disjuncție (lat. disiunctio „separare”), sin. asindet, figură care se realizează în cadrul frazei prin omiterea conjuncțiilor coordonatoare, de obicei copulative (A): „Se mira Ipolit Drăculea, se urca în trăsură, biciuia căișorii, îi alerga, îi fugărea, le scotea sufletul”. (Z. Stancu) După unii autori, termenul de d. se mai aplică, în retorică, și suprimării cuvintelor (așa-zise incidente) prin care se anunță un dialog: „zise el”, „adăugă el”, „întrebă el” etc. Ar fi vorba deci tot de o juxtapunere: a propoziției sau a frazei narative, cu propoziția sau fraza vorbirii directe (dialogul). M. Sadoveanu folosește astfel de d. cu iscusință; ori de câte ori contextul narativ îi permite sau când dialogul trebuie totuși anunțat într-un fel, scriitorul substituie cuvintelor incidente un detaliu descriptiv privitor la unul din persoanele dialogului, menit să sugereze și să justifice replica de dialog: „Plutașul păși în odaie râzând și notarul simți miros puternic de tutun și rachiu. «- Ce este, bre, omule? Vii de la crâșmă.» «- Firește. Vin de la Bulbuc. Dar vin cu veste mare, domnule Mateiaș...» «- Vorbești de Bădișor?» «- D-apoi de cine? De bunica?» ” D. cu înțelesul de mai sus poate fi considerată și figură de compoziție. După alți autori, prin suprimarea incidentelor „zise el”, „răspunse el” etc., se realizează un dialogism. V. și epiforă sinonimică.