînt regi, de cînd minciună este. Duc laolaltă cea mai bună casă. VLAHUȚĂ, O. A. 36. N-a vrut să facem casă-mpreună. ALECSANDRI, T. 1502. A duce casă bună cu ceva = a se împăca bine cu ceva. Cu matematica n-am dus niciodată casă bună. C. PETRESCU, C. V. 104. 5. (Urmat de determinări care arată natura sau destinația clădirii) Nume dat unor instituții sau așezăminte create pentru satisfacerea necesităților sociale, culturale, sanitare etc. ale celor ce muncesc. Casă de cultură. Casa Universității. Casa Centrală a Armatei. Casa Oamenilor de Știință. Casa Scriitorilor. Casa Pionierilor. Casa «Scînteii». ▭ Pe lîngă sistemul tarifar și de premiere, ceferiștii beneficiază de mari avantaje sub forma caselor de odihnă, sanatoriilor, spitalelor C.F.R., case de cultură. GHEORGHIU-DEJ, CONSF. C.F.R. 36. ◊ Casă de nașteri = maternitate. Ce ... casă de nașteri s-ar face aici pentru toate satele dimprejur! DUMITRIU, N. 236. Casă de economii = instituție la care se depun economiile spre păstrare și valorificare. Casa de Economii și Consemnațiuni (C.E.C.). ▭ Casă de ajutor reciproc = asociație tovărășească constituită cu scopul de a da împrumuturi și ajutoare bănești membrilor ei, din resursele acumulate prin cotizații lunare. (Învechit) Casă de sănătate = sanatoriu. Nu putea... să-l interneze într-o casă de sănătate. PAS, Z. I 56. Casă de nebuni = ospiciu. Casă de adăpost = cabană. 6. (În regimul capitalist) întreprindere, firmă comercială. Casă de import. ◊ Specialitatea casei = produs al unei întreprinderi, cu care aceasta își face reclamă, considerîndu-l superior produselor altor întreprinderi. – Pl. și: (regional) căși (DAVIDOGLU, M. 32, ȘEZ. II 10).

COPIE, copii, s. f. 1. (Adesea în opoziție cu original) Reproducere exactă a unui text sau a unei opere de artă. Tabloul acesta este o copie după Grigorescu. Articolul se va bate la mașină în două copii. ▭ Într-o zi el primi o scrisoare cu sigiliu negru... o copie de pe un testament părea a fi. EMINESCU, N. 40. ◊ Fig. Cu narciși, cu crini, cu lotuși Timpul cald s-apropie; Primăvara asta totuși Nu-i decît o copie. TOPÎRCEANU, M. 38. 2. (Peiorativ) Imitație servilă și fără valoare, uneori făcută prin mijloace nepermise. – Pronunțat: -pi-e.

TALPĂ, tălpi, s. f. I. 1. Partea inferioară a labei piciorului la om și la unele animale, de la călcîi pînă la degete, care vine în atingere cu pămîntul și pe care se sprijină corpul, cînd omul sau animalul stă în picioare. Nu pot să mișc talpa piciorului. STANCU, D. 313. Băieții încinseseră o horă de gemea puntea vaporului sub tălpile lor goale. BART, S. M. 13. Graiul ei cel dulce... îl făcu să-i rămîie tălpile lipite de locul unde sta. ISPIRESCU, L. 35. Ce se proptește-n cap, Ca să-ți intre-n tălpi? (Pironul). TEODORESCU, P. P. 240. ◊ Expr. Din (sau de la) creștet pînă în tălpi (sau în talpă) sau din talpă pînă în creștet v. creștet. A o apuca la talpă (sau a-și lua tălpile la spinare) = a pleca, a o șterge. Fata... au apucat-o repede la talpă mai departe. SBIERA, P. 279. Arde focul la tălpile picioarelor, se spune cînd cineva este amenințat foarte de aproape de o primejdie. Unde să se ascundă... acum cînd focul arde la tălpile picioarelor! GALACTION, O. I 162. A fi (sau a scula, a pune pe cineva) în tălpi = a (se) scula din pat; p. ext. a (se) pune în mișcare, în acțiune. Ar scula tot satul în tălpi să știe că i-a adus pe Ion în casă. REBREANU, I. 118. După cină să dau la culcare, că pînă nu să face ziuă trebuie să fie-n tălpi. RETEGANUL, P. III 83. A-l frige (pe cineva) pămîntul sub tălpi, se spune cînd cineva este neliniștit, nerăbdător (să facă ceva, să plece undeva). Poate că numai cîteva clipe trecuseră. Dar lui Stroe Vardaru îi păreau că durează de o veșnicie, fiindcă îl frigea pămîntul sub tălpi. C. PETRESCU, A. R. 18. A bate averea la tălpi = a-și risipi averea (în petreceri). (Atestat în forma de pl. talpe) Iar după ce-i muri, copiii tăi au s-o bată [averea] la talpe. GANE, N. III 24. A cunoaște (pe cineva) din talpă = a cunoaște (pe cineva) foarte bine. Numai cine a trăit mult cu Agatocle Leuștean, precum am trăit eu, putea să-l cunoască din talpă. GANE, N. III 156. Sărut tălpile, formulă învechită și servilă de salut, de adresare sau de mulțumire. Apoi care cîntec porunciți, sărut tălpile – întrebă Ghioc îndoindu-se din șale. GANE, N. III 174. ◊ Compuse: talpa-gîștei = plantă erbacee cu tulpina puternică, cu flori mici, roz; crește în locuri necultivate (Leonurus cardiaca); talpa-ursului = plantă erbacee, cultivată și ca plantă ornamentală, cu frunze mari și cu flori albe sau trandafirii, grupate în formă de spic la vîrful tulpinii (Acanthus longifolius); acantă; talpa-stîncii = mică plantă erbacee cu tulpina culcată, ramificată, cu flori mici (Coronopus ruelli); talpa-lupului – plantă erbacee cu flori mici, roșietice și cu frunzele acoperite pe partea inferioară de numeroase glandule albe (Chaiturus marrubiastrum). 2. Partea de dedesubt a încălțămintei sau a ciorapului, care acoperă talpa (1). Își privea atent talpa ghetei, udă, neagră. GALAN, B. I 79. Pantaloni albi și pantofi de olandă cu talpa elastică. C. PETRESCU, Î. I 12. Și-ntr-o zi – să vezi acu – dete-Osman porunci să-i puie Tălpilor la cizme, cuie. COȘBUC, P. II 48. ◊ Expr. A bate talpa (la pămînt) = a călca apăsat, trîntind piciorul de pămînt. Căpitanului îi plăcea să meargă oamenii țanțoși, veseli și să bată talpa la pămînt. SADOVEANU, O. VI 195. ♦ Piele groasă, tare, tăbăcită în mod special, din care se confecționează pingelele încălțămintei, flecurile tocurilor etc. Și-a pregătit piele bună, și talpă ș-o ocă de scîrț. SADOVEANU, E. 112. Ce-i drept, făceau paralele acele; căci pusese piele bună, talpă de fund și erau cusute de tocmală. CREANGĂ, O. A. 84. II. 1. Lemn gros, grindă, care se așază la partea inferioară a pereților unei case, pentru a sprijini construcția; p. ext. (mai ales precizat prin «casei») temelie. Ceva ulcele roșii, sau alte lucruri curioase, găsite uneori nu mai departe decît sub talpa casei. GALACTION, O. I 119. În stînga, o aripă a castelului din Suceava... sfîrșindu-se cu o terasă pusă pe tălpi de piatră. DELAVRANCEA, O. II 11. Cînd valul se retrage, ei se întorc, își ridică iar bordeiele din talpă. VLAHUȚĂ, la CADE. Tîlharii... s-au sfătuit ca să sape o bortă pe sub talpa casei în pivniță. SBIERA, P. 276. Începe a chiti copacii trebuitori: ista-i bun de amînare, cela de tălpi, ista de grinzi. CREANGĂ, P. 48. ◊ Expr. Talpa țării (sau a casei) = țărănimea considerată în trecut ca temelie a țării și obligată să suporte tot greul îndatoririlor. Potoliți-vă, măi oameni, ascultați de boieri și munciți! Fiți harnici și nu vă luați după îndemnurile rele! Voi sînteți talpa țării. REBREANU, R. I 271. Țăranul... face parte din acel strat social ce alcătuiește talpa țării, pe care se sprijină întreaga greutate a acesteia. PAMFILE, A. R. 33. Locuitorii țării erau împărțiți în mai multe categorii sau clase: 1. Clasa țăranilor de la sate, talpa casei, cum s-ar zice, care plătea dări și ducea toate sarcinile statului. GHICA, S. XII. Cu drept cuvînt li s-a aplicat numirea de «talpa casei», numire pe care eu am scris-o sub fotografia reprezentînd pe deputații pontași. KOGĂLNICEANU, S. A. 222. (Rar) Talpa casei = bărbatul, capul familiei. Bună să vă fie inima, zise talpa casei. RETEGANUL, P. III 4. Talpa iadului = a) temelia iadului (închipuită ca fiind susținută de mama căpeteniei dracilor sau de un suflet de pămîntean foarte rău). După ce ți-i împlini anii, să ai a lua din casa lui ce-i vrea tu; și aceea are să fie de trebuință la talpa iadului, că au început a putrezi căpătăiele. CREANGĂ, P. 146. Tu ești bun de talpa iadului. NEGRUZZI, S. I 93. Eu în iad cînd am intrat, Ce-am văzut m-am spăriat... Vornicul satului Ținea talpa iadului. MARIAN, S. 72; b) mama căpeteniei dracilor. Talpa iadului însă, mai ajunsă de cap decît toți dracii, zise atunci lui Scaraoschi. CREANGĂ, P. 310. Talpa iadului e însuși mama lui Scaraoschi, o babă hîdă și urîtă. ȘEZ. II 160; c) om foarte rău, păcătos, în special babă rea, vrăjitoare; tălpoi. Stăpîna acestei slujnice era... o vrăjitoare strașnică, care închega apa... Talpa iadului, cum aude despre această minunăție, trimite slujnica degrabă să-i cheme femeia. CREANGĂ, P. 96. Cînd a început iapa a fugi, unde pica nuca, pica și din talpa iadului bucățica. id. ib. 101. ♦ Fig. Sprijin, bază, susținere, stîlp. Iaca și moș Arbure, talpa răzășilor. ALECSANDRI, T. 1337. ♦ Fig. Totalitatea oamenilor simpli, considerați ca formînd baza societății. Începînd la talpa însăși a mulțimii omenești Și suind în susul scării pîn’ la frunțile crăiești. EMINESCU, O. I 133. 2. Fiecare dintre cele două lemne groase, orizontale, care alcătuiesc trupul războiului de țesut. Tălpile... formează lungimea războiului. ȘEZ. VII 188. 3. Fiecare dintre cele două suporturi laterale, de lemn sau de oțel, curbate în sus la capătul de dinainte, pe care alunecă sania. Îmi așezai sania pe tălpi, mă scuturai de zăpadă și plecai și mai grăbit. GANE, N. II 204. ♦ Lemnul din dosul cormanei pe care se sprijină plugul și care îl face să alunece mai ușor pe brazdă. Talpa plugului... e făcută din lemn tare, de stejar sau de ulm. PAMFILE, A. R. 42. ♦ Partea de dedesubt a corăbiei. Sub talpa corăbiei Străbătătoare-n adînc vuiau răscolitele valuri. MURNU, I. 18. ♦ Partea care formează fundul unui scoc de moară, de joagăr etc. Pîrîul... cade pe roata morii și iese dincolo, vijelios, pe talpa unui scoc lat de vreo cinci pași. CAMIL PETRESCU, O. II 587. 4. Partea inferioară, lățită, a unei piese, a unui organ de mașină sau a unui element de construcție, prin care acestea se reazemă pe altă piesă, pe teren sau pe un suport. Bagă de seamă că șina are talpă prinsă-n cîrlige zdravene, afundate-n traverse de stejar. SP. POPESCU, M. G. 27. 5. Partea de dedesubt a rindelei (care alunecă pe lemn). ♦ Extremitatea unui pat de pușcă pe care se sprijină arma cînd stă în picioare. Se uita chiorîș la milițienii care-și scoseseră armele și le lăsaseră cu talpa de fier pe pămînt. MIHALE, O. 513. 6. Partea de dedesubt, pe care se clădește o claie sau un stog (de fîn, de paie etc.). Claia... se compune dintr-o parte scurtă... care se numește talpă. PAMFILE, A. R. 161. 7. Baza unei excavații miniere. – Pl. și: talpe (ISPIRESCU, U. 111).

TĂVĂLI, tăvălesc, vb. IV. 1. Refl. A se rostogoli pe jos, învîrtindu-se de repetate ori de pe o parte pe alta. Se tăvălea, se zvîrcolea ca un vierme. DUMITRIU, N. 255. După ce mă tăvăleam bine prin mîl și mă cufundam în apă... intram în moară. SADOVEANU, O. VII 294. La bani turcii năvălea Și pe gios se tăvălea. Dar pe badiul nu-l slăbea. ALECSANDRI, P. P. 125. Am un ou roșu; Unde se tăvălește, Iarbă nu mai crește (Focul). GOROVEI, C. 152. (Tranz.) Mama... părpălind niște pui tineri la frigare ș-apoi tăvălindu-i prin unt, pe la prînzul cel mic, cheamă pe mătușa Măriuca. CREANGĂ, A. 60. ◊ (Poetic) Mult era frumos și bine aici în fața valurilor ce se tăvăleau greoaie spre șesul depărtat. SLAVICI, O. II 11. ◊ Expr. A se tăvăli de rîs = a rîde cu mare poftă, a se prăpădi de rîs. Cînd ne aminteam de isprăvile lui Moțăt de la Tîrgul Ocnei, cel mai blastamat dintre noi, ne tăvăleam de rîs ca copiii. HOGAȘ, H. 68. 2. Tranz. A bate pe cineva trîntindu-l și tîrîndu-l pe jos. Se simțea acum vinovată față de el că din pricina ei a fost tăvălit în duminica aceea. PAS, Z. I 125. 3. Tranz. A murdări, a păta, a mînji. Fata babei i-au răspuns: Ce? Eu să m-apuc de-un lucru ca acesta și să-mi tăvălesc mînuțele? SBIERA, P. 209. Cum n-oi plînge, bădică, dacă vine... ista, de-mi tăvălește pînza cu picioarele lui. ALECSANDRI, T. 274. ◊ Fig. A, nu-ți tăvăli talentul prin saloanele bogate, Unde capul nu gîndește, Unde inima nu bate, Decît dup-o anumită și stupidă învoială. VLAHUȚĂ, O. AL. 73. ◊ Refl. pas. Privea mîhnit cum i se tăvăleau bunătate de covoare. VORNIC, P. 227. 4. Tranz. (Cu privire la iarbă, la flori etc.) A culca la pămînt, a călca, a strivi. Mergînd astăzi prin grădină, Găsii iarba tăvălită. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 278.

TRÎNTEALĂ, trînteli, s. f. Acțiunea de a (se) trînti; trîntă, încăierare. Și din joc se prind feciorii la trînteli, cît doamne iartă! COȘBUC, P. I 98. Apoi se încăierară la luptă, la trînteli, de gîndeai că nu alta, ci să să omoare unul pe altul. RETEGANUL, P. V 30. De trînteli mii pe jos, Zdravăn n-am nici un os. TEODORESCU, P. P. 282. ♦ Bătaie dată cuiva; scărmăneală, chelfăneală. Ei, apoi nu te întrece, ghiujule, că-ți trag o trînteală s-o pomenești. ALECSANDRI, T. I 431. Vai de acela care cade prins, căci nu poate scăpa decît dînd ceva bani sau altfel se alege cu ceva trînteală. ȘEZ. I 41. ◊ Expr. A lua pe cineva la trînteală = a bate pe cineva zdravăn. Noi, copiii... le făceam atîtea pozne... că mă mir ce răbdare de fier aveau, să nu ne ia la trînteală. BASSARABESCU, la TDRG. A mînca trinteală v. mînca.

arhanghel sm [At: VARLAAM, C. 288/1 / V: (înv) ~ngel, arcangel, (pop) aran~, haran~^[1], hran~ / S: (înv) ~aggel, archa~ / E: vsl архангелъ, gr ἀρχάγγελος] 1 (Bis) Căpetenie a îngerilor. 2 (Șîf; înv haran~, îvp hran~) Sărbătoare ortodoxă consacrată arhanghelilor (1) Mihail și Gavril, în ziua de 8 noiembrie Si: Sfinții Voievozi. 3 Colac mai mare pentru pomană Cf colac, scară, prescură. 4 (Reg; gmț; îf aran~) Bici (sau băț) cu care se pedepsesc copiii obraznici.

dorobete sm [At: COMAN, GL. / V: ~ble~ / Pl: ~beți / E: nct] (Reg) 1 Băț scurt și gros. 2 (Fig) Copil scund și foarte gras.

miel sm [At: PSALT. HUR. 9979 / Pl: miei / E: ml agnellus] 1-2 Pui (de sex masculin) al oii, de la naștere până la doi ani Vz cârlan, cârțar, noaten. 3 (Îcs) De-a ~ul Joc de copii constând în azvârlirea unui băț astfel încât să atingă pe rând pământul cu cele două capete. 4 (Reg, îs) Zăpada (sau omătul, neaua) mieilor sau zăpada la miel Ninsoare sub formă de mici particule sferice Si: mielușel (7). 5 (Reg; îas) Grindină. 6 (Pop; îe) A umbla ca ~ul orbului A umbla neîngrijit. 7 (Îae) A umbla fără rost. 8 (Pop; îe) A avea somnu' mieilor A dormi mult. 9 (Pop; îe) A face ~ de ghindă A fi lipsit de caracter. 10 (Fig) Persoană bună și blândă. 11 (Bis; îs) -ul lui Dumnezeu Iisus Hristos. 12 Carne de miel (1-2). 13 Blană de miel (1-2). 14 (Pgn; rar) Pui (de sex masculin) al altor animale erbivore mici. 15 (Reg, îs) ~ negru Motiv decorativ cusut cu lână neagră pe mânecile și pe gulerul cojocului. 16 (Nob, îs) ~ul cel de aur Lâna de aur, decorație spaniolă. 17 (Pfm) Penis.

pop¹ [At: LB / V: (reg) popă, pup / Pl: ~i, (reg, sn) ~uri / E: bg поп] 1 sm Par¹ (1) cu care se sprijină, provizoriu, gardul, crengile unui pom etc. Si: proptea, reazem, sprijin, susținere, (rar) sprijinitoare, (pop) poprea, (reg) popoinog, poponeț³ (12), pripoană, proptă, propteală, proptiș, șoș, șpreit, (înv) rezemătură, sprijineală, sprijinitură. 2 sm Stâlp sau bârnă la casele și acareturile țărănești, pentru a susține sau a consolida zidul, planșeul, acoperișul etc. Si: pălimar, (pop) popârțac (1), (reg) poponeț³ (13). 3 sm (Mun; îs) ~ul nasului Cartilaj care desparte între ele fosele nazale Si: vomer, (reg) popos. 4 av (Reg; d. oameni; îe) A sta ~ A se ține drept. 5 av (Reg; d. oameni; îae) A sta în picioare. 6 av (Reg; îae) Se spune despre un lucru foarte bine făcut. 7 sm Fiecare dintre stâlpii prispei sau ai pridvorului, care susțin streașina acoperișului. 8 sm (Mol) Fiecare dintre stâlpii care, având un capăt înfipt în pământ, susțin gardul sau poarta Si: (reg) popcie. 9 sm (Mun; Dob) Fiecare dintre stâlpii care susțin podul morii. 10 sm (Reg) Stâlp de telegraf. 11 sm (Trs) Grindă groasă folosită pentru pavat străzile. 12 sm (Reg) Bucată de lemn adăugată la o bârnă ca să o prelungească. 13 sm (Mol; Trs) Prepeleac pe care se atârnă oale. 14 sm (Reg) Butuc sau bolovan pe care se sprijină o pârghie. 15 sf (Reg; îf popă) Cui sau bucată de lemn în formă de „T”, care leagă, la plug, grindeiul de cotigă Si: (reg) ciocârlie, ciocâlteu, cocoș, măsea. 16 sm Bucată de lemn care leagă cele două lopățele ale cârceiei la car Si: (reg) jiglă, lopățică, scăiuș, spetează, stinghie. 17 sm (Reg) Fus la vârtelniță. 18 sf (Reg; îf popă) Bărbătuș la războiul de țesut. 19 sm Bețișor pus înăuntrul viorii, violoncelului etc., în dreptul cătușului, ca să sprijine peretele de deasupra. 20 sm (Reg) Băț scurt, ascuțit la un capăt, cu care se joacă copiii, lovindu-l cu alte bețe Si: (reg) popic² (14) Vz țurcă. 21 (Îcs) În ~ Joc de copii la care se folosește popul¹ (20). 22 sm (Reg) Scândură din mijloc, la fundul butoiului, pe care sunt așezate, perpendicular, doagele Si: chingă, stinghie. 23 sm (Reg) Piesă de lemn la teasc, care presează strugurii sau semințele plantelor oleaginoase. 24 sm (Reg) Bucată de lemn cu care presează ciobanii coșul pe brânză. 25 sm (Reg) Bucată circulară dintr-un trunchi de brad pe care stau ciobanii când mulg oile. 26 sm (Buc; Mol) Bucată rotundă de lemn în care se fixează nicovala de ascuțit coasa. 27 sm (Reg) Bucată de lemn groasă la un capăt cu care se bătucește pământul Si: (reg) popic² (11) Vz mai². 28 sm (Ban; Trs) Tăvălug cu care se ridică piatra. 29 sm (Mol; lpl) Parte a harnașamentului care stă sub coada calului Si: (reg) curar. 30 sm Grămadă de snopi sau mănunchi de plante (in, cânepă, coceni de porumb etc.) care se așază în picioare, ca un con, ca să se usuce Si: (reg) căpiță, ciuclă, poponeț³ (14). 31 sf (Reg; îf popă; șîs popa crucilor) Snop de grâu care se pune pieziș, în vârful clăii sau grămezii de snopi, formând o apărătoare de ploaie Si: (reg) căciulă, clop, măgar, preoteasă, vârf. 32 sm (Trs) Fir de cânepă mai bine dezvoltat, folosit pentru sămânță. 33 sm (Trs; lpl) Fire de cânepă semănate în porumbiște pentru sămânță Si: (reg) hăldani. 34 sm (Trs; lpl) Fire de grâu lăsate netăiate. 35 sm (Reg) Fir de porumb rămas nesăpat la a# doua prașilă.

popă¹ sm [At: CORESI, EV. 6 / V: (înv) pop, (reg) poapă (Pl: poape) sf / G-D: ~pii, (înv) ~pei / Vc: ~, ~po / Pl: ~pi / E: slv попъ, slv попа] 1 (Pfm) Preot. 2 (Pfm; îe) A plăti ca ~pa A plăti sigur și până la ultimul ban. 3 (Pop; îlav) Ca fuiorul ~pii Inutil. 4 (Pop; îlv) A da ortul (sau pielea, reg, hâștioaga) -pii ori (reg) a-i zice ~pa pe (sau de) cap sau a-i cânta ~pa (la pat ori aghiosul) A muri. 5 (Pop; îe) A-i ședea ~pa la cap A fi pe moarte. 6-7 (Pfm, îe) A (i) se duce (sau a-i merge cuiva) vestea (reg buhul) ca de ~ tuns (A se face sau) a produce mare zarvă în jurul cuiva sau a ceva. 8 (Pfm; îae) A stârni mare vâlvă cu o faptă neobișnuită. 9 (Pfm; îe) A-i fi (cuiva) ~ A domina pe cineva. 10 (Pfm; îae) A tempera pe cineva. 11 (Pfm; îae) A face pe cineva inofensiv. 12 (Pfm; îae) A învăța minte pe cineva. 13 (Pfm; îae) A rezolva o situație dificilă. 14 (Pfm; îe) A-și găsi ~pa A-și găsi nașul. 15 (Îcn; îe) A călca pe ~ A da semne de seriozitate, ispirând încredere. 16 (Pfm; îae) A face pe grozavul. 17 (Pfm; îe) A se uita (la cineva) ca dracul la ~ A se uita urât la cineva 18 (Pfm; îe) A se ține după cineva ca dracul după (sau de) ~ A se ține pretutindeni după cineva. 19 (Pfm; îe) A fugi ca de ~ tuns A evita pe cineva. 20 (Pfm; îe) A trăi ca dracul cu ~pa A nu se înțelege cu cineva. 21 (Reg; îe) A fi botezat de un ~ beat A fî nebun. 22 (Pfm; îe) A avea burtă de ~ A fi foarte gras. 23 (Pfm; îae) Se spune despre un om care mănâncă foarte mult. 24 (Reg; îe) Vorbă de ~ ostenit Flecăreală. 25 (Îvr) Femeie cu funcție de preot. 26 (Reg; la dansul popular călușarii) Călușar care, în unele regiuni, poartă pe cap un potcap de hârtie și execută singur unele figuri ale jocului. 27 Carte de joc, având imprimată, pe una din părți, o imagine asemănătoare cu a unui preot (1) Si: rege, rigă, (înv) crai. 28 (Îs) ~pa prostul Joc de cărți în care pierde jucătorul care rămâne cu popa¹ (26). 29 (Reg, îcs) Uite ~pa, nu e ~pa Joc de cărți în care jucătorii fac să apară și să dispară popa¹ (26). 30 (Pfm; îe) A umbla cu uite ~pa, nu e ~pa A umbla cu șmecherii. 31 (Pfm; îae) A fi foarte inconsecvent. 32 (Reg; îs) ~pa Ianuș Joc de cărți nedefinit mai îndeaproape. 33 Cea mai mare și mai valoroasă piesă la jocul de popice, în jurul căreia sunt așezate, într-o anumită ordine, celelalte piese. 34 (Reg) Persoană care servește mingea la oină. 35 (Reg; îcs) De-a ~pa De-a pietricelele. 36 (Mol) Post³. 37 (Mol; d. alimente; îla) De ~ De post³. 38 (Mol; d. zile, săptămâni; perioade; îal) În care se postește. 39 (Iht; reg) Zglăvoacă (Cottus gobio). 40 (Ent; reg) Cosaș (Lacustra cantans). 41 (Ent; reg) Grângoașă (Gymnopleurus pilularius). 42 (Ent; reg) Bărbătuș al unei insecte, pe care copiii îl înfig într-un băț ca să zbârnâie, la jocul zbârnâitoarea. 43 (Ent; reg; îc) ~pa-țiganilor Greier de câmp (Gryllus campestris). 44 (Bot; reg; lpl) Zbârciog (Morchella esculenta). 45 (Bot; reg) Crăiță (Tagetes erecta).46 (Bot; reg) Plantă nedefinită mai îndeaproape.

tiliboi s [At: MAT. DIALECT. I, 216 / Pl: ? / E: nct] (Reg; îcs) De-a ~ul Joc de copii în care participanții aruncă bâtele astfel încât acestea să se rostogolească peste cap.

țiflic sn [At: SCL 1978, 323 / V: țiv~ (Pl: țivlice, țivlicuri), țuf~ / Pl: ? / E: țiflă¹ + -ic] (Reg) 1 Țiclău¹ (1). 2 (Îf țivlic) Băț scurt, ascuțit la un capăt, cu care se joacă copii, lovindu-l cu alte bețe Si: (reg) popic². 3 (Îaf) Colțul mai lung al basmalei, atârnând de sub cel mai scurt, când basmaua este legată neglijent. 4 (Îaf) Uvulă. 5 (Îf țuflic) Moț de păr.

UNT (pl. -turi) sn. 1 🍽 Substanță albă-gălbuie, grasă, comestibilă, care se scoate prin batere din laptele animalelor: ~ de vacă, de bivoliță, de oaie; ~ proaspăt; ~ topit; pînă nu bați laptele, nu iese ~ (ZNN.); copilul mic, cînd se apucă și se deoachie, unge-i tălpile cu ~ de vacă, că-i trece (GOR.); ~ul se sărează, pentru ca trecînd vaca o apă, să nu piardă laptele (GOR.); 👉 BATE I 3 ¶ 2 Substanță grasă, analoagă untului, care se scoate din plante, uleiu: ~ de migdale, de neft, de nuci, de ricină, etc.; ~ -de-lemn 👉 UNTDELEMN ¶ 3 🌿 UNTU(L)-VACII, plantă tuberculoasă, cu flori purpurii, liliachii sau trandafirii, dispuse într’o ciorchină la vîrful tulpinii; din tuberculele ei, se prepară salepul (👉 SALEP); numită și „untișor”, „bujorei”, „gemănariță”, „poranici”, etc. (Orchis morio) (🖼 5173) ¶ 4 🌿 FLOAREA-UNTULUI, IARBA-UNTULUI – VERIGEL [lat. ŭnctum].

bou m. 1. mamifer din ordinul rumegătoarelor, mare de stat, cu forme robuste și coarne solide, bun pentru transport și lucrul câmpului; a-și pune boii în plug cu cineva, a-i căuta ceartă: cu mine ți-ai pus boii in plug? CR.; a nu fi cuiva toți boii acasă, a nu fi în toate apele (metafore luate din sfera îndeletnicirilor țărănești): nu știu ce o fi având nea Chiriac... par’că nu-i sunt toți boii acasă CAR.; 2. fig. gros de cap, om prost; 3. (d’a) joc de copii în care s’aruncă un băț (numit bou) de un număr oarecare de ori. [Lat. BOVEM].

sucésc și (Trans. Ban.) suc, a sucí v. tr. (vsl. sukati-sučon, id.; sîrb. sukati, bg. sučĭ, rus. sučitĭ. V. sucală). Răsucesc, învîrtesc: doĭ suc de roată să strîngă teascu. (GrS. 1937, 178). Scrîntesc: mĭ-am sucit picioru. Apuc cu violență, zmuncesc, scutur, bat: ĭa sucește-l pe acest copil obraznic!. Fig. Șicanez, chinuĭesc; m’a sucit cum suci un puĭ. (Agr. Înt. 149). Denaturez, falsific: a suci vorbele cuĭva. – Vechĭ a suca, rămas în loc, sucă-mi-te (sucește-mi-te), suveĭcuță (Rom. Pit. 111, Olt). Și cĭucesc (nord). V. și cĭucesc 1.

DA³, dau, vb. I. I. Tranz. (Folosit și absolut) 1. A întinde cuiva un obiect; a înmîna, a oferi. Mama lui Abu-Hasan... le-a dat trei feluri de mîncări. CARAGIALE, O. III 63. Cînd văzui a lor mulțime, cîtă frunză, cîtă iarbă... Am jurat ca peste dînșii să trec falnic, fără păs, Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs. EMINESCU, O. I 147. ◊ Expr. A da o masă, o petrecere etc. = a oferi o masă, a organiza o petrecere etc. Am dat cina asta ca să-l onorez pe Spallazini. CAMIL PETRESCU, T. II 191. Acum să dăm o petrecere, la care... să chemăm și pe Ber-Căciulă! VISSARION, B. 74. A da (cuiva) o gură (sau o guriță) = a săruta pe cineva. Să rîzi mai bine și să-mi dai O gură, numai una. EMINESCU, O. I 174. A da (cuiva) mîna sau a da mîna cu cineva v. mînă. A da cuiva mură-n gură v. mură. A-și da bucățica de la gură v. bucățică. A da bună ziua (bună seara, binețe etc.) = a saluta pe cineva. Și mai dau bun-întîlniș cu unul. SADOVEANU, O. I 564. Dai domnului strein bună seara. Întinzi mîna. Îți spui numele. C. PETRESCU, A. 285. Cînd oamenii se-ntoarnă-n sat Și-mi dau, pe rînd, binețe. IOSIF, PATR. 30. A da față cu cineva = a se vedea, a se întîlni cu cineva. ♦ A pune cuiva ceva la dispoziție, la îndemînă, a face rost de ceva, a procura. Te rog s-mi dai bani de cheltuială, straie de primeneală, arme și cal de călărie, ca să și pornesc fără zăbavă. CREANGĂ, P. 184. Dați-mi, dați-mi aripioare, Să zbor iute pe sub soare. ALECSANDRI, P. II 102. 2. A împărți, a distribui, a repartiza. Știu că s-a împărțit la companii rachiu. L-ai dat oamenilor? CAMILAR, N. I 161. Dînd două-trei cărți [de joc]. NEGRUZZI, S. I 85. ◊ Expr. A da ceva în (sau pe din) două = a împărți în două părți egale; a înjumătăți. Ești mama lui Iorgovan, Mîndrul nostru căpitan. Să ne fii mamă și nouă Care-am dat cu el în două Munca noastră de mulți ani, Împărțind grămezi de bani. TEODORESCU, P. P. 559. A-i da (cuiva) un număr oarecare de ani = a atribui (cuiva) o anumită vîrstă. Eu de-abia ți-aș fi dat șepte, mult opt ani. CREANGĂ, P. 148. A da cuiva cîștig de cauză = a face pe cineva să cîștige (într-un diferend). ♦ A repartiza cuiva un lucru spre executare, a însărcina pe cineva cu ceva, a obliga la ceva. Profesoara ne-a dat să scriem despre Delta Dunării. ▭ Părinții pustnici... mi-au dat canon să mănînc lapte numai de la o vacă. CREANGĂ, P. 116. ◊ Expr. A da (cuiva) de lucru = a însărcina pe cineva cu o muncă, a-i procura o ocupație; a pricinui cuiva multă bătaie de cap, a-l face să o scoată greu la capăt, să se căznească mult. După obicei, ea le dă de lucru cu măsură. CREANGĂ, P. 7. Hai la treabă, cumătriță, că lupul ți-a dat de lucru! id. ib. 29. 3. (Cu privire la persoane, de obicei urmat de determinări ca «pe mîna», «în seama», «în paza», «în grija» etc.) A încredința, a preda. Dete pe fiu-său acestui vînător ca să-l învețe meșteșugul său. ISPIRESCU, L. 183. Pornește spre casă, urmat de cîțiva ostași, în paza cărora l-a dat împăratul. CREANGĂ, P. 84. ◊ Expr. A da (pe cineva) în judecată = a chema pe cineva în fața justiției a intenta (cuiva) un proces. ♦ (Cu privire la obiecte) A preda (pentru a se descărca de o îndatorire). A dat în primire, aceluiași copil, costumul și jobenul. SAHIA, N. 103. Spune-i că te prinzi să-i dai în girezi tot grîul cît îl are semănat. CREANGĂ, P. 155. 4. A preda ceva cuiva (uneori la cererea acestuia), a pune pe cineva în posesia unui lucru (fără a cere sau a primi ceva în schimb), a face cuiva parte de... Țara... s-a gîndit să vă deie pămînt. CAMILAR, N. I 247. Plîngem și dăm – căci ni se cere. Trebuie să deie toți – căci le cerem. SADOVEANU, Z. C. 247. ♦ (Uneori determinat prin «în dar», «de pomană», «plocon» etc.) A dărui. Murise un flăcău... și-mi «dase mă-sa lui» pantaloni de pomană. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 11. [Era] gata totdeauna să-și ia bucata de la gură sau haina de pe dînsa ca s-o dea. M. I. CARAGIALE, C. 134. Îl întîmpină în pragul ușii cerșitoarea, căreia îi dăduse el un ban de pomană. CREANGĂ, P. 213. ◊ Fig. Dă-mi-i mie ochii negri... nu privi cu ei în laturi. EMINESCU, O. I 155. ◊ Expr. A-și da cuvîntul (de onoare) v. cuvînt. ♦ A pune ceva la dispoziția cuiva contra plată. Dă odăi cu chirie. STANCU, D. 245. ♦ (Mai ales determinat prin «împrumut», «cu camătă», «cu dobîndă», «pe datorie» etc.) A împrumuta pe cineva (cu ceva). Ar mai fi cerut, dar știa că Busuioc nu-i dă pe datorie, fiindcă mai e scris acolo la catastif. REBREANU, R. II 57. (Fig.) Lelișoară de pe plai, Spune-mi gura cui o dai? Dă-mi-o mie-n datorie. ȘEZ. I 270. ◊ Expr. A da (pămîntul) în parte v. parte. A da (pămîntul) în arendă v. arendă. ♦ (Uneori determinat prin «înapoi») A întoarce cuiva ceva primit de la el sau ceea ce i se cuvine; a restitui. Băgați de seamă, aveți timp să dați înapoi ce-ați furat. CAMIL PETRESCU, U. N. 295. Uite, maică, urîtul, Cum îmi poartă inelul; Eu i-l tot cer să mi-l deie, El zice c-o să mă ieie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 274. 5. (Cu privire la persoane) A pune la dispoziția cuiva, a repartiza; (popular, cu sensul reueșind din context) a mărita o fată (cu cineva). Ne-am îngrijit de plecarea cuvioșiei-sale și-i dăm slujitori care să-l petreacă pînă la Dunăre. SADOVEANU, Z. C. 168. Dete fetelor pentru grădină un paznic neadormit. ISPIRESCU, U. 13. Îmi dai pe Măndica? ALECSANDRI, T. I 332. ◊ Expr. (Popular) A da (o fată) după cineva = a mărita (pe o fată) cu cineva. Am auzit că ai tăi ar fi glăsuit Că te-or da după mine, fiindcă-s sărac. VINTILĂ, O. 41. Mămucă, să nu mă dai după urît și după bătrîn, ca să mă bucur și eu de viață, cum te-ai bucurat dumneata. SADOVEANU, B. 30. Împăratul... a făcut sfat și a găsit cu cale să deie fata după feciorul moșneagului. CREANGĂ, P. 85. (Rar) A da unei fete (de bărbat) pe cineva = a căsători o fată cu cineva. Tecla se îndrăgi de Stoicea pe viață și pe moarte; și boier Rovin, neavînd ce face, îi dădu pe Stoicea. GALACTION, O. I 51. Împăratul... dete de bărbat fie-sei pe argat. ISPIRESCU, L. 169. 6. (Uneori urmat de determinări introduse prin prep. «pentru», «în locul», «pe» etc.) A oferi ceva în schimbul, în locul... (spre a plăti sau a răscumpăra ceva); a schimba cu... Bătrînețe, bătrînețe, cum te-aș da pe tinerețe! POP. ◊ Expr. A da cinstea pe rușine v. cinste. (Mold.) A da toate pe una = a nu mai avea încotro, a nu-i rămîne altceva decît... Căci și împăratul, cît era de împărat, le dăduse acum toate pe una, și nici macar aceea nu era bună: frica! CREANGĂ, P. 86. (Familiar) A nu da pe cineva pe (sau pentru) altul, se zice pentru a arăta că prețuim pe unul mai mult decît pe celălalt. Nu-l dau pe Ion pe cinci ca Gheorghe. (Refl.) A nu se da pe cineva = a se crede mai grozav decît altul, a nu se lăsa învins sau întrecut de altul, a nu se lăsa schimbat cu altul. Hei! pipiric, pipiric, dară voinic, nu se dă pe orișicine! SBIERA, P. 178. Nu m-aș da pe zece ca d-al de ăștia. ISPIRESCU, L. 15. (Refl., rar) A nu se da pentru mult = a se considera foarte mulțumit de sine sau de situație. E rău la părău, cu geta feciorul de împărat, toate ca toate dar de asta să mă văd o dată scăpat, apoi nu m-aș da pentru mult. BOTA, P. 7. ♦ A oferi (în schimb, drept plată), a plăti. Cît dă de-o căruță? – Cum cît dă?... – Cît plătește? a răspuns tare Miai. PREDA, Î. 120. Nu te mulțumești de simbria ce-ți dau? ISPIRESCU, L. 231. Noră-mea vrea să meargă la Piatră. Cît să-ți dau ca să mi-o duci? CREANGĂ, P. 113. ◊ Expr. A da ortul popii v. ort. A da bir cu fugiții v. bir. ♦ A vinde. Mergem la Pațanghel, să vedem cum a dat porumbul. PREDA, Î. 74. Dau numai pe bani CAMILAR, N. I 166. Cine are un petic de pămînt, din sărăcime, îl dă pe ce pe apă nu curge, ca să scape de foamete. STANCU, D. 102. 7. A jertfi, a sacrifica. N-avem soți, nici fii de dat. BANUȘ, B. 123. Cîinele acesta zece ani a dat din viața lui ca să sară la porunca mea. ISAC, O. 178. ◊ Expr. A-și da viața = a-și jertfi viața din devotament pentru cineva sau pentru ceva. Să nu uităm pe acei care și-au dat viața pentru transformarea revoluționară a patriei. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 371, 3, 1. Mi-aș da viața ca să te apăr. CAMIL PETRESCU, T. II 23. Îmi dau capul, spune cineva care afirmă un lucru cu energie, cu deplină siguranță. 8. (Cu sensul reieșind din context) A arunca, a azvîrli. Să iei pielea cea de porc și în foc s-o dai. CREANGĂ, P. 87. Alelei! tîlhari păgîni, Cum o să vă dau la cîni! ALECSANDRI, P. P. 88. ◊ Expr. A da vina pe cineva = a învinui. A da afară v. afară. A da pe gîrlă = a renunța la un lucru, a-l lepăda. Amu uite cum fac ei: se lăcomesc la două și dau pe gîrlă optsprezece. GALAN, Z. R. 286. A da uitării = a nu se mai gîndi la..., a uita, a părăsi. Singura mea rugă-i uitării să mă dai. EMINESCU, O. I 127. (Formulă de ocară sau de blestem) A da (pe cineva sau ceva) dracului (sau la dracul, naibii, corbilor), a-l da încolo (sau în plata domnului) = a se dezinteresa de cineva sau de ceva, a nu-și mai bate capul cu cineva sau cu ceva. Dă-l încolo de proces-verbal. SEBASTIAN, T. 247. 9. A așeza altfel, în altă poziție. Își dăduse pe ochi pălărioara rotundă. SADOVEANU, O. VI 359. Avea un fel al ei de a-și da capul pe spate. BART, E. 48. Își netezi părul de pe frunte și-l dete pe spate. EMINESCU, N. 12. ◊ Expr. A da la o parte (sau într-o parte) = a îndepărta. Dînd într-o parte ghimpoasele creci ale verdelui mărăciniș, se strecură... pînă la rădăcina celui mai înalt dintre ulmi. MACEDONSKI, O. III 7. A da ochii peste cap = (a fi pe punctul de) a muri; fig. a face fasoane. Începea să cînte de dor și amor, cu ofuri și ochii dați peste cap. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 31. Fata își dădu de cîteva ori ochii peste cap, răsuflă greu și flacăra tainică a vieții se stinse. SANDU-ALDEA, D. N. 277. Indignat grozav și dîndu-și ochii peste cap: «O, doamnă, e teribil ce se petrece!». VLAHUȚĂ, O. AL. II 8. A da (ceva) peste cap = a face un lucru de mîntuială, a lucra superficial. A da (pe cineva) peste cap v. cap (I 1). A da (ceva) după spate = a lăsa la o parte, a trece cu vederea. Mane, fîrtate! Dă-ți mînia după spate. ALECSANDRI, P. P. 73. A da ușa (poarta etc.) de perete = a împinge în lături, a deschide larg. Dete poarta de părete și trecu înainte. ISPIRESCU, L. 359. A da cărțile pe față v. carte. ♦ A petrece prin sau pe după ceva. Un domn scurt și gras, cu ochelari dați după ureche. C. PETRESCU, Î. I 12. ♦ (Complementul indică o băutură sau o cantitate de băutură; determinat prin «pe gît», «de dușcă», «peste cap», «pe spate») A bea (lacom, dintr-o dată sau în cantități mari), a goli bînd, a turna pe gît. Dădu restul de ceai călduț pe gît. C. PETRESCU, C. V. 130. Baba dădu rachiul pe gît. SANDU-ALDEA, D. N. 194. Și d-ta ai cîntec: «Ipate care da oca pe spate Și face cu mîna să-i mai aducă una». CREANGĂ, P. 150. 10. (În diverse procese de muncă, sensul reieșind din context) A da găuri = a găuri. Începu să... dea găuri cu un burghiu. C. PETRESCU, Î. II 183. A da (un obiect tăios) pe piatră = a(-l) ascuți. Scoate bulicheriul din teacă, îl dă pe amînari. CREANGĂ, P. 125. Paloșul scotea, Pe amnar îl da, De și-l ascuțea. TEODORESCU, P. P. 450. A da (un lemn) la rindea = a netezi cu ajutorul rindelei. (Mold.) A da (o țesătură) în undă = a spăla, a clăti. Numai de două ori pîn-acu am dat-o [pînza] în undă. ALECSANDRI, T. 259. ◊ (În legătură cu alte acțiuni ale omului) A da lecții = a preda lecții. Am un băiet, Karl, și aș vrea să-i dați d-voastră lecții. HOGAȘ, DR. II 63. A da o telegramă = a expedia o telegramă. Dați-i o telegramă din partea mea să se intereseze ce e cu depozitul. CAMIL PETRESCU, U. N. 66. A da la ziar = a publica sau a face să se publice în ziar. Și voi la ziar puteți da tot ce știți. C. PETRESCU, C. V. 131. A da foc = a aprinde. Buntași care au de gînd să deie foc tîrgului în astă-noapte! ALECSANDRI, T. I 70. A da bici = a lovi cu biciul. A dat bici calului și-a plecat însoțit de argați. STANCU, D. 22. A da la mînă = a pune la dispoziția cuiva, a înmîna cuiva (un act, un obiect de folosință imediată etc.). I-a... dat la mînă hîrtie de danie. CARAGIALE, O. III 48. A da (refl. a se da) o luptă, o bătălie = a avea loc o luptă. Bătălia în care Tomșa fusese înfrînt... se dăduse dimineață. SADOVEANU, O. VII 154. Luptele se dau acum în Carpați. CAMIL PETRESCU, U. N. 419. A da un spectacol = a reprezenta un spectacol. Spectacolele le da în aer liber. SAHIA, N. 67. A da (pe cineva) dezertor = a face cunoscut în mod oficial că cineva este dezertor. 11. (Despre sol, plante, animale etc.) A produce, a emite, a scoate din sine însuși. Oile dau lînă și lapte. ▭ Ca moarte ramuri vestejite, Sătule să mai deie rod, Își lasă brațele s-atîrne Sărmanul istovit norod. TOMA, C. V. 60. N-am învățat știința ierburilor, dar. pe cît mă taie capul, sacul n-a dat niciodată trandafiri. DELAVRANCEA, A. 93. Mugurii dau frunză și cîmpii dau verdeață. ALECSANDRI, P. III 241. ♦ (Mai ales despre persoane, cu complementele: «glas», «chiot», «țipăt», «răcnet» etc.) A emite, a face să se audă. Stați să deie badea un chiot spre caii ceia. CAMILAR, N. I 309. Ea dă glas și bate cu bățul în poartă. SADOVEANU, B. 35. Le-a pătruns prin piept, ca fierul, Strigătul ce-a dat străjerul. TOMA, C. V. 139. ◊ Expr. A da dintr-însul o vorbă (sau niște vorbe) = a spune lucruri, de obicei minunate, înțelepte. Cînd da cîte-o vorbă dintr-însul, vorba era vorbă. CREANGĂ, P. 142. Are un duh cît șăpte și dă dintr-însa niște vorbe! ALECSANDRI, T. I 129. ♦ A produce, a crea. Eminescu a dat o operă de valoare universală. ◊ Expr. A da la lumină (sau la iveală) = a descoperi ceea ce este ascuns; (cu privire la scrieri) a publica. Săpăturile au dat la iveală ruinele unei vechi cetăți. ▭ Am arătat cartea me la mulți profesori... și ei m-au îndemnat ca să o dau la lumină. KOGĂLNICEANU, S. 102. A da viață = a naște, a da ființă, a făuri; fig. a anima, a însufleți. Bătrînul Dan trăiește ca șoimul singuratic... Privind cu veselie cum soarele răsare Dînd viață luminoasă cu-o caldă sărutare. ALECSANDRI, O. 206. A da (ceva) în vileag (sau tîrgului) = a divulga. Cum de să știe el ceva și să n-o deea tîrgului? ISPIRESCU, U. 112. A da de veste (sau de știre) = a aduce la cunoștință, a vesti. Mică lacrimă fierbinte, Ce te-ncerci cînd n-ai cuvinte... Să dai altui suflet veste De cît dor în tine este. TOMA, C. V. 93. Să cerc a da de știre Marghioliții, după chipul obișnuit... să-i cînt pe sub ferești. ALECSANDRI, T. I 78. A da însemnătate = a acorda atenție. Cred că ea nu dădea nici o însemnătate jocurilor deputatului. CAMIL PETRESCU, U. N. 53. A da semne de... = a indica, a arăta că..., a lăsa să se vadă că... A-și da (refl., familiar, a se da cu) părerea = a-și exprima punctul de vedere. Au să vă vină oaspeți... își dădu părerea dascălul Iov. SADOVEANU, P. M. 27. Așteaptă pe franțuz să-și deie părerea în limba lui străină. id. Z. C. 46. Poate sosește acum, se dădu cu părerea portarul binevoitor. C. PETRESCU, C. V. 123. A da gata = a) a termina, a lichida. Au dat gata patru curcani fripți. SADOVEANU, O. I 297; b) a impresiona puternic, a cuceri (pe cineva). (Sport) A da startul = a anunța plecarea printr-un semnal. La ora 4 s-a dat startul în prima serie a cursei de 100 m plat. 12. A provoca, a prilejui, a pricinui, a cauza, a stîrni. Zeama de mahorcă slăbește și dă căldură. CAMILAR, N. I 143. [Pajul Cupidon] dă gînduri ne-nțelese Vrîstei crude și necoapte. EMINESCU, O. I 108. Un an vine, trece, ș-alt an îl moștenește, Și ce nădejdi dă unul acelălalt le ia. ALEXANDRESCU, P. 77. 13. (Mai ales urmat de verbe ca: «a cunoaște», «a înțelege» etc. la conjunctiv sau la moduri nepredicative) A îngădui, a permite, a lăsa, a face posibil. Îi ședea ghimpe de foc în creier, gîndindu-se că fuga lui putea să deie crezut pînă și coanei Tasica, ba chiar și Rusandei, că el e ucigașul. POPA, V. 80. Începu a horcăi, dînd să cunoască că el a adormit. RETEGANUL, P. I 76. Baba se culcă... dînd a înțelege nurori-sa că are s-o privegheze. CREANGĂ, P. 6. ◊ Expr. A-i da (cuiva) mîna să... = a dispune de mijloace materiale pentru a..., a fi în stare să..., a avea posibilitatea să...; a-i veni bine la socoteală, a-i conveni. Vă impunea mult respect faptul că ei... veneau acasă... cu trăsura, și știați că pentru asta le dă mîna să plătească un leu. PAS, Z. I 110. 14. (Adesea legat de ideea divinității) A rîndui, a destina, a sorti, a hărăzi. Și dînd dumnezeu un vînt bun, corăbiile mergeau ca săgeata. ISPIRESCU, L. 24. Of, jupîneșică, of! Ce-a fost să nu dea dumnezeu să mai fie! CREANGĂ, P. 119. ◊ (Impersonal) Ploi de lumină Mi-i dat să sărut. BENIUC, V. 57. Ți-a fost dat... să-nduri toată durerea Pe care lumea n-o mai simte. VLAHUȚĂ, O. A. 50. Se înduioșa la gîndul că îi va fi dat să trăiască în liniște! MACEDONSKI, O. III 23. ◊ Expr. Ș-apoi dă doamne bine! = apoi a fost strașnic! După aceasta se începe nunta, ș-apoi dă doamne bine! CREANGĂ, P. 279. Ce-o (sau cum a) da tîrgul și norocul = cum se va întîmpla să fie, cum se va nimeri. Apoi dă, tată, cum a da tîrgul și norocul. CREANGĂ, P. 197. (Bine că) a dat dumnezeu! = în sfîrșit, după atîta așteptare, în cele din urmă. A dat dumnezeu de ne-a scris o scrisoare. 15. (Cu privire la oameni, urmat de determinări introduse prin prep. «la») A așeza sau a trimite într-un loc pentru o îndeletnicire determinată. Îl deteră pe la școli și filosofi. ISPIRESCU, L. 2. ◊ Expr. A da (pe cineva) pe brazdă v. brazdă. ♦ (Cu privire la animale) A mîna. Au dat oile la păscut. SBIERA, P. 37. Drăguțule bace, Dă-ți oile-ncoace La negru zăvoi, Că-i iarbă de noi Și umbră de voi. ALECSANDRI, P. P. 1. 16. (Împreună cu obiectul formează locuțiuni verbale) A da sfaturi = a sfătui. A da răspuns = a răspunde. Flăcăul dădea răspuns că așteaptă pe tatăl său cu paralele, ca să împace pe ciobani și pe stăpînul bălții. SADOVEANU, B. 15. A da ordin (sau poruncă) = a ordona, a porunci. M-am necăjit și am dat poruncă să dea gazeta înapoi. CAMIL PETRESCU, U. N. 29. Prefectul i-a dat ordin să plece la expoziție «pe puțin cu trei sute de suflete». SP. POPESCU, M. G. 22. A da bucium = a vesti. Și de acolo din margini de zări, Din creieri de culme, din inimi de luncă, Dau bucium și zvoană spre depărtări, Să-și strîngă tovarăși de rodnică muncă. DEȘLIU, G. 28. A da crezare (sau crezămînt) v. crezare. A-și da (popular a da) sfîrșitul (sau sufletul, duhul) = a muri. Într-o seară, bolnava își dădu sfîrșitul. DUNĂREANU, CH. 10. I-a venit și lui rîndul să-și dea duhul. ANGHEL, PR. 129. Bătrînul a dat sfîrșitu și, după ce l-au înmormîntat, feciorii săi au pornit de au vînat toți munții. POPESCU, B. IV 4. (Prin exagerare) Eram sfîrșit de oboseală, nu mai puteam; îmi dădeam sufletul. SADOVEANU, O. VI 66. A da dovadă = a dovedi. Lenin și Stalin ne învață că membrii de partid trebuie să dea dovadă de inițiativă creatoare în muncă. LUPTA DE CLASĂ, 1951, nr. 11-12, 101. A da prilej (sau ocazie) = a prilejui. Eliberarea poporului nostru a dat prilej miilor de talente... să se afirme, să se dezvolte, să atingă culmi nebănuite în creații. CONTEMPORANUL, S. ii, 1953, nr. 353, 1/2. Eu am apelat la dumneata numai ca să-mi dai ocazie să muncesc. C. PETRESCU, C. V. 134. Natura psihică a lui Eminescu a dat prilej multor aprecieri greșite asupra poetului. IONESCU-RION, C. 65. A da ocol (sau tîrcoale), a da raita (sau o raită) = a se învîrti în jurul unui loc, a cerceta un loc. Pînă seara a clocotit tot tîrgul Nomoloasei de vestea nebunului bătrîn, care dădea tîrcoale la marginea orașului. POPA, V. 150. El poartă calul, dînd ocol... Și ochii pașei mari s-aprind. COȘBUC, P. I 109. A da năvală (sau buzna) = a năvăli. Se așeză jos pe prispă; păsările flămînde dădură buzna la căuș. VLAHUȚĂ, O. AL. I 48. (Eliptic) A venit vestea că dau tatarii. SADOVEANU, O. I 515. A da roată = a se roti. Se zbuciumă vîntu-n mînie, Iar corbii-n pribeagul lor drum Dau roate prin zarea pustie. COȘBUC, P. II 47. A da informații (sau referințe, relații) = a informa, a referi, a relata. Îți voi da relație de călătoria me. KOGĂLNICEANU, S. 41. (Rar) A da răscoală = a răscoli. Doar vîntul nopții-n ierburi dă răscoală! IOSIF, P. 24. A-și da truda (sau osteneala) = a se trudi, a se osteni. Toate chipurile și toate trudile ți le-ai dat, numai ca să mă vezi norocit și însămnat între moldoveni. KOGĂLNICEANU, S. 54. A da luciu (sau lustru) = a lustrui. Vezi luciul ăla de la bielă? Eu l-am dat. SAHIA, N. 30. Ema, dîndu-și lustru la unghii: A venit multă lume? CAMIL PETRESCU, T. II 41. A da raportul = a raporta. Am venit să dau raportul săptămînii. SEBASTIAN, T. 155. A(-și) da demisia = a demisiona. Se înturnă la Iași și îi dete demisiunea. NEGRUZZI, S. I 111. ◊ Expr. A da (un) examen = a se prezenta la un examen, a susține un examen în fața unui examinator; fig. a trece cu succes printr-o încercare. A da seamă (sau socoteală) = a răspunde de ceva, a fi tras la răspundere. Dacă va fi să dau cuiva socoteală, voi istorisi tot ce-am văzut. CAMILAR, N. I 425. Ți-am cerut să-mi dai samă ce cauți la hotar. SADOVEANU, F. J. 152. Eu n-am teamă De-a mele fapte-n viață să dau în ceruri seamă. ALECSANDRI, T. II 192. A-și da seama (rar seamă) = a se dumeri, a pricepe, a se lămuri. Din analiza lucrărilor Congresului ne putem da seama de uriașele sarcini care stau înaintea noastră. DAVIDOGLU, M. 7. Ne-am dat seama că fără popor nu putem face revoluția. CAMIL PETRESCU, B. 67. Fiecine cum i-e vrerea despre fete samă deie-și, – Dar ea seamănă celora îndrăgiți de singuri ei-și. EMINESCU, O. I 79. II. Intranz. 1. (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» sau «cu») A face o mișcare (de obicei repetată), conștientă sau reflexă. Ion dădu încet din cap, în semn că da, și ieși. DUMITRIU, N. 158. Dă din aripi, iar se urcă, iar coboară fluturele roșu. ISAC, O. 254. Privind la mine, Ai tot da cochet din cap. EMINESCU, O. IV 369. ◊ Expr. A da din umeri = a înălța ușor din umeri pentru a-și manifesta neștiința, nedumerirea, nepăsarea. Toți pe cîți îi întrebă dădeau din umere, neștiind ce să răspundă. CREANGĂ, P. 307. A da din gură = a vorbi mult. ♦ (Cu arătarea instrumentului) A face mișcări repetate (în procesul muncii). De mînecate, dă-i cu grebla, cu tătăbonțul. POPA, V. 135. ♦ A o ține într-una, a nu se mai opri (din mers, din vorbă etc.). Face ca și atunci cînd îi curgea sîngele șiroi și el îi da că n-are nimic. SADOVEANU, O. I 87. Călușeri de pe Tîrnavă... Dați, măi, dați, Nu vă lăsați! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 416. ◊ Expr. (Familiar) Dă-i cu..., dă-i cu..., se zice pentru a arăta o succesiune de acțiuni. Din vorbă-n vorbă, tura-vura, ne-am abătut pe la o țuică... una-două-trei... pe urmă dî-i cu bere, dă-i cu vin, dă-i cu vin, dă-i cu bere. CARAGIALE, O. I 119. A da cu paharul = a bea mult. A dat cu paharul pîn’ s-a îmbătat. PANN, P. V. I 118. ♦ (În practicile superstițioase, urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau «în») A spune viitorul, a ghici, a prezice. Safta da în cărți și ghicea în palmă și cafea. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 32. Dați-mi ceva, cît de puțin, să vă dau cu norocul. RETEGANUL, P. II 38. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», sensul reieșind din context) A spăla, a spoi, a unge a vopsi (cu...). Au nu îți e rușine Să-ți dai cu dresuri și sulemenele? TOMA, C. V. 260. Să-mi dau cu apă de izvor pe față. D. BOTEZ, P. O. 16. ◊ Tranz. [Compoziția] trebuie topită întîi în apă, or s-o dea pe păr așa simplu? CARAGIALE, O. VII 5. 3. A lovi, a izbi; a bate. Nu da, păgînule, că-i copilul meu. ALECSANDRI, T. II 14. ◊ (Cu determinări arătînd instrumentul, locul acțiunii sau persoana asupra căreia se răsfrînge acțiunea) Dacă mai spunea o vorbă, dam în el, că am eu socoteală veche. DAVIDOGLU, M. 64. Văzu o muscă înainte, dete cu pălăria în ea și pică la pămînt. RETEGANUL, P. III 80. Mi-ai dat cu frîul în cap, să mă prăpădești. CREANGĂ, P. 196. (Cu construcția schimbată) Îl prinde de brăcinar și dă cu el de pămînt. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 134. ◊ Expr. (Despre două sau mai multe persoane) A-și da coate (sau cu cotul) = a se atinge cu cotul pentru a-și atrage atenția, a-și face semne. Unii dintre flăcăi își dădură cu cotul și-ncepură să zîmbească. DUNĂREANU, CH. 21. A(-i) da (cuiva) peste nas = a pune pe cineva la locul lui printr-o vorbă usturătoare. A da (cuiva) la cap = a lovi, a omorî; fig. a ataca (pe cineva) cu violență, pentru a-i distruge situația, bunul nume etc. Vreau să-mi leg numele de o operă de purificare. Vreau să le dau la cap tîlharilor. C. PETRESCU, C. V. 108. A da (cuiva sau la ceva) cu piciorul = a respinge (pe cineva sau ceva), a nu voi să știi (de cineva sau de ceva); a scăpa un bun prilej, a nu profita de... Ai dat cu piciorul la avere. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 77. Bogătași ce cu piciorul dați la inimi în gunoi... N-am cu voi nici un amestec. MACEDONSKI, O. I 97. Sîntem încredințați că tu nu ni-i da cu piciorul, mai ales aducîndu-ți aminte de prieteșugul nostru. SBIERA, P. 271. Unde dai și unde crapă! v. crăpa. ◊ Tranz. (Folosit și absolut; complementul indică persoana lovită, lovitura sau instrumentul întrebuințat la lovit) Te-a bătut?... – Nu... Mi-a dat numai o palmă. CAMIL PETRESCU, T. II 29. N-am fost slab și nici fricos: Pe opt ți-i dam grămadă jos. COȘBUC, P. I 199. Fata dete călcîie calului. ISPIRESCU, L. 17. Nu pot eu s-o ajung să-i dau o scărmănătură bună. CREANGĂ, P. 268. Dăsagii pe cal punea, Una bună că-i dedea. TEODORESCU, P. P. 503. (Fig., în amenințări; construit cu dativul) Vai... Mădălină... gemu Costache prin somn. – Îi dau eu Mădăline... Eu strig... și el visează Mădăline. CAMILAR, N. I 222. Stăi tu, vulpe vicleană ce ești! Las’ că ți-oi da eu ție. SBIERA, P. 186. ♦ (Instrumentul este o armă de foc) A pune în acțiune, a trage. Eram băiat de vreo treisprezece ani cînd am învățat să dau cu pușca. ODOBESCU, S. III 21. Îmi vine să poruncesc să deie cu tunurile în prostimea aceea. NEGRUZZI, S. I 153. ◊ Tranz. (Complementul indică proiectilul) Se luă după un iepure, dete o săgeată, dete două și nu-l nimeri. ISPIRESCU, L. 8. ♦ A se lovi, a se atinge (de ceva). Calul fugea de da cu burta de pămînt. ISPIRESCU, L. 129. Ajunse la un munte mare... al cărui vîrf da la nori. id. ib. 216. 4. (Urmat de determinări locale sau modale; uneori (tranz.) construit cu pron. «o», care are valoare neutră) A o lua, a o porni, a o apuca, a se duce. Stoicea dădu spre iaz, sprijinindu-se în ciomag. GALACTION, O. I 47. Caii, obosiți și ei, simțind că li se slobod frînele, o deteră în pas domol de tot. SLAVICI, O. I 215. După ce ieși din sat, dete cătră casă prin o pădure. RETEGANUL, P. I 13. Dă soarele după deal și noi tot pe loc stăm. CREANGĂ, P. 128. ◊ Fig. Nevasta n-au știut încotro să deie de bucurie. SBIERA, P. 229. Nu mai știa ce să facă și încotro s-o deie, ca să nu greșească tocmai acum la dică. CREANGĂ, P. 270. ◊ Expr. A da încolo, încoace (sau pe ici, pe colo sau la deal, la vale) = a merge de colo pînă colo; fig. a se frămînta, a încerca în toate chipurile, a-și da osteneală. Dau încolo, încoace; dară nime nu poate chibzui... încotro să fie drumul spre casă. SBIERA, P. 67. Baba... dă la deal, dă la vale, dar n-are ce face; și, de voie, de nevoie, nunta s-a făcut, și pace bună. CREANGĂ, P. 8. A o da pe... = a o aduce altfel, a o întoarce, a o schimba. Cînd însă i se întîmpla să pomenească de ceva din trecutul neamului nostru, o da pe romînește. M. I. CARAGIALE, C. 78. ♦ A se abate, a trece (pe la...), a intra (undeva) pentru puțin timp. Părăsise cu totul gîndul de a mai da pe la universitate. VLAHUȚĂ, O. A. 257. Trecînd Dunărea, dete prin satele turcești și bulgărești. ISPIRESCU, M. V. 17. Părintele mai în toată ziua da pe la școală și vedea ce se petrece. CREANGĂ, A. 2. ◊ Expr. A-i da cuiva în (sau prin) gînd, prin (sau în) cap, în (sau prin) minte = a-i veni cuiva o idee. Cum de i-a dat în cap imbecilului să-mi trimită telegrama? C. PETRESCU, C. V. 111. 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «peste») A ajunge la..., a găsi, a afla, a întîlni, a nimeri. Oriunde ar apuca-o, dă peste oameni. CAMILAR, N. I 316. Ne-a împrăștiat furtuna tocmai cînd dăduserăm peste ursoaică. GALACTION, O. I 50. La moară dau de prieteni. COȘBUC, P. I 76. ◊ Expr. A da de fund = a ajunge pînă la fund; p. ext. a ajunge la margine, la capăt, la sfîrșit. Am făcut datorii peste datorii. Cum dam de fund, nenea Scarlat... îmi făcea numaidecît rost de împrumut cu dobînzi sălbatice. M. I. CARAGIALE, C. 88. Cercați voi marea cu degetul, dar ia! să vedem, cum i-ți da de fund? CREANGĂ, P. 260. A da de capăt v. capăt. A(-i) da (cuiva) de urmă = a găsi pe cel căutat. A da peste cineva cu caii (sau cu căruța etc.) = a veni din mers peste cineva, lovindu-l, răsturnîndu-l. Dedeau cu caii preste oamenii lui Ercule. ISPIRESCU, U. 52. Cine e acesta ce a să deie piste noi cu droșca. NEGRUZZI, S. I 238. A da de dracu = a o păți. A da cu ochii de cineva v. ochi. A-și da cu socoteala că... v. socoteală. ◊ (Urmat de determinări ca: «rușine», «primejdie», «necaz» etc.) Ia cupa cea largă și-ai grijă ce faci; Ascunde-o bine, Căci Mufti... ne-o ia... Și dăm de rușine! COȘBUC, P. I 210. Avem să dăm peste o primejdie mare. ISPIRESCU, L. 6. Cînd este să dai peste păcat, dacă-i înainte, te silești să-l ajungi, iară dacă-i în urmă, stai și-l aștepți. CREANGĂ, P. 223. ♦ Tranz. (Regional) A băga de seamă, a prinde de veste, a observa. Băgînd sacii în moară, au dat că într-înșii nu-i grîu. SBIERA, P. 16. Cînd a dat de copilă că nu-i, a început a-și smulge părul din cap. CREANGĂ, A. 20. 6. (Despre întîmplări sau împrejurări neplăcute; de obicei urmat de determinări introduse prin prep. «peste») A veni peste cineva pe neașteptate, a surprinde pe cineva. Acolo, la Cotnari, am fost demult la culesul viilor, pe cînd încă nu dăduse molima filoxerei. SADOVEANU, O. VIII 233. Deodată dete preste ei o căldură, încît leșinau de sete. RETEGANUL, P. III 75. N-au mers mult și iată c-au dat altă nevoie peste dînsa. SBIERA, P. 208. De multe ce dăduse peste dînsul, se făcuse cam hurșuz. CREANGĂ, P. 111. ◊ Expr. A da strechea într-însul, se spune despre un animal care fuge orbește pentru că a fost mușcat de streche, sau (fig.) despre un om care fuge cuprins de spaimă. 7. (Despre persoane, în legătură cu verbe de mișcare) A ajunge într-un punct, a nimeri într-un loc; (despre drumuri) a intra în alt drum, a se împreuna cu alt drum. Ivancea coti îndărăt ca să iasă prin fundul curții pe drumul ce da în șosea, fără să treacă prin sat. DUMITRIU, N. 53. Fac înapoi, pe același drum, cu gîndul... să dea în Calea Victoriei. SP. POPESCU, M. G. 62. Ieșiră acum din pădure și dădură într-o poiană frumoasă. RETEGANUL, P. I 46. Dacă prin codri pătrunzi, dai de-o vale frumoasă și verde, Pe-al căreia deal se întinde o mîndră grădină. EMINESCU, O. IV 179. ♦ (Rar, despre locuri, terenuri) A ajunge sau a se întinde pînă la... Nimerise în grădini tăcute care dădeau în cîmp. CAMILAR, N. I 102. Făt-Frumos vede că șirul munților dă într-o mare verde. EMINESCU, N. 13. ♦ (Despre ferestre, uși, încăperi etc.) A fi cu fața spre..., a avea vederea spre..., a se deschide spre... Mai la dreapta o ușă cu geam... dă înspre peron. SEBASTIAN, T. 188. Din odăile neluminate ce dădeau în larga încăpere din mijloc se auziră șoapte, rîsete înfundate. M. I. CARAGIALE, C. 120. 8. A nimeri în..., a cădea în... S-azvîrlea, nu s-azvîrlea, Drept în paloșe că da. TEODORESCU, P. P. 443. ◊ Expr. A da în gropi (de prost ce e) = a fi foarte prost. De cînd ai luat zestre o casă, trei cai și-o sanie, te-ai prostit de dai în gropi. GALAN, Z. R. 266. A da din lac în puț = a nimeri din rău în mai rău. A-și da în petic v. petic. A da în brînci v. brîncă. ♦ (Despre păr) A intra, a cădea, a ajunge în... Pletele îi dădeau în ochi. ♦ (Despre lumină) A cădea într-o direcție oarecare. Baba... s-a ghemuit... cu spatele la lună, să nu-i dea lumina-n ochi. CARAGIALE, S. N. 255. Tainicele raze [ale lunii], dînd pieziș pe o zidire... Mîngîie a ei ruină. ALEXANDRESCU, P. 136. 9. (În legătură cu o acțiune în desfășurare; urmat de determinări introduse prin prep. «în») A începe, a trece în..., a intra. Vremea dădu în cald. DELAVRANCEA, S. 50. Copacii dau în mugur. VLAHUȚĂ, O. A. 342. Soarele dă în asfințit. ISPIRESCU, L. 34. ◊ (Impersonal) Dădea în toamnă și-o amorțise frigul. PAS, Z. I 88. ◊ Expr. A da în undă (sau în clocot) = a începe să fiarbă, să clocotească. (Fig.) S-a depărtat al ploii ropot, Dar Rîul Mic a dat în clocot Și spumegă de-a lungul văii. DEȘLIU, M. 35. A da în pîrpăra însuratului = a fi stăpînit de dorința însuratului. Dă, ce să-i zici! dăduse și el în pîrpăra însuratului. CREANGĂ, P. 166. (Despre cereale sau fructe) A da în copt (sau în pîrg) = a începe să se coacă, să se pîrguiască. Acasă perele de vară dau în copt. CAMILAR, N. I 83. Pomul înflorea în fiecare zi... rodul creștea și seara da în pîrg. ISPIRESCU, L. 73. Vezi d-ta, colo departe, niște lanuri frumoase de grîu care dă în copt? CREANGĂ, P. 155. A da în spic = a lega spic. Holdele au dat în spic mai devreme ca în alți ani. ♦ (Despre frunze, muguri, păr) A ieși, a se ivi, a apărea. Le dădea puful pe obraz. SADOVEANU, O. I 271. Am fugit repede la oglindă să cercetez dacă nu mi-au dat fire albe. C. PETRESCU, Î. II 63. A suflat vîntul de primăvară, au încolțit mugurii, a dat frunza. DELAVRANCEA, A. 34. De-ar veni luna lui mai, Să-mi aud cerul tunînd, Să văd norii fulgerînd, Ierbulița-n șesuri dînd. ANT. LIT. POP. I 72. ◊ (Despre sînge, lacrimi etc.) Îmi dau lacrimile și plîng încet de bucurie. CAMIL PETRESCU, U. N. 186. Avea o senzație de durere fizică așa de intensă, că-i da lacrămile în ochi. BART, E. 212. ◊ Expr. A da inima (sau duhul) din cineva, se zice despre acela care e gata să se sufoce în urma unui efort prea mare. Aleargă săraca, de dă inima din ea, ș-o trec amețeli. VLAHUȚĂ, O. A. 369. Începe a striga, de da duhul dintr-însa: «Ioane, Ioane, Ioane!» și Ion – pace! CREANGĂ, A. 64. ♦ (Despre lichide, determinat prin «afară» sau «pe din afară») A trece peste buzele vasului, a ieși afară din vas. Apa numai cît nu da afară din fîntîni. RETEGANUL, P. I 27. ◊ Expr. (Despre lichide în fierbere) A da în foc = a se umfla, a curge afarî din vas. S-a întîmplat să dea laptele în foc. GALAN, Z. R. 38. 10. (Despre anotimpuri, fenomene atmosferice) A veni, a se face a se lăsa, a se porni. Aici, în locul mărului, era o salcie cu scorbură arsă... și stăteau la adăpost în scorbură pescari cînd da cumpăna. CAMILAR, TEM. 195. Ciobanii de demult, cînd plecau cu oile, intrau ca în mănăstire: nu-i mai vedeau fetele și nevestele decît cînd da zăpada. GALACTION, O. I 64. Peste o lună dă primăvara. C. PETRESCU, C. V. 149. 11. (Cu valoare de auxiliar, urmat de un verb la conjunctiv) A începe să..., a se apuca de..., a avea de gînd, a se pregăti pentru o acțiune, a fi pe punctul de a... Rizea dădu să plece. DUMITRIU, B. F. 27. Dragoș dădu să coboare scara, dar iute o sui înapoi, căci Geoiana era cît pe ce să-l umfle în corne. HOGAȘ, DR. II 96. A dat el să se supere și să ne ocărască, dar a priceput îndată că cel mai bun lucru ce-i rămînea de făcut era să rîdă și el cu noi. VLAHUȚĂ, O. A. 456. Dă el să descuie ușa, nu poate; dă s-o desprindă, nici atîta. CREANGĂ, P. 256. III. Refl. și (rar) intranz. 1. (Urmat de determinări locale) A se duce, a merge, a veni. Dă-te mai încoace. ▭ Ian, măi oameni, dați-vă la o parte. CAMILAR, N. I 208. Dă-te la o parte să treacă domnu doctor. C. PETRESCU, C. V. 35. ◊ Expr. A (se) da îndărăt (sau înapoi) = a) a se retrage (mai înapoi). Tuspatru deterăm un pas înapoi. M. I. CARAGIALE, C. 25. Dacă murgu-i sprinten da-n lături sforăind, Viteazul cu blîndeță îl dezmierda. ALECSANDRI, O. 207; b) a se codi, a se sustrage de la ceva, a căuta să scape, a se retrage (într-o luptă). Nu, Ioane, noi nu trebuie să dăm înapoi! Pentru nimic în lume, nici un pas înapoi! CAMILAR, TEM. 85. Teama de necunoscut era de neîndurat. Dar, negreșit, asta numai la cei hotărîți să nu dea, în nici un caz, înapoi. CAMIL PETRESCU, U. N. 337. Cum văd eu, nici de asta nu te-ai da în lături. CREANGĂ, P. 166. ◊ (Locuțiune verbală) A se da jos = a coborî. (Tranz.) De ce m-ați dat jos din tren? SEBASTIAN, T. 232. (Fig.) Prometeu... adesea mustra pe Joe pentru nelegiuirea ce săvîrșise dînd pe tat’său jos de pe scaun. ISPIRESCU, U. 82. Dînd jos pe Lăpușneanul, urcăm pe cine-n loc? ALECSANDRI, T. II 112. ♦ A se așeza undeva. Se dete p-o pernă, răzimîndu-și cotul. PANN, P. V. I 58. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la») A se năpusti, a se arunca, a năvăli asupra cuiva. Cînd se da armăsarul la Galben-de-Soare, mușca din pieile de bivol, iară cînd se da acesta la armăsar, mușca din carne vie. ISPIRESCU, L. 28. Ține-l [pe cîine] să nu se dea la mine. CARAGIALE, O. II 267. Iarna... ursul ajunge de să dă la vite și la oameni. SLAVICI, la TDRG. ◊ Intranz. V-aștept, ca să nu dea la voi cîinele. SADOVEANU, P. M. 261. Zîna... dă deodată la dînsul, să-i scoată ochii. SBIERA, P. 38. ◊ Expr. A da fuga = a se repezi. Eu am dat fuga la brad și m-am suit în brad. SADOVEANU, V. F. 27. A da de-a dreptul = a veni drept la țintă, fără a face ocol. Golătatea încunjură, iară foamea dă de-a dreptul. CREANGĂ, A. 69. 3. A se deda la..., a fi înclinat spre... Leneșa lor minte, dată pe gîndiri ușoare, Se împiedică de-o muncă ce-o cutremură ș-o doare. VLAHUȚĂ, P. 134. El din mica copilărie au fost dat către aceste. DRĂGHICI, R. 73. 4. (În jocuri, urmat de determinări ca «de-a rostogolul», «pe gheață», «în leagăn» etc.) A aluneca, a se rostogoli, a se legăna etc. Fă-te dar tu o roată de lemn și eu una de fier, să ne dăm unul pe un deal, altul pe alt deal. RETEGANUL, P. III 73. În scrînciobul din culme se dau flăcăi și fete. ALECSANDRI, P. III 143. ◊ Expr. A se da peste cap v. cap. A se da de-a tumba (sau de-a dura) = a se da peste cap, a se rostogoli. A se da de rîpă = a se prăpădi. Porumbo, iubește-mă că mă dau de rîpă, pre legea mea! ALECSANDRI, T. 157. A se da în vînt după... = a) a-și da toată osteneala. Ilinca bocea pe la toate pragurile și se da-n vînt după leacuri. VLAHUȚĂ, O. A. 129. Și merg eu acum fără păsare prin păpușoi pînă în dreptul ogrăzii și mă uit printre gard și văd pe mama cum se da în vînt după trebi. CREANGĂ, A. 68; b) a ține foarte mult la cineva, a face orice pentru... 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe lîngă») A se lua cu binele pe lîngă cineva, a încerca să intre sub pielea cuiva. Slutul se dete pe lîngă fată și începu s-o lingușească cu vorbe mierloitoare și să se ia cu binele pe lîngă dînsa. ISPIRESCU, L. 47. Dacă... vrun tinerel viteaz S-ar da pe lîngă mine... Atunci cu voie bună I-aș da sufletu-n dar. ALECSANDRI, T. 156. 6. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «în») A trece în altă parte, în altă tabără sau grupă. Lasă legea creștinească Și te dă-n legea turcească. ALECSANDRI, P. P. 211. ◊ Expr. A se da în (sau de) partea (cuiva) sau a se da cu cineva = a se alătura de partea cuiva (într-o discuție, într-un diferend etc.). Of, of... te-ai dat cu năpîrca de Eftimie. DUMITRIU, N. 238. Stă la chibzuri în care parte să se de. ISPIRESCU, U. 28. ♦ A se acomoda cu cineva, a se lua după cineva sau ceva. Eu gîndesc că s-a da după mine și s-a face și ea bună. CREANGĂ, P. 164. ◊ Expr. A se da pe (sau la) brazdă v. brazdă. 7. (Despre persoane) A se lăsa în voia cuiva. Lasă-ți lumea ta uitată, Mi te dă cu totul mie. EMINESCU, O. I 209. ♦ A se lăsa stăpînit, copleșit de... Dragul meu... învață-te a munci, nu te da lenii. HOGAȘ, DR. II 47. Se dete cu totul la această patimă. NEGRUZZI, S. I 20. Inima i se sfîrșea, Dar îndat’ se stăpînea Și durerii nu se da. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 488. 8. (Mai ales în forma negativă) A ceda, a nu opune rezistență, a se supune. [Cîinii] nu se da să li tai cozile. SBIERA, P. 15. Fricosule... nu mi te da, păcătosule. ALECSANDRI, T. I 117. ◊ Expr. A nu se da cu una cu două = a nu ceda ușor. Flăcăul era chitit la capul său și nu se da cu una cu două. CREANGĂ, P. 142. ♦ (Întregit printr-un participiu, cu sensul determinat de acesta) A se lăsa (nemaiavînd încotro). N-a mai avut ce spune și s-a dat bătut. SADOVEANU, P. M. 205. Cum nu se dă scos ursul din bîrlog... așa nu mă dam eu dus din Humulești. CREANGĂ, A. 116. ♦ (Învechit și familiar; despre armate, cetăți, comandanți) A se preda, a se supune. Numai Timișoara mai este în mîna împotrivnicului, dar întru atîta înconjurată că în puțintică vreme trebuie să se dea. GHICA, A. 306. Aceștii, după puțin, s-au dat robi și cetățuia s-au ars de franțezi. KOGĂLNICEANU, S. 13. Dă-te de voia tea. Să ne scapi de vreo belea. TEODORESCU, P. P. 292. 9. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la», rar «spre») A începe să..., a se apuca de..., a se pune pe... După cină să dau la culcare. RETEGANUL, P. III 83. Se deteră spre odihnă, dar pîndea cînd unul, cînd altul. ISPIRESCU, L. 4. Satul văzînd că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărî să-l spînzure. CREANGĂ, P. 329. La lucru s-au pornit Și la lucru mi s-au dat; Mi s-au dat la secerat. TEODORESCU, P. P. 150. ◊ Expr. A se da (rar, intranz., a da) în vorbă cu cineva = a intra în vorbă. Mai de una, mai de alta, apoi dădură în vorbă cu Pahon. RETEGANUL, P. V 14. Numai cît în vorbă se da, Secerele și gătea. TEODORESCU, P. P. 142. 10. (Numai în expr.) A se da drept (învechit, de) cineva = a voi să treacă drept altcineva, a face să se creadă că e altcineva. [Agenții] s-au ivit în aceeași zi la han la Brătulescu, dîndu-se drept negustori de covoare. POPA, V. 95. M-oi duce la curtea împăratului și m-oi da de doftor. SBIERA, P. 301. Am să mă dau și eu de baroană, cum oi trece granița. ALECSANDRI, T. I 181. 11. (Mai ales în forma negativă) A se pomeni, a se ivi. Înc-așa schilodeală nu mi s-a dat în cale! RETEGANUL, P. III 62. Turbare de cap și frîntură de limbă ca la acești nefericiți dascăli nu s-a mai dat a vedea! CREANGĂ, A. 84. Nu s-a dat pe fața pămîntului o jupîneasă mai iscusită decît Anghelușa. ALECSANDRI, T. I 105. – Forme gramaticale: prez. ind. dau, dai, dă, dăm, dați, dau; imperf. dădeam și dam; perf. s. dădui (regional dedei și detei); m. m. perf. dădusem și dasem (regional dedesem și detesem); prez. conj. pers. 3 să dea (regional să deie).

CURMAT, -Ă, curmați, -te, adj. 1. (Despre o parte a corpului încinsă cu o legătură) Strîns prea tare, pătruns pînă în carne. Aste mîini curmate-n sîrmă-nfășurate, N-au cu cin’ se bate. TEODORESCU, P. P. 499. ♦ (Despre brațele copiilor grași) Cu îndoituri, cu cute la încheieturi... O fetiță cu trup, mîini, cap și gură de miniatură înaintă, deschizînd brațele grăsulii, curmate. C. PETRESCU, Î. II 254. Bombonica... avea obrazul grăsuț, mînuțele curmate. CONTEMPORANUL, IV 394. ♦ (Despre corpul unor insecte) Frînt, sugrumat de mijloc. Ariciul ia un bețișor ș-o lovește peste mijloc, și de-atunci albina e curmată la mijloc. ȘEZ. VII 14. 2. (Despre un drum sau o cărare) întrerupt, frînt. Cărărușe... curmate în cursul lor de mușunoaie de cîrtițe. EMINESCU, N. 95. 3. (Despre un munte, un deal sau un plai) Care prezintă o depresiune, o adîncitură, o scobitură. Se desfăcea în lumină un plai... curmat la mijloc, ca o șa. GALACTION, O. I 62.

MĂTANIE, mătănii și mătanii, s. f. (În unele practici religioase) 1. (Mai ales la pi.; construit de obicei cu verbele «a face», «a bate») Îngenunchere și înclinare a corpului pînă la pămînt, făcută de credincioși în semn de venerație și pocăință. Iar mama la icoane, Mătănii bate, ține post. COȘBUC, P. I 118. Ce-mi văzură ochii! Lipicescu bate mătănii! ALECSANDRI, T. 1415. ◊ (Glumeț) Sînt copii. Cu multe sănii De pe coastă vin țipînd, Și se-mping și sar rîzînd; Prin zăpadă fac mătănii, Vrînd-nevrînd. COȘBUC, P. I 224. 2. (La pl.) Șirag de mărgele de os, lemn, sticlă etc. pe care credincioșii le trec printre degete pentru a număra rugăciunile pe care le rostesc. M-am săturat să-mi număr anii., Ca un călugăr negrele mătănii. BENIUC, V. 134. Își amintea ca într-un vis... de pomii bătrîni, ca și dînsul, din livadă, de mătăniile și ciubucul lui. ANGHEL, PR. 64. – Variantă: (învechit) metanie (HOGAȘ, M. N. 134, CREANGĂ, A. 101, NEGRUZZI, S. II 235) s. f.

ORIGINAL, -Ă, originali, -e, adj. 1. (Despre acte și documente, despre opere artistice și literare) Care constituie întîiul exemplar și a servit sau poate servi pentru copii sau reproduceri; care a fost produs pentru prima oară într-o anumită formă. V. autentic. Manuscris original. ▭ Acest număr corespunde cu același număr al hirtiei originale. GHICA, A. 21. ◊ (Substantivat, n.) Copie conformă cu originalul. ▭ S-a bătut: originalul pe alb și trei copii pe trei foițe de trei culori diferite. BARANGA, I. 204. Păstrez originalele tuturor actelor ce voi publica aici. GHICA, A. 6. ◊ Loc. adj. și adv. În original = în forma primitivă, necopiat; în limba în care a fost scris, netradus. Eminescu citea în original pe clasicii antici, VLAHUȚĂ, O. A. 239. Îți trimit chiar scrisoarea în original. GHICA, A. 155. ♦ Care are o valoare autentică, reală, indiscutabilă, care nu poate fi pus la îndoială în privința autenticității. Eu sînt născut la Iași, la 6 septembrie 1817, după cum rezultă din însemnarea originală scrisă de tatăl meu. KOGĂLNICEANU, S. A. 189. 2. (Despre idei, teorii, concepții, realizări artistice sau științifice) Care e propriu unei persoane sau unui autor; personal, neimitat după altceva; nou. Să cercetăm acum acele vederi critice care sînt individuale, originale. GHEREA, ST. CR. II 262. Ideea acestui june părîndu-mi originală și nimerită, o împărtășesc d-tale. NEGRUZZI, S. I 199. Alecsandri începu a ne arăta frumoasele lui opuri. «Iorgu de la Sadagura» fu întîia sa piesă originală. id. ib. 344. ♦ (Despre artiști, scriitori, oameni de știință) Care creează ceva nou, personal, fără a imita servil un model. Cînd un poet simte adine dragostea și o poate întrupa în forme desăvîrșite poetice, atunci el va fi original. GHEREA, ST. CR. I 148. 3. Care iese din comun, neobișnuit; ciudat, bizar, excentric, extravagant. Are un fel al lui original de a fi. SADOVEANU, O. VIII 198. Grierii și broatecii din iarbă făceau o muzică originală. NEGRUZZI, S. I 100. ◊ (Substantivat) Pe cît mi se pare mie, deocamdată, domnul Arsene era un original. HOGAȘ, M. N. 233.

crac² sm [At: ANON. CAR. / Pl: ~aci / E: bg крак, srb krak] 1 (Dom) Picior. 2 (Îs) Între ~aci Între picioare. 3 (Pan; d. animale; îlav) În doi ~aci Ridicat în două picioare. 4 (Pex) Fiecare dintre cele două părți ale pantalonului, corespunzătoare celor două picioare ale omului. 5 (Pop; pan) Fiecare dintre cele două părți simetrice, care se pot desface, ale compasului, cleștelui, foarfecei etc. 6 (Pex) Fiecare dintre cele două părți în care se bifurcă furca, scoaba etc. 7 (Pex) Fiecare dintre cele două mânere simetrice ale ferăstrăului, plugului etc. 8 (Îvp; îs) ~acii roții Instrument de tortură care sfărâma oasele celor condamnați să fie trași pe roată. 9 (Îvp; îs) ~acii căruței Cele două prelungiri dinainte sau dinapoi ale dricului căruței. 10 (Îvp; îs) ~acii hățurilor Curele care unesc cele două hamuri cu zăbalele. 11 (Îvp; îs) ~ul sau ~acii războiului Butuc. 12 (Îvp; îs) Ac cu ~aci Agrafa de păr. 13 (Trs; înv) Ramificație a unei conducte. 14 (Reg) Vârtelniță. 15 (Reg) Furcă a fântânii cu ciutură. 16 (Reg) Cârlig cu care se face legătura între pari. 17 (Trs; înv) Prepeleac pentru uscat fânul. 18 (Reg) Cracă de copac. 19 (Sil; spc; îs) ~ lacom Ramură crescută din mugurii dorminzi, după ce arborele a ajuns la lumină. 20-21 Ramificație de deal sau de vale. 22-23 Picior de deal sau de munte. 24 Braț al unui râu. 25 A fluent. 26 Ramificație a unui lac. 27 (Îs) ~ cu apă moartă Ramificație a râului care și-a pierdut legătura cu cursul principal. 28 (Reg; îe) ~-morac Expresie în jocurile de copii, care se referă la un băț lung de 15-20 cm, cu mijlocul mai gros, aruncat peste un alt băț.

țâțână sf [At: (a. 1508) MIHĂILĂ, D. 168 / V: (rar) țiț~, ținț~, (îrg) ~țină, țițină, (îvr) țiție, țițin sn, (reg) țâțân sn / Pl: ~ni, (îrg) ~ne / E: nct] (Mpl) 1 Piesă de metal sau de lemn, în formă de cârlig, bătută în perete sau în ușorul ușii sau al porții Si: copil² (4). 2 Placă de metal care se bate cu cuie în ușă sau în poartă și la capătul căreia se află o gaură sau un belciug ce intră în cârligul din ușor. 3 Dispozitiv format din două piese (una servind ca suport pentru cealaltă), folosit pentru a lega un panou (ușă, fereastră etc.) de un cadru fix, astfel încât să permită panoului o mișcare de rotație (pentru închidere și deschidere) în jurul unei laturi a cadrului Si: balama (1), șarnieră. 4 (Fam; îe) A scoate (pe cineva) afară din ~ni (sau ~) A face pe cineva să-și piardă cumpătul Si: a înfuria. 5 (Fam; îe) A-și ieși (sau a-și sări) din ~ni A-și pierde cumpătul Si: a se înfuria. 6 (Reg; îe) (A fi) sărit (sau ieșit) din ~ni (A fi) smintit, nebun. 7 (Reg; îe) A strânge (pe cineva) în ~ni A sili pe cineva să facă ceva Si: a strânge (pe cineva) cu ușa. 8 (Reg; îe) A fi slab de ~ni A fi lipsit de putere. 9 (Iuz; reg) Scobitură care se făcea în prag și în care intra o ieșitură a ușii pentru ca aceasta să se poată roti. 10 (Reg) Bucată de fier băgată în podoimă¹, în care se sprijină fusul morii. 11 Ligament elastic care unește cele două valve ale unei scoici. 12 (Pop) Vârful purulent al unui abces. 13 (Pop) Parte profundă, întărită, a unui abces. 14 (Reg) Furuncul. 15 (Reg) Bubuliță care se face în jurul unui furuncul. 16 (Înv) Umflătură hemoroidală (externă). 17 (Reg) Rădăcină care crește drept în jos. 18 (Reg) Celulă în care se dezvoltă matca albinelor Si: (îrg) țâță (72). 19-20 (Reg) Țâță (63-64). 21 (Reg) Deschizătură la un vas de lemn. 22 (Ban; Trs) Apă subterană care iese la suprafața pământului Si: izvor. 23 (Ban; Trs; îf țițină) Fir de apă izvorâtă din pământ care nu ajunge să-și facă curs vizibil. 24 (Ban; Trs) Loc mlăștinos de la izvor spre pârâu. 25 (Reg) Țurțur¹ (1). corectat(ă)

țeh² [At: MOLNAR, D. 357/8 / V: (îrg) țef, țeft, (îvr) țenc, (reg) țec, țechi, țeg, țeghi sn, țeche sf, țenchi, țed, țeit, țăf, țău (Pl: țăuri, țeie) sn, țâf, țâfă, țâflă sf, țag, țaghi, țăgur, țog, țov (Pl: țovuri) sn, țof s, țoft, țoic (Pl: țoicuri) sn, țuc s, țoagă (Pl: țoguri), țoghie (Pl: țoghii), țoglie (Pl: țoglii) sf, țocli ssp / Pl: ~uri / E: săs zecha (ger Zeichen) „semn de hotar (la ogoare)”] 1 sn (Îrg) Obiect folosit pentru a marca ceva, pentru a delimita un hotar, un ogor etc. 2 sn (Îrg) Bucată de lemn folosită ca semn de hotar. 3 sn (Reg; îf țed, țăf) Răzor² servind drept hotar și potecă între două ogoare, două proprietăți etc. 4 sn (Reg; îf țeghi, țag) Scop. 5 sn (Pop; îf țef, țeft) Par în mijlocul unei arii de treierat cu cai, în jurul căruia se înfășoară funia în timpul acestuia Si: steajăr. 6 sn (Pop; îlav) La țeft La momentul potrivit. 7 sn (Pop; îe) A ieși (sau a scoate) la țeft A da în vileag. 8 sn (Îvr; îf țenc) Cadran solar Si: gnomon. 9 sn (Trs; îf țov) Bucată lungă de lemn Si: bâtă. 10 sn (Trs; Mol; îf țog) Prăjină pe care o au ciobanii. 11 sn (Trs; Mol; îf țuc) Prăjină cu cârlig la vârf pe care o folosesc ciobanii pentru a prinde oile Si: cață¹ (1). 12 sn (Reg; îf țău) Băț cu care se măsoară țuica în butoi. 13 sn (Trs; îf țov) Băț împodobit cu dantele și panglici, purtat la nuntă. 14 sn (Reg; îf țăf) Furcă de tors. 15 sf (Reg; îf țeche) Băț de undiță. 16 sf (Reg; îf țoghie) Undiță. 17 sn (Reg; îf țec) Cui de lemn în care se fixează cârma plutei. 18 sn (Reg; îf țenchi) Cui de care se leagă pluta la mal. 19 sf (Reg; îf țoghie) Țeapă (14). 20 sn (Reg; lpl; îf țocli) Stâlpi care se pun, ca element de susținere, la colțurile caselor țărănești Si: pop¹, săgeată. 21 sf (Olt; Mun; îf țoghie, țoglie) Armă de luptă. 22 sf (Olt; Mun; îaf) Lance. 23 sf (Olt; Mun; îaf) Săgeată. 24 sn (Pop; îf țeft) Orcic. 25 sn (Reg; îf țoft) Verigă de metal care leagă orcicul de crucea căruței. 26 sn (Reg; îf țeg, țăit) Nuia de lemn mlădios și subțire pârlită în foc și răsucită sau sârmă groasă, uneori împletită, folosită la legatul bârnelor unei plute între ele. 27 sn (Reg; îf țeit, țenchi) Gânj (1) făcut dintr-un copac subțire, pârlit în foc și răsucit, sau pripon care servea la ancoratul plutei la mal. 28 sn (Reg; îf țoft) Șoldar. 29 sn (Reg; îcs) De-a țăful Joc de copii în care se scot cu bățul cantități mici de pământ din gaura celui care este trimis să aducă țurca¹ (1) aruncată de ceilalți. 30 sn (Reg; îcs) De-a mingea-n țog Joc de copii în care participanții se înșiră de-a lungul unei linii și bat pe rând mingea aruncată de un jucător aflat de cealaltă parte a liniei și care încearcă să o prindă. 31 sn (Reg; îf țog) Loc anumit spre care trebuie să fugă cel care a bătut mingea la oină Si: (reg) țel (4). 32 sn (Reg; îf țechi; îe) A fi în țechi A se afla la bătaie, în cadrul jocului de oină. 33 sn (Ban; îf țoic, țoagă) Groapă în pământ la jocul de copii numit de-a poarca. 34 sn (Înv; îf țef, țeft) Punct de plecare al unei acțiuni. 35 sn (Înv; îaf) Centru (al unei acțiuni). 36 sn (Înv; îf țeft; îe) A fi la țeft A se afla într-o poziție-cheie, de care depinde totul. 37 sn (Înv) Moment culminant, decisiv. 38 sn (Înv) Capăt. 39 sn (Înv) Scop².
corectat(ă)

surchidi [At: VLAHUȚĂ, S. A. II / V: (reg) ~da, ~iudi / Pzi: ~desc / E: nct] 1 vt (Pop; c. i. ființe) A hărțui (3). 2 (Pex) A muștrului. 3 A chinui (1). 4 A bate (92). 5 vt (Spc; la jocurile de copii; c.i. arșice sau zaruri) A arunca făcând să se răsucească. 6 vt (Reg; c.i. distanțe; îf ~da) A măsura cu palmele.

MIEL s. m. I. 1. Puiul (de sex masculin al) oii, de la naștere pînă la doi ani. V. c î r l a n, c î r ț a r, n o a t e n. Ca intru ínturearece miei grași, așa se fie cu măndarea noastră între tire astădzi. PSALT. 328, cf. 314. Și săturâ ei de grîul satelor, supseră miarea den piatră . . . , unt de vacă și lapte de oaie cu grasul mieilor. CORESI, ap. GCR I, 15/21. Oi cu miei (a. 1 626). GCR I, 74/33. Ș-au spălat veșmintele sale și le-au înălbit în sîngele mielului. N. TEST. (1648), 309^r/9. Aducețî-i cu miei grași, Domnului și slavă. DOSOFTEI, PS. 86/13. Masa cea de taină iaste gata, mielul. . .pentru tine să junghe (a. 1691). GCR I, 293/25, cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 187, MAN. GOTT. 132, BUDAI-DELEANU, LEX., LB. Lupii și mieii nu vorbesc. HELIADE, O. II, 73. Cît sînt ele rușinate, Sărmănelele femei, La bărbați ele sînt date Spre jertfire, ca pe mei. MILLO, în PR. DRAM. 333. Mieii sprinteni pe colnice fug grămadă-n râpigiune. ALECSANDRI, P. III, 33, cf. JIPESCU, O. 48. Îi aducea pe cel mai frumos dintre mieii priori. SLAVICI, N. I, 36. A fost odată ca niciodată, . . . de cînd se luau de gît lupii cu mieii. ISPIRESCU, L. 1, cf. 208, LIUBA-IANA, M. 110. Cînd fată oile, partea bărbătească se cheamă miel. ȘEZ. VII, 192. Carnea de miel (între 6 luni) este plăcută la gust. BIANU, D. S. 516. Mieii bolnavi se freacă la foaie cu oloiu de sămînță. PĂCALĂ, M. R. 271. Mieii fătați. . . sînt lăsați pînă în săptămînă moșilor cu mamele lor. DIACONU, P. 12, cf. 37. Oile cu miei sînt băgate în strungă, GR. S. VI, 53. Lupul, mielul, leul. . . Stau în fabulă, de sfadă, ca la teatru, cîte doi. ARGHEZI, S. P. 9. Partea bărbătească se zice mei, cîrlan, berbec. H III 96. Măi mocane, oaia mea a fătat trei miei. ib. XIII 348, cf. I, II, III, IV, V, VIII₂, IX, XIII, XV, XVI, XVIII. Uște-mi-se cununa Ca cîmpu primăvara, Cînd oile sînt cu miei. JARNIK-BÎRSEANU, D. 243. Ușurelu-s ușurel, C-am mîncat carne de miel. id. ib. 364, cf. ALR I 377, 1772, 1773, 1775, 1776, 1778, 1 780, 1849, ALR SN I h 251, A I, II, III. Mielul blînd suge la două oi (sau mume). PAMFILE, J. II, 154. Între lup și între miel, credință nu se păzește. ZANNE, P. I, 513. Nici oaia cu doi miei, nici lupul flâmînd. NEGRUZZI, S. I, 249, cf. ZANNE, P. I, 513. Lupul, unde a mîncat mielul, nouă ani cearcă a-și găsi hrana. ZANNE, P. I, 517. Tot mielul pe piciorul lui se spînzură (= fiecare pasăre pe limba ei piere, v. p a s ă r e), id. ib. 554. Mielul, după ce e slab, are și coada lată. id. ib. Am luat un miel și m-am văzut chel, se spune despre copiii care sînt tunși pînă la piele. Cf. id. ib. II, 518. Și mielul bine fript și frigarea să nu arză. id. ib. III, 663. Am un ocolaș Plin de miei albi (Dinții). GOROVEI, C. 132. ◊ (Ca termen de comparație) Munții giucară ca berbecii oilor și dealurile ca mieii oilor. PSALT. HUR. 99^r/9, cf. PSALT. 242, 243, CORESI, PS. 321/5. Ca un miel de giungheat pentru păcatele noastre. VARLAAM, ap. GCR I, 104/37. Iorgachi visternicul venisă. . . de bună voie, ca un miel spre giunghere. M. COSTIN, LET. I, 326/22. Acestu Dosofteiu mitropolit. . . multe limbi știe . . . și altă adîncă carte și-nvățătură. . . și blînd ca un miel. NECULCE, L. 98, cf. PAMFILE, J. I, 127, H XIV 106. ◊ (Regional) Miel sugărel v. s u g ă r e l. De-a mielul = numele unui joc de copii, care constă în azvîrlirea unui băț astfel ca acesta să atingă pe rînd pămîntul cu cele două capete. Cf. PAMFILE, J. I, 53. (Regional) Zăpada (sau omătul, neaua) mieilor sau zăpada la miel = mielușei. V. m i e l u ș e l (II). Ș-au să ne mai bată viscole, căci trebuie să vie asupra lumii omătul mieilor. SADOVEANU, 92, cf. ALR II 2440/64, 102. ◊ E x p r. A umbla ca mielul orbului = a) a umbla neîngrijit. Cf. ZANNE, P. IX, 663; b) a umbla fără rost. Cf. id. ib. A avea somnul mieilor = a dormi mult. Cf. PAMFILE, j. II, 154. A se face miel de ghindă = a fi lipsit de caracter. ZANNE, P. IX, 663. ♦ Epitet dat unei persoane bune și blînde. Cf. LM, DDRF, ZANNE, P. VI, 684. ◊ (În limbajul bisericesc) Mielul lui Dumnezeu (sau Domnului) - Isus Hristos. Iată mielul lui Dumnezeu carele ridică păcatul lumei. ANTIM, P. 27, cf. LM. ♦ Carne de miel (II). Ospătarul le dete borș cu miel. NEGRUZZI, S. I, 280. ♦ Blană de miel (I 1). Cf. LB. Un cap cu plete de o sălbătăcită neregularitate, înfundat într-o căciulă de miel. EMINESCU, N. 33. S-a ivit un voinicel. . . Cu cușmă creață de miel. ȘEZ. I, 10. 2. P. g e n e r. (Rar) Puiul (de sex masculin al) altor animale decît oaia. Această lamă fiind parte femeiască și întimplîndu-să a ave doi mei, îi urma maicei lor. DRĂGHICI, R. 99/19. Mielul caprei. GL. V. J. II. 1. (Regional, în sintagma) Miel negru = motiv decorativ cusut cu lînă neagră pe gulerul și pe mînecile cojocului. Pe guler se coase mielul negru din lînă măruntă. PĂCALĂ, M. R. 513. Tot cu miel negru și cu umplutură se provăd și brațele și mînecile. id. ib. 2. (Neobișnuit, în sintagma) Mielul cel de aur = numele unei decorații spaniole; lîna de aur. Filip II craiul Ispaniei. . . au dăruit pe Sigismund Batori cu mielul cel de aur. . . și i l-au și acățat pre piept cu mare pompă. ȘINCAI, HR. II, 265/21. – Pl.: miei. – Lat. agnellus.

BATE (bat) I. vb. tr. 1 A lovi de mai multe ori pe cineva, a-i da lovituri cu mîna, cu un băț, etc. pentru a-l pedepsi, pentru a-i face rău: ~ cu pumnii, cu mîna, cu picioarele, cu bățul; ~ măr pe cineva, a-l bate rău, a-l stîlci în bătăi; ~ la tălpi pe cineva, a pedepsi pe cineva lovindu-l peste tălpi cu o nuia, cu un băț; Fig. ~ la tălpi (sau la pingea), a prăpădi, a cheltui în jocuri și în petreceri: cînd puneau mîna pe cîte o para, o băteau la tălpi pe must (I.-GH.); proverb ~ șeaua să priceapă iapa 👉 IAPĂ; ~ pe umăr pe cineva, a-l lovi ușurel cu mîna peste umăr în chip prietenos ¶ 2 A lovi cu putere de ceva, a izbi: muierea rea singură-și dă palme și-și bate capul de pereți (PANN) ¶ 3 A pedepsi (vorb. de urgia dumnezeească, mai ales în blesteme): Dumnezeu nu bate cu bățul, se zice cînd vine peste cineva o nenorocire; bată-te varga lui Dumnezeu! bată-te mînia lui Dumnezeu!; de asemenea, în jurăminte și blesteme: să mă bată Dumnezeu dacă mint; bată-l Dumnezeu! Alte expresiuni ca: bată-l norocul! bată-l fericea! bată-l cucul! bată-l crucea! bată-l pîrdalnicul! bată-l pustia! etc. se întrebuințează adesea ca exclamațiuni de uimire sau de admirare: sare ca o maimuță pe armăsar, parcă-l văz, bată-l Dumnezeu! (I.-GH.) ¶ 4 🎖️ A învinge, a birui (în războiu, în luptă): Ștefan cel Mare a bătut pe Turci în mai multe rînduri ¶ 5 🎖️A lovi, a ataca o cetate cu tunuri, cu puști, cu mașini de războiu, pentru a o cuprinde: Vineri de dimineață au început a batere cetatea (GR.-UR.); de aci (vorb. de puști sau de tunuri) a trage, a lovi, a ținti, a împușca: număram tunurile care băteau Silistria (I.-GH.); ~ războiu, a purta războiu, a se lupta, a se război ¶ 6 Fig. A învinge, a întrece, a se arăta mai tare (într’o discuție, într’o polemică, la joc): l-am bătut de două ori la biliard ¶ 7 A da lovituri cu o unealtă pentru a prelucra ceva, pentru a scoate ceva dintr’un lucru: 🚜 ~ pămîntul (aria, etc.), a întări pămîntul prin lovituri cu maiul, cu picioarele, etc.; 🔧 ~ fierul, a-l lucra cu ciocanul, a-l ciocăni: proverb: bate fierul cît e cald, nu scăpa prilejul din mînă, nu pierde vremea, zorește o afacere cînd vezi că e bine îndrumată; 🚜 ~ coasa, a ciocăni coasa cu ciocanul pentru a o ascuți; 🪙 ~ monetă, a face bani: 🚜 ~ grîul, porumbul, etc. a desface prin lovituri cu îmblăciul, etc, grăunțele de grîu, boabele de porumb, etc., a îmblăti; ⛓ ~ pînza, a lovi cu vătalele firele de bătătură pentru a face țesătura mai deasă; ~ un pom, a-l scutura, a-i lovi crengile cu o prăjină, cu o nuia, ca să pice fructele; proverb: bate nucile pînă nu pică frunza, să facem ori-ce lucru Ia vreme; ~ hainele, covoarele, a le lovi cu un băț ca să iasă praful din ele ¶ 8 A amesteca bine prin lovituri date cu o unealtă: ~ ouăle; ~ laptele; ~ apa să aleagă unt, a face o muncă zadarnică, a lucra fără rost; 🍽 ~ mazărea, fasolea, lintea, a reduce boabele fierte de mazăre, etc. în stare aproape lichidă, frecîndu-le și amestecîndu-le bine; ♠️ ~ cărțile (de joc), a le amesteca ¶ 9 A înfige, a vîrî, a băga în ceva. a înțepeni prin lovituri repetate: ~ un cuiu, un piron în perete; ~ un par, un țăruș în pămînt; ~ broasca la ușă; ~ potcoava; ~ cercuri la o bute ¶ 10 🎼 A face să răsune prin lovituri (vorb. de unele instrumente muzicale): ~ toba, toaca; proverb: bate toba la urechea surdului, se zice despre cei ce nu vor să asculte; ~ tactul, măsura, a măsura tactul, timpul, lovind ușor cu ceva; – a juca lovind tare cu picioarele în pămînt: ~ brîul, chindia ¶ 11 ⛹ A asvîrli, a arunca departe, a repezi, lovind cu ceva: ~ mingea, țurca, poarca, etc. ¶ 12 A umbla des într’un loc, a străbate, a cutreiera: se înhăitase cu cîțiva feciori de boieri și băteau mahalalele (I.-GH.); toată ziulica bate prundurile după scăldat, în loc să pască cei cîrlani (CRG.); ordonă... să bată codrii, ca să prinză pe fugari (NEG.); de aci proverb: ~ drumurile, ~ ulițele, ~ podurile, ~ cîmpurile, a umbla haimana, a umbla încoace și încolo pe drumuri fără nici un rost; ~ cîmpii, a vorbi într’aiurea; ~ ușile (L.-M.), a umbla din casă în casă fără căpătîiu ¶ 13 🐑 A mîna: ~ oile ¶ 14 A da lovituri, a lovi (vorb, de unele părți ale corpului): a-și ~ pieptul cu pumnii; pr. ext.: a-și ~ picioarele, a se osteni de geaba; de geabă vă mai bateți picioarele ducîndu-vă (CRG.); a-și ~ gura, a-și ~ limba (ZNN.). a vorbi de geaba, fără nici un folos ¶ 15 A vătăma, a răni prin frecare, prin apăsare: ghetele m’au bătut rău la picioare; l-a bătut jugul la ceafă ¶ 16 familiar A munci, a chinui, a nu da pace: ~ capul cuiva, a nu-i da pace, a-l supăra cu o cerere; a-și ~ capul, mintea, gîndul, firea, a-și frămînta mintea, a se osteni cercetînd ceva; a-l ~ la cap, a-l ameți, a-i produce amețeli (vorb. de băuturi spirtoase, de cărbuni aprinși): l-au bătut cărbunii la cap; și ’n mod absolut (fără obiect direct): aceasta-i altă băutură: bate mai tare la cap (SB.); a-l ~ gîndurile (sau gîndul), cugetul, mintea, a-l îndemna cugetul, a-l împinge să facă ceva ¶ 17 🌦 A vătăma, a aduce stricăciuni, a bîntui (vorb. de ploaie, grindină, brumă, etc.): Româncele serbează toate Joile de după Paști... ca grindina să nu le bată holdele (MAR.) ¶ 18 🌦 A sufla tare (vorb. de vînt): cînd vînturile îl bat, frunzele-i cad la pămînt (GOL.) ¶ 19 A izbi, a lovi cu putere (vorb. de apă. de valuri): corabia mare și valuri mari o bat (PANN) ¶ 20 🌦 A lovi, a atinge, a învălui cu razele sale (vorb. de soare, de lună): luna-l bătea în față (VLAH.) ¶ 21 A atinge: părul i se făcuse cu totul de aur și-i crescuse de bătea pulpele (ISP.) ¶ 22 ⛪ ~ mătănii, a face mătănii; a bătut mătănii pentru mîntuirea țării, milostiva Domnița Elena (VLAH.) ¶ 23 🐑 ~ un berbec, ~ un țap, a-l întoarce, a-l castra ¶ 24 🐒 ~ o iapă, a o încăleca (armăsarul) pentru fecundațiune ¶ 25 A-și ~ joc de cineva, a-l lua în rîs, a-l batjocori, a-l lua în bătaie de joc. II. vb. intr. 1 A lovi, a da una sau mai multe lovituri în ceva (cu obiectul indirect precedat de în): bătea cu pumnii în ușă și-mi striga de zor să-i deschid (VLAH.); ~ cu piciorul în pămînt; de aci, în mod absolut: bate și ți se va deschide, cere și ți se va da; ~ în palme, a lovi de mai multe ori cu o palmă în cealaltă, a plesni din mîini: a) în semn de aprobare, de mulțumire, de bucurie; b) pentru a chema o slugă: bătu în palme și porunci feciorului să-mi aștearnă în odaia copiilor (I.-GH.); proverb: cît ai bate în palme, într’o clipă, îndată, numai decît ¶ 2 A lovi, a da lovituri în ceva (cu obiectul indirect precedat de la): ~ la ușă, la poartă; Fig.: în sfîrșit succesele au început să bată și la ușa mea (VLAH.); Fig.: (Crăciunul) bate la ușă, se apropie, nu e departe; proverb: cine bate la poarta altuia, o să bată și altul la poarta lui, cine cere un serviciu de la altul, va veni vremea să i se ceară și lui ¶ 3 A lovi, a da lovituri în ceva (cu obiectul indirect precedat de din): ~ din picior, a) a lovi cu piciorul în pămînt; b) Fig. a porunci, a se răsti; Fig.: ~ din pinteni, a fi foarte bucuros, a nu mai putea de bucurie ¶ 4 A izbi, a lovi cu putere (cu obiectul indirect precedat de în): zidul de afară în care bat valurile Oltului (VLAH.) ¶ 5 A mișca: ~ din aripi sau cu aripile; proverb: ~ din (sau în) buze, a duce lipsă de un lucru de mare trebuință, a rămînea înșelat în așteptările sale, a nu se alege cu nimic ¶ 6 🫀 A se mișca în mod ritmic, a svîcni: a-i ~ inima, pieptul, vîna, pulsul, tîmpla; Fig.: a cărui inimă bate la ori-ce faptă nobilă (I.-GH.) ¶ 7 🌦 A sufla (vorb. de vînt); îi bate vîntul în traistă, e sărac lipit; proverb: cîinii latră, vîntul bate, lumea multe vorbește, dar omului să nu-i pese, ci să-și vadă de treabă ¶ 8 🌦 A cădea cu putere, cu sgomot (vorb. de ploaie, de grindină, etc.): cînd bate piatra, înfige toporul în pămînt, că-i bine (ȘEZ.): într’o seară lungă de iarnă, pe cînd ninsoarea bătea în geamuri (I.-GH.) ¶ 9 🎼 A răsuna, a suna (vorb. de tobă, clopot, etc,): băteau dobele, de gîndeai că bubue (RET.); clopotele bisericii domnești... băteau cu glas jalnic (ODOB.); de asemenea vorb. de un ceasornic: ceasornicul ce bătea de se auzea peste tot tîrgul (LET.); de aci, familiar: ~ la auz ori la urechi, a atrage luarea aminte, a face vîlvă; înființase o societate secretă, cu numele de eterie, nume modest, care nu bătea la auz (I.-GH.); Fig.: ~ bine (sau rău la urechi), a suna frumos (urît), a plăcea (a nu plăcea) auzului ¶ 10 A lătra: cîinii... au început a ~ strașnic (SEV.); proverb: cîinele bate, vîntul duce, lumea multe vorbește, dar omului să nu-i pese, ci să-și vadă de treabă ¶ 11 A lovi, a atinge, a învălui cu razele sale, a lumina (vorb. de soare, lună, stele, de lumina focului, etc.): cînd am deschis ochii, soarele bătea în geam (VLAH.) ¶ 12 ⚔️ A împușca, a ținti: Turcii băteau cu tunurile în Muscali de-i prăpădeau (I.-GH.); cît bate pușca, cît de departe poate să ajungă, să străbată glonțul puștii; de aci, Fig.: cît bate ochiul, cît vezi cu ochii, cît poți cuprinde cu vederea, cît vezi de departe ¶ 13 ~ la ochi, a atrage prea mult luarea aminte (trezind interes sau bănuială) ¶ 14 vorb. de colori: ~ în roșu, în galben, etc., a da în roșu, în galben, a se apropia întru cîtva de una din aceste colori ¶ 15 Mold. ~ (cu...), a avea tragere de inimă, a avea simpatie: Luluța nu bate nicidecum cu Guliță (ALECS.). III. vb. refl. 1 A se lovi unul pe altul, a-și da lovituri unul altuia: băieții se bat între ei; s’au bătut cu pietre, cu pumnii, cu picioarele, cu ciomagul, cu sabia, etc.; (construit cu în): s’a bătut în duel; berbecii se bat în capete; ~ cap în cap sau în capete ¶ 2 🎖️ A se lupta pe cîmpul de bătaie, a se război: Românii s’au bătut totdeauna, n’a fost războiu fără ca ei să nu fi sărit asupra păgînilor (I.-GH.) ¶ 3 Fig. ~ cu moartea, a trage de moarte, a fi în agonie; ~ cu morile de vînt, a se lupta cu primejdii sau greutăți închipuite; ~ cu gîndurile, a se frămînta cu mintea ¶ 4 A se certa, a se lupta, a căuta să se întreacă unii pe alții pentru a căpăta ceva: liftele streine... cari se băteau mereu pe biata țară se retrăseseră peste Dunăre (I.-GH.); de aci, Fig. Mold. Bucov. a căuta cu drag pe cineva sau ceva, a-i plăcea din cale afară; (băiatul) se bate tare după femei (VOR.); o vită care se bate foarte tare după sare se numește în unele părți ale Bucovinei mîrsită (MAR.) ¶ 5 A se lovi pe sine, a-și da lovituri: începe a plînge și a se ~ cu pumnii în cap (I.-GH.); proverb: ~ cu mîna (sau cu palma) peste gură 👉 GURĂ ¶ 6 A se lovi cu putere de ceva, a se izbi: s’a bătut cu capul de toți pereții; proverb: omul pînă cînd nu se bate cu capul de pragul de sus, nu-l vede pe cel de jos 👉 PRAG ¶ 7 🫀 A se mișca în mod ritmic, a se clăti, a svîcni: i se bate inima, vîna, pulsul, tîmpla, pieptul, ochiul, sprînceana ¶ 8 A se svîrcoli, a se sbate: nu te-a frămîntat dorul ca să te bați pe iarbă noaptea întreagă fără să adormi (DLVR.); proverb: ~ ca peștele pe uscat, a duce o viață plină de necazuri [lat. batt(u)ĕre].