MĂTANIE, mătănii și mătanii, s. f. (În unele practici religioase) 1. (Mai ales la pi.; construit de obicei cu verbele «a face», «a bate») Îngenunchere și înclinare a corpului pînă la pămînt, făcută de credincioși în semn de venerație și pocăință. Iar mama la icoane, Mătănii bate, ține post. COȘBUC, P. I 118. Ce-mi văzură ochii! Lipicescu bate mătănii! ALECSANDRI, T. 1415. ◊ (Glumeț) Sînt copii. Cu multe sănii De pe coastă vin țipînd, Și se-mping și sar rîzînd; Prin zăpadă fac mătănii, Vrînd-nevrînd. COȘBUC, P. I 224. 2. (La pl.) Șirag de mărgele de os, lemn, sticlă etc. pe care credincioșii le trec printre degete pentru a număra rugăciunile pe care le rostesc. M-am săturat să-mi număr anii., Ca un călugăr negrele mătănii. BENIUC, V. 134. Își amintea ca într-un vis... de pomii bătrîni, ca și dînsul, din livadă, de mătăniile și ciubucul lui. ANGHEL, PR. 64. – Variantă: (învechit) metanie (HOGAȘ, M. N. 134, CREANGĂ, A. 101, NEGRUZZI, S. II 235) s. f.