AȘA¹ adj. invar. 1. (Precedă substantivul determinat) Asemenea, astfel de..., atare; (cu nuanță de intensitate) atît de mare (sau mult, frumos etc.). Făcu o nuntă d-alea înfricoșatele. Așa nuntă și așa veselie, mai rar. ISPIRESCU, L. 344. Îl mănîncă cu așa poftă, de-ți părea că nici pe-o măsea n-are ce pune. CREANGĂ, P. 23. Lucru negîndit, dragul tatei, s-aud așa vorbe tocmai din gura ta. CREANGĂ, P. 192. Oare pe unde se pot găsi așa pietre? CREANGĂ, P. 217. Ne-ndoim dac-așa oameni întru adevăr au stat. ALEXANDRESCU, M. 16. Gruie mi-l apropia, Mîna-n coamă că-i punea Ș-in podele-l azvîrlea. Așa cal nu-i trebuia! ALECSANDRI, P. P. 79. La așa cap, așa căciulă. ◊ Expr. Așa ceva = un lucru ca acesta, o faptă ca aceasta. Așa ceva mi-ar trebui. ▭ Am auzit de așa ceva. ISPIRESCU, L. 341. ◊ (Precedă un substantiv determinat de un adjectiv) Ziseră că de cînd sînt ei nu mai mîncaseră așa bucate bune. ISPIRESCU, L. 22. Pe cîți îi întrebă dădeau din umere, neștiind să răspundă la așa întrebare ciudată. CREANGĂ, P. 307. (Urmează după substantivul determinat; adesea precedat de prep. «de») În felul acesta, cum se vede. Hei, hei, călătorule! Dacă ți-i vorba de-așa, ai să-ți rupi ciochinele umblînd și tot n-ai să găsești slugă cum cauți d-ta. CREANGĂ, P. 202. Acum, dacă-i treaba-așa, Spune-i, dragă, maică-ta Să-ngrădească ulița. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 61. Dac-am văst (= văzut) lucru de-așa, Mă făcui o păsărea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 170. 2. (Urmează după un substantiv sau un adjectiv; de obicei precedat de «numai») Simplu, obișnuit, de rînd. Aci erau rînduite cu meșteșug tot felul de arme: unele împodobite cu nestimate, altele numai așa. ISPIRESCU, L. 21. Humuleștii și pe vremea aceea nu erau numai așa, un sat de oameni fără căpătîi, ci sat vechi răzășesc, întemeiat în toată puterea cuvîntului. CREANGĂ, A. 1. ♦ (Precedat de «mai») Nu prea bun (sau frumos, muit etc.). Nu-i vorbă, tot atîta se toarce și cu o furcă mai așa, dar parcă-ți umblă mîna mai ușor pe o sculă frumoasă.. VLAHUȚĂ, la TDRG. De-i lua una frumoasă, Dumnezeu să-ți facă casă; De-i lua una mai așa, Să nu ai parte de ea! TEODORESCU, P. P. 328.

ÎNTREBARE, întrebări, s. f. Acțiunea de a întreba. 1. Interogare, chestionare. Poate că n-a fost auzită sau întrebările ei nu mai au rost. SAHIA, N. 46. Dădeau din umere neștiind ce să răspundă la așa întrebare ciudată. CREANGĂ, P. 307. Să închipuim niște întrebări atît de grele, încît să nu le poată tălmăci. NEGRUZZI, S. I 12. ◊ (În construcție cu verbele «a pune» sau «a face») Nu înceta să puie întrebări ba tatei, ba mamei Anghelina. SADOVEANU, N. F. 170. Făcu întrebări ca și la moșia Scorpiei. ISPIRESCU, L. 9. Întrebare peste întrebare li se face. CREANGĂ, A. 142. Pe cine-ți întîlni-n cale, Faceți-i lui întrebare. TEODORESCU, P. P. 110. ◊ Semnul întrebării = semnul grafic care se pune la sfîrșitul unei propoziții interogative directe. 2. Problemă, chestiune. Îndată mi s-a deșteptat o mie de întrebări în suflet. SADOVEANU, E. 103. 3. (Poetic) Îndoială. Uneori, meditînd asupra vieții mele... ajung cu firul meditației în văi nehotărîte, unde crește floarea întrebării. GALACTION, O. I 61.

înfúnd, a -á v. tr. (d. fund, ca și a- și cu-fund). Pun fund, astup cu fundu, cepu saŭ dopu: a înfunda un butoĭ, o butelie. Astup, închid: a înfunda o ușă, un drum. Îndes: îșĭ înfundă gîtu’n umerĭ și bumbacu’n urechĭ. Mă ascund, caut adăpost, ajung în: locuitoriĭ de frică aŭ înfundat pădurile, hoțiĭ înfundă pușcăriile. Aduc la o strîmtoare din care să nu maĭ poată ĭeși: Cîniĭ o înfundase pe vulpe. Fig. Pun în cofă, rad, înving pin vorbă saŭ știință: ĭ-a înfundat pe toțĭ învățațiĭ. Zdrobesc cu întrebările saŭ cu răspunsurile așa încît să nu maĭ poată obĭecta nimic: judecătoru l-a înfundat pe criminal. V. refl. Mă astup, mă închid: drumu s’a înfundat. Mă îndes: bumbacu i s’a înfundat în urechĭ. Mă afund, mă ascund, dispar: lupiĭ s’aŭ înfundat în codri. Fig. Staŭ retras de lume: mă înfund în casă, în provincie. A ți se înfunda, a ți se sfîrși un răŭ pe care-l comiteaĭ: hoțuluĭ i s’a înfundat în fine, că poliția l-a prins.

niciodată av [At: VARLAAM, C. 385 / S și: nici odată și nici o dată / V: (înv) niceo~ / E: nici¹ + o + dată] 1 În nici un moment Si: nicicând (1), (înv) niciodinioară (1). 2 În nici o împrejurare Si: nicicând (2), (înv) niciodinioară (2). 3 Cu nici un prilej Si: nicicând (3), (înv) nicioadinioară (3). 4 (Îe) A fost (odată) ca ~ Formulă folosită la începutul basmelor, pentru a arăta că acțiunea se petrece într-un timp foarte îndepărtat, nedeterminat. 5 (Ca răspuns la o întrebare) Categoric nu. 6 (Îlav) Ca ~ Așa cum nu s-a mai întâmplat vreodată.

eurocomunism s. n. ◊ „Întrebare: Cum apreciați dvs. așa-numitul eurocomunism din țările occidentale? Răspuns: După cum este cunoscut, această noțiune de eurocomunism este destul de nouă [...] Am înțeles și înțeleg că prin adoptarea acestei noțiuni de eurocomunism, anumite partide comuniste din țările occidentale doresc să sublinieze faptul că, în activitatea lor, trebuie să țină seama de realitățile istorice, economico-sociale din țările respective.” R.l. 15 VIII 77 p. 3 (din fr. eurocommunisme; DMC, DHLF 1975, DTN 1977)

AȘA² adv. 1. (Arată modul în care se îndeplinește o acțiune) În felul acesta, în modul acesta; astfel. Așa mi-a spus Ion să-ți scriu, Iubească-ți-l pămîntul! COȘBUC, P. II 60. Iar eu încălecai p-o șa și vă spusei dumneavoastră așa. ISPIRESCU, L. 7. Dacă așa au vrut cu mine părinții... apoi așa să rămîie! CREANGĂ, P. 86. Iar colo bătrînul dascăl... Uscățiv așa cum este, gîrbovit și de nimic, Universul fără margini e în degetul lui mic. EMINESCU, O. I 132. Vorbind așa, au ajuns aproape de Tecuci. NEGRUZZI, S. I 138. ◊ Expr. Așa o fi = poate, e posibil. Și așa (cu accentul pe «și») = în orice caz, oricum, tot. Lasă-l să vie... să văd și eu cum sînt zmeii, că, și așa, pînă acuma n-am văzut nici unul. RETEGANUL, P. V 29. Nici așa = oricum ar fi, tot. Nu-i dau sfaturi, căci nici așa nu mă ascultă. Și așa, și așa = și într-un fel, și într-altul. Lucrul se poate face și așa, și așa. Ori așa, ori așa = sau într-un fel, sau într-altul. Să nu plecați pînă ce nu veți avea cuvînt de la mine – ori așa, ori așa. GALACTION, O. I 179. Hai dă răspuns... ori așa, ori așa. CREANGĂ, P. 331. Așa... așa... = după cum... astfel... Așa mi-a spus, așa am făcut. Așa și așa = a) (cu accentul pe primul element) potrivit, nu prea bine. A venit un tînăr îmbrăcat așa și așa; b) (cu accentul pe ultimul element) în felul în care s-a arătat. Tînăru... a făcut așa și așa, și numaidecît a plecat. ISPIRESCU, L. 166. Azi așa, mîine așa sau tot așa și iar așa = continuînd mereu în felul acesta, mereu la fel. Tot așa și iar așa, au rămas... casele... neînchiriate. CARAGIALE, O. II 157. Nu era paradie ori vreun alai sau serbare ca să nu fie și el acolo. Azi așa, mîine așa, el făcu cunoștință cu toți fiii de domni și de boieri. ISPIRESCU, L. 192. Nici așa, nici așa = nici într-un fel, nici în altul. ◊ (Cu nuanță conclusivă, mai ales precedat de «și», se întrebuințează spre a relua firul povestirii sau spre a rezuma cele povestite) Tocmai în ziua aceea bucătarii curții se îmbătaseră... Și așa rugată fiind cu stăruință, se apucă și ea de găti niște bucate înfricoșate. ISPIRESCU, L. 23. Și așa, s-a păgubit sărmana capră și de cei doi iezi, da și de cumătru-său, lupul, păgubașă a rămas. CREANGĂ, P. 33. ◊ Loc. conj. Așa că... = deci... ◊ Expr. Așa zicînd = pentru a spune astfel, după cum se spune. Așa fiind = în împrejurările acestea. ♦ (Echivalent, ca înțeles, cu un pronume demonstrativ) Aceste, acele lucruri. Dac-am auzit așa, am zis și eu în gîndul meu că are întrucîtva dreptate maica dăsăgărița. CREANGĂ, P. 116. El așa dac-auzea Fug-acasă că-mi pleca, Pe ochi negri se spăla. TEODORESCU, P. P. 66. 2. (Întrebuințat mai ales cînd se explică o situație sau se citează ceva în continuare) După cum se va vedea îndată, după cum se va spune, în felul următor. Basmele încep așa: «Cic-odată, undeva...». CASSIAN, în POEZ. N. 106. Să-i spui Rareșoaii așa: «Mamă, mie mi-a venit ceasul, vreau să mă însor». DELAVRANCEA, A. 98. Acum, ea, tristă, din cort ieșise... Iar glasu-i jalnic așa cînta: «Crai nou, strălucite! Plînsă m-ai găsit». ALECSANDRI, P. I 21. Drăguțu-său o vedea Și din grai așa-i grăia... JARNÍK-BÎRSEANU, D. 17. (Urmat de o propoziție secundară introdusă prin conj. «că», «să» sau «de») Așa veni împrejurarea, de nici împăratul Verde nu cunoștea nepoții săi, nici craiul nepoatele sale. CREANGĂ, P. 183. (În asigurări, în mărturii, în rugăminți) a) Cum am arătat. Tată, iată, ia și acest lapte... unge-te și cu dînsul, așa te rog. ISPIRESCU, L. 158. b) După cum îți spun. Așa să trăiesc! zise Iancul rîzînd. NEGRUZZI, S. I 30. 3. (Ca afirmație, mai ales ca răspuns la o întrebare) Chiar precum se spune, întocmai; da. Așa este, Vidro fa? – Așa-i Stoiene, așa! La HEM. ◊ (Ca exclamație de încurajare, de obicei însoțit de «hop», «măi», mai ales ca refren în strigăturile de joc) Așa, copile, nu te lăsa!. ▭ Toți gura să mi-o asculte, Mîndrele să mi-o sărute! Hop așa, măi! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 362. ◊ Expr. (în întrebări) Așa (e)? sau nu-i așa? = am dreptate sau nu am? Nu-i așa, jupîneșică? Mai zi, dacă ai ce! – Poate să fie ș-așa, moș Nichifor. CREANGĂ, P. 119. Așa e că se însoară? strigă ea cu glas spăriet. NEGRUZZI, S. I 50. (Arată surprindere, uimire) Așa? sau cum așa? (cu accentul pe «cum») = adevărat să fie? (Arată indignare, mînie) Așa?! sau așa stă treaba?! = va să zică astfel stau lucrurile?! Așa?! În loc să-ți dai osteneală ca să afli și gîndul oamenilor, tu nu știi nici măcar ceea ce vorbesc ei? CREANGĂ, P. 146. Așa, da! sau vezi, așa! = sînt de acord, mă învoiesc cu ceea ce spui (sau faci) acum. (Cu o nuanță glumeață, de șiretenie) Mai așa (cu accentul pe «așa») = a) desigur, firește. Așa-i c-a venit rîndul meu? – Mai așa! CREANGĂ, P. 54; b) nu prea tare. Tu s-o joci, dar mai așa, Liniștit, cum joci pe-o soră. COȘBUC, P. I 136. Cam așa = exact, după cum zici. Care va să zică, tu te-ai ținut după noi și știi tinde mergem noi noaptea. – Cam așa. ISPIRESCU, L. 239. Așa zău, se întrebuințează ca afirmație a unui lucru de necrezut, de mirare. Așa zău!... după ce m-o strîns vîrtos în chingi... apoi m-o scos la muștru. ALECSANDRI, T. 4. 4. (Stabilește identitatea; de obicei în corelație cu «precum», «după cum», «cum» și adesea precedat de «tot») În același fel, tot astfel, asemenea, la fel. Cînd aș ști că-mi vei fi de ajutor să sfîrșesc ce-am pus de gînd, mai-mai că aș face așa precum zici tu. ISPIRESCU, L. 16. Bate acum și tu găina să-ți aducă galbeni, c-așa am bătut eu cucoșul. CREANGĂ, P. 69. Și eu mai tot așa am pățit. CREANGĂ, P. 131. Cum îți vei așterne, așa vei dormi. Cum vei semăna, așa vei culege. Cum înnozi, așa deznozi. ◊ (Stabilește o comparație) Oameni bătrîni, așa ca tine. CREANGĂ, P. 313. Răsai din umbra vremilor încoace, Ca să te văd venind-ca-n vis, așa vii. EMINESCU, O. I 120. Trandafirul rău tînjește Dacă-l smulgi de unde crește; Tot așa tînjesc și eu Fără de sătuțul meu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 202. ◊ Expr. Și-așa mai departe = etcetera. 5. (Urmat de o propoziție consecutivă sau explicativă) Atît de tare (mult, mare, bine etc.), într-atîta. Un luceafăr se așază pe fruntea ei, și așa strălucea, de orbea pe cei ce se uitau asupra dinților. ISPIRESCU, L. 38. Nu te grăbi așa, Harap-Alb, că te-i pripi. CREANGĂ, P. 272. ◊ (Accentuează înțelesul unui adjectiv, al unui adverb sau al unei locuțiuni adverbiale, de care se leagă, de obicei, prin prep. «de») Te uiți așa de galeș la mine! ISPIRESCU, L. 15. De din vale de Rovine Grăim, doamnă, cătră tine. Nu din gură, ci din carte, Că ne ești așa departe. EMINESCU, O. I 149. Avea un aer așa de dulce, așa de încîntător! NEGRUZZI, S. I 64. Niciodată mîndrul vultur... De o prad-așa bogată încă nu s-a-ndestulat. ALEXANDRESCU, P. 138. Dorul, mîndră, de la tine Peste multe dealuri vine. Ș-așa vine de fierbinte, Să stau în loc m-aș aprinde; Ș-așa vine de cu jele, Pare c-am făcut tot rele... Ș-așa vine de cu greu, Pare c-am făcut tot rău. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 124. ◊ (Intercalat între articolul nehotărît și adjectiv) Toți... lăudau pe fiul de împărat pentru o așa nimerită și neașteptată alegere. ISPIRESCU, L. 38. Teamă mi-e că, acordîndu-mi mie o așa amicală și lingușitoare precădere, n-ai nimerit tocmai bine. ODOBESCU, S. III 9. Ce răspuns să dai la un așa bun cuvînt? NEGRUZZI, S. I 70. ◊ (În legătură cu numerale nehotărîte) Ce v-ați adunat așa mulți? DUMITRIU, B. F. 13. ◊ Loc. adj. Așa-zis sau așa-numit = pretins. Așa-zisa știință din țările burgheze. ◊ Expr. Ia (sau iacă) așa sau uite-așa = a) (demonstrativ) Of, crăișorule! crede-mă că, să aibi tu puterea mea... lumea aceasta ai purta-o, uite-așa, pe degete. CREANGĂ, P. 190; b) (demonstrativ vag, folosit de vorbitor ca un fel de introducere la cele ce urmează) Privind cu nedomirire, ia așa, numai ca să zică și el că face ceva, bălăcea cu nuiaua prin apă. ISPIRESCU, L. 34. Parcă ești nu știu cum... vorbești și tu, ia așa, în dodii cîte odată. CREANGĂ, P. 154; c) în felul acesta, cum spusei. Și iaca așa, oameni buni, s-a izbăvit Ipate și de dracul și de babă. CREANGĂ, P. 179; d) (exclamativ, indică încăpățînare, capriciu, arătînd că nu se mai admite nici o replică) Eu nu dau ostrovul pentru asemenea faptă. Iac-așa! GALAN, Z. R. 124; e) (popular, în strigături) Foaie verde, iac-așa! Dragu-mi-i de dumneata. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 374. ◊ (Popular, urmînd după un adjectiv) Cum s-ar putea crede, cum este de obicei. Doi copii, o fată și-un fecior, nu frumoși așa, ci cum n-au mai fost, dar nici nu vor mai fi. RETEGANUL, P. II 33. 6. (Se întrebuințează adesea precedat de «numai», în locul unor adverbe sau locuțiuni adverbiale care nu-i vin în minte vorbitorului în momentul vorbirii; sensurile lui reies din context) a) Cu ușurință, ușor, repede, cu una cu două. Nu-l înjugi așa, cu buna. Pe vițel, și Rada-i slabă, Știu flăcăii! Și-și fac, seara, Pe-aici veșnic ceva treabă. COȘBUC, P. I 96. Făcu cunoștință cu toți fiii de domni și de boieri și învață de la dinții, ia, numai așa, auzind și văzînd, toate obiceiurile: cum să mînuiască sabia... cum să întinză arcul și să ochească. ISPIRESCU, L. 192. b) La întîmplare, la nimereală, într-o doară. Vorbește și el așa, ca să nu tacă. c) Oricum, după bunul plac. Fata nu-i de cele de pe drumuri, s-o luați numai așa, cum s-ar întîmpla. CREANGĂ, P. 262. d) (Exprimă o restricție, o rezervă, sau redă o afirmație vagă) Nu-i vorbă, că noi tot ne facem feliul, așa, cîte odată CREANGĂ, A. 4. Și-apoi ce mi-i cere așa, ca hurta? CREANGĂ, P. 156. e) Dintr-o dată, ca din senin. Mie mi-a venit, așa, să te îndemn să tai merii ăia. ISPIRESCU, L. 64. f) Pe nesimțite, fără a-și da seama. Și dus așa de-un gînd, Strîngea cuțitu-n pumn, cătînd Cu-atîta drag la el. COȘBUC, P. I 231. g) Pe degeaba, fără pretenții de răsplată. Ci-s copilă tinerea... Și dau gură num-așa. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 405.

PĂI¹ adv. (Familiar, în concurență cu apoi (4); adesea cu rol de interjecție) a) (De obicei întărit prin «da», «desigur», «că», exprimă o afirmație sau o aprobare) Desigur, se înțelege. Păi că bine zici tu, măi babă, așa să facem, răspunse moșneagul. ȘEZ. II 107. b) (Întărește o întrebare retorică) Om stricat, domnule. Păi de ce am dezvorțat-o (= divorțat-o) pe Zița de el, gîndești? CARAGIALE, O. I 50. ◊ (Întărește o interjecție, un îndemn) E departe lotul tău.? – Uite, d-aici, din pădure, încă un plan. – Păi hai să-i dăm drumul mai repede. PREDA, Î. 145. Ai stricat, Simino, ce-ai cusut la piept! Ce-a fost bun; păi, uite, mînecile-s rele! COȘBUC, P. I 246 b) (Urmat de «dar») Se putea altfel? Am auzit că-i bolnav. – Păi dar! c) (Uneori urmat de interj. «de», «dă», exprimă rezervă, ezitare) Cum să spun? Știu eu? Ce cei pe dînsul? – Păi, ce-i vrea să-mi dai. ISPIRESCU, L. 267. Pleci? întrebă el... – Păi, ce să fac? CONTEMPORANUL, VI_II 295. (În forma poi) Poi dă, măi femeie, tot ești tu bisericoasă de s-a dus vestea! CREANGĂ, A. 39. d) (Exprimă neîncredere, suspiciune) Păi, cine știe ce ai de gînd! e) (Urmat de «bine», «cum» sau «cum așa», exprimă mirare) Păi cum, omule! - Variantă: poi adv.

AI!¹ interj. 1 Precedă sau urmează o întrebare la care aștepți un răspuns afirmativ: ai, ce zici, așa e că l-am păcălit de minune? – Va să zică cam așa stau lucrurile, ai? ¶ 2 Exclamațiune de durere, de uimire, de ciudă, de spaimă, la auzul unei vești neplăcute ¶ 3 AIDE, HAI: ~ să mergem!

BA adv. Nu; proverb: lupul părul își schimbă, dar năravul ~ ¶ 2 În contraziceri: a) Cînd se afirmă ceea ce neagă altul: N’am putut să mă duc. – Ba ai putut, dar n’ai vrut; contrazicerea în cazul acesta se exprimă mai adesea eliptic prin ~ da: N’ai fost unde te-am trimis. – Ba da! b) Cînd se neagă ceea ce afirmă altul: A plecat de mult. – Ba n’a plecat de loc; în cazul acesta, contrazicerea se exprimă mai adesea eliptic prin ~ nu: Ai greșit și de astădată. – Ba nu! c) Rectificînd spusele altuia sau adăugînd ceva la cele spuse de altul: Erau numai șase. – Ba șapte. d) Replicînd ironic cuiva: Nu mai citești nimic de la o vreme încoace. – Ba am să mă fac dobă de carte. e) Cînd se împotrivește cineva: Să nu pleci de acasă. – Ba am să plec ¶ 3 După întrebările pozitive care cer neapărat un răspuns negativ: Te-am silit vre-odată să te duci pe la el? – Ba nu m’ai silit niciodată; sau, elipt.: Eu te-am învățat să-i vorbești așa? – Ba nu! După întrebările negative care cer neapărat un răspuns afirmativ, se răspunde cu ba (da)...: Nu ți-am plătit toată datoria? – Ba mi-ai plătit-o; sau, elipt.: Oare nu l-ai găsit acasă? – Ba da! ¶ 4 În anumite expresiuni: ~ zău, urmat de o propozițiune afirmativă sau negativă, cînd voim să întărim și mai mult cele ce urmează, cînd voim să se dea mai multă crezare spuselor noastre: Dac’am rămînea astă-noapte acolo sus...? – Ba zău, răspunse călăuzul... ți-ar trece prin minte să faci una ca asta? (GN.); ~ nu, zău... (în propozițiunile interogative), să fie adevărat oare? vorbești serios? ~ nu, zău, nu vrei să rămîi? (D.-ZAMF.); ~ să mai..., camai ~ să..., nici (ca)mai ~ să... (în legătură cu subjonctivul), de loc, nici de cum: a doua zi Nică Oșlobanu ca mai ~ să dee pe la școală (CRG.); ~... și, ~ încă, ~ chiar, mai mult decît atît, afară de aceasta: a pierdut toți banii jucînd, ~ încă a rămas și dator; iron.: ~ aia-i vorbă! sau Mold. ~ că chiar, vorbă să fie! ai nimerit-o și tu! ~ bine că nu! mai e vorbă! auzi întrebare! nici că se poate altfel! ¶ 5 Repetat, ba... ba..., cînd... cînd..., uneori... alte-ori...: ~ uneori porumbul se tăciuna, ~ lăcuste, ~ potop, ~ toate relele numai pe capul lui cădeau (ISP.); și tot vorbind așa, ~ una, ~ alta, au ieșit afară din oraș (VLAH.) ; 👉 AZI [blg.].

VOCE, voci, s. f. 1. Ansamblul sunetelor produse de vibrarea coardelor vocale ale omului; glas. Vocea liniștită a lui Birnoavă începu să-l ațîțe cu întrebări felurite. SADOVEANU, O. VII 54. Își schimba vocea și fizionomia în atîtea feluri, cîte persoane erau. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 31. Ca un palat pustiu, cu geamuri sparte, Pădurea noastră tace părăsită: Eu singur cînt cu vocea obosită Și trec prin încăperile deșarte. IOSIF, P. 46. O dezmiardă ș-o întreabă, Iar ea fața și-o ascunde Și așa de-ncet răspunde Cu o voce dulce, slabă. EMINESCU, O. I 104. ◊ Expr. A ridica vocea = a vorbi cu ton de ceartă, răstit, enervat. ◊ Fig. Zise văilor să cînte... Cu voci de frunze și de ape. MACEDONSKI, O. I 65. 2. Aptitudine, talent pe care îl au unii oameni de a cînta din gură. Au descoperit insă că are voce și l-au învățat cîteva arii, pe care trupa le cînta în cor. GALACTION, O. I 118. ♦ Registru de sunete muzicale, mai înalte sau mai profunde, în care poate cînta cineva.

SCOBI, scobesc, vb. IV. 1. Tranz. A face o gaură, o adîncitură în ceva (tăind sau desprinzînd materialul cu o unealtă). Pe urmă se băgau iar în șopronul lor și scobeau lemne și le încondeiau cu un cui înroșit în foc. PAS, Z. I 159. Puse de scobi, într-un munte de cremene ce era acolo, un sălaș, numai bun pentru astfel de pîrdalnică de fiară sălbatică. ISPIRESCU, U. 116. Harap-Alb... găsește un buștihan putregăios, îl scobește cu ce poate și-i face urdiniș. CREANGĂ, P. 238. ◊ (Subiectul este o forță a naturii) Eu vă sărut, păreți străbuni, Pe varul vost’ scobit de ploaie. GOGA, P. 22. Înaintăm prin strîmtoarea aceasta întunecoasă, pe fundul căreia Jiul curge ca pe un jgheab scobit în stînci. VLAHUȚĂ, O. AL. I 136. Satul stă în fundul unei văi scobite de apa Șușița. RUSSO, O. 155. ◊ Refl. pas. Pe cît jos se scobește stînca, Pe-atît se-mpodobește sus. CARAGIALE, O. III 123. ♦ A sculpta, a grava. Citim, scobit în litere mari, numele lui Grigore Cornescu. ODOBESCU, S. II 511. 2. Intranz. A săpa, a scormoni, a scociorî (cu scopul de a scoate ceva). Constantin lăsă tîrnăcopul și scobi cu cuțitul. Dar deziluziune sfîșietoare! în loc de oală, scoase din pămînt un craniu de o incalculabilă vechime. GALACTION, O. I 149. Nouă zile a trebuit să scobească zmeul pe lîngă buzdugan, pînă și l-a putut scoate din munte, și-a venit apoi cu el pă umăr năcăjit. RETEGANUL, P. V 29. 3. Refl. Fig. A scotoci, a cotrobăi. Tot se scobea în sîn și scotea galbeni. SADOVEANU, D. P. 154. ♦ A curăța o gaură, o cavitate. Un copil cu ochii negri... umbla scobindu-se în nas pe străzi, sub soarele apăsător și în aerul prăfos. DUMITRIU, N. 265. Țuțu se scobi într-o măsea și răspunse: Așa-i, Pamfilie. DUNĂREANU, CH. 166. Tu ești Duțu al lui Ene? întrebă el scobindu-se cam obosit în nas. SLAVICI, N. II 330. ◊ (Ironic) Credeți c-a avut fata parte să guste vro una? Nu, căci părul s-a făcut de-o mie de ori mai nalt de cum era, de-i ajunsese crengile în nouri. Ș-atunci... scobește-te, fata babei, în dinți. CREANGĂ, P. 294. ◊ Tranz. Lina, după ce deșertă paharul, începu să-și scobească dinții. DUNĂREANU, CH. 15.

da¹ [At: COSTINESCU / E: vsl да, bg да, aus, srb da] 1 av (În Îoc „nu”, pop, „ba” de obicei în dialog) Exprimă răspunsul afirmativ la o întrebare, afirmație sau consimțământ Ai înțeles ce ți-am spus? – Da. 2 av (În dialog; adesea cu repetarea propoziției sau a unei părți din propoziție) Exprimă o afirmație întărită Așa este? – Da, așa este. 3 av Cu valoare de propoziție îndependentă, de obicei, în dialog, ca răspuns la o întrebare Toți sunt aici? – Da. 4 av Reia predicatul unei propoziții negative în propoziția pozitivă care urmează. 5 av (Îlav) Ba ~ Exprimă un răspuns afirmativ la o întrebare (în formă) negativă. 6 av (Îe) A zice (sau a spune) ~ A face o afirmație. 7 av (Îae) A aproba. 8 av (Pex; îae) A confirma. 9 av (Îe) Așa ~ Exprimă aprobarea, acordul în legătură cu modul de desfășurare a unei acțiuni. 10 sn Răspuns afirmativ. 11 sn (Pex) Afirmație.

CERCETA, cercetez, vb. I. Tranz. 1. A examina cu atenție; a observa, a controla. Începea goana pe scară, cîte două și trei trepte deodată, cu vreo două opriri la vreo două grilajuri de fier, unde controlorii vă cercetau biletele. PAS, Z. I 188. Un om, c-un ciocan de fier într-o mînă și c-o cheie pentru mutelci în alta, s-apropie de gară, cer cetind cu de-amănuntul închegătura liniei. SP. POPESCU, M. G. 28. Le cercetează [rozele] tremurind Nedumerită, mititica, De ce s-au stins așa curînd?- Nu le făcuse doar nimica. IOSIF, PATR. 43. Fata împăratului, după ce se uită și cercetă mai toate armele, își alese o sabie cam ruginită. ISPIRESCU, L. 21. Dă-l încoace, fătul meu, Ca să-l cercetez și eu, Și să-ți spun adevărat Dac-ai fost tu înșelat. ALECSANDRI, P. P. 137. ◊ Refl. reciproc. Prin spiralele fumului se mai cercetau încă, încercînd flecare să descifreze în trăsăturile celuilalt. C. PETRESCU, A. 281. 2. A face cercetări; a studia, a medita, a consulta. Geologia pătrunde mai adînc în structura scoarței, cercetează cauzele care au produs schimbările ei. GEOLOGIA 6. Romînul... cercetînd originea și limba lui, se văzu că e roman. NEGRUZZI, S. I 202. 3. A căuta. Cercetîndu-l de-amărunțelul, au aflat floarea în tureatca ciubotei. SBIERA, P. 101. Venea încet-încet, De la Dunăre-n Șiret, Vadurile străbătînd, Malurile cercetînd, De-un Vulcan, de-un căpitan, Dușmanul lui Soliman. ALECSANDRI, P. P. 134. 3. A căuta să afli; a se informa, a iscodi. V. cerca (II). Un gînd îndrăzneț își pusă în minte: Singur cu capul să cerceteze Starea taberii turcești. BUDAI-DELEANU, Ț. 244. ◊ Absol. El întrebă cine are o slugă cu un chip așa de neplăcut și toți magnații, după ce cercetară și cîntară, îi răspunseră că un asemenea om nu se află în armie. BĂLCESCU, O. II 258. Pricina însuți o vezi... și încă mai cercetezi? NEGRUZZI, S. I 119. ◊ Intranz. (Uneori construit cu prep. «de» sau «despre») Cerceta el despre acest Gerion și afla că șade într-o țară spre soare-apune. ISPIRESCU, U. 55. Numai prin satul lui n-a cercetat despre fata cea frumoasă. ȘEZ. V 67. 5. A întreba, a chestiona. Cum se poate... să stea omul trei zile la poarta mea, și să nu meargă nimeni să-l cerceteze? ISPIRESCU, L. 44 ♦ (Jur.) A face cercetări, investigații, a ancheta. Procurorul cercetează cazul la fața locului. 6. (Învechit și popular) A vizita. Uncheșul Haralambie... venea la tîrg... ca să mă cerceteze cum își cerceta bărbăcuții de la turma lui de oi. SADOVEANU, N. F. 6. Ia vezi cum te iubesc eu, că tot des te cercetez! PANN, P. V. III 4. ◊ Absol. Rărișor să cercetezi Și mai puțintel să șezi. PANN, P. V. III 4.

NEBUN, I. adj. 1 Care nu e bun: la Elenii aceia, zeii cei buni ca și cei ~i, cei răi ca și cei nerăi, toți fierbeau într’o oală (ISP.) ¶ 2 Care nu e cu mintea întreagă, care și-a pierdut mintea, smintit; (P): nu e ~ cine mănîncă șapte pîini, ci e ~ cine le dă; (P): nu e ~ cel ce ia, ci e ~ cel ce dă; e ~ de legat; a fi ~ după cineva, după ceva, a iubi ca un nebun, a fi foarte îndrăgostit, a-i plăcea la nebunie: eram ~ după o vară a mea (DLVR.); erau ~e după joc (ISP.); a fi ~ de bucurie, a avea o bucurie nemărginită, a nu ști ce să mai facă de bucurie: mă repezii să-l întîmpin, ~ de bucurie (VLAH.) ¶ 3 Contrar rațiunii: o speranță ~ă ¶ 4 Din cale afară, excesiv, foarte mare: era de o veselie ~ă; l-a apucat un rîs ~, un rîs pe care nu-l putea opri nimeni; o lume ~ă, o mulțime foarte mare: o lume ~ă foia în toate părțile (GN.); a avut un succes ~. II. sm., NEBUNĂ (pl. -ne) sf. 1 Om nebun, femeie nebună: îmbucă cu așa poftă, de pare că se bat doi ~i la gura lor (JIP.); (P): un ~ întreabă și zece înțelepți nu pot răspunde sau un ~ aruncă o piatră în fîntînă și zece înțelepți n’o pot scoate; (P): cine-și pune mintea cu ~ul e mai nebun; (P): înțeleptul sau prostul făgăduește și ~ul trage nădejde; (P): ~ul făgăduește și prostul trage nădejde; (P): cîinele îmbătrînește de drum și ~ul de grija altora; (P): ~ul nu rîde de ce vede, ci de ce-și aduce aminte; (P): nu cerca vadul cu ~ul; bogat e Dumnezeu de ~i! mulți nebuni mai sînt pe lumea asta! (P): schimbarea Domnilor, bucuria ~ilor ¶ 2 ⛪ Săptămîna ~ilor, săptămîna dinaintea postului Paștilor, săptămîna albă (MAR.) ¶ 3 🌿 IARBA-~ILOR 👉 SPÎNZ1 ¶ 4 Bufonul, caraghiosul unui rege ¶ 5 🎲 Una din piesele jocului de șah (🖼 3325) [n e¹ + b u n, adică „care nu e bun de nimic, care nu e cu mintea bună, întreagă”].

ZICE, zic, vb. III. Tranz. (Folosit și absolut; în concurență cu spune) 1. A exprima în cuvinte, a spune cu voce tare, p. ext. a vorbi; a rosti, a pronunța, a articula. Am întîrziat, a zis taica Triglea intrînd. SADOVEANU, M. C. 44. Tăcut, posomorît, Andrei plecă capul în jos, fără să zică nimic, HOGAȘ, DR. II 85. Pe ici, pe colo, pe la mese, se zăreau grupe de jucători de cărți... mișcîndu-și buzele fără a zice o vorbă. EMINESCU, N. 37. (Refl. pas.) Unii spuneau într-un fel, alții în alt fel și multe se ziceau pe sama fetei împăratului Roș. CREANGĂ, P. 233. (Fig.) Nu uita, bade, uita, Cum zice, bade, vorba. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 258. ◊ Expr. Cît ai zice pește = într-o clipită, imediat. A nu (mai) zice nici cîrc (sau nici pis sau nici (o) boabă) v. c. A zice aman v. aman. A zice zău = a se jura. Spune-mi, bade, spune-mi, zău, Pare-ți după mine rău? Zic zău, mîndro, că nu-mi pare, Numai inima mă doare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 155. Ci te uită la bărbat De ți-l vezi de minunat: Ia-l de brîu Și-l țîpă-n rîu, Și zi zău, Că nu-i al tău! id. ib. 463. A zice nu (sau ba) = a refuza, a se opune, a rezista; a tăgădui. Atuncea n-oi zice ba, m-oi mărita după dînsul. SBIERA, P. 146. Nu zi ba de te-oi cuprinde, Nime-n lume nu ne vede. EMINESCU, O. I 209. Pentru dumneata Eu n-aș zice ba. ALECSANDRI, P. P. 7. A zice da = a afirma, a accepta, a consimți. Vrea (sau va, vra) să zică = a) înseamnă, are sensul, semnificația, valoarea, importanta. Ce va să zică aceea să plătesc? întreabă dînsul. ISPIRESCU, L. 137. Eu știu ce vra să zică durerea de inimă, bat-o pîrdalnica s-o bată! CREANGĂ, P. 172. Avea ochi albaștri, ceea ce vra să zică mult, și era frumos băiet. EMINESCU, N. 86. Ce vrea să zică schimbarea asta repede. BOLINTINEANU, O. 339. Refluxul vra să zică cînd să umflă apa și să varsă la uscat. DRĂGHICI, R. 43; b) deci. Va să zică pleci. Mai bine zicînd = mai exact, mai precis exprimat, cu un termen mai propriu. O lumină mi se făcu dinaintea ochilor, care-mi dădu puterea de a mă stăpîni, sau mai bine zicînd îmi nimici puterea de a mai dori. GANE, N. III 46. Fiecare țăran rus primește, sau mai bine zicînd păstrează... casa și îngrăditura sa. KOGĂLNICEANU, S. A. 179. Așa zicînd v. așa. ♦ (Cu un complement în cazul dativ) A se adresa cuiva cu cuvintele..., a spune. Stăi, Roibule, zise el blînd calului, stai aici oleacă și rabdă ce-i răbda, că îndată ți-oi da ovăz. SADOVEANU, O. I 370. Și atunci numai iată ce le iesă înainte un om spîn și zice cu îndrăzneală fiului de crai: Bun întîlnișul, voinice! CREANGĂ, P. 199. Expr. A nu zice cuiva (nici) negri ți-s ochii v. negru. ♦ (Despre texte) A cuprinde, a scrie, a relata. ◊ Impers. Fetele, nerăbdătoare, voiră a ști ce zicea în cartea aceea. ISPIRESCU, L. 50. ♦ (Regional) A comunica, a transmite, a face cunoscut. M-am întîlnit astăzi... cu Alecu într-o casă și m-o însărcinat să-ți zic că nu te iubește nicidecum. ALECSANDRI, T. I 77. ♦ (Neobișnuit) A scrie. Măi frate. Ian zi-mi și către Oacheșa mea un rînd-două... Zi-mi, pe coaja asta de brad. CAMILAR, N. I 254. 2. A afirma, a declara; a susține, a pretinde. Vasile zicea că nu știe nimic, dar bănuiala tot rămînea. DUMITRIU, N. 246. Dacă căutați ceea ce ziseși, aici este. ISPIRESCU, L. 7. Mort, copt trebuie să te ieu cu mine, dacă zici că știi bine locurile pe aici. CREANGĂ, P. 203. Rea soacră-am căpătat; Intră-n casă ca o coasă Și zice că nu-s frumoasă, Șede-n vatră ca o piatră Și zice că nu-s bărbată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 170. ◊ Expr. A-i zice cuiva inima (sau gîndul), se spune cînd cineva are o presimțire. Rămîi cu noi; căci ne zice gîndul că vei peri. ISPIRESCU, L. 8. Se uită și el la dînsa; și parcă îi zicea inima ceva; dară nu pricepu nimic. id. ib. 34. ◊ (Subiectul gramatical este exprimat printr-o propoziție subiectivă) Apoi am văzut că pogoară alți oameni din poieni oile și vacile; le-am pogorît și eu. Zice că are să vremuiască. SADOVEANU, B. 22. (Ca formulă inițială, în basme, v. cică) Zice că era într-o țeară departe, departe, și e de mult de-atunci, era un împărat. RETEGANUL, P. II 3. Acuma zice că erau odată doi frați. ȘEZ. I 239. (Refl.) Se zice că o doctoroaie dă ochi ca serdăreasa Zinca asta nu se află în toată Țara Romînească. CAMIL PETRESCU, O. I 365. ♦ A promite, a afirma. Foaie verde trei pătace, Zis-a maica că mi-a face Un pieptar și-un lăibărac Și m-a da după un diac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 74. Uite, maică, urîtul Cum îmi poartă inelul; Eu i-l tot cer să mi-l deie. El zice c-o să mă ieie. id. ib. 274. Cînd zici și nu faci, mai bine să taci. ♦ A răspunde, a riposta; a opune, a invoca în discuție. Nu-i așa jupîneșică? – Mai zi dacă ai ce. CREANGĂ, P. 119. Mult mă-ntreabă inima, Bine mi-i, mie, ori ba? Și eu zic că nu mi-i rău... Lacrimile-mi curg părău. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 151. ♦ (Mai ales în fraze negative) A reproșa, a obiecta. Ferice de părinții care l-au născut, că bun suflet de om este, n-am ce zice. CREANGĂ, A. 19. ◊ Expr. Să nu zici că... = să nu-mi reproșezi că..., să n-avem vorbă. Faceți cum vreți. Să nu ziceți că nu v-am dat de știre. ALECSANDRI, T. I 224. ♦ A contesta. Fost-aiși d-ta la tinerețe, nu zic, dar acum îți cred; dă, bătrînețe nu-s? Cum n-or sta trebile baltă? CREANGĂ, P. 230. ♦ A sfătui, a îndemna; a porunci, a ordona. Du-te la împăratul și cere să-ți dea douăzeci de corăbii... Fata de împărat nu așteptă să-i zică de două ori și se duse drept la împăratul. ISPIRESCU, L. 23. După ce-a șezut la masă, a zis fetei să se suie în pod. CREANGĂ, P. 289. De-oi trăi ca frunza-n vie, Nu iau fală cu moșie, Mai bine iau o săracă Ce cu mîna ei se-mbracă, Ce voi zice eu să facă. Cînd oi zice: taci, să tacă! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 436. 3. (Popular) A cînta (din gură sau dintr-un instrument); a doini, a hori. Începe a zice dulce cintece de inimă albastră. SADOVEANU, O. VII 287. Ș-acel rege-al poeziei vecinie tînăr și ferice, Ce din frunze îți doinește, ce cu fluierul îți zice, Ce cu basmul povestește – veselul Alecsandri. EMINESCU, O. I 32. ◊ Intranz. Începură a zice din surle și bucatele se aduseră pe masă. NEGRUZZI, S. I 151. 4. A-și da o părere, a se pronunța într-o chestiune; p. ext. a gîndi, a socoti, a crede. Cînd am văzut așa, ce-am zis? Să ies să răsuflu oleacă. DUMITRIU, P. F. 45. Zic așa: îl iau de suflet, îi las lui ce am. SADOVEANU, O. VII 270. N-aș ști ce să zic... DELAVRANCEA, O. II 184. Am avut un drăguț dulce Ș-am tot zis că nu-l vor duce. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 296. (Intranz.) Mai știu eu cum să zic, ca să nu greșesc? CREANGĂ, P. 276. Boierii toți vor zice cum zice domnitorul. ALECSANDRI, T. II 152. ◊ Expr. (Că) bine zici (zice etc.) = bună idee! ai (are etc.) dreptate, e just. Bine-a zis cine-a zis că unde-i cetatea mai tare acolo bate dracul război mai puternic. CREANGĂ, P. 236. Că bine zici, mamă; iaca mie nu mi-a venit în cap de una ca asta. id. ib. 87. Bine ziceam eu, chir Manoli, la 1825... – Bine ziceam eu, cucoane Matachi, la 1821. ALECSANDRI, T. I 349. Așa este, bine zici, am văzut. DRĂGHICI, R. 43. (Fig.) Bine-a zis frunza de vie, Că dragostea nu-i moșie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 219. Ce-am zis cu? = nu ți-am spus? vezi că am avut dreptate? Zi... = a) judecă, socotește, dă-ți părerea. Dumneata cum crezi să facem, zi, nea Ioane, ai? DUMITRIU, N. 91; b) așadar, deci. Doarme... – Zi, doarme... murmură Rizea. DUMITRIU, N. 90. Pe ăia din Dobrunu și care or mai fi fost, i-ai dus la oraș, zi? id. ib. 120. Ce-ai zice...? = ce părere ai avea, ce-ai socoti, cum ți-ar părea? Macar tu să fii acela, ce ai zice cînd ți-ar strica cineva somnul? CREANGĂ, P. 253. Să zicem (că) = a) să presupunem, să admitem. Să zicem că da, dar le trebuie vreme. DELAVRANCEA, O. II 244. Să zicem că s-a tăiat fiecare pîne în cîte trei bucăți, deopotrivă de mari. CREANGĂ, A. 147; b) de exemplu, de pildă. Vino la ora zece, să zicem. ♦ (La optativ sau la conjunctiv) A avea sau a lăsa impresia că..., a (se) putea crede că... Mișca și el picioarele alene, unul după altul înaintea lui, numai să zică că umblă. ISPIRESCU, L. 34. Ia așa numai ca să zică și el că face ceva, bălăcea cu nuiaua prin apă. id. ib. 34. Ascultînd grăind pe Neron... Ai fi zis că-i ca și Titus al lumelor îndulcire. CONACHI, P. 283. ◊ (La pers. 2, cu valoare de impersonal) Ai zice că ard pădurile de brazi și molizi. DELAVRANCEA, O. II 105. A se adresa cuiva rostindu-i numele; a pune cuiva nume; a numi (v. porecli). Deodată auzi un grai dulce care îi vorbea și-i zicea pre nume. ISPIRESCU, L. 139. Oamenii... au început a porecli pe moș Nichifor și a-i zice: Nichifor Coțcariul. CREANGĂ, P. 136. Voi sînteți urmașii Romei? Niște răi și niște fameni! I-e rușine omenirii să vă zică vouă oameni. EMINESCU, O. I 151. Foicică foi de sfecle, Nu-mi mai zice pe porecle. TEODORESCU, P. P. 337. (Impersonal) Au fost odată un voinic ce-i zicea Tei-Legănat. SBIERA, P. 80. Și pe atunci îmi zicea în sat și la școală: Ionică a lui Ștefan a Petrei. CREANGĂ, O. A. 285. Și mi-or zis floare de fragă, Tuturor pe lume dragă; Mi-or zis floarea florilor, Dragostea feciorilor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 156. ◊ Expr. Să-mi zici cuțu dacă... v. cuțu. Să nu-mi (mai) zici pe nume v. nume. Zi-i lume și te mîntuie v. lume. ♦ A numi un obiect cu numele lui. Și cum ii zici? – Inel îi zic! COȘBUC, P. I 67. ◊ Expr. Cum (sau precum) s-ar (mai) zice = cum s-ar exprima, cum s-ar traduce (cu alte cuvinte). Sau cum s-ar mai zice la noi în țărănește, era frumoasă de mama-focului. CREANGĂ, P. 276.

NEGATIV, -Ă adj., s. n. I. adj. 1. (Mat.; despre valori numerice) Care este mai mic decît zero sau egal cu zero; care se notează în scris cu semnul minus (1). [Numerele] ce urmează sămnului „–” să numesc... negative. asachi, alghebra, 7^r/5, cf. poenaru, e. a. 6/11. Cînd esponentul este negativ, adecă are semnul „–”, atunci trebuie a’mpărți unimea prin rădăcină de atîtea ori cîte unimi are esponentul. lazarini, m. 184/5. Cîtimi pozitive și... cîtimi negative. culianu, a. 8. Orice număr pozitiv este mai mare decît orice număr negativ. algebra viii, 11. ◊ Semn negativ = semnul minus (1), folosit pentru caracterizarea numerelor negative (I 1). După această formă se vor alcătui lesne... puterile din rădăcina A – B, de se vor însămna făcuturile cu semnul negativ. aat 180^v/14. Această lucrare cere a... se arăta prin semnul „–” ce se pronunțiază minus sau mai puțin, și-l numim negativ. heliade, a. 3/2. Semnul „–” se numește negativ. g. pop, e. 6/13. 2. (Despre electricitate) Care apare la anodul unui element generator electrochimic. De iaste așa, cu bună seamă acest copaciu are în sine electricitate negativă. leon asachi, b. 42/14. Electricitatea steclei s-au luat de pozitivă, iară a rășinelor, a cerei cei tari, de negativă. stamati, f. 114/20, cf. barasch, m. iii, 68/25. Potențialul este pozitiv sau negativ după semnul electricității cu care este încărcat electrometrul. poni, f. 205, cf. 195. Seva... transportă spre părțile superioare ale plantei sarcini electrice negative. agrotehnica, i, 219. Electronul este sarcina elementară de electricitate negativă. Chim. an. călit. 12. Capătă o sarcină electrică negativă. ib. 17. ◊ (Adverbial) Unul și același element poate primi unul sau mai mulți electroni și să se încarce negativ. ib. 22. 3. (În opoziție cu afirmativ) Care exprimă o negare¹ (1) sau un refuz, care neagă ceva, care are (sau conferă) un sens de negare¹. Particulă negativă. heliade, gr. rom. 111/29, cf. id. d. j. 65/7. S-au rostit răspunsul negativ (neînvoitor). ar (1838), 100¹/9. O propoziție negativă. gr. r.-n. ii, 41/20. Pozitive sînt noțiunile care afirmă ceva, negative sînt acele care înlătură o afirmare. maiorescu, l. 34, cf. id. cr. i, 78. Imperativul negativ se deosebește de cel afirmativ. iordan, g. 191, cf. 36. Don Diego e așa de supărat de răspunsul negativ pe care i l-a dat don Bernardo..., încît îi dă o palmă. călinescu, i. 124. Atunci cînd întrebarea este la forma negativă, se răspunde prin adverbul „ba”. scl 1955, 284. De fiecare dată am primit răspuns negativ. scînteia, 1962, nr. 5404. ◊ (Adverbial) Medicul răspunse... negativ. calendar (1857), 80/1. ♦ (Substantivat, f.; neobișnuit) Cuvînt sau enunț cu ajutorul căruia se neagă ideea exprimată de o propoziție sau de una dintre părțile ei. Și-a împlinit ea oare cel puțin angajamentul? La aceasta putem răspunde cu negativa. filimon, o. ii, 190. 4. (în opoziție cu pozitiv) Lipsit de însușiri bune, de calități, rău; care nu se recomandă, care produce rău, care este periculos. Poate însă un grad potrivit a frigului într-atîta întări viiața încît dînsul concentrează puterea vieții..., însă aceasta nu este pozitivă, ci negativă întărire. vasici, m. i, 37/20. Precum vezi, ai perspectiva unei compensații negative. hogaș, dr. i, 63. Înghețul poate avea și alte efecte negative asupra plantelor. agrotehnica, ii, 77, cf. i, 757. Asemenea fenomene negative nu sînt altceva decît manifestări de snobism intelectual. s ianuarie 1962, 12. ◊ (Adverbial) Asupra pîraielor de munte influența omului se face simțită în două moduri: a) pozitiv... și b) negativ, prin distrugerea întregului efectiv piscicol. c. antonescu, p. 20. ◊ (Substantivat) O asemenea construcție a favorizat crearea unui anume raport între personajele pozitive și „negativii” care le stau în cale. gl 1952, nr. 260, 7/2. 5. (Chim., Biol.; despre unele reacții ale anticorpilor) Care nu se produce în prezența antigenului sub influența și în prezența căruia a luat naștere; (despre analize medicale) care infirmă prezența în organism a unui anumit agent (patogen). Prin neosalvarsan reacția Wasserman devine mai curînd negativă. ygrec, m. n. 338. II. s. n. 1. Imagine obținută pe un material fotografic (film, hîrtie etc.) la care distribuția luminii și a umbrei este inversă în raport cu cea reală; p. ext. placă, film sau hîrtie fotografică pe care s-a obținut o asemenea imagine. 2. (Tipogr.) Literă albă imprimată pe un fond închis. v. molin, v. t. 56. – pl.: negativi, -e. – Din lat. negativus, fr. négatif, germ. negativ.

SUBIECTIVĂ s. f. (< adj. subiectiv, -ă, cf. fr. subjectif, lat. subjectivus): propoziție subordonată necircumstanțială care îndeplinește funcția de subiect pe lângă verbul predicativ (personal sau impersonal; activ, reflexiv sau pasiv), pe lângă expresia verbală impersonală, adverbul predicativ sau interjecția predicativă din propoziția regentă. Este introdusă prin conjuncțiile subordonatoare că, să, ca... să, dacă și de, prin locuțiunea conjuncțională subordonatoare cum că, prin pronumele relative cine, care, ce, câți, câte, cel ce și ceea ce (în diferite cazuri, cu sau fără prepoziție), prin adjectivele relative câți, câte și ce, prin pronumele nehotărâte relative oricine și orice, prin adverbele relative cum, unde, când, cât și încotro. Răspunde la întrebările cine? și ce?: „...e drept că avea un spirit de observație nemaipomenit” (I. Al. Brătescu-Voinești); „Pesemne c-aista-i Flămânzilă” (Ion Creangă); „... nu se cade să facă așa lucru” ( C. Negruzzi), „Numai arareori se întâmplă ca el să stea mai mult” (I. Slavici); „Puțin ne importă dacă aceste trei dame se hotărăsc a părăsi locul lor...” (I. L. Caragiale); „Pentru mine e totuna de-ai mâncat / sau / n-ai mâncat” (B. P. Hasdeu); „Se pare cum că-i altă toamnă” (M. Eminescu); „Cine nu învață la tinerețe va plânge la bătrânețe” (Folclor); „Care începe bine sfârșește frumos” (idem); „Și-a fost minune ce spunea” (G. Coșbuc); „Câți au auzit s-au mirat”; „Cel ce se uită la vânt nu va semăna” (Folclor); „Ceea ce ai spus prima oară a intrat perfect în urechea lui” (M. Sadoveanu): „Oricine trece... vede” (E. Camilar); „... Întâmple-se orice s-o întâmpla!” (I. L. Caragiale); „Se știe când sosesc berzele primăvara”; „E de neînchipuit cât de nedestoinici suntem...” (Em. Gârleanu) etc. ◊ ~ anticipată: s. anunțată înainte. În propoziția regentă, prin intermediul formelor de nominativ ale pronumelui personal cu funcție de subiect, ca în exemplul „Nu prinde el nici unul cine aleargă după doi iepuri.” ◊ ~ reluată: s. întărită, subliniată prin formele de nominativ ale pronumelui personal cu rol de subiect în propoziția regentă de după ea, ca în exemplul „Cine aleargă după doi iepuri nu prinde el nici unul”.

STRIGARE, strigări, s. f. Acțiunea de a striga și rezultatul ei. I. (Sunetele sînt mai ales interjecții) Strigăt. E vuiet, e chiot și strigare. Și hora lor se-ntinde sălbatică și mare. COȘBUC, P. I 162. Pămîntul era acoperit de dărîmături și de trupuri moarte... dar din acele cîmpii, ce fumegau de pîrjol și de măcel, se înălțau strigări de biruinți și de slobozenie. RUSSO, O. 43. După dînsa deznădăjduiți se ia, Cu ciomege, cu topoare, cu vătraie și frigări Alerg, o gonesc cu toții dînd chiote și strigări. PANN, P. V. II 63. ♦ Fig. Răsunet. Cînii... scoteau urlete jalnice, ca niște strigări prelungi de corn. SADOVEANU, O. I 388. ♦ (Rar) Cadență. Dar organele-s sfărmate și-n strigări iregulare Vechiul cîntec mai străbate, cum în nopți izvorul sare. EMINESCU, O. I 157. II. (Astăzi rar; sunetele sînt articulate în cuvinte și în fraze) 1. (Construit cu verbe ca: «a înălța», «a scoate» etc.) Exprimare în cuvinte a unui sentiment adînc, copleșitor; strigăt. Cînd propria sa inimă e rănită de durere, ca în «Despărțire», ori în satira a patra... [Eminescu] scoate strigări de-o adîncă însemnătate sufletească. GHEREA, ST. CR. I 237. Mărețe suvenire din vremi ce-au încetat... Unde atîți războinici ai Greciei slăvite Strigarea libertății întîi au înălțat. ALEXANDRESCU, P. 140. ◊ Loc. adv. Cu strigări (înalte) = cu voce tare, cu accente puternice; strigînd. Într-acest chip zice cu strigări înalte: Mă închin, stăpînă, cu supus raport, Cum am și poruncă-n slujbă să mă port. PANN, P. V. I 120. ♦ Zgomot, larmă de voci; vociferare (de aclamație sau de amenințare). [Mihai] se întoarse, intră în București, unde fu primit în strigări de bucurie și de binecuvîntare ale poporului pentru izbînzile sale. BĂLCESCU, O. II 51. Ce strigare! Zgomot mare! NEGRUZZI, S. II 103. Aceste necontenite glasuri și strigări ale norodului, și ale multora lăcrămi de bucurie, făcea pe fieșcare să să cutremure. GOLESCU, Î. 41. 2. Tînguire cu voce tare, vaiet. Convoi De feți Isteți Dau zor... În zări, Strigări, Oftări Scad, mor. MACEDONSKI, O. I 173. Mii de glasuri stinse d-al tiraniei fier În strigări dureroase s-au înălțat la cer. ALEXANDRESCU, P. 149. [Tiranii] să luptă să apese Strigarea pătimirii. VĂCĂRESCU, P. 51. 3. Cerere, reclamație făcută cu voce puternică; protest. Cu o strigare a fost destul ca să dărîme despotismul. GHICA, A. 777. Ce cer? întrebă Lăpușneanu văzînd pe armașul intrînd. – Capul vornicului Moțoc, răspunse. -... N-ai auzit bine, fîrtate! – Ba foarte bine, zise Alexandru-vodă, ascultă singur. Strigările lor se aud de aici. NEGRUZZI, S. I 154. 4. Imputare, reproș, dojană. Așa, ca să nu sufăr strigări, nemulțumire, Ca să nu trag asupră-mi vreo nenorocire, Gîndește-te și-mi spune un mijloc de-ndreptare. ALEXANDRESCU, P. 85. 5. Înștiințare cu voce tare, vestire, anunțare. Strigări la licitație. Strigări de căsătorie. 6. Chemare (în ajutor, la luptă etc.); (concretizat) proclamație. Tudor Vladimirescu... a împrăștiat pretutindeni o strigare în care era vorba despre feluritele și prea știutele nedreptăți îndurate de țară. GALACTION, O. I 157.

AFIRMAȚIE Termen sinonim, în lingvistica descriptiv-tradițională, cu propoziție enunțiativă* afirmativă, în opoziție cu negația*. Afirmația poate fi sigură, în propoziții construite cu indicativul* (Știe ce vrea; A fost aici; Va veni și mâine) sau cu optativul* (Ar pleca și mâine) și nesigură, în propoziții enunțiative dubitative* construite cu prezumtivul* (Va fi având el grijă) sau cu alte moduri și timpuri cu valoare de prezumtiv (Să fi fost acum vreo zece ani; Așa o fi). Atât afirmația sigură, cât și afirmația nesigură au câte o variantă intensivă sau emfatică*, marcată prin prezența unor adverbe de întărire în enunț; în afirmațiile sigure intensive apar adverbe/locuțiuni adverbiale de afirmație (Da, știe ce vrea; Precis a fost aici; Va veni de bună seamă și mâine; Categoric, ar pleca și mâine), iar în afirmațiile nesigure intensive apar adverbe de probabilitate (Va fi având poate el grijă; Probabil să fi fost acum vreo zece ani; Așa o fi pesemne). • Adverbe și locuțiuni adverbiale de ~ Subclasă a adverbelor și a locuțiunilor adverbiale de mod* care, atașate propoziției, dau acesteia valoarea unei afirmații sigure sau care pot apărea singure, ca răspuns la întrebări, funcționând ca pro-fraze* (adverbele: da, ba da, desigur, evident, firește, categoric, bineînțeles etc.; locuțiunile adverbiale: într-adevăr, cu siguranță, de bună seamă, fără îndoială etc.). Vezi INTEROGAȚIE; NEGAȚIE. M.R.

EI interj. 1. Exclamație care introduce, însoțește, întărește sau exprimă o întrebare. Ei, ce veste ne mai aduci de pe la tîrg? CREANGĂ, P. 44. ◊ (Introduce o întrebare la care se așteaptă un răspuns afirmativ, aprobarea unei atitudini sau expresia unei admirații) Ei, fata mea, nu ți-am spus eu că nu se mănîncă tot ceea ce zboară? ISPIRESCU, L. 14. Ei, Harap-Alb, așa-i că ai venit la vorbele mele? CREANGĂ, P. 213. Ei, vornice Moțoace... spune, n-am făcut bine că m-am mîntuit de răii aceștii și am scăpat țara de o așa rîie? NEGRUZZI, S. I 153. 2. (Uneori repetat) Exclamație care exprimă sau însoțește și întărește un îndemn, o poruncă, o mustrare. V. ia. Ei, du-te, du-te și las’ să vedem! CREANGĂ, P. 157. Ei, ei! spînule, acuma să te văd cît ești de vrednic! id. ib. 204. Ei, Cătălin, Acu-i acu Ca să-ți încerci norocul. EMINESCU, O. I 174. 3.Exclamație care exprimă mirare. Ei, da din greu mai adormisem! CREANGĂ, P. 278. 4. Exclamație care arată trecerea de la o idee la alta, mărind conținutul afectiv al frazei. Ei, acum te uiți la cană Că s-a spart! Dar dă-o-n foc! COȘBUC, P. I 237. Ei, căluțul meu, cînd ai ști tu în ce năcaz am intrat! CREANGĂ, P. 212. Rîzi?... Așa ți-i povestea?... Ei! las’ că te-oi face eu să rîzi pîn-îi plînge. ALECSANDRI, T. I 337. ◊ Expr. Ei și? v. și. Ei aș? v. aș. Ei bine! v. bine.

Duceți-mă înapoi la cariere! – E vorba de carierele de piatră de la Siracuza, un fel de ocnă, unde vestitul tiran Dionisie trimitea pe cei pe care voia să-i pedepsească. Într-o zi l-a trimis acolo și pe poetul grec Philoxene, căruia tiranul, care se credea și el poet, i-a citit niște versuri. Solicitat să-și spună părerea, Philoxene a răspuns sincer că versurile sînt proaste. După cîtva timp, Dionisie, compunînd alt poem, l-a rechemat pe Philoxene să i-l citească. Și iarăși l-a întrebat ce părere are. Drept răspuns, poetul s-a adresat străjerilor care îl aduseseră, spunîndu-le: „Duceți-mă înapoi la cariere!” De atunci, cuvintele acestea sînt folosite cînd vrei să spui cuiva că opera asupra căreia ți s-a cerut părerea e de așa natură, încît preferi să te duci să spargi pietre… IST.

MIGĂLOS, -OASĂ, migăloși, -oase, adj. 1. (Despre persoane) Care lucrează cu migală, minuțios, meticulos. Vînătoria n-a avut alți interpreți plastici decît pe migăloșii miniaturiști. ODOBESCU, S. III 131. 2. (Despre acțiuni sau despre rezultatul lor concret) Care cere o muncă stăruitoare și minuțioasă, făcut cu migală. Niculaie nu-și părăsi îndeletnicirea sa migăloasă și plină de răspundere. V. ROM. iulie 1953, 101. Trebuia să adun papucii din curte și să-i împerechez din nou – muncă așa de migăloasă și de plictisitoare. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 256. O poartă grea de stejar, lucrată toată-n sculpturi migăloase. VLAHUȚĂ, la TDRG. ◊ (Adverbial) Toate întrebările și frazele construite migălos îi pieriră brusc din memorie. BART, E. 215.

ÎNCHIS, -Ă, închiși, -se, adj. 1. (Despre uși, ferestre, capace etc.) Așezat astfel încît să acopere o deschizătură corespunzătoare. Ce-am uitat? Închisă ușa De la tindă. COȘBUC, P. I 105. L-am găsit la poartă-nchisă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 52. ♦ (Despre obiecte care au părți mobile pentru a se închide și deschide) Cu ușa sau capacul fixat sau încuiat pentru a nu permite accesul liber. Dulap închis. ♦ (Adesea cu determinări introduse prin prep. «cu») Încuiat. În această odaie închisă cu cheia pentru ca copiii să nu intre, Eminovici se tăinuia cîteodată spre a-și face socotelile. CĂLINESCU, E. 50. ◊ Expr. Se joacă cu casa închisă, se zice despre un spectacol la care s-au vîndut de mai înainte toate biletele. ♦ (Despre vehicule) Cu capota fixată de caroserie; (despre mijloace de locomoție) acoperit. Automobil închis. ▭ Trăsură închisă = cupeu. Mă puseră într-o trăsură închisă și merserăm la divan. BOLINTINEANU, O. 407. 2. (Despre obiecte care se pot desface) Cu marginile (sau cu părțile componente) împreunate, alăturate; strîns, nedesfăcut. Carte închisă. ◊ (Despre ochi, gură, p. ext. despre pleoape sau gene) A luat mărul și l-a privit cîteva clipe printre pleoapele pe jumătate închise. BOGZA, Ț. 18. Bolnava sta cu ochii închiși. BART, E. 383. Se uită lung la dînsul, dar gura-nchisă-i tace. EMINESCU, O. I 93. În ochii ei cei limpezi, sub genele-i închise, O lume e de visuri, o lume de senin. id. O. IV 83. ◊ Loc. adv. Cu ochii închiși = a) fără o cercetare prealabilă, superficial. A lucrat cu ochii închiși, b) foarte ușor, fără dificultate. Am făcut calculul cu ochii închiși. 3. (Despre un teren, o curte) Îngrădit, împrejmuit. Curte închisă. ♦ (Despre căi de comunicație) Pe care nu se mai poate circula, cu circulația oprită, întreruptă sau devenită imposibilă. ♦ (Despre un circuit de materiale) Oprit, întrerupt. ♦ (Despre un circuit electric) Neîntrerupt. 4. (Despre localuri, instituții, întreprinderi) Care și-a întrerupt activitatea (conform orarului sau definitiv). 5. (Despre persoane) Ținut în închisoare, deținut. (Substantivat) În prima zi m-am împrietenit cu copacii și cu cînii, a doua zi cu păzitorii temniții, ș-a treia zi cu închișii. VLAHUȚĂ, N. 157. Pe zefiri îmi vin suspine De la-nchișii chinuiți. BOLLIAC, O. 196. 6. Fig. (Despre o ședință, o reuniune etc.) Care se ține numai cu membrii titulari, fără persoane din afară. 7. Fig. (Despre oameni și despre caracterul lor) Retras, izolat, necomunicativ. Se gîndi omul și rîse mult, închis în sine. DUMITRIU, N. 146. Ion ăsta era o fire închisă. AGÎRBICEANU, S. P. 14. Tăcut, închis, el abia răspundea la întrebări. BART, E. 91. ♦ (Despre aer, în opoziție cu proaspăt, curat) Stătut, viciat. 8. (Despre culori) Situat, în gama culorilor, mai aproape de negru decît de alb. Prin deschizătura pătrată, puteau vedea cerul, care în dimineața aceasta era albastru-închis. DUMITRIU, N. 135. ◊ Fig. Precum îi slova scrisă, Așa mi-i inima-nchisă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 130. ♦ (Despre cer) Înnorat, întunecat. Ochii ei somnoroși caută-n sus, cerul e-nchis din toate părțile. VLAHUȚĂ, O. AL. II 89. ♦ (Despre sunete, voce) Lipsit de sonoritate. Își istorisi durerea pe cît putu, cu glasu-i închis, asemenea sunetului unui hîrb de lut. MIRONESCU, S. A. 33.

BINE¹ adv. (în opoziție cu rău, exprimă o apreciere prin care se pune în evidență caracterul pozitiv sau avantajos al unei acțiuni sau al unei stări) 1. În mod convenabil, plăcut, după cum își dorește cineva, după plăcerea sau pofta cuiva, spre mulțumirea cuiva. Cîtu-i lumea pe sub soare, Nu-i bine ca-n șezătoare, Că sînt fete și fecioare Și mai uiți din supărare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 414. ◊ Expr. A trăi bine = a duce o viață plăcută, ușoară, fără lipsuri, fără griji, fără necazuri. Pînă codrul frunza-și ține, Toți voinicii trăiesc bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 289. A(-i) merge (treburile) bine = a reuși, a avea succes, noroc. Ai avut noroc în viața dumitale și ți-au mers bine treburile. SADOVEANU, N. F. 17. Nu i-a mers bine în acea zi. CREANGĂ, P. 144. A primi (pe cineva) bine = a primi (pe cineva) cu dragoste, bucuros, prietenește. Sfînta Duminică a primit-o... tot așa de bine ca și surorile sale. CREANGĂ, P. 92. A fi (sau a face, a se simți) bine sau a-i fi (sau a-i merge) bine (cu sănătatea) = a fi sănătos. Uncheșule Haralambie, am întrebat eu... spune-mi ce mai face lelița Anica?... -Face bine, mi-a răspuns el. SADOVEANU, N. F. 13. A se face (sau a face pe cineva) bine = a (se) face sănătos, a (se) însănătoși, a (se) vindeca. Se jura că într-un ceas îl va face bine. VLAHUȚĂ, O. A. 105. Se gîndea că s-ar putea face bine, și calea i s-ar limpezi. VLAHUȚĂ, N. 37. A nu-i fi bine = a fi bolnav; (familiar) a nu fi în toată firea. A-i fi cuiva bine sau a fi bine de cineva = a avea parte de liniște, de mulțumire, de bunăstare etc. El [Ștefan cel Mare] să trăiască, și Moldovei i-e bine! DELAVRANCEA, A. 10. Vai de biata țară cînd vom avea războaie între noi, și poate _și măriei-tale nu-i va fi bine. NEGRUZZI, S. 1139. (Impers.) Poruncește să-i dea drumul, că altfel nu e bine. DUMITRIU, B. F. 10. A fi (sau a trăi, a se avea), bine (cu cineva) v. avea. A-i părea (cuiva) bine v. părea. A(-i) prinde (cuiva) bine = a(-i) fi de folos, a(-i) prii. Păstreaz-o, că ți-a prinde bine la nevoie. CREANGĂ, P. 91. De-am fost răi, tu ni-i ierta, căci și răul cîteodată prinde bine la ceva. CREANGĂ, P. 275. A sta bine = a fi bogat, avut. A-i veni bine (să... ) = a găsi momentul prielnic, potrivit (să...), a-i fi la îndemînă (să...). Țin minte oamenii și, cînd le vine bine, iar încep [răscoala]. DUMITRIU, B. F. 156. După ce se luptară de credeau că a să se scufunde pămîntul subt ei, nu știu cum îi veni bine fetei împăratului, aduse paloșul cam pieziș și-i reteză capul. ISPIRESCU, L. 27. (Decît...,) mai bine să... = (decît...,) mai degrabă, prefer să... Cetește ticălosule! sau – mai bine – las’să ți-l cetesc eu! NEGRUZZI, S. I 22. Decît roabă turcilor, Mai bine hrană peștilor! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 496. Dacă (sau de)..., e bine = dacă (sau de)..., e mult, e mare lucru, poți fi mulțumit. Dacă primești jumătate din cît ceri, e bine. Bine-ai venit! formulă de salut la primirea unui musafir. Bine-ai venit, domnul inginer a nostru... l-a salutat bătrîna. SADOVEANU, N. F. 42. Orice gînd ai, împărate, și oricum vei fi sosit, Cît sîntem încă pe pace, eu îți zic: Bine-ai venit! EMINESCU, O. I 146. Bine v-am găsit! formulă de salut pe care o spune un nou venit. Bine v-am găsit, bădiță! – Bine-ai venit, frate Dănilă! CREANGĂ, P. 44. ◊ (Determinînd adjective cu care formează compuse) Toți îmi dau bună ziua respectuoși, fiindcă mă văd bine îmbrăcat. SAHIA, N. 16. Sper că vreo cîteva exemple din aceste anecdote vor fi bine primite. MARIAN, O. II 33. Fii bine încredințată că n-are să ne știe nici pămîntul. CREANGĂ, P. 171. Cît despre mine, eu rămîi tot bine încredințat că cele mai dulci mulțumiri ale vînătoarii sînt... acele care izbucnesc cu veselie printre niște buni tovarăși. ODOBESCU, S. III 19. 2. (Fiind vorba despre senzații) Plăcut, agreabil. Floarea miroase bine. ◊ (În unele construcții fixe) E bine = e vreme bună, plăcută. Nu e soare, dar e bine, Și pe rîu e numai fum. Vîntu-i liniștit acum. COȘBUC, P. I 223. 3. Comod, confortabil. Frunză, văzîndu-l cum vrea să-și ascundă oftatul, s-așeză mai bine pe prispă, își răsuci o țigară, cu simțămîntul că omul e gata să-și dezlege baierile inimii. CAMILAR, TEM. 29. ◊ (Adesea în legătură cu un supin) Casa rămîne nici fierbinte, nici rece, cum e mai bine de dormit într-însa. CREANGĂ, P. 251. 4. (Eliptic, cu sensul unei propoziții aprobative) Sînt de acord, îmi place, îmi convine. Bine, domnule. Poți pleca. DUMITRIU, B. F. 12. Vreau să mă duc... să-i spun ceva. – Bine, Ivane, du-te. CREANGĂ, P. 312. ◊ (Adesea repetat, în semn de avertisment sau de amenințare) Bine, bine! cercați voi marea cu degetul, dar ia să vedem cum i-ți da de fund? CREANGĂ, P. 260. ◊ (Uneori întărit prin «d-apoi» sau «dar», exprimînd nedumerirea, neîncrederea, uimirea) Dar bine, fiule, de unde pot eu să-ți dau un astfel de lucru? ISPIRESCU, L. 2. ◊ (Expr.) Bine de bine, exprimă aprobarea uneia din două alternative, cu o ușoară indiferență față de cealaltă. De-oi putea face ceva, bine de bine, iară de nu, mi-i crede și dumneata. CREANGĂ, P. 172. ◊ (Exprimă acceptarea numai în parte a celor spuse, cu oarecare nedumerire și îndoială față de rest) Bine, asta merge o zi, două, dar eu bag de seamă că vremea trece... VLAHUȚĂ, la TDRG. ◊ (Expr.) Ba bine că nu! = se înțelege! firește (că da)! desigur! Măi Buzilă, mi se pare că tu ești toată pricina gîlcevei...-Ba bine că nu! zise Ochilă. CREANGĂ, P. 254. Ei bine! = fie (și așa)! Ei bine, sînt vinovat, pedepsește-mă. Bine că... = noroc că (cel puțin)... Ducă-se și cobe și tot, numai bine c-am scăpat de belea! CREANGĂ, P. 68.II. 1. Cum trebuie, cum se cere. A plouat bine. ▭ Pe ce punea mîna, punea bine. DELAVRANCEA, H. T. 16. Eu mă răped în cramă s-aduc și un cofăiel de vin, ca să meargă plăcintele acestea mai bine pe gît. CREANGĂ, P. 10. Oi clătări plosca bine și-oi umplea-o cu apă. CREANGĂ, P. 204. ◊ Expr. A pune (ceva) bine = a pune la o parte pentru mai tîrziu, a pune la păstrare. (Popular) A pune bine (pe cineva) = a da gata (pe cineva). Bine- rău = mai mult sau mai puțin, după posibilități, după putință. După ce ne-am pus bine-rău gura la cale, ne-am covrigit împrejurul focului. CREANGĂ, A. 31. 2. (În legătură cu verbele cunoașterii, ale Percepției, ale distingerii, ale vorbirii, exprimă o apreciere de ordin intelectual) Conform realității, adevărului; exact, precis, corect. Tu, Iliuță, încă nu poți înțelege bine unele ca acestea. SADOVEANU, N. F. 29. Plopii! Mă cunosc ei bine, De copil. COȘBUC, P. I 261. Apoi mă mieram eu de ce vorbești așa de bine moldovenește. CREANGĂ, P. 129. Eu strig, mîndra nu m-aude. – Ba zău, bade, aud bine, Dar nu pot veni la tine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 56. ◊ Expr. A ști (prea) bine (ceva) = a) a ști (ceva) mai dinainte, a fi (deja) informat exact (despre ceva), a avea (deja) cunoștință (de... ). Știi bine că n-o să mai fure. DAVIDOGLU, M. 20. Pînă la urmă, știu bine, Doar tu mai rămîi. BENIUC, V. 67. Tu, bade, știut-ai bine Că nu-s frumoasă ca tine; Ce foc ai cătat la mine? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 271; b) a fi convins de ceva. Ți-am fost dragă, știu eu bine! COȘBUC, P. I 51. Să știu bine că... = măcar să..., chiar dacă... A vedea bine = a-și da seama (de ceva), a băga de seamă (ceva). Dar Harap-Alb vede el bine unde merge treaba... da neavînd încotro iesă mîhnit. CREANGĂ, P. 219. Vezi bine (că...) = firește, negreșit, natural. Vii cu noi?-Vezi bine (că viu)! (Că) bine zici = așa este, ai dreptate. Că bine zici, mamă; iaca, mie nu mi-a venit în cap de una ca asta. CREANGĂ, P. 87. 3. (Exprimînd o apreciere de ordin estetic) Frumos, reușit. A cînta bine. A declama bine. ▭ În zadar mi te gați bine: Mergi la joc, nu te ia nime. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 446. ◊ Expr. A-i sta (sau a-i ședea) bine = a i se potrivi. Bine-i stă mîndrei gătată Cu veșminte de la șatră, Dar mai bine i-ar ședea De-ar fi țesute de ea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 424. 4. În conformitate cu cerințele sociale, morale, profesionale etc. Asupra cîrmuirii împărăției n-am nimic să-ți zic, fiindcă tu, cu iscusința ta, știu că ai s-o duci (= conduci) bine. ISPIRESCU, L. 41. Lasă-mă, mîndruțo-n casă... – Bucuros mi te-oi lăsa, Dacă bine te-i purta. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 375. ◊ Expr. A fi bine să... = a) (adesea în sfaturi) a fi recomandabil, a fi spre binele cuiva. Nu-i bine să te pui vezeteu la cai albi. CREANGĂ, P. 107; b) (la comparativ, urmat de o negație, exprimă părerea de rău pentru un lucru întîmplat) Și fost-ar fi mai bine Ca niciodată-n viață să nu te văd pe tine! EMINESCU, O. I 92. A face bine (că...) = a proceda așa cum e (mai) potrivit, (mai) de dorit. Bine ai făcut de ți-ai luat. calul. ăsta. ISPIRESCU, L. 18. Vere, nu faci bine ceea ce faci! CREANGĂ, P. 209. Ce e bine nu e rău = nu strică să-ți iei măsurile de prevedere. Eu cred că ce-i bine nu-i rău: Dănilă face, Dănilă trebuie să desfacă! CREANGĂ, P. 46. Bine ți-a făcut! = așa-ți trebuie! ai meritat-o! III. (Cu sens întăritor) 1. De tot, de-a binelea, cum trebuie. Zmeoaica suflă ce suflă, și dacă văzu că nu poate să-i prăpădească... plesni fierea într-însa de necaz, căzu și crăpă... iară ei așteptară pînă să moară bine, apoi neguțătorul băgă degetul în gura inelului și zidul pieri. ISPIRESCU, L. 26. Codru-i jalnic ca și mine, Vara trece, toamna vine, Pică-i frunza toată bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 192. Vorba bine nu sfîrșea Și de cale se gătea. ALECSANDRI, P. P. 23. 2. Tare mult, foarte... A surîs ca după o glumă bine izbutită. C. PETRESCU, A. 329. Se păzea și el destul de bine. ISPIRESCU, L. 18. O gvardie numeroasă de lefecii albanezi, șerbi, unguri, izgoniți pentru relele lor fapte, își aflaseră scăpare lîngă Alexandru, care, plătindu-i bine, îi avea hărăziți. NEGRUZZI, S. I 143. Mîndrulică, ochii tăi Bine seamănă cu-ai mei! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 402. ◊ (Repetat) L-au apucat și l-au îmblătit bine-bine. SBIERA, P. 289. ◊ Loc. adv. Mai bine (de... ) = mai mult (de... ). De atunci au trecut mai bine de doi ani. SAHIA, N. 48. Doi coți întocmai nu va fi fost [coada vulpii] – zise el asudînd – dar pre legea mea că era de un cot și mai bine! ODOBESCU, S. III 46. Mult și bine! = foarte mult. Dacă te-ai potrivi tu acestora, îi ținea mult și bine pe mămuca afară. CREANGĂ, P. 23. (Familiar) De bine ce... = abia că..., zadarnic. De bine ce-am venit trebuie să plec înapoi. ◊ (În legătură cu verbe care exprimă satisfacerea unei necesități trupești) A dormi bine = a dormi adînc, fără întreruperi, mult. Cînd dormea bărbatu-său mai bine, ea a luat pielea ceea de porc, de unde-o punea el, și a dat-o pe foc! CREANGĂ, P. 87. A mînca bine = a mînca mult, din lucruri bune. Și mănîncă fata la plăcinte, și mănîncă hăt bine! CREANGĂ, P. 290.

Oul lui Columb – După descoperirea Americii (1492) și întoarcerea lui Columb în Spania, gloria lui începuse să stîrnească invidii, gelozii. Mulți „viteji” se arătară după această expediție. Tăgăduind meritele celebrului navigator, ei spuneau că de fapt Columb n-a făcut nici o descoperire: „De vreme ce America exista, trebuia numai să te gîndești să pleci într-acolo. Atît!” Pentru a-l umili, un grande dEspaña l-a invitat într-o zi pe Cristofor Columb la un ospăț, unde i s-au servit vinuri bune, dar și vorbe rele. Columb a tăcut un timp; apoi însă, luînd ca din întîmplare un ou de pe masă și dînd impresia că propune un joc de societate, i-a întrebat pe comeseni – toți nobili – care dintre ei poate face ca oul să stea drept pe unul din vîrfuri. Mulți au încercat, dar nimeni n-a reușit. Atunci Columb, lovind ușor oul la capăt, îl făcu lesne să rămînă în echilibru pe farfurie. „Așa știm și noi!” – izbucniră strigăte. „Nici nu mă îndoiesc – răspunse zîmbind Columb – dar vorba d-voastră: trebuia numai să-ți vină asta în gînd. Atît!” Din acest ou a ieșit… o expresie, foarte răspîndită în lumea întreagă: „oul lui Columb”. Ea se aplică persoanelor care nu izbutesc să facă un lucru, dar cînd li se arată cum se poate realiza, declară că rezolvarea e simplă și ușoară, sau se miră că același procedeu nu le-a trecut și lor prin minte. IST.

MIGĂLOS, -OÁSĂ adj. 1. (Despre acțiuni, realizări ale oamenilor) Care cere migală, care se face, se realizează cu migală; (rar, despre manifestări ale oamenilor) care dovedește migală, meticulozitate, pedanterie. Lucru migălos, lucrare migăloasă. COSTINESCU. O poartă grea de stejar, lucrată toată în sculpturi migăloase. VLAHUȚĂ, R. P. 81, cf. 73. Observații psihologice de un adevăr rar și de o migăioasâ amărunțime. XENOPOL, ap. TDRG. S-au îndreptat către analiza migăloasă ca spre singura metodă cu adevărat științifică. PETICĂ, O. 452. Îngrijirea migăloasă. ATILA, P. 46. Muncă așa de migăloasă și de plictisitoare. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I, 256. Nicolaie nu-și părăsi îndeletnicirea sa migăloasă și plină de răspundere. V. ROM. iulie 1953, 101, cf. NOVACOVICIU, C. B. I, 13, com. din DRĂGUȘENI-TÎRGU NEAMȚ. ◊ Fig. Atmosfera morală a instrucțiunei nu este vițiată de idei migăloase sau perverse. ODOBESCU, S. III, 327. ◊ (Adverbial) Toate întrebările și frazele construite migălos îi pieirâ brusc din memorie. BART, E. 215. 2. (Despre oameni) Care lucrează cu (multă) migală; (regional) migoroșelnic. Cf. LB, PONTBRIANT, D., LM, BARCIANU. În timp de mai mulți secoli, vînătoria n-a avut alți interpreți plastici decît pe migăloșii miniaturiști. ODOBESCU, S. III, 131. Șlefuitorul migălos și atent. V. ROM. ianuarie 1 954, 169, cf. ALR SN III h 777, A VI 2. - Pl.: migăloși, -oase, – Și: migăiós, -oásă adj. LB, PONTBRIANT, D., ALR SN III h 777. – Migală + suf. -os.

DEODATĂ adv. 1. Pe neașteptate, brusc, subit. Deodată vîntul trecu șușuind prin crengile subțiri ale mestecenilor din preajmă. SADOVEANU, B. 24. Peste țarini zdrențuite A venit așa, deodată, Toamna cea întunecată. TOPÎRCEANU, B. 53. Deodată, printr-o spărtură de nori, se arată felia din urmă [a lunii] aplecată pe o rînă. CARAGIALE, P. 39. 2. În același timp, simultan, concomitent. Patruzeci-cinzeci de puști bufneau toate deodată. CAMILAR, T. 65. Da ce face mămuca? întrebară cu toții deodată. CREANGĂ, P. 14. Toți vorbeam deodată făr-a mai aștepta răspuns. ALECSANDRI, C. 22. Tu mă întrebi atîte lucruri deodată încît nu știu la care să răspund mai întăi. NEGRUZZI, S. I 63. ◊ Expr. (Regional) A fi deodată (cu cineva) = a fi de aceeași vîrstă, a fi născut o dată (cu cineva). 3. (Mold.) Deocamdată. Acum, deodată, pănă te-i mai odihni, ia furca în brîu. CREANGĂ, P. 5. – Pronunțat: deo-.

STA, stau, vb. I. Intranz. I. 1. A se opri din mers. Ajunge înaintea căsuței lui mohorîte, stă în drum și se uită mult la dînsa. SADOVEANU, O. II 150. Plec și fluier, stau și tac. COȘBUC, P. I 106. Îndemn calul cît pot; el se-ntoarce-n loc și pornește-napoi. Cîțiva pași... și iar stă sforăind. CARAGIALE, O. I 334. Fericit acel ce noaptea rătăcit în viscolire Stă, aude-n cîmp lătrare și zărește cu uimire O căsuță drăgălașă. ALECSANDRI, P. A. 114. ◊ (Prin analogie) Am să-l dau [pe cocoș] în haznaua cu bani; poate va înghiți la galbeni, i-a sta vreunul în gît, s-a îneca ș-oi scăpa de dînsul. CREANGĂ, P. 67. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Au stat un timp ca să vadă cum se înalță o măreție de nouri asupra soarelui. SADOVEANU, F. J. 533. Așa, călare cum mă găseam, stătui un moment să privesc cu de-amănuntul la toate acestea. HOGAȘ, DR. 79. Copiliță, stăi să beu, Răcorite-ar dumnezeu! ALECSANDRI, P. P. 5. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc» sau «locului») Stă pe loc și-i pare bine, Bate-n palme: Te știu eu: Nu mai viu! COȘBUC, P. I 117. Cînd vru să iasă, simți că i se taie picioarele subt dînsa, stătu în loc și privi dureros și aiurit în juru-i. VLAHUȚĂ, O. AL. 141. La apa Cernei însă voinicul a stat locului, fermecat de cîntecul unei zîne. id. ib. II 129. Ursan le-aține calea, și caii stau în loc. ALECSANDRI, P. A. 165. ◊ Fig. Soarele surîse și el în înfocata lui împărăție, chiar stătu pe loc, încît trei zile n-a fost noapte. EMINESCU, N. 4. ◊ Expr. Minte de stă soarele în loc = minte cu nerușinare. A sta țintuit (sau nemișcat) pe loc = a se opri brusc, a nu mai face nici o mișcare. Coboară iar îndărăt și stă țintuit pe loc. CARAGIALE, O. I 319. A nu-i (mai) sta (cuiva) picioarele v. picior (1). Stai că trag, formulă prin care cineva (de obicei o santinelă) somează pe altul să nu se apropie de un loc păzit. La spate auzea răsuflarea de taur a lui Duma și ca un geamăt: Stai... stai... că trag. CAMILAR, N. I 189. Fără să fi băgat el de samă, scoasei revolverul și-l întinsei spre locul cu pricina: Stăi că trag! strigai eu. HOGAȘ, DR. 75. ♦ A se opri într-un loc, a nu merge, a nu călători mai departe; a poposi. Am aflat că a stat în popas o jupîneasă de la Moldova, cu slujitori și roabe. SADOVEANU, F. J. 199. Stăturăm, deci, la umbra unui mesteacăn spre a ne odihni. HOGAȘ, DR. 36. Stați pe loc de ospătați Și la umbră vă culcați. ALECSANDRI, P. P. 21. ♦ (Despre ape; poetic) A nu mai curge. Ș-așa cîntă de cu jele De stă Oltul și nu mere, Ș-așa cîntă cu căldură De stă Oltul și nu cură. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 106. 2. A se întrerupe dintr-o acțiune, dintr-o mișcare începută, a nu mai face nimic, a nu se mai mișca. Să stea gîdea și să nu-și ascută sabia. SADOVEANU, D. P. 113. Stăi, să mai bem apă – zise mama pădurilor ostenită. Stătură și se răsuflară. EMINESCU, N. 10. Iată-n codru, iată, Că Ianuș deodată Cum benchetuiește Și se veselește, Stă, încreminește, Pe gînduri pornește. ALECSANDRI, P. P. 64. ◊ Expr. A nu-i mai sta (cuiva) gura = a vorbi într-una, a nu mai tăcea. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc») Drag mi-i doamne, cel frumos, Și călare și pe jos, Și la lucru și la joc; Te face să stai pe loc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 34. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» și arătînd acțiunea întreruptă) Caii au păscut o toană și stau din ronțăit. Atunci e vremea să încălecăm iar. SADOVEANU, N. P. 127. ♦ (Despre aparate, mecanisme, dispozitive) A se opri din funcționare. A stat ceasornicul. ▭ Dar morile își țin neclintite aripile, pînă ce una din margine prinde a se mișca; apoi stă și aceea. SADOVEANU, F. J. 183. 3. (Despre fenomene atmosferice dezlănțuite) A conteni, a înceta. Acuma vîntul curge într-acolo, cătinel; dar cum va sta, prinde-va a suna mai tare căutîndu-și urma. SADOVEANU, N. P. 128. A-nceput de ieri să cadă Cîte-un fulg, acum a stat. COȘBUC, P. I 223. Poftiți ceva? o întrebă Ana, după ce ea se așeză. – Să stea ploaia, ca să pot pleca mai departe, îi răspunse asta cam peste umăr. SLAVICI, O. I 146. 4. (La imperativ, avînd și valoare de interjecție) Oprește, așteaptă. Stăi, întîi să te-ntreb. CARAGIALE, O. I 324. ◊ (În corelație cu alt verb, de care se leagă prin copula «și») Stai, comise, și lasă-mă să vorbesc, că atîta mi-a mai rămas pe lumea asta. SADOVEANU, F. J. 492. ◊ (Întărit prin repetiție) Stai, stai, nu te tulbura! zise, cu liniștea-i cumplită, Radianu. SADOVEANU, O. II 376. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Stai să ne înțelegem, grăi Pintea mîhnit. SLAVICI, O. I 144. ◊ Expr. Apoi (ian) stai oleacă (sau puțin, un pic) sau (familiar) stai, frate. Apoi stai, frățioare dragă, a răsărit zbîrlindu-și ariciul bărbii Savu Frăsinel. Ce zvonuri am auzit eu în iarmaroc la Tuchilați? SADOVEANU, N. P. 14. Ian stăi oleacă, să te duc eu la tată-tău și să văd, el te-a trimis cu pupăza de vînzare, să spurci iarmarocul? CREANGĂ, A. 58. Stai să-ți spun (sau să vezi) = lasă-mă să-ți spun, ai răbdare, așteaptă. Da tu, Lizico, tu ce-ai vrea? – Eu?... Stai să-ți spui. VLAHUȚĂ, O. AL. I 92. Întîi numai bănuiam – acu mi-aș pune capul... Stai să vezi. CARAGIALE, O. I 311. Stai cu binișorul = nu te grăbi, fii cu răbdare. Dacă nu știi, ți-aș arăta Din bob în bob amorul, Ci numai nu te mînia, Ci stai cu binișorul. EMINESCU, O. I 174. II. 1. A rămîne nemișcat într-un loc, a nu se mișca, a nu se îndepărta de undeva. La vorbă-n drum, trei ceasuri trec – Ea pleacă, eu mă fac că plec, Dar stau acolo și-o petrec Cu ochii cît e zarea. COȘBUC, P. I 118. Nu te pîndesc eu? De azi dimineață de cînd îmi stai în prispă ș-aștepți să-ți vie craiul. VLAHUȚĂ, O. AL. I 50. Chiar pe mine, unchieșul Statu-Palmă-Barbă-Cot m-a osîndit să stau în tufarul ista. ALECSANDRI, T. I 421. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc» sau «locului») De-abia te-i mai încălzi mergînd la drum, căci nu e bine cînd stai locului. CREANGĂ, P. 241. Mergeau așa de iute, încît i se părea că pustiul și valurile mării fug, iar ei stau pe loc. EMINESCU, N. 26. Dorul, mîndră, de la tine, Peste multe dealuri vine, Ș-așa vine de fierbinte, Să stau în loc m-aș aprinde. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 124. ◊ Expr. A nu (putea) sta locului (sau pe loc) = a alerga încolo și încoace, a se ocupa tot timpul cu ceva, a fi neliniștit, a nu avea astîmpăr. Nu putuse sta locului; ieșise să se plimbe. CARAGIALE, O. I 328. Nu pot sta pe loc... mi s-au aprins călcăiele. ALECSANDRI, T. I 393. ♦ A rămîne pe loc, în inactivitate (și așteptînd parcă ceva). Oamenii trec mereu spre comitet, murmură Ioana... și noi stăm, așteptăm c-o să ne pice mana din cer! MIHALE, O. 58. Parcă i-i silă să mai întrebe de ceva. Stă așa, la doi pași de căruță. SADOVEANU, O. II 167. Stă pe loc de mult între două căi, fără să poată intra nici pe una. CARAGIALE, O. I 319. ◊ Expr. A sta pe loc = a nu înainta, a nu progresa, a stagna. Volumul de lucrări nu era prea mult mărit. Își notă observația: «stăm pe loc». MIHALE, O. 499. Ce (mai) stai? = ce mai aștepți? Ce mai stai? Ziceai că te duci. SLAVICI, O. I 200. Cînd simți (Potcoavă) că gîdele nu se mișcă, se întoarse cătră el cu întrebarea: «Ce mai stai?». HASDEU, la TDRG. Ce stai, bade, cît colea, Cu-atîta inimă rea?... Da-ndrăznește de grăiește C-a mea inimă voiește! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 46. Stă ce stă și... = așteaptă o vreme și, așteaptă cît așteaptă și... Fata suspina, Mama sta ce sta Și iar cuvînta. COȘBUC, P. II 144. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Omul zdravăn pune umărul și scoate carul din șanț, nu stă să i-l scoată alții. REBREANU, R. I 238. ♦ A rămîne într-un loc, a nu pleca de undeva. Unde te duci? Ce-ai să faci noaptea, pe drumuri? Stai aici. SADOVEANU, O. II 388. Tremuri și vorbind te-neci, Parcă stai de silă! Vrei să pleci! De ce să pleci? Cît ești de copilă! COȘBUC, P. I 179. Niță a fost îndemnat de camarazi și de părintele-directorul să iasă la plimbare; el a preferat să stea la școală. CARAGIALE, O. I 298. Ar fi stat Făt-Frumos locului, dar scumpă-i era frăția de cruce... mai scumpă decît mireasa. EMINESCU, N. 13. ◊ Expr. A sta (pe) locul său = a nu pleca din locul unde are obiceiul să stea sau unde trebuie să stea, a nu-și părăsi, a nu-și lăsa locul. Cînd a căzut la hotar trăsnetul și a prins a bate viforul, castelanii de margine au stat fiecare la locurile lor, ținînd lîngă sine oștile ce aveau. SADOVEANU, F. J. 182 ♦ (Despre vehicule) A aștepta într-un loc; a staționa. Pe urmă se tîngui că stă căruța la celălalt mal, pînă ce trec, pe pod, și caii. SADOVEANU, F. J. 73. Dar nu e vreme de discuții filologice: sosește trenul – și nu stă mult. CARAGIALE, O. II 160. 2. A rămîne într-o slujbă, într-o ocupație. Era funcționar. Casă, leafă, ocupație plăcută. Ai fi zis că-i cel mai fericit om. Într-o zi vine la mine și-mi spune că nu mai stă, că el mănîncă pîinea degeaba și-l mustră cugetul. VLAHUȚĂ, O. AL. I 292. Am fugit de la jupînul. – De ce? a-ntrebat bunica încruntată de cine știe ce urît gînd i-o fi fulgerat prin mintea ei veche. – Pentru că... nu mai vreau să stau. CARAGIALE, O. I 327. ◊ (Determinat prin «la stăpîn») Dacă n-a vrut să-nvețe carte și nici la stăpîn nu vrea să stea, atunci ce-o să se facă el? CARAGIALE, O. I 327. III. 1. A avea o anumită poziție sau atitudine, a se ține, a se așeza sau a fi așezat într-un anumit fel. Părul îi sta în cap de parcă ar fi fost pus cu furca. ISPIRESCU, L. 206. Acesta și-acoperi ochii să nu mai vază spăimîntătoarea icoană. O clipă stete așa, apoi bătu hotărît la ușă, intră desfigurat. CARAGIALE, O. I 317. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «pe», arătînd locul de sprijin) Iată-i iepurii, nebunii, Coarne-n cap își pun, Stau în două labe unii, Alții peste cap s-aruncă. COȘBUC, P. II 19. Se suia pe o mulțime de scaune, puse unul peste altul, pînă deasupra, acolo sta pe cap și cu picioarele în sus. SBIERA, P. 262. ◊ (Construit cu un nume predicativ care indică poziția luată) Stătea răzămată de balustrada cafenie a cerdacului și, nemișcată, privea în zarea depărtată a drumului. HOGAȘ, DR. 94. Oare ce gîndește hîtrul de stă ghem și toarce-ntr-una? EMINESCU, O. I 48. Luau sama însă că... patru tunuri sta îndreptate spre poartă. NEGRUZZI, S. I 150. Tot corăbii ferecate Ce pe mare stau plecate Și-s cu tunuri încărcate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 321. ◊ (Construit cu un nume predicativ care indică o atitudine, o stare sufletească etc.) O clipă, stăpînul locului stătu încordat, simțind în tălpile picioarelor cutremurul și auzind răcnetele de război. SADOVEANU, F. J. 253. Un basm cu pajuri și cu zmei Începe-acum o fată, Tu taci ș-asculți povestea ei Și stai îngîndurată. COȘBUC, P. I 192. Stăteau toate uimite pe cînd trecea păstorașul împărat, doinind și horind. EMINESCU, N. 5. Lumea-ntreagă stă pătrunsă de-al ei cîntic fără nume... Macul singur, roș la față, doarme dus pe ceea lume! ALECSANDRI, P. A. 126. ◊ Expr. A sta ca o stană (ca un stîlp) de piatră (sau ca o statuie) = a se ține mereu în aceeași poziție fixă, neclintită, fără a face nici o mișcare. La uși în cerdac stăteau ca stane de piatră oștenii cu platoșe făcînd straja cuvenită. SADOVEANU, F. J. 29. Împrejurul lui, curtenii, îmbrăcați în purpură de aur, stau ca niște statui nemișcate. VISSARION, B. 67. Ana stetea ca un stîlp de piatră înaintea lui și asculta cu încordată luare-aminte. SLAVICI, O. I 163. A sta ca vițelul la poarta nouă v. poartă. A sta ca o găină (sau ca o curcă) plouată, a arăta supărat, necăjit, fără vlagă, fără chef. Parcă nu te-aș fi crezut așa slab de înger, dar după cît văd, ești mai fricos decît o femeie. Hai, nu mai sta ca o găină plouată. CREANGĂ, P. 222. A sta drept ca lumînarea = a sta foarte drept. A sta poponeț v. poponeț. Să stăm strîmb și să judecăm drept v. strîmb¹ (1). (Popular) Pînă-i stă cuiva capul sus = cît timp trăiește cineva, pînă la moarte. Dar, dragă, nu te-ntrista, Că la turc eu nu te-oi da, Pînă capul sus mi-o sta! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 492. A sta piatră (țeapăn sau înfipt în pămînt) = a se ține nemișcat. Străinul parcă n-auzea Cuvintele; pe gînduri dus, Sta piatră și tăcea. COȘBUC, P. I 230. Înalt, cu mustața lungă, alb ca varul la fața neted rasă... Lică stetea înfipt în pămînt înaintea ei. SLAVICI, O. I 200. A sta smirnă sau smirna v. smirnă. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», indicînd o parte a trupului) Se ridicase pe jumătate în pat și acum stătea cu ochii mari, largi, uimiți. REBREANU, N. 28. Vechilul lui Leonida stă cu mîinile în buzunar și e încredințat că, dacă n-ar fi el acolo, ar încremeni toate pe loc. VLAHUȚĂ, O. AL. I 70. Tu, cu ochiul plutitor și-ntunecos, Stai cu buze discleștate de un tremur dureros. EMINESCU, O. I 82. ◊ Expr. A sta cu degetul la gură = a ține degetul la gură, pentru a-și impune (sau a impune altora) tăcere. Moșule, tu știi pesemne, Stai cu degetul la gură, Și zîmbind șiret, ce dulce Amintirile te fură. IOSIF, V. 47. A sta cu degetul în gură v. deget. A sta cu nasul în pămînt = a sta cu capul plecat, în semn de căință, sfială etc. Sta cu nasul în pămînt și tăcea chitic. GALAN, Z. R. 244. A sta cu mîinile în sîn sau cu brațele încrucișate, cu brațele (cruciș) la piept = a sta în inactivitate, p. ext. a nu lua nici o măsură, a nu întreprinde nimic. Și ea să stea cu brațele cruciș la piept, să se uite și să n-aibă nici o putere... nici o putere... VLAHUȚĂ, O. AL. 134. Consiliul de familie nu stetea cu mîinile-n sîn. CARAGIALE, O. I 301. A sta cu dinții la stele = a răbda de foame. Mai bine se duce acasă, că-i plouă caii în spate și-i stau vitele cu dinții la stele din pricina slugilor. CREANGĂ, A. 154. A sta cu ochii pe cineva = a nu-și mai lua ochii de la cineva, a-l supraveghea. Mă tem de Alexe și de Lică... parcă stau numai cu ochii pe mine. MIHALE, O. 140. ♦ (Despre aparate, mecanisme, dispozitive) A nu funcționa. În ziua aceea de sărbătoare, moara sta cu roțile neclintite. SADOVEANU, F. J. 104. 2. (De obicei determinat prin «în picioare» sau «pe picioare») A se afla în poziție verticală, a se ține drept (în picioare), a nu fi așezat sau culcat. Cum stăteau cu toții în picioare, în cămăși, păreau niște umbre albe, desprinse cu greu din întuneric. MIHALE, O. 20. Unul dintre porcarii unsuroși mîna caii stînd în picioare. SLAVICI, O. I 118. Sacul gol nu poate sta-n picioare. ◊ Expr. De-abia stă de somn = nu mai poate de somn, pică de somn. Strada... șapte zile din săptămînă o ducea... într-un fel de moleșeală, ca un om care de-abia stă de somn. SADOVEANU, la TDRG. A nu mai putea sta pe picioare v. picior (1). Abia mai stă pe picioare = abia se mai ține pe picioare, e gata să cadă de oboseală. Acum începu să-l treacă sudorile și tremura, încît abia mai stetea pe picioare. SLAVICI, O. I 207. A sta în picioare = a rezista, a nu se da bătut. Toți ceilalți răzăși ipătești fiind împresurați și călcați de cneazul Bîrlădeanu, vornicul lui Petru-vodă, numai eu am stat în picioare. SADOVEANU, N. P. 7. ♦ Fig. (Învechit) A se ține tare pe poziție, a nu da înapoi. Asediații nu stătură mai puțin vitejește decît asediatorii. BĂLCESCU, O. II 46. ◊ Expr. A sta tare pentru ceva (sau cineva) = a apăra, a sprijini cu îndîrjire ceva (sau pe cineva). Tari au stat străbunii pentru acest pămînt. BOLINTINEANU, la TDRG. A sta (cuiva) împotrivă (sau a sta împotriva cuiva) = a se împotrivi, a se opune (cuiva). Eu nu pot pune în casa asta o vorbă înainte fără să stai împotrivă. SADOVEANU, F. J. 492. Nici valurile mării nu putură să le stea împotrivă. ISPIRESCU, L. 24. Dar cine poate sta împotriva lui Dănilă Prepeleac? CREANGĂ, O. A. 147. Văzînd eu că nu-i chip de stat împotriva părinților, începui a mă gîndi la pornire. id. A. 120. A sta pavăză = a apăra pe cineva. N-am a mă îngrijora de nimic, deoarece prietinii noștri care ne priveghează de trei zile stau pavăză. SADOVEANU, N. P. 193. 3. (Urmat de determinări modale) A fi, a se afla. David stătea în vremea aceasta întins în pat cu ochii la becul electric. REBREANU, N. 26. Ia, colea, zisei eu arătînd spre stînga locul unde, în adevăr, stătusem lungit. HOGAȘ, DR. 286. Lăpușneanul sta întins cu fața în sus, liniștit, dar foarte slab. NEGRUZZI, S. I 163. ◊ Expr. A sta în pat = a zăcea (de boală). Știi una, mamă?... Cîte zile sînt de cînd stau în pat? VLAHUȚĂ, O. AL. 135. 4. A ședea. În jurul său, așezați pe mesele de lucru, pe un butoi răsturnat și pe o bancă cu lemnul îmbîcsit de unsori, stăteau tractoriștii. MIHALE, O. 30. Întorcîndu-și privirea în locul unde stătuse mezinul, prezvitera a aflat scaunul gol. SADOVEANU, N. P. 51. Pe pat a șezut cineva de curînd, cineva care e învățat să stea numai în locul acela. BASSARABESCU, V. 171. ◊ (Întărit prin adv. «jos») La licărirea unui opaiț tustrei stau jos, în jurul unei mese mici, rotunde, cu picioarele scurte. VLAHUȚĂ, O. AL. I 56. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe» sau «în», arătînd obiectul pe care se șade) Stăteau pe niște scăunașe cu trei picioare împrejurul vetrei. SADOVEANU, N. P. 132. Am stat pe scaun, am luat dulceața. GALACTION, O. I 98. Capul mi-l proptesc pe coate, Stau pe prag, pe gînduri iar. COȘBUC, P. I 117. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «la») Stau la birou. ▭ Dacă poftești asta, dă-i mîna lui Ionuț Păr-Negru și stați alături la această masă. SADOVEANU, F. J. 28. ◊ (Urmat de o propoziție finală introdusă prin conj. «ca») Iară tu la gura sobei Stai ca somnul să te prindă. EMINESCU, O. I 76. ◊ Expr. A sta (ca) pe spini v. spin (I 1). Stai jos! formulă prin care cineva e invitat să se așeze, să ia loc. A sta la masă = a lua masa, a mînca. Încep a spune împrejurarea din capăt... cum a venit întîmplarea de au călătorit împreună, de au stat la masă împreună. CREANGĂ, A. 146. A sta în capul oaselor v. cap¹ (III 2). A sta grecește (sau turcește) = a ședea cu picioarele încrucișate sub trup. Mătușa Uțupăr stă în pat, grecește. STANCU, D. 14. Sta grecește pe tron cît e ziulica și nopticica de mare. ISPIRESCU, L. 205. A sta pe vine = a se lăsa jos, cu genunchii aduși înainte, sprijinindu-se pe vîrful picioarelor. O droaie de copii stau jos pe vine împrejurul unei străchini mari. VLAHUȚĂ, O. AL. I 90. A sta binișor = a ședea liniștit, fără să se agite. Și alăturea de mine Sta-vei oare binișor? EMINESCU, O. IV 369. 5. A lucra la... Mi-a ieșit gheb în spate stînd la stative. La TDRG. Eu stau la covată și cînt, Dar singură nu știu ce cînt. Și-n ochii mei lacrimi s-adună. COȘBUC, P. I 64. ♦ (Determinat prin «călare», «pe cal» etc.) A fi călare, a călări. Alți slujitori stăteau pe cămile. SADOVEANU, D. P. 81. Vede-un tînăr ce alături Pe-un cal negru stă călare. EMINESCU, O. I 66. Iar sultanul stînd pe cal, Sub un verde cort de șal, Barbă neagră-și netezea. ALECSANDRI, P. P. 107. 6. (Despre păsări) A fi în poziție de repaus. Numai colo-ntr-un frunzar Galben în lumină, Stă pe-o creangă de arțar Pasăre străină. TOPÎRCEANU, B. 10. Parcă mi te văd, drăguță, Că îmi zbori și că te scap. Stînd pe gard, privind la mine, Ai tot da cochet din cap. EMINESCU, O. IV 369. ◊ Expr. (Despre păsări) A sta pe ouă = a cloci. IV. 1. (În expr.) A-i sta cuiva bine (sau rău, mai rar frumos) = a-i ședea, a-i veni cuiva bine (sau rău). Cît de frumos îți va sta țărancă. GALACTION, O. I 464. Uite zău, acum iau seama Că-mi stă bine-n cap năframa, Și ce fată frumușică Are mama! COȘBUC, P. I 103. Braț de braț pășesc alături... le stă bine laolaltă, Ea frumoasă și el tînăr, el înalt și ea înaltă. EMINESCU, O. I 154. Rău îi stă muntelui, rău, Fără piatră, fără brazi, Ca și mie fără frați. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 319. Cum stă lucrul, treaba? = cum se prezintă, cum se desfășoară, cum merg lucrurile, treburile? Poftește înlăuntru și ne spune cum stau treburile prin acea parte de lume. SADOVEANU, F. J. 767. E, cum stau hotarele, pîrcălabi, Că după cum închideți ochii, așa doarme și țara. DELAVRANCEA, A. 21. M-am dus fără de veste, așa-zicînd, și nu ți-am spus, precum ar fi trebuit, cum stau lucrurile. SLAVICI, O. I 162. A ști cum stai = a ști în ce situație te afli, la ce te poți aștepta. Să se hotărască odată; să știu cum stau, căci viața mea tot e pierdută, dacă nu reușesc acum. SLAVICI, O. I 198. Cum stai (stă etc.)? = cum merge? care e situația? Andrei continuă cu tonul schimbat: Cum stați? – Mai bine. Dar trebui să zorim mereu. MIHALE, O. 147. A sta bine (sau rău) cu cineva = a fi în relații bune (sau rele) cu cineva. El ar voi să stea bine cu toată lumea și să nu supere pe nime. La TDRG. 2. (Rar) A fi posibil, a fi cu putință. Nu știu, zău, cum a sta și asta, îmi plesnește obrazul de rușine, cînd gîndesc cum am să mă înfățoșez înaintea femeii celeia, cu vorbe de acestea. CREANGĂ, O. A. 200. V. 1. (Cu determinări locale) A se afla, a se găsi, a fi într-un anumit loc. Dar ești departe, dragă, hai! – Ba bine, Atunci rămîi pe unde stai! COȘBUC, P. I 171. Unii cară clăile de pe cîmp, alții adună paiele în șiră, alții stau sus pe batoze și hrănesc mașina. VLAHUȚĂ, O. AL. I 70. Stau în fața unui local de noapte, o mică berărie. CARAGIALE, O. II 176. La castel în poartă calul Stă a doua zi în spume. EMINESCU, O. I 68. Mulți tătari stau împregiur Cu ochi mici ca ochi de ciur. ALECSANDRI, P. P. 77. ◊ Fig. Mă tem, căci grija și întristarea stau în sufletul nostru și rod ca un vierme neadormit. SADOVEANU, F. J. 508. ◊ Expr. A-i sta cuiva în cale (sau în drum) sau a sta în calea (sau în drumul) cuiva = a împiedica drumul cuiva, a nu lăsa pe cineva să treacă; fig. a împiedica pe cineva să facă ceea ce voiește, a-l încurca în socotelile lui, a-l deranja, a i se opune, a i se împotrivi. Dintr-o dată în calea lor, în acea zi de 20 august, rămasă de pomenire, au stătut călărimile în leafă ale măriei-sale Ștefan-vodă. SADOVEANU, F. J. 192. Nu zic că te duc [la furci]... Zic numai că te pot duce, dacă-mi stai în cale. SLAVICI, O. I 181. Cine ești tu de-mi stai în cale? – întrebă zmeul. RETEGANUL, P. IV 39. Căuta în tot chipul cum s-ar putea curăți de împărăteasa, ca să nu-i mai steie în drum. SBIERA, P. 108. A sta înaintea (cuiva) sau a-i sta (cuiva) înainte (sau în față) = a) a se ține, a se găsi la mică distanță în fața cuiva (privindu-l, vorbindu-i, așteptînd porunci). Mă duc la Timiș, stau înaintea domniilor-lor și le spun așa: solie de la Ionuț Păr-Negru. SADOVEANU, F. J. 138. Și noaptea, de zare deșteaptă... S-apropie de flacări și-aproape-n urmă stînd Viteazului în față, ea lung la el privește. COȘBUC, P. I 134. [Femeia din portret] zîmbea cu același zîmbet neuitat... Bătrînul stete mult... mult înaintea ei. CARAGIALE, O. I 315. Nici visezi că înainte-ți stă un stîlp de cafenele. EMINESCU, O. I 150; b) a servi pe cineva cu ceva, a-i oferi cuiva ceva. Muierea i-a ieșit întru întîmpinare... și i-a stat înainte cu dulcețuri și răcoritoare. SADOVEANU, D. P. 38; c) a se opune, a rezista cuiva, a sta în calea cuiva. La Nicopole văzut-ai cîte tabere s-au strîns Ca să steie înainte-mi ca și zidul neînvins? EMINESCU, O. I 147. Că băieții, făr’ de minte, Risipesc La gloanțe multe, Nu le stă nimeni-nainte. TEODORESCU, P. P. 291. (Despre sarcini, greutăți etc.) A sta în fața (cuiva) = a trebui, a urma să fie realizate, rezolvate. A sta de față = a fi de față, a asista. La această judecată stătuseră de față și mahalagii. SADOVEANU, D. P. 146. A sta față v. față (I 2). A sta la baza unui lucru = a constitui temelia unui lucru. Cunoașterea vieții stă la baza măiestriei artistului realist. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 7, 98. A sta în umbră = a fi modest, retras. Voi toți care ați stat pînă acum în umbră timizi... scuturați-vă, recăpătați încredere în voi. ANGHEL, PR. 186. Pe cînd alții, stînd în umbră și cu inima smerită, Neștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită. EMINESCU, O. I 133. A sta deoparte = a) a se ține la oarecare distanță (de...). Toți bărbații stau doparte, Iar la mijloc stau fecioare Și neveste-n largă horă. COȘBUC, P. I 72. Ia în duminica viitoare, stăpîne, să mergem în sat la horă. Eu oi sta deoparte cu băieții. CREANGĂ, O. A. 195; b) a fi rezervat, a se ține în rezervă, a nu se amesteca într-o chestiune, într-o discuție. A sta în mîna (cuiva) = a depinde de cineva, a fi în puterea cuiva. În mîna omului aceluia stetea liniștea călătorului. CARAGIALE, O. I 313. A-i sta (cuiva) ca un ghimpe în coaste (sau în inimă) = a constitui o stingherire sau o amenințare permanentă pentru cineva. (Familiar) A-i sta (cuiva) sub nas = a fi la îndemîna cuiva, în imediata sa apropiere. Niciodată, în clipe așa de înalte, inspirația nu trebuie căutată la un kilometru; ea ne stă sub nas. CARAGIALE, O. I 307. A-i sta (cuiva) pe limbă, se zice cînd cineva este gata să spună un lucru pe care n-ar trebui să-l spună sau cînd nu găsește termenul, cuvîntul pe care îl caută. (Despre gînduri, preocupări) A-i sta (cuiva) pe inimă = a preocupa pe cineva, a produce neliniște. A-i sta capul la... v. cap¹ (I 4). A sta (piatră) pe capul cuiva sau a-i sta cuiva pe cap = a împovăra, a incomoda pe cineva prin prezența sau purtarea sa. Ce poți să faci, bre? răspunse Leahu mai mult din buze. Nu vezi cum îmi stau pe cap? MIHALE, O. 139. De ce i-a murit bărbatul? – Nu l-am omorît eu, mamă. – Nu l-ai omorît tu! Caută-ți altul! Ce stai piatră pe capul nostru... STANCU, D. 15. (Mai ales în basme) A-i sta (cuiva) capul unde-i stau picioarele (sau tălpile) = a i se tăia cuiva capul. Dacă în șase luni măria-sa Ferid nu va ști tot ce se cuvine să știe ca să fii mulțămit luminăția-ta, atunci primesc să stea acest cap unde îmi stau acuma picioarele. SADOVEANU, D. P. 18. Împăratul... i-au poroncit ca să-i aducă calul zmeului numaidecît, că de nu i l-a aduce, apoi i-a sta capul unde-i stau acum tălpile. SBIERA, P. 74. ♦ A ocupa locul de la... O babă stă la fereastră și se uită cu drag la noi. VLAHUȚĂ, O. AL. I 84. În tot timpul ospățului, să steie numai la spatele stăpînu-său și nici măcar să-și rîdice ochii la ceilalți meseni. CREANGĂ, P. 231. ◊ Expr. A sta la poartă sau la ușă (sau la poarta, la ușa cuiva sau a ceva) = a păzi, a străjui la ușa cuiva sau a ceva. La ușă stătea un căpitan cu pistolul în mînă. CAMILAR, N. I 186. Acesta-i un alvanit, care stă de obicei la ușa măriei-sale, lămuri Alexăndrel-vodă. SADOVEANU, F. J. 31. A sta la căpătîiul cuiva v. căpătîi (1). ♦ A fi, a se găsi scris sau însemnat. Iar Negruzzi șterge colbul de pe cronice bătrîne, Căci pe mucedele pagini stau domniile romîne. EMINESCU, O. I 32. ◊ Fig. În mintea lui, ca pe un răboj, stau însemnate zilele de muncă. VLAHUȚĂ, O. AL. I 54. 2. A fi așezat, a fi pus, a se afla. Cinci cruci stau înaintea morii, două de piatră și trei altele cioplite din lemn de stejar. SLAVICI, O. I 115. Sala era naltă... iar în mijlocul ei stătea o mîndră masă, acoperită cu alb. EMINESCU, N. 6. Pită albă stă pe masă, Cum îi pita mai frumoasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 119. ◊ Expr. (Rar) A sta în iveală = a fi așezat la vedere. În mijloc stă-n iveală un cerb de patru ani, Încins pe-a sale laturi cu șiruri de fazani. ALECSANDRI, P. A. 140. A-i sta (cuiva) capul în par = a i se tăia cuiva capul. Ce să facă el acuma? Începe a plînge și a se văieta, că știa că desară i-a sta capul în par. SBIERA, P. 58. ◊ (Despre clădiri care domină locul unde se găsesc, exprimînd uneori și ideea de durabilitate, de soliditate) În țărmul celălalt, întăi stătea Cetatea stăpînind intrările. SADOVEANU, F. J. 240. E Ostrovul San-Giorgio, pe care-a stat odinioară un falnic castel zidit de genovezi. VLAHUȚĂ, O. AL. I 116. Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri, Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri. EMINESCU, O. I 152. ♦ A-și avea locul undeva. Toporul și mătura tot după ușă stau. SADOVEANU, O. II 181. ◊ (Urmat de determinări care arată felul cum sînt orînduite unele lîngă altele persoanele sau lucrurile) De jur împrejur lumea pestriță, de toate treptele, stă în semicerc. CARAGIALE, O. I 301. Iar de fagii-mbătrîniți Stau rînd caii priponiți. HODOȘ, P. P. 201. Toți copiii stau roată de jur împrejurul mesei cu gurile căscate. ȘEZ. I 91. ◊ Expr. A sta cot la cot cu... = a se găsi în imediata apropiere, strîns alăturat de..., a sta unul lîngă altul. Înaintea bătăliei de la Cahul, vodă chemase la sfat de război căpeteniile și au stat alături față de măria-sa «neamurile» cot la cot cu vatamanii țărănimii. SADOVEANU, N. P. 12. A sta grămadă = a fi îngrămădiți, înghesuiți. Norii s-au mai răzbunat Spre apus, dar stau grămadă Peste sat. COȘBUC, P. I 223. Convoiu-ntreg, nedezlipit, Îngenunchind se lasă Pe cîmpul alb și troienit, Sub negura geroasă, Și stă grămadă la un loc Făradăpost, nici foc. ALECSANDRI, P. A. 159. A sta roi = a se îmbulzi, a se îngrămădi. Cît ai bate în palme, stau toți acei slujitori roi împrejurul nostru. SADOVEANU, F. J. 169. 3. A fi fixat sau prins în ceva, a atîrna de ceva. Poarta este bine închisă cu o bîrnă grea d-a curmezișul, ale cărei căpătîie stau în cîte-o bortă în ziduri. CARAGIALE, O. I 290. Pînă-s mere mititele, Stau în creangă făloșele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 429. Cucuiata, vai de ea, Stă-ntr-un vîrf de nuia (Aluna). ◊ Expr. A-i sta (cuiva) viața numai într-un fir de ață v. fir (1). Nu știu la cît mi-a sta capul cu... v. cap¹ (I 1). A-i sta (cuiva) în cap = a preocupa pe cineva. Aș vrea să-ncep cu fapte bune, Dar n-am făcut, ori le-am uitat Și raiu-n cap puțin mi-a stat. Și-am fost și prost la numărat – Și n-am ce spune. COȘBUC, P. I 198. A-i sta (cuiva) în minte = a fi clar pentru cineva. Bine zici, dar nu-mi stă-n minte cum l-așa frumoasă fată Buturuga Statu-Palmă a putut să fie tată! ALECSANDRI, P. A. 150. ♦ Fig. A fi cuprins în..., a se găsi în..., a consta în... «Soacra cu trei nurori» plăcu, fără ca totuși junimiștii să-și fi dat seama în ce stă meritul. CĂLINESCU, I. C. 192. Dacă fiecare și-ar zice că suprema fericire stă în odihna eternă, în nirvana budistă, am ajunge desigur la desființarea oricărei idei de bine, de muncă și de progres. VLAHUȚĂ, O. AL. I 103. Și așa... se făcură toate bune. Procesul-verbal nici nu trebuia schimbat: totul sta în încheiere. CARAGIALE, O. I 307. ◊ Expr. A-i sta (cuiva) în (sau, rar, prin) putință = a-i fi cuiva posibil. (Sînt gata) a te sluji cu ce-mi va sta prin putință. FILIMON, la TDRG. A sta în firea (cuiva) = a fi în firea cuiva, a ține de caracterul cuiva. O, aș putea Să-ți fac aluzie... dar nu stă În firea mea. TOPÎRCEANU, P. 260. ♦ A se limita, a se mărgini la..., a se reduce la... Ce spui, cîrpaciule, zise văru-mieu... D-apoi numa-n ciubotele tale am stat eu, bicisnicule? CREANGĂ, A. 106. Frunză verde ș-un bănuț, Nu stă lumea-ntr-un drăguț... – Ba stă, zău, dacă-i mîndruț! Frunză verde ș-o frăguță, Nu stă lumea-ntr-o drăguță... – Ba stă, zău, dacă-i mîndruță! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 405. ♦ (Învechit) A fi format din... În timp de pace, oștirea sta din: darabanii cu căpitănia lor... simenii, a cărora căpitănie era aga. ISPIRESCU, la TDRG. 4. (Determinat prin «pe apă» sau «deasupra apei») A pluti. Untdelemnul stă deasupra apei. ▭ Și mi-l leagă, mîndră, leagă Într-un corn de cîrpă neagră, Și mi-l țipă pe Tîrnavă. De-i vedea că stă pe apă, Fie-ți inimioara-ntreagă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 111. VI. 1. (Cu determinări temporale sau locale) A petrece un timp oarecare într-un loc. Încă aproape un deceniu mai stă Eminovici la moșie, după căsătorie. CĂLINESCU, E. 15. M-am dus apoi cu comisul și am stat un timp la cetatea Dîmboviței. SADOVEANU, F. J. 75. Hei, domnule, cît ai stat d-ta aici? Două zile. Patruzeci să stai și n-ai să afli cîte știu eu. VLAHUȚĂ, O. AL. I 98. Oricum, Zibal mai stă la Podeni doar pîn’ la cîștiul viitor. CARAGIALE, O. I 285. ♦ A întîrzia într-un loc, a zăbovi. Mai stau puțin, ca să-mi iau bun rămas de la toate. SADOVEANU, D. P. 84. Mama nu stă... acum se întoarce. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, la TDRG. El vine-așa de dragul lui, Cînd vine. Eu nu pot ușa să i-o-ncui. De stă prea mult, eu cum să-i spui? COȘBUC, P. I 129. ♦ A fi, a rămîne un timp oarecare împreună cu cineva, a-și petrece timpul cu cineva. Ori m-ai zărit vreodată stînd Cu muza altuia? Se poate. TOPÎRCEANU, M. 5. Comisarul află... că luni, ca ieri, Lică a stat cu Răuț, cu Buză Ruptă, cu Săilă Boarul și cu Ghiță la cîrciumă, că ei au vorbit cam în taină despre arendașul. SLAVICI, O. I 152. Ori mai știi păcatul? poate că nici crîșmăriței nu-i era tocmai urît a sta între noi, de ne cerca așa des. CREANGĂ, A. 98. 2. A trăi, a viețui. Eu stau aicea ca într-o sălbătăcie, tac și nu știu, nici nu spun nimic, iar domniile voastre bărbații știți și vorbiți toate. SADOVEANU, F. J. 495. Pentru ce stai sfinția-ta în asemenea pustietate, îl întrebai eu, dacă mai ales, după cum spui, hoții te calcă și te pradă? HOGAȘ, DR. 48. 3. A locui. Stăteam intr-o odăiță îngustă, rece, umedă, în strada Justinian. SADOVEANU, O. II 276. Aici nu mai stă nimeni De douăzeci de ani. ARGHEZI, V. 141. Am stat la un unchi, pe Romană, Țiu minte... dar unde n-am stat? TOPÎRCEANU, B. 63. Nu-i casa lor în care stau Și-n casă nici cenușă n-au! COȘBUC, P. I 127. 4. A fi, a exista. Puțin mai este și ai să ajungi împărat, care n-a mai stat altul pe fața pămîntului, așa de iubit, de slăvit și de puternic. CREANGĂ, P. 191. El singur zeu stătut-a nainte de-a fi zeii. EMINESCU, O. I 115. ♦ (Învechit) A avea loc, a se petrece. [Mohamed] a pus piatră săpată unde a stat bătălia. DELAVRANCEA, A. 10. 5. A continua să fie, a dăinui. Munte cu capul de piatră, de furtune detunată, Stă și azi în fața lumii. EMINESCU, O. I 31. Eu iubesc, baba iubește, Casa ni se pustiește; Dar de-aș iubi numai eu Casa noastr-ar sta mereu! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 414. ♦ A rămîne în ființă, a nu trece, a dura. Prea mult un înger mi-ai părut Și prea puțin femeie, Ca fericirea ce-am avut Să fi putut să steie. EMINESCU, O. I 185. ◊ (Intensificat prin «pe loc») La ce simțirea crudă a stinsului noroc Să nu se sting-asemeni, ci-n veci să stea pe loc? EMINESCU, O. I 127. VII. 1. (În locuțiuni verbale sau în legătură cu alt verb dă acestora un aspect de durată) a) (În coordonare cu un verb de care se leagă prin conj. «și») Unii oameni au asemenea noroc în viață, încît stai și te minunezi. SADOVEANU, F. J. 76. Prin atîtea schimbări a trecut sufletul meu, că uneori stau așa și mă-ntreb: oare cîte vieți am trăit? VLAHUȚĂ, O. AL. I 69. Stau cîteodată și-mi aduc aminte ce vremi și ce oameni mai erau în părțile noastre pe cînd începusem și eu... a mă rădica băiețaș la casa părinților mei. CREANGĂ, A. 1. b) (În coordonare cu un verb de care se leagă prin conj. «de») Și în buimăceala ceea, trezîndu-se cu Ion față-n față, unde nu se încinge între dînșii o bătaie crîncenă; ș-apoi stă de-i privește, dacă te rabdă inima... CREANGĂ, A. 112. (Expr.) Ce stai de vorbești? (sau spui?), întrebare prin care cineva își exprimă surprinderea pe care i-au produs-o cele spuse de altul. Fugi d-acolo, nevastă, ii răspunse el, ce stai tu de vorbești? ISPIRESCU, L. 66. c) (Urmat de un verb la gerunziu) Și eu am stat privindu-i, pînă ce și-au isprăvit jocul. VLAHUȚĂ, O. AL. 144. Și mi-i ciudă cum de vremea Să mai treacă se îndură, Cînd eu stau șoptind cu draga Mînă-n mînă, gură-n gură. EMINESCU, O. I 106. Amîndoi pe-o vale verde, la picioarele-unui munte Lungiți unul lîngă altul, stau grăind în limba lor. ALECSANDRI, P. A. 150. d) (Urmat de un verb la conjunctiv) Sus o dată-l răsucește Și-l azvîrlă peste gard. – O să stau acum cu tine Să mă lupt... Mai vrei ceva? COȘBUC, P. I 145. Nu știu dac-ai stat vreodată să-ți dai seama de ce fel de viață trăim noi aici. VLAHUȚĂ, O. AL. I 63. Multe trec pe dinainte, În auz ne sună multe. Cine ține toate minte Și ar sta să le asculte? EMINESCU, O. I 194. (În propoziții condiționale) De-aș sta să-i dau și eu răspuns, La cîte legi am fi ajuns! COȘBUC, P. I 127. Dac-ai sta să te potrivești lor. CREANGĂ, A. 39. e) (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu» și indicînd instrumentul) Dracilor, sînteți păgîni? Maica mea! Să stai cu bățul Ca la cîni! COȘBUC, P. I 226. f) (În expr.) A sta de (rar, la) vorbă (cu cineva) = a vorbi cu cineva; p. ext. a petrece un timp (oarecare) vorbind cu cineva despre unele și altele. De multe ori moșnegii stăteau de vorbă, povestind cu glasuri încete din necazurile vieții și din durerile prin care au trecut. DUNĂREANU, N. 17. L-am trimis la popa din Fundureni ca să-i spună că stau de vorbă cu voi. SLAVICI, O. I 132. Cocoană, dumneavoastră stați de vorbă aici... nu știți ce-i afară. CARAGIALE, O. I 333. Hai, dă răspuns cucoanei, ori așa, ori așa; că n-are vreme de stat la vorbă cu noi. CREANGĂ, P. 331. A sta la sfat (sau la sfaturi) cu cineva = a) a se sfătui cu cineva. Badea Ghiță s-a tras la o parte, lăcrămînd singur și stînd la sfat șoptit cu sufletul său. SADOVEANU, N. P. 55. Și pe teiul nostru-ntreabă: Cine sîntem, stau la sfaturi, Iară gazda noastră zice, Dîndu-și ramurile-n laturi... EMINESCU, O. I 101; b) a sta de vorbă. Intră-n casă? O, ba bine, Și-a găsit niște vecine, Stă la sfat... COȘBUC, P. I 106. A sta la taifas (la taclale sau la povești) = a pierde vremea vorbind fleacuri. Neguțătorul s-a supărat, dar n-avea cînd sta la taclale... SADOVEANU, D. P. 151. Au găsit pe primar și pe notar fumînd și stînd la taifas cu gospodarii cei doi. id. B. 194. A sta de fleacuri = a-și trece timpul cu lucruri lipsite de importanță. În vremea cînd toți cu care ai plecat într-un pas ți-au luat-o înainte, tu stai de fleacuri, de nuvele, ca un băietan de optsprezece ani. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 9. A sta (dus sau pierdut) pe (la sau, rar, în) gînduri = a) a fi preocupat, absorbit de gînduri. La fereastra solitară, Stă pe gînduri o femeie. COȘBUC, P. I 119. Ana stetea dusă în gînduri cînd auziră zuruitul unei trăsuri boierești cu trei cai și cu fecior pe capră. SLAVICI, O. I 146. Da... visam odinioară pe acea ce m-ar iubi, Cînd aș sta pierdut pe gînduri, peste umăr mi-ar privi. EMINESCU, O. I 157; b) a șovăi, a ezita, a se frămînta cu gîndul, neștiind ce hotărîre să ia; a sta la îndoială. Mai multă vreme am stat pe gînduri să-ți răspund ori să te las în plata domnului. VLAHUȚĂ, O. AL. I 14. Hai, nu mai sta la gînduri [zise calul]; încalecă pe mine. CREANGĂ, P. 220. Nu-i vreme de stat în gînduri, doamnă, adăogi Spancioc. NEGRUZZI, S. I 162. A sta la îndoială = a) a șovăi, a ezita înainte de a lua o hotărîre; a sta pe gînduri. Comisul cel bătrîn stătu puțin la îndoială, furat într-o parte de dragostea lui de părinte și țintuit în același timp de îndărătnicie. SADOVEANU, F. J. 98. Hai, nu mai sta la îndoială și dă-mi-le, căci atunci are să fie bine și de stăpînu-meu și de stăpîna-ta. CREANGĂ, P. 273; b) a se îndoi de ceva, a nu crede cu ușurință. Dac-ar fi găsit la Moara cu noroc, fie chiar în lada lui Ghiță, ceva din lucrurile furate de la arendașul, el tot ar mai fi stat la îndoială și ar fi zis că Ghiță poate să fie năpăstuit. SLAVICI, O. I 165. A sta în cumpănă (sau în cumpene) = a șovăi, a ezita. Omul stătu o clipă scurtă în cumpănă, apoi se întoarse și plecă repede. DUMITRIU, N. 252. Stătu puțin în cumpănă, plimbîndu-și ochii asupra mobilelor orășenești din juru-i, dar fără să le vadă. SADOVEANU, B. 38. Se pune ea pe gînduri și stă în cumpene cum să dreagă și ce să-i facă? CREANGĂ, P. 29. A sta de pază (sau de strajă) sau a sta strajă = a păzi, a străjui. Lae, pe care-l lăsase singur, nu era omul pe care-l poți pune să stea peste noapte de strajă la un mort. SLAVICI, O. I 166. De-atunci el stă de pază în mijlocul cîmpiei, Și nime nu s-atinge de zmeii hergheliei. ALECSANDRI, P. A. 164. A sta la (sau de) pîndă = a pîndi. A stat un timp la pîndă în desiș. SADOVEANU, D. P. 172. S-a întîlnit cu Lică și cu Răuț, care l-au luat între bîte și i-au zis că-i sfărîmă oasele dacă va mai îndrăzni să stea de pîndă. SLAVICI, O. I 151. A sta la tocmeală = a se tocmi, a se tîrgui. Cît umblă el întrebînd, noi dăm de dînsul și, dacă trebuie să-l răscumpărăm, stăm la tocmeală, îl tîrguim și-l răscumpărăm. SADOVEANU, F. J. 236. A-i sta (cuiva) într-ajutor (sau în ajutor) = a ajuta pe cineva, a-i veni cuiva în ajutor. Monahul i-a stat într-ajutor la cîntare încălărat, scoțîndu-și din cap numai comanacul. SADOVEANU, F. J. 620. Alexandru Vardaru se ținuse de făgăduială; Maria era numită de trei luni: – dar de ce era nevoie să-i amintească așa, că i-a stat într-ajutor? C. PETRESCU, Î. I 19. 2. (Exprimînd ideea de durată, de continuitate) A rămîne, a se afla, a fi. a) (Construit cu un nume predicativ care indică o stare, o însușire) Ar fi stat și-acuma tot nemăritată, Dacă din păcate nu s-ar fi găsit Un neghiob ca Mișu, un îmbrobodit. TOPÎRCEANU, P. 235. Chipul lui stă alb, rece și liniștit. VLAHUȚĂ, O. AL. 159. Acela care ține cu mine, nu are să se teamă de nimic, iară acela care vrea să mă doboare, trebuie să stea mereu cuprins de îngrijire. SLAVICI, O. I 181. ◊ A sta singur = a) a nu avea pe nimeni lîngă sine. Și-avînd inel, ea se juca Stînd singură-ntr-o vale. COȘBUC, P. I 67; b) a fi lipsit de societatea cuiva; a petrece în singurătate. Știu, cît ai stat singur, cinstite comise, ai oftat că ai scăpat de mine. SADOVEANU, F. J. 56. A sta ascuns = a se ascunde. Care va să zică, grăi Răuț, în cele din urmă, cînd se înserează, noi îi lăsăm pe dînșii acolo, ne întoarcem, stăm ascunși și nu ieșim decît la semnalul dat de tine. SLAVICI, O. I 198. Umblu rătăcind noaptea și stau ascunsă cît e ziua. ALECSANDRI, T. I 435. A sta închis = a) a fi închis, lipsit de libertate. Nu-i așa... că tu ești nevinovat și stai închis pe nedrept. VLAHUȚĂ, la TDRG. Am stat închis multă vreme. CARAGIALE, O. I 312. În pădurea fărmecată Stăm închiși, vai, fără vină. ALECSANDRI, T. I 421; b) a se retrage undeva, a se izola. Numai un om al cărților își poate da seama de bucuria libertății de a putea sta închis între infolii. CĂLINESCU, E. 246. (Fig.) Jder îl lăsă să-și topească patima și el sta închis în sine însuși ca în scoică, pîndind pentru dînsul fărîmăturile cele mai dulci. SADOVEANU, F. J. 125. A sta nedumerit = a fi uimit, mirat, a nu ști ce să creadă. Pe cînd musafirii steteau nedomiriți, uitîndu-se cînd la unul, cînd la altul, cînd la omul ghemuit, acesta începu să horcăie tare și să geamă. CARAGIALE, O. I 365. A sta nehotărît = a nu se putea hotărî, a nu putea lua nici o hotărîre. Ghiță stete cîtva timp nehotărît. – Eu nu mă duc, zise el apoi. SLAVICI, O. I 161. A sta mut (tăcut sau fără grai) = a tăcea mai multă vreme, a nu vorbi un timp. A stat tăcut un răstimp. SADOVEANU, D. P. 135. Și ochii pașei mari s-aprind; Cărunta-i barbă netezind, Stă mut, de suflet gol. COȘBUC, P. I 109. A sta treaz (sau deștept, neadormit) = a nu dormi (noaptea), a veghea. Nu te așteptam, dar mă gîndeam la tine și stăteam trează. SADOVEANU, F. J. 157. Întins pe-o rogojină, cu ochii țintiți în podele, sub lampa ce-aruncă pe pereții goi o lumină somnoroasă, în sforăitul tovarășilor adormiți, stă treaz, cu pumnul sub ceafă. VLAHUȚĂ, O. AL. 146. Și cum ajunge la poarta raiului din afară, se și pune acolo de strajă și stă neadormit zi și noapte. CREANGĂ, P. 311. A sta pierdut = a) a fi absorbit în gînduri, în visare. Într-o seară, stînd așa pierdut, a băgat de seamă, fără să vrea, că tovarășii lui sînt mai aprinși ca de obicei. REBREANU, N. 27; b) a fi cuprins de emoție, a pierde stăpînirea de sine. Ea stă la pieptul lui pierdută, Dintîi cu ochii la pămînt. COȘBUC, P. I 88. A sta mărturie = a servi de martor, a mărturisi ceva. Ostași, boieri, curteni, v-am adunat aci Să stați mărturie după ce n-oi mai fi. DELAVRANCEA, A. 119. A sta gata de... = a fi gata, a se ține pregătit pentru... Sta cu pieptul deschis și gata de luptă. ISPIRESCU, U. 118. A sta fără de țintă = a privi în gol, nefăcînd nimic. Înainte-mi – cîmp deschis... Stau fără de țintă. Totu-i adîncit în vis, Prins de vrajă sfîntă. IOSIF, V. 44. b) (Urmat de determinări modale exprimînd o anumită stare sau situație) Da ce-ți veni să stai pe întuneric, bre? MIHALE, O. 142. Șase zile și șase nopți a stătut oștirea creștinilor fără pită și mai ales fără apă. SADOVEANU, N. P. 13. ◊ A sta în (sau la) soare sau (neobișnuit) în lună = a sta în bătaia soarelui, (neobișnuit) în lumina lunii. Beduini ce stau în lună, o minune o privesc, Povestindu-și basme mîndre îmbrăcate-n flori și stele. EMINESCU, O. I 45. ◊ Expr. A sta sub ascultarea (sau la porunca) cuiva sau a-i sta cuiva la poruncă = a fi supus cuiva, a se afla la ordinele cuiva. Vra să zică, stați subt ascultarea lui Ionuț Păr-Negru? SADOVEANU, F. J. 278. (Rar) A sta ca-n cămașă de gheață = a rămîne țeapăn, a nu face nici o mișcare. Curtenii stăteau ca-n cămăși de gheață. Nimene n-avea putere să înainteze spre cocon. SADOVEANU, D. P. 32. ◊ (Determinat prin locuțiuni adverbiale) Într-un medean nu prea departe de han, în vederea mării, stăteau oameni în petrecere. SADOVEANU, D. P. 151. Pe cînd stăteau în tăcere, cu bucatele încă neisprăvite, în lumina asfințitului de început de toamnă, sunară copite de cal. id. F. J. 198. (Expr., rar) A sta în priveală v. priveală. ◊ (Urmat de un complement circumstanțial de mod) Dacă s-a mai pomenit iarnă ca asta să stai cu ferestrele deschise... DAVIDOGLU, M. 16. Și dacă stau cu ușa încuiată E că nici eu de nime n-am nevoie. TOPÎRCEANU, P. 211. Toți stau cu capul gol. CARAGIALE, O. I 321. VIII. (Urmat de o propoziție secundară predicativă construită cu conjunctivul) A fi pe punctul de a..., a fi gata să..., a fi cît pe ce să... Afară sta să plouă: s-a întunecat; toate în casă tac de frica furtunii. BASSARABESCU, V. 169. Cerul și-a schimbat veșmîntul, Ploaia parcă stă să-nceapă. TOPÎRCEANU, S. A. 19. Stînca stă să se prăvale În prăpastia măreață. EMINESCU, O. I 54. Pentr-o fată cît o ceapă Stau feciorii să se bată! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 434. ◊ Expr. A sta gata sî... = a fi gata să... La fiecare suspin al copilului tresare spăimîntat, arcurile minții lui stau gata să se sfarme. VLAHUȚĂ, O. AL. I 30. La orice întîmplare, doamne ferește, stau gata să-și verse sîngele pentru noi... CREANGĂ, A. 166. IX. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la» sau, mai rar, «cu») A se îndeletnici, a se ocupa cu... Ferid, în odaia cea albă, stătea cu zugrăvelile, cu numerele și cu semnele gîndului, adîncindu-le și pătrunzîndu-se de ele. SADOVEANU, D. P. 22. Cu ce spor era ș-acasă (fata): Nu știai cînd... stă la pusul pînzei, La muls oi, la storsul brînzei. La TDRG. ◊ Expr. A sta la luptă cu sine (însuși) = a se lupta cu gîndul, neputîndu-se hotărî. Și acum Ghiță alegea în el vorbele cu care să-i facă lui Pintea împărtășire despre cele petrecute între el și Lică, și stetea la luptă cu sine dacă nu ar fi, poate, mai bine să tacă. SLAVICI, O. I 144. A sta de cineva = a se ocupa de cineva, a avea grijă de cineva. Trebuie să stai numai de ele, să le îngrijești, să le curăți, să le dai apă, mîncare și cîte alte. La TDRG. A sta (de cineva) să... = a nu-i da pace cuiva pînă ce nu..., a-i bate cuiva capul să... [Muierea] tot sta de mine să merg și să merg la împăratul să cer slujba. RETEGANUL, P. V 81. A sta de capul cuiva v. cap¹ (I 1). – Forme gramaticale: prez. ind. stau, stai, stă, stăm, stați, stau, imperf. stăteam (regional steteam și stam,) perf. s. stătui (regional stetei), prez. conj. pers. 3 să stea (regional să steie), imper. stai (regional. stăi), part. stat (învechit stătut), gerunziu stînd și, învechit, stătînd (EMINESCU, O. I 91).

DOUĂ PUNCTE num. + s. n. (< lat. *dui, duae – lat. punctum, cf. fr. point, it. punto): semn de punctuație (:) folosit în scriere pentru a anunța vorbirea directă, reproducerea unor sunete sau zgomote sau un citat, o enumerare, o explicație sau o concluzie și pentru a marca, în același timp, o pauză mai mică decât aceea indicată de punct, așa cum găsim în exemplele „Dl Goe... zice încruntat: – Mam’mare. De ce nu mai vine?” (I. L. Caragiale); „Târziu cucoșul trâmbiță prelung: cucurigu!” (M. Sadoveanu); „Pitache scoate o rublă..., când se aude alături în livada de pruni: lip-lip!, lip-lip!” (I. Al. Brătescu-Voinești); „...când îl întrebi de unde-i, își dă căciula pe ceafă și-ți răspunde sumeț: «sunt vâlcean», ca și când tot județul ar fi al lui” (A. Vlahuță); „Văd poeți ce-au scris o limbă ca un fagure de miere: / Cichindeal gură de aur, Mumulean glas cu durere...” (M. Eminescu); „Sultănica e leită-poleită răposatul: când se aprinde, e vai de om, nu te poți apropia cale d-o poștie” (B. Șt. Delavrancea); „Poarta țarinii era deschisă: intră pe ea” (M. Sadoveanu).

ANECDOTĂ (< fr. anecdote < gr. anekdota, poveste inedită) Scurtă narațiune a unei întîmplări hazlii, în proză sau în versuri, cu un sfîrșît neașteptat. Termen folosit și pentru particularitățile secrete ale istoriei, particularități care stîrneau curiozitatea și contribuiau la o mai îndeaproape cunoaștere a caracterului și moravurilor anumitor personaje istorice, pentru ca, mai tîrziu, pierzîndu-i-se sensul etimologic, termenul anecdotă să fie folosit pentru acele povestiri scurte, cu conținut adesea hazliu și deznodămînt neprevăzut. Unele anecdote, transmise pe cale orală, sînt socotite a fi reflectarea unor întîmplări autentice și atribuite unor personaje istorice sau unor categorii sociale. În opera unor scriitori antici ca Plutarh (Viețile paralele), Suetoniu (Viața celor 12 cezari), anecdota ocupă un loc însemnat, iar în cultura apuseană nenumărate culegeri dovedesc larga ei răspîndire, ea apărînd adeseori în unele opere literare ca memoriile, biografiile. Patria anecdotei a fost socotită Franța, unde era mult prețuită de preferință în saloanele secolului al XVIII-lea. În literatura noastră veche, unele legende din O samă de cuvinte a lui Ion Neculce au un caracter anecdotic, ca și unele din amintirile lui I.L. Caragiale (Din carnetul unui vechi sufleur). Ex. Maican suflerul era slab și nervos peste măsură. Pasiunea lui care lua proporțiile vițiului era tutunul și cafelele turcești potrivite din zahăr – de unde i se trăgea și numele de caimac, nume pe care un filolog neprevenit l-ar putea lesne bănui că provine dintr-o simplă metateză: Maican... Caimac. Odată pune prinsoare cu Dragulici să bea cincisprezece cafele una după alta: a cîștigat. Drăgulici le-a plătit; dar ca să nu rămîie în pagubă s-a prins și el să bea tot atîtea romuri. După ce le-a băut, zice: - Mai plătești un pour la dame, (în sensul – cel din urmă rînd), Caimac? - Nu se poate, răspunde Maican, acuma e rîndul cafelelor. (I.L. CARAGIALE, Luptă dreaptă) Anecdota versificată a fost ilustrată în literatura noastră de scriitori ca Th. Speranția, autor al cîtorva volume de anecdote. Ex. CEI DOI CĂLĂTORI ȘI URSUL Doi prieteni împreună pe un drum călătorind, Un urs le ieși nainte, cu groază spre ei viind. Unul dintr-înșii, de frică, văzînd ursul furios, Se sui și se ascunse, sus, într-un copac stufos; Celalt într-acest pericol singur dacă s-a văzut, S-a-ntins la pămînt îndată și în mort s-a prefăcut. Ursul dar, totdeodată, asupra lui cum sosi, Pe la nas, pe la ureche, se plecă a-l mirosi; Iar el își ținu suflarea, să nu simtă că e viu, Că ursul mort nu mănîncă, după cum zic cei ce știu Și așa de mort, gîndindu-l, cum sta nesuflînd lungit, Nicidecum neatingîndu-l, l-a lăsat și a fugit; Iar prietenul său care sta în copacul stufos, După ce se duce ursul, l-a întrebat, dîndu-se jos: - Ia spune-mi, măi frățioare, ursul ce lucru-ți șopti, Cînd se duse la urechea-ți? (Și-ncepu a hohoti). - Mi-a poruncit, el răspunse, să țiu minte să păzesc Și c-un prieten ca tine să nu mai călătoresc. (ANTON PANN, Povestea vorbei)

Revenons à nos moutons (tr. „Să revenim la oile noastre!”) – replică din La farce de maître Pathelin, scrisă în secolul al XV-lea, între anii 1450-1465. Pathelin, avocat, fără procese, e cicălit mereu de soția sa pentru faptul că nu-i face toalete. Într-o zi el îi ia o stofă de la postăvarul Jousseaume, pe care-l invită acasă spre a-i achita costul. Cînd negustorul vine să-și încaseze banii, îl găsește în pat pe Pathelin care simulează un acces de friguri. Între timp se prezintă la avocat și Agnelet, ciobanul postăvarului, dat în judecată de stăpînul său care-l acuză că i-a omorît mai multe oi. Pathelin promite ciobanului să-l scape, dar cu o condiție: la proces să joace rolul unui imbecil și să răspundă „bee!” la toate întrebările judecătorului. La tribunal postăvarul recunoaște cu surprindere că avocatul lui Agnelet, e Pathelin, care cu puțin mai înainte se prefăcuse că-i bolnav. Zăpăcit, negustorul se încurcă în declarații, uitînd de oi și trecînd la problema postavului. Nelămurit, judecătorul e nevoit în repetate rînduri să-l invite: „Să ne întoarcem la oile noastre!” Apoi se adresează lui Agnelet, dar acesta răspunde invariabil „bee!”, așa cum îl învățase avocatul. Pathelin susține că clientul său e iresponsabil și obține astfel achitarea. Dar cînd îi cere să-i plătească onorariul, ciobanul își joacă rolul în continuare, răspunzîndu-i cu același „bee!”. Astfel istețul elev a păcălit pe incorectul său profesor. Farsa aceasta, o autentică comedie de moravuri, în care e satirizată lumea negustorilor și justiția din acea vreme, s-a jucat timp îndelungat cu mare succes. Replica „Să ne întoarcem la oile noastre!” a devenit o expresie care înseamnă: să reluăm firul întrerupt al discuțiilor, să revenim la subiectul nostru. LIT.

TRĂI, trăiesc, vb. IV. 1. Intranz. A fi în viață, a fi viu, a exista; a viețui. Ți-aduci aminte, Smărăndițo, cînd trăia bietul tata. VLAHUȚĂ, O. AL. II 15. Ori c-a fi trăind calul, ori că n-a fi trăind, aceasta mă privește pe mine. CREANGĂ, P. 194. Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit. EMINESCU, O. I 107. Nici trăiește, nici nu moare, Ci se uscă pe picioare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 89. ♦ (La conjunctiv) a) Formulă prin care se urează cuiva viață lungă. Îndată ridică sticla: Să trăim, Anuță! REBREANU, I. 19. Să-ți trăiască calul, Făt-Frumos, îi mai zise ea. ISPIRESCU, L. 5. Să trăiești, să-nveselești, Ca garoafa să-nflorești! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 108. b) Formulă prin care se mulțumește cuiva pentru un serviciu făcut. c) (Și la imperativ, pers. 2 pl.) Formulă de salut (mai ales în armată, de la inferior la superior). Trăiți, don’ căpitan, răspunse el salutînd militărește. HOGAȘ, H. 85. ◊ Expr. Așa să trăiesc (să trăiești etc.), formulă de jurămînt; zău (așa). Dăruiește-mi viața, Păsărilă, că te-oi dărui și eu cu milă și cu daruri împărătești; așa să trăiești! CREANGĂ, P. 268. Am venit să-ți spun că-mi ești drăguță ca ochii din cap. – Așa să trăiești. ALECSANDRI, T. 824. Frate, așa să trăiești, ușurează-mă de această întrebare, căci nu sînt destoinic să-ți împlinesc voia. GORJAN, H. I 6. (Tranz.) Trăi-te-ar (sau trăiască-te) dumnezeu (sau cerul) = să-ți dea dumnezeu sau cerul viață lungă. Trăiască-te cerul întru mulți ani. GORJAN, H. IV 219. (Rar și la pers. 3) [Fata] asta, vezi, ne place nouă, trăiasc-o dumnezeu, asta-i de noi. SEVASTOS, N. 56. 2. Intranz. A continua să existe, a dura, a se menține, a se păstra, a dăinui, a se perpetua. Trăiește și-acum crucea de stejar, bătută de ploi. STANCU, D. 11. Azi nu-i Ileana nicăirea, De-abia trăiește pomenirea Poveștilor cu dulce rost. COȘBUC, P. I 125. Dragostea noastră cea dragă Nu trăi nici cît o fragă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 162. ◊ (Urmat de determinările: «în inima», «în amintirea» etc.) Lenin trăiește în inimile oamenilor sovietici și în inimile oamenilor muncii de pretutindeni. STANCU, U.R.S.S. 23. 3. Intranz. A-și duce, a-și petrece viața. Ei, nenișorule, o să trăiți, și cu d-alde astea n-o să vă mai întîlniți! DELAVRANCEA, H. T. 7. ◊ (Urmat de determinări modale) Nu mi-ar ierta niciodată, dacă aș lăsa-o să trăiască în minciună. BARANGA, I. 191. Moșneagul însă era foarte bogat, el și-a făcut case mari și grădini frumoase și trăia foarte bine. CREANGĂ, P. 70. Dă-mă și dup-un sărac, Numai să trăiesc cu drag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 275. ◊ Expr. A trăi ca în sînul lui Avram v. sîn. A trăi cu capul în nori = a nu-și da seama de realitate, a rămîne străin de ceea ce se petrece în jurul său. ◊ Tranz. (Cu acuzativ intern) Nu se putea procopsi în nici un fel, așa că își trăia zilele tot în sărăcie. VISSARION, B. 10. Frunză verde, măr pălit, Ce trai rău am mai trăit. HODOȘ, P. P. 155. Dă-mă, maică, unde trag, Să trăiesc traiul cu drag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 273. (Expr.). A-și trăi traiul = a se bucura de viață, a duce un trai bun, fără griji. Ea știe cît a suferit sărmana maică-sa și s-a jertfit și că măcar acuma are dreptul să-și trăiască și ea traiul. REBREANU, R. I 29. A-și trăi traiul (și a-și mînca mălaiul) = a îmbătrîni, a ajunge la capătul vieții; a fi perimat. Un om aproape de 60 de ani!... Ce rușine! Ar trebui să-nțelegi că ți-ai trăit traiul și ți-ai mîncat malaiul demult. ALECSANDRI, T. 753. ♦ (Urmat de determinări locale) A fi stabilit undeva, a locui. Am trăit o vreme la Kiev, eram un copilandru. SADOVEANU, O. VII 22. Pe culmi atunci, pe creste Uriași trăiau cumpliți. COȘBUC, P. I 295. Sînt acum cîțiva ani de cînd trăia în orașul nostru o tînără damă. NEGRUZZI, S. I 43. ♦ (Urmat de determinări care indică scopul) A-și închina, a-și consacra viața. El e născut pentru aceasta și trăiește pentru aceasta. C. PETRESCU, C. V. 198. 4. Intranz. A-și petrece viața împreună cu cineva; a conviețui. I-a luat în casa ei, să trăiască toți împreună. REBREANU, R. I 150. Era odată un om însurat și omul acela trăia la un loc cu soacră-sa. CREANGĂ, O. A. 291. Din copilărie și eu am trăit cu tămădăienii, vînători de dropii din baștină. ODOBESCU, S. III 14. ◊ Expr. A trăi bine (sau rău) cu cineva = a se înțelege, a se împăca (sau a nu se înțelege, a nu se împăca) cu cineva. Trăiește rău cu tovarășii lui. SADOVEANU, O. VII 202. A trăi (cu cineva) ca cîinele cu pisica v. cîine. ♦ A avea relații de dragoste cu cineva. Trăia... de zece ani cu un inspector. PAS, Z. I 86. 5. Intranz. A se întreține, a-și procura cele necesare traiului, a-și cîștiga existența. Are haine sărace, e îmbătrînit timpuriu, din ce-o fi trăind? C. PETRESCU, Î. II 253. I-a ars și casa; i-a trăsnit Deodată patru boi, Trăia la praguri, și-n nevoi. COȘBUC, P. I 229. Ideea că n-are cu ce trăi îl chinuia zi și noapte. VLAHUȚĂ, O. A. 238. ◊ Expr. A trăi din seul său v. seu. A trăi de azi pe mîine v. azi (2). A trăi pe spinarea cuiva = a se întreține din munca sau cîștigul altcuiva; a trăi pe socoteala altcuiva. ♦ A se hrăni. Stridiile așa de rareori se găsea, încît nu era chip de a trăi numai cu aceste. DRĂGHICI, R. 57. 6. Intranz. A se bucura, a profita din plin de viață. Să-i trimitem în cer pe ciocoi, Să mai trăim și noi pe pămînt. STANCU, D. 124. Ce rai... e aici, Să tot trăiești, să nu mai mori. CREANGĂ, P. 129. 7. Tranz. Fig. A simți cu intensitate, a participa (la). Actorul își trăiește rolul. ▭ Scriitorul trăiește viața societății sale. V. ROM. decembrie 1953, 271. Eminescu și-a trăit versurile. Ele izvorăsc din adîncul vieții lui, care-n adevăr a fost nenorocită. VLAHUȚĂ, O. A. 401. ◊ Expr. A trăi din nou = a-și aminti cu intensitate. Scenele îi păreau atît de vii, încît le trăia din nou. DELAVRANCEA, la TDRG.

NU adv. A. (Dă valoare negativă verbului dintr-o propoziție și, prin aceasta, și propoziției întregi) I. (Apare într-o propoziție principală, independentă sau legată de alta prin coordonare) 1. (Într-o propoziție enunțiativă) El nu se sperie, nu cere, nu întreabă. C. PETRESCU, A. 355. Ar zîmbi și nu se-ncrede, ar răcni și nu cutează. EMINESCU, O. I 84. Ea n-aude... Ci tot fuge nencetat. ALECSANDRI, P. A. 41. 2. (În propoziții optative) Busuioace, busuioace, N-ai mai crește, nici te-ai coace! ALECSANDRI, P. P. 341. 3. (În propoziții imperative) Nu trînti obloanele, ponivosule! DELAVRANCEA, H. T. 21. Dragul tatei, nu da, că eu sînt. CREANGĂ, P. 198. Dar să nu adormi, că mori. ALECSANDRI, T. I 459. 4. (În propoziții exclamative) Nu ți-e rușine obrazului!... o dată în viața ta m-ai adus la restorant și te tîrguiești pentr-o cartofă. ALECSANDRI, T. 750. ◊ (Fără valoare negativă, întărește conținutul afectiv al propoziției exclamative) Cîte n-am văzut și eu De atunci pe lume! COȘBUC, P. I 262. Și unde nu s-au așternut pe mîncate și pe băute, veselindu-se împreună. CREANGĂ, P. 34. 5. (În propoziții interogative) Nu mai trăiește măicuța ta? SADOVEANU, N. F. 82. N-auzi tu de departe cucoșul răgușit? EMINESCU, O. I 98. ◊ (În întrebări retorice, cu rolul de a exprima mai colorat o afirmație, o dorință, o exclamație etc.) Și-atunci cînd pretutindeni e putere, Voi nu cunoașteți cîntul ce se cere? BENIUC, V. 146. Nu-ți spuneam eu, fata mea? ISPIRESCU, L. 14. Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer? N-o să aflu între-ai noștri vreun falnic juvaer? EMINESCU, O. I 149. 6. (În propoziții dubitative) N-o fi vrun dușman, vrun calic care-l pîndește la întoarcere? CAMILAR, N. II 551. Apoi doară că nu o fi blăstem ca și d-aice, de sub pămînt, să iasă zvon de ceea ce vom chibzui. ODOBESCU, S. I 82. ♦ (În propoziții deliberative) O pieri, n-o pieri, e rîndul meu. VISSARION, B. 14. Cel mare se dă după ușă și – să tragă, să nu tragă? – în sfîrșit trage zăvorul. CREANGĂ, P. 23. II. (În propoziții subordonate, cu aceeași valoare ca în propozițiile independente) La bocetul ei, deodată, în acel ostrov al primăverii, m-am simțit întristat, cum nu fusesem niciodată. SADOVEANU, N. F. 82. Se puse pe plîns, de n-a putut nici un vraci să-l împace. ISPIRESCU, L. 2. ♦ (După verbe care exprimă teama, în propoziții completive introduse prin «să», fără valoare de negație) Mi-e teamă să nu te trezesc. CASSIAN, H. 19. III. (Negația de pe lîngă predicatul regentei se referă la întreaga frază) Dormi, iubito, dormi în pace, N-am venit să-ți tulbur somnul. VLAHUȚĂ, P. 107. Eu nu am venit să te întreb asta. ISPIRESCU, L. 1. B.(Negația se referă la o parte a propoziției) I. (Pe lîngă diferite părți de propoziție) A scris o schiță, nu o nuvelă. ▭ A ținut să ajungă stăpîn în moșia Moldovei nu pentru vinovat folos al său, ci ca să dea țării slobozenia ei cea veche. SADOVEANU, N. P. 10. Și numai iaca îl și vede viind repede, dar nu așa cum se dusese. CREANGĂ, P. 186. Nu pe-acolo, domnule, nu pe din față, ca să nu te-ntîlnești cu d-lui. ALECSANDRI, T. 1162. II. (Negația însoțește predicatul, dar se referă la altă parte a propoziției) Nu căta în depărtare Fericirea ta, iubite! EMINESCU, O. I 54. O cometă este accidentală, fiindcă nu vine în fiecare an. BĂLCESCU, O. II 10. C. (În expresii, locuțiuni sau în corelație cu adverbe, conjuncții etc.) I. (Corelativ într-o frază sau propoziție ale căror părți sînt în raport adversativ) 1. (În corelație cu ci marcînd într-o alternativă situația sau elementul înlăturat) Mergînd spre căruțe, era mîhnit, amărît, că parcă ducea în brațe nu pelerina, ci un stîrv. CAMILAR, N. I 163. De din vale de Rovine Grăim, doamnă, cătră tine, Nu din gură, ci din carte, Că ne ești așa departe. EMINESCU, O. I 149. ◊ (Învechit, în corelație cu dar) Astfel romînii, nu învinși și coprinși fiind, dar printr-o unire politică, primiră pe unguri în țara lor. BĂLCESCU, O. II 209. 2. (Opoziția între cele două alternative este întărită de adverbe) Dar nu numai artistul și naturalistul, ci încă strategicul, politicul și arheologul au de multe a se minuna într-acest împodobit ținut. BĂLCESCU, O. II 208. ◊ (În propoziții cu valoare temporală, arată că acțiunea din propoziția afirmativă se petrece înainte de a se fi terminat acțiunea din propoziția negativă) Nu lăsase să se scurgă anul și-și și adusese gospodină în casă. SADOVEANU, P. S. 139. II. (În legătură cu adverbe) 1. (Formează expresii eliptice) Nu prea v. prea. Nu tocmai v. tocmai. 2. (Formează locuțiuni adverbiale) Nu (care) cumva, servește la precizarea unei întrebări, exclamații etc. (Interogativ cu nuanță dubitativă) Moș Pricop, dumneata n-ai mai potcovit cumva cai din părțile Tarcăului? SADOVEANU, B. 142. Oare nu cumva de-acum mi-oi da cu paru-n cap de răul Vidmei? CREANGĂ, P. 324. ◊ (Cu nuanță finală) Îl rugau să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu care cumva să meargă la pieirea capului său. ISPIRESCU, L. 4. Nu cumva să-ți iasă vreo dihanie ceva înainte. CREANGĂ, P. 199. III. (În expr.) A nu avea decît (să)... v. decît². D. (Folosit singur, înlocuiește predicatul unei propoziții, o propoziție sau o frază; în opoziție cu da) I. (Într-o propoziție eliptică se referă la un verb exprimat înainte, înlocuind predicatul) Să-mi aduci pe stăpîna acestei cosițe; căci, de nu, unde-ți stau talpele, îți va sta și capul. ISPIRESCU, L. 23. Cine poate oase roade; cine nu, nici carne moale. CREANGĂ, P. 248. Iubește-mă dacă-ți plac, Dacă nu, silă nu-ți fac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 47. ◊ Expr. (Familiar) A spune că nu = a nega. Mă, dacă eu îți spun că nu, și tu nu crezi, atunci taci din gură și nu-mi mai spune nimic. PREDA, Î. 44. Ba bine că nu v. ba (5). ♦ (Exprimă opoziția față de cele afirmate în propozițiile precedente) M-ar irita apropierea lui așa de mult, încît l-aș acuza de-a dreptul că el, ocrotit de stăpînul destinelor omenești, mi-a răpit partea mea de bine în această scurtă trecere pe sub lumina soarelui!... Ei bine, el – nu!... el mă poftește la un aperitiv. CARAGIALE, O. II 222. ♦ (Repetat, exprimînd îndărătnicia) Cucoana, nu și nu! Că i-i urît grecul. SADOVEANU, O. I 463. II. (Înlocuiește o propoziție negativă) 1. (Ca răspuns la o întrebare, ca acceptare a unei enunțări negative) Dormi? – Încă nu, a răspuns Mitrea. SADOVEANU, M. C. 46. ◊ (Rezumă o frază întreagă, atît într-o replică interogativă cît și în răspunsul la aceasta) N-am grijă despre asta... Vă cunosc eu... – Nu? – Nu. ALECSANDRI, T. 1209. ◊ (Legat de adverbe, locuțiuni adverbiale sau conjuncții) Sigur că nu. O dată cu capul nu. 2. (Exprimă atitudinea negativă față de cele expuse mai înainte, lăsînd să urmeze enunțarea hotărîrii printr-o propoziție sau o frază) Nu, mă rog, nu-mi datorești nimica, adăogi el ferind cu mîna într-o parte bancnota. SADOVEANU, B. 156. Nu! moartea cu viața a stins toată plăcerea. EMINESCU, O. I 59. 3. (Întărit prin repetare) Nu, nu, nu! nu vorbi așa. SADOVEANU, O. IV 213. Atunci ea începu iarăși să bolborosească în neștire: «nu, nu, nu». REBREANU, R. I 247. Orice s-ar întîmpla, nu se poate să sprijinim pe mizerabilul, nu, nu, nu! CARAGIALE, O. I 130.

ZICE, zic, vb. III. Tranz. (În concurență cu spune) 1. A exprima în cuvinte, a spune cu voce tare; p. ext. a vorbi; a rosti, a pronunța, a articula. ◊ Expr. Cît ai zice pește = într-o clipită, imediat. A zice zău = a se jura. A zice nu (sau ba) = a refuza, a tăgădui, a se opune, a rezista. A zice da = a afirma, a accepta, a consimți. Vrea (sau va, vra) să zică = a) înseamnă, are sensul, semnificația, valoarea. Ce va să zică aceea să plătesc? întrebă dînsul (ISPIRESCU); b) deci. Va să zică pleci. ◊ Mai bine zicînd = mai exact, mai precis exprimat. ♦ A se adresa cuiva cu cuvintele..., a spune. ♦ (Despre texte) A cuprinde, a scrie, a relata. ♦ (Reg.) A comunica, a transmite, a face cunoscut. 2. A afirma, a declara, a spune (ceva); a susține, a pretinde. ♦ A promite, a afirma. Zis-a maica că mi-a face Un pieptar (JARNÍK-BÎRSEANU). ♦ A răspunde, a riposta; a opune. Nu-i așa jupîneșică? – Mai zi dacă ai ce (CREANGĂ). ♦ A reproșa, a obiecta. Bun suflet de om este, n-am ce zice (CREANGĂ). ◊ Expr. Să nu zici că... = să nu-mi reproșezi că... ♦ A contesta. Fosta-i și d-ta la tinerețe, nu zic (CREANGĂ). ♦ A sfătui, a îndemna; a porunci, a ordona. 3. (Pop.) A cînta (din gură sau dintr-un instrument); a doini, a hori. 4. A-și da o părere, a se pronunța într-o chestiune; p. ext. a gîndi, a socoti, a crede. ◊ (Intranz.) Boierii toți vor zice cum zice domnitorul (ALECSANDRI). ◊ Expr. (Că) bine zici! = bună idee! ai dreptate. Ce-am zis eu? = nu ți-am spus? vezi că am avut dreptate? Zi... = a) judecă, socotește, dă-ți părerea. Dumneata cum crezi să facem, zi, nea Ioane? (DUMITRIU); b) așadar, prin urmare. Doarme... – Zi, doarme... murmură Rizea (DUMITRIU). Ce-ai zice...? = ce părere ai avea, cum ți-ar părea? Să zicem = a) să presupunem, să admitem. Să zicem că da, dar le trebuie vreme (DELAVRANCEA); b) de exemplu. Vino la ora zece, să zicem. ♦ (La optativ sau la conjunctiv) A avea sau a lăsa impresia că... Așa numai ca să zică și el că face ceva, bălăcea cu nuiaua prin apă (ISPIRESCU). 5. A se adresa cuiva rostindu-i numele; a numi un obiect cu numele lui. ◊ Impers. Au fost odată un voinic ce-i zicea Tei-Legănat (SBIERA). ◊ Expr. Cum (sau precum) s-ar (mai) zice = cum s-ar exprima, cum s-ar traduce (cu alte cuvinte). – Lat. dicere.

apofază (gr. apophasis „răspuns negativ”), figură care constă în răspunsul, însoțit de motivare, ce-l dă oratorul unei întrebări ipotetice a adversarului (P): „Si qui furem occiderit, iniuria occident; quam ob rem? quia ius constitutum nullum est; qui se telo defenderit, non iniura; quid ita? quia constitutum est.” „Dacă cineva a ucis un hoț, l-a ucis pe nedrept; pentru care motiv? pentru că nu s-a stabilit nici un drept; dacă cumva s-a apărat cu vreo armă, nu pe nedrept [a fost ucis]; de ce așa? fiindcă s-a hotărât acest drept.” (Cicero; → L., § 772) Sin. prolepsă.

JOC, jocuri, s. n. 1. Acțiunea de a (se) juca; petrecere distractivă mai ales între copii, bazată adesea pe anumite reguli convenționale. Pînă la orele de clasă de după prînz, aveați timp îndeajuns pentru joc. PAS, Z. I 113. ◊ Fig. [Vîntul] le prinde De mînecă și-aprins de dor Își face joc în părul lor. COȘBUC, P. I 88. ◊ Joc de societate = petrecere în familie, bazată pe întrebări și răspunsuri hazlii sau pe dezlegarea unor probleme amuzante. Joc de cuvinte = glumă bazată pe asemănarea de sunete dintre două cuvinte cu înțeles diferit; calambur. 2. (Numai în expr.) A-și bate joc (de cineva) v. bate. Bătaie de joc v. bătaie. 3.. Acțiunea de a juca (5); dans popular; petrecere la care se dansează. În sat pornește vesel jocul. PĂUN-PINCIO, P. 56. Nu era joc, nu era clacă în sat, la care să nu se ducă fata babei. CREANGĂ, P. 284. Așa-i jocul romînesc, Cu strigăt ardelenesc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 359. ◊ Expr. A ieși la joc = a începe să ia parte la petrecerile la care se dansează; a ieși la horă. Da de ieșit la joc ai ieșit? – Hei! încă nu, încă n-am șaisprezece ani. SADOVEANU, O. VII 218. A lua la joc v. lua (III 7). ♦ Fig. Mișcare repede și capricioasă. Prin soarele fierbinte și prin jocul luminos al pulberii, lumea foia vuind. SADOVEANU, O. I 511. [Fulgerele] se stingeau șuierătoare într-al valurilor joc. MACEDONSKI, O. I 76. Jocul valurilor albe de departe îți pare un cîrd de gîște, care bat din aripi. VLAHUȚĂ, O. A. 415. 4. Întrecere sportivă, partidă între două echipe. Jocul s-a desfășurat în condiții bune. ◊ Jocuri olimpice = concursuri sportive cu caracter periodic, inițiate în Grecia veche și reluate în timpurile moderne, sub formă de concursuri internaționale. ♦ Mod de a juca într-o întrecere. Echipa a avut un joc elegant. 5. Acțiunea de a interpreta un rol într-o piesă de teatru; felul, modul cum se interpretează. Lui Caragiale îi plăcea jocul lui Brezeanu. ◊ Joc de scenă = totalitatea mișcărilor prin care un actor întărește efectul artistic al textului. 6. Totalitatea obiectelor care servesc la jucat (3). Un joc de șah. 7. (Uneori urmat de determinări care arată felul distracției) Acțiune distractivă bazată pe diferite combinații de calcul sau pe hazard și care adesea angajează sume de bani. Dar jocul e joc și norocul noroc... Începe cartea flăcăului să se schimbe. CARAGIALE, P. 47. Ca să petreacă, inventară un joc de cărți. EMINESCU, N. 67. De cînd m-am însurat joc numai vist... Ce joc monoton! NEGRUZZI, S. I 74. ◊ Expr. A juca un joc mare (sau periculos) = a întreprinde o acțiune riscată, care poate avea urmări grave și iremediabile. A-și pune capul (sau viața, situația) în joc = a întreprinde ceva riscant. A descoperi (sau a pricepe) jocul (cuiva) = a surprinde manevra, metoda ocolită și abilă (a cuiva). Știa foarte bine că Demetru Demetrian i-a priceput jocul și că nu mai poate cădea la nici o tocmeală. C. PETRESCU, A. 359. A face jocul (rar jocurile) cuiva = a servi (conștient sau nu) prin activitatea sa interesele altuia. Face toate jocurile patronului. DEMETRIUS, C. 38. (Despre bunuri materiale sau spirituale, viața, soarta cuiva) A fi în joc = a se afla într-o situație critică, a fi expus să fie pierdut, distrus, nimicit. Era în joc acolo ceva mult mai de preț decît inima mea. DEMETRIUS, C. 45. ♦ Joc de bursă v. bursă. 8. Lărgimea golului dintre două piese care lucrează în contact.

direct, ~ă [At: MARIAN, PR. I, 39/18 / Pl: ~cți, ~e / E: fr direct, lat directus] 1 a Care are loc fără mijlocirea cuiva sau a ceva. 2 a (Îs) Vot ~ Vot exprimat prin participarea la urnă a fiecărui cetățean. 3 a (Îs) Impozit (sau, înv, bir) ~ sau contribuție (sau dare) ~ă Impozit asupra venitului sau proprietății perceput în baza unor roluri nominale. 4 a (Îs) Vorbire ~ă sau stil ~ Procedeu sintactic și stilistic de redare fidelă a spuselor sau gândurilor cuiva. 5 a (Îs) Complement ~ Complement care determină un verb tranzitiv. 6 a (Îs) Propoziție completivă ~ă Propoziție care îndeplinește în frază rolul de complement direct (5). 7 a (Îs) Caz ~ Nume dat în gramatica română cazului nominativ, acuzativ și vocativ, iar în gramatica altor limbi cazului nominativ și vocativ. 8 a (Îs) Mod ~ Modul indicativ. 9 a (Îs) Întrebare ~ă Întrebare care se realizează printr-o propoziție principală sau independentă. 10 a (Îs) Construcție ~ă Construcție lexicală în care subiectul, predicatul și complementele sunt așezate în ordinea lor logică sau normală. 11 a (Rar) Care reproduce întocmai un model Si: exact. 12 av În mod nemijlocit Si: (liv) directamente. 13-14 av (Îe) A fi sau a (se) face ~ răspunzător (de ceva) A răspunde (sau a face pe cineva să răspundă) personal și integral de anumite fapte. 15 av (Mat; d. mărimi; îs) ~ proporțional Care variază în așa fel încât creșterea sau scăderea unei mărimi de un număr de ori provoacă creșterea sau scăderea celeilalte de același număr de ori. 16 a Care duce de-a dreptul la țintă. 17 a (Îs) Zbor ~ Zbor fără escală. 18 a (Îs) Tren (sau vagon) ~ Tren (sau vagon) care face legătura între două puncte fără transbordare. 19 a (D. descendenți sau ascendenți) Care se află în linie dreaptă de înrudire. 20 a (Îla) (În) linie ~ă Din tată în fiu. 21 sf Lovitură la box aplicată prin întinderea mâinii drept înainte. 22 av (În legătură cu verbe de mișcare) În linie dreaptă, fără a se abate din drum. 23 av (Pex) Fără ocol. 24 a Nedisimulat. 25 av Fățiș. 26 av În întregime. modificată

GÎNDI, gîndesc, vb. IV. 1. Intranz. A-și forma o idee despre un lucru; a pătrunde cu gîndul un lucru pentru a-l înțelege; a cugeta. Așa gîndești, fiindcă așa gîndește toată lumea. C. PETRESCU, C. V. 108. Din fundul lumii, mai din sus, Și din Zorit, și din Apus, Din cît loc poți gîndind să bați, Venit-au roiuri de-mpărați. COȘBUC, P. I 55. De multe ori se întreba: «oare gîndesc și alți copii de vîrsta mea, așa ca mine?» VLAHUȚĂ, O. AL. II 16. ♦ A concepe. Discursurile lor parcă sînt gîndite, scrise și zise de un singur om. DELAVRANCEA, H. T. 213. 2. Refl. și intranz. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. «la») A reflecta, a medita. Du-te și-i spune să vie să cînte puțintel fetiței, căci stă supărată și se gîndește cu lacrimi la măicuța ei. SADOVEANU, O. V. 417. Gîndește-te bine toată noaptea și mîine să-mi dai răspunsul. CARAGIALE, O. III 104. Cum mergea el, gîndind și uitîndu-se pe jos, vede o nucă. ȘEZ. V. 65. ◊ Tranz. Înțeleg tot ce gîndești dumneata, domnule Steriu... – Nimeni nu poate să înțeleagă ce gîndește alt om. C. PETRESCU, C. V. 146. ◊ Expr. A da (cuiva) de gîndit = a pune (pe cineva) pe gînduri. ♦ A avea ceva în minte, a fi sau a se întoarce cu gîndul (la ceva sau la cineva). Tu poate mai gîndești și-acum în căpșorul mic Cum ne-am plimbat într-o sară-amîndoi. D. BOTEZ, P. O. 77. Vai! tot mai gîndești la anii, cînd visam în academii, Ascultînd pe vechii dascăli cîrpocind la haina vremii. EMINESCU, O. I 140. Cînd gîndesc, mîndră, la tine Nu mai am inimă-n mine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 114. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «la», popular «de») A-i fi cuiva gîndul, grija la ceva, a se îngriji, a-i păsa (de ceva sau de cineva). Mîncați, beți și vă veseliți, dar de fata Împăratului-Roș nici nu gîndiți. CREANGĂ, P. 232. Hai, bade, să ne iubim, La luat să nu gîndim! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 56. Bea Codrean, se veselește, Cu Șanta se drăgostește, Și de plată nici gîndește. ALECSANDRI, P. P. 88. 3. Tranz. (Determinat printr-o propoziție completivă sau printr-un infinitiv) A-i da (cuiva) prin gînd, a-i trece prin minte. Gîndit-ai vrodată că ai să ajungi soarele cu picioarele...? CREANGĂ, P. 196. ◊ Refl. Nu se gîndise să vie pe aici nici azi. REBREANU, R. I 246. Somnul meu... a zburat în fuga mare și nici nu m-am mai gîndit a-l prinde. GHICA, S. A. 46. ◊ (Intranz., în expr.) Nici cu gîndul n-am gîndit, cînd cu gîndul n-ai gîndi v. gînd (4). 4. Refl. A chibzui; a judeca. Am să mă gîndesc și să vedem ce e de făcut. C. PETRESCU, C. V. 229. S-a gîndit cîtva și i-a mai spus. CARAGIALE, O. III 48. El răspunde: tu, leliță, Să-mi mai fii un an drăguță! Eu i-am spus că m-oi gîndi, Ș-apoi mă voi hotărî. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 44. 5. Tranz. (Determinat printr-o propoziție completivă introdusă prin conj. «că») A lua în considerare, a ține seamă, a-și da seama că... Cînd gîndesc că ieri, nu mai departe... se jura pe sănătatea lui, pe viața lui, pe ochii lui că mă iubește. NEGRUZZI, S. I 51. ◊ Refl. Aproape să amețesc cînd mă gîndesc că nu voi putea urca. CAMIL PETRESCU, U. N. 404. 6. Tranz. (Determinat printr-o propoziție completivă, introdusă prin conj. «că» sau printr-un pronume) A crede, a socoti, a avea o părere. Aș fi curioasă să știu ce gîndește de mine. VLAHUȚĂ, O. AL. II 89. Ce gîndești? Și unii ca aceștia sînt trebuitori pe lume cîteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte. CREANGĂ, P. 220. A privi gîndești că pot Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedece de-un ciot? EMINESCU, O. I 146. ◊ Intranz. Trei luni de cînd nu ne-am văzut. E adevărat că timpul zboară cît nu gîndești. DAVIDOGLU, M. 9. Iată și domnul Franț, prietinul nostru. Unde nu gîndești, acolo-l găsești. ALECSANDRI, T. I 42. Precum gîndesc, Meleli va cîștiga, căci e bun călăreț. NEGRUZZI, S. I 40. 7. Refl. (Determinat printr-o propoziție secundară introdusă prin «ca să» sau «să») A intenționa. El se gîndește să-i pedepsească cu mult mai aspru. CARAGIALE, O. III 256. ◊ Tranz. Gîndit-am, mîndră, gîndit Să mă las de-al tău iubit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 42. ♦ Tranz. A dori. Din gînd așa gîndești, Ca cu ea să tot trăiești. BIBICESCU, P. P. 177. Costandine... Nu ți-am gîndit rău. TEODORESCU, P. P. 46.

cum adv. și conj. – 1. În ce fel? (funcție modală, servește pentru interogație directă sau indirectă): cum ai făcut? (Ispirescu). – 2. Ce? (adv. inter., prin care se răspunde la o chemare sau o întrebare, așteptîndu-se mai multe lămuriri). – 3. (Funcție emfatică, în propoziții interogative sau exclamative): cum să nu știu? (Creangă), cum vîjîie codrul! (Coșbuc). – 4. De ce? (funcție cauzală): cum s-o părăsesc? (Popular Jarnik). – 5. Cît (funcție comparativă): cumu mai curund (Dosoftei), urmat de un comparativ, astăzi se preferă cît. – 6. La fel ca (funcție comparativă): ai fost om cum sunt și dînșii (Eminescu). – 7. În felul în care (funcție comparativă emfatică): tăia cum se taie (Fundescu); las-să mă cheme cum m-a chemat (Creangă). – 8. Așa precum (funcție explicativă întemeiată pe funcția comparativă): cum zice Scriptura (Coresi). – 9. Cînd, pe cînd (funcție temporală): cum venea, cît de colo vede cele două capete (Creangă). – 10. Cînd, îndată ce (funcție temporală): cum au văzut apa, cum au năvălit (M. Costin). 11. (Înv.) Ca să (funcție finală, cu conjunctivul): își va pune toate puterile, cum să-și sfîrșească slujba (Ispirescu). – 12. Funcție conjunctivă, ma ales împreună cu că: din inima lui simte un copac cum că răsare (Eminescu). – Mr., megl., istr. cum. Lat. quomo(do) (Diez, I, 135; Pușcariu 439; Candrea-Dens., 433; REW 6972; DAR); cf. it. come, prov. co(m), fr. comme, sp., port. como. V. și Gamillscheg, s. v. comme, și J. Vising, Quomodo in den rom. Sprachen, în Abhandlungen A. Tobler, Halle 1895, p. 113-23. Comp. cum se cade, adv., adj. (în mod cinstit; cinstit; perfect), care uneori se scrie într-un singur cuvînt, se întemeiază pe vb. a se cădea, „a se cuveni”; cumva, adv. (oarecum; poate, posibil, eventual), cu va de la vb. vrea (nu cumva?); necum, adv. (nici măcar; chiar mai puțin); oarecum, adv. (într-un fel; puțin, ușor); oricum, adj. (în orice fel, indiferent cum), cu var. orișicum; precum, conj. (așa cum; după), cu prep. pre.

STRIGA, strig, vb. I. I. Intranz. (Sunetele emise sînt mai ales interjecții) 1. A scoate țipete, a răcni (pentru a îndemna la o acțiune sau a opri o acțiune). Trage de hățuri, pocnește din bici, strigă din rărunchi și pînă la urmă poștalionul... iese din noroiul cleios. CAMIL PETRESCU, O. I 264. În zadar striga-mpăratul ca și leul în turbare, Umbra morții se întinde tot mai mare și mai mare. EMINESCU, O. I 148. Romînul bate-n boii săi; Eu strig la el, mai țip la ei, Și boii spărieți pornesc ca niște zmei. ALECSANDRI, T. I 351. ◊ Tranz. Cîntă puiul cucului Pe coarnele plugului Și mierla de pe teleagă Tot strigă la boi să meargă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 285. 2. (Rar, despre instrumente muzicale) A răsuna. Porni deodată un bucium, de departe, de departe tare, să strige prelung. SADOVEANU, O. I 517. 3. A semnaliza (ceva) prin strigăte; a da alarma; a cere ajutor. Mă vaiet, strig cu suspinuri, Dar nu găsesc ajutori; Ce pot lacrimi, ce pot chinuri, Cînd durerea-i de amori. CONACHI, P. 106. Noaptea sare prin somn, tresare... țipă, strigă, cere ajutor, se vaietă. ȘEZ. II 129. 4. (Despre animale și păsări) A scoate sunete caracteristice speciei. V. cînta, țipa, zbiera, urla. Strigă lupul la hotară Și s-aude-ntr-altă țeară (Tunetul). GOROVEI, C. 371. Cucule, pasere-albastră, Ce-mi strigi atît la fereastră? HODOȘ, P. P. 42. II. (Sunetele sînt de obicei articulate în cuvinte și fraze) 1. Tranz. (Folosit și absolut) A spune, a enunța (ceva) cu glas puternic. Își luă inima în dinți și strigă: – Asta să fie logodnica mea. ISPIRESCU, L. 35. Da ce-i acolo? strigă baba înspăimîntată! CREANGĂ, P. 11. Arald! strigă crăiasa – las’ fața să-mi ascund. EMINESCU, O. I 98. Chiar așa să fie, noi să strigăm cu entuziasm: vivat drumul de fier. ALECSANDRI, T. I 368. ◊ (Construit cu dativul) Ăsta-i catehismul gradatului, ne striga nouă învățătură domnul plotonier. SADOVEANU, P. M. 81. ◊ Expr. A striga ca din gură de șarpe v. gură (I 1). A striga în gura mare sau a striga cît îl ia (sau îl ține) gura v. gură (I 3). A striga din băierile inimii v. baieră (1). ♦ A-și exprima cu glas puternic voința; a vocifera. Dă-mi-l mie pe domnul Alexi, măi! strigă altul și începură să strige cu toții. DUMITRIU, N. 55. Ce strigă?... – Aleg pe Bogdan, măria-ta... – Parcă ș-un alt nume. Nu strigă toți la fel. DELAVRANCEA, O. II 73. ♦ A se văicări, a se jeli cu glas tare. Capul corbului, zvîrcolindu-se dureros, striga cu jale zicînd: – Harap-Alb, Harap-Alb! De nume ți-am auzit, dar de văzut nu te-am văzut. CREANGĂ, P. 226. Vai, vai, vai, inima mea... Mult se arde și se frige Și n-are gură să strige. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 213. 2. Tranz. (Complementul indică un obiect cerut, reclamat) A cere cu glas tare, a reclama, a pretinde (să vină, să se aducă, să se înfăptuiască). Caii la butcă a strigat, Ș-a plecat din conac în conac. SEVASTOS, N. 130. În Cameră discutau, La țărani nici că gîndeau, Dacă au pămînt sau n-au, Dar război mereu strigau. ANT. LIT. POP. I 21. ◊ Intranz. (Fig.) Cîmpurile strigau după ploaie. STANCU, D. 110. ♦ (Învechit și arhaizant) A chema la serviciul militar, a da ordin oamenilor să se adune; a mobiliza. Domnia striga într-una gloatele și făgăduia leafă – și se strîngea țărănime multă. SADOVEANU, O. VII 147. 3. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la», rar «pe», și indicînd persoana căreia i se adresează vorbitorul) A-i adresa cuiva vorbe aspre; a se răsti la cineva, a vorbi cu dușmănie. Ia taci și d-ta, moș Nichifor, taci, nu mai striga atîta pe biata văcușoară; pentru că ea, mititica, nu-i vinovată cu nemic. CREANGĂ, P. 116. Foaie verde de urzică, Hîdele la mine strigă, Strigă chiar ca la un lup, De pe-aicea să mă duc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 188. 4. Tranz. A chema (pe cineva) să vină (adesea spunîndu-i tare numele). Domnul striga pe băieți c-un glas ascuțit. DELAVRANCEA, H. T. 94. Atunci să mă strigi repede pe mine și eu l-oi dumica-n bucățele. SBIERA, P. 31. Strigă-l, strigă-l zău, măicuță, C-apucă pe potecuță, Să-și caute altă drăguță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 98. ◊ (Întărit prin «pe nume») Copiii și nevasta lui... au rupt-o de fugă înspăimîntați. Dănilă, însă, a început a-i striga pe nume și ei, cunoscînd glasul lui, s-au oprit. CREANGĂ, P. 59. După Radu se lua, Tot pe nume mi-l striga. ANT. LIT. POP. I 469. Numai ea că l-a văzut, Numai ea l-a auzit Și pe nume l-a strigat Și așa l-a întrebat... TEODORESCU, P. P. 360. ◊ Expr. A striga catalogul = a face apelul nominal al elevilor dintr-o școală, dintr-o clasă. Într-o zi dascălul... a venit supărat. Cum a intrat în clasă, s-a așezat pe catedră încruntat, a strigat catalogul. CARAGIALE, M. 14. ◊ Absol. Suflă vîntu-n paie ude, Eu strig, mîndra nu m-aude. – Ba zău, bade, aud bine, Dar nu pot veni la tine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 56. ◊ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «după», rar construit cu dativul) Începu a striga după feciori – nimeni nu-i răspunde, apoi începu a-i căuta pe tot locul. RETEGANUL, P. II 5. Cît trăiești, bade, pe lume, Nu striga mîndrei pe nume. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 65. ♦ A deștepta pe cineva din somn (chemîndu-l pe nume). Acum gîndi mohorît că ea și cu fata ei nu fac nimic, stau degeaba, pe ele omul nu le strigă să se scoale, dimineața. PREDA, Î. 178. 5. Tranz. A face cunoscut (anunțînd cu glas tare); a vesti, a anunța, a comunica (ceva). Puse de strigă prin toată cetatea că fiul său... a izbutit să aducă mere. ISPIRESCU, L. 74. 6. Tranz. (Construit cu dativul) A denumi pe cineva, a da cuiva epitetul de... Lumea, țeara-mi strigă hoț, C-am furat eu caii toți; Dar eu, zău, nu i-am furat, Fărcu stava i-am mînat De la nemeșul bogat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 291. ♦ (Rar, impers.) A purta numele..., a se numi, a se chema. Cum te strigă? – Zori-de-zi. – Ei, cumetre Zori-de-ziuă, ia spune, ce cați pe-aci? EMINESCU, L. P. 127. 7. Intranz. A spune strigături la joc; a conduce jocul prin strigăte și chiuituri. Cine joacă și nu strigă, Face-i-s-ar gura strîmbă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 359. Strigă, strigă, să se strîngă Fetele din valea lungă Ca oițele la strungă. id. ib. 360.

ENUNȚ s. n. (< enunța < it. enunziare, fr. énoncer, lat. enuntiare): comunicare întreagă, de sine stătătoare, organizată gramatical sub forma unor unități sintactice superioare (propoziții și fraze), care cuprind informații, constatări, sfaturi, îndemnuri, întrebări etc.; text care poate fi înțeles de cititori fără să se simtă nevoia unor completări și care se încheie cu un punct, cu semnul întrebării sau cu semnul exclamării. Astfel: „Nu confundați fumul cu fumurile”. (T. Mușatescu) „În suflet port tristețea planetelor ce-apun / Și-n cântece tumultul căderilor de ape”. (I. Minulescu); „De ce te frămânți așa, om bun?” (Ion Creangă); „Ajunge, Moromete!” (M. Preda). E. sunt despărțite între ele prin virgulă: („Așa-i, doamnă, murmură flăcăul” (L. Rebreanu); prin două puncte: „Primarul, văzând pecetea tactului, zice țăranului: – Ce mi-o dai mie?” (I. L. Caragiale); prin punct și virgulă: „Toporași violeți răzbăteau prin frunzele moarte; pițigoi și cintezi cântau între muguri de mesteceni” (M. Sadoveanu); prin semnul întrebării: „ – Ce a fost asta? întrebă el aprins” (I. Slavici); prin semnul exclamării: „ – Te felicit! îi zise Bologa” (L. Rebreanu). ◊ ~ lung: e. alcătuit din mai multe cuvinte sau propoziții (v. exemplele de mai sus). ◊ ~ scurt: e. alcătuit din puține cuvinte, uneori dintr-un singur cuvânt (care reprezintă răspunsul la o întrebare, prin adverbele da, ba, nu sau printr-o interjecție). Astfel: „...vă închinați ori ba? – Ba”. (C. Negruzzi); „Te mai doare nasul, puișorule? întreabă mam’mare. – Nu... răspunse Goe” (I. L. Caragiale); „- Dumneata ești român? – Da.” (L. Rebreanu); „Ce ai, nene Iorgule? Parcă ai fi supărat. – E!...” (I. Al. Brătescu-Voinești). ◊ ~ abstract: e. formulat în gând, nerostit; e. conceput într-un mod prea abstract, prea general. ◊ ~ concret (vorbit): e. conceput și exprimat, real (v. pe cele notate mai sus). ◊ ~ inteligibil: e. clar, limpede, ușor de înțeles. ◊ ~ ambiguu: e. care poate da naștere la confuzii și poate fi interpretat în mai multe feluri; enunț neclar, confuz, neinteligibil, echivoc, datorită folosirii necorespunzătoare a unor cuvinte omofone și omografe, a accentului, a topicii și a punctuației (v. exemplele de la echivoc). ◊ ~ sinonim: e. care exprimă o idee asemănătoare cu aceea exprimată de un alt enunț și are o organizare sintactică identică sau diferită de a acestuia. Astfel: „Acest brad este foarte înalt” în raport cu „Bradul acesta este foarte înalt”; „El este gata de plecare”, în raport cu „El este gata să plece”; „Am chemat un tehnician ca să-mi repare televizorul” în raport cu „Am chemat un tehnician care să-mi repare televizorul” etc. ◊ ~ omonim; e. care este format din cuvinte identice cu ale altui enunț, așezate în ordine identică cu ale acestuia, dar cu o organizare sintactică diferită. Astfel: „Venea pe nesimțite seara” (seara = substantiv subiect) în raport cu „Venea pe nesimțite seara” (seara = adverb complement circumstanțial de timp); „I-am povestit întâmplarea lui Radu” (lui Radu = substantiv în genitiv, atribut) în raport cu „I-am povestit întâmplarea lui Radu” (lui Radu = substantiv în dativ, complement indirect); „A ajuns acolo primul” (a ajuns = verb predicativ; primul = numeral subiect) în raport cu „A ajuns acolo primul” (a ajuns = verb copulativ; primul = numeral nume predicativ) etc.

AȘTEPTA, aștept, vb. I. Tranz. 1. A sta într-un loc pentru a fi de față cînd se întîmplă ceva, cînd se ivește sau vine cineva. V. adăsta. În mijlocul uliței îi așteptau [pe tractoriști] un grup de călăreți îmbrăcați în haine de sărbătoare, cu flori și steaguri. V. ROM. decembrie 1951, 173. [Pasărea] Stă și-așteaptă fără glas, Parcă să măsoare Cum se mută, ceas cu ceas, Umbra după soare. TOPÎRCEANU, B. 10. Ajunge la o căsuță cunoscută, unde era așteptat. NEGRUZZI, S. I 70. Am o mîndră, ca ș-o floare, Ce ne-așteaptă cu mîncare. Acolo, dac-om sosi, Ea frumios ne-o omeni. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 24. Absol. Și-mi iau soții și ne ducem cu căruța la Botoșani, unde așteaptă neguțătorii. SADOVEANU, N. F. 16. Tot aștepta, doar o veni Flăcăul mai curînd. COȘBUC, P. I 282. ◊ Expr. (Ironic) La sfîntul- (sau la moș-) așteaptă = niciodată, la paștele cailor. La sfîntul-așteaptă s-a împlini dorința lui! CREANGĂ, P. 189. ◊ Fig. (Despre un eveniment care urmează să se producă în viața cuiva) Nu știa sărmanul Harap-Alb ce-l așteaptă acasă. CREANGĂ, P. 276. Și pentru cine vrei să mori? întoarce-te, te-ndreaptă Spre-acel pămînt rătăcitor Și vezi ce te așteaptă. EMINESCU, O. I 178. Alte lupte mai mari... îi așteaptă. BĂLCESCU, O. II 12. 2. A avea răbdare, a da răgaz (pentru ca o acțiune să se îndeplinească); a păsui. Bine! fiindcă mă rogi, te-oi mai aștepta încă pînă marți, dară să știi că, de nu mi-i da atuncea banii, are să fie moartea ta. SBIERA, P. 3. ◊ Absol. Să te vedem la treabă, măi Ionuț; că timpul nu așteaptă și tu gîndesc c-ai venit tobă de carte. DAVIDOGLU, M. 10. ◊ (Mai ales în propoziții negative) A sta la îndoială, a ezita; a zăbovi. Cînd mai vede și această mare minunăție, nici mai așteaptă să ieie apă, ci fuga la stăpînă-sa. CREANGĂ, P. 99. Turcii multe nu așteptau, Ci îndată răspundeau: Noi de masă-ți mulțumim, Că n-am venit să prînzim. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 493. ◊ (La imperativ, în amenințări) Stai (puțin)! Așteaptă, cîrjaliule, că eu îți sînt popa de-acu! ALECSANDRI, T. 636. Iară Șalga-i urmărea Și din gură-așa răcnea: Ian așteapt’, așteapt’, așteaptă, Să luptăm la luptă dreaptă. ALECSANDRI, P. P. 59. 3. A trage nădejde, a avea speranță, a nădăjdui, a spera. Prin tunuri, flăcări și ruine, Noi așteptam vremea ce vine. BENIUC, V. 125. Tocmai de la una ca d-ta ți-ai găsit să aștept eu ajutor? CREANGĂ, P. 190. Să trăiți, voinicilor! Astfel de răspuns așteptam de la voi! ALECSANDRI, T. II 32. Cîte fete-s cu cercei... Toate-așteaptă să le cei. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 371. ◊ Absol. Uite-n zare, oamenii așteaptă. Cearcă să le-aduci o zi mai dreaptă. BENIUC, V. 21. ◊ Refl. (Adesea cu determinări introduse prin prep. «la») A fi pregătit (la ceva), a crede, a-și închipui (că ceva se va face într-un anumit fel), a prevedea, a conta (pe ceva). Nu m-am așteptat la una ca asta! ▭ La un astfel de rezultat nu se așteptaseră. PAS, L. I 129. Tata m-a întrebat zîmbind, așa cum mă așteptam: Ce face Colțun? SADOVEANU, N. F. 44. Strînse o dată pe zmeu, tocmai cînd el nu se aștepta. ISPIRESCU, L. 223. O găsește sub strajă, după cum nu se aștepta el. CREANGĂ, P. 269.

Omnia mea mecum porto (lat. „Tot ce-i al meu port cu mine”) – deviza, tradusă în latinește, a filozoiului Bias, unul dintre „cei șapte înțelepți ai Greciei” (vezi). Pliniu relatează că Bias a fost întrebat de concetățenii săi care se grăbeau să părăsească orașul Priene, amenințat să fie cotropit de oștile persane ale lui Cirus (secolul VI î.e.n.), cum de nu-și ia nici veșminte, nici vase, nici alte lucruri din gospodărie. El le-a răspuns calm: „tot ce-i al meu port cu mine”, dînd astfel a înțelege că mai mult decît toate bunurile materiale prețuiesc acumulările spirituale și că adevărata bogăție este ceea ce a adunat omul ca experiență, cunoștințe, înțelepciune, cultură. Desigur, filozoful Bias a răspuns în grecește. Dar traducerea latină a rezistat timpului, așa cum s-a întîmplat cu foarte multe alte expresii din Biblie, mitologie, istorie, care ar fi trebuit citate în ebraică sau în greacă. FIL.

NEAȘTEPTAT, -Ă adj. Negativ al lui așteptat; care nu este așteptat, dorit; p. ext. care vine prin surprindere, la care nu te aștepti, neprevăzut, nebănuit (2), surprinzător; care este deasupra așteptărilor, negîndit (2), nesperat; nenădăjduit (2). Face pace neașteptată cu craiul Sapore. șincai, hr. i, 20/33. Toate era sfărmate și amestecate într-un haos neașteptat. ar (1838), 62²/38. Faime de acestea tendențioase pe noi românii ne dor, însă nu ne vin de loc neașteptate. barițiu, p. a. iii, 112. Mi-ați adus o veste atît de neașteptată, că, zău, nu știu cum să vă mulțumesc! alecsandri, t. i, 300. Stăpînul stărui ca să afle pricina acestei neașteptate hotărîri. odobescu, s. iii, 45. Lăuda pe fiul de împărat pentru o așa nimerită și neașteptată alegere. ispirescu, l. 38. Poate că încă un motiv al neașteptatei măsuri sîngeroase venite de la un om așa de bun era tocmai întoarcerea lui Dimitrie. iorga, l. i, 318. Ceva neașteptat mă pironi pe loc. hogaș, dr. i, 37. Un pact care a doua zi răspundea într-o manevră neașteptată la Cameră. c. petrescu, c. v. 178. În fața acestei descoperiri neașteptate, rămășița de îndîrjire a lui Tudor Șoimaru pieri ca printr-un farmec. sadoveanu, o. v, 595. Intervențiile personale, unele ciudate și neașteptate. oprescu, i. a. iii, 18, cf. 35. Teamă mi-a fost de lacrima ta, fată, Și ea s-a ivit neașteptată. arghezi, vers. 303. Poetul ne surprinde prin adevărul neașteptat al notației sale. vianu, s. 30. Cînd tăcu, îl întrebă neînțelegătoare, cu o îndîrjire feminină neașteptată. camil petrescu, n. 144. Se vedea cît de colo că întîlnirea asta neașteptată nu-l bucura. galan, b. i, 289, cf. ii, 43, 178. Unde-i domnul lacomachi? întrebă vizitatorul neașteptat. tudoran, p. 15. Anghel își plecă fruntea încet, cuprins de o neașteptată oboseală. preda, d. 58. Bătrîna se gîndi cu o mulțumire neașteptată. t. popovici, se. 47, cf. 62. Poate era puțin speriat și cu siguranță mîniat de întîmplarea asta cu totul neașteptată. barbu, ș. n. 126. Prilejuiește astfel celor patru frați... o întîlnire neașteptată. contemp. 1962, nr. 796, 2/7. Sportul, desigur, ar putea oferi tot felul de scene tari, întorsături neașteptate. tribuna, 1962, nr. 267, 2/2. ◊ (Adverbial) Omul dinăuntru ridică neașteptat ochii spre fereastră și cercetă întunericul bănuitor. c. petrescu, s. 34. Sînt nenorociri care pot veni neașteptat, să curme cea mai calmă și durabilă fericire. id. î. ii, 271. (Legat de un adjectiv sau de un adverb prin prep. „de”, exprimă ideea de superlativ absolut) Neașteptat de bine. – pl.: neașteptați, -te. – pref. ne- + așteptat.

INTEROGATIVĂ s. f. (< adj. interogativ, -ă, cf. lat. interrogativus, fr. interrogatif): propoziție întrebătoare; propoziție prin care se formulează o întrebare. Este marcată gramatical prin intonație interogativă, prin cuvinte interogative (cu care poate începe) – cum ar fi pronumele, adjectivele și adverbele interogative – și prin topica termenilor din structura ei (deosebită de aceea a enunțiativei), iar grafic prin semnul întrebării, care se așază la sfârșit. Are aspectul unei propoziții independente sau regente. ◊ ~ propriu-zisă (reală): i. care cere un răspuns (o informație cu privire la o acțiune, la un autor, la un obiect sau la o circumstanță necunoscută, considerată ca reală). Se construiește cu indicativul și poate avea aspectul unei propoziții independente sau al unei propoziții regente principale în cadrul frazei: „Să mă încred în voi?” (C. Negruzzi); „Darie, ce armă vei făuri tu pentru această bătălie?” (Z. Stancu); „Ce spui tu, străine?” (D. Bolintineanu); „Unde sunt părinții voștri?” (B. Șt. Delavrancea); „De ce trebuie să intrăm în Cetate la Suceava noaptea?” (M. Sadoveanu). ◊ ~ totală: i. care cuprinde o întrebare referitoare la predicat. Ea cere în răspuns un adverb de afirmație sau de negație: „N-o să aluneci cu el, mă?” (I. L. Caragiale); „Adeveritu-s-au vorbele mele?” (Ion Creangă); „Au ieșit cu oile la păscut?” (M. Sadoveanu). ◊ ~ parțială: i. care cuprinde o întrebare referitoare la altă parte de propoziție decât predicatul (subiect, atribut, complement). Ea cere în răspuns partea de propoziție la care se referă întrebarea: „De dreapta cui ascultă el, / Din leu turbat făcându-l miel?” (G. Coșbuc); „Dar mai întâi care va fi chipul de răscumpărare adoptat de această lege?” (M. Kogălniceanu); „Dar de ce întrebi de el?” (M. Preda); „Unde ai să ajungi cu inima asta a ta?” (M. Sadoveanu). ◊ ~ directă: i. care cuprinde o întrebare adresată direct interlocutorului și care cere obligatoriu un răspuns. Astfel: „Și de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag?” (M. Eminescu); „Poți opri vântul, apa și gurile oamenilor?” (Ion Creangă); ◊ ~ indirectă: i. prin care vorbitorul reproduce o întrebare sub forma unei subordonate ce depinde de un termen regent cu sens de informare (i. este introdusă în acest caz printr-o conjuncție sau printr-un pronume, adjectiv sau adverb interogativ-relativ). Astfel: „Mam’mare... îl întreabă dacă-l mai doare nasul” (I. L. Caragiale); „Nu se poate ști cine a tras manivela” (idem); „Să-mi răspunzi când a plecat măria-sa Alexăndrel” (M. Sadoveanu). ◊ ~ retorică (falsă): i. care nu cere un răspuns (întrebarea pusă prin acest fel de i. este echivalentă de fapt cu o constatare și subliniază un adevăr incontestabil). Astfel: „Au doară nu mi-ați jurat și mie credință?... Nu m-ați ales voi?” (C. Negruzzi); „Și iar lua mama nănașa din coardă, și iar ne jnăpăia, dar noi parcă bindiseam de asta?” (Ion Creangă); „De ce m-ați dus de lângă voi? / De ce m-ați dus de-acasă?” (O. Goga). ◊ ~ optativă: i. care cere un răspuns, o informație cu privire la o dorință. Se construiește cu modul optativ sau (mai rar) cu modul conjunctiv (perfect), ca de exemplu „Tu așa ai face?” (M. Sadoveanu); „Cum? Să fi rămas acasă?”. ◊ ~ dubitativă: i. prin care se exprimă îndoiala vorbitorului cu privire la ceva. Se construiește cu modul prezumtiv sau cu modul conjunctiv: „Mihai, oare să fi existând strigoi?” (D. Zamfirescu); „Acesta să fie Potcoavă?” (M. Sadoveanu). ◊ ~ potențială: i. prin care se exprimă ideea de posibilitate în legătură cu un anumit fapt. Se construiește cu modul conjunctiv sau cu modul optativ: „Ce să facem dom’ perceptor?” (L. Rebreanu); „Ce ai zice când ți-ar strica cineva somnul?” (Ion Creangă). ◊ ~ imperativă: i. prin care se exprimă, în mod indirect, o poruncă, o rugăminte, un îndemn etc. Se construiește cu modul indicativ și are aspect negativ: „De ce nu-mi dai odată cartea?” (= Dă-mi odată cartea!). ◊ ~ neafectivă (neexclamativă): i. care nu indude și atitudinea afectivă a vorbitorului (v. în acest sens marea majoritate a exemplelor date la categoriile de i. de mai sus). ◊ ~ afectivă (exclamativă): i. care include și atitudinea afectivă a vorbitorului, ca de exemplu „Adică să fiu eu în adevăr stăpânitorul credincioșilor?!” (I. L. Caragiale); „Să-i dea mămițica lăptic băiatului?!” (idem); „Cum?... S-o omoare și pe asta după ce-a asuprit două femei?!” (M. Sadoveanu); „Aveam o piele-n pod, de miel, / Doar nu veți fi vândut-o?!” (G. Coșbuc).

dar¹ [At: PRAV. 39 / V: (îpf) da, (îvp) ~ă, ~î, (îvr) deară / E: nct] Exprimă: 1 c Opoziția dintre două stări, acțiuni etc. săvârșite sau suportate de subiecți diferiți Tu râzi, dar eu plâng. 2 c Opoziția dintre două stări, acțiuni etc. săvârșite sau suportate de același subiect în circumstanțe diferite Azi te bucuri, dar mâine vei plânge. 3 c Opoziția dintre o intenție și realitatea care o infirmă L-aș cumpăra, dar nu-mi ajung banii. 4 c Contrastul evidențiat prin raportare negativă la unul din elemente Lucrează nu repede, dar bine Si: ci. 5 c Opoziția dintre un obiect inaccesibil și un echivalent oferit în schimbul obținerii lui Cere-mi orice, dar mai dă-mi o șansă. 6 c Opoziția dintre ceea ce se simulează și ceea ce există în realitate Le făcea de se tocmeau, dar știa socoteala: cât cereau, atât le dădea. 7 c Opoziția dintre două eventualități ale unei alternative Dacă mă va ajuta, bine, dar dacă nu, mă voi descurca singur. 8 c Opoziția dintre două grade diferite de manifestare a unei acțiuni, a unei stări etc. în împrejurări diferite E frig, dar mai frig a fost ieri. 9 c Tratamentul diferențiat aplicat unor elemente distincte, în legătură cu săvârșirea aceleiași acțiuni, cu manifestarea aceleiași stări etc. Să plătească țăranii câte patru bani, dar nu boierii. 10 c Diferențierea unui element aparținând unui grup sau unei clase, prin evidențierea unei trăsături E la fel de înalt ca ceilalți, dar mai slab. 11 c Evidențierea unui element cu rol de catalizator în săvârșirea unei acțiuni, în manifestarea unei stări etc. Totul mergea bine și înainte, dar venirea ta ne-a dat mai mult curaj. 12 c Evidențierea unui element ca factor suplimentar, care se adaugă la altele de același fel Nu numai că e neplăcut, dar e și util. 13 c Evidențierea unui element ca factor de excepție față de celelalte elemente avute în vedere la un moment dat Fac orice, dar asta nu. 14 c Evidențierea unui element ca factor de excepție care fusese omis (neintenționat) Ai crezut că e destul, dar la ceilalți nu te-ai gândit. 15 c (Adesea urmat de și) Semnalarea voit distinctă a cumulării pe baza similitudinii relaționale la un mod de acționare, de manifestare etc. O fac pentru tine, dar și pentru ceilalți. 16 c Asocierea la o acțiune, la o stare etc. existente, deși greu de imaginat sau de admis, și, ca atare, deductibile pentru orice alt element comun Munte cu munte se întâlnește, dar om cu om Si: (pfm) darămite. 17 c Restrângerea săvârșirii unei acțiuni, a manifestării unei stări, a unei însușiri, a unei perioade etc. prin evidențierea unui aspect advers E drăguță, dar cam proastă. 18 c Restrângerea săvârșirii unei acțiuni, a manifestării unei stări, a unei circumstanțe etc. prin evidențierea unei obiecții Era o izbândă mare, dar prea însângerată. 19 c Restrângerea săvârșirii unei acțiuni, a manifestării unei stări, a unei circumstanțe etc. prin evidențierea unei precizări Se așază pe scaun, dar drept în mijlocul camerei. 20 c Restrângerea săvârșirii unei acțiuni, a manifestării unei stări, a unei circumstanțe etc. în urma unei nuanțări Folosește-l, dar cu măsură. 21 c Restrângerea^[1] săvârșirii unei acțiuni, a manifestării unei stări, a unei circumstanțe etc. în urma unei specializări Era un cizmar vestit, dar numai pentru încălțăminte de iarnă. 22 c Întreruperea unei acțiuni printr-o acțiune cu caracter opus Porni vesel, dar în prag se opri. 23 c Continuarea unei acțiuni printr-o acțiune cu caracter opus Pleacă hotărât, dar, pe la jumătatea drumului, întoarse. 24 c Evidențierea unui element advers care reprezintă ceea ce nu este permis Cu rudele petrece, dar afaceri nu face. 25 c Opoziția dintre două elemente din care unul reprezintă un efect negativ Cafeaua e plăcută, dar provoacă insomnii. 26 c Opoziția dintre două elemente din care unul reprezintă un efect sub așteptările scontate Planul a fost bun, dar isprava mică. 27 c Opoziția dintre două elemente din care unul reprezintă un impediment în săvârșirea unei acțiuni, în manifestarea unei stări etc. Vrea să doarmă, dar e prea mult zgomot. 28 c Inhibiția în legătură cu săvârșirea unei acțiuni, cu manifestarea unei stări etc. Vroiam să plâng, dar nu puteam. 29 c Reticența în legătură cu săvârșirea unei stări etc. I-aș spune, dar mă tem să nu-l jignesc. 30 c Incapacitatea^[2] în legătură cu săvârșirea unei acțiuni, cu manifestarea unei stări etc. Vrea, dar nu poate. 31 c Schimbarea unei decizii în urma manifestării unei stări etc. Am vrut să vin dar, chibzuind mai bine, m-am răzgândit. 32 c Manifestarea unei reticențe care reprezintă o condiție de a cărei acceptare depinde săvârșirea unei acțiuni, manifestarea unei stări etc. Vreau să-ți spun ceva, dar să nu te superi. 33 c Impunerea unei condiții de a cărei realizare depinde săvârșirea unei acțiuni, manifestarea unei stări etc. Fă ce-oi face, dar vino azi la mine. 34 c Impunerea unei anumite clauze în legătură cu săvârșirea unei acțiuni, unei manifestări etc. O vei primi, dar nu înainte de majorat. 35 c Impunerea unei anumite interdicții în legătură cu săvârșirea unei acțiuni, cu manifestarea unei stări etc. Privește, dar nu atinge nimic. 36 c Condiționarea săvârșirii unei acțiuni, a manifestării unei stări etc. printr-un ultimatum Ți-l împrumut, dar pentru ultima dată. 37 c Condiționarea săvârșirii unei acțiuni, a manifestării unei stări etc. printr-un avertisment Fă cum vrei, dar ai s-o pățești. 38 c Impunerea unei condiții ce reprezintă o răsplată pentru săvârșirea unei acțiuni, pentru manifestarea unei stări etc. Du-te și caută, dar să merite osteneala. 39 c Manifestarea satisfacției în legătură cu săvârșirea unei acțiuni, cu manifestarea unei stări etc. A durat cam mult, dar măcar am făcut un lucru bun. 40 c Motivarea nerealizării a unei acțiuni, a unei intenții etc. Ar mai fi rămas, clar se grăbea să ajungă la gară. 41 c Prezentarea unei explicații pentru înlăturarea unei anumite stări de spirit, a unei atitudini, a unui sentiment etc. Scuză-mă, dar ți-am adus o carte de la prietena ta. 42 c Invocarea unei scuze pentru înlăturarea unei anumite stări de spirit, a unei atitudini, a unui sentiment etc. Cred că ești supărat, dar nu sunt eu de vină. 43 c Opoziția dintre două elemente din care unul reprezintă consecința săvârșirii unei acțiuni, a manifestării unei stări etc. Văd ce frumos se prăvălește apa în cascadă, dar mi-e tare frică. 44 c Enunțarea unei restricții concesive care compensează un aspect, o apreciere (de obicei negative), în legătură cu săvârșirea unei acțiuni, cu manifestarea unei stări etc. E tânără, dar deșteaptă Si: cu toate acestea. 45 c Enunțarea unei restricții concesive reprezentând factorul care, deși ar fi trebuit să declanșeze săvârșirea unei acțiuni, manifestarea unei stări etc., nu le declanșează S-a înnorat, dar nu a plouat Si: cu toate acestea, totuși. 46 c Enunțarea unei restricții concesive reprezentând factorul care, deși ar fi putut să favorizeze săvârșirea unei acțiuni, manifestarea unei stări etc., nu le favorizează Ne cunoșteam, dar nu ne vorbeam. 47 c Enunțarea unei restricții concesive reprezentând factorul care, deși ar fi putut să împiedice săvârșirea unei acțiuni, nu o împiedică Cetatea a fost distrusă, dar, în mai puțin de două decenii, a renăscut. 48 c Enunțarea unei restricții concesive reprezentând factorul care, deși ar fi putut să împiedice constatarea unei stări, nu o împiedică E o zi senină de toamnă, dar cât de trist e totul! 49 c Enunțarea unei restricții concesive reprezentând factorul care, deși cunoscut, nu este luat în considerare Mi-ai spus de atâtea ori, dar nu te-am crezut. 50 c Enunțarea unei restricții concesive ce reprezintă o hotărâre care, deși luată, nu este respectată Am stabilit așa, dar vom face altfel. 51 c Enunțarea unei restricții concesive ce reprezintă un resentiment care, deși există, nu poate împiedica manifestarea unei stări de spirit contrare Se teme de el, dar nu-l urăște. 52 c Enunțarea unei restricții concesive ce reprezintă o interdicție care, deși exprimată, nu este respectată Ți-am spus să taci, dar tu n-ai ascultat. 53 c Enunțarea unei restricții concesive ce reprezintă o consecință negativă care apare în ciuda desfiderii ei Ție îți arde să glumești, dar nu-i de glumit. 54 c Enunțarea unei restricții concesive ce reprezintă manifestarea unei atitudini de indiferență, în ciuda evidenței care ar trebui să o împiedice Ai dreptate, dar te-ascultă cineva? 55 c Enunțarea unei restricții concesive ce reprezintă un factor care, deși favorabil, este, totuși salutar Au fost înfrânți, dar înfrângerea i-a ferit de alte nenorociri. 56 c Enunțarea unei restricții concesive ce reprezintă un impediment care, deși luat în considerare, este sau trebuie să fie depășit Mi-e greu, dar voi rezista. 57 c Enunțarea unei restricții concesive ce privește un impediment care va fi depășit prin resemnare sau acceptare Scrâșni din dinți, dar n-avea încotro. 58 c Enunțarea unei concesii ce privește imposibilitatea atingerii unui grad maxim de manifestare a unei stări, a unei însușiri etc., în ciuda oricărei comparații Am mai văzut femei frumoase, dar ca asta niciodată. 59 c Imposibilitatea obținerii unui lucru în ciuda oricărei concesii Cere-mi orice, dar asta nu se poate. 60 c Imposibilitatea realizării unui scop propus, din cauza ineficienței oricărui efort în acest sens L-am dojenit, dar în zadar. 61 c Imposibilitatea realizării unui scop propus, din cauza inutilității oricărui efort depus în acest sens Căută din nou, dar nu găsi nimic. 62 c (În legătură cu un imperativ) Evidențierea manifestării unei stări de nerăbdare Dar deschideți odată! 63 c Evidențierea manifestării unei stări de admirație Măi, da’ frumos mai cânți! 64 c Evidențierea unei mustrări Da’ nu ți-e rușine? 65 c Schimbarea ideii într-o comunicare prin enunțarea unui aspect nou Știu că s-a accidentat, dar cum s-a întâmplat asta? 66 c Schimbarea ideii într-o comunicare prin enunțarea unui subiect nou Eu plec la mare, dar tu ce vei face? 67 c Schimbarea ideii într-o comunicare prin adresarea către un interlocutor nou Voi puteți pleca, dar tu mai rămâi. 68 c Schimbarea ideii într-o comunicare prin completarea unei relatări cu noi elemente, explicații etc. Asta era situația cumpărărilor, dar, în privința vânzărilor, lucrurile nu mai erau atât de bune. 69 c Schimbarea ideii într-o comunicare prin manifestarea unei dorințe Am auzit, dar aș vrea să văd cu ochii mei. 70 c Schimbarea ideii într-o comunicare prin exprimarea unei rugăminți Am greșit, dar nu te supăra, căci voi rezolva problema. 71 a Schimbarea ideii într-o comunicare prin exprimarea unei aprecieri E un om așa voinic, dar cât de blânde îi sunt privirile! 72 c Schimbarea ideii într-o comunicare prin manifestarea unei stări de entuziasm Mai întârziem puțin, dar ce bine că plecăm! 73 c Schimbarea ideii într-o comunicare prin adresarea unui îndemn Unii reușesc, alții nu, dar încearcă și tu. 74 c Schimbarea ideii într-o comunicare prin adresarea unui ordin Operațiunea a eșuat; dar să lăsăm asta, căci avem altele de făcut. 75 c Schimbarea ideii într-o comunicare prin enunțarea unui avertisment Pleacă dacă vrei, dar o să ai necazuri. 76 c Schimbarea ideii într-o comunicare prin enunțarea unei amenințări Nu va păți nimeni nimic, dacă faceți ce spun eu, dar vai de cei ce n-ascultă. 77 c Schimbarea ideii într-o comunicare prin manifestarea unei stări de indignare Dar cum îndrăznești să faci așa ceva? 78 c Schimbarea ideii într-o comunicare prin manifestarea unei stări de iritare Am așteptat o lună, două, un an, dar cât să mai aștept? 79 c Schimbarea ideii într-o comunicare prin manifestarea unei stări de regret Eram tânăr și viața mi se părea un joc, dar s-au dus acele vremuri. 80 c Schimbarea ideii într-o comunicare prin manifestarea unei stări de surprindere Dar e cu neputință ceea ce spui! 81 c Schimbarea ideii într-o comunicare prin manifestarea unei stări de incertitudine Au sosit cumpărătorii casei; dar oare-s cumpărători sau doar vor s-o vadă? 82 c Schimbarea ideii într-o comunicare prin manifestare unei stări de nehotărâre Știu că nu prea am timp de pierdut, dar dacă aș merge și eu cu voi? 83 c Schimbarea ideii într-o comunicare prin manifestarea unei stări de nedumerire Sunt bune fructele, dar de unde să mai iau acuma? 84 c (Adesea cu caracter deictic) Concentrarea unei comunicări afirmative sau interogative într-o concluzie Să facem, dar, așa cum ni se spune Si: așadar. 85 c (Îvp; îcs) ~ însă Manifestarea unei atitudini cu nuanță emfatică Dar însă și eu am crescut pe câmpul Bărăganului. 86 c Enunțarea unei concluzii cu caracter opozițional față de ceea ce a fost anterior exprimat Mie dar prea puțin îmi pasă dacă se va întâmpla așa. 87 c Enunțarea unei concluzii cu caracter concesiv față de ceea ce a fost anterior exprimat Să-ți povestesc eu dar, deși n-am fost acolo. 88 c Enunțarea unei concluzii care reprezintă o replică dată cuiva într-o comunicare Dar, ia spune, mâine ce ai de gând să faci? întrebă el Si: așadar, deci. 89 c (Îf da) Introducerea unui comentariu incident (conținând o anumită apreciere) S-a întâmplat odată – da-i mult de atunci – să lipsească nemotivat. 90 c (Înaintea unui termen care se repetă) Insistența asupra unei idei într-o comunicare Mă apuc serios de lucru, dar serios! 91 c Întărirea unui răspuns afirmativ Da’ sigur că da! 92 c (Îe) D’apoi (bine) sau ~ cum să nu Răspunsul negativ la o propunere. 93 c (Îe) ~ aș! Nici gând! 94 c (Înv) Afirmație categorică în cadrul unui dialog El ți-a dat scrisoarea? – Dar; l-am întâlnit la poartă. 95 av (Pop; îs) Păi ~! Bineînțeles. 96 av (Pop; îas) Desigur. corectat(ă)

SLUGĂ, slugi, s. f. 1. Persoană (mai ales bărbat) angajată de cineva cu luna sau cu anul, pentru a munci în gospodăria (în casa, în prăvălia) acestuia, fiind retribuită în bani sau în natură. V. servitor, argat, rîndaș. Hotărîse să plece slugă unde-o nimeri, cu nevastă cu tot. VORNIC, P. 20. Slugi începură a umbla cu băuturi răcoritoare. SADOVEANU, O. VII 89. Dionis s-a băgat iar slugă la prăvălie. GALACTION, O. I 85. Decît slugă la ciocoi, Mai bine cioban la oi. ANT. LIT. POP. I 14. ◊ (Învechit și popular, m.) S-au ascuns sub o lespede sub mare, anume numai ca pe bietul slugă să-l piardă. BOTA, P. 87. Dar el te iubește oare? l-a-ntrebat sluga cel prost. PANN, P. V. II 94. ◊ Expr. A ajunge slugă la dîrloagă v. dîrloagă. ♦ Fig. Persoană subordonată alteia și obligată (din cauza condițiilor sociale în care se află) să-i execute voința. În societatea feudală... artistul era în plină atîrnare, sluga, robul unui papă ori al unui duce. GHEREA, ST. CR. I 231. 2. Fig. Persoană care reprezintă sau apără orbește interesele altuia, în schimbul unor avantaje materiale. Dima, încuviințînd încă o dată buna rînduială cu care se apărau prietenii lui din Pașcani împotriva slugilor stăpînirii, a putut povesti mai departe. GALAN, Z. R. 290. Mie nu-mi priește, și țării nu-i doresc Un domn, supusă slugă a craiului leșesc. ALECSANDRI, T. II 74. 3. (Învechit, de obicei întregit prin «dumitale» sau «dumneavoastră») Formulă de salut sau de răspuns la salut. Cine-a întîlnit vreodată în calea sa un popă îmbrăcat cu straie sărăcuțe... mergînd cu pas rar, încet și gînditor, răspunzînd îndesat «sluga dumitale» cui nu-l trecea cu vederea...! CREANGĂ, A. 133. Bună ziua, jupîne... – Sluga d-voastră. CONTEMPORANUL, III 821. 4. (Învechit) Slujitor înarmat de pe lîngă casa sau din suita unui boier. Banul Mărăcină... A plecat în lungă cale Cu ceata slugilor sale Și cu cincizeci de voinici Adunați toți de pe-aici. ALECSANDRI, P. II 82. [Andrei] văzu trecînd pe dinainte-i un arap negru, purtînd în mînă o coasă grozavă. El întrebă cine are o slugă cu un chip așa de neplăcut. BĂLCESCU, O. II 392. La capu-i străjuiește Pandelaș, un grec voinic Cu pistoale sub ilic, Slugă veche și iubită De stăpînu-i dăruită. ALECSANDRI, P. P. 135.

zice vb. III. tr. 1 (despre oameni; compl. indică silabe, cuvinte, grupuri de cuvinte etc.) A exprima prin viu grai; a spune, a rosti cu voce tare. Robul, văzînd că nu capătă răspuns, a zis iar (CAR.). ♦ A se adresa cuiva (pentru comunicare, cu o întrebare etc.). Dar d-ta, moșule, n-o să ne spui ceva? am zis cătră bătrînul pădurar (c. NEGR.). ◊ expr. Mai zi o dată = repetă. (fam.) A-i zice cuiva una = a se exprima dezagreabil față de cineva. A-i zice cuiva (un lucru) de la obraz v. obraz. A-i zice (cuiva) cîteva să-i trosnească urechile (sau fălcile) v. trosni. ♦ A cere cu insistență; ext. a ruga. Ți-am zis eu să-mi dai fragi? (COȘB.). ♦ A promite. Mi-a zis că o să ne căsătorim. ◊ expr. Zis și făcut = pus în aplicare cu promptitudine. ♦ (compl. indică sunete, silabe, cuvinte) A emite cu ajutorul organelor vorbirii; a articula, a pronunța. A zis cuvîntul de „venetic” (ALECS.). ◊ expr. A zice nu = a refuza; a nega, a tăgădui, a se opune, a rezista. Nu zi ba de te-oi cuprinde, Nime-n lume nu ne vede (EMIN.). A zice da = a afirma, a accepta, a consimți. Domițian se mulțumea să zică da (BASS.). Mai bine zis (sau a zice, zicînd) = mai exact, mai precis exprimat. Nu l-au cunoscut pe adevăratul Bălcescu; mai bine zis n-au voit să-l cunoască (SADOV.). Ca să zic așa = (adesea în constr. incidente, fără val. semantică) dacă îmi este permis să mă exprim astfel. Lirismul există, ca să zic așa, în substructură, ca ceva natural (CONST.). În treacăt fie zis = fară a insista; tangențial. A nu zice nici da, nici ba v. ba. A nu zice bob v. bob. A nu (mai) zice (nici) cîrc v. cîrc. A nu zice (nici) două v. doi. A nu (putea) zice nici mac v. mac. Să nu zici (sau nu zi) vorbă mare v. mare. Cît ai zice mei v. mei. A nu zice nici mîc v. mîc. Cît ai zice pește v. pește. A nu (sau fără a) zice (nici) pis v. pis. A nu zice nici vorbă, nici poveste v. poveste. A zice (la sau cîte) verzi și uscate v. verde. 2 (compl. indică gînduri, idei, judecăți, opinii, știri etc.) A aduce la cunoștința cuiva sau a face cunoscut prin cuvinte; a comunica, a exprima. Duduca mi-a zis că-i trebuie un fecior (FIL.). ♦ A menționa, a relata, a scrie. Basarab, după cum zice istoricul... la a șaptea carte a istoriei lui, fost-au pe vremea lui Sultan Murat (BIBLIA 1688). ♦ (compl. indică fapte, întîmplări reale ori prezentate ca basme, anecdote etc.) A expune, a istorisi. P-aici, ziceau bătrînii, o boltă arătînd, Intră o jună doamnă, frumoasă și fugînd De cetele tatare (ALEX.). ◊ (în constr. incidente, pentru redarea limbii vorbite, adesea cu intenția de a sublinia ideea exprimată) Sufeream, zic, amarnic (BLA.). ◊ (impers.; ca formulă inițială în basm) Zice că odată, acu vreo sută și nu știu cîți ani, a dat poruncă Dardarat, împăratul iadului, să s-adune dinainte-i diavolii (CAR.). 3 A sfătui, a îndemna; a porunci, a ordona. Spune, zise foarte binevoitor, deși cu oarecare nerăbdare, prefăcutul (CAR.). 4 (compl. indică păreri, aserțiuni etc.; de obicei determ. de compliniri introduse prin conj. „ca”) A afirma, a declara, a face cunoscut (public); a susține, a pretinde. Dacă toți ceilalți zic că trei și cu patru fac cinci, zi și dumneata la fel cu ei (CA. PETR.). ◊ expr. Tu ai zis-o, se spune pentru a marca părerea sau aprobarea cuiva. Ce-am zis eu? = nu ți-am spus? vezi că am avut dreptate? A zice că este așa v. așa. A zice că nu este (sau nu-i) așa v. așa. ♦ (cupron. în dat.) A face reflecții (în gînd); a gîndi. Mi-am zis: Voi scrie trei romanțe (MINUL.). ♦ (înv., pop.) A dovedi. Mișca și el picioarele alene unul după altul înaintea lui, numai să zică că umblă (ISP.). 5 (compl. indică gînduri, sentimente, intenții etc. ascunse sau fapte, întîmplări, situații la care cineva a luat parte) A destăinui, a mărturisi, a divulga. Taina aceasta vecinic la om nu va fi zisă (HEL.). ◊ expr. Între noi fie zis = în mod confidențial. ♦ (înv., pop.) A întreba. Da ce-ai uitat, dragul tatei, de te-ai întors înapoi, zise craiul cu mirare (CR.). ♦ (pop., fam.) A răspunde. Să fi scris el?... N-aș ști ce să zic (DELAVR.). 6 (înv., pop.) A recita. Să pună pe Apostol să zică „ Tatăl nostru” (REBR.). ♦ ext. A citi. De suflet să-mi grijesc La un popă creștinesc, Care zice din psaltire, în cea sfîntă monastire (POP.). 7 (înv.) A însemna. ◊ Loc.conj. (Care) va (sau vrea, vra) să zică v. vrea. ◊ expr. Cum s-ar zice sau ce se zice = a) adică, va să zică. Dînsul este băiatul cucoanei noastre, cum s-ar zice, prințul cel tînăr (CĂL.); b) de exemplu. (Ce) vrea (sau va, vra) să zică sau, refl., ce se zice v. vrea. Va (sau vrea, vra) să zică v. vrea. 8 A pune (cuiva) un nume; a da (cuiva sau la ceva) o denumire, un titlu, un calificativ; a i se adresa cuiva cu un nume, cu un titlu, cu un calificativ. Fane Chiriac nu e tocmai un gazetar: Zi-i eseist, zi-i filozof, dar nu ziarist (VIN.). ♦ spec. A porecli. Lumea îi zicea Ion Prostălaul (CĂL.). ♦ A se adresa cuiva cu termenul de... M-am trezit pe nesimțite că-mi zice satul: „dumneata” (GOGA). ◊ expr. A zice cuiva sau la ceva pe nume v. nume. Zi-i pe nume! v. nume. 9 A reproșa, a obiecta. Dacă nu fac curat, îmi zice că sînt leneș. ◊ expr. Să nu zici că... = să nu-mi reproșezi că... Dacă o pățești, să nu zici că nu ți-am spus! A nu-i zice cuiva negri ți-s ochii v. negru. ♦ (în forma neg.) A tăgădui, a contesta. Frumos ești, n-am ce zice! 10 A avea sau a-și exprima o părere, a se pronunța într-o chestiune; a gîndi, a socoti, a crede. Grădina zoologică e foarte frumoasă, dar eu zic să mai mergem și-acasă (SOR.). ◊ expr. (Că) bine zici! = bună idee! așa este. Că bine mai zici tu, nevastă (CR.). Zi... = a) judecă, socotește, dă-ți părerea; b) așadar, prin urmare. Ce-ai zice... ? = ce părere ai avea? cum ți-ar părea? Să zicem (că) = a) să presupunem, să admitem (că). Să zicem că n-a căzut (CAR.); b) de exemplu. Mîine, să zicem că nu poți, dar poimîine, trebuie să fii acolo (PRED.). (Așa mai) zic și eu = (așa) e bine; (așa) e convenabil. Bravo, o lăudă ironic comisarul, așa elevă zic și eu (CĂL.). Ba că bine zici! v. ba. ♦ A face comentarii; a critica. ◊ (refl. pas.) Multe se ziceau pe sama fetei împăratului Roș (CR.). ◊ expr. A nu (mai) avea ce zice v. avea. 11 expr. S-a zis cu (cineva) = nu mai are nici o scăpare. 12 (la optat, sau la conjunct.) A avea sau a lăsa impresia că... Numai ca să zică și el că face ceva, bălăcea cu nuiaua prin apă (ISP.). 13 (pop.) A cînta (din gură sau dintr-un instrument); a doini, a hori. Își puse și el puterile și zicea din fluier niște doine de te adormea (ISP.). ◊ expr. A zice pe o (sau din) strună v. strună. • prez.ind. zic; perf. smp. zisei; part. zis. /lat. dicĕre.

ALT¹, ALTĂ I. adj. nehot. (pl. alți, alte; gen.-dat. sg. altui, altei, pl. altor), 1 Care nu e aceeași persoană sau același lucru: alți oameni; alte împrejurări ¶ 2 Pe lîngă alte adj. num. ori pron.: am mai mers ~e trei ceasuri și abia am ajuns; ~ cineva nu știu să mai fi fost ¶ 3 pop.: ~ă-aia, ~e-alea, expresiune pentru a arăta ceva nehotărît, ceva ciudat ori neplăcut: parcă-i ~ă-aia; de aici înțelesul de ceva urît, ceva monstruos ce se arată: credeai că este ~ă-aia, nu ființă de om (ISP.); ceva ce te face să te bolnăvești: tremura de gîndeai c’au dat ~e-alea peste el (GR.-N.), de unde, sensul de boală grea, epilepsie, ș. a.: Mama Stanca, apucată ea de ~e-alea... o rupse la picior (DLVR.); mă faci să intru în ~e-alea cu nebuniile tale (CAR.) ¶ 4 Pe lîngă adv.: ~ nimic nu știu să-ți mai spun ¶ 5 ~ fel 👉 ALTFEL ¶ 6 proverb: Parcă-i (de) pe ~ă lume, se zice de cineva cufundat în gînduri, care e străin de ce se petrece; – a o întoarce pe ~ă foaie, a schimba mereu tonul sau a căuta să prezinte lucrurile cum îi convine mai bine; – asta-i ~ă căciulă, se zice pentru a arăta că un lucru s’a schimbat, că într’o convorbire nu s’a spus ce trebuia și pe urmă se ajunge la înțelegere: asta i ~ă căciulă, mai putem sta acum de vorbă (JIP.); cu același înțeles și: ~ă gîscă sau ~ă vorbă ¶ 7 De ~ă parte, și elipt. de alta (opus lui pe de o parte): de o parte mă îndemna să plec, de ~ă parte ar fi voit să mai rămîiu; pe de o parte l-a cuprins spaima, pe de alta s’a îndrăcit de ciudă (CRG.) ¶ 8 ‡De ~ă, de altfel: în zilele acestui Domn de ~ă trăia boierii bine (LET.) ¶ 9 ‡~ă oară odinioară (👉 ALTEORI) ¶ 10 ~ă dată 👉 ALTĂDATĂ. II. ALTUL, ALTA pron. nehot. (pl. alții, altele; – gen. dat. sg. altuia, alteia, pl. altora). 1 Cineva sau ceva străin, deosebit de cei de față sau de cei cunoscuți, care nu e aceeași persoană sau același lucru: fie-care se ține mai cuminte decît ~ul (PANN); nu e frumoasă pălăria asta, dă-mi alta; proverb: cine sapă groapa ~uia cade singur în ea; – ce ție nu-ți place, ~uia nu face; – îi intră pe-o ureche și-i iese pe alta ¶ 2 Pe lîngă adj. sau alt pron: cine (sau care) ~ ar fi putut face așa ceva? n’am mai văzut pe nimeni altul ¶ 3 Asociat sau în opozițiune cu unul: și-au jurat credință unul ~uia; proverb: unuia îi place popa, ~uia preoteasa; și unii și alții sînt tot așa de răi ¶ 4 Unul ca ~, deopotrivă: femei una ca alta de tinere (ISP.). III. ALTA, ‼ALT, †ALTĂ Mold. (pl. altele) pron. nehot. 1 Altceva, alt lucru: i-a trăsnit acum alta prin minte; biserica Episcopiei nu se deosebește prin altă decît prin o clopotniță (NEGR.); am altele acum pe capul meu ¶ 2 Alta... alta, una... alta: alta e a auzi și alta a vedea ¶ 3 Pe lîngă adj. sau alte pronume: mai știu eu multe altele despre tine; ce alta ți-aș mai putea oare spune acum? ¶ 4 Pe lîngă adv.: nimic alta (sau alta nimic) nu mai știu ¶ 5 Asociat sau în opozițiune cu una: unii susțin una, alții alta; una îI întrebi și alta răspunde (CAR.); una... și alta, întîiu... și al doilea: s’au sfătuit omul cu femeia să dee fata după dînsul, una că-i foarte harnic și cuminte și alta că și fata se cam trage după dînsul (SB.); pînă una alta, deocamdată; ce mai una alta? ce să mai lungim vorba? ce să mai pierdem timpul? din una, din alta sau din una în alta, întinzîndu-se la vorbă, trecînd de la un subiect la altul; nici una nici alta, nici mai mult nici mai puțin, fără vorbă multă: ei nici una nici alta, voiau să vîneze lighioi sălbatice (ISP.); una peste alta, a) una după alta, grămadă, b) toate la un loc: una peste alta fac o sută de lei ¶ 6 Nu alta, zău așa: Țiganul să crape, nu alta, de ciudă și de urgie (SB.) ¶ 7 Nu de alta, nu din altă pricină ¶ 8 Nu mi-i de alta, nu mă îngrijesc, nu-mi pasă de altceva; nu mi-i de alta, dar se poate să-l rog și să mă refuze ¶ 9 Între altele, pe lîngă alte lucruri: mi-a vorbit, între altele, de ce e hotărît să facă de acum înainte [lat. alt(e)rum, -ram].

MEȘTERÍ vb. IV. I. (Popular și familiar) 1. Intranz. A exercita o meserie, o profesiune, a avea o ocupație ; a profesa. Cf. ANON. CAR., POLIZU, DDRF. 2. Tranz. (Complementul indică obiecte, bunuri materiale etc.) A face, a executa, a realiza, (rar) a meșterui (1); a prelucra. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB, BARCIANU, V. Ce ți-am spus cînd ți-am poroncit să-mi gătești păișoare de bumbac pentru sprincene? . . . Ian vezi cum mi le-ai meșterit. ALECSANDRI, T. 412. Dan meșterea cu briceagul un cărucior pentru fetiță. VLAHUȚĂ, D. 300, cf. PAMFILE, J. III, 91. Ți-au dat în mînă aur și argint. . . ca să le meșterești și să le gravezi. SADOVEANU, O. L. 48. Trigloaia meșterise bine borșul și-l iuțise cu ardei. id. M. C. 48, cf. id. E. 90. Mihai a scos scîndurile din pod și a meșterit două lăzi mari. T. POPOVICI, SE. 17. Îi făcu semn să se așeze pe lădoi, după masa groasă de paltin, meșterită de Ion. V. ROM. septembrie 1960, 26. Doauă meșt'eri meșt'eresc Cuie dalbe d'e oțel. ALEXICI, L. P. 160, cf. com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. ◊ Fig. Ce meșter te-a meșterit. . . Așa-naltă și subțire, La buze făcută bine? MAT. FOLK. ♦ (Neobișnuit; complementul indică un dans) A executa. Îmi vine să-i meșteresc un ștaier . . . (joacă). ALECSANDRI, T. 433. ♦ I n t r a n z. și t r a n z. A munci, a lucra (cu pricepere) pentru a realiza ceva. Creangă meșterea la abecedarele și la poveștile sale suit în crivat. CĂLINESCU, I. C. 212. O praștie La care meșterisem multă vreme. NEBIUC, C. P. 80. Meșterea tot ce era de meșterit în jurul casei lor. CAMIL PETRESCU ,O. I, 149. Strungarul de cuvinte . . . Stă și meșterește Și se gîndește. DEȘLIU, G. 30. Au aflat pe tîlhariu meșterind acolo și l-au întrebat, ce face? El i-au răspuns că vrea să facă o mănăstire. SBIERA, P. 259. 3. T r a n z. A pune la punct, a aranja, a potrivi; a repara. Își numără cartușele, le țăcănește capsa . . . Toată vremea cît meșterește armele se uită dușmănos. PAS, L. I, 96. Înconjurat de cîțiva curioși, șoferul tractorului meșterea ceva la cureaua de la ventilator. GALAN, N. I, 20. Întinse hățurile lui Mitu și el coborî, prefăcîndu-se că meșterește ceva la un ham. MIHALE, O. 285. Bou din brazdî. . . ni rupi capîtu la șarabanî . . . Di nevoie m-am înghizduit di-am meșterit-o. GRAIUL, I, 546. (Ironic) Începu să meșterească broaștele sertarelor scrinului cu o sîrmă îndoită. CĂLINESCU, E. O. II, 187. ◊ I n t r a n z. (Urinat de determinări introduse prin prep. „la”) Petrișor, care intrase din stînga cu un flaut în mînă, se strînge pe banca dinspre ulicioară și meșterește la flaut. DAVIDOGLU, M. 46. Rîndui piesele, punîndu-le la îndemîna lui Zamfir care meșterea la motor. V. ROM. iulie 1954, 159. ♦ F i g. A pune la cale; a întreprinde, a acționa. (A b s o l.) Pricep acuma vrednica-ți chemare! Nimic nu poți să nimicești în mare, De-aceea-ncepi să meșterești în mic. GORUN, F. 57. II. Tranz. F i g. (Regional) A ocărî (Secășeni-Oravița). ALR II/29. – Prez. ind.: meșteresc. – V. meșter.

NEGHIOB, -OABĂ adj. 1. (Adesea substantivat) (Persoană) cu mintea mărginită, care pricepe greu un lucru, care acționează fără judecată, nătărău (1), prost, netot (I 2), nătîng (I 1), (învechit și popular) năuc (1), (învechit și regional) nătîntoc (1), (regional) nătruț (1), nătăbîz, nătrui, natantol; (om) cu orizont îngust, preocupat de interese mărunte; (om) neîndemînatic. Fie cît de nenvățați, Cît neghiobi, cît desfrînați, L-e destul că-s neam mărit. mumuleanu, ap. gcr ii, 249/8, cf. heliade, o. ii, 351. Nimic nu face pe oameni mai neghiobi decît întrebuințarea tuturor puterilor duhului numai spre aur. gt (1839), 86¹/57. Trei neghiobi mergînd p-o vale. pann, p. v. i, 83/11. Gloria-i închipuirea ce o mie de neghiobi Idolului lor închină. eminescu, o. i, 140, cf. 130. De, mă neghiobilor; da ce, aici legați voi caii? locul cailor este la grajd. ispirescu, l. 389. Ei, spargi ușa, omule, dărîmi casa, neghiobule! delavrancea, o. ii, 310. Ți-oi arăta eu ce-i, neghiobule! răspunse lupul. contemporanul, iii, 703. Izgoni pe servitoarea neghioabă să n-o vază în ochi. rebreanu, r. i, 200. O, ce neghiob am putut într-o clipă să fiu. topîrceanu, p. o. 10. Acum pricep, rosti un neghiob. arghezi, b. 76. Despre neghiobi ni se spune: se ascund de ploaie în apă. vianu, s. 145. Să-mi paginezi în așa fel încît și cel mai neghiob dintre cititori să observe că am fost cenzurați. stancu, r. a. iv, 345. Asta o știe și cel mai neghiob plutaș. tudoran, p. 98. Asta nu înseamnă că eu trebuia să fiu atît de neghioabă și să te pun într-o situație penibilă. preda, r. 53. Ieși afară, prostule și neghiobule, șez. v, 132. Neghiobul cu năravuri rele cel mai cumplit om pe lume. zanne, p. viii, 42. 2. (Despre fapte, vorbe, manifestări etc. ale oamenilor) Care arată îngustimea de minte, prostia, stupiditatea sau neîndemînarea neghiobului (1), de neghiob; prostesc, nerozesc, stupid, (rar) neghiobesc. Îi văd cît de grosolani și de bruți sînt în neghioabele lor uneltiri. delavrancea, t. 104. Înjurături josnice și neghioabe. petică, o. 405. Răspunde la întrebările mele... neghioabe. galaction, o. 195. Această ieșire neghioabă făcu pe toti să tacă. călinescu, e. o. ii, 35. – pl.: neghiobi, -oabe. – Etimologia necunoscută.

DOAR adv. (Și, mai rar, în forma doară) 1. (Exprimînd ideea unei delimitări sau restricții; uneori urmat de «de» sau «că») Numai. Doar pe coastă, la urcuș, Din căsuța lui de humă A ieșit un greieruș. TOPÎRCEANU, B. 54. Să ne întrecem din trîntă. – Din trîntă? Doar de-ți e greu de viață. CREANGĂ, P. 52. Cînd cu gene ostenite sara suflu-n lumînare, Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare. EMINESCU, O. I 130. Grecul nimic nu zicea, Doar gemea, se văita. ȘEZ. IV 133. ◊ Expr. Doar că nu... = aproape că..., puțin a lipsit să nu... Ședea tocmai înspre partea aceea, încotro era împărăția tatălui său; doară căci nu-i zisese că șade chiar la dînsul. ISPIRESCU, L. 186. ◊ (Adeseori întărind pe «fără» sau «afară de») Afară doar de un briceag, pe care îl cumpărasem din Sibiu, altceva n-am pierdut. GALACTION, O. I 63. Că n-ai... Nici o brazdă de ogor... Făr’doar cioareci cu șinor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 404. 2. (În propoziții cauzale coordonate) Desigur, vezi bine, după cum se știe. De unde să știi dumneata? Doar nu ești ghicitor. SADOVEANU, P. M. 45. Ce fînațe, măi nebune? Doar pămîntul nu-i al tău. ALECSANDRI, P. P. 99. ◊ (Precedat de o negație) Vedea că i-au fost luat banii prin înșelăciune și tîlhărie, iar nu doar că știau juca mai bine. NEGRUZZI, la TDRG. 3. (Exprimă o posibilitate sau o probabilitate) Poate, probabil. Frații tăi au dovedit că nu au inimă într-înșii și din partea lor mi-am luat toată nădejdea. Doar tu să fii mai viteaz. CREANGĂ, P. 193. Cînd am venit eu cu tata și cu frații miei... din Ardeal în Pipirig... unde se pomeneau școli ca a lui Baloș în Moldova? Doar la Iași să fi fost așa ceva! id. A. 19. Un vultur, șezînd într-un loc înalt, pîndea, doară și-ar vîna ceva de prînz. ȚICHINDEAL, F. 5. ♦ 4 (Mai ales în propoziții finale; urmat uneori de «de») În speranța că... Citeam zece jurnale pe zi, doar oi afla ceva despre ea. CAMIL PETRESCU, T. I 48. Se țineau de caretă, alergînd după ea... doar de le-o pica vreun gologan. MACEDONSKI, O. III 25. Tot aștepta, doar o veni Flăcăul mai curînd. COȘBUC, P. I 282. Nu știa ce să mai facă, doar va scăpa de cucoș. CREANGĂ, P. 67. ◊ (Repetat) Cu ochelarii pe privirea udă Cată unchiul, doar-doar o să vadă. BENIUC, V. 136. Socotiră că este mai isteț să-și piardă urma în codri, doar-doar vor izbuti să scape de gloaba turcului. GALACTION, O. I 280. Muncea în dreapta și în stînga, ca doar-doar a încăleca pe nevoie. CREANGĂ, P. 140. ◊ Expr. Într-o doară sau (rar) de-o doară = la noroc, la întîmplare, pe nimerite. M-am uitat așa, într-o doară. PREDA, Î. 16. Mai nu crede, mai se-ndeamnă Și răspunde – așa-ntr-o doară. IOSIF, V. 86. Plecă într-o doară, ia așa, peste cîmp, unde o vor duce-o ochii. ISPIRESCU, L. 398. A cerut așa de-o doară lui Albu-mpărat cartea cu care-l trimisese pe mezin. CARAGIALE, O. III 99. Fără doar și poate = desigur, neapărat, necondiționat, fără nici o îndoială. [Căpitanul] are să se lupte cu fiul ei, împăratul, pe care fără doar și poate are să-l omoare. ISPIRESCU, L. 143. Fără doar și poate, te-așteaptă, biata fată! MACEDONSKI, O. II 154. Hai să fugim împreună... – Ce zici? Vrei să mă furi?... – Fără doar și poate. ALECSANDRI, T. I 55. 4. (Transilv., în fruntea unei propoziții interogative la care se așteaptă un răspuns negativ) Oare. Vai, mîndruță de departe, Ce tot faci, de nu scrii carte? Doar hîrtia s-a scumpit, Ori pe mine m-ai urît? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 142. ◊ (Învechit, precedat de «au», în întrebări retorice la care se așteaptă un răspuns afirmativ) Au doar nu mi-ați jurat și mie credință? NEGRUZZI, S. I 140. – Variante: doară, (numai în expr.) dor (ISPIRESCU, L. 376, ODOBESCU, S. I 461) adv.

PUNE, pun și (regional) pui, vb. III. 1. Tranz. (Cu privire la lucruri) A așeza, a face să stea undeva. Într-un colț al geamlîcului stau puse la soare cîteva clondire mohorîte. BASSARABESCU, V. 7. Vine-ncet, pe ochi îmi pune mîinile ei mici și moi. COȘBUC, P. I 117. Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta. EMINESCU, O. I 146. (Absol.) De unde să iei dacă n-ai pus? CREANGĂ, P. 125. (Poetic) Iarna tristă-mbracă Streșinile somnoroase, Pune văl de promoroacă Peste pomi și peste case. TOPÎRCEANU, B. 70. Un vis fantastic veni și-și puse asupră-mi negrele sale aripi. NEGRUZZI, S. I 60. ◊ Expr. A pune pe hîrtie v. hîrtie. A pune (o melodie) pe note = a transpune (o melodie) pe note muzicale. A pune iscălitura = a semna, a iscăli. A pune (un bun imobil) pe numele cuiva = a da cuiva un bun în proprietate, înscriindu-l ca proprietar cu forme legale. A pune aprobarea = a aproba ceva în scris. Cînd e gata dosarul? Să-ți pun aprobarea, că numai al dumitale lipsește. V. ROM. august 1953, 38. A-i pune cuiva un lucru (dinainte) = a așeza un lucru în fața cuiva (invitîndu-l să se servească de el); fig. a-i da cuiva o idee, a-i aduce o știre, o informație. Stanca i-a și pus dinainte, o dată cu mîncarea de prînz, veste proaspătă că soru-sa Nastasia ar fi căzut într-un puț. SADOVEANU, M. C. 144. Eu îi pun zamă de pui. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 462. A pune la picioare = a oferi. A pune mîna (pe cineva sau ceva) v. mînă. A pune mîinile pe piept v. mînă. A pune stăpînire (pe cineva sau ceva) = a deveni stăpîn, a se face stăpîn (cu forța). Ia ascultați, măi, dar de cînd ați pus voi stăpînire pe ruine, zise Gerilă. CREANGĂ, P. 253. (Poetic) Pe toate pune stăpînire al voastră inimă măiastră. CERNA, P. 15. A pune piciorul (undeva) = a sosi (undeva); a pătrunde. Și printre mii de săbii și mii de archebuze. Ei pun picioru-n lagăr. ALECSANDRI, P. III 222. A pune gura (pe ceva) = a mînca. Numai atuncea punea gura pe iarbă, cînd Pepelea era foarte ostenit și înceta puțintel de a zice. SBIERA, P. 8. A pune ochii (sau, mai rar, ochiul) pe cineva sau pe ceva = a) a se opri cu interes asupra cuiva sau a ceva, a dori să obții, să ajungi la... În lipsă de bani, puseseră ochii pe 4000 lei trimiși de la Brussa cu o destinație specială. BĂLCESCU, la GHICA, A. 566. Am hotărît să-l însor, și-ți mărturisesc că mi-am pus ochiul pe duduca Adela. ALECSANDRI, T. I 344; b) a supraveghea pe cineva pentru a-l prinde cu o greșeală, pentru a-l pedepsi. A pune ochii (sau privirea, nasul, capul) în pămînt = a avea o atitudine modestă, sfioasă, plecîndu-și privirile; a se rușina, a se sfii. Și cînd i-a spus Flăcăul cel dinții cuvînt, Ea se uita speriată-n vînt, Și ca certat-apoi și-a pus Privirile-n pămînt. COȘBUC, P. I 281. Eu răspund dintr-un cuvînt, Fărsă pun ochii-n pămînt. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 44. A-și pune pielea în saramură v. piele. A pune osul = a munci din greu. Cînd rămîi văduv cu un băiat de unsprezece ani și cu o fetiță de șapte, trebuie să pui osul de vrei să nu te mănînce sărăcia. REBREANU, P. S. 135. A pune umărul = a ajuta pe cineva în muncă. A pune gînd sau a-și pune în (sau de) gînd (sau în cap, în minte) = a avea intenția de a..., a plănui să..., a decide, a hotărî. Au fost și mai înmărmuriți aflînd că el și-a pus în cap să plece pe jos, ca turist. PAS, Z. I 180. Știind necazul meu, Mi-a zis Fir a lui Sulcină: «Ce ți-ai pus în gînd, tu Nină? Poate-n rîs te-a supărat Șandru doară». COȘBUC, P. II 213. Și-a pus în gînd să descopere vicleșugul babei, creangă, P. 98. (Mold.) Pune-ți în gînd că... = află, închipuie-ți, imaginează-ți că... Pune-ți în gînd, părinte ispravnice, că am un frate care de cîteva zile s-o făcut nevăzut de la leș. ALECSANDRI, T. I 222. A pune o vorbă (sau un cuvînt) = a interveni în favoarea cuiva. Amicul meu... mă roagă să pun o vorbă bună în favoarea lui. CARAGIALE, O. II 292. Poate și eu am pus un cuvînt, că te știam nevoiașă. CONTEMPORANUL, VI_I 500. A pune o vorbă (sau o expresie etc.) în gura cuiva = a atribui cuiva o vorbă, o expresie; (despre autori) a face ca un personaj să se exprime într-un anumit fel. Chiar unele forme gramaticale... cum este perfectul simplu, sînt întrebuințate de scriitor nu numai pentru a le pune în gura eroilor munteni... ci pentru a-și exprima nemijlocit și precis gîndurile sale de povestitor. L. ROM. 1953, nr. 2, 41. A pune coarne = a) a face o relatare cu adaosuri exagerate sau neverosimile, a înflori. De cîte ori îl spune [basmul] ii mai pune coarne, îl mai lungește. STANCU, D. 46; b) a-și înșela soțul. A pune problema (sau problemele) = a prezenta, a înfățișa, a aduce în discuție un subiect, o temă. Mihail Sadoveanu s-a rostit în numeroase rînduri în problema progresului limbii noastre literare, demonstrînd cu măiestrie cum trebuie puse și rezolvate în chip just problemele de bază ale limbii literare. L. ROM. 1953, nr. 2, 35. A pune concluzii v. concluzie. A pune (un subiect, o chestiune etc.) pe tapet = a aduce (un subiect) în discuție. Puneau pe tapet respectarea demnității umane și traduceau în fapt spiritul de solidaritate. PAS, Z. IV 57. A pune (ceva) înainte = a aduce în față, a aminti de ceva. Știu că ai să-mi pui înainte prieteșugul. CONACHI, P. 86. Și-mi tot pune înainte Cîte nu-mi trece prin minte. TEODORESCU, P. P. 335. A pune că... = a admite o ipoteză, a presupune. Să punem că mai întîi începe unul... încep mai mulți a cugeta la mijloacele întreprinderii. GHICA, A. 687. Unde (mai) pui că... = fără a mai socoti că... Pe urmă, unde mai pui... că țara-i împănată cu oșteni de-ai noștri. SADOVEANU, O. VII 26. Unde pui... = gîndește-te la... socotește și... Apoi unde pui d-ta gîndul ce-l muncea groaznic. ISPIRESCU, L. 234. Cîți domnitori și mitropoliți s-au rînduit la scaunul Moldovei, de cînd e țara asta, au trebuit să treacă măcar o dată prin Humulești spre mînăstiri. Apoi unde pui cealaltă lume care s-a purtat prin satul nostru. CREANGĂ, A. 73. A pune foc = a aprinde, a incendia. Să-l luăm cu noi să puie foc! Să puie foc cu mîna lui. DUMITRIU, B. F. 71. Tăie cu sabia o mare mulțime de copaci, din care făcu o grămadă de nu-i putea da nimeni de seamă și-i puse foc. ISPIRESCU, L. 138. (Fig.) Mă-ntîlnii c-o copiliță, Tînără ca o mlădiță; Eu am rîs și ea n-o rîs, Foc Va inimă mi-o pus. ȘEZ. III 59. A pune ceva la foc = a expune la căldura focului ca să se încălzească sau (fiind vorba de alimente) să fiarbă; a încălzi. Tu să pui baia la foc. BIBICESCU, P. P. 388. A pune (o piesă) în scenă = a face regia și montarea linei piese de teatru. (Rar) A pune (cuiva) sînge rău la inimă = a face (cuiva) inimă rea, a supăra, a necăji (pe cineva). Oamenii, cum îs oamenii, ca să-i puie sînge rău la inimă... au început a porecli pe moș Nichifor și a-i zice: Nichifor Coțcariul. CREANGĂ, P. 136. ♦ A cîștiga în greutate. Am pus șase kilograme numai astă-iarnă. C. PETRESCU, C. V. 207. 2. Tranz. A așeza pe cineva într-un loc, a face pe cineva să stea (jos). Îl apăsau pe umeri și-l puneau cu sila pe scaun. BASSARABESCU, V. 5. Îndată au și fost de față părinții împărătesei lui și crescătorii săi, baba și moșneagul... pe care i-au pus în capul mesei. CREANGĂ, P. 102. Ea-l luă de braț și-l duse Printre șalele întinse Și la mîndre mese-l puse. EMINESCU, L. P. 153. ◊ Expr. A pune (pe cineva) jos = a doborî, a trînti la pămînt. Dacă mă iau la trîntă cu băieții, cei mai mulți dintre ei mă pun jos. STANCU, D. 313. A pune pe cineva sub sabie (sau a pune capul cuiva sub picior, (rar) a pune cuiva capul) = a ucide, a răpune. Măria-sa... a ținui tot înainte, ca dintr-o săgeată, izbindu-i pe delii și punîndu-i în scurtă vreme sub sabie pe cei mai mulți. SADOVEANU, P. J. 760. Mi-ar pune capul sub picior, Să poată. COȘBUC, P. I 128. De urît m-aș duce-n lume, Dragostea capu mi-l pune. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 9. A pune bine (pe cineva) = a-i face cuiva un rău, a-l lucra, a-l aranja. A-și pune capul pentru cineva = a-și pune viața în pericol pentru cineva. Să-mi pun capul pentr-o Lină, Să mă fac un om pribag! Ieși din neguri, lună plină, Să mă vezi la Lina-n prag. COȘBUC, P. I 50. A (sau a-și) pune capul, se zice cînd cineva e absolut sigur de un lucru, cînd garantează cu toată hotărîrea. Asta nu mai e nebunie; e complot... – Pun capul că e complot. V. ROM. august 1953, 63. Cu Aspazia nu merge, ea pricepe, miroase, uite, ea-și pune capul că e ceva la mijloc. VLAHUȚĂ, O. AL. II 71. A pune (pe cineva) la zid = a împușca (în urma unei sentințe de condamnare); fig. a osîndi, a blama, a înfiera. Dacă nu-l putem pune la zid, îl ucidem moral. C. PETRESCU, A. 414. ♦ Refl. (Despre ființe) A lua loc undeva, a se instala undeva sau pe ceva. Eu vreau să mă pun lîngă sobă. SADOVEANU, O. I 337. S-au pus la cină. COȘBUC, P. I 249. Tot aici ești Ivane, tot? – Ba bine că nu, zise Ivan, făcînd stînga-mprejur și puindu-se drept în calea morții. CREANGĂ, P. 314. Vine cucul de trei zile Peste văi, peste movile Și n-are un’să se puie. S-ar pune pe-o rămurea Aproape de casa mea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 213. ◊ (În contexte figurate) Pe inimu-i de-atuncea s-a pus o neagră pată. EMINESCU, O. I 96. Un nor amețitor veni și se puse pe ochii mei. NEGRUZZI, S. I 54. Necazul și voia rea S-au pus la inima mea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 214. ◊ Expr. A se pune bine cu (sau pe lîngă) cineva = a intra în voia cuiva, a se face plăcut, a linguși (pentru a obține avantaje). Își dăduse toată silința să se puie bine cu dînsul, și nici nu nimerise rău. SLAVICI, O. I 233. A se pune în vorbă (cu cineva) = a începe o discuție, a vorbi. Pînă una alta pune-te d-ta în vorbă cu maestrul... despre afacerea asta. CARAGIALE, O. VII 290. ◊ Refl. A se urca într-un vehicul, a se îmbarca. Se puneau în vapor și veneau pe la Giurgiu. GHICA, S. XVII ♦ Refl. A sosi, a se fixa undeva; a așterne. Tocmai în ăst an se puse o iarnă grea. Trosneau pomii în grădină. DELAVRANCEA, H. TUD. 24. Omătul se pusese pe unele locuri pînă la brîu. CREANGĂ, A. 30. 3. Tranz. A așeza pe cineva într-o situație (nouă), a aduce într-o împrejurare neașteptată. Harap-Alb, văzîndu-se pus în încurcată, nu mai știa ce să facă. CREANGĂ, P. 270. ♦ (Cu privire la abstracte) A atribui, a lega de... Boala fu pusă în seama hranei proaste. PAS, Z. III 255. A pune arta în interesul unei clase nu înseamnă a o înjosi. IONESCU-RION, C. 43. ♦ A așeza, a situa pe cineva într-un rang, într-o demnitate, într-o slujbă; a fixa cuiva locul, poziția între mai mulți. În fruntea bănuiților puseră pe pîndarii arendașului Cosma Buruiană. REBREANU, R. I 99. Cînd voi m-ați pus peste codru, dîndu-mi în mînă securea, Juratu-mi-ați să m-asculte lunca, drumul și pădurea. HASDEU, R. V. 69. Nu uita a-mi aduce curcanul cel bătrîn, c-am să-l pun în slujbă. ALECSANDRI, T. I 180. ◊ (Urmat de un complement care arată destinația) Pe babă, de milă, a pus-o găinăriță. CREANGĂ, P. 70. De-ar fi-n lume-un stat de mițe, zău! că-n el te-aș pune vornic. EMINESCU, N. 43. ◊ Refl. Se puseră unul popă și altul nănaș. RETEGANUL, P. IV 74. Ieremia Movilă... spînzură pe Răzvan-vodă și se puse în locul lui domn al Moldovei. ISPIRESCU, M. V. 33. Moș Nichifor nu era dintre aceia care să nu știe «că nu-i bine să te pui vezeteu la cai albi și slugă la femei». CREANGĂ, P. 107. ♦ A orîndui, a impune cuiva un șef, un conducător. Împărți poporul în pîlcuri-pîlcuri și le puse căpitani tot unul și unul. ISPIRESCU, M. V. 10. 4. Tranz. A așeza pe cineva sau ceva într-un. anumit fel, într-o anumită poziție. Îi plăcea să-i pună [pe copii] în genunchi. PAS, Z. I 111. Pune poalele în brîu, își suflecă mînecele... și s-apucă de făcut bucate. CREANGĂ, P. 29. Și mi-i pun spate la spate. ȘEZ. II 182. Și-n genunchi îl pune Și capu-i răpune. ALECSANDRI, P. P. 67. (Refl.) Băietul se pune ciobănește, într-un genunchi. CREANGĂ, P. 153. ◊ Expr. A-și pune viața în primejdie = a-și primejdui viața. Dragul mamei, drag! Nu-ți pune viața în primejdie. CREANGĂ, P. 79. A pune (fire, fibre) în două (sau în trei, în patru etc.) = a forma un mănunchi din două, trei, patru fire (pentru a obține un fir mai trainic). Pune-l [fuiorul] în trei pentru feștilă. SEVASTOS, N. 9. ♦ A atîrna. Colivia cu pasărea o puse în pălimarul despre grădină. ISPIRESCU, L. 80. Își puse în cui paltonul. EMINESCU, N. 35. ◊ Expr. A-și pune pofta-n cui v. cui. ♦ (Uneori determinat prin «la loc») A așeza în locul sau în poziția unde a fost mai înainte sau unde trebuie să stea. I-am luat în pripă scara. Ea mă-njură: «Ești nebun? Pune scara!». COȘBUC, P. I 201. I-au dat jumătatea de inimă, spunîndu-i și cum s-o pună la loc. SBIERA, P. 137. N-apuc-a merge nici douăzeci de prăjini și prrr! se rupse un capăt!... Pînă-i îmbuca d-ta ceva... eu am și pus capătul. CREANGĂ, P. 124. 5. Tranz. (Cu privire la valori bănești) A depune (în păstrare, spre fructificare, spre a fi cheltuit etc.); a adăuga. V. învesti. Să pună el banii cîți lipseau, în dreaptă tovărășie. C. PETRESCU, Î. II 208. (Ironic) La Paris... v-ați pus averea, tinerețele la stos. EMINESCU, O. I 151. ◊ Expr. A pune mînă de la mînă v. mînă. A pune (ceva) bine (sau la păstrare) = a păstra, a cruța, a ține de rezervă. Prilejul cel mai bun este acum cînd e o economie pusă la păstrare sub saltea. PAS, Z. I 242. Puneam banul bine. Și un ban peste altul fac doi, peste doi, dacă pui altul, fac trei. DELAVRANCEA, H. T. 17. La grajdul meu să te duci Și pe roșul să-mi aduci... Că mi-e roșul cam ascuns, La bună păstrare pus. TEODORESCU, P. P. 533. (În contexte figurate) Io plec, mîndră, de la tine, Inimioara mea-ți rămîne, Ia-o tu ș-o pune bine. HODOȘ, P. P. 79. A pune deoparte = a alege dintre mai mulți pentru a izola sau pentru a rezerva; a economisi. Mă, Stancule, ce-i al tău, vorba aia, îl punem deoparte. PREDA, Î. 160. Scoate un paloș și un buzdugan... se apucă de le grijește bine și le pune deoparte. CREANGĂ, P. 194. Turcii scrum că se făcea Și Badiul se apuca Cu lopata de-i strîngea: Oasele, cîte găsea, Tot d-oparte le punea. TEODORESCU, P. P. 549. (Absol.) Dacă aveam de lucru în șir, poate puneai deoparte pentru băiat ca să-l înscrii la toamnă. PAS, Z. I 249. A pune preț = a oferi un preț mare; p. ext. a socoti drept valoros, meritos. Pe viața-i puneam un preț mare. ALEXANDRESCU, M. 79. 6. Tranz. A fixa o acțiune la un anumit termen. Să punem ședința... pentru mîine la douăsprezece. E bine? V. ROM. august 1953, 58. 7. Tranz. A așeza, a stabili, a orîndui (impozite, dări). Ne fac legi și ne pun biruri. EMINESCU, O. I 150. Pui biruri mari pe țară cum n-au mai fost sub soare, De cînd cu Han-Tătarul și Mihnea cel turcit. BOLINTINEANU, O. 164. Ai pus biruri mari și grele încît toată țara geme. TEODORESCU, P. P. 479. ◊ Refl. pas. Se pun alte biruri. C. PETRESCU, Î. II 207. Cînd nu erai la cîrmă, înuntru și afară Strigai că se pusese bir peste bir pe țară. BOLINTINEANU, O. 164. 8. Tranz. (În locuțiuni verbale) A pune (pe cineva sau ceva) la probă (sau la încercare) = a încerca pe cineva sau ceva pentru a-i vedea valoarea, a supune la o încercare. Mă-nroșește singur gîndul că tu ai aflat cu cale Tocmai azi să pui la probă Inima nevestei tale! COȘBUC, P. I 73. Dan își punea la încercare tot talentul lui de premiant la desen. VLAHUȚĂ, O. AL. II 79. Să-l pot pune la-ncercare, Să văd de e viteaz mare. TEODORESCU, P. P. 606. A pune (pe cineva sau. ceva) la adăpost = a adăposti. (Refl.) Cu greu, prin zăpada mare, ajunge să se puie la adăpost... închizîndu-se în cerdac. SADOVEANU, O. VIII 177. A pune (pe cineva) la cazne = a căzni, a chinui. Fără judecată, fără nimic, îl băgară la pușcărie spre a fi pus la cazne. ISPIRESCU, M. V. 7. A pune o întrebare (sau întrebări) – a întreba. Mi-e imposibil să-i pun vreo întrebare despre viața lui de familie. CAMIL PETRESCU, U. N. 422. În timpul mesei s-a interesat de situația noastră școlară, punîndu-ne chiar cîteva întrebări, în legătură cu materiile pe care le făceam. SAHIA, N. 69. Dacă nu voi putea răspunde la întrebările ce îmi va pune, îmi va tăia capul. ȘEZ. IV 186. A pune la cîntar (sau în cumpănă) = a cîntări, a aprecia. Aticismul limbii tale o să-l pună la cîntări. EMINESCU, O. I 134. A pune jurămînt = a jura. Ați pus cu toții jurămînt Să n-avem drepturi și cuvînt: Bătăi și chinuri cînd țipăm, Obezi și lanț cînd ne mișcăm, Și plumb cînd istoviți strigăm, Că vrem pămînt. COȘBUC, P. I 209. A pune rămășag (sau pariu) = a paria. Uite, Comșa, pariez că o să găsim un foc la casa neamțului. Ia-ți casca și să mergem. Nu pui pariu? C. PETRESCU, Î. II 3. Eu pun rămășag pe ce vrei că sluga mea are să-mi aducea pielea cerbului aceluia, cu cap cu tot, așa împodobit cum este. CREANGĂ, P. 218. Aș pune rămășag că istoria vieții A-tale a să ne facă să adormim, NEGRUZZI, S. I 245. A-și pune nădejdea (speranța sau credința) în cineva (sau în ceva) = a nădăjdui în ajutorul unei persoane (sau al unei ființe supranaturale), a aștepta ceva de la cineva; a se încrede în forțele sau în capacitatea cuiva, a crede, a spera în ceva. Ea nu glumea, fiindcă-și pusese credința în dumnezeu, și dorea ca, vrînd-nevrînd, să împlinească slujba ce și-o luase asupră. ISPIRESCU, L. 17. Încalecă pe mine și pune-ți nădejdea în dumnezeu. CREANGĂ, P. 220. (Refl. pas.) Și ce speranțe se puneau în tine Ce vesel ți-a ieșit poporu-n cale. VLAHUȚĂ, O. A. 39. A pune temei (pe cineva sau ceva) = a se întemeia, a pune bază (pe cineva sau ceva), a se bizui. Moș Roată... nu prea punea temei pe vorbele boierești. CREANGĂ, A. 151. A pune vina pe cineva = a învinui pe cineva (pe nedrept). Și-acum întreagă vina Pe mine tu o pui! COȘBUC, P. I 267. A pune grabă = a se grăbi, a da zor. Cu cît pusese mai multă grabă spre a cîștiga această pradă, cu atîta pierdură din vreme spre a o împărți, certîndu-se. BĂLCESCU, O. II 258. A pune nume (poreclă sau, rar, porecliri) a numi (sau a porecli), a da nume (sau poreclă). Gospodarii de la Malu-Surpat, care puneau nume noi la toate, porecliseră pe Agapia lui Lungu «Scurta», căci i-ajungea numai pînă la subțiori lui Iordan. SADOVEANU, M. C. 6. Auzi tu, mamă, cîte-mi spune? Și-aleargă-n sat să mai adune Și cîte porecliri pe-ascuns îmi pune. COȘBUC, P. I 127. Și-i puse mama numele: Făt-Frumos din lacrimă, EMINESCU, N. 4. A pune zăvorul = a zăvorî. Unde ești, Simino? Ne culcăm! Pe ușă pui zăvorul, vino! COȘBUC, P. I 254. Dracii tronc! închid poarta după Ivan, și puind zăvoarele bine, bucuria lor că au scăpat de turbincă. CREANGĂ, P. 311. A pune pe fugă sau pe goană v. goană. (Învechit) A pune (un inamic) în risipă = a risipi, a împrăștia. Șoimane, romînii noștri sînt puși în risipă! ALECSANDRI, T. II 13. (Popular) A pune pace = a se împăca, a curma o luptă. Înălțate împărate, Pune pace, nu te bate, C-or cădea pe capu-ți toate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 316. A pune (pe cineva) la boală - a îmbolnăvi, a face să cadă bolnav. Măriucă, Mărioară, Mulți voinici ai pus la boală. SEVASTOS, C. 147. A pune în valoare = a valorifica. A pune capăt (sau sfîrșit) la ceva = a face ca ceva să înceteze; a sfîrși. Sfîrșit să puie dulcii tale suferinți. VLAHUȚĂ, O. A. 34. (Expr.) A-și pune capăt zilelor = a se sinucide. Ai aflat peste vreo douăzeci de ani că și-a pus capăt zilelor, otrăvindu-se. PAS, Z. I 72. 9. Tranz. A așeza, a rîndui, a pregăti așa cum trebuie ca să funcționeze bine, să-și îndeplinească misiunea; a monta. Mă întreb, în fugă, dacă toți oamenii au baionetele puse. CAMIL PETRESCU, U. N. 273. ◊ Expr. A pune masa v. masă. A pune caii = a înhăma caii la un vehicul. Atunci pune caii ca să mergem mai departe, zise el hotărît. SLAVICI, O. I 221. Să puie caii la un rădvan. SBIERA, P. 218. A pune pînză (sau pînza) = a pregăti urzeala în război pentru a țese. Și-a gîndit pînza să puie Și la nime să nu spuie. MARIAN, S. 58. Nici n-am tors, nici n-am pus pînză. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 178. A pune (ceva) la îndemîna cuiva = a face accesibil, a pune la dispoziție, a da. Cîte se vor face pînă atunci! Cîte vor fi puse la îndemîna muncitorului! DEMETRIUS, C. 73. A (o) pune de mămăligă. v. mămăligă. A pune (ceva sau pe cineva) la punct v. punct. ♦ A planta, a sădi, a semăna. Răsădea crengi verzi și alte soiuri de copaci, cari-i punea împregiurul grădinei ca să o închidă. DRĂGHICI, R. 151. ♦ (Cu privire la obiecte de îmbrăcăminte) A așeza pe corp. V. îmbrăca, încălța. Își potrivea gulerul, își punea cravata, își încheia haina cu mișcări mai încete. PAS, Z. III 179. Voinicul puse opincile în picioare, căciula în cap și luă biciul în mînă. ISPIRESCU, L. 215. Puse pe trupul său haine de păstori, cămeșă de borangic, țăsută cu lacrimele mamei sale. EMINESCU, N. 5. ♦ Refl. A se îmbrăca într-un anumit fel, într-o anumită ținută. Îmi placi astăzi, Anico!... Văd că te-ai pus în mare ținută. C. PETRESCU, Î. II 173. După ce mi-am terminat serviciul, mă pun la papuci, pun ibricul de cafea la spirt. id. ib. 132. 10. Refl. A se împotrivi, a sta împotrivă. Nu te mai pune și d-ta atîta pentru te mieri ce. CREANGĂ, P. 152. ◊ (Urmat de «împotrivă» sau «împotriva cuiva ») Ce să faci? Parcă te poți pune împotrivă? SADOVEANU, O. III 386. Vă puneți zece împotriva unui om. ALECSANDRI, T. II 17. ◊ Tranz. (În locuțiuni verbale) A pune împotriveală = a se împotrivi. Cînd o piatră punea împotriveală, țărîna era scoasă cu vîrful lopeții. C. PETRESCU, R. DR. 56. ◊ Expr. A se pune cu capul (sau în cap, în ruptul capului) = a încerca tot ce e posibil pentru a săvîrși o acțiune sau pentru a împiedica o acțiune; a se opune dîrz. Stăi cu ea, ce știi ții-i spune, Dar cu capul mi te pune Să n-o joace Alți feciori.Ș COȘBUC, P. I 136. Așa e lumea asta și de-ai face ce-ai face rămîne cum este ea; nu poți s-o întorci cu umărul, măcar să te pui în ruptul capului. CREANGĂ, P. 223. A se pune înaintea cuiva = a se opune, a rezista, a se împotrivi. Tu te lauzi că Apusul înainte ți s-a pus?... Ce-i mîna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus? EMINESCU, O. I 147. A se pune în calea cuiva = a bara drumul cuiva; fig. a împiedica pe cineva într-o acțiune. O, tu nici visezi, bătrîne, cîți în cale mi s-au pus. EMINESCU, O. I 146. A pune cuvînt de împotrivire = a se împotrivi cu vorba, a protesta. Oșteanul nu îndrăzni să puie cuvînt de împotrivire. SADOVEANU, O. VII 66. 11. Refl. A se lua la întrecere, a se măsura, a se compara cu cineva, a se potrivi cu cineva sau cu ceva. Nu te pune cu ctitorul nostru, c-a văzut multe. DELAVRANCEA, T. 7. Din mîncare și băutură las’ dacă ne-a întrece cineva, numai la treabă nu ne prea punem cu toți nebunii. CREANGĂ, P. 259. ◊ Expr. (De obicei în construcții negative sau. restrictive) A-și pune mintea cu cineva (sau cu ceva) v. minte. 12. Refl. A tăbărî asupra cuiva, a se repezi la cineva. Ce se aude fraților? Se puse stăpînirea pe noi cu toroipanul, dar și noi i-am făcut-o. PAS, Z. IV 237. Voinicul de Ercule mi se puse pe ele cu arcul său. ISPIRESCU, U. 44. Hoților, ticăloșilor!... Vă puneți o sută pe un om, ca corbii. ALECSANDRI, T. I 401. 13. Tranz. A face pe cineva să execute un lucru; a îndemna, a sili, a obliga. Ori de cîte ori este de spus ceva satului, primarul pune să se sune goarna. STANCU, D. 53. Împăratul pune de piaptănă și îmbracă la feli pe amîndouă. CREANGĂ, P. 270. [Făt-Frumos] pusă să-i facă un buzdugan de fier. EMINESCU, N. 4. ◊ (Familiar; subiectul este dracul, nevoia, păcatele etc.) Să nu te pună păcatele să șezi, să te întinzi la vorbă cu alții de seama ta, că scot două piei de pe tine. DAN, U. 13. Dracul mă punea să-mi bat capul cu gramatica? CREANGĂ, A. 114. De m-a pune păcatul să-l cînt. ȘEZ. V 8. ♦ A îmboldi, a asmuți. Pune dulăii pe ea. Le dă drumul din lanț și îi pune pe muiare. DEMETRIUS, V. 86. Apoi își puseră caii în trap spre cîmp, prin adierea rece a serii. SADOVEANU, F. J. 405. ♦ A face ca cineva sau ceva să ajungă într-o anumită stare (de uimire, teamă, nedumerire etc.). S-au dus și el în sat să schimbe numele grăunțelor! îi răspunse ea, punînd cu răspunsul său pe oaspeți iar în mirare. SBIERA, P. 220. Tu ai în loc de suflet o iazmă neagră care Pe cruntul Satan însuși l-ar pune în mirare. ALECSANDRI, P. III 326. ◊ Refl. A începe o acțiune, a se apuca de ceva. Pe urmă mă pun și zidesc fîntînă. SADOVEANU, O. VII 270. Tu mă poți, oglindă, spune! Ei, tu doară nu te-i pune Să mă spui! COȘBUC, P. I 105. Pîn-or mai mînca boii, s-a pus să mănînce și el ceva. CREANGĂ, P. 143. (Tranz.) Puse prunca a cînta, Codrii puseră-a suna. ALECSANDRI, P. P. ◊ (Legat prin prepoziție de substantive care exprimă acțiuni sau de supine) Să te pui pe lucru, să scrii poezii frumoase. VLAHUȚĂ, O. A. 227. Mă plimb o zi și apoi mă pun la lucru pe brînci. CARAGIALE, O. VII 6. De acum trebuie să ne mai punem și cîte pe oleacă de carte, căci mîne-poimîne vine vacanța. CREANGĂ, A. 100. Decît să te mînii, măria-ta, Ciubere, Mai bine mergi în sală să te pui pe bere. ALECSANDRI, T. II 94. ◊ Expr. A se pune cu gura (rar cață) pe cineva = a cicăli pe cineva. În zădar le spunea feciorul că nu se va-nsura-n veci... Ș-au pus cu gura pe el ca cioarele. RETEGANUL, P. III 32. Ăst pîrdalnic de dor îl făcu să se puie cață pe capul nevestei sale, ca să-i dea voie de a purcede în lungă călătorie. POPESCU, B. III 73. A se pune (cu rugăminți, cu vorbe dulci etc.) pe lîngă cineva = a ruga insistent pe cineva. S-au pus... pe lîngă bărbățelul său cu vorbe dulci. SBIERA, P. 43. Chihăiam pe mama să se puie pe lîngă tata, că doar m-a da și pe mine la catihet. CREANGĂ, A. 81. A se pune de pricină v. pricină. A se pune pe gînduri = a deveni gînditor, îngrijorat. Se pune ea pe gînduri și stă în cumpene cum să dreagă și ce să-i facă. CREANGĂ, P. 29. Ea se puse pe gînduri și începu a plînge. ALECSANDRI, O. P. 71. Scrie două-trei rînduri Și se pune pe gînduri. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 125. A-și pune puterea sau (toate) puterile = a-și da toată silința, a se strădui. Își puse toate puterile, se sculă și, așa șovăind, cercă să umble. ISPIRESCU, L. 59. El se opintea, puterea-și punea. TEODORESCU, P. P. 500. (Intranz.) A fi pus pe ceva = a fi gata de... Cei mai mari acum din sfadă Stau pe-ncăierate puși. COȘBUC, P. I 224. 14. Tranz. (Franțuzism învechit, în legătură cu noțiuni de timp) A întrebuința un timp determinat pentru a parcurge o distanță. Careta nu mai punea de la o poștă la alta decît două ore. MACEDONSKI, O. III 27. Am pus 15 zile de la Herța la București. ALECSANDRI, T. I 373.- Forme gramaticale: perf. s. pusei, part. pus.