VAJNIC, -Ă, vajnici, -e, adj. 1. Energic, viguros, puternic. Oamenii... se trudeau în sforțări vajnice spre a stoarce roadele pămîntului. REBREANU, I. 53. ◊ (Adverbial) Murgul bate vajnic din copită. BENIUC, V. 72. Se frămîntă așa de vajnic de dorul copiilor. ȘEZ. II 50. ♦ Aprig, înverșunat, dîrz. Era... un vajnic predicator din ordinul iezuiților. GALACTION, O. I 229. ♦ Grozav, strașnic, cumplit, teribil. Sanda arătase pumnul și mormăise niște amenințări vajnice. CARAGIALE, S. 11. Care savant... are să descopere odată microbul și leacul la cea mai vajnică boală ce bîntuie umanitatea? id. O. VII 177. 2. (Învechit) Important, grav, serios. Tuși, oftă, după obiceiul lui, cînd avea ceva vajnic de spus. GANE, N. II 210. Ce credeți dumneavoastră că-i de făcut într-un caz atît de vajnic? ALECSANDRI, T. 1390. Sîntem în minutul vajnic unde trebuie să facem chipul trecutului. RUSSO, S. 16. ◊ Însemnat, de seamă, marcant, ilustru. I-a adus pe cei mai vajnici înțălepți ca să-l învețe. ȘEZ. I 97.