CLEMPUȘ, clempușuri, s. n. Bucată de fier în formă de cârlig, pe care se sprijină clampa când se închide ușa. – Cleampă + suf. -uș.

CLAMPĂ, clampe, s. f. (Reg.) Clanță. ♦ Limbă de metal care se reazemă pe clempuș pentru a închide ușa. [Var.: cleampă s. f.] – Din clămpăni (derivat regresiv).

NAS, nasuri, s. n. 1. Parte proeminentă a feței, situată între obraji, frunte și gură, servind ca organ al respirației și al mirosului. ◊ Loc. adv. Sub (sau, rar, în) nasul cuiva sau sub nas = în imediata apropiere, în față, sub ochii cuiva. (În legătură cu verbe ca „a vorbi”, „a cânta” etc.) pe nas = cu timbru nazal. ◊ Expr. A avea nas sau a-și ridica nasul = a îndrăzni, a cuteza. (Fam.) A-și lua nasul la purtare = a deveni prea îndrăzneț, a se obrăznici. A (nu-) și cunoaște (sau vedea, ști) lungul nasului = a (nu-) și da seama cât e în stare să facă cu puterile proprii; a (nu-) și da seama de măsura pe care trebuie s-o păstreze față de alții; a (nu) se comporta cuviincios. (Fam.) A-i cădea (sau a-i pica) nasul cuiva = a-și pierde îndrăzneala sau îngâmfarea, a rămâne rușinat, umilit. (Fam.) Nu-ți cade (sau pică) nasul dacă... = nu ți se întâmplă nimic, nu-ți pierzi demnitatea dacă... Nu-i ajungi (nici) cu prăjina la nas = e foarte încrezut. (A umbla sau a fi, a se ține) cu nasul (pe) sus = a (fi) încrezut, sfidător. A strâmba din nas = a fi nemulțumit. A da nas (cuiva) = a îngădui prea multe (cuiva). A tăia (sau a scurta) nasul (cuiva) sau a da (cuiva) peste nas = a pedepsi, a rușina, a umili, a pune la locul lui (pe cineva). A-i scoate (cuiva ceva) pe nas = a-i reproșa (cuiva ceva) (cu răutate). A (nu) fi (sau face) de nasul cuiva = a (nu) fi potrivit cu cineva, a (nu) corespunde cuiva, a (nu) fi pentru cineva, a (nu) i se cuveni cuiva. A-i veni (cuiva) muștarul la nas sau a-i tremura (cuiva) nasul = a se supăra; a se enerva, a se înfuria. A fi cu nasul de ceară = a fi foarte susceptibil. A lăsa (sau a pune) nasul în jos sau în pământ = a se rușina, a se simți vinovat. A se întoarce (de undeva) cu nasul în jos = a se întoarce rușinat. (Fam.) Să-ți fie în nas! = să-ți fie rușine! (Fam.) A-și băga (sau a-și vârî) nasul în ceva (sau undeva, în toate, unde nu-i fierbe oala) = a se amesteca într-o afacere, într-o problemă (care nu-l privește). A duce (sau a purta) de nas (pe cineva) = a) a domina, a stăpâni, a conduce (pe cineva), determinându-l să facă ceva (care nu este în interesul său); b) a amăgi, a înșela (pe cineva). A scoate panglici pe nas = a exagera; a minți. A(-i) trece (cuiva) pe la (sau pe lângă) nas = a(-i) trece pe dinaintea ochilor; a pierde un prilej favorabil. A da (cuiva) cu ceva pe la nas = a tenta (pe cineva). (Fam.) A arunca (cuiva ceva) în nas = a spune (cuiva ceva) direct, fără menajamente. A-i râde cuiva în nas = a râde cuiva în față, bătându-și joc de el. (Fam.) A-i ieși (sau a-i da) pe nas = a o păți, a i se înfunda. (Fam.) A(-i) întoarce nasul (cuiva) = a ignora ostentativ (pe cineva), a întoarce spatele (cuiva). A trânti (sau a închide cuiva) ușa în nas = a) a refuza să primească (pe cineva); b) a pleca supărat de la cineva, închizând ușa cu putere. A se împiedica de nas = avea nasul excesiv de lung. A nu vedea de nas = a fi neatent. A nu vedea mai departe decât lungul nasului = a fi mărginit. A da cu nasul (pe undeva) = a trece (pe undeva) în grabă sau întâmplător. (Fam.) A-și arăta sau a(-și) scoate nasul (la iveală) = a apărea, a se înfățișa. A da nas(ul) cu cineva = a se întâlni cu cineva pe neașteptate (și fără a dori). (A se întâlni) nas în nas (cu cineva) = (a se întâlni) față în față (cu cineva). Nu miroase a nas de om = nu e faptă de om vrednic. (Ir.) Îi curge untura (sau grăsimea) pe nas = e foarte slab. ♦ Fig. Miros dezvoltat, fin; simț de orientare în împrejurări dificile, capacitate de intuire exactă a unei situații. ♦ (Rar) Față, obraz, cap. 2. Proeminență a unei piese, care servește la fixarea piesei într-o anumită poziție sau la ghidarea, ridicarea sau distanțarea unei alte piese. 3. Partea anterioară a fuzelajului unui avion sau a corpului unei nave. – Lat. nasus.

CLEMPUȘ ~uri n. Scoabă pe care se sprijină clampa când se închide ușa. /clampă + suf. ~uș

A POFTI poftesc 1. tranz. 1) A dori tare; a jindui; a râvni. ◊ Cât poftești cât dorești; cât vrei; oricât. 2) (persoane) A chema în mod politicos (să vină undeva sau să participe la ceva); a solicita printr-o invitație; a invita. 3) pop. (sănătate, fericire, succes etc.) A dori cu deosebită afecțiune; a ura. 4) (urmat de o propoziție completivă cu conjunctivul) A porunci pe un ton aparent politicos. L-a poftit să închidă ușa. 5) înv. A solicita într-o formă categorică. A pofti bani. 2. intranz. A binevoi să vină (pe undeva sau pe la cineva). Poftiți în ospeție la noi. ◊ Să poftească a) să intre; să vină; b) numai să încerce (dacă vrea s-o pățească). /<sl. pohotĕti

clap interj. – Imită zgomotul unei uși care se închide, al unui capac etc. – Var. clamp, clanc, clapc. Creație expresivă. – Der. clăpă(n)i (var. clepăi), vb. (a plesni, a pocni); clăpă(n)itură, s. f. (țăcănit, pocnet); clampă, s. f. (fel de clanță, mîner care deschide și închide ușa), pe care Cihac, II, 60, îl pune în legătură cu ceh. klampa, din germ. Klampe (cf. Iordan, Dift., 87); clampuci, s. m. pl. (papuci); clămp(ă)ni (var. clempă(n)i, clompăi), vb. (a plesni, a pocni, a țăcăni, a face zgomot cu clanța; despre ciori, a croncăni; despre berze, a clămpăni; a tremura); clampăneală (var. clămpănitură), s. f. (țăcănit, păcănit); clămpănitor, adj. (care clămpăne); clempar, adj. (vorbăreț, gură-spartă); clempeu, s. n. (morișcă); clapcă, s. f. (cursă, capcană), cf. bg., sb. klapka „trapă”; clăpcăni, vb. (a pocni, a țăcăni). Din aceeași familie par a face parte clempuș, s. n. (cîrlig pe care se sprijină clampa, belciug; morișcă; tăruș); climpuș, s. n. (nuia; bîtă); sclimpuș, s. n. (cîrlig de rufe); cleampuș, s. n. (încuietoare; zăvor), în care Cihac, II, 331 și DAR văd influența rus. kljapuš „cîrlig”. Cf. clanț, cleapșe.

REÁZĂMĂ formă verbală (poate incorectă). Vezi CLAMPĂ. (Reg.) Clanță. ♦ Limbă de metal care se reazămă pe clempuș pentru a închide ușa. [DEX ’98]

a închide ușa pe dinafară! expr. pleacă!, ieși!

PLEACĂ DE-AICI! accelerando!, alivanta!, alivanti!, amandea!, beși de-aici!, cântă la altă masă!, caramba!, cărel!, căruță!, du-te de te plimbă!, du-te și te pișă!, eject!, frige-o!, fugi cu pianul, că se varsă clapele!, fugi cu ursul, că sperii copiii!, gifu!, hușchială!, închide ușa pe dinafară!, înjug-o!, mână măgaru’!, nas!, pas!, poate că ai treabă și noi te reținem!, roiu’!, sapă mai încolo!, șterge-o!, știi bancul cu albinele?, teleportează-te!, Thailanda!, topeală!, topeanu!, topescu!, tuleo!, ține-mă de mânerul burții!, ușcheală!, valea!, Valencia!, zoreală!, zoreanu!, zorescu!, zoru’!

SARTRE [sártr], Jean Paul (1905-1980), filozof și scriitor francez. Reprezentant al existențialismului și al fenomenologiei franceze. După 1950, a încercat o reconciliere cu marxismul („Critica rațiunii dialectice”). Lucrarea sa „Ființa și neantul” este un studiu asupra relației dintre conștiință și lume. S. identifică natura existențială a existenței umane în capacitatea sa de a alege („Existențialismul este umanism”), dezvoltându-și tezele în romane („Greața”, „Drumurile libertății”), nuvele („Zidul”), piese de teatru („În spatele ușilor închise”, „Diavolul și bunul Dumnezeu”, „Sechestrații din Altona”), eseuri („Situații”), în studii critice despre Baudelaire și Flaubert, ca și în „Cuvintele” – scriere autobiografică. Premiul Nobel pentru literatură (1964), pe care a refuzat să-l ridice.

închíd, -chís, a -chíde v. tr. (lat. [in]clúdere și [in]chiudere, pv. claure, fr. clore, cat. clourer, vpg. chouvir, V. des-chid, con-clud). Pun într’un spațiŭ separat pin părețĭ: a închide baniĭ în ladă, un vinovat în arest. Astup intrarea unuĭ loc: a închide o casă, o curte, un port, un drum, o carte. Cicatrizez, vindec: a închide o rană (și fig.), o durere. Fig. Termin, pun capăt, finesc: a închide discusiunea. Ĭes ultimu: a închide balu, tîrgu. V. refl. Devin de o coloare maĭ întunecată: aluatu prăjit se închide. Închid ușa, închid casa pin ajutoru ușiĭ. Fig. Închid gura, tac. Închid cuĭva gura, îl fac să nu maĭ vorbească (înfricoșîndu-l saŭ dîndu-ĭ banĭ). Închid ochiĭ, mor. Închid ochiĭ (față de un fapt), îl tolerez, mă fac că nu văd (V. conivență). Închid cuĭva ochiĭ, asist la moartea luĭ și-ĭ las în jos pleoapele ca să nu rămînă deschise.

MĂNIUȚIU, Mihai (n. 1954, Cluj), regizor român. Repertoriu divers, în care folosește montări cu combinații surprinzătoare de elemente culturale și teatrale. Creează spectacole-joc sau de ceremonie în care pivotul central este actorul („O noapte furtunoasă” de Caragiale, „Lecția” de E. Ionesco, „Antigona” de Sofocle, „Richard al II-lea” și „Richard al III-lea” de Shakespeare, „Cu ușile închise” de J.P. Sartre).

PETRESCU, Irina (1941-2013, n. București), actriță română. Interpretă cerebrală, elegantă și inteligentă, a creat un joc modern, de o mare acuratețe și o subtilă forță emoțională. Roluri în teatru: „Doi pe un balansoar” de W. Gibson, „Leonce și Lena” de G. Büchner, „Elisabeta I” de P. Foster, „Cu ușile închise” de J.P. Sartre. În filme: „Valurile Dunării”, „Duminică la ora 6”, „Facerea lumii”, „Răutăciosul adolescent”, „Dincolo de pod”, „Singur de cart”, „Momentul adevărului”, „Hotel de lux”, „Domnișoara Cristina” – film TV.

úșă (est) și úșe (vest) f., pl. ĭ (lat. ostium, pop. ustium, pl. ostia, ustia, care s’a considerat ca un sing. fem. și a dat ușe, apoĭ ușă; it. uscio, pv. uis, fr. huis, sp. ozo. V. ușor 1, usnă). Poarta caseĭ orĭ a odăiĭ, deschizătura pin care se intră și, în special, oblonu cu care se închide: ușă de lemn, de fer, într’un canat orĭ doŭă, cu geamurĭ; a bate la ușă, a sparge ușa. A nu fi ușă de biserică, a nu fi prea onest, a avea defecte morale. A înjura ca la ușa cortuluĭ, a înjura ca la șatră, ca Țiganiĭ, urît, murdar.

închide v. 1. a coprinde într’un spațiu dat: l’a închis într’o cetate; 2. a astupa ceea ce e deschis: a închide ușa; 3. a opri trecerea: a închide un drum; 4. fig. a pune capăt: a închide o discuție; 5. a se cicatriza (de o rană). [Lat. INCLUDERE].

CATAPETEASMĂ, catapetesme, s. f. 1. Draperie brodată, în vechile temple ebraice, care separa „sfânta” (naosul) de „sfânta sfintelor” (sanctuarul). 2. Perete despărțitor (împodobit cu icoane) între altar și naos, în bisericile ortodoxe; iconostas. 3. Perdea brodată care închide ușile împărătești ale iconostasului. – Din ngr. katapétasma.

CLAMPĂ, clampe, s. f. (Reg.) Clanță. ♦ Limbă de metal care se reazămă pe clempuș pentru a închide ușa. [Var.: cleampă s. f.] – Din clămpăni (derivat regresiv).

CLEMPUȘ, clempușuri, s. n. Piesă metalică în formă de cârlig, pe care se sprijină clanța când se închide ușa. [Var.: clămpuș s. n.] – Cleampă+ suf. -uș.

NAS, nasuri, s. n. 1. Parte mediană proeminentă a feței, situată între frunte și gură, servind ca organ al respirației și al mirosului. ◊ Loc adv. Sub (sau, rar, în) nasul cuiva sau sub nas = în imediata apropiere, în fața, sub ochii cuiva. (în legătură cu verbe ca „a vorbi”, „a cânta” etc.) Pe nas = cu timbru nazal. ◊ Expr. A avea nas sau a-și ridica nasul = a îndrăzni, a cuteza. (Fam.) A-și lua nasul la purtare = a deveni prea îndrăzneț, a se obrăznici. A (nu-)și cunoaște (sau vedea, ști) lungul nasului = a (nu-)și da seama cât e în stare să facă cu puterile proprii; a (nu-)și da seama de măsura pe care trebuie s-o păstreze față de alții; a (nu) se comporta cuviincios. (Fam.) A-i cădea (sau a-i pica) nasul cuiva = a-și pierde îndrăzneala sau îngâmfarea, a rămâne rușinat, umilit. (Fam.) Nu-ți cade (sau pică) nasul dacă... = nu ți se întâmplă nimic, nu-ți pierzi demnitatea dacă... Nu-i ajungi (nici) cu prăjina la nas = e foarte încrezut. (A umbla sau a fi, a se ține) cu nasul (pe) sus = a (fi) încrezut, sfidător. A strâmba din nas = a fi nemulțumit. A da nas (cuiva) = a îngădui prea multe (cuiva). A tăia (sau a scurta) nasul (cuiva) sau a da (cuiva) peste nas = a pedepsi, a rușina, a umili, a pune la locul lui (pe cineva). A-i scoate (cuiva ceva) pe nas = a-i reproșa (cuiva ceva) (cu răutate). A (nu) fi (sau face) de nasul cuiva = a (nu) fi potrivit cu cineva, a (nu) corespunde cuiva, a (nu) fi pentru cineva, a (nu) i se cuveni cuiva. A-i veni (cuiva) muștarul la nas sau a-i tremura (cuiva) nasul = a se supăra; a se enerva, a se înfuria. A fi cu nasul de ceară = a fi foarte susceptibil. A lăsa (sau a pune) nasul în jos sau în pământ = a se rușina, a se simți vinovat. A se întoarce (de undeva) cu nasul în jos = a se întoarce rușinat. (Fam.) Să-ți fie în nas! = să-ți fie rușine! (Fam.) A-și băga (sau a-și vârî) nasul în ceva (sau undeva, în toate, unde nu-i fierbe oala) = a se amesteca într-o afacere, într-o problemă (care nu-l privește). A duce (sau a purta) de nas (pe cineva) = a) a domina, a stăpâni, a conduce (pe cineva), determinându-l să facă ceva (care nu este în interesul său); b) a amăgi, a înșela (pe cineva). A scoate panglici pe nas = a exagera; a minți. A(-i) trece (cuiva) pe la (sau pe lângă) nas = a(-i) trece pe dinaintea ochilor; a pierde un prilej favorabil. A da (cuiva) cu ceva pe la nas = a tenta (pe cineva). (Fam.) A arunca (cuiva ceva) în nas = a spune (cuiva ceva) direct, fără menajamente. A-i râde cuiva în nas = a râde cuiva în față, bătându-și joc de el. (Fam.) A-i ieși (sau a-i da) pe nas = a o păți, a i se înfunda. (Fam.) A(-i) întoarce nasul (cuiva) = a ignora ostentativ (pe cineva), a întoarce spatele (cuiva). A trânti (sau a închide (cuiva) ușa în nas = a) a refuza să primească (pe cineva); b) a pleca supărat de la cineva, închizând ușa cu putere. A se împiedica de nas = a avea nasul excesiv de lung. A nu vedea de nas = a fi neatent. A nu vedea mai departe decât lungul nasului = a fi mărginit. A da cu nasul (pe undeva) = a trece (pe undeva) în grabă sau întâmplător. (Fam.) A-și arăta sau a(-și) scoate nasul (la iveală) = a apărea, a se înfățișa. A da nas(ul) cu cineva = a se întâlni cu cineva pe neașteptate (și fără a dori). (A se întâlni) nas în nas (cu cineva) = (a se întâlni) față în față (cu cineva). Nu miroase a nas de om = nu e faptă de om vrednic. (Ir.) Îi curge untura (sau grăsimea) pe nas = e foarte slab. ♦ Fig. Miros dezvoltat, fin; simț de orientare în împrejurări dificile, capacitate de intuire exactă a unei situații. ♦ (Rar) Față, obraz, cap. 2. Proeminență a unei piese, care servește la fixarea piesei într-o anumită poziție sau la ghidarea, ridicarea sau distanțarea unei alte piese. 3. Partea anterioară a fuzelajului unui avion sau a corpului unei nave. – Lat. nasus.

BORDEI, bordeie, s. n. Locuință rudimentară, pe jumătate săpată în pămînt și acoperită cu pămînt, cu paie sau cu stuf. Din strîmbele bordeie astăzi cresc Și cată-n soare falnicele blocuri Din cartierul nou muncitoresc. CASSIAN, H. 23. Mijește o rază de bine în muced bordei și-n uzine. TOMA, C. V. 309. Zi întîi Mai a sosit în sat și bate la toate ușile, la bordeie, la case și la curte. RUSSO, S. 121. N-ai ușă la bordei, se zice ca mustrare celui care uită să închidă ușa în urma lui. Cîte bordeie, atîtea obiceie, exprimă mirarea cuiva cînd constată un obicei care i se pare curios.

LACĂT, lacăte, s. n. Obiect de metal constînd dintr-un dispozitiv mecanic de încuiere și o toartă care trece prin două belciuge fixate în obiectul care trebuie închis. A închis ușa fără grabă, zornăind, lacătele. GALAN, Z. R. 361. Avea o ladă mare de Brașov, închisă cu trei lacăte. BASSARABESCU, V. 43. Ușile primăriei fură închise cu lacăte și cu drugi de fier pe din afară. BUJOR, S. 129. Descuie lacătul și coborî cele trei scări. DUNĂREANU, CH. 8. ◊ Expr. A avea (sau a-și pune) lacăt la gură = a-și impune tăcere. La gură să aibi lacăt și măsură. PANN, P. V. I 3. – Variante: (regional) lăcată (HOGAȘ, DR. II 28, NEGRUZZI, S. I 89) s. f., lăcat (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 187) s. n.

LĂVICIOARĂ, lăvicioare, s. f. Diminutiv al lui laviță. Închise ușa și se așeză pe lăvicioară. VORNIC, P. 200.

MICȘORA, micșorez, vb. I. Tranz. 1. (În opoziție cu mări) A face mai mic (ca dimensiune, volum, intensitate etc.), a reduce din dimensiuni. Tata avea grijă să închidă ușa la sobă și să micșoreze lumina lămpii. PAS, Z. I 174. Se gîndește să-l lase să treacă și-și micșorează pasul. SAHIA, N. 94. ◊ Fig. Apoi se retrase în fundul banchetei și micșoră privirea părînd că măsoară de la distanță un soclu aievea. C. PETRESCU, C. V. 23. ◊ Refl. Eu îi iau și ea tot crește, Dacă-i dau se micșorează (Groapa). SADOVEANU, P. C. 6. ♦ Refl. (Despre zi, noapte) A se scurta (după anotimpuri). S-a micșorat ziua. 2. (Cu privire la valori, prețuri etc.; în opoziție cu spori) A reduce, a scădea. A micșora impozitele. – Variantă: micșura (NEGRUZZI, S. I 154, DRĂGHICI, R. 151) vb. I.

ÎNCHIDE, închid, vb. III. (În opoziție cu deschide) 1. Tranz. A mișca (din balamale) o ușă, o fereastră, un capac etc., astfel încît să acopere o deschizătură corespunzătoare. După ce Trandafira închise fereastra, oftînd, Tăun trase perdeaua. CAMILAR, TEM. 226. Vitoria intră și închise ușa după dînsa. SADOVEANU, B. 38. Dracii tronc! închid poarta după Ivan. CREANGĂ, P. 311. ◊ Refl. pas. Pentru ce nu s-a închis cîinele cînd știați că vine vama? BART, S. M. 101. Ulițele adorm, obloanele se închid. EMINESCU, N. 51. ♦ A încuia (cu cheia, cu zăvorul); a zăvorî. ◊ Expr. A închide cu cheia (sau cu lacătul) = a încuia. Deschide ușa... – Nu pot, că m-o închis moșu-meu cu cheia. ALECSANDRI, T. I 316. ♦ (Cu privire la spații sau încăperi) A acoperi, a astupa deschizătura. Închide geamantanul. Închide dulapul. Închide odaia. ▭ Ici era tarapanaua, scundă, închisă cu porți de fier, în care se tăiau banii cu chipul domnului. SADOVEANU, O. I 509. ◊ Refl. pas. Unde ne ducem cînd mormîntul asupra-ne s-a-nchis? MACEDONSKI, O. I 48. 2. Tranz. (Cu determinări variate, sensul reieșind din acestea) A închide umbrela = a strînge (apăsînd pe mecanism) marginile umbrelei, adunîndu-le laolaltă. A închide cartea (sau caietul) = a împreuna toate foile unei cărți (sau ale unui caiet) într-un singur tot. A închide paranteza = a pune, în scris, partea a doua a semnului parantezei, la locul cuvenit; fig. a termina o digresiune introdusă în cursul unei vorbiri sau al unei scrieri. A închide gura = a apropia buzele și fălcile una de alta. (Expr.) A închide cuiva gura = a face pe cineva să tacă, a pune capăt obiecțiilor sau protestelor cuiva. A închide ochii = a) a coborî pleoapele acoperind globii ochilor. Închise ochii și se gîndi la conacele toate... cu magazii. DUMITRIU, N. 15. Ochii tăi pe jumătate de-i închizi... Fericit mă simt atuncea cu asupra de măsură. EMINESCU, O. I 82. Simțind picioarele-mi slăbind, am închis ochii. NEGRUZZI, S. I 54; b) a se preface că nu observă, a trece cu vederea, a admite compromisuri. Va fi obligată a închide ochii asupra multor condiții din tratatul de la San Stefano. ALECSANDRI, S. 103; c) (mai ales în construcții negative) a dormi. Toată noaptea, plin de grijă, n-a închis ochii. BASSARABESCU, V. 45. Culcă-te, frumoasă doamnă, n-ai închis ochii toată noaptea. DELAVRANCEA, A. 124. Zori de ziuă se revarsă Și ochii încă n-am închis. CONACHI, P. 106; d) a muri. În cîteva zile a închis ochii tăcut, fără murmur, fără un cuvînt. MIRONESCU, S. A. 121. Pînă n-o închide ochii șoimanul, să nu vorbim decît boierilor cu meteahnă. DELAVRANCEA, A. 55. După ce o-nchide el ochii, firește, dumneata ai să fii mai mare între clironomi. CARAGIALE, O. III 38. A închide (cuiva) ochii = a fi lîngă cineva în ceasul morții, a-i da (cuiva) ultimele îngrijiri. (Refl.) A i se închide (cuiva) ochii = a-i fi (cuiva) tare somn, a cădea de somn. ♦ Refl. (Despre răni) A se cicatriza. Ursul se uită și văzînd osul zmeului, puse gura și supse rana... pînă ce se închise și se vindecă. ISPIRESCU, L. 345. 3. Tranz. (Cu privire la instituții, întreprinderi, localuri) A întrerupe activitatea (periodic, potrivit orariului stabilit); p. ext. a înceta activitatea, a desființa. Eram tot mai mult amenințați să închidem uzina. CAMIL PETRESCU, U. N. 57. ◊ Refl. pas. Îndată ce magazinele au început să se închidă, Leib a fost chemat înăuntru. SAHIA, N. 103. (Cu altă construcție) Sîntem în 1935... Dascălii vor părăsi catedrele. N-au mai primit simbrie de mult. Știe cineva cîte fabrici și-au închis porțile? SAHIA, N. 63. 4. Tranz. A încheia o activitate, a-i pune capăt. A închis ședința. ◊ Refl. pas. Vine un moment al anului cînd dodată vînătoarea se închide. ODOBESCU, S. III 37. ♦ (Cu privire la mecanisme, aparate, circuite etc.) A opri funcționarea. A închis lumina. ♦ (Cu privire la circuite electrice) A stabili legătura între părțile unui circuit, pentru a permite trecerea curentului electric. 5. Tranz. (Cu privire la ființe) A așeza într-un spațiu închis, a izola de lume, a răpi (cuiva) libertatea. [Dionis] a rîs de furie și-a-nchis în turn pe critic. COȘBUC, P. I 85. Cînd ar ști tatăl meu că mă duc la bal... m-ar închide la monăstire. ALECSANDRI, T. I 85. ♦ Refl. A se retrage, a se izola. Octav... părăsise viața acestei lumi și se închisese în mănăstire. GALACTION, O. I 224. S-a închis într-o grădină. EMINESCU, N. 27. Coconul Andronache s-a închis în cabinetul său. NEGRUZZI, S. I 79. [Dobitoace] ce să închid în cojile lor. GOLESCU, Î. 49. ◊ Fig. Nu mă pot închide în trecut Ca omida în gogoașa de mătasă. BENIUC, V. 25. Se închisese într-o tăcere îndărătnică. SADOVEANU, P. M. 17. Se închidea în sine, se izola în durerea ei și evita să fie văzută de lume. BART, E. 305. ♦ Fig. A cuprinde, a conține. Iată și repetițiile acestea chibzuite, proprii poeziei populare, închizînd în ele o muzicalitate deosebită. CONTEMPORANUL, S. II, 1950, nr. 179, 7/6. Toate scrisorile închideau în ele durerea. SADOVEANU, O. I 310. 6. Tranz. (Cu privire la locuri, terenuri, curți) A îngrădi, a împrejmui (spre a delimita sau spre a opri accesul). O roată mare de mesteceni făcea un zid alb, care închidea ierbării mirositoare, înalte pînă-n brîu. SADOVEANU, O. I 314. ♦ (Cu privire la căi de comunicație) A pune un obstacol (care oprește trecerea); a bara. Cîteva luni pe an, gheața închide și drumul larg al Dunării. BART, E. 309. Mă, cel cu trăsura... fă înainte... Ce-ai închis șoseaua? ALECSANDRI, T. 399. ◊ (Poetic) Oameni răi... Îmi tot închid cărarea. COȘBUC, P. I 118. ♦ Refl. A se înfunda. Deodată vezi înaintea trenului că drumul se închide, un munte năruit astupă valea de-a curmezișul. VLAHUȚĂ, O. AL. II 33. Mergînd el tot înainte prin codri întunecoși, de la un loc se închide calea. CREANGĂ, O. A. 228. 7. Refl. (Despre cer, p. ext. despre vreme) A se întuneca, a se înnora. ♦ (Despre obiecte colorate) A căpăta o nuanță mai întunecată. – Prez. ind. și: închiz (CARAGIALE, O. III 59).

OBLONIT, -Ă, obloniți, -te, adj. închis cu obloane. Casele erau cu ușile închise, cu ferestrele oblonite. CAMILAR, N. I 71. Dincolo de ferestrele oblonite, în sălile dinlăuntru, lumea nu dormea. SADOVEANU, Z. C. 319.

NĂBĂDĂIOS, -OASĂ, năbădăioși, -oase, adj. 1. (Despre oameni) Care își iese repede din fire; supărăcios, iute, aprins. Ce viață putea ea să aibă în casa acestui bătrîn zuliar și năbădăios. VLAHUȚĂ, O. AL. II 16. Cu baba nu vă puneți... zise un flăcău mai năbădăios. CONTEMPORANUL, V_I 297. Aoleo! ce bătăioasă! Îmblă tot năbădăioasă. ALECSANDRI, P. P. 352. ◊ (Substantivat) Începu să zbiere ca un năbădăios și închise ușa cu repeziciune. FILIMON, C. 226. ♦ Capricios, deșucheat. Junona porunci unei zîne năbădăioase să turbure mintea bietului Ercule. ISPIRESCU, U. 29. ♦ (Despre animale) Nărăvaș, sălbatic. Patru iepe, sirepe și năbădăioase. ISPIRESCU, U. 48. 2. (Regional) Epileptic. (Substantivat) Începu a tremura... ca un năbădăios. GORJAN, H. I 54.

RĂTĂCIT, -Ă, rătăciți, -te, adj. 1. Care a greșit, care a pierdut drumul. Dar Ștefan cel Mare, rătăcit prin văi, Dintr-un corn de aur cheamă bravii săi. BOLINTINEANU, O. 41. ◊ Fig. O fîșie nesfîrșită Dintr-o pînză pare calea, Printre holde rătăcită. COȘBUC, P. I 220. Și cînd flăcăi și fete vor secera la vară, În valuri mari de aur să-noate rătăciți. ALECSANDRI, P. A. 121. ◊ (Substantivat) Haideți la sfat ca să cunoașteți pe străinul, Venit acuma proaspăt... un rătăcit pe mare. MURNU, O. 121. ♦ Smintit, eronat. Polcovnice! Tu mă sperii... Ești bolnav... Ești rătăcit. HASDEU, R. V. 136. ♦ Fig. Care se uită în gol, fără o țintă precisă; care vădește nedumerire, nesiguranță, lipsă de înțelegere, tulburare (a minții). Tudor Șoimaru ridică ochii rătăciți și-i îndreptă pe rînd asupra prietinilor lui. SADOVEANU, O. VII 64. Rîdică încet capul și, cu ochii stinși, se uită rătăcit, în toate părțile. HOGAȘ, M. N. 148. Cu ochii rătăciți pe lanurile tăiate felii, felii... se lăsa în dusul pașilor domoli. VLAHUȚĂ, O. A. 102. 2. Care s-a pierdut, s-a înstrăinat de ai săi; răzlețit. M-am simțit rătăcit și singur într-o lume care nu e a mea. RALEA, O. 139. Și nu crede că în lume, singurel și rătăcit, Nu-i găsi un suflet tînăr ce de tine-i îndrăgit. EMINESCU, O. I 80. ◊ Fig. Glasuri rătăcite trec prin geamuri sparte Și din uși închise, prin zidiri deșarte. EMINESCU, O. IV 364.

RETRAGE, retrag, vb. III. 1. Tranz. A trage înapoi. La picioarele noastre roia o grămadă de furnici. Tata și-a retras atent piciorul beteag – să nu le calce. SAHIA, N. 61. ♦ A scoate, a lua înapoi un lucru din locul unde fusese pus (dat pentru a fi păstrat sau cu alt scop). A retrage o sumă de bani de la bancă. A-și retrage actele de la școală. ♦ Refl. A ieși dintr-o instituție, dintr-o organizație în care ai fost înscris, dintr-o funcție; a renunța la... Cununară pe tineri, iar bătrînii se retraseră de la domnie. RETEGANUL, P. I 42. Obosit de atîta carieră, s-a retras cu o pensioară de treizeci de lei. CARAGIALE, O. II 228. 2. Refl. A merge înapoi, a se îndepărta. Cîinele se apropia cîțiva pași, se retrăgea, privea îndărăt distanța, pînă la gard, neîncrezător. C. PETRESCU, Î. II 93. ◊ Fig. Dar vremea aceea se retrăgea tot mai departe dinaintea lui. VLAHUȚĂ, N. 13. ♦ (Despre armate) A da înapoi din fața dușmanului. Acum știm precis că inamicul s-a retras pe celălalt mal, deluros. CAMIL PETRESCU, U. N. 299. Să se retragă dinaintea unei cetățui de nimică, ei, care au apărat cetatea Vienii! ALECSANDRI, T. II 36. ♦ A se duce într-o parte, a se da deoparte. Toată lumea se retrăsese de la fereastră. DUMITRIU, N. 111. El se retrase după perdea, ca s-o observe. EMINESCU, N. 75. Și amîndoi bătrînii deoparte s-au retras. ALECSANDRI, P. III 226. ♦ A părăsi un loc, o casă, o încăpere; a pleca. Cînd i se păru mai priincios dădu bună seara și se retrase. CĂLINESCU, E. O. I 52. Ana se retrase și închise ușa în urma sa. SLAVICI, O. I 146. Leșii s-o retras din Ieși. ALECSANDRI, T. II 11. ◊ (Poetic) Razele lui lunecă pe fața apei și se retrag, lăsînd lumea în stăpînirea nopții. ALECSANDRI, O. P. 291. ♦ A se izola evitînd societatea. Mai am o altă casă la țară, unde mă retrag în cursul anului să lucrez. SAHIA, U. R.S.S. 192. Ea părea că încă mai mult se retrăsese din lume. NEGRUZZI, S. I 47. 3. Tranz. Fig. A nu mai susține (o părere), a reveni (asupra celor spuse anterior); a retracta. Grăbește căci îmi retrag oferta. C. PETRESCU, C. V. 315. 4. Refl. (Despre ape curgătoare) A reintra în albie (după o inundație).

PREGĂTI, pregătesc, vb. IV. Tranz. 1. A aranja (din timp ceva), a face pregătiri în vederea unei acțiuni; a face (ca ceva) să fie gata; a prepara. Să pregătești cu Mitrea sania, îi zise Vitoria. SADOVEANU, B. 65. Feciorul cel mijlociu, pregătindu-și cele trebuitoare... își ie ziua bună de la frați și a doua zi pornește și. el. CREANGĂ, P. 187. Fiecare ceată de luptă pregătită c-un tun... purtat pe roți ușoare. ALECSANDRI, P. A. 144. ◊ (Subiectul e un abstract) Veacul este pe sfîrșite, – la o mie nouă sute în curînd o să ajungem, – nopți de fulgere țesute Prevestesc o eră nouă; faptul zilei se ivește, Și el multe și mari fapte tinerimii pregătește. BELDICEANU, P. 125. Două rele mari îi pregăteau căderea: robia și proprietatea cea mare. BĂLCESCU, O. II 11. ◊ Expr. A pregăti terenul = a crea condiții prielnice pentru... ◊ Refl. Ei se pregăteau să treacă pădurea. ISPIRESCU, L. 4. Pentru drumul cel de mîne De cu azi te pregătește. EMINESCU, O. I 102. M-oi pregăti cu toate cîte trebuie pentru nuntă. ȘEZ. II 111. ◊ Fig. Noiembrie. Țipă-un pescăruș stingher Și șerpii dorm sub salcia cojită. Se pregătește balta iar de ger. DRAGOMIR, P. 28. ◊ Refl. pas. Auzind noi ce ni se pregătește, ghiontitu-ne-am unul pe altul, chicotind înădușit. CREANGĂ, A. 128. Asaltul cel mare se pregătește!... La ziduri cu toții, la ziduri! ALECSANDRI, T. II 27. ◊ Absol. Face degrabă leșie, pregătește de scăldătoare. CREANGĂ, P. 76. ♦ Refl. A fi pe punctul de a..., a fi gata să... Un țap sprinten s-a oprit. Se pregătește să se arunce într-o copcă. SADOVEANU, O. VII 333. Vartolomeu Diaconu se pregătea să închidă ușa la loc, luptînd cu viscolul, cînd i s-a părut că mișcă o umbră în întunerec. C. PETRESCU, A. 278. 2. (Cu privire la oameni) A instrui, a învăța, a forma. Prin grija partidului și guvernului au fost create noi tipuri de școli menite să pregătească cadrele necesare. tuturor ramurilor de activitate economică și culturală din țara noastră. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2858. 2. (Cu privire la lecții, la materii de examen etc.) A studia, a-și însuși. Eram vecini și ne vedeam în toate zilele; pregăteam lecțiile noastre împreună. GHICA, S. 658. ♦ (Cu privire la elevi) A da lecții, a medita, a prepara. 3. A preveni pe cineva cu privire la o întîmplare, la un eveniment (de obicei neplăcut), a informa treptat, a anunța pe ocolite. Era în sfîrșit pregătită să înțeleagă de ce face semne de mînie și ură omul în straie de șiac de pe drum. C. PETRESCU, R. DR. 355. Deși era pregătit la o asăminea întîmplare, însă puțin au lipsit de frică să-și piardă toate simțirile. DRĂGHICI, R. 166. 4. (Cu privire la mîncări) A prepara, a găti. Ieși murmurînd ceva despre mîncarea pe care trebuia să i-o pregătească. DUMITRIU, N. 261. Voi lucrați, că eu mă duc să pregătesc ceva de-a mîncării. CREANGĂ, P. 9. Tu-mi pregătește ceva de hrană Și mă așteaptă cu alivenci. ALECSANDRI, T. I 264.

TRAGE, trag, vb. III. I. 1. Tranz. A face efortul de a mișca, de a deplasa un lucru apucîndu-l pentru a-l da la o parte, a-l aduce spre sine sau spre un punct voit. Două fetișcane adăpau niște vite. Trăgeau anevoie în jos ciutura. DUMITRIU, N. 227. El, cu mîini puternice, îl trăsese din fața primejdiei. C. PETRESCU, C. V. 330. Dan își trase scaunul mai aproape. VLAHUȚĂ, O. AL. II 76. Trase perdelele sus. EMINESCU, N. 72. Îl ajunge cu laba, îl trage la dînsul și-l sfîșie în bucăți. GHICA, S. 524. ◊ (Poetic) Uite cum te trage pe furiș apa la adînc. CREANGĂ, A. 36. ◊ (Urmat de determinări arătînd partea de care se apucă) M-am simțit tras de haină. GALACTION, O. I 104. (Refl. reciproc) Am doi moșnegi cu barba șargă, Cînd se-ntîlnesc, se trag de barbă (Pieptenii cu cîlții). SBIERA, P. 320. Doi pureci de păr se trag. BIBICESCU, P. P. 181. ◊ Expr. A trage zăvorul = a manevra zăvorul pentru a încuia (sau a descuia) ușa. Iezii închid ușa după dînsa și trag zăvorul. CREANGĂ, P. 20. A trage (pe cineva) de mînecă = a apuca pe cineva de mînecă pentru a-i face un semn discret, a-i atrage atenția într-o direcție. Serdici mă trage de mîneca vestonului. Spune: să-mi oprești mantaua. SAHIA, N. 118. Cît vei auzi că încep a croi cîte una mai deocheată, tu să mă tragi de mînica hainei, căci eu îndată voi îndrepta-o dupe ființa adevărului. ODOBESCU, S. III 46. A trage mîța (sau pe dracul) de coadă v. coadă (1). A trage (pe cineva) de limbă v. limbă. E tras de păr = este relatat sau expus în mod exagerat, forțat, tendențios, ducînd (intenționat) la concluzii false. Acțiunea, zic ei, e încurcată, trasă de păr. GHEREA, ST. CR. II 253. Se încercară a netezi poezia asta trasă de păr. NEGRUZZI, S. I 340. A trage nădejde v. nădejde. A trage nădejde ca spînul de barbă v. barbă. (Refl.) A se trage în degete (cu cineva) v. deget. A trage cenușa pe turta sa v. cenușă. A trage țărînă (pe cineva) = a înmormînta, a îngropa. Cîntă cucul pe șindilă Pe Barbu trage țărînă. ȘEZ. I 144. A trage pe roată = a supune torturii roții. Horia a fost tras pe roată. A trage pe sfoară = a păcăli, a înșela. S-a lăsat dus de nas și tras pe sfoară de toți șarlatanii. VLAHUȚĂ, O. AL. II 43. Vrei să mă tragi pe sfoară tu, pe mine? Hehei, băiete! CARAGIALE, O. III 55. A trage (pe cineva) la (sau în) judecată = a aduce, a cita pe cineva în fața justiției. Se jură pe copiii lui că-l va trage în judecată și nu se va lăsa pînă ce nu-l va vedea în temniță. REBREANU, I. 94. Plătește-mi antereul că te trag la judecată. GANE, N. II 151. Țăranul a fost tras pe oaie-n judecată. DONICI, F. 79. A trage la răspundere = a chema pe cineva să dea socoteală de faptele sale; a face răspunzător. Va veni vremea cînd să fiți trași la răspundere. ISPIRESCU, M. V. 59. A trage bobii v. bob³. A trage în cărți = a ghici în cărți. Mai tras-ai în cărți, cumnățico? ALECSANDRI, T. I 175. (Intranz.) A trage la sorți v. sorț. (Despre ambarcații) A trage la fund = a începe să se scufunde. ♦ (Cu complementul «clopotul») A face să sune, să bată. Popa Ștefan dădu poruncă dascălului să se suie în turnul bisericii și să tragă clopotele. SADOVEANU, O. VII 113. Dascălii, pe la biserici, voioși clopotele trag. BELDICEANU, P. 123. ◊ Intranz. (Cu subiectul «clopotul») Cînd vor trage clopotele de ieșit din biserică. RETEGANUL, P. I 25. Cînd era la miez de noapte, Trăgeau clopote de moarte. BIBICESCU, P. P. 357. ◊ Refl. El o așezat deasupra dealurilor o furcă și un clopot care se trage singur la suflarea vîntului. ȘEZ. II 26. 2. Tranz. Fig. (Învechit) A îndemna, a atrage, a da ghes. Așa aș fi pățit eu, să mă fi încredințat lor și să mă fi lăsat tras de dînșii. SBIERA, P. 86. Papa și împăratul se cercau a trage toate stăpînirile Europei într-o legătură împotriva turcilor. BĂLCESCU, O. II 39. ◊ Expr. A-l trage (pe cineva) inima v. inimă (II 1 c). A-l trage (pe cineva) ața la ceva v. ață (1). ◊ Intranz. Prietenele au tras de ea s-o aducă la joc și la cîntece. DUMITRIU, P. F. 56. ♦ (Construit cu prep. «asupra») A provoca, a atrage. Cîtă hulă și defăimare voi trage asupră-mi. DRĂGHICI, R. 15. Subt acest chip de nimic, voi putea să trag vreo inimă asupră-mi, ca să mă iubească? GORJAN, H. IV 31. 3. Tranz. A pune (mai rar a scoate) un obiect de îmbrăcăminte sau de încălțăminte, depunînd oarecare efort. Ne tragem căciulile pe urechi. STANCU, D. 257. Damian își trăsese cizmele. CAMIL PETRESCU, O. I 556. Trage-ți, lele, cununa Cam pe ochi, cam pe sprincene. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 17. 4. Tranz. (Cu privire la anumite fluide, energii) A abate din drum pentru a aduce în direcția voită. Am pus la cale apoi ca să tragă în ogradă și izvorul ce era aproape. DRĂGHICI, R. 165. 5. Tranz. A întinde, a încorda, a smuci sfori, fire sau obiecte făcute din astfel de materiale, apucînd de unul din capete. Constantin trase scurt și cu putere hățurile de frînghie. DUMITRIU, N. 247. Cu murgul trăgînd de frîu. TEODORESCU, P. P. 640. Trage ața cît să nu se rupă. ◊ Expr. A trage sforile = a unelti în ascuns, a pune ceva la cale prin intrigi, uneltiri. Take Georgescu trăgea sforile cultivînd un vag spirit corporatist. PAS, Z. I 301. 6. Intranz. A avea greutatea de..., a cîntări, a atîrna. Trage poate 800 de litre. NEGRUZZI, S. I 40. Carnea ei putea să tragă 40 ocă. DRĂGHICI, R. 84. Din cinci sute buzdugane, Alegea unul mai mare, La cîntar că mi-l punea Cinci sute oca trăgea. ANT. LIT. POP. I 342. ◊ Fig. Ce trage părerea domnului? – E hotărîtoare. DELAVRANCEA, O. II 259. ◊ Expr. A trage (greu) în cumpănă v. cumpănă (2). 7. Tranz. A înfige (în frigare, în țeapă sau în alt corp ascuțit). Îl trag în lancie ca p-un iepure-n frigare. CARAGIALE, O. III 144. Le presară cu sare Și le trage-ntr-o frigare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 456. 8. Tranz. A duce, a căra, a tîrî după sine. Am tras buștenii în Copcă. GALACTION, O. I 62. Cînd se întoarse... trase după el un șervet. C. PETRESCU, Î. I 13. Eu trag grapa după mine; Eu o trag și ea nu vine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 429. ◊ Expr. A trage (sau, refl. impers., a se trage) targa pe uscat = a o scoate greu la capăt, a o duce greu; a trage pe dracul de coadă. Pînă prin postul mare, uneori, de bine de rău se mai trăgea targa pe uscat. PAS, Z. I 131. A trage un picior (sau piciorul) = a șchiopăta. Paraschiv cîrciumarul trăgea un picior și-și pusese singur firma «La șchiopul». PAS, Z. I 54. Pășea trăgînd piciorul încet, dar pe-a lui față Zbura ca o lumină de glorie măreață. ALECSANDRI, P. A. 210. 9. Tranz. Fig. A aduce după sine, a provoca, a isca, a atrage. Cea mai mică mișcare, produsă în vreuna din aceste naționalități, trage după sine imediata convulsiune a tuturor celorlalte. HASDEU, I. V. 127. Toată fapta trage după sine răsplata sa. BĂLCESCU, O. I 140. 10. Tranz. (Despre animale de tracțiune) A face să meargă un vehicul; a duce. Duman și Viorica, împodobiți cu flori de tei, trăgeau mîndri carul încărcat. BUJOR, S. 35. ◊ (Poetic) O cojiță de alună trag locuste, podu-l scutur. EMINESCU, O. I 87. ◊ Intranz. Caii trăgeau greu la deal, cu gîturile spînzurînd, cu nările aburind. DUMITRIU, N. 145. Îndemna blînd și stăruitor vacile care trăgeau din răsputeri, încovoindu-și spinarea. REBREANU, I. 93. Boii nu trag nici mai tare, nici mai încet. GÎRLEANU, L. 38. ◊ Expr. A trage la jug v. jug. 11. Tranz. Fig. A îndura, a suporta, a pătimi. Stătea acum gîndindu-se cu groază la pedeapsa ce urma s-o tragă pentru adormirea la post. MIRONESCU, S. A. 75. Cît am tras cu boala lui numai inima mea știe. VLAHUȚĂ, O. A. 428. Ai să tragi încă multe năcazuri. CREANGĂ, P. 222. De-aș mai trage cîte-am tras, Eu de tine nu mă las. TEODORESCU, P. P. 308. ◊ Expr. A trage o spaimă = a se speria foarte tare. ♦ A suporta consecințele unei greșeli, ale unei fapte rele; a ispăși. Îi veni rîndul și lui Ștefan Furtună, veteranul, să-și tragă păcatele. MIRONESCU, S. A. 24. Zi și d-ta că ai avut să tragi un păcat strămoșesc. CREANGĂ, P. 220. ◊ Absol. Capul face, capul trage. 12. Tranz. A îndrepta și a opri un vehicul, o ambarcație la un loc fix de staționare (de obicei pentru ca oamenii să se poată urca sau coborî). Am tras binișor luntrea la țărm lîngă niște stuhărișuri. V. ROM. octombrie 1953, 24. Stoica se scărpină iar în cap și, iscusit, trase poștalionul lîngă pridvorul cu geamlîc. CAMIL PETRESCU, O. I 179. ◊ Absol. Zi vezeteului să tragă la scară. ALECSANDRI, T. 297. 13. Intranz. A poposi, a se opri (la o casă) pentru a fi găzduit; a se instala undeva pentru un timp limitat. Traseră la un han urît. SADOVEANU, O. VII 78. Anunță-mă din vreme cînd vii. Tragi la mine, negreșit. CARAGIALE, O. VII 263. Îmi pare rău că nu trage aci în gazdă directorul. ALECSANDRI, T. I 275. ♦ A se opri (cu un vehicul) la un adăpost. Am tras cu căruța sub un plop mare. CREANGĂ, O. A. 97. ◊ Tranz. Sub streșinile acelea puteai trage și o căruță. DUMITRIU, P. F. 48. 14. Refl. A se tîrî, a merge cu greutate. Abia se putu trage pînă acasă de năcaz. RETEGANUL, P. II 55. Sosi și țiganul cu biata babă care abia se trăgea de bătrînețe și de slăbiciune. SBIERA, P. 118. Copii mici, de se trag încă pe brînci. ȘEZ. IV 135. 15. Refl. (Urmat de determinări locale introduse mai ales prin prep. «la») A se duce (mînat de o dorință), a se îndrepta spre o țintă. [Copiii] iar se trăgeau la mal. SADOVEANU, O. VIII 136. Dau de o fîntînă în cale și boii să trăgeau cătră ea, semn că le era sete. RETEGANUL, P. V 31. ◊ Fig. N-a rămas inimă-n mine Și cîtă a mai rămas Toată la neica s-a tras. HODOȘ, P. P. 40. ◊ Intranz. Țineam ceaslovul deschis, și cum erau filele cam unse, trăgeau muștele și bondarii la ele. CREANGĂ, O. A. 35. 16. Intranz. Fig. A tinde spre, a se simți atras către. N-am ce zice, tragi la bine. PAS, Z. I 168. Cum trage puiul la cloșcă, așa să tragă ei la casă. SEVASTOS, N. 261. Vezi dacă-i militar, tot la vitejie trage. ALECSANDRI, T. I 72. Omul la om trage, și vita la vită. PANN, P. V. I 13. Banul la ban trage. ◊ Refl. Se bucura grozav cînd vedea că mă trag la carte. CREANGĂ, O. A. 38. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «a») A tinde spre, a prevesti (o anumită stare). Obosite șî trăgînd a moarte, ele [apele] nici nu încearcă să se trezească din somnul greu care le-a cuprins. BOGZA, C. O. 156. Jachetele lui, călcate zilnic, trăgeau a mare. BASSARABESCU, S. N. 41. Cel ce mănîncă din mînă, trage a sărăcie. ȘEZ. XII 164. 17. Refl. (Învechit și arhaizant) A se retrage din locul unde se află, p. ext. din instituția, postul, colectivitatea din care face parte. Soldații se trăgeau îndărăt în dezordine. DUMITRIU, N. 112. Răzășul se trase la cuibul de pe Răut. SADOVEANU, O. VII 100. Apoi m-oi trage de la sfat, măria-ta. DELAVRANCEA, O. II 89. Domnul meu, să te tragi. Aștept pe împărat. ODOBESCU, S. I 250. Mă făcu să mă trag de la fereastră. NEGRUZZI, S. I 58. Năvala se trase înapoi, spăimîntată de piepturile goale a vitejilor. RUSSO, O. 34. ◊ Tranz. Domnu abate să tragă pre bezădele de la școala publică. KOGĂLNICEANU, S. 64. ◊ Expr. A-și trage mîna de deasupra cuiva = a înceta de a mai ocroti pe cineva; a părăsi. Împărăția își trage de deasupra lui mîna. SADOVEANU, Z. C. 251. ♦ (Despre ape) A se retrage. Apa heleșteului se trase într-o parte și într-alta. ISPIRESCU, L. 37. Rîul înapoi se trage... munții vîrful își clătesc. ALEXANDRESCU, M. 14. A început atmosfera a să liniști, valurile mării a să alina... apa a să trage la matca ei. DRĂGHICI, R. 112. II. 1. Tranz. A lua, a scoate; a smulge. Îi trage inelele din deget. ISPIRESCU, L. 109. ◊ Fig. D-sa, de la această concepție primă, trage un plan pentru o dramă. GHEREA, ST. CR. II 267. Subiectele mai tutulor acestor producții au fost trase din istoria națională. CARAGIALE, O. III 221. ◊ Expr. A trage concluzii v. concluzie. A trage foloase din (sau de pe urma) = a folosi de pe urma. A trage un profit = a profita. A trage învățăminte din (sau de pe urma) = a învăța (dintr-o experiență). ♦ (Cu complementul «dinți», «măsele») A extrage. Nici un doctor nu trăgea măselele mai repede și fără durere ca dînsul. REBREANU, I. 120. 2. Tranz. A scoate (o armă) din teacă (pentru a începe lupta). Zăcea pe pietre Lara, cu spada lîngă el Pe jumătate trasă. MACEDONSKI, O. I 263. Credeți că trage spada să pedepsească repede pe acei cutezători? CARAGIALE, O. III 256. 3. Tranz. (Cu privire la un lichid) A scoate (dintr-un recipient), a extrage. Se duce la puț, trage apă, umple o găleată. DUMITRIU, P. F. 60. Ia trageți-mi încoa cîte-o cinzeacă de la cep. ODOBESCU, S. I 84. ◊ (Poetic) Trage miere dintr-o plantă, făr-a beteji pe floare. CONACHI, P. 278. ◊ Expr. A trage vinul de pe drojdie = a scoate vinul limpezit din vasul în care și-a depus drojdia. A trage băutura în sticle = a scoate băutura dintr-un vas mai mare și a o turna în sticle. 4. Tranz. (Cu privire la puroi, la copturi etc.) A face să se colecteze, să se strîngă. Să-ți dee mnealui ce are acolo... să tragă o coptură. POPA, V. 148. 5. Tranz. A lua (cu forța), a obține (cu dificultate). Andrii Popa, hoț barbat! Zi și noapte de călare Trage bir din drumul mare. ALECSANDRI, P. I 36. Bezădelile și Vogoridi au a trage banii lor de la pastorul, la începutul fieștecărei luni. KOGĂLNICEANU, S. 129. Mai adastă-mă nițel, Ca să-mi dau socoteala, Ca să-mi trag simbrioara. TEODORESCU, P. P. 668. ♦ A lua îndărăt, a retrage. Cînd ieși boierul din tovărășia dumitale, își trase partea lui, 20000 de galbeni. DELAVRANCEA, O. II 278. ♦ A reține. Nici ei nu mănîncă... și trag și plata lucrătorilor. RETEGANUL, P. V. 55. 6. Intranz. Fig. (În expr.) A trage cu urechea = a asculta pe furiș pentru a prinde zgomote ușoare sau vorbe șoptite; a-și încorda auzul, a-și ascuți urechea. Nevestele trag cu urechea, se folosesc de întuneric și-și dau cu cotul, chicotesc cînd prind cîte-o frîntură din vorba unchiașului. SP. POPESCU, M. G. 24. Țrase cu urechea și simți că cineva jumulește pomul de mere. ISPIRESCU, L. 74. Trage cu urechea și aude bine că s-apropie drumeț. CARAGIALE, O. III 52. (Tranz.) Toate acestea le-au tras Pepelea cu urechea. SBIERA, P. 17. A trage cu ochiul (cu ochii sau cu coada ochiului) = a se uita pe furiș, a privi din fugă, fără a fi observat. Prizonierul își fuma pe furiș țigara, trăgînd cu coada ochiului la fața aspră a sergentului. SADOVEANU, O. VI 15. Tot trag cu ochii la pojijia casei. SEVASTOS, N. 51. Trăgea cu coada ochiului spre a vedea dacă o bagă în seamă cei de primprejur. ISPIRESCU, U. 21. Intrați în codru și trageți cu ochiul; nu cumva îți zări zmei pe după copaci! ALECSANDRI, T. I 426. (Tranz., rar) A întors capu-ncolo și a început să bea din țigară... Dar mă trăgea cu coada ochiului. CARAGIALE, O. I 47. ( Regional) A trage de seamă = a băga de seamă. Fata mai că leșină de bucurie, dar iarăși trase de seamă și mulțămi oamenilor. RETEGANUL, P. II 68. 7. Tranz. A inspira, a respira; a inhala. Trăgea cu lăcomie pe nări mireasma ascuțită. SADOVEANU, O. VIII 13. Trăgea aerul rece al nopții adînc, pînă în fundul plămînilor. BART, E. 56. ◊ Expr. A-și trage sufletul (sau răsuflarea) = a respira (greu). N-avea putere-n el să-și tragă Nici sufletul. COȘBUC, P. I 243. Își trase sufletul adînc și cu plăcere. CONTEMPORANUL, IV 83. (Intranz.) A trage de moarte (sau a trage să moară) = a se zbate în chinurile morții, a-și trăi ultimele clipe; a fi pe moarte. Seara primiseră vorbă în sat că vitele lor aflate pe culmile Hășmașului Mare sînt bolnave și trag să moară. BOGZA, C. O. 25. Cînd trăgea tata de moarte, m-a chemat la patul lui. RETEGANUL, P. V 80. Leul cel înfricoșat... trage de moarte și-i aproape de sfîrșit. ȚICHINDEAL, F. 8. Bărbatu mi-i dus la moară, Soacră-mea trage să moară. HODOȘ, P. P. 50. ♦ (Cu complementul «tutun», «tabac», p. ext. «ciubuc») A fuma, a priza. Întreabă pe un arnăut care trăgea ciubuc la altă masă. CARAGIALE, O. III 43. Iar îi tragi tiutiun, soro? ALECSANDRI, T. I 175. Dragu mi-i bădița, drag, Care nu trage tăbac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 409. ◊ Absol. Tutunul este o otravă... – Da tu de ce tragi, mă-ntrerupe maiorul. CARAGIALE, M. 131. ◊ Intranz. Vasile stătea în margine, trăgînd din țigară, și simțea cum i se lipește limba uscată de cerul-gurii. DUMITRIU, N. 230. A tras iar adînc din pipă. SADOVEANU, N. P. 27. Soarbe din cafea mai alene, trage din tutun mai greoi. BASSARABESCU, V. 36. 8. Intranz. (Despre aparate sau instalații de ardere) A arde bine, a avea tiraj. De dimineață se făcuse foc, la început soba nu trăgea și tot fumul ieșise în odaie. VLAHUȚĂ, O. A. 296. 9. Tranz. (Folosit și absolut) A sorbi, a înghiți, a bea băuturi alcoolice. Ceva rom, băiete, rusesc, tare de-ți crapă măseaua! Trage un gît și te dezmorțește. SADOVEANU, O. VI 31. Primarul Ion Pravilă se abătea mai des să tragă cîte-o țuică. REBREANU, R. II 309. Știi ce?... N-ar fi bine oare să tragem și noi o dușcă? ALECSANDRI, T. I 91. ◊ (Întărit prin «pe gît») De necaz traseră băutura pe gît și cei care se aflau în preajma ofițerilor. PAS, Z. IV 75. ◊ Expr. A trage la măsea (sau la mustață) = a bea mult alcool, a fi bețiv. (Cu parafrazarea expresiei) Cînd tragi sorcoveții la musteață de ce nu te olicăiești atîta? CREANGĂ, A. 17. III. Tranz. A trasa, a marca, a desena, a duce, a cresta (linii, semne, contururi). Cu un creion lat, continuă să tragă linii pe o scîndură. C. PETRESCU, Î. II 181. Zugrăvelile ce închipuiau războaiele lui Moamet... ereau trase de mîini îngerești. GORJAN, H. IV 155. ◊ (Poetic) Fluviul curge domol, trăgînd în jurul orașului o panglică lată de ape turburi și grele. BOGZA, M. S. 19. [Acest stat] ale cărui hotare le trăsese cu sabia sa. BĂLCESCU, O. II 289. De la casă pînă la casă, tot funii și ațe trase (Drumul). GOROVEI, C. 136. (Refl.) Vine albastre se trăgeau pe fața ei albă ca o marmură vie. EMINESCU, N. 4. ◊ (În contexte figurate) Soarta a tras o dungă brutală peste combinațiile lui. REBREANU, R. I 46. ◊ Fig. (Despre trăsăturile feței, mai ales despre ochi și despre sprîncene) Chiar de n-ar avea sprîncenile trase ca din condei... tot n-ar da cu foiță și cu muc de lumînare. DELAVRANCEA, S. 9. Pe deasupra ochilor Trasă-i peana corbilor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 136. ◊ Loc. adj. Tras cu sfoara (sau cu frînghia) = aliniat cu ajutorul unei sfori bine întinse. Ulițile orașelor europenești, trase cu sfoara, au multă monotonie. NEGRUZZI, S. I 69. Toate drumurile sînt trase cu frînghia, casăle în linie. KOGĂLNICEANU, S. 4. ◊ Expr. A trage (o) brazdă = a ara. Cîte un plug se mișcă încet, trăgînd o brazdă adîncă. BOGZA, C. O. 153. Hai, ho, ța, ho, Bourean, Trage brazdă pe tapșan. ALECSANDRI, P. P. 168. IV. 1. Tranz. (Folosit și absolut) În diverse procese de muncă, în diverse operații sau în acțiuni care presupun un efort fizic. V. da³ (I 10). A trage la rindea = a netezi cu ajutorul rindelei. A trage (o țesătură) la piuă = a supune (o țesătură) unei operații mecanice cu ajutorul ciocanelor pivei (pentru a o face deasă și pîsloasă). Călțunii... sînt trași la chiuă și-s cu dungi roșii. ȘEZ. IX 34. A trage la tipar = a tipări. A trage la șapirograf = a imprima cu ajutorul șapirografului. (Familiar) A trage (pe cineva) în poză = a fotografia. A trage pe piatră (sau pe amnar, pe curea etc.) = a ascuți. Urîtă vreme, grăi moș Matei, trăgînd apăsat pe-o curea o custură. MIRONESCU, S. A. 41. Paloș din teacă scotea, pe amnar că mi-l trăgea. TEODORESCU, P. P. 668. A trage pe calapod = a întinde pe calapod. A trage cu acul = a coase, a broda. Cîndu-i trage cu acul, să se rumpă bumbacul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 347. A trage cu coasa = a cosi. Mă usuc ca cucuta Cînd o tragi cu coasa. SEVASTOS, N. 164. Unde tîrg erea mai bun Tragi cu coasa să faci fîn. TEODORESCU, P. P. 488. (Intranz.) A trage la rame, la (sau din) lopată = a vîsli. Adam și cu Trofim nu trăgeau la rame. DUMITRIU, P. F. 4. Mîndrul trage din lopată Trece Dunărea îndată. ALECSANDRI, P. P. 51. A trage în dinți = a mesteca. Friptura tare, de n-o puteau trage în dinți. ȘEZ. I 234. A trage în fușalăi (sau în piepteni) = a dărăci. Du-te și vezi de trage pînă în sară în fușalăi lîna pe care ți-am pregătit-o. SADOVEANU, B. 19. ♦ A toarce. Lasă pînza să mai steie, Că mi-ai tors-o prin cosire Și mi-ai tras-o prea subțire. MARIAN, S. 97. Din caier trăgînd, Din ochi lăcrămînd. SEVASTOS, C. 296. ♦ A trece prin..., a vîrî prin..., a petrece. Își trase unghiile prin barba rară. C. PETRESCU, R. DR. 130. ◊ Expr. A trage banul (sau gologanul) prin barbă = a freca de barbă un ban cîștigat (cu credința superstițioasă că acest gest atrage bogăția). Trăgînd gologanul prin barbă și băgîndu-l în buzunar. PAS, Z. I 104. Tras prin (printr-un sau ca prin) inel sau (mai rar) tras prin mărgea, se spune despre o persoană cu trupul subțire, mlădios, grațios. Trupușoru-i gingășel Părea tras pintr-un inel. ALECSANDRI, P. I 91. Cine mi-a văzut Mîndru ciobănel Tras printr-un inel. ANT. LIT. POP. I 331. Mîndra naltă, supțirea, Parcă-i trasă prin mărgea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 41. (Refl.) A se trage la față = a slăbi, a avea figura obosită, palidă, a arăta rău. Flăcăul începea să doarmă mai puțin și să se tragă la față. SADOVEANU, B. 171. 2. Tranz. A deforma plastic un material ductil, făcîndu-l să treacă printr-o filieră, pentru a obține bare, sîrme sau țevi. 3. Tranz. (Familiar, de obicei construit cu dativul etic; cu sensul precizat de determinări) A face (ceva) din plin, cu multă energie, cu pasiune, cu vioiciune. Trag o horă de tremură pămîntul. SEVASTOS, N. 82. Apoi au tras o nuntă romînească care a ținut două săptămîni. RETEGANUL, P. V 44. Păcat că nu sînteți și voi aici, să-i tragem pe-nfundate un chef la căldurică. CARAGIALE, O. VII 20. Mi-au tras o frecătură bună cu oțet de leuștean. CREANGĂ, A. 15. Îi tragem un stos în astă-seară? ALECSANDRI, T. 1702. (Absol.) Va să zică îi tragi la gazetă zdravăn... C. PETRESCU, C. V. 125. ◊ Expr. A trage un somn (sau un pui de somn) sau a trage (la) soamne (sau la aghioase) = a dormi (adînc). Am tras cu toții un pui de somn spre ziuă. STANCU, D. 178. De la Ieși și pîn-aici, mai că nici n-ai cînd trage un somn bun, și-ai ajuns. MIRONESCU, S. A. 133. S-a pus să-i tragă la soamne. CARAGIALE, O. III 50. După ce te-am găzduit... tu, gogeamite flăcău în putere, să-i tragi la aghioase. id. ib. 55. A-i trage (cuiva) butucul v. butuc. A trage condeiul v. condei. A trage (cuiva) chiulul v. chiul. (Intranz.) A trage la fit v. fit. ♦ A cînta, a striga puternic. Flăcăii trăgeau chiote de răsunau văile. BUJOR, S. 39. Cu toții într-un glas îi traseră un cîntec haiducesc de clocoteau văile. VLAHUȚĂ, O. AL. 152. Privighetorile prin crîngulețele înflorite trăgea niște geamparale de-ți lua auzul. ISPIRESCU, L. 292. ◊ Expr. A trage o gură = a certa cu asprime, a muștrului. El se mai și obrăznicise cînd stăpînu-său i-a tras o gură. SLAVICI, N. I 234. ◊ Intranz. Dodată auzi niște balauri de lăutari trăgînd din viori de gîndeai că mănîncă foc. ISPIRESCU, L. 109. Eu cînd trag din cimpoi... sar căprioarele de se prăpădesc. ALECSANDRI, T. 243. 4. Intranz. (În expr.) A trage cu coada ochiului (mai rar cu geana sau cu mustața) = a face un semn discret Flăcăii-și trag cu geana, Rîd apoi și ei. COȘBUC, P. II 56. El îi trase cu mustața, iară ei îi făcu inima sfîrr! ISPIRESCU, U. 119. Mai zîmbiți, soro dragă... mai trageți cu coada ochiului... ca altele. ALECSANDRI, T. I 160. 5. Tranz. A da o lovitură, a bate, a plesni. Pui acum de-ți trage la tălpi atîta cît nu poți duce. ISPIRESCU, L. 178. ◊ Absol. (Cu indicarea instrumentului acțiunii) Au început amîndoi să zbiere și să-și tragă-n cap cu toiegele. CARAGIALE, O. III 200. Fiul craiului îi și trage atunci cu frîul în cap. CREANGĂ, P. 195. ◊ (Instrumentul acțiunii este complement direct) Îmi trăgeai palme de-mi venea amețeală. DUMITRIU, N. 128. Zicînd acestea, Dardarot i-a tras un picior. CARAGIALE, O. III 50. Ciocoieșu satului... Trage pinteni calului. MARIAN, S. 175. 6. Intranz. A descărca o armă spre țintă, a face ca glonțul, săgeata etc. să pornească spre țintă. Soldații începură să tragă. DUMITRIU, N. 141. La început tragem toți cu furie. CAMIL PETRESCU, U. N. 321. Dac-o veni ursul, trage fără temere. BOLINTINEANU, O. 330. Copii, trageți... eu vreu astăzi să mă-ntrec în arc cu voi. ALECSANDRI, P. I 33 ◊ (Cu indicarea țintei) Eram pe cîmp azi, amîndoi, și trăgeam la becațe. DUMITRIU, B. F. 39. Trage cineva din noapte în noi. CAMIL PETRESCU, U. N. 267. ◊ (Cu indicarea instrumentului acțiunii) Un vînător trage cu pușca. SADOVEANU, O. VIII 179. Trăgînd mereu din carabină, Săriră-n front. COȘBUC, P. II 40. ◊ Tranz. (Instrumentul acțiunii, p. ext. detunătura, focul etc. devin complemente directe) Traseră focuri de pușcă în aer. DUMITRIU, N. 12. Aprozii trag cîteva săgeți. DELAVRANCEA, O. II 140. Cadînele trăgeau puști și pistoale după ferestre. GHICA, S. 19. 7. Tranz. A freca o regiune a corpului, în scopuri terapeutice; a masa. Venii să mă tragi nițel pe spate, că nu mai pot. STĂNOIU, C. I. 188. Lă purcelul, îl scaldă, îl trage frumușel cu untură din opaieț, pe la toate încheieturile. CREANGĂ, P. 76. ◊ Intranz. (Cu determinări indicînd boala, și introduse prin prep. «de») Știe să tragă de gîlci. CARAGIALE, O. III 47. V. Intranz. (Despre vînt) A bate (încet), a sufla (ușor). Trăgea un vînt subțire dinspre baltă. SADOVEANU, O. I 27. Trăgea un vîntișor care abia adia. ISPIRESCU, L. 6. Vremea e frumoasă, dar cam ger!... Trage un vînt rece «de ustură». RUSSO, O. 152. ♦ Tranz. (Despre un curent de aer) A învălui, a cuprinde (pe cineva) provocîndu-i o senzație de răcoare bruscă și neplăcută (care poate cauza îmbolnăvirea). Să nu te tragă răceala, duduie! C. PETRESCU, R. DR. 79. ◊ (Prin metonimie) M-a tras și fereastra. CARAGIALE, O. I 60. VI. Refl. 1. A descinde din..., a fi din neamul..., a fi urmașul... Nu contenea a dovedi, cui vrea și cui nu vrea să-l asculte, că se trage direct din Porfirogeniții Bizanțului... C. PETRESCU, A. R. 11: Se trăgea și el din viță de împărat. ISPIRESCU, U. 8. De se trag din neam mare, Asta e o întîmplare. ALEXANDRESCU, M. 321. ◊ (Tranz., în expr.) A-și trage neamul din... v. neam. ♦ A fi originar din... După mamă se trăgea din Pipirig. SADOVEANU, E. 103. 2. A proveni din..., a fi provocat de... Din asta i s-a tras și moartea, CARAGIALE, O. III 101. A pomeni ea, baba mea, cîte zilișoare-a avea de năcazul acesta, că numai din pricina ei mi se trage. CREANGĂ, P. 128. ◊ Tranz. Orașul Constantinopole ș-a tras mărirea lui de la un Constantin. BĂLCESCU, la TDRG.

ZĂVOR, zăvoare, s. n. 1. Încuietoare la uși (uneori și la ferestre), constînd dintr-o mică bară mobilă care intră într-o ureche fixată în toc; ivăr, rătez. La un ceas după miezul nopții au ajuns. S-au tras zăvoare, s-au deschis porți, căruța și călăreții au intrat; porțile s-au închis și au sunat zăvoarele iar. SADOVEANU, N. P. 37. Puse la ușă zăvorul de lemn și începu să sape. GALACTION, O. I 149. Mama-i dusă-n sat! Cu dorul Azi e singur puișorul, Și-am închis ușa la tindă Cu zăvorul. COȘBUC, P. I 102. ◊ Fig. Și-ai noștri toți dreptate vor, Dar vrerii lor ei pun zăvor. NECULUȚĂ, Ț. D. 50. Nici unul nu-ncearcă să rupă Tăcerea Un gînd li-e pe inimi zăvor. COȘBUC, P. I 290. ♦ Dispozitiv care servește la blocarea unui organ mobil dintr-un sistem tehnic, putîndu-l fixa într-o anumită poziție. 2. (Popular, la pl.) Cătușe, fiare. Acum e legat mai tare, Și de mini, și de picioare, Cu lanțuri și cu zăvoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. 3. (Regional) Răzlog.

VETERAN, -Ă, veterani, -e, s. m. și f. 1. (Numai la m.) Bătrîn care a luat parte la unul sau la mai multe războaie. Au defilat, cu școlile și armata, veteranii – oștenii de la 77, răniții și rămășițele regimentelor glorioase. SADOVEANU, O. VI 477. Vorbesc ca veteran din trei războaie. Am viețuit în șanțuri și noroaie. D. BOTEZ, F. S. 9. ♦ (La romani) Ostaș în vîrstă, ieșit din cadrele armatei, care căpăta calitatea de cetățean roman (dacă nu o avusese de mai înainte) și devenea (de obicei) agricultor prin împroprietărire. 2. Fig. Persoană care și-a desfășurat activitatea pînă la bătrînețe într-o instituție, care a îmbătrînit într-o profesiune; p. ext. om bătrîn. Galant însă ca totdeauna, tînărul director a. dat brațul veteranei și a închis ușa în urma artei apuse. ANGHEL, PR. 121. Bătrînul colonel Enghel... a lăsat plăcute și vesele suvenire printre subordonații lui, acum toți veterani ai oștirii. ODOBESCU, S. III 22. Nălucirile entuziaste care au legănat tinerețea veteranilor din generația mea. ALECSANDRI, S. 89. Acolo se afla iarăși al oștilor veteran, Arbur Hatmanul. NEGRUZZI, S. I 125. ♦ (În trecut, ironic) Student sau elev care rămînea în urmă cu examenele și își termina studiile foarte tîrziu. (Adjectival) Cu prestigiul și autoritatea studentidui veteran, condusese pe vremuri cîteva mișcări și greve studențești. BART, E. 120.

SIGUR¹ adv. 1. (Ca formulă de aprobare) Da. Pot închide ușa? – Sigur. 2. În mod precis. De altfel nici nu știm sigur unde ne găsim. CAMIL PETRESCU, U. N. 347. Fulgeră din cînd în cînd și se luminează departe o dungă de pădure, dar nu știu sigur unde mă găsesc. SAHIA, N. 26. Aceea ce se aflase mai sigur... era că se numea Olga și era poloneză. NEGRUZZI, S. I 44. ◊ Expr. (Familiar) Mai mult ca (sau decît) sigur = fără nici un fel de îndoială.

SLUJBULIȚĂ, slujbulițe, s. f. Diminutiv al lui slujbă; slujbă neînsemnată, slab retribuită. La ministerul țării ni se închise ușa. La alte slujbulițe nici nu e de gîndit! BOLINTINEANU, O. 131. Nu pot găsi o slujbuliță cît de mică în patria mea. ALECSANDRI, T. I 376. ♦ Îndatorire, facere de bine, serviciu. Niciodată n-oi uita Slujbulița cea frumoasă Ce-o mi-i face dumneata. HASDEU, R. V. 54.

ȘVAB¹, șvabi, s. m. Numele a două specii de insecte: a) insectă lată, cu corpul moale, de culoare neagră-cafenie, care trăiește mai ales în locuri întunecoase și se hrănește cu resturi alimentare (Periplaneta orientalis); b) insectă mai mică, de culoare galbenă-roșiatică, trăind în aceleași condiții ca și insecta descrisă mai sus (Blatta germanica); tarhan. După trei săptămîni de adăstat la uși închise de făgăduieli amînate, Ion Ozun își înfățișa universul ca armată invizibilă de șvabi, libărci și gîndaci de pivniță pîndindu-l din unghere ascunse să-i dea asalt. C. PETRESCU, C. V. 46.

damă² sf [At: PONI, CH. 219 / Pl: ~me / E: ger Damm] 1 (Nav) Scobitură în copastia unei ambarcații pe care se sprijină manșonul vâslei. 2 (Chm; îvr) Piesă de fontă care închide ușa creuzetului în marile topitorii.

clampă² sf [At: DAMÉ, T. 96 / V: clea~, (reg) cleamcă / Pl: ~pe / E: clamp] (Reg) 1 Clanță. 2 Limbă de metal care se reazemă pe clempuș pentru a închide ușa. 3 Cârligele care leagă jilțul căruței.

înverigat, ~ă a [At: C. PETRESCU, Î. II, 144 / V: ~reg~ / Pl: ~ați, ~e / E: înveriga] 1 (D. o ușă) închis cu lacătul. 2 (D. obiecte) Strâns într-o verigă. 3 (D. persoane) Pus în cătușe. 4 (Pex) Legat în lanțuri. 5 (D. o cetate) Asediat. 6 (D. fapte) Înlănțuit logic.

pleca [At: PSALT. HUR. 119^r/22 / Pzi: plec / E: ml plicare] 1 vt (C. i. lucruri flexibile, părți flexibile ale unor lucruri, ființe sau părți ale lor) A îndrepta în jos sau într-o parte Si: a apleca, a curba, a încovoia, a îndoi. 2 (Îlv) A-și ~ genunchii A îngenunchea. 3-4 vtr (Îe) A(-și) ~ capul (sau fruntea, grumazul, genunchiul sau, înv, cerbicea) A (se) supune. 5-6 vtr (Îae) A (se) umili. 7-8 vtr (Îae) (A a face pe cineva să renunțe sau) a renunța. 9-10 vt (Îe) A(-și) sau a nu-și ~ capul sau a (nu) avea unde să(-și) ~ce capul (sau trupul, oasele) A (nu) se odihni. 11-12 vt (Îae) A (nu) se putea odihni. 13-14 vt (Îae) A (nu) avea unde să se odihnească. 15-16 vt (Îae) A (nu) avea unde să se adăpostească. 17-18 vtr (Îe) A(-și) ~ inima A (se) dedica. 19-20 vtr (Îae) A (se) închina. 21-22 vtr (Îae) (A convinge sau) a se lăsa convins. 23-24 vtr (Îae) A arăta înțelegere. 25-26 vtr (Pex; îae) A (se) înduioșa. 27-28 vtr (Îae) A arăta smerenie, evlavie față de cineva. 29-30 vtr (Îae) A da ascultare suferințelor cuiva. 31 vt (Îe) A(-și) ~ urechea (sau urechile) A asculta cu atenție. 32 vt (Îae) A lua în considerare. 33 vt (Pex; îae) A se îndura. 34 vt (Îae) A da crezare vorbelor de nimic, calomniilor, bârfelilor etc. 35 vt (Spc) A coborî genele, ochii, privirea, ca urmare a unui sentiment de jenă, de sfială etc. sau din cauza oboselii. 36 vr A se înclina înaintea, în fața cuiva în semn de respect, de admirație, de devotament, de supunere etc. Si: a se închina, a se prosterna. 37 vt (Trs) A alăpta mieii. 38 vt (C. i. obiecte neflexibile care au o anumită poziție, de obicei verticală) A lăsa într-o parte, dându-i o poziție oblică Si: a apleca, a înclina, a povărni. 39 vt (Reg; îe) A ~ ușa A închide ușa pe jumătate. 40-41 vtr (Fșa) A (se) culca la pământ. 42-43 vtr (Pop) A (se) răsturna. 44 vta (Înv) A împinge. 45 vr (Rar) A descrește în înălțime. 46 vr (Pop; d. aștri) A coborî spre apus Si: a apune. 47 vr (Înv; pex; d. zi) A se sfârși. 48 vr (Înv; fig) A decădea. 49 vt (Înv) A modela un material moale. 50 vt (Înv) A supune unei influențe, unei puteri care modifică, transformă Si: a subjuga. 51 vr A ceda în fața unei influențe, a unei presiuni, a unei forțe, a unei cereri etc. Si: a asculta, a se preda, a se supune. 52-53 vtrf (Bis; înv; spc) A (se) supune preceptelor religiei creștine, autorității lui Dumnezeu. 54-55 vtrf (Bis; înv) (A face să aibă sau) a avea o atitudine smerită, cucernică în fața Divinității Si: a (se) smeri. 56-57 vtrf (Înv; spc) A (se) converti la o religie. 58-59 vtrf (Înv) (A face să recunoască sau) a recunoaște autoritatea unei divinități creștine. 60 vtf (Înv) A îndupleca. 61 vtf (Înv) A determina. 62 vr (Îrg) A se îndupleca. 63 vt A conduce. 64 vr (Înv) A înclina spre... 65 vr (Înv) A fi gata să... 66 vr (Înv) A fi dispus să... sau la... 67 vr (Înv) A se simți atras spre... 68 vr (Înv) A lua drept bun. 69 vr (Înv) A lua în considerare. 70 vr (Grm; înv) A avea flexiune. 71 vr (Grm; spc) A se declina. 72 vr (Reg) A face indigestie. 73 vr (Reg; pex) A i se face greață din cauza unei mâncări indigeste. 74 vi (De obicei cu determinări locale, mai rar finale) A părăsi pe cineva sau ceva spre a se duce în altă parte Si: a se duce, a merge, a porni. 75 vi (De obicei cu determinări locale, mai rar finale) A se îndrepta spre... Si: a se îndepărta, a se retrage. 76-77 vi (Reg; îc) Pleacă-fuga sau pleacă-fugă (Om lăudăros) care, atunci când e vorba să acționeze, să treacă la fapte, o ia la fugă. 78 vi (Spc) A porni într-o cursă sportivă. 79 vr (Înv; fig) A se abate. 80 vr (Înv) A părăsi pe cineva. 81 vr (Înv) A renunța la... 82 vt (Îrg) A îndrepta. 83 vt (Îrg) A duce. 84 vt (Îrg) A trimite. 85 vi (Îrg; urmat de verbe la infinitiv sau conjunctiv) A fi pe punctul de a... 86 vi (Îrg; urmat de verbe la infinitiv și conjunctiv) A începe (să)... 87 vi (Reg; spc) A începe să curgă. 88 vi (Olt; spc) A începe să crească. 89 vi (Înv; spc) A începe să treacă dintr-o stare în alta. 90 vi (Înv) A evolua către... 91 vi (Înv) A avea tendința spre... 92 vi A avea începutul, punctul de pornire. 93 vt(a) (Îvr) A turna.

ușă sf [At: COD. VOR.² 17^r/13 / Pl: uși, (rar) ușe / E: ml *ustia (plural, devenit singular, al lui *ustium = ostium)] 1 Deschizătură de formă regulată, de obicei dreptunghiulară, lăsată în peretele unei clădiri, la un vehicul, la o mobilă etc., pentru a permite accesul, intrarea (și ieșirea). 2 (Prc) Panou (sau ansamblu de panouri) prins de un cadru fix, care închide sau deschide această deschizătură Si: poartă. 3 (Îs) ~ domnească sau uși (ori ușile) împărătești sau ușa răului sau ușile altarului Intrarea principală în altar de care se servește numai preotul, în anumite momente ale slujbei. 4 (Îs) ~ batantă Ușă cu unu sau două canaturi care, la deschidere, execută o mișcare de rotație limitată în jurul unei axe verticale situate la una dintre margini. 5 (Îs) ~ glisantă sau ~ rulantă Ușă cu unu sau cu mai multe canaturi care se închid și se deschid prin alunecarea laterală a canaturilor de-a lungul unor șine fixate în partea superioară și interioară a ușii. 6 (Îs) ~ pliantă Ușă cu două sau mai multe canaturi, legate între ele cu balamale care se închid și se deschid prin deplasarea canaturilor spre una din marginile tocului ușii, alăturându-se unele altora. 7 (Reg; îs ușa băii) Locul pe unde se coboară în mină. 8 (Îs) Ușa cățelului Ușă secretă. 9-10 (Îljv) Cu ușile închise (În mod) secret. 11 (Îal) Fără ca publicul să fie admis. 12 (Îlav) La (sau, înv, dintre, între, lângă) ~ Foarte aproape (de...). 13 (Îlav) ~ în ~ (sau, înv, de) ~ Foarte aproape. 14 (Îal) Față în față. 15 (Îal) În vecini. 16 (Îlav) În ~ În cadrul ușii (1). 17 (îlav) Din ~ în ~ De la unul la altul. 18 (Îal) Dintr-un loc într-altul. 19 (Îal) Din casă în casă. 20 (Îal) Din poartă în poartă. 21 (Îlav) Ca la ușa oborului în mod grosolan. 22 (Îe) (D. evenimente, termene etc.) A bate la ~ A fi foarte aproape. 23 (Îae) A fi iminent. 24 (Îe) A avea ușile deschise A permite accesul oricui. 25 (Îe) A (nu) avea ușa deschisă A (nu) avea acces la... 26 (Îe) A (nu) deschide ușa (cuiva) A (nu) vizita pe cineva. 27 (Îe) A deschide (cuiva) amândouă ușile A primi pe cineva cu bucurie, cu brațele deschise. 28 (Îe) A intra cu ușa în casă A spune lucrurile pe șleau. 29 (La vocativ) Ușa! Se spune pentru a atenționa pe cineva care nu a închis ușa după ce a intrat undeva. 30 (Îe) Închide ușa pe dinafară Ieși! 31 (Îe) A-i rupe (cuiva) călcâiele cu ușa A alunga pe cineva. 32 (Îe) A bate (sau a umbla) pe la toate ușile sau (înv) a umbla pe la alte uși A solicita sprijinul cuiva (într-o împrejurare grea). 33 (Îae) A se adresa tuturor cerând sprijin. 34 (Îe) A strânge (pe cineva) cu ușa A forța (pe cineva) să facă sau să recunoască ceva. 35 (Îe) A pune (cuiva) foc la ~ A produce discordie. 36 (Îe) A ține ușa (cuiva) A fi complice cu cineva. 37 (Îe) A-i pune (cuiva) parul (sau scaiul, spicul) la (sau în) ~ A-i pune cuiva sechestru. 38 (Îae) A sărăci pe cineva. 39 (Îae) A distruge pe cineva. 40 (Îe) A cere cât n-are (cineva) la ușa casei A cere prea mult. 41 (Îe) A ține (pe cineva) (de) odor la ușa casei A ține de pomană pe cineva. 42 (Îae) A nu avea nici un folos de pe urma cuiva. 43 (Îe) A sta după ~ A fi nebăgat în seamă. 44 (Îae) A sta deoparte. 45 (Îe) A lăsa (pe cineva) după ~ A nu acorda nici o atenție cuiva. 46 (Îae) A neglija pe cineva. 47 (Îe) A primi (pe cineva) între două uși A sta cu cineva de vorbă în fugă, căutând să scape de el cât mai repede. 48 (Îe) A închide (cuiva) ușa A alunga pe cineva. 49 (Îe) A arăta (cuiva) ușa sau ușile A da (pe cineva) afară Si: a goni (1). 50 (Îe) A lua ușa-n spate A pleca. 51 (Îe) (A ajunge, a bate, a cere, a crește, a rămâne etc.) pe la (sau prin) ușile oamenilor (sau pe la ușile străine) (A trăi) din mila altora. 52 (Îe) A ajunge la ușa străinilor A trăi din mila altora Si: a cerși (2). 53 (Îe) A trăi din ~ în ~ A o duce greu. 54 (Îae) A trăi din mila altora. 55 (Îe) A lăsa (pe cineva) pe la ușile oamenilor A părăsi pe cineva. 56 (Îae) A se dezinteresa de cineva. 57 (Îe) A bate ușile A umbla din loc în loc. 58 (Îe) A bate pe la ușile oamenilor A cere de pomană. 59 (Îe) A umbla din ~-n ~ A cerși (2). 60 (Îe) A fi cu ochii stâlpiți după ~ A fi pe moarte. 61 (Reg; îe) A acira (sau a sta) pe (sau la) ușile altora A trăi din munca altora. 62 (îe) Câine de două (sau de nouă, de multe) uși (sau de uși multe) Om fără căpătâi, care trăiește pe socoteala altora. 63 (Îe) Femeie de uși multe Cutră (1). 64 (Îae) Femeie care ponegrește. 65 (Bot; reg; îc) Ușa-raiului Plantă nedefinită mai îndeaproape Si: poarta-raiului. 66 (Fig; înv) Mijloc de a realiza ceva. 67 (Reg; șîs ușa drumului) Portiță la curte. 68 Deschizătură într-un cort care permite intrarea și ieșirea. 69 (Îe) Deschizătură, loc de acces Si: intrare. 70 (Înv; îe) A se vedea (sau a se apropia la) (sau de) ușa mormântului A fi foarte aproape de moarte. 71 (Îvr) Cetate (6). 72 Cortină brodată care acoperă ușa altarului dintr-o biserică. 73 (Pan; reg) Deschizătură îngustă la strungă prin care trec oile la muls. 74 (Pgn) Strungă. 75 (Îe) A băga oile la ~ A strânge la un loc oile ca să se odihnească. 76 (Trs; Mar) Stăvilar la moară pe care se scurge apa când debitul ei este prea mare sau când moara nu funcționează. 77 (Trs) Deschizătură în peretele sicriului. 78 (Reg) Vrană la butoi sau la alt vas de lemn.

MĂT'UȘĂ s. f. 1. Sora tatălui sau a mamei unei persoane ; (și, învechit, în sintagma mătușă mică, TDRG) verișoara unuia dintre părinți sau soția unchiului; tanti. Ea se sculă cu o mătușe a ei, soră tătíne-său, de se duse în Țarigrad. MOXA, 366/19. Al șasele sînge mestecat ce am zis mai nainte, fiind cela ce va spurca patul tătîni-său, ce se zice: maștehă-sa sau soacră-sa sau mătușă-sa (a. 1640). GCR I, 90/27. De să va împreună trupeaște cu fata mătușe-sa. . . să va certa după voia giudețului. PRAV. 214. Ieșit-au înaintea craiului muma lui Roman Vod, mătușea craiului, aflîndu-să și ea acolo (a. 1 650- 1675). GCR I, 190/35. Deci Costantin Vodă au mersu de s-au împreonat cu mătușe-sa, cu doamna Rucsandra. NECULCE, L. 318, cf. MAN. GÖTT. 13. BUDAI-DELEANU, LEX., I. GOLESCU, C. Au venit sluga mătușăi noastre și luîndu-mă m-au dus ca să o văd. DRĂGHICI, R. 35/21. E-un congres de rubedenii, vreun unchi, vreo mătușă. EMINESCU, O. I, 155. D-apoi nu știți că mâtușa-i moartă. . . și s-o făcut oale și urcioare, sermana? CREANGĂ, P. 23. Îl pofti a doua zi să-l ia la masă în familia Predeleanu (pe care i-a și vestit pe cînd se întorcea de la mătușa Mariuca). REBREANU, R. I, 53. Frusina a înțeles de ce e vorba. . . și a dat fuga la mătușă-sa. GALACTION, O.125. Mătușa mea își întoarse privirile cătră uncheș. SADOVEANU, N. F. 174. În convorbirea lui expresiile „unchiu-meu”, „mătușă-mea”, „moșu-meu”, „sorâ-mea” apăreau cu nota fanatismului. CĂLINESCU, E. O. II, 79. Tușa Finica n-a mai vrut să locuiască la sat; l-a adus pe unchiu-meu la oraș. STANCU, D. 338. Tușa Lica, sora mai mare a tatei, venind la voi acasă, continua să v-aducâ stafide și covrigi. PAS, Z. I, 29. La mătușa Adela. . . vreau să merg cu mama. DEMETRIUS, A. 176, cf. H IV 12, XIV 210, ALR I/II h 168, ALRM I/II h 236, 286. ◊ (Regional) Mătușă mare = sora bunicului sau a bunicii. Cf. CADE. ♦ (Învechit și regional) Bunică. Izvod de zestre ci dau nepoatei mele, fiica fiiului meu. . . Eu Smaranda Karagioae, mătușa copilei adiverez (a. 1809). URICARIUL, X, 255, cf. ALRM I/II h 238. ♦ (Regional) Mamă (vitregă). ALRM I/II h 217. 2. (Popular) Termen de respect folosit de. cineva cînd se adresează unei femei (mai) în vîrstă sau cînd vorbește despre ea, l e l e ; p. g e n e r. femeie în vîrstă, b a b ă. [Doctorul] rînduiește pe loc, Nalbă, mușețel și soc, Tot acelea și ei scriu Ce mătușele le știu. MUMULEANU, C. 157/22. Bătu în ușa unei casă mici a unei mătuși cu suflet prea bun. GORJAN, H. IV, 211/10. Să venim acum la copila d-tale, pre care vrei s-o dai la pansion. NEGRUZZI S. I, 298. Ia lasă-mă-ncolo mătușă, nu mă supăra, zise fiul craiului. CREANGĂ, P. 189, cf. 171, 175. O mătușe sihastră cum îl văzu îi și zise. ISPIRESCU, L. 357. Savincă hei: Auzi, mătușă ! Ian fâ-te tu de către ușă! COȘBUC, P. II, 249. Ruxandra își privi feciorul din tălpi în creștet cu milă și durere. C. PETRESCU, R. DR. 17. Ian hai noroc! Viață lungă, mătușelor. CAMILAR, N. I, 216. O fetișcană, ca sute și mii, Din multele țării țesătorii, îi spune vecinei: – Zorește, mătușă! DEȘLIU, G. 47. într-o zî se duce la lemne o afurisită de mătușă. ȘEZ. III, 192. [Cozile] li strînsărî mănuncheli, Li dădu la surățăli, La surati-n alti sati, La mătușî dupî ușî. MAT. FOLK. 1 477, cf. ALRM I/II h 282, 286, 287. În lume păpușă și în casă mătușă. BARONZI, L. 52. Închide ușa Că moare mătușa. ZANNE, P. III, 422. Moșu suie și coboară Cu mătușa subsuoară. [Găleata și cîrligul de la fîntînă]. GOROVEI, C. 97. Ilincuță, tușă, Strînge-n nas cenușă (Luleaua). id. ib. 205. 3. (Prin Transilv., glumeț) Sticlă mare. Cf. VICIU, COL. 202. 4. (La pl.) Termen eufemistic pentru malarie. CANDREA, F. 222. 5. (Prin Ban. ; mai ales art.) Numele unui dans popular. VARONE, D. – Pl.: mătuși și (învechit și regional) mătușe. – Și: (popular) túșă, (regional) mătu ALRM I/II h 286) s. f. – Lat. amita. Pentru explicarea formei, cf. CDDE. – Tușă, prin afereză. – Mătu prin apocopă.

amucine, pron. neh. (reg.) Cineva: „Că a intrat acolo amucine și el tot s-o-ncărcat de aur și, pe când o fost la ușă, s-o-nchis ușa și-acolo o rămas pe veci” (Bilțiu, 1999: 415). – Din amu + cine(va).

MEU, MEA pron. pos., adj. pos. (Pronumele este precedat de articolul „al”, „a”, „ai”, „ale”; adjectivul primește articolul numai cînd stă înaintea substantivului, cînd determină un substantiv nearticulat sau cînd, între substantiv și adjectiv, au fost intercalate unul sau mai multe cuvinte). I. Pron. pos. (Înlocuiește numele obiectului posedat de vorbitor, înlocuind, totodată, și numele acestuia) Al mieu e Galadu. PSALT. HUR. 50^r/10. A mea e toată lumea. CORESI, PS. 132/5. Și tot ce vezi sînt ale meale. PALIA (1581), 128/9. Și Efrem îi al mieu la năvală Lîngă cap, de mi-i de sprejineală. DOSOFTEI, PS. 380/13. Acest minei s-au cumpărat de popa Iacov. . . Acesta. . . este al mieu osebi și al feciorilor (a. 1 738). IORGA, S. D. XIII, 170. Noaptea este a mea! NEGRUZZI, S. III, 174. Omul ăsta își joacă viața! – Nu și-o joacă pe a lui, Fănică, o joacă pe a mea. CARAGIALE, O. VI, 113. Și ce cap frumos răsare! Nu-i al meu? Al meu e oare? COȘBUC, B. 87. Și mă durea un singur gînd: Că lumea nu-i a mea. id. ib. 215. Neîndrăznind să se aplece pînă la firfirică, se uită lung la dînsa și, cu lacrămile în ochi, ieși din biserică, mormăind: „a mea era!. . . era a mea !”. DELAVRANCEA, T. 13. Ei au totuși hainele lor: eu pe-ale mele nu le am. SADOVEANU, O. X, 34. Dorul tău, bade, ș-al meu De și-ar face-un pod mereu. . . Să treci, bade, tu și eu. JARNIK-BÎRSEANU, D. 140. Mîndrulică, ochii tăi Bine seamănă cu-ai mei ! id. ib. 402. Foai verdi trii smiceli Tinereți ca a meli Se ńera lumea di eli. MAT. FOLK. 1 322. ◊ E x p r. (În legătură cu verbe ca „a rămîne”, „a fi” ețc.) Pe-a mea = după dorința sáu după părerea vorbitorului. ♦ (Popular, la m. și, rar, la f. sg., indică pe soțul, respectiv pe soția persoanei care vorbește) Mie mi-a spus al meu că. . . nu l-a mai văzut. DELAVRANCEA, ap. TDRG, cf. IORDAN, STIL. 127. Mă uitai la nătărăi: Cu zambile după ei, Mă uitai și la a mea. CIAU;ANU, V. 121. ♦ (La m. pl., indică familia sau rudele vorbitorului) De cînd eu eram copilă, Sînt de toți ai mei uitată, Și de rude fără milă În pustiuri lepădată. ALECSANDRI, P. I, 15. Ai mei pînă la urmă s-au învoit. CARAGIALE, O. II, 295. Ai mei pierduți sînt, pașă, toți ! COȘBUC, P. I, 109. Are să iasă și mama și ai mei și vor întreba: ce-o fi lucrat de mîna lui Bozan ? SAHIA, N. 30, cf. CHEST. II 2/78. ♦ (La m. sg., indică lucrurile personale, proprietatea, avutul vorbitorului) Să știu eu atunci – de-oi ajunge cu sănătate – ce-i al tău și ce-i al meu. CREANGĂ, P. 152. Și beau pentru că beau dintr-al meu. REBREANU, I, 25. ♦ (La f. pl., indică preocupările, obiceiurile, mai ales rele, ale vorbitorului) Oi fi avînd și eu ale mele, dar nu sînt cum credeți. D. ZAMFIRESCU, ap. TDRG. II. Adj. pos. 1. Care este al vorbitorului a) (Indică posesiunea) Spre idumei tindzu zgarbura mea. PSALT. 114. Împărțiră cămășile meale loruș. coresi, ps. 53/1. Pre lume iaste împărățiia mea. id. ev. 89. Spăl în nopțile toate perinile meale. dosoftei, ps. 23/10. Avearea mea, Doamne, nu-ți lipseaște. id. ib. 43/11. Lăcașul mieu lîngă apă este. CANTEMIR, IST. 206. Voiu da toată averea mea. ANTIM, P. 84. Am víndut a mea parte de ocină (a. 1 787). URICARIUL, XXV, 21. Ieșii din cabinetul meu de lectură. HELIADE, O. I, 258. Acești oameni ce tot umblă împrejurul casei mele nu-mi plac. NEGRUZZI, S. III, 275. Te-am izgonit fără milă din curtea mea! FILIMON, O. I, 268. Atunci vei veni. . . în căsuța mea. ALECSANDRI, S. 186. Cu perdelele lăsate Șed la masa mea de brad. EMINESCU, O. I, Din tortul meu ți-aș face o haină. id. N. 9. Înșomoltăcim motanul ista al mieu cu niște petece. CREANGĂ, P. 174. Să-l tîrîie d-a lungul Bagdadului, legat De-a calului meu coadă. COȘBUC, B. 15. Pune pe tine cojoaca ta și dulama mea. DELAVRANCEA, H. T. 251. N-aveam casa mea, gospodăria mea? DUNĂREANU, N. 19. Căluțul meu nu-i dintre cei voinici și bine hrăniți. SADOVEANU, O. X, 23. Mi-e teamă că are să mă întrebe ce caut eu între ei, în hainele mele. SAHIA, N. 17. Mîndro, ochișorii tăi Mîncă bănișorii ńei. MAT. FOLK. 1 033. Să-mi dai nădrăgeii tăi, Să-ți dau șălvăreii miei. ib. 1 076. b) (Indică apartenența) Cu glasul mieu că[tră] Domnul rrugaiu-mă. PSALT. HUR. 119^v/20. Că mai multu nu vreți vedea fața mea voi toți. COD. VOR. 20/28. Limba mea avea ceva a cleveti. ib. 102/12. Bucură-se înrema mea de spăsenia ta. PSALT. 19. Săpară mărule meale și picioarele meale. ib. 37. Genunchele meale slăbiia de post. CORESI, EV. 50. Pacea mea dau voauo. id. ib. 121. Ar fi cu bine priimite A rostului mieu. . . cuvinte. DOSOFTEI, PS. 60/2. Fost-au în gîndul mieu. . . să fac leatopisățul țării noastre Moldovei. M. COSTIN, LET. I, 214/3. Viniți după mine, să vă fac cărți de scuteală, să nu dați nemică în dzilele mele. NECULCE, L. 13. Nu mă despărți de toată nădejdea bătrîneațelor meale. CANTEMIR, IST. 193. Măcar cu slujba slăbiciunilor meale, să poci întimpina vreo pohtă sau plăceare a măriei tale (a. 1695). FN 51. Aceasta voescu. . . den toată inima și sufletul mieu (a. 1 699). ib. 70. Cugetul meu este nu întreagă istoria românilor a o țease. MAIOR, IST. v/16. O muncă era a mea viață. HELIADE, O. I, 168. Eu am vrut numai să arăt aceea ce dorea inima mea. id. ib. II, 12. Zilele sînt prea scurte și nu ajung la durerile mele. MARCOVICI, C. 7/17, cf. 10/18. Putea-voi eu să prevăz ceea ce poate să-mi aducă fericirea mea cea viitoare. id. D. 6/27. La moartea mea ochi-ți vor lăcrima, I. VĂCĂRESCUL, P. 208/13. Ascultați că vă grăiește amoriul prin a mea gură. CONACHI, P. 80. Atuncea era să fie vai de acest cap al meu ! PANN, H. 14/14. Ce să facă cu capul meu? NEGRUZZI, S. I, 154. Pentru voi îmi voi pune capul meu. HASDEU, I. V. 62. Cum? Eu, lumina lumeil pe mine m-ai respins? Am să-mi răzbun la vară cu focul meu nestins. ALECSANDRI, POEZII, 142. De pe fruntea mea cea tristă tu dai vițele-ntr-o parte. EMINESCU, O. I, 42. Mintea mea devine clară. id. N. 62. Pârul meu aprins de soare este tot o schinteiere. MACEDOSNKI, O. I, 29. E a mea soartă la culme ajunsă. id. ib. Și-n ochii mei se uită Toți oamenii din sat. COȘBUC, B. 26. Să pot rămânea pentru totdeauna împăcat cu conștiința mea. SBIERA, F. S. 272. În viața mea nu poruncisem nimărui. DELAVRANCEA, H. T. 64. Luminile ochilor mei să le fi pierdut mai bine. AGÎRBICEANU, D. Ț. 132. Crez că e ultima lună, poate ultima s&ptămînă în viața mea, cînd mai văz străzile Bucureștilor. CAMIL PETRESCU, O. III, 203. Bată-te, băduță, bată. . . Razele de p-îngă soare Și dreptatea mea cea mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 257. M-aduceai pînă-n Buzău Ardea suflețelul meu l MAT. FOLK. 156. Eu, cu bunătatea mea, N-am să fac nimica. ib. 211. Nu-ți ajute Dumnezeu Să-mi mînci tu nărocul neu. ib. 1 035. Domnia mea v. d o m n i e. ◊ (Precedat de cuvinte cu valoare prepozițională) Iară a ședea de-a dereapta mea și de-a stînga mea mare lucru iaste. CORESI, EV. 89. Biata femeie îngenunchease dinaintea mea. NEGRUZZI, S. I, 52. Faust te cheamă, ori un altul îl zăresc-naintea mea? MACEDONSKI, O. I, 276. Cîte flori în jurul meu, Toate-mi voiesc numai rău. JARNIK-BÎRSEANU, D. 189. c) (Indică dependența, în legătură cu termeni care denumesc persoane considerate în raportul lor față de vorbitor) D[u]mn[e]dzău mieu. PSALT. HUR. 51^r/12. Nu vă blăznireți, frații miei ceia dragii! COD. VOR. 114/3. Sâruta-vă-voru ceia ce sîntu în Vavilonu cu aleșii și Marrco fiiul mieu. id. ib. 166/5. Veniți de împărățiți cu mine, prea-iubiții mii (cca 1 550). CUV. D. BĂTR. II, 457/32. Mîntuiaște-me, Dumned- zeul mieu. PSALT. 4. Îmbiați, oamerii miei, intrați în celariul vostru, închideți ușile voastre, ascundeți-vă. . . pănră va treace măniia Domnului. ib. 325. Părintele mieu pînă acmu lucrează. CORESI, EV. 407, cf. id. PS. 4/11. Vezi că moriu și fiiu-mieu iaste mic. MOXA, 400/32. Acesta-i fiiul mieu iubit. DOSOFTEI, PS. 91/1. M-am giurat cu a mea slugă. id. ib. 301/5. Nu va lăsa Dumnezeu să privesc spre ucigașul nevinovatului fratelui meu. N. COSTIN, LET. I, 87/19. Ce de aceasta vă minunați? o iubiților miei frați! CANTEMIR, IST. 75. Acesta este fiul meu cel iubit. ANTIM, P. 25. Adevărat, feții mei, pe dinafară așa se vede. id. ib. 213. Deci zisă lui: "Drag stăpînul mieu lasă la pustia pe cea vrajmașă bală. BUDAI-DELEANU T. V. 56. Cînd voiu vrea să blestem pe cel mai mare vrăjmaș al meu, e destul de voi zice: să-i fie intr-un zadar lucrurile sale. GOLESCU, Î. 128. Prietenul cel adevărat al meu. HELIADE, O. II, 17. Fiii mei m-aștept afară. I. VĂCĂRESCUL, P. 176/7. De gíndiai că a iubi este lucru ușurel. . . Mult te greșeai, draga mea. CONACHI, P. 221. Eu fecior tatii, iar muma mea lui e nor. PANN, Ș. L, 32/5. Am alergat la biblioteca tatălui meu. NEGRUZZI, S. I, 10. Bărbatul meu s-a dus la tîrg. id. ib. III, 21. Tu să fii a mea mireasă. ALECSANDRI, P. II, 178. Că uite, omu mieu a plecat la cîmp dinaintea Sîm-Pietrului și nu mi-a lăsat nici un gologan în cîrpă. JIPESCU, O. 34. Acela-i copilul mieu cel mai mic. CREANGĂ, P. 51. Am tras o raită cu prietenul mieu Chiriac. id. A. 16. Mă topesc d-a-n picioarele de dorul părinților mei. ISPIRESCU, L. 8. În dulap ai, draga mea, zece ruble-ntr-o cutie. COȘBUC, B. Tradițiunea familiară îl declară ca tată al moșului mieu. SBIERA, P. S. 73. Cu mintea lor de12 ani, văd pe cele două fete. . . Erau albe, dragii mei, ca fulgii de nea. AGÎRBICEANU, D. Ț. 18. Prietenul meu era un vechi slujbaș al vămilor. DUNĂREANU, N. 27. Tatăl meu era arendașul trupului de moșie Dideștii. GALACTION, O. 7. La Islaz este. . . zapciu un cunoscut ăl meu. CAMIL PETRESCU, O. II, 157. Draga mea supțire-n trup, Harnică maică-ai avut. JARNIK-BÎRSEANU, D. Scumpul meu soț, în primul rînd îți scriu că sîntem sănătoși. BL XIII, 109. Și eu, bădișorul neu, Și eu jur că sînt direaptă. MAT. FOLK. 1 032. De cînd puiu neu s-o dus, Păun verdi-n cap n-am pus. ib. 1331. ◊ (Enclitic, la sg.) O am dat la un prieten a tătîni-meu. M. COSTIN, LET. 301/21. Ia, acum cred eu frăține-meu. CREANGĂ, P. 188. De acum putem să mergem, căci stăpînu-mieu, luminarea sa nepotul împăratului Verde, a fi îmbătrînit așteptîndu-mă. id. ib. 272. Își luase pruncii în brațe și se întorsese la bunică-mea. STANCU, D. 6. Aceea e soru-mea. MAT. FOLK. 161. Foaie verde și o lalea, Ai tu soră, soru-mea, Nouă ani și jumătate Pe la mine n-ai dat, frate. ib. 165. Și-o junit și frati-meu, Și-acum să junesc și eu ! ib. 1031. (Popular, preluînd flexiunea substantivului) La masă, povestesc noră-mei fapta. . . caritabilă. C. PETRESCU, Î. II, 185. ◊ (Popular și familiar, pe lîngă un apelativ în vocativ, exprimă o nuanță afectivă) Mergi cu bine, fătul meu. CREANGĂ, P. 185. Maică, măiculeana mea, Maică, fericirea mea, Ești bătrînă și nu crezi. . . Că dintr-o sută ș-o mie Numa una-mi place mie. JARNIK-BÎRSEANU, D. 100. Maică, măicuța mea, Șeaptesprezece ani de cînd am domnit Om pe nume nu mi-a zis. MAT. FOLK. 211. Nevastă, nevasta mea, Hai de-ni descuie ușa. ib. 1 069, cf. 1 070, 1 228. ♦ (Familiar, în stilul narativ, în legătură cu numele obiectului care stă în centrul atenției vorbitorului) Despre care am vorbit mai înainte. Dacă strămoșii tăi cu tine semăna, Negreșit era proști cîți lor se închina; Răspunse tigrul meu. ALEXANDRESCU, M. 324. Iată se întoarce de la telefon reporterul meu, foarte încruntat, CARAGIALE, O. II, 11, cf. 106. ♦ (În legătură cu nume de colectivități, de ținuturi etc. raportul de dependență se analizează invers) Vorbesc pentru folosul patrii mele. GOLESCU, Î. 38. Îmi place țara mea. NEGRUZZI, S. II, 29. Foaie verde iarbă rea, Iacă văz o porumbea. . . Oare nu-i dințeara mea? JARNIK-BÎRSEANU, D. 172. 2. (Cu valoare subiectivă) Care este spus, îndeplinit, săvîrșit de vorbitor. Și nu rrușinra menre de greșala mea. PSALT. HUR. 107^r/17. Eu știu aceasta, că după dusul mieu întravoru lupi grei întru voi. COD. VOR. 22/13. Înțeleage chiemarea mea. PSALT. 5. Păcatul mieu nu ascunșiu. ib. 55. Audu-se cuvintele meale. CORESI PS. 384/13. Cu multă mirare au stătut de mărturie acel episcop de mare agiutor istoriii meale. M. COSTIN. LET. I, 9/32. Suspinile meale n-au unde s-ascunde. DOSOFTEI, PS. 127/6, cf. 168/17. Răzgiudecă pîra mea. N. COSTIN, LET. II, 62/16. Iar mai pre urmă cuvîntul mieu gios nu l-oi lăsa. NECULCE, L. 25. A mea dar socoteală este aceasta. CANTEMIR, IST. 147. Uitîndu-te nu la mică și puțină a mea osteneală (a. 1 695). FN 51. De mă iubește neștine, cuvîntul meu va păzi. ANTIM, P. 128. Îndreptează faptele mele. MARCOVICI, C. 9/23. Cugetările mele năvălesc grămadă, id. ib. 20/10. A ta față. . . Au zîmbit cu îndurare. . . la a mele jurămînturi. CONACHI, P. 100. Mai mult crezi tu pe magarul decît chiar cuvîntul meu? pann, h. 9/9. Mă pregăteam să dau flăcărilor rodul ostenelilor mele de șase luni. FILIMON, O. I, 94. Nu am putut termina prefața. . . la scrierile mele. ALECSANDRI, S. 61. Că aceste premise sînt false, îmi iau permisiunea de-a le lua la discuțiune, spre a și proba zisa mea. EMINESCU, S. P. 401. Vremea se îndreptă după rîsul mieu. CREANGĂ, A. 34. Băgat-ai în cap vorbele mele? id. P. 208. Răspunsurile mele . . . sînt mai bine esprimate. SBIERA, F. S. 94. Ce jertfă ar putea întrece jertfa mea? DELAVRANCEA, H. T. 30. Cînd ai ținut tu seama de vorbele mele? DUNĂREANU, N. 66. Greșala mea se agravează, vorbi beizade Alecu. SADOVEANU, O. X, 22. Mă dusei pe sat în jos, Să-mi aleg drăguț frumos. . . Amar de alesul meu, Cum mi-am ales eu de rău. JARNIK-BÎRSEANU, D. 180. 3. (Cu valoare obiectivă) Căci destulă era nesuferita mea izganie. CANTEMIR, IST. 38. De-ar iubi bădița zece, De dorul meu tot nu-i trece. JARNIK-BÎRSEANU, D. 154. Nime grija mea n-o are. id. ib. 450. ♦ (Precedat de cuvinte cu valoare prepozițională) Lege au pus împotriva mea. ANTIM, P. XXIV. Își pleacă fruntea asupra mea. NEGRUZZI, S. II, 57. – Pl.: mei, mele. – Nom.: (enclitic, la m. sg., popular) -miu, -mio; gen.-dat.: (enclitic, la f. sg.) -mei,(popular) -mii. – Lat. meus, mea, meum.

MICȘORA vb. I. (De obicei în opoziție cu m ă r i¹) I. T r a n z. și r e f l. (Cu sens dimensional) A face sau a deveni (mai) mic (I); a (se) mici¹ (1). Că nu puiu înaintea noastră steale înșălătoare nici lună ce creaște și se mai micșoreaște (a. 1633). GCR I, 83/39. De va . . . micșura hotarul vecinului său . . . să-și piardză lucrul și osteneala ce va fi făcut. EUSTRATIE, ap. GCR I, 119/30. Ochii și-i mai micșoresc Și-i strîng parcă-s de durez. MUMULEANU, C. 134/12. Au înfipt în pămînt un lemn care sta drept în sus și cu cît să apropie soarile cătră amiazăzi, cu atîta să micșura umbra lemnului. DRĂGHICI, R. 151/2, cf. PONTBRIANT, D., BARCIANU, V. , CIHAC, I, 163, DDRF. Se retrase în fundul banchetei și micșora privirea. C. PETRESCU, C. V. 23. Pașii celui din spate s-au apropiat de tot. Goldenberg se gîndește să-l lase să treacă și-și micșorează pasul. SAHIA, N. 94. Cînd i se micșora inima, cînd îi creștea, înghimpîndu l. SADOVEANU, M. C. 204. Deivos ridică din umeri întrebător și micșorîndu-și ochii mari se arătă nedumerit. CAMIL PETRESCU, O. III, 149. Dracu. . . face din lemn un lup cît o casă de mare . . . D[umne]zea . . . povățui pe dracu să-l mai micșureze. ȘEZ. V, 158. S-a mărit măgarul, s-a micșorat samarul, se zice despre un copil care a crescut și i-au rămas hainele mici. Cf. ZANNE, P. I, 536. Eu îi iau și ea tot crește, Dacă-i dau, se micșorează (Groapa). SADOVEANU, P. C. 6. ◊ F i g. Fiecare om poartă într-însul copilăria sa, micșorată, ce e drept, înghesuită de atîtea impresii și idei noi. DELAVRANCEA, T. 11. ◊ (Cumulează și ideea de cantitate) Aciia . . . este o apă mică curgătoare, pe care cu meșteșug prin închidere de porți, ca cu o stavilă, o măresc și o micșoresc. GOLESCU, Î. 96. Apa s-a micșorat. POLIZU. II. R e f l. (Cu sens durativ) A dura (mai) puțin, a scădea (în timp); a se mici¹ (2). Cf. m i c (III). Cf. PONTBRIANT, D. III. T r a n z. și r e f l. (Cu sens cantitativ) A face sau a deveni mai mic (IV); a (se) mici¹ (3), a (se) reduce, a scădea; s p e c. a (se) reduce ca număr, ca plafon. Spâșeaște-me Doamne . . . că micșiurară-se deadevearele fii oamerilor. PSALT. 17. Scurtat-ai (micșurat-ai H, î m p u ț i n a t – a i C²) dzilele vreamiei lui. ib. 187. Nu va putia giudețul nice într-un chip să mai micșureadze certaria ce să dă la sodomie. PRAV. 210, cf. 294. Lui Antiohi Vodă au rămas rană nevendecată, că i s-au și schimbat lucrurili și i s-au micșurat schivernisala. NECULCE,177, cf. BELDIMAN, E. 46/1. Departe de a se micșura numărul jertvelor, el încă au mai crescut. AR (1 829), 130²/4. De vor sta oile prea mult pe un lan de grîu, îl vatămă și micșurează rodul. I. IONESCU, C. 47/16. Începură a striga: – Să micșureze dâjdiile! NEGRUZZI, S. I, 154. A micșora prețul. PONTBRIANT, D. IV. R e f l. (Cu sens intensiv) A deveni (mai) puțin intens, (mai) slab, (mai) scăzut; a se mici¹ (4). Cf. m i c (V). Că den întrebarea lui încredințară-se că să iaste o credință, ea se și măreaște și micșurează. CORESI, EV. 252. Oricît gem ș-oricît suspin Rău-mi nu se micșorește. VĂCĂRESCU, P. 194/3. Dulcea paserei cîntare ce treptat se micșurează. NEGRUZZI, S. II, 15. Durerea s-a micșorat. PONTBRIANT, D., cf. CIHAC, I, 163. Tata avea grijă să închidă ușa la sobă și să micșoreze lumina lămpii. PAS, Z. I, 174. La răspîntii micșora viteza, suna și vira cu prudență. V. ROM. octombrie 1 954,100. V. 1. T r a n z. și r e f l. (Învechit) A (se) umili; a (se) smeri; a (se) mici¹ (5). Aude D[umne]zeul și pleacă (mai micșura-i-va H) ei. PSALT. 106. Cine să va înălța pre sine, micșura-să-va. N. TEST. (1 648), 30^r/17. Ce voi micșurați pre surumani, au nu bogații cu putearea lor vă nădușesc pre voi și vă trag pre voi la leage? ib. 177^r/28, cf. BELDIMAN, N. P. II, 165/12, LB, POLIZU, BARCIANU, V., CIHAC, I, 163, DDRF. 2. T r a n z. (Învechit și popular) A aduce o diminuare însemnătății, valorii, prestigiului (cuiva sau a ceva); a știrbi. Cf. m i c (VI 1). Înmicșurat-ai (m a i micșurași-l H) el cu neșchitu ceva de îngeri. PSALT. 11. Micșurează numele lui Hristos (ce se zice de-l face mic). CORESI, EV. 496. Cu puținel îl micșură pre îns mai mic decăt îngerii, adecă pre om (a. 1 643). BV I, 139. Pune-vom ceia ce vom putea nevoință, însă nu că doară scrisorile altora de greșite să le arătăm sau în cevaș cinstea, ostenințelor lor să micșurăm. CANTEMIR, HR. 484. (În context figurat) Bradul surpa teiul Cinstea micșorîndu-i. TEODORESCU, P. P. 353. ◊ R e f l. p a s. Cu aceasta nu să micșurează destoiniciia ceștii cărți. N. TEST. (1 648), 199^v/14. ♦ R e f l. Cît să slăbește sau să micșureadză cinstea stăpînului, îndată să și lasă și aleargă sluga la altul, care-i vede că-i mai cu puteri. NECULCE, L. 162, cf. 148. ♦ R e f l. A decădea din rang, din importanță. Că. . . mai micșurămu-ne de toate limbile și sem smeriți prespre tot pămîntul astădzi dereptu păcatele noastre. PSALT. 328. De la o vreme încoace această breaslă s-au fost micșurat încăpînd aemu la această breaslă din oameni proști. GHEORGACHI, LET. III, 293/16, cf. CIHAC, I, 163. ♦ R e f l. A se înjosi. Niciodată nu se va micșora un franțez să slujească pe lîngă o căpetenie de corsari. CR (1830), 32¹/6. - Prez. ind.: micșorez. – Și: (învechit și popular) micșura vb. I; micșori (prez. ind. micșoresc) vb. IV. – V. m i c ș o r.

UȘĂ, UȘE (pl. uși) sf. 💒 Deschizătură dreptunghiulară făcută într’un zid, într’un perete, pe unde se intră în casă, într’o odaie, sau se iese de acolo: a intra, a ieși pe ~; Nu se nasc glorii pe stradă și la ușa cafenelei (EMIN.); pe pragul ușii; a nu încăpea pe ~ (de gras ce e); a da pe cineva pe ~ afară; a-i arăta ușa, a-i spune să plece, a da afară: împăratul, nici una nici alta, ci-i trage o palmă și-i arată ușa (MERA); a cerși pe la ușile oamenilor; a umbla din ~ în ~, a ajunge la ușa străinilor (ALECS.), a ajunge să cerșească; după ~, afară (înaintea ușii); (P): nepoftitul are scaun după ~ (ZNN.); acei (medici și avocați) cari nu se bucură de un nume bun sînt lăsați după ușă, cum se zice (I.-GH.); dinaintea ușii lui, dinaintea casei lui; cînd mături dugheana, să nu mături din fund spre ușă, că dai mușteriii afară (GOR.); beția este ușa tuturor răutăților (PANN); 👉 LUP1 ¶ 2 În spec. Dreptunghiul, oblonul de lemn sau de fier care se învîrtește în țîțîni spre a astupa această deschizătură sau a lăsa liberă trecerea printr’însa: a deschide, a închide, a încuia, a descuia ușa; cînd ușa se deschide singură, are să-ți vină cineva (GOR.); unge așa, să nu scîrție; cînd îți scîrție ușa dimineața, îți intră norocul în casă (GOR.); ~ într’un canat, în două canaturi (🖼 5201); ~ cu geamuri (🖼 5202); ~ secretă, de fier; a sta cu ușile închise, încuiate; a bate la ~; a sparge ușa; a trînti ușa (de perete); F a intra cu ușa’n casă, a spune lucrurile pe șleau, fără înconjur; Ⓕ F ~ de biserică, om fără cusur, sfînt, poamă bună: nici tu nu ești vre-o ușă de biserică! (CIAUȘ.); 👉 BORDEIU1, STRÎNGE I 6 ¶ 3 ⛪ Uși împărătești 👉 ÎMPĂRĂTESC6 ¶ 4 Intrare; ușa cortului: Sara după spate de după ușa cortului (auzi) aceasta (PAL.); 👉 CORT2; ușa strungii, deschizătura prin care intră și ies oile din strungă [lat. vulg. pl. *ustia (sg. *ustium= clas. ostium), aplicată mai întîiu ușii în două canaturi; comp. și gr. θύρα, germ. Thüre, etc.].

NĂBĂDĂIOS adj. luat și ca sm. 🩺 Ⓟ Epileptic; F turbat de mînie, furios: scos din fire, nebun: Dacă amîndoi sînt iarăși zănatici, năbădăioși, Se bat apoi ca nebunii și trăesc tot mînioși (PANN); opintelile lui cele năbădăioase rămaseră deșarte (ISP.): ce viață putea ea să aibă în casa acestui bătrîn zuliar și ~? (VLAH.); hatmanul... începu să sbiere ca un ~ și închise ușa cu repeziciune (FIL.) [năbădaie].

CLEMPUȘ, clempușuri s. n. Bucată de fier în formă de cîrlig, pe care se reazemă clanța cînd se închide ușa. – Din clampă + suf. -uș.

DESCHIDE, DEȘCHIDE (-id) I. vb. tr. 1 A face să nu mai fie închis: ~ ușa, fereastra, gura, ochii; 👉 OCHIU, INIMĂ; bate și ți se va deschide; Ⓕ: ~ ochii, a fi cu băgare de seamă, cu luare aminte, a nu scăpa nimic din vedere (spre a nu greși, spre a nu i se întîmpla ceva); 👉 OCHIU; ~ urechile, a asculta cu băgare de seamă; ~ pofta, a ațîța pofta, a face să-i vie pofta; ~ mintea, a deștepta, a face să priceapă: dumneata în zadar vrei să-ți deschizi mintea (STAM.) ¶ 2 A face o spărtură, o deschizătură ¶ 3 A începe să sape: ~ o mină, un canal ¶ 4 ~ brațele cuiva, a-l primi cu bucurie, cu bunăvoință ¶ 5 A începe: ~ ședința; ~ vorba, a începe să vorbească despre ceva; ~ o prăvălie, a începe să vînză mărfuri într’o prăvălie; ~ focul, a începe să tragă cu pușca, cu tunul ¶ 6 ⚚ ~ un credit cuiva, a-și da voie să ia de la o bancă, de la o casă, banii de care are nevoie. II. vb. refl. 1 A nu mai rămînea închis: p’atunci se deschidea cerul la Bobotează (DLVR.) ¶ 2 A se însenina (vorb. de cer), a se lumina (vorb. de o față posomorîtă) ¶ 3 A-și destăinui supărarea, mîhnirea, dragostea, etc., a încredința cuiva tot ce are pe inimă [lat. dĭscludĕre].

ZIDIT, -Ă, zidiți, -te, adj. 1. Clădit, construit, executat din zidărie¹. 2. (Despre uși, ferestre) Închis, astupat cu un zid. 3. (Despre oameni, în expr.) Bine zidit = bine făcut; zdravăn, voinic, solid. – V. zidi.

ÎNCUIERE s. 1. închidere, punere, tragere. (~ zăvorului la ușă.) 2. ferecare, închidere, zăvorâre. (~ ușii.)

CREMONĂ s. f. dispozitiv metalic la o fereastră sau la o ușă pentru închidere. (< fr. crémone)

ZIDIT, -Ă, zidiți, -te, adj. 1. Clădit, construit; executat din zidărie. 2. (Despre uși, ferestre) Închis, astupat cu un zid. 3. (Despre oameni, în expr.) Bine zidit = zdravăn, voinic. – V. zidi.

podișor, -i, s.m. – Mobilier specific caselor din zona Lăpuș, fixat pe perete pentru a economisi spațiul din interiorul locuinței. „Este un dulap mic, format dintr-un cadru de lemn cu una sau două polițe la mijloc, închis cu uși prinse în țâțâni sau balamale de fier” (Stoica, Pop 1984: 50). – Din pod (< sl. podŭ) + -ișor.

stălaj, -e, (stălajă, stelajă), s.n. – 1. Raft în cămară. 2. Dulap închis cu uși în față și cu picioare foarte scurte (Lăpuș). Piesă de mobilier utilizată pentru păstrarea alimentelor (oale cu lapte, slănină etc); își avea locul în tindă sau în cămară, pe podea (Mirescu, 2006). Termen atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei: stălajă (DRT). – Din germ. Stellage „raft, etajeră”.

ZIDIT, -Ă, zidiți, -te, adj. 1. Clădit, construit, executat din zidărie¹. 2. (Despre uși, ferestre) închis, astupat cu un zid. 3. (Despre oameni, în expr.) Bine zidit = bine făcut; zdravăn, voinic, solid. – V. zidi.

NAS, nasuri, s. n. 1. Parte proeminentă a feței, între frunte și gură, servind la respirație și ca organ al mirosului. Apoi, măi băieți, să vă jucați, dar să nu vă bateți așa: că uite, tu Țilică, ți-ai turtit nasu. BUJOR, S. 174. Nasul îi era cam adus. ISPIRESCU, U. 28. Curteanul cel care sta lîngă căpătîiul califului apropie de nasul adormitului un burete înmuiat în oțet de trandafir. CARAGIALE, P. 132. ◊ Expr. A avea nas, a-și ridica nasul sau a-i da (cuiva) nasul = a îndrăzni, a cuteza. De i-a mai da lui nasul să mai miroase pe-aici, apoi las’! CREANGĂ, P. 28. Gospodarii buni... nu-și rădică nasul mai sus decît se cuvine. ALECSANDRI, T. I 165. A-și lua nasul la purtare v. lua. A-și cunoaște (sau vedea) lungul nasului = (mai ales în construcții negative) a-și da seama cît e în stare să facă cu cunoștințele sau cu puterile proprii; a-și da seama de măsura pe care trebuie s-o păstreze față de alții; a nu se obrăznici. Viindu-i cu greață de atîta cutezare, vru... să-i arate că nu-și cunoaște lungul nasului. ISPIRESCU, U. 109. A-i cădea nasul= a-și pierde cutezanța, îngîmfarea. Nu-i ajungi cu prăjina la nas = e foarte încrezut, îngîmfat. (A umbla, sau a fi, a se ține) cu nasul (pe) sus = (a fi) înfumurat, încrezut; a-și da importanță. A strîmba din nas v. strîmba. A da (cuiva) nas = a îngădui (cuiva) prea multe,a lăsa sau a încuraja pe cineva să se obrăznicească. Tu le dai nas și le ții hangul. CREANGĂ, A. 39. A tăia (sau a scurta) nasul (cuiva) = a) a pedepsi pe cineva desfigurîndu-l prin mutilarea nasului. Întîmpinînd pre Joldea, îl birui, și prinzîndu-l îi tăie nasul. NEGRUZZI, S. I 444; b) a pune la locul lui (pe cineva), a pune capăt îngîmfării sau obrăzniciei (cuiva). Ca să-i taie nasul, îi răspunsă: Ba mai bine să mori tu! ȘEZ. III 27. A da (cuiva) peste nas = a pune (pe cineva) la locul lui; a spune (cuiva) vorbe aspre pentru a-l pune la punct. (Neobișnuit) A-i trece pe sub nas = a-i reproșa. Văd că mă socotiți ahtiat după averi și milioane, cum mi-a trecut-o aceasta pe sub nas și prietenul Zaharia. C. PETRESCU, R. DR. 178. Nu-i (sau nu face) de nasul tău (lui etc.) = nu meriți, e mai presus de ceea ce ți se cuvine. Îmi aduce... două sticle de lichior... – De unde le găsiși, mă urîtule? – întreb – astea nu sînt de nasul tău! C. PETRESCU, Î. II 124. (A fi) ca de nasul tău (lui etc.) = (a fi) potrivit cu... Îți dau o parohie așa, ca de nasul sfinției-tale. STĂNOIU, C. I. 39. A-i veni muștarul la nas = a se mînia, a se supăra. A-i tremura nasul = a fi supărat; a se enerva. A fi cu nasul de ceară = a fi extrem de susceptibil. A lăsa (sau a pune) nasul în jos (sau în pămînt) = a se rușina, a se simți vinovat. George puse nasul în pămînt și tăcu. REBREANU, I. 24. A se întoarce (de undeva) cu nasul în jos = a se întoarce rușinat, cu coada între picioare; a se întoarce supărat, mofluz. Ce-aș mai rîde să te văz întorcîndu-te cu nasul în jos! ISPIRESCU, L. 15. Să-ți fie în nas! = să-ți fie rușine! A-și băga (sau a-și vîrî) nasul în ceva (undeva sau în toate) = a se amesteca în ceva (undeva sau în toate). Pretutindenea vîrîndu-și nasul, au venit la acest... izvor. ȚICHINDEAL, F. 32. Nu-ți vîrî nasul unde nu-ți fierbe oala. A duce, a purta sau, rar, a tîrî de nas (pe cineva) = a determina (pe cineva) să facă tot ce voim; a amăgi, a înșela. Nu e om să se lase dus de nas. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 306. Pre dînsul amorul nu-l tîrîie de nas. NEGRUZZI, S. I 63. A scoate panglici pe nas = a) a face scamatorii; b) a minți, a înșela. A pune (cuiva) belciug de (sau în, la) nas v. belciug. (A-i) rîde (cuiva) în nas v. rîde. A trece (cuiva) pe la (sau pe lîngă) nas = a) a trece ceva pe dinaintea ochilor cuiva, a amăgi; b) a scăpa ceva din mînă, a pierde un prilej favorabil. A da (cuiva) cu ceva pe la nas = a tenta (pe cineva). A lua (cuiva, ceva) de sub (sau de la, de lîngă) nas = a lua cuiva ceva din față, din apropiere. Mama... i-a luat farfuria de sub nas. SAHIA, N. 57. A-i scoate (cuiva ceva) pe nas = a-i reproșa cuiva ceva, a-i face imputări (amintindu-i de serviciile pe care i le-a făcut altădată). A zvîrli sau a arunca (cuiva ceva) în nas = a reproșa, a spune direct, fără înconjur, fără menajamente. Ce te ții, mă, după mine? – răcni oșteanul tare, înturnîndu-se și zvîrlindu-i vorbele în nas. SADOVEANU, O. VI 127. A-i ieși (sau a-i da cuiva ceva) pe nas = a o păți în urma unei întîmplări. Las’dacă nu i-a da odihna pe nas, zise boierul în gîndul său. CREANGĂ, O. A. 206. Bine, bine! cercați voi marea cu degetul, dar ia! să vedem, cum i-ți da de fund? Vă vor ieși ele toate aceste pe nas. id. P. 260. A da (pe cineva) cu nasul de ceva = a duce, a împinge, a obliga (pe cineva) să vadă un lucru pe care nu-l găsea, nu-l vedea, sau un lucru rău pe care l-a făcut. A trînti (sau a închide) cuiva ușa în nas = a) a goni, a expedia; a refuza să primești pe cineva; b) a pleca mînios închizînd ușa cu putere. A nu vedea de nas = a fi neatent; a nu fi în stare să vadă ceva. A nu vedea mai departe decît lungul nasului = (despre oameni) a fi mărginit. A da cu nasul (pe undeva) = a trece (pe undeva) întîmplător, de formă. A-și arăta nasul = a se înfățișa, a apărea. Predescu nu vroia să-și arate nasul pe peron. POPA, V. 210. A-și scoate nasul = a ieși. A da nas(ul) cu cineva = a se întîlni cu cineva; a avea curajul, îndrăzneala de a se întîlni cu cineva. (A se întîlni) nas în nas (cu cineva) = (a se întîlni) față în față (cu cineva). Nu miroase a nas de om = nu e faptă de om vrednic, de ispravă. Să umblați numai așa frunza frăsînelului... și să vă lăudați că sînteți feciori de crai, asta nu miroasă a nas de om. CREANGĂ, P. 188. A vorbi (sau a cînta etc.) pe nas = a vorbi (sau a cînta etc.) fonfăit. Matache, în capul mesii, cînta pe nas. CARAGIALE, O. III 13. Un bondar rotund în pîntec Somnoros pe nas ca popii glăsuiește-ncet un cîntec. EMINESCU, O. I 87. (Ironic) Îi curge untura (sau grăsimea) pe nas = e foarte slab. ♦ Simțul mirosului; fig. simț pentru realitatea înconjurătoare. Copoiul are nas. ◊ Expr. A avea nas de prepelicar = a presimți, a intui exact o situație. 2. Proeminență a unei piese servind pentru a o fixa într-o anumită poziție, pentru a o distanța de altă piesă etc.; cioc. 3. Partea din față a fuzelajului unui avion.

UȘĂ, uși, s. f. 1. Deschizătură de formă regulată, de obicei dreptunghiulară, lăsată în peretele unei clădiri, la un vehicul, la o mobilă etc., pentru a permite accesul, pătrunderea (și ieșirea); ansamblu format dintr-un cadru fix (v. toc) de care se prinde, prin balamale, un panou vertical de lemn, de metal etc. mobil, care închide sau deschide această deschizătură; (prin restricție) panoul de lemn, de metal etc. din acest ansamblu. Cînd opri trenul, un băiețandru se repezi la vagonul în ușa căruia se arătase Grigore Iuga. REBREANU, R. I 69. Ușa e scoasă din țîțîna de jos. CARAGIALE, P. 48. Și cum vorbeau ei, numai iaca intră și Chirică pe ușă. CREANGĂ, P. 177. ◊ Ușa băii = locul pe unde se coboară în mină. Ușă domnească (sau împărătească) sau ușa raiului = intrare principală în altar. Preotul... se arată în «ușa raiului» sau «ușa domnească» ori iesă lîngă tetrapod și de-aice apoi «strigă vestirile». MARIAN, NU. 203. ◊ Loc. adv. La ușa... sau la ușă = foarte aproape (de...). În curînd înțelese că Stavrat într-adevăr are dreptate și că primejdia e la ușă. REBREANU, R. II 100. În curînd tiranul se văzu la ușa mormîntului. NEGRUZZI, S. I 159. ◊ Expr. (Despre evenimente, fenomene) A bate la ușă = a fi foarte aproape, a fi iminent. Acest program cuprinde... desființarea clăcii și emanciparea proprietății și toate celelalte reforme care băteau la ușă. KOGĂLNICEANU, S. A. 205. Ca-la-ușa-cortului v. cort. A(-și) deschide (larg) ușile = a lăsa intrarea liberă, a da acces liber. Revoluția a organizat Ermitajul și a deschis larg ușile acestui muzeu poporului sovietic. STANCU, U.R.S.S. 119. A deschide cuiva amîndouă ușile = a primi pe cineva cu bucurie, cu brațele deschise. A lăsa (pe cineva) după ușă = a nesocoti, a desconsidera, a disprețui (pe cineva), a nu da nici o atenție (cuiva). Acei cari nu se bucură de un nume bun sînt lăsați după ușă, cum se zice. GHICA, la TDRG. A sta după ușă = a fi nesocotit, nebăgat în seamă; a se ține izolat, a sta deoparte în societate. A da (mai rar a arunca) sau a fi dat (mai rar aruncat) pe ușă afară = a goni sau a fi gonit de undeva. I se răspunse că va fi aruncat pe ușă afară cu sergentul. CĂLINESCU, E. O. II 308. (Rar) A primi (pe cineva) între două uși = a sta (cu cineva) de vorbă în fugă, căutînd să scape cît mai repede. Traian Arsen mi-a povestit că ministrul l-a primit între două uși, neliniștit, grăbit să-și expedieze musafirii. EFTIMIU, N. 93. A strînge (pe cineva) cu ușa = a forța (pe cineva) să facă sau să recunoască un lucru. Îmi vine să-i strîng cu ușa pe Bondicescu și pe Pungescovici ca să-mi hotărască odată ce gînduri au. ALECSANDRI, T. I 134. A lua ușa-n spate = a pleca, a ieși. A arăta (cuiva) ușa v. arăta (2). A forța ușa v. forța (2). A intra pe (sau prin) ușa din dos v. dos (1). A scăpa pe (sau prin) ușa din dos v. dos (1). A trînti (sau a închide) cuiva ușa în nas v. nas (1). A da ușa de perete v. da³ (I 9). A fi ușă de biserică v. biserică (1). 2. Fig. Casă, locuință. Care s-a întors de la ușa mea fără să cîștige dreptate și mîngîiere? NEGRUZZI, S. I 140. ◊ Expr. (A bate, a cere, a crește etc.) pe la ușile oamenilor (sau pe la ușile străine) = a munci pe la alții, a trăi din mila altora, a cere de pomană. Eu sînt Stoicea... care crescui pe la ușile străine. GALACTION, O. I 51. Nu m-ar fi lăsat el pe la ușile oamenilor dacă nu l-ar fi luat în oaste. CONTEMPORANUL, IV 391.

ZIDIT, -Ă, zidiți, -te, adj. 1. Clădit, construit; executat din zidărie. 2. (Despre uși, ferestre) închis, astupat cu un zid. Cînd soarta bătăliilor se dovedea arareori dușmană localnicilor, cronicile îi arătau luîndu-și singuri viața în cetățile împresurate sau în peșterile cu gura zidită. C. PETRESCU, A. 40. La fereastra iatacului meu, noaptea era atît de neagră și de opacă, încît ai fi zis că fereastra-i zidită. ANGHEL-IOSIF, C. L. 67. 3. (Despre oameni, în expr.) Bine zidit - bine conformat; zdravăn, voinic. Deși bine zidit și rezistent, Constantin, tembel și fără dorul stăruinței din chiar croiala lui, n-a putut să rămînă la mașini și a trecut la bucătărie. GALACTION, O. I 117. Nu puteai zice decît că e femeie bine zidită, tînără încă, frumoasă, mai mult plăcută decît frumoasă. DELAVRANCEA, S. 109.

podișor, podișori, s.m. – Mobilier specific caselor din zona Lăpuș, fixat pe perete pentru a economisi spațiul din interiorul locuinței. „Este un dulap mic, format dintr-un cadru de lemn cu una sau două polițe la mijloc, închis cu uși prinse în țâțâni sau balamale de fier” (Stoica, Pop, 1984: 50). – Din pod (< sl. podŭ) + suf. -ișor (DEX, MDA).

stălaj, stălaje, (stălajă, stelajă), s.n. – (reg.) 1. Raft în cămară. 2. Dulap închis cu uși în față și cu picioare foarte scurte (Lăpuș). Piesă de mobilier utilizată pentru păstrarea alimentelor (oale cu lapte, slănină etc); își avea locul în tindă sau în cămară, pe podea (Mirescu, 2006). Termen atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei, în var. stălajă (DRT). – Din germ. Stellage „raft, etajeră” (MDA).

VORBI, vorbesc, vb. IV. 1. Intranz. A avea facultatea de a articula cuvinte, a folosi graiul articulat; a exprima prin cuvinte gînduri, sentimente, intenții; a spune, a zice, a se exprima. Las-o pe ea să vorbească, omule. DUMITRIU, N. 244. Vorbi încet, ca și cum îi era teamă de ceva. SADOVEANU, O. VII 148. Vreau să vorbesc și nu-nțelege nime, Se-ntorc în mîne gîndurile iar. D. BOTEZ, P. O. 10. Zîna se purtă cu mare bună-cuviință și vorbi astfel încît robi toate inimile. ISPIRESCU, L. 39. Să lăsați să vorbesc eu pentru toate. CREANGĂ, P. 9. ◊ Expr. A vorbi de funie în casa spînzuratului v. funie. A vorbi aiurea (sau într-aiurea) v. aiurea. A vorbi cu jumătate de gură (sau cu gura jumătate) v. gură (I 3). A vorbi ca din carte (sau ca o carte) v. carte (I 1). A vorbi cu pereții (sau pereților) v. perete (1). A vorbi păsărește v. păsărește. A vorbi de-a bățul v. băț (1). A vorbi în bobote (sau în dodii) v. bobot, dodii. A vorbi alături cu drumul v. alături (1). A vorbi fără miez v. miez (2). A vorbi în tîlcuri v. tîlc. A vorbi în barbă = a vorbi numai pentru sine, încet, mormăit. Vorbea în barbă cu glas adînc. DUMITRIU, P. F. 45. A vorbi cu gura altuia = a vorbi încet, fără convingere, evaziv, șovăielnic. Se uita la dînsul chiondorîș și îi vorbea cu gura altuia, cum se zice. ISPIRESCU, U. 82. A vorbi cu sufletul la gură v. gură (I 1). A vorbi de sus v. sus (1). A vorbi soacrei să priceapă nora = a face aluzie la o terță persoană prezentă, adresîndu-te formal interlocutorului; a bate șaua ca să priceapă iapa, v. iapă. ◊ Fig. Bolțile pădurilor parcă vorbesc și ele. VLAHUȚĂ, O. AL. I 166. Trandafirul cel înfocat, crinii de argint, lăcrămioarele sure ca mărgăritariul, mironosițele viorele și florile toate s-adunară, vorbind fiecare în mirosul ei. EMINESCU, N. 29. ◊ Tranz. Încă un cuvînt, împărate... – Vorbește-l, băiete! VISSARION, B. 331. Vai de mine, moș Nichifor, ce vorbești? CREANGĂ, P. 132. (Cu complement intern) Două vorbe să vorbesc, Inima să-mi răcoresc. ȘEZ. I 48. (Expr.) A vorbi pe cineva (de rău) = a spune vorbe rele despre cineva, a cleveti, a calomnia, a bîrfi. Cîte vorbe mi-aud eu! Toți frații mă vorbesc de rău. COȘBUC, P. I 118. Se zice că te vorbește cineva de rău. CREANGĂ, A. 35. Lumea prin tîrg o vorbește. PANN, P. V. I 83. Asear-am auzit Maică-ta cum m-a vorbit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 272. Ruda că te necăjește și vecinul te vorbește. ALECSANDRI, P. P. 356. A vorbi (pe cineva) de bine v. bine² (2). A vorbi (cîte) vrute și nevrute (sau (la) verzi și uscate sau cîte-n lună și în stele) = a vorbi multe și de toate; a flecari, a sporovăi. A închis repede ușa și a început să vorbească vrute și nevrute. C. PETRESCU, C. V. 120. Se strînseră toți de vorbea la verzii și uscate. ISPIRESCU, L. 67. (Rar) Mare ai vorbit-o! = ai spus vorbă mare, lucru important. Ea se mărită! – Mare-ai vorbit-o dumneata! SBIERA, P. 201. ◊ Refl. impers. Nu li s-a întîmplat să audă măcar vorbindu-se vreodată despre aceasta. CREANGĂ, P. 92. ♦ A se adresa cuiva. Îi vorbesc și nu-mi răspunde. COȘBUC, P. I 49. Da Gruia o auzi, Cătră dînsa îi vorbi. ȘEZ. IV 9. ♦ (Construit cu adverbe derivate de la nume de popoare) A se exprima în limba unui anumit popor. Vorbește bine franțuzește. ◊ Tranz. (Cu complementul «limba») Începu să-și povestească viața și peripețiile prin care a trecut, vorbind o limbă grecească amestecată cu vorbe romînești și franțuzești. BART, E. 272. Învățau pe coconași să vorbească limba Fanarului cu vodă și cu marele postelnic cînd s-or face mari. GHICA, S. A. 106. ♦ A-și spune cuvîntul, a-și exprima voința. Cel care aducea ceva cu totul nou... în poezie era Maiakovski. În versurile lui vorbea «o clasa în atac», proletariatul, forța nouă a istoriei. BENIUC, P. 47. ◊ Fig. Cînd sabia vorbește, încetează sfatul! DELAVRANCEA, O. II 242. ♦ Fig. A face dovadă, a atesta, a adeveri, a confirma. Mii și mii de documente și fotografii... vorbesc de lupta dusă în ilegalitate de partid. STANCU, U.R.S.S. 59. Am putea să strîngem o imensă cantitate de fapte, care toate vorbesc în același sens. GHEREA, ST. CR. II 52. ♦ Fig. A pleda în favoarea cuiva. Toată cariera ta vorbește pentru tine. C. PETRESCU, C. V. 109. 2. Intranz. A sta de vorbă, a se întreține, a tăifăsui; a discuta. Am vorbit așa cum vorbesc doi soldați care se văd prima oară. SAHIA, N. 79. Au început a vorbi ele în de ele. CREANGĂ, P. 210. Vin’, mîndro, de mă petrece Pînă-n fundul grădinii, Unde-am vorbit mai întîi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 298. Cu pleșuvul cînd vorbești, tigvă să nu pomenești. ◊ Tranz. Pe urmă au vorbit cifre și calcule. C. PETRESCU, R. DR. 249. Se puseră la vorbă și nici ei nu știau ce vorbesc. ISPIRESCU, L. 35. Îi spunea cu cine are să se întîlnească și ce să vorbească. CREANGĂ, P. 25. Oameni vrednici ca să șază în zidirea sfintei Golii... Ne fac legi și ne pun biruri, ne vorbesc filozofie. EMINESCU, O. I 150. ♦ Refl. impers. A se comenta, a se discuta. De o bucată de vreme se vorbea în sat despre dragostea lui Grigore Țîntilă pentru fata lui Ilie Bujor. SADOVEANU, O. VII 303. Lăcomia hulpavă cu care mînca ori lua în stăpînire ceva «al altuia» au făcut să se vorbească zeci de ani despre dînsul. id. E. 120. 3. Refl. reciproc. A se sfătui, a se înțelege; a se învoi. Zmeoaica se vorbi cu fiul său să mai facă încă o-ncercare. ISPIRESCU, L. 20. Ei la fîntînă s-au întîlnit Și s-au vorbit. ȘEZ. XIII 145. Mîndruții-i mulțumea Și cu dînsa se vorbea. TEODORESCU, P. P. 556. Mări, se vorbiră, Ei se sfătuiră... ALECSANDRI, P. P. 1. ◊ Intranz. La noapte, mă, cînd s-o trage clopotul, să vină toți acilea să vorbim. DUMITRIU, N. 29. Ani vorbit cu doi feciori Să-mi trimită pețitori. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 447. 4. Intranz. A face o expunere; a ține un discurs, o cuvîntare. Îl asculta pe unul care vorbea descoperind cu uimire, în ce spunea, lucruri la care s-ar fi putut gîndi și el. DUMITRIU, N. 97. Trebuie să vorbesc. Este ordin să vorbesc despre Serdici. SAHIA, N. 120. Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel, Nu slăvindu-te pe tine. lustruindu-se pe el. EMINESCU, O. I 134. ◊ Expr. A vorbi liber v. liber (6) ◊ Fig. O carte vorbește copiilor despre însemnătatea zilei de 1 Mai. STANCU, U.R.S.S. 34.

ÎNCUIERE s. 1. închidere, punere, tragere. (~ zăvorului la ușă.) 2. ferecare, închidere, zăvorîre. (~ ușii.)

ZĂVORÎRE s. ferecare, închidere, încuiere. (~ ușii.)

deschide [At: (a. 1550-1580) GCR I, 18 / V: deșchi~ / Pzi: deschid / E: ml discludere] 1 vt (C.i. obiecte mobile, ca: uși, porți, ferestre etc., care închid accesul spre un spațiu îngrădit, închis etc.) A da la o parte pentru a permite comunicarea între exterior și interior. 2 vt (Îe) A ~ (cuiva) ușa (sau ușile, porțile) A primi în vizită. 3 vt (Îae) A-i da cuiva acces liber (la ceva). 4 vt (C.i. obiecte care conțin spații închise prin uși, capace etc.) A descoperi deschizătura de acces, dând la o parte ușa, capacul etc. care o închide. 5 vt (Îrc; c.i. cerul sau raiul) A restabili comunicarea între două dimensiuni. 6 vt A deplasa elementul mobil al unei instalații, al unui aparat etc., astfel încât să nu mai blocheze trecerea, comunicarea, contactul. 7 vt (C.i. aparate sau instalații) A pune în funcțiune prin manevrarea unei piese mobile. 8 vt (Asr) A desfunda. 9 vt A îndepărta părțile împreunate ale unui obiect (prin tăiere, rupere, dezlipire, despăturire) pentru a ajunge la conținut Si: a desface. 10 vt (Îe) A(-și) ~ punga A cheltui mult. 11 vt (Îae) A fi generos. 12 vt (C.i. obiecte pliate) A face să nu mai fie strâns, înfășurat, pliat Si: a desface. 13 vt (Îvr; c.i. părți ale corpului) A întinde. 14 vr (D. flori, frunze, muguri etc.) A se desface, ajungând la dezvoltare deplină. 15 vr (Rar; d. tineri) A se dezvolta repede și armonios. 16 vr A căpăta o expresie de mulțumire, de frumusețe, de bucurie Si: a se lumina, a se înveseli. 17 vt (C.i. oameni) A lumina la față. 18 vt (Îvr) A lumina un spațiu. 19 vt (C.i. obiecte colorate, culori) A face să aibă o nuanță mai puțin întunecată, mai luminoasă sau mai apropiată de alb. 20 vr (D. vreme, cer) A se însenina. 21 vt (C.i. sisteme de încuiat; pex obiecte care conțin astfel de sisteme; adesea complinit prin cu cheia) A îndepărta elementele cuplate ale unui ansamblu prin manevrarea elementului mobil cu ajutorul unei chei Si: a descuia. 22 vt (Reg; c.i. copci) A desface. 23 vt (Rar) A descheia (9). 24 vr (D. vocale) A deveni deschise. 25 vt A distanța elemente așezate unul lângă altul. 26 vt (Fșa; c.i. cărți, caiete; pex filele acestora) A îndepărta coperta împreună cu una sau mai multe file (pentru a scrie, a citi etc.). 27 vt (C.i. buze, fălci etc.) A îndepărta una de alta. 28 vt (C.i. gura sau echivalente ale acesteia) A îndepărta buzele împreună cu maxilarele. 29 vt (Îe) A ~ gura (sau, înv, rostul, buzele) A vorbi. 30 (Înv; d. Dumnezeu; îe) A-i ~ (cuiva) gura (sau rostul, buzele) A da cuiva grai (sau glas). 31 vt (Îvp; îe) A ~ rostul (sau gura) spre (sau asupra) (cuiva) A se adresa cuiva. 32 vt (Îvr; îe) A nu ști ~ gura A rămâne mut. 33 vt (C.i. ochii) A îndepărta pleoapele una de cealaltă pentru a privi. 34 vt (Pex) A se trezi din somn. 35 vr (Îe) A-și ~ ochii bine A privi cu mare atenție. 36 vr (Îae; d. unele mamifere) A îndepărta pleoapele lăsând ochiul liber în momentul instalării vederii Si: a face ochi. 37 vr (Îae; d. oameni) A se naște. 38 vr (Îae) A deveni conștient de ceva. 39 vt (Înv; îe) A ~ ochii (sau, rar, ochiul) (cuiva) A vindeca de orbire. 40 vt (Îae) A face (pe cineva) să-și dea seama de ceva. 41 vt (Îe) A ~ mintea (cuiva) A face (pe cineva) să înțeleagă (sau să cunoască) ceva. 42 vr (Îe) A (i) se ~ (cuiva) mintea A căpăta putere de înțelegere. 43 vr (Îe) A se ~ la minte A căpăta putere de înțelegere. 44-45 vtr (Îe) A(-și) ~ urechile (în patru) A asculta cu atenție. 46 vt (Îe) A ~ urechile (cuiva) A face (pe cineva) să fie atent. 47 vt (Reg; îe) A ~ ochii pe cineva A se îndrăgosti pentru prima oară. 48 vt (Reg; îae) A ști pe cineva. 49 vt (Reg; îae; c.i. brațele) A întinde brațele, îndepărtându-le unul de altul, pentru a cuprinde (pe cineva). 50 vt (Îe) A ~ (cuiva) brațele A primi cu bunăvoință pe cineva. 51 vt (C.i. pumnii, mâinile) A desface degetele strânse, pumnii. 52 vt (Îe) A ~ mâna A fi darnic. 53 vt (D. aripi) A întinde pentru zbor. 54 vr (D. orificii, organe) A se lărgi. 55 vr (D. orificii, organe) A se îndepărta. 56 vr (D. orificii, organe) A se dilata. 57 vt (C.i. organe, vene, țesuturi etc.) A secționa. 58 vt (Îlv) A ~ o rană A răni. 59-60 vr (D. răni) A începe să sângereze (sau să supureze). 61 vr (Mai ales despre pământ) A se crăpa. 62 vr A se forma dintr-un anumit punct, oferind o cale de acces. 63 vt A construi pentru prima dată într-un anumit loc. 64-65 vtr (Îe) A(-și) ~ drum (sau cale, intrare, pârtie etc.) A(-și) crea o posibilitate de acces. 66-67 vtr (Îae) A(-și) ușura pătrunderea (spre cineva sau ceva). 68 vt (Îae) A ușura (cuiva) atingerea unui țel. 69 vt (Îae) A crea posibilități de apariție (sau de dezvoltare). 70 vt (Îe) A-ți fi deschis (cineva) drumul (sau două drumuri, toate drumurile etc.) A avea posibilitatea (sau două posibilități, toate posibilitățile etc.) de a realiza ceva. 71-72 vtr (C.i. adâncituri) A (se) forma. 73 vt (C.i. șanțuri, gropi etc.) A săpa. 74 vt (Spc) A executa lucrări de pătrundere de la suprafața terenului până la un zăcământ exploatabil. 75 vr (D. forme de relief, locuri etc.) A se întinde. 76 vr (Îe) A i se ~ (cuiva) (în față, înainte) lumea (sau o lume, perspective, orizonturi, zori etc.) A i se semnala posibilități avantajoase, șanse de progres în viitor. 77 vt (Rar) A înfățișa. 78 vt (Înv; c.i. spații) A conferi lărgime. 79 vt (Înv) A defrișa. 80 vr A-și începe existența (sau acțiunea, activitatea, desfășurarea). 81 vt (Îlv) A ~ credit (sau credite) A credita. 82 vt (Îe) A ~ o paranteză A face semnul grafic care precedă cuvintele intercalate într-o paranteză. 83 vt (Îae) A face o digresiune. 84 vt (Îe) A ~ scorul A marca primul gol într-un meci. 85 vt (Spc) A începe o acțiune juridică. 86 vt A începe. 87 vt A face să înceapă. 88 vt (Îe) A ~ (cuiva) pofta (sau apetitul) A provoca cuiva pofta de ceva. 89 vt (Îe) A ~ vorba (sau, înv, vorbire, discuție, conversație) A începe o discuție. 90 vt (Înv) A convoca. 91 vt (La sporturile cu balonul rotund, urmat de determinări nume de persoană introduse prin prepoziția spre) A trece mingea unui coechipier aflat mai aproape de poarta adversă pentru ca acesta să poată întreprinde o acțiune ofensivă. 92 vt (C.i. instituții, întreprinderi) A înființa și a pune la dispoziția celor interesați. 93 vt A face accesibil.

obraz [At: CORESI, EV. 412 / Pl: (49-58) ~aji, (1-28, 49-59) ~e, ~uri / E: vsl образъ] 1 sn Parte anterioară a capului omenesc Si: chip, față, figură. 2 sn (Pop; îe) A închide cuiva ușa în ~ A nu primi pe cineva. 3-4 sn (Pfm; îe) A (nu) (mai) avea ~ (să ...) A (nu) mai avea îndrăzneală (să ...). 5 sn (Pfm; îe) Cu ce ~ ? Cu ce îndrăzneală ? 6 sn (Pfm; îe) A-i spune sau a-i zice cuiva (ceva) de la (sau în) ~ A-i spune cuiva ceva direct. 7 sn (Pfm; îe) A ieși (sau a scăpa, a o scoate la capăt) cu ~ (sau cu ~ul) curat A ieși cu bine dintr-o situație dificilă. 8 sn (Pfm; îe) A-și pune ~ul (pentru cineva) A garanta pentru cineva cu cinstea, cu reputația, cu autoritatea proprie. 9 sn (Pfm; îe) A orbi sau a prosti (pe cineva) de la ~ A-i spune cuiva minciuni vădite. 10 sn (Îae) A încerca să înșele pe cineva în mod grosolan. 11 sn (Pfm; îe) A(-și) scoate ~ul în lume (sau printre oameni) A se arăta printre oameni. 12 sn (Pop; îe) A da (cuiva) ~ A îngădui cuiva prea multe, facându-l astfel să devină obraznic. 13 sn (Îrg; îe) A-și face ~ A se pune bine cu cineva. 14 sn (Îae) A se preface. 15 sn (Înv; îe) A fi cu două ~e A fi nesincer. 16 sn (Pop; îe) Cu ~ curat Cu conștiința curată. 17 sn (Înv; îe) A-și curăți ~ul A se dezvinovăți. 18 sn (Înv; îe) A face ~ (la cineva) A ține piept. 19 sn (Înv; îe) A nu da ~ A nu se prezenta în fața cuiva. 20 sn (Reg; îe) A căuta cuiva la (sau în) ~ A ține seamă de autoritatea cuiva. 21 sn (Reg; îe) A face (cuiva) pe ~ A se răzbuna pe cineva. 22 sn (Reg; îe) Parcă i-a luat pânza de pe ~ Se spune despre cineva cu fața palidă ca de mort. 23 sn (Ban; îc) ~zu-fetei Plantă erbacee ornamentală din familia compozitelor, cu tulpina ramificată și cu florile galbene pe margini și roșii-negricioase la mijloc (Coreopsis tinctoria). 24 sn (Fig) Suprafață, în special a pământului. 25 sn (Înv) Înfățișare. 26 sn (Îrg; îe) Pre ~ sau pre (sau după) -ul cuiva La fel cu cineva. 27 sn (Fig) Valoare morală a unei persoane Si: reputație. 28 sn (Fig) Demnitate. 29 sn (Înv) Pildă de urmat. 30 sm Fiecare dintre cele două părți laterale ale feței. 31 sm Piele care acoperă aceste părți. 32 sm (Îrg; îs) Merele ~ului Umerii obrazului. 33 sm (Îs) Umărul ~ului Parte proeminentă, osoasă, a obrazului (29). 34 sm (Pfm; îe) Să-ți fie rușine -ului! sau să-ți fie în ~! Se spune cuiva care a săvârșit ceva necuviincios. 35 sm (Pfm; îe) A(-i) crăpa (sau a-i plesni cuiva) ~ul de rușine A-i fi cuiva foarte rușine. 36 sm (Pfm; îe) A avea (atâta) ~ A avea bun-simț. 37 sm (Pfm; îe) A avea ~ subțire sau a fi subțire de ~ A fi bine crescut. 38 sm (Îae) A fi susceptibil. 39 sm (Pfm; îe) ~ul subțire cu cheltuială se ține Pentru a putea face față unor pretenții mari, trebuie să dispui de mijloace corespunzătoare. 40 sm (Pfm; îe) A fi gros de ~ sau a avea ~ gros (sau, reg, de săftian, de scoarță etc.) sau a-i fi cuiva gros ~ul A fi obraznic. 41 sm (Pfm; îe) A fi fără ~ A fi necuviincios. 42 sm (Îrg; îe) A apuca (sau a prinde pe cineva) de ~ A face pe cineva să treacă drept mincinos. 43 sm (Îrg; îe) A lua (sau a prinde, a dobândi) ~ A se obrăznici. 44 sm (Îae) A îndrăzni. 45 sm (Reg; îe) A îngroșa din ~ (sau a-și îngroșa ~ul) A deveni mai îndrăzneț. 46 sm (Reg; îe) A-i da (sau a-i pune) cuiva o pupăză în ~ A ofensa pe cineva. 47 sm (Reg; îe) A-și tăvăli ~ul A se face de rușine Si: a se compromite. 48 sm (Reg; îe) A-i bate (cuiva) ~ul A-i imputa cuiva ceva Si: a-i reproșa. 49 sm (Pfm; îe) A-i ieși (sau a i se ridica, a i se sui cuiva) sângele în ~ A se înfuria. 50 sn (Înv) Imagine. 51 sn (Înv) Desen. 52 sn Mască. 53 sn (Reg) Căpută. 54 sn (Înv) Persoană. 55 sn (Îs) ~ subțire Persoană fină, aristocratică, pretențioasă, care trăiește în lux. 56 sn (Înv) Personaj în piesele de teatru. 57 sn (Îvr) Reprezentant. 58 sn (Îvr) Condiție. 59 sn (Îrg; îe) A ieși (sau a scoate) la ~e A deveni bogat. 60 sn (Îrg; îe) A ajunge ~ A deveni demnitar.

pecetlui [At: N. TEST. (1648) 307^r/11 / V: (îvr) ~trui, ~tli, ~tui, ~celi / Pzi: ~esc / E: slv пєчатьлѣти, mg pecsételni] 1 vt A autentifica un act prin aplicarea unei peceți (1) Si: (înv) a peceti (1). 2 vt A pune pe ceva o ștampilă Si: (înv) a peceti 3 vt (Pex) A sigila. 4 vt (Îvp; pex) A închide o ușă, o casă, o cameră. 5 vt (Înv) A sigila îmbrăcămintea condamnaților pedepsiți să nu se poată dezbrăca cât timp durează condamnarea. 6 vt (Înv) A înfiera condamnații. 7 vt (Fig) A dezonora. 8 vt (Rel) A face semnul crucii cu hârlețul la cele patru colțuri ale gropii, înainte de a coborî sicriul. 9 vt (Trs; îf pecetli) A păta un obiect de îmbrăcăminte Si: (înv) a peceti (3). 10 vt (Fig) A consfinți. 11 vt (Fig) A consolida. 12 vt (Fig) A definitiva. 13 vt (Fig) A confirma. 14 vt (Fig) A decide destinul cuiva. 15 vt (Înv) A crea. 16 vt (Înv) A statornici. 17-18 vtr A (se) fixa în memorie. 19 vt (Fig) A imobiliza. 20 vt (Nob) A anchiloza.

MĂMOȘ s. m. Medic specialist în obstetrică și ginecologie ; ginecolog, obstetrician. Hirurgi, mamoși, moașe. CUCIURAN, D. 4/5. Maghistru lui de herurghie, mamos și operator. BULETIN F. (1843), 46²/44, cf. STAMATI, D., POLIZU, PONTBRIANT, D., LM. Ușa se închise după chirurgul și mamoșul improvizat. CONV. LIT. VIII, 403. În bluza mamoșului s-a prelins o hîrtie. KLOPSTOCK, F. 138, cf. 293. - Pl.: mamoși. – Și: (învechit) mámos s. m. – Sg. refăcut după pl. mamoși (de la mamos). – Mamos < ngr. μάμμος.

MĂICULEÁȚĂ s. f. (Într-o poezie populară) Măicuță (3). Măiculeața mea mătușă, la mai închide cea ușă. PAMFILE, C. Ț. 181. - Pl.: ?Maică + suf. -uleață.

podișór, podișori, s.m. Mobilier fixat pe perete (pentru a economisi spațiul din interiorul locuinței). ■ „Este un dulap mic, format dintr-un cadru de lemn cu una sau două polițe la mijloc, închis cu uși prinse în țâțâni sau balamale de fier” (Stoica, Pop, 1984: 50). – Din pod + suf. -ișor (DEX, MDA).

stăláj, stălaje, (stălajă, stelajă), s.n. (reg.) 1. Raft în cămară. 2. Dulap închis cu uși în față și cu picioare foarte scurte. ■ Piesă de mobilier utilizată pentru păstrarea alimentelor (oale cu lapte, slănină etc); își avea locul în tindă sau în cămară. ■ Termen atestat și în Maram. din dreapta Tisei, în var. stălajă. – Din germ. Stellage „raft, etajeră” (MDA).

NAS (pl. -suri) sn. 1 🫀 Partea răsărită a feții, între frunte și gură, care servește la respirat și ca organ al mirosului (🖼 3317): ~ ascuțit, cîrn, turtit, lung, gros, roșu, vînăt; vîrful ~ului; a-i curge sînge din ~; a fi cu mucii la ~; a-și șterge, a-și sufla ~ul; a i se astupa ~ul; a cădea pe ~; a-și frînge ~ul; a vorbi, a cînta pe ~; a închide cuiva ușa în ~ ¶ 2 Locuțiuni diverse: a (nu) avea ~, a (nu) cuteza; a-și băga, a-și vîrî ~ul undeva, a se amesteca (unde n’are ce căuta); (P): nu-ți băga ~ul unde nu-ți fierbe oala 👉 FIERBE I 1; a-i cădea ~ul, a pierde cutezanța, semeția; a da ~ cuiva, a face pe cineva să se obrăznicească, pentru că i se permit, i se iartă prea multe: nu da ~ spurcatului să se întinză (ISP.); tu le dai ~ și le ții hangul (CRG.); (P): dă-i ~ lui Ivan, că se suie pe divan; a lăsa ~ul în jos, a rămînea rușinat; a se întoarce cu ~ul în jos, a se întoarce rușinat, cu coada între picioare: ce-aș mai rîde să te văz întorcîndu-te cu ~ul în jos! (ISP.); a-și lua ~, a-și lua ~ul la purtare, a-și lungi ~ul, a-și ridica ~ul, a se obrăznici, a-și permite mai mult decît se cuvine: nu-s datori nici c’o lețcae, pentru că nu-și rădică ~ul mai sus decît se cuvine (ALECS.); a tăia ~ul, a pune la locul Iui înfrînîndu-i semeția (aluzie la pedeapsa infamantă a tăierii nasului din legislația de demult); a da pe cineva cu ~ul de ceva, a-l împinge să vază un lucru pe care nu-l găsea sau nu-l vedea; a da cu ~ul pe undeva, a se arăta undeva, a se duce în treacăt pe undeva: mi-ar fi plăcut și mie să călătoresc, adică, cum se zice, să dau și eu cu ~ul prin a lume mare (ISP.); a umbla cu ~ul pe sus, a se arăta semeț, arogant, fudul; a duce, a purta de ~ pe cineva, a) a purta cu vorba, a amăgi într’una; b) a-l aduce să facă ce voim: crapă de necaz că nu pot... să-i poarte ei de nas, după cum le place lor (CAR.); a (nu) fi de ~ul cuiva, a (nu) fi de mutra lui, a (nu) fi mai pre sus decît ceea ce i s’ar cuveni; el vedea că nu e de ~ul lui așa bucățică (ISP.); a-i rîde în ~, a-i rîde în față, fără a se ascunde, în bătaie de joc; nu-i ajungi cu prăjina, cu strămurarea Ia ~, e foarte înfumurat; a-i veni muștarul la ~ 👉 MUȘTAR1; e încă cu mucii la ~ 👉 MUC I; a-i veni musca la ~, a lua cuiva musca de Ia ~ 👉 MUSCĂ2; a strîmba din ~, a face o mutră nemulțumită; a-i trece pe la ~, a-i trece pe dinaintea ochilor, a-i scăpa ceva din mînă: portofoliul ministerial, după ce-i trecuse pe la ~ de vre-o două ori (VLAH.); a-i scoate pe ~, a-i reproșa, a-i face imputări amintindu-i serviciile făcute; slavă ție, Doamne, că n’am nici o rudă, că altfel mi le-ai scoate pe ~ de cîte o sută de ori pe zi (D.-ZAMF.); a-i ieși, a-i da pe ~, a i se întoarce împotrivă, a o păți de pe urma unui lucru: vina nu era a lui și ce au căutat, pe ~ le-a dat (CRG.); a da cuiva peste ~, a-l înfrunta, a-l pune la locul lui; a fi cu ~ul de ceară, a fi sfios, timid ¶ 3 🌿 NASUL-CURCANULUI; – MOȚUL-CURCANULUI [lat. nasus].

❍ CÎRȚÎI (-țîiu) vb. intr. Trans. A scîrțîi: cînd închise uriașul ușa, bag seama cam cîrțîia (RET.).

CLĂMPĂNI, clămpănesc, vb. IV. 1. Intranz. și tranz. A produce (prin lovire) zgomotul redat prin onomatopeea «clamp»; a închide o ușă, un capac etc., trîntindu-le cu putere. 2. Intranz. A vorbi vrute și nevrute; a flecării. [Var.: clămpăi, clempăni vb. IV] – Din cla(m)p.

PECETLUI, pecetluiesc, vb. IV. 1. Tranz. A pune, a aplica o pecete (1); a sigila; a autentifica, a confirma documente, scrisori etc. prin aplicarea unei peceți; p. ext. (înv. și pop.) a închide, a zăvorî uși, case etc. ♦ Fig. A stigmatiza, a dezonora. 2. Tranz. Fig. A consimți, a consolida; a definitiva, a confirma. ♦ A decide, a determina, a hotărî soarta, destinul etc. cuiva. 3. Refl. și intranz. Fig. A se fixa, a se întipări în minte, în memorie etc. 4. Tranz. A fixa, a înțepeni. – Din sl. pečatĩlĕti, magh. pecsételni.

ÎNCUIAT adj. 1. ferecat, închis, zăvorât. (Casă, ușă ~.) *2. v. mărginit.

CLAMPĂ ~e f. Mâner care, prin apăsare, face să acționeze mecanismul de închidere/deschidere a ușii; clanță. ◊ A fi (beat) ~ a fi într-o stare înaintată de ebrietate. /v. a clămpăni

CLANȚĂ ~e f. 1) Mâner care, prin apăsare, face să acționeze mecanismul de închidere/deschidere a ușii; clampă. 2) fig. depr. Organ al vorbirii; gură. ◊ Ține-ți ~a! taci! nu mai vorbi! [G.-D. clanței] /Din clanț

A FERECA ferec tranz. 1) (obiecte) A înveli (parțial sau total) cu un metal (pentru a mări rezistența sau pentru a înfrumuseța). 2) (persoane) A pune în fiare, în lanțuri; a încătușa; a înlănțui. 3) (porți, uși etc.) A închide trainic (cu zăvorul); a zăvorî. 4) (pietre de moară) A acoperi cu crestături; a cresta. 5) (monede) A înzestra cu zimți pe la muchii; a zimțui. 6) fig. A izola de lume (închizând undeva). /<lat. fabricare

A TRÂNTI ~esc tranz. 1) (obiecte, persoane) A face să cadă cu putere, lovind sau aruncând. 2) (uși, porți) A închide, izbind cu zgomot. 3) fam. (persoane) A respinge la un examen, punând o notă insuficientă. 4) fam. (pumni, ghionturi etc.) A aplica cu violență. ◊ ~ una (o vorbă sau o prostie) a spune o vorbă nepotrivită. 5) fam. A pune în cantitate mare. 6) rar (obiecte vestimentare) A îmbrăca în grabă și neglijent. /<sl. trotiti

COACH s.m. (Rar) Antrenor cu sarcini mai ales administrative, organizatorice. // s.n. Automobil închis, cu două uși și scaune rabatabile pentru a permite accesul la locurile din spate. [Pron. coci. / < engl. coach].

COACH COCI/ I. s. m. antrenor cu sarcini mai ales administrative, organizatorice. II. s. n. automobil închis, cu două uși și scaune rabatabile. (< engl. coach)

CABINĂ încăpere la bordul unei aeronave destinată echipajului sau transportului. Cabina pentru echipaj conține toate elementele de comandă ale aeronavei (cupola asigurând o vedere bună) fiind separată, de regulă, de restul aeronavei printr-un perete având o ușă care se închide. Aeronavele care zboară la înălțimi mari sunt dotate cu cabină etanșă (presurizată) în care presiunea este menținută la valoare constant mai ridicată decât cea a mediului exterior cu ajutorul unor dispozitive de menținere a presiunii normale a aerului din interior, pentru evitarea efectelor fiziologice ale presiunii reduse și a lipsei de aer asupra echipajului sau pasagerilor.

ostiar, ostiari s. m. Grad bisericesc inferior la vechii creștini și păstrat la catolici, cu originea în timpul persecuțiilor, care arată credincioșilor locul în timpul adunărilor liturgice și închidea sau deschidea ușile bisericilor; (înv.) ușier. – Din gr. ostiaros.

închizătoáre f., pl. orĭ. Lucru care servește la închidere, cum e ușa, fereastra, o sponcă care ar închide scoarțele uneĭ cărțĭ scorțite, un capac ș. a.

condamnà v. 1. a osândi, a rosti o judecată în contra cuiva: a condamna la doi ani de închisoare; 2. a blama, a dezaproba: condamn sentimentele sale; 3. a reduce, a obliga: mă condamnă la tăcere; 4. a condamna pe un bolnav, a declara boala-i mortală; 5. a condamna o ușă, a o închide pentru totdeauna.

PECETLUI, pecetluiesc, vb. IV. 1. Tranz. A pune, a aplica o pecete (1); a sigila; a autentifica, a confirma documente, scrisori etc. prin aplicarea unei peceți; p. ext. (înv. și pop.) a închide, a zăvori uși, case etc. ♦ Fig. A stigmatiza, a dezonora. 2. Tranz. Fig. A consimți,^[1] a consolida; a definitiva, a confirma. ♦ A decide, a determina, a hotărî soarta, destinul etc. cuiva. 3. Refl. și intranz. Fig. A se fixa, a se întipări în minte, în memorie etc. 4. Tranz. A fixa, a înțepeni. 5. Tranz. (În practica religiei creștine) A însemna cu hârlețul cele patru colțuri ale mormântului înainte de a pune sicriul în groapă. – Din sl. pečatĭlĕti, magh. pecsételni.

CABINĂ, cabine, s. f. Mică încăpere fixă sau transportabilă, cu destinație specială. Cabină de actor. Cabina suflerului. Cabina șoferului. Cabină de baie. ▭ În secțiile devotare se scurg necontenit zeci și sute de oameni, Ușile cabinelor se închid și se deschid necontenit. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2520. [Iahtul]avea un salonaș cochet, cabine cu tot confortul și un bucătar excelent. BART, E. 108. Se trînti pe pat pufnind de mînie, pe cînd valurile, zbătîndu-se în coasta șlepului, răsunau în cabină cu-n geamăt înădușit. DUNĂREANU, CH.153. Cabină telefonică = cabină din care se vorbește la telefon în oficiile telefonice publice. Cabină de proiecție = cabină în care sînt instalate, la cinematograf, aparatele de proiecție. Cabină de ascensor = încăpere mobilă aparținînd unei instalații de ascensor și care servește la transportul de persoane sau de materiale între diferitele etaje ale unei clădiri. Cabină de semnalizare = cabină din care se transmit semnalele feroviare. Cabină de comandă = încăpere unde sînt instalate aparatele prin care se transmit comenzile într-un sistem tehnic.

CLANȚĂ, clanțe, s. f. 1. Mîner metalic aplicat la broasca ușii (sau a porții), care, prin apăsare, face să funcționeze mecanismul de închidere și deschidere. Stăpînindu-și bătăile inimii, apăsă ușor pe clanță, crăpînd ușa puțin. BART, E. 161. Tresărind la țipătul clanței, se strecură pe ușă. DELAVRANCEA, S. 116. Trăgînd ușa chiliei, o închise cu clanța. ODOBESCU, S. I 89. 2. Fig. (Peiorativ) Gură (considerată ca organ al vorbirii). Băgați-vă mințile în cap și păziți-vă clanța. BART, E. 293. ◊ Expr. A(-i) da cu clanța = a vorbi mult. A se lua (cu cineva) la clanță = a se certa. (Despre oameni) Rău (sau bun) de clanță = bun de gură, pus pe ceartă.

CRĂPA, crăp, vb. I. 1. Intranz. și refl. (Despre obiecte) A se despica în mod brusc (și adesea cu zgomot), a se desface în mai multe bucăți; a se căsca (din cauza gerului, a unei lovituri puternice etc.). Cînd voi izbi o dată eu cu barda, Această stîncă are să se crape. BENIUC, V. 7. În anii în care ouăle ciorilor crapă de ger, începe să prindă și apa mării o pojghiță de gheață de-a lungul coastei. BART, E. 309. ◊ Expr. Unde dai și unde crapă, se zice atunci cînd se obțin cu totul alte rezultate decît cele așteptate. (E un ger de) crapă lemnele (sau pietrele sau, rar, pentru efecte stilistice, inima) = e un ger strașnic, e foarte frig. Fără haine nu sînt bun de nimic la iarnă. Pe ger mare, crapă inima în mine. SADOVEANU, P. M. Era un pui de ger în dimineața aceea, de crăpau lemnele. CREANGĂ, A. 23. ♦ Intranz. (Rar) A se transforma (în altceva). Furtuna nu crăpa de loc în ploaie sănătoasă, ci se oțerea în spinarea gorunilor. GALACTION, O. I 48. 2. Tranz. A despica. A crăpa lemne pentru foc. ▭ Mușchiul o roade [piatra], timpul o crapă. MACEDONSKI, O. I 20. Crăpînd-a [o nucă de cocos], au aflat miezul ei dulce și bun, ca de migdale. DRĂGHICI, R. 51. ◊ (Poetic) Lopata cununată cu condeiul... Crapă cremenea și sparge steiul. DEȘLIU, G. 24. ◊ Expr. A crăpa capul cuiva= a omorî pe cineva dintr-o lovitură. 3. Intranz. și refl. (Despre un lucru subțire și elastic) A se rupe (fiind prea tare întins), a plesni; (despre piele) a deveni aspră, cu crăpături. [Omul era] strîns la piept, de sta să-i crape sucmanul cel zdrențuit de pe dînsul. ISPIRESCU, L. 177. Atunci Ivan dezlegă turbinca... și luînd cîte pe un drăcușor de cornițe, mi ți-l ardea cu palcele, de-i crăpa pielea. CREANGĂ, P. 306. Cu fata de bogat Totdeauna ești mustrat: Să-i cumperi cizme de capră, Că altele se tot crapă, Și de oaie Se tot moaie, Și de țap îi sar în cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 437. ◊ Expr. A-i crăpa (sau plesni) cuiva obrazul de rușine = a nu mai putea de rușine. Să nu mai știe cineva, că-mi crapă obrazul de rușine. DAVIDOGLU, M. 70. 4. Tranz. A întredeschide. Lazăr Lungu sări de la fereastră la ușa grajdului și-o crăpă puțin. MIHALE, O. 507. Se apropie amîndoi de ușă și izbutesc să sucească cheia. Dar cum crapă ușa, o și închid la iuțeală. STĂNOIU, C. I. 137. ◊ Refl. Fig. La răsărit se crăpa zarea, lăsînd să pătrundă focul zorilor. SADOVEANU, O. VI 20. (Expr.) A se crăpa de ziuă (sau, într-o figură poetică) a se crăpa zorii = a se face ziuă, a se lumina. Cu mii de cai-putere Se crăpă zorii unei alte ere! BENIUC, V. 91. Cînd se crăpă de ziuă, se sculă înaintea lui Gheorghe, se îmbrăcă și ieși. VLAHUȚĂ, O. A. 124. Cînd răsărea luna, de era două ceasuri pîn-a se crăpa de ziuă, curtea era plină de vînători. GHICA, S. 283. Cînd se crăpa de ziuă, izbiră fără de veste turcii pe ai noștri. BĂLCESCU, O. II 76. 5. Intranz. (Despre animale și, rar, cu o nuanță de ironie sau răutate, despre oameni) A muri. Dînd boală rea, După nunta mea Oile-au crăpat. MARIAN, S. 44. De-ar crăpa o dată să crape și tarabagiul care v-au adus. CREANGĂ, P. 110. Dușmanul a găsit tot pustiu în drumul său, incit, ajungînd la Cotnar, nu găsea să mănînce decît poamele copacilor; ba încă [căpitanul Turculeț] a pus prin bălți și niște ierburi veninoase de care, cum bea, crăpa. NEGRUZZI, S. I 171. ◊ (Poetic) Uraganu-acum aleargă pîn’ce caii lui îi crapă. EMINESCU, O. I 45. ◊ (Familiar, urmat de determinări introduse prin prep. «de», arată că o senzație sau un sentiment e foarte intens) Elvira se ridică în capul oaselor și zise prin întuneric:... Crăpi de invidie! Și te răzbuni. DUMITRIU, B. F. 46. Trage la mine numai cu coada ochiului șă vadă cum îs îmbrăcată și crapă de ciudă. SADOVEANU, B. 219. Știi că are haz și asta! Voi... să huzuriți de căldură, iară eu să crăp de frig. CREANGĂ, P. 252. Setilă striga... cît ce putea că crapă de sete și zvîrlea cu doage și cu funduri de poloboc în toate părțile ca un nebun. CREANGĂ, P. 261. Și-o dată și-ncepe dracul a boscorodi din gură și a descînta, că nu știu ce face, de-i pocnește lui Dănilă un ochi din cap!... Dănilă crăpa de durere. CREANGĂ, P. 58. Crapă de ciudă cucoana. ALECSANDRI, T. I 32. 6. Intranz. A mînca foarte mult, cu lăcomie (ca un animal). Vezi că-i mămăliga pe masă, învălită în prosop, și oala cu lapte pe vatră! Du-te și crapă pînă-i plesni. REBREANU, R. II 30. – Variantă: (regional) crepa (CONTEMPORANUL, VI_II 292, RETEGANUL, P. IV 6) vb. I.

ÎNCHIZĂTOARE, închizători, s. f. Dispozitiv de închidere a unei uși (v. clanță), a unui geamantan, a unei cărți etc. Carte veche, legată în piele, cu închizători de alamă.

PAR², pari, s. m. 1. Lemn lung și subțire, de obicei ascuțit la un capăt, care servește ca proptea, ca element de sprijin într-o construcție etc. Închisei și înțepenii ușa pe dinlăuntru cu un par zdravăn, HOGAȘ, M. N. 86. ◊ Expr. Nu da vrabia din mînă pe cea din par v. vrabie. A (i) se apropia (sau a (i) se strînge cuiva) funia la (sau de) par = se apropie un moment critic sau deznodămîntul, sfîrșitul vieții. Amu a scornit alta: cică să-i aduc pe fata împăratului Roș de unde-oi ști... Se vede că mi s-a apropiat funia la par. CREANGĂ, O. A. 243. Luptă cereai!.. Iaca luptă... - Îmi place șoimane; dar pare-mi-se că s-apropie funia de par. ALECSANDRI, T. 1494. Cît cioara-n par v. cioară. 2. Bîtă, ciomag. Cu cinci ciocoi avem de încheiat socoteli. Să mergem să le încheiem cu parul, cu jocul și pîrjolul. STANCU, D. 134. Sînt hotărît să nu las ca să treacă drumul d-tale pe moșia mea. – Prea bine; însă cum îl vei opri? – M-oi aține la hotar cu paru, dac-a trebui. ALECSANDRI, T. I 361. ◊ Loc. adv. Cu parul = cu mijloace de constrîngere violente, cu forța. 3. Cracă groasă de copac. Frate, frate de stejar! Lasă-mă să tai un par Să-mi fac osie de car. – Frățioare romînaș, Voios parul da-ți-l-aș, Dac-ai face tu din el Buzdugan de voinicel. ALECSANDRI, P. P. 44. ♦ (Determinat prin «de oale ») Prepeleac. În ogrăzile gospodarilor, cam la un loc ferit, se vede și parul de oale, în care se pun oalele după ce s-au spălat curat. ȘEZ. VII 92.

RANTIE, rantii, s. f. Haină lungă și largă care se poartă peste îmbrăcăminte, ca o manta. Popa Cravețchi, cu patrafirul peste rantia kakie, cînta pe nas. CAMILAR, N. I 68. Ruset închise cu grijă ușa, punînd zăvorul, își lepădă rantia. SADOVEANU, Z. C. 271. Răcnea vizitiul pîntecos și înfoiat în rantia de catifea albastră. C. PETRESCU, A. R. 60.

ZDRAVĂN, -Ă, zdraveni, -e, adj. 1. (Despre oameni sau despre părți ale corpului lor) Voinic, puternic, vînjos, viguros. Oamenii îl priveau: erazdravăn.Pîrvu,măcar că-l supsese boala. DUMITRIU, N. 89. Omul zdravăn pune umărul și scoate carul din șanț, nu stă să i-l scoată alții. REBREANU, R. I 238. Bre... ian privește, a ridicat copacul subțioară... Zdravăn e, bată-l codru! ALECSANDRI, T. I 448. Ticăitul boier răcnea cît putea, vrînd să se împotrivească; dar ce puteau bătrînele lui mini împotriva acelor patru brațe zdravene care-l trăgeau! NEGRUZZI, S. I 156. ♦ (Adverbial) Cu putere, tare; voinicește. Apăsa zdravăn fierul în pămînt. DUMITRIU, N. 146. Ține-te zdravăn, stăpîne, că iar am să zbor. CREANGĂ, P. 220. Căciula cea de oaie Pe urechi am tras-o zdravăn. EMINESCU, N. 42. 2. Sănătos, teafăr; întreg, neatins, nevătămat (la trup sau la minte). Las’ că știu eu de cînd e bolnavă... O văzui azi zdravănă pe uliță. DUMITRIU, N. 232. În două săptămîni e zdravăn ca mine și ca dumneata. C. PETRESCU, C. V. 206. Era o idră, adecă o scorpie grozavă, care locuiește în smîrcurile de pe-acolo, de unde iese și nimic nu scapă zdravăn din ce întîlnește în calea ei. ISPIRESCU, U. 34. Grije să n-ai: sînt toți foarte cuminți și zdraveni. CARAGIALE, O. VII 28. De trînteli mii pe jos, Zdravăn n-am nici un os. Cap, picior, mină, cot: Vînătă-s peste tot. TEODORESCU, P. P. 282. Ba nu ți-oi da pe negrul, Cît mi-o fi zdravăn capul. id. ib. 628. ◊ Expr. A nu fi zdravăn (la cap) = a nu fi în toate mințile, a nu fi întreg la minte. Da ce, mă, nu ești zdravăn? Ce să-ți dau eu să mănînci, acum, la miezul nopții? ISPIRESCU, la TDRG. 3. (Pe lîngă nume de obiecte, intensifică diferitele lor calități) Mare, puternic, solid, rezistent. Un om posomorit.. i-a tras o palmă zdravănă. GALACTION, O. I 87. Închisei și înțepenii ușa pe dinlăuntru cu un par zdravăn. HOGAȘ, M. N. 86. Porunci să facă un foc zdravăn și... puseră căldarea cu laptele pe foc. RETEGANUL, P. III 24. Cumpără două belciuge și un lăcătoi zdravăn. CREANGĂ, P. 321. Nici chiar troncătul de zdraveni bolovani în rostogol Nu-ngrozesc ca uriașul ce s-arată crunt la lume. ALECSANDRI, P. III 238. (Adverbial) Mult, din plin. Îl îndeamnă gînduri absurde: să intre într-un restaurant, să se așeze la masă, să mănînce zdravăn și pe urmă să spună că a uitat punga acasă. C. PETRESCU, C. V. 136. Radu mănîncă zdravăn, nu se încurcă, iar mă-sa se-ngrașă privindu-l. VLAHUȚĂ, O. AL. 88. Aho! car nebun, aho! Cînd te-oi încărca zdravăn cu saci de la moară ori cu fin din țarină, atunci să mergi așa. CREANGĂ, P. 41. – Variantă: zdreavăn, -ă (ALECSANDRI, T. 656) adj.

FERECARE s. 1. ferecat, șinuire, șinuit. (~ unei roți.) 2. încătușare, înlănțuire. (~ unui deținut.) 3. închidere, încuiere, zăvorîre. (~ ușii.)

ÎNCUIAT adj. 1. ferecat, închis, zăvorît. (Casă, ușă ~.) 2.* (fig.) îngust, limitat, mărginit, obtuz, opac, redus, (rar fig.) scurt. (O minte ~.)

ZĂVORÎT adj. ferecat, închis, încuiat. (Casă, ușă ~.)

clempuș sn [At: DAMÉ, T. 96 / Pl: ~uri / E: cleampă + -uș] 1 (Reg) Mic țăruș de care se leagă priponul. 2 (Reg) Cuiul priponului. 3 (Reg) Prăjină. 4 Bucată de fier ca un cârlig pe care se sprijină clampa² ușii când se închide. 5 Profil care împiedică zăvorul să iasă din spațiul în care culisează. 6 (Reg) Fâșie subțire de lemn care se lovește de spițele roții de la cârâitoare, producând sunetele. 7 (Reg; ned) Unealtă cu care se lucrează oalele.

coach sm [At: DN³ / P: căuci / Pl: ? / E: eg coach] 1 (Rar) Antrenor. 2 Automobil închis, cu două uși și scaune rabatabile pentru a permite accesul la scaunele din spate.

închis², ~ă [At: BIBLIA (1688) 4/24 / Pl: ~iși, ~e / E: închide] 1 a (D. uși, ferestre, capace etc.) Care acoperă deschizătura în dreptul căreia este fixat prin balamale. 2 a (D. obiecte care au părți mobile pentru a se închide și deschide) Cu ușa sau cu capacul fixat sau încuiat. 3 a Care nu posedă nici o deschizătură. 4 a La care nu se poate avea acces liber. 5 a (D. un spectacol; îe) Se joacă cu casa ~ă Se spune atunci când s-au vândut toate biletele cu multă vreme înainte. 6 a (D. vehicule) Fără capotă pliabilă. 7 a (D. mijloace de locomoție) Acoperit. 8 a (Îs) Trăsură ~ă Cupeu. 9 a (D. partea sau mecanismul cu care se închide un obiect sau un orificiu) Aflat în poziție care să nu permită accesul. 10 a (D. o rană) Cicatrizată. 11 a (D. obiecte care se pot desface) Cu marginile sau cu părțile componenete alăturate, împreunate. 12 a (D. o haină) Descheiată. 13 a (D. ochi, pex, d. pleoape) Cu pleoapele apropiate, împiedicând vederea. 14 a (Îe) A face un lucru cu ochii ~iși A face un lucru ușor, fără dificultate. 15 a (Îae) A face un lucru fără o cercetare prealabilă. 16 a (Îlav) Cu ochii ~iși Fără dificultate. 17 a (Îal) Fără o cercetare prealbilă. 18 a (Îal) Superficial. 19 a (D. căi de comunicație) Cu circulația oprită, întreruptă. 20 a (D. un drum) Înfundat. 21 a (D. un loc, un teren) Împrejmuit. 22 a (D. un obiect) Aflat într-un loc fără acces. 23 a (Pex; d. un obiect) Pus sub cheie. 24 a (D. instituții, întreprinderi, localuri) Care și-a întrerupt temporar activitatea după un orar stabilit. 25 a (Pex; d. instituții, localuri, întreprinderi etc.) Desființat. 26 a (D. stagiunea teatrală) Oprită temporar, pe perioada verii. 27 a (D. ședințe, adunări etc.) Încheiat. 28 a (D. ședințe, adunări etc.; îe) A se desfășura sau a se ține cu ușile ~e A se desfășura fără participarea unor persoane din afară. 29 a (D. ședințe, adunări; îlav) Cu ușile ~e Care se ține într-un cerc restrâns, fără participarea unor persoane străine de organizația, societatea etc. respective. 30 a (D. vânătoare sau pescuit) Interzis. 31 a (D. o activitate, discuție etc.) Căreia i s-a pus capăt Si: încheiat, terminat. 32 a (D. un cont) Lichidat. 33 a (D. oameni) Care este ținut în închisoare. 34 sm (Rar) Prizonier. 35 a (D. animale) Adăpostit în grajduri sau cotețe. 36 a (Reg; d. oameni) Constipat. 37 a (D. oameni și caracterul lor) Retras. 38 a (Fig; d. oameni) Posomorât. 39 a (D. gură) Cu buzele apropiate, fără a permite vorbirea sau alimentarea. 40 a (Fig; d. oameni) Tăcut. 41 a (D. aer) Stătut. 42 a (D. cer) Înnorat. 43 a (D. vreme) Cu cerul înnorat. 44 a (D. timp) Ploios. 45 a (D. vreme) Cu ceață. 46 a (D. culori) Situat în gama tonurilor mai aproape de negru decât de alb. 47 a (D. sunete, voci) Lipsit de sonoritate. 48 a (Îs) Vocală ~ă Vocală în timpul articulării căreia canalul fonator este strâmtat, limba fiind mai apropiată de cerul gurii decât în timpul articulării unei vocale deschise. 49 a (Îs) Silabă ~ă Silabă terminată în consoană.