DAT², -Ă, dați, -te, adj., s. f. I. Adj. Pus la dispoziție, oferit; înmânat, transmis, prezentat, dăruit. ◊ Expr. La un moment dat = într-un anumit moment; în clipa aceea. În cazul dat = în acest caz, în cazul de față. Dat fiind (că...) = ținând seama de... (sau că...), având în vedere (că...); deoarece. Dat dracului (sau naibii) = deștept, isteț; șmecher, șiret. Dat uitării = uitat, părăsit. II. S. f. 1. Momentul, împrejurarea (repetabilă) când se produce un fapt; oară, rând. ◊ Loc. adv. Data trecută = cu prilejul anterior. Data viitoare = într-o împrejurare ulterioară. De data aceasta (sau asta) ori de astă dată = de rândul acesta, acum. Pe dată ce... (sau cum...) = îndată; pe loc, numaidecât. O dată = într-un singur caz. Nu o dată = de multe ori. Încă o dată = din nou. 2. (La pl.) Fapte stabilite (de știință), elemente care constituie punctul de plecare în cercetarea unei probleme, în luarea unei hotărâri etc. III. S. f. (Reg.) Soartă, destin. ◊ Cum (sau precum) e data = după cum e obiceiul, datina. – V. da².

DAT¹ dată (dați, date) v. A DA. ◊ ~ dracului a) foarte isteț; ager; b) șmecher. La un moment ~ la un moment oarecare; dintr-o dată. În cazul ~ în cazul de față. ~ fiind (că...) având în vedere; deoarece; întrucât. ~ uitării părăsit; uitat. / v. a da

DATĂ² dăți f. Fiecare dintre cazurile când se produce o întâmplare sau un fapt care se repetă; oară. O singură ~. Ultima ~. ◊ De altă ~ din trecut; de cândva. O ~ pentru totdeauna definitiv; categoric. De fiecare ~ de câte ori are loc. De ~a aceasta în cazul de față. /<fr. date

prooroc (prooroci), s. m. – Profet. – Var. proroc și der. Mr. pruuroc. Sl. prorokŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 40; Cihac, II, 295). Rezultatul oo < o a fost explicat de Graur, BL, III, 50, drept „brisure” a vocalei între doi r; dar situațiile invocate nu sînt convingătoare, cf. creer, greer, proor. Pentru ca „brisure” să fie efectivă, ca în cazul de față, ar trebui să se adauge condiția unui o posterior; astfel ar fi vorba mai curînd de o disimilare vocalică, cf. prolog, care se pronunță vulgar proolog. – Der. prooroci, vb. (a profetiza, a prezice); proorocie, s. f. (profețire); proorociță, s. f. (profetesă), din sl. proročica; proorocesc, adj. (profetic); proorocea, s. f. (Olt., ultima recitare pe care o fac colindătorii de la Crăciun după ce au colindat); prorocestvui, vb. (înv., a prezice), din sl. proročistovovati.

electroforeză s. f. (fiz.; med.) ◊ „Cercetătorul american B.G. este creatorul unui aparat despre care se afirmă că va putea sluji la identificarea persoanelor după o cantitate oricât de mică de sânge. Operația se bazează pe electroforeză, proces prin care se înțelege deplasarea spre electrozi a particulelor dintr-o soluție coloidală, în cazul de față minusculele componente ale sângelui.” Sc. 24 XII 77 p. 6. ◊ „O firmă din S.U.A. a expus [...] un model experimental de electroforeză, destinat să obțină în spațiu materiale biologice imposibil de fabricat în cantități industriale pe Pământ.” R.l. 9 VI 83 p. 6 (din fr. électrophorèse; cf. engl. electrophoresis, rus. elektroforez, germ. Electrophorese; PR 1948, BD 1969; DTP, DM, LTR, D.Min.; DEX, DN3, DEX-S)

piață s. f. în sint. s. piață liberă Economie liberă, opusă celei planificate preconizate de comunism ◊ „Succesul unei cărți, în cazul de față al unei ediții, în condițiile pieței libere, depinde mult, uneori decisiv, de modul cum este lansată.” R.lit. 19 XII 95 p. 24

DAT², -Ă, (I) dați, -te, adj., (II) dăți, s. f. I. Adj. Pus la dispoziție, oferit: înmânat, transmis, prezentat, dăruit. ◊ Expr. La un moment dat = într-un anumit moment; în clipa aceea. În cazul dat = în acest caz, în cazul de față. Dat fiind (că...) = ținând seama de... (sau că...), având în vedere (că...); deoarece. Dat dracului (sau naibii) = deștept, isteț; șmecher, șiret. Dat uitării = uitat, părăsit. II. S. f. Momentul, împrejurarea (repetabilă) când se produce un fapt; oară, rând. ◊ Loc. adv. Data trecută = cu prilejul anterior. Data viitoare = într-o împrejurare ulterioară. De data aceasta (sau asta) ori de astă dată = de rândul acesta, acum. Pe dată ce... (sau cum...) = îndată; pe loc, numaidecât. O dată = într-un singur caz; Nu o dată = de multe ori. Încă o dată = din nou. III. S. f. (Pop.) Soartă, destin. ◊ Cum (sau precum) e data = după cum e obiceiul, datina. – V. da².

DAT², -Ă, dați, -te, adj. Pus la dispoziție, oferit, înmînat, predat, remis, transmis, prezentat, dăruit. ◊ Expr. La un moment dat = într-un anumit moment; în acel moment, în clipa aceea. În cazul dat = în acest caz, în cazul de față. Dat fiind (că...) = ținînd seama de (sau că...), avînd în vedere (că...); deoarece. Dat dracului (sau naibii) = deștept, isteț; șiret, șmecher. Are o trecere nebună... E dat dracului... Uite, la table... i-a smintit pe toți. CAMIL PETRESCU, U. N. 232. Dat uitării = uitat, părăsit de toți.

DECALAJ, decalaje, s. n. Distanțare în spațiu a două obiecte în raport cu poziția pe care o aveau unul față de altul; distanțare în timp a două sau mai multe fapte sau evenimente. ♦ Lipsă de armonie, dezacord între situații, concepții, evenimente sau fapte; nepotrivire. Această modalitate concretă urmărită oferea în cazul de față încă o zonă de studiu, și anume gradul decalajului dintre actul de vorbire... și actul comportare. CAMIL PETRESCU, T. II 37.

CERCETA, cercetez, vb. I. Tranz. 1. A examina cu atenție; a observa, a controla. Începea goana pe scară, cîte două și trei trepte deodată, cu vreo două opriri la vreo două grilajuri de fier, unde controlorii vă cercetau biletele. PAS, Z. I 188. Un om, c-un ciocan de fier într-o mînă și c-o cheie pentru mutelci în alta, s-apropie de gară, cer cetind cu de-amănuntul închegătura liniei. SP. POPESCU, M. G. 28. Le cercetează [rozele] tremurind Nedumerită, mititica, De ce s-au stins așa curînd?- Nu le făcuse doar nimica. IOSIF, PATR. 43. Fata împăratului, după ce se uită și cercetă mai toate armele, își alese o sabie cam ruginită. ISPIRESCU, L. 21. Dă-l încoace, fătul meu, Ca să-l cercetez și eu, Și să-ți spun adevărat Dac-ai fost tu înșelat. ALECSANDRI, P. P. 137. ◊ Refl. reciproc. Prin spiralele fumului se mai cercetau încă, încercînd flecare să descifreze în trăsăturile celuilalt. C. PETRESCU, A. 281. 2. A face cercetări; a studia, a medita, a consulta. Geologia pătrunde mai adînc în structura scoarței, cercetează cauzele care au produs schimbările ei. GEOLOGIA 6. Romînul... cercetînd originea și limba lui, se văzu că e roman. NEGRUZZI, S. I 202. 3. A căuta. Cercetîndu-l de-amărunțelul, au aflat floarea în tureatca ciubotei. SBIERA, P. 101. Venea încet-încet, De la Dunăre-n Șiret, Vadurile străbătînd, Malurile cercetînd, De-un Vulcan, de-un căpitan, Dușmanul lui Soliman. ALECSANDRI, P. P. 134. 3. A căuta să afli; a se informa, a iscodi. V. cerca (II). Un gînd îndrăzneț își pusă în minte: Singur cu capul să cerceteze Starea taberii turcești. BUDAI-DELEANU, Ț. 244. ◊ Absol. El întrebă cine are o slugă cu un chip așa de neplăcut și toți magnații, după ce cercetară și cîntară, îi răspunseră că un asemenea om nu se află în armie. BĂLCESCU, O. II 258. Pricina însuți o vezi... și încă mai cercetezi? NEGRUZZI, S. I 119. ◊ Intranz. (Uneori construit cu prep. «de» sau «despre») Cerceta el despre acest Gerion și afla că șade într-o țară spre soare-apune. ISPIRESCU, U. 55. Numai prin satul lui n-a cercetat despre fata cea frumoasă. ȘEZ. V 67. 5. A întreba, a chestiona. Cum se poate... să stea omul trei zile la poarta mea, și să nu meargă nimeni să-l cerceteze? ISPIRESCU, L. 44 ♦ (Jur.) A face cercetări, investigații, a ancheta. Procurorul cercetează cazul la fața locului. 6. (Învechit și popular) A vizita. Uncheșul Haralambie... venea la tîrg... ca să mă cerceteze cum își cerceta bărbăcuții de la turma lui de oi. SADOVEANU, N. F. 6. Ia vezi cum te iubesc eu, că tot des te cercetez! PANN, P. V. III 4. ◊ Absol. Rărișor să cercetezi Și mai puțintel să șezi. PANN, P. V. III 4.

SPEȚĂ, spețe, s. f. 1. Specie (1). În evoluția energiei planetare, diversele spețe ale materiei au derivat unele din altele. MARINESCU, P. A. 40. Animalul se naște, crește, moare; dar ideea de animal, speța, rămîne. CAMIL PETRESCU, U. N. 85. 2. Specie (2). Un om care... își petrece timpul la mesele de cărți, în tovărășia unei «secături» cum e Camil, nu poate să fie decît o secătură de aceeași speță. C. PETRESCU, Î. II 67. Sigur, în loc să cîștigi un gologan, preferi iar cerșetoria... Cunoaștem noi speța asta nouă de șomeri! SAHIA, N. 101. 3. (În expr.) În speță = în cazul de față, în cazul dat.

cumătru, cumnat, cuscru Aceste trei nume de rudenie prezintă toate dificultăți pentru etimologie. Originea ultimă a tuturor este latină, dar cumnat are nevoie de explicații în ce privește înțelesul (deși același înțeles ca în românește apare și în celelalte limbi romanice și este atestat încă din latină), iar cumătru și cuscru prezintă dificultăți de formă. Cel mai simplu din cele trei este cumnat < lat. cognatus S. Pușcariu, DR, I, p, 125, vede o dificultate în faptul că grupul mn s-a păstrat aici, pe cînd în mioară < *agnelliola și în miață < ignitia s-a redus la m. Trec cu vederea faptul că etimologiile sînt cel puțin discutabile (de ce am avea nevoie să reconstruim un *agnelliola, nereprezentat în altă parte, cînd mioară se poate explica în românește ca derivat de la mia? DLRM a mers și mai departe și a suprimat asteriscul), dar cum n-a observat Pușcariu că în exemplele alese de el grupul mn s-a muiat, pe cînd în cumnat a rămas dur? Cognatus, pornind de la sensul etimologic de „născut împreună”, ajunsese la acela de „rudă de sînge”. În latina tîrzie, a trecut la înțelesul de „rudă prin alianță”. Cum se explică această schimbare? Cred că numai prin influența lui compater, consocer (și aceasta justifică tratarea lui cumnat împreună cu cumătru și cuscru). Cînd compatres, consocri sînt colegi în calitate de tați, de socri, cognati poate ajunge să însemne colegi în calitate de fii ai cuscrilor etc. Transformarea a trebuit să se petreacă la o dată destul de timpurie, căci în românește cuvîntul a devenit curînd inanalizabil, prin nerecunoașterea cuvîntului nat (în regiunile unde e păstrat are un sens destul de diferit de cel din latinește), ceea ce explică de ce prefixul a păstrat forma cum- (vezi SLG, p. 171). În ce privește pe cuscru, este clar pentru oricine că provine din lat. consocer (CADE îl lasă fără etimiologie, dar cf. CDDE); vezi, ca paralelă în greaca modernă, συμπέθερος;, din σύν „cu” și πε(ν)θερός „socru”. Totuși o serie de amănunte fonetice nu sînt clare: de la consocer ar fi trebuit să avem *coscru; dacă însă, așa cum se întâmplă de obicei, grupul „muta cum liquida” a atras accentul pe silaba a doua, trebuia să se zică *cusocru. Singura modalitate de explicare a formei noastre mi se pare că e, ca în atîtea rînduri, influența derivatelor: încuscri, cuscrenie etc, nu pun probleme nici în ce privește accentul, nici în ce privește schimbarea lui o în u. Totuși în cazul de față ar fi greu să admitem că derivatele erau în mintea vorbitorilor mai prezente decît forma simplă. Cheia cred că ne-o dă situația sintactică. Dacă la verbe ca cuprinde, cutreiera, cutremura, cuveni etc. identitatea formală a prefixului cu- și a prepoziției cu nu are de ce să ne supere, pentru că prepozițiile nu se pun niciodată în fața verbelor, alta e situația substantivului, care se folosește adesea precedat de prepoziție. Admițînd că consocer, *consocra au devenit, așa cum era de așteptat, *cusocru, *cusoacră, nu există nici un mijloc de a face distincție în vorbire între propoziții ca a venit cusocrul și a venit cusocrul sau între asta e *cusoacra și asta e cu soacra. De aceea, imediat ce a apărut forma sincopată de la derivate și, accidental, a fost introdusă prin analogie sincopa și la forma simplă, ea a fost reținută și s-a generalizat, fiind folosită pentru a elimina o posibilitate de confuzie. Pentru cumătru, cumătră, există două posibilități: sau se explică direct prin latina (compater, conmater), sau provin din slavă (cum afirmă DU, CADE și, indirect, prin faptul că nu inserează cuvântul, CDDE). Într-adevăr, în slavă apar formele къмотръ, къмотра. Ipoteza din urmă are însă împotriva ei faptul că toate numele de rudenie românești provin din latină: bunic, cumnat, cuscru, fin, fiu, frate, ginere, mamă, mătușă, naș, nepot, noră, nun, soră, tată, unchi, văr (Al. Rosetti, BL, VIII, p. 161); sînt slave numai unele forme laterale, ca maică, maștihă (pe nevastă nu l-am considerat-nume de rudenie, așa cum n-am admis pe listă nici pe bărbat, femeie, soț). Ce motive am avea să-l credem slav pe cumătru? Faptul că prezintă unele abateri de la normele fonetice românești? Rămîne să vedem dacă slava ne ajută să le lămurim și, in primul rînd, dacă nu prezintă și slava abateri de același fel. Dificultățile prezentate de formele românești sînt următoarele: apar forme regionale, întîlnite și în texte arhaice, de tipul cu’matră (DA; vezi însă Rosetti, BL, VIII, p. 160); față de formele romanice primitive de declinarea a III-a, găsim în românește -u la masculin și -ă la feminin; se mai adaugă prezența lui ă accentuat și dispariția lui p la masculin. Dar în general aceste puncte constituie dificultăți și pentru etimologia formelor slave. În vechea slavă se poate explica o la masculin, nu însă și la feminin, căci a lung nu devine o; de asemenea face dificultăți dispariția lui p la masculin. Pe de altă parte, dacă pentru formele românești pornim de la slavă, nu se vede de ce къмотръ, къмотра au devenit cumătru, cumătră și nu *cmotru *cmoatră. Pentru a explica pe ă, TDRG trimite la cumpănă, sîmbătă din v.sl. кжпоиа, сжвота; dar sîmbătă vine foarte probabil din latinește (ca și toate celelalte nume ale zilelor) și ambele cuvinte sînt accentuate pe inițială, ceea ce schimbă situația vocalei a doua. În sfîrșit, ъ de la început, după cît pot vedea, reproduce pe u din românește, nu pe o din latină. Este neîndoielnic că cele două forme pentru genuri s-au influențat una pe cealaltă: o de la feminin se explică prin masculin, lipsa lui p la masculin se explică prin feminin (există în slavă și кoγпетpa). La fel în românește vom explica prin influența femininului lipsa lui p și pe ă de la masculin (la feminin ă putîndu-se explica prin refacere după e de la plural). Nu e indispensabil ca schimbările pomenite să fi avut loc în română prin influență slavă. Să trecem acum la explicarea formelor române prin latină. P. Skok, REtSl, X, p. 189, nr. 3, se pronunță contra originii slave a lui cumătru. El pornește de la v. rom. cu’mătru care s-ar explica prin compater și care ar fi provocat refacerea lui commater în co’mmater, cu a neaccentuat: devenit apoi în mod normal ă. (Cît despre forma actuală cumătră, ea s-ar explica prin influența derivatelor.). Dar o asemenea influență presupune neapărat că formațiile erau analizabile, și în cazul acesta tendința normală a limbii era să treacă accentul de pe prefix pe radical. Pușcariu, DR, III, p. 395, crede că cu’mătră a păstrat pe a din commater (ca și cum în latinește ar fi fost a scurt). DA face o construcție și mai complicată, pornind și de la comma’ter, care ar fi devenit cumătră, și de la co’mmater, care ar fi devenit *coamătră, după care ambele forme s-ar fi amestecat pentru a da cu’matră și cumătră; cît despre cu’mătru, acesta ar veni de la co’mpater. După Scurtu, p. 25-1, *compater (de ce cu asterisc?) și commater au pierdut legătura cu pater și mater, pentru că acestea din urmă dispăruseră în latina balcanică. Compater s-a pierdut și a rămas numai commater; -u, -ă s-au introdus pentru a marca genul; a putea deveni ă numai cînd accentul era pe o, deci s-ar fi pornit de la *co’mmater. Dar dacă pater și mater mai existau în româna primitivă, trebuia să se zică *cupatre, *cumatre. Dacă nu, atunci trebuia să se ajungă la formele. ◊ cumpătre, *cumatre (cf. SLG, loc. cit.). E greu de crezut însă că pater și mater nu s-au păstrat cîtăva vreme, căci astfel de cuvinte nu dispar brusc. Accentul pe u nu se poate în nici un fel explica în românește pornind de la latină. Avînd în silaba următoare grupul „muta cum liquida”, co’mpatrem trebuia neapărat să devină compa’trem. Dar pentru commater, cu a lung din latină, nici nu avem nevoie de nici o explicație pentru accentul pe a, căci era obligatoriu. Adăugarea unui u final la masculin și a unui a final la feminin, care constituie o inovație; atît în română cît și în slava, se poate ușor explica în ambele limbi, așa cum o face Scurtu, numai începînd din momentul în care compater nu mai are urmași: dacă pentru masculin și pentru feminin se folosește aceeași rădăcină, atunci trebuie neapărat diferențiat sufixul. Se poate vedea o paralelă în nepot, nepoată din lat. nepotem. În astfel de cazuri s-a putut porni în românește de la vocativ: nepote > nepoate a fost luat drept vocativ (cf. cumnate față de cumnat) și s-a refăcut un nominativ nepot; la fel de la nominativul *cumătre s-a putut ajunge la cumătru. După părerea mea însă, în cazul de fața n-a intervenit atît pluralul (mai curînd vocativul) sau derivatele, cât influența reciprocă a masculinului și a femininului. Că asemenea cazuri de influență există ne-o arată exemplul masculinului maștih creat alături de femininul maștehă (Mihăilă, p. 231). Pierderea lui p din compater se explică prin influența lui commater; schimbarea lui a din commater în o, în slavă, se explică prin influența lui compater.

mînea În RRLi., XIV, p. 13, Eric P. Hamp discută etimologia lui mînea și este de acord că la bază e lat. manere. Dar, constatînd că sensul de „și rămîne într-o anumită stare” e învechit, iar sensul de „a se opri, a poposi” se explică lesne prin cel de „a petrece noaptea”, care este dominant în toate perioadele limbii, socotește că la un moment dat manere a fost luat drept derivat de la mane „mîine”, de aceea propune o etimologie dublă: de la manere și de la mane. Evident, este posibilă o apropiere a lui mînea de mîine, de vreme ce prin mînea se înțelege „a rămîne peste noapte” deci pînă dimineața. Dar această apropiere, după gîndul autorului, ar fi trebuit să aibă loc într-o fază a limbii cînd mane însemna încă „dimineață”, nu „mîine”, iar sensurile socotite vechi se găsesc totuși într-o vreme cînd nu mai apare nici o urmă a sensului „dimineață”. În al doilea rînd, a mînea are o flexiune arhaică, perfectul fiind măsei, iar participiul mas, ceea ce îl depărtează categoric de mane. Dar mai important, mi se pare altceva: dacă ar fi fost înțeles ca derivat de la mane, verbul ar fi trebuit să fie de conjugarea I sau de a IV-a, deoarece de multă vreme nu se mai formau verbe de conjugarea a II-a, cea mai categoric neproductivă. Adevărul este că nu e cîtuși de puțin un caz izolat de părăsire a unora dintre sensurile unui cuvînt mai curînd, în cazul de față, am vorbi de „nuanțe”).

exaltație sf [At: VASICI, M. II, 92/18 / V: (înv) esa~, esaltațiune, esăltăciune, ~iune, ~tățiune, eza~ / Pl: ~ii / E: fr exaltation, lat exaltatio, -onis] 1 Lăudare. 2 Slăvire. 3 Glorificare. 4 Exaltare (4). 5 Intensificare. 6 Entuziasmare. 7 Înflăcărare. 8-9 Exaltare (8-9). 10 (Rar) Înălțare. 11 (Înv; îs) -ia crucii Înălțare a crucii. 12-14 (Înv) Exaltare (12-14). 15 (Chm; Fiz) Cantitate cu care este mărită refracția moleculară a unei substanțe organice care are în molecula sa duble legături conjugate sau triple legături, față de cazul în care nu ar avea asemenea legături. 16 (Chm; îvr) Purificare a sărurilor, metalelor etc. prin îndepărtarea elementelor străine.

Veronica Prenume feminin cu o largă arie de răspîndire și apreciat astăzi, Veroníca are o istorie interesantă dar nelămurită pe deplin, lucru care face ca, în diverse lucrări de specialitate, numele să fie interpretat etimologic în două moduri, total contradictorii. Vom porni succinta noastră investigație de la existența, în cîteva limbi din apusul Europei, a cuvîntului comun veronica (aceasta este forma italiană căreia îi corespund fr. véronique, engl. vernicle etc.) prin care este desemnată o bucată de pînză, conservată în biserica Sfîntul Petru din Roma de la 1292. Pe această țesătură s-ar găsi imprimat chipul lui Iisus, dar nu este vorba de o pictură obișnuită, ci de cu totul altceva, care intră în domeniul legendei: se povestește că, în drum spre Golgota unde trebuia să fie răstignit, una dintre femeile care îl însoțeau, numită Veronica, i-a dat lui Iisus o pînză ca să-și șteargă fața acoperită de sînge și sudoare, pe care a rămas imaginea de atunci. Legenda, care din punct de vedere al logicii faptelor nu are nimic miraculos, nu apare în textele evanghelice, ci mult mai tîrziu, în surse apocrife. Cuvintele amintite mai sus provin dintr-un termen medio-latin (adică atestat în perioada cuprinsă între anii 600 – 1500), veronica; prima ipoteză referitoare la originea acestuia acceptată în dicționare și într-un total acord cu legenda, îl consideră o formație din vera „adevărată, reală” și iconicus, un adjectiv corespunzător lui Icon (ambii termeni sînt împrumutați deci din greacă: eikon „asemănare, imagine, similitudine” – ajuns prin slavă la noi sub forma icoană „reprezentare a unui personaj sfînt” și eikonikos „asemănător, similar”). Substantivul comun ar fi devenit apoi nume personal feminin, fapt ce implică considerarea acestuia drept creație tîrzie a onomasticii creștine. în afara unor impedimente de natură strict lingvistică, etimologia de mai sus pare destul de șubredă, ceea ce îi determină pe unii lingviști să vadă relația veronica – Veronica invers, adică nu de la un cuvînt comun la numele personal, ci de la acesta la cuvîntul comun (exemple de asemenea transformări, operate prin substituire și generalizare, pot fi date și din limba română: de ex. pentru pînză de America se folosea curent americă, prin care era numită în cele din urmă orice pînză albă). În cazul de față, veronica avea aproape statut de nume propriu, întrucît nu desemnează decît un singur obiect, așa că proveniența sa dintr-un nume personal poate fi sprijinită și din acest punct de vedere. Cum apariția creștinismului este plasată în mediul iudeo-elenistic din Orient, numele personal în cauză ar trebui căutat în acest context. Și într-adevăr, izvoarele grecești atestă existența și folosirea numelui pers. Bereníke încă din epoca lui Alexandru Macedon. Cele 11 persoane astfel numite și cunoscute din istorie fac parte din dinastia Ptolemeilor și Seleucizilor – deci Egipt și Siria; la începutul erei noastre numele apare și în Iudeea, unde era purtat de femei din casa regală (fiica regelui Irod, Agripa I, și iubita împăratului Vespasian; fiica Salomeei, sora lui Irod etc.). Berenike are continuitate și apare chiar în unele acte apocrife, ca nume al unei femei înviate de Iisus, iar mai tîrziu, după sec. 6, pentru femeia care ar fi păstrat pînza cu imaginea chipului celui răstignit. Atestat la Plutarh chiar sub forma Berronike (B- se pronunța acum V-, deci poate fi presupusă transmiterea prin tradiție orală), numele macedonean, corespunzător gr. Pherenike, este la origine un compus din radicalul verbului pherein „a purta, a aduce etc.” (→ Cristofor; Nichifor) și nike „victorie” (→ Nicolae). Purtat și de cîteva martire din Orient, Veronica devine calendaristic și este preluat de slavi, prin intermediul cărora ajunge la noi; atestat sporadic în documentele mai vechi, numele devine mai frecvent abia în secolul trecut. ☐ Engl. Veronica, fr. Véronique, germ. Veronika (hipoc. Vroni) și probabil Verena, it. Veronica, magh. Veronika, bg. Veronika, rus. Verenika, Veronika. ☐ Poeta Veronica Micle.

specie sf [At: DAS 40/5 / V: ~eță (Pl: ~ețe), (înv) ~eție, spiță, (îvr) șpețieș (Pl: șpețieșuri) sn, șpețiaș (Pl: șpețiașuri) sn / Pl: ~ii, (nob) ~ / E: lat species, it specie] 1 (Mat; înv) Operație. 2 (Log) Noțiune care desemnează o clasă de obiecte ce posedă aceleași însușiri esențiale și care se subordonează genului. 3 (Blg; adesea urmat de determinări care precizează sensul) Categorie sistematică fundamentală inferioară ca rang genului și superioară subspeciei, care cuprinde animale și plante cu trăsături comune Si: (rar) seminție, (îvr) specială (17) Vz neam, rasă², soi¹ (9), tip¹, varietate, (pop) rudă¹, sămânță, (reg) strană. 4 Mod particular de a fi, de a se manifesta etc. al cuiva sau a ceva care prin însușirile generale face parte dintr-un grup distinct Si: chip¹ (47), fel (3), gen¹ (3), mod¹, (rar) tacâm, (îvp) seamă. 5 Ansamblu de ființe, de obiecte, de fenomene etc. caracterizat prin trăsături proprii, definitorii Si: categorie¹ (4), grup Vz soi¹ (3), specimen, tip¹, varietate, (îrg) plasă², (reg) madea. 6 (Îla) În speță Despre care e vorba Si: de față. 7 (Îlav) În speță, (rar) în ~ Mai ales. 8 (Îal) În cazul de față. 9-10 Persoană sau lucru care nu poate fi definit cu precizie și care este asimilat la altul (cu aproximație) Si: soi¹ de … 11 (Min; spc) Varietate. 12 (Șîs ~ literară) Categorie de opere literare în cadrul fiecărui gen, clasificate după criterii tematice sau formale. 13 (Șîs ~ii medicinale) Substanță farmaceutică alcătuită din amestecuri de plante (mai ales ierburi aromatice), cu sau fără adaos de substanțe medicamentoase, care servește la prepararea soluțiilor extractive apoase. 14 (Jur; îf ~eță) Pricină concretă supusă spre rezolvare unui organ de jurisdicție. 15 (Jur; îaf) Cauză judecătorească. 16 (Îvr) Specialitate (1).

speță² sf [At: DEX / Pl: ~țe / E: ns cf ger Spezie, fr espèce] 1 Pricină adusă spre rezolvare înaintea unui organ de jurisdicție. 2 (Îlav) În ~ În cazul de față.

blid Este clar pentru oricine că acest cuvînt este de origine „slavă, dar rămîn unele amănunte neclarificate. DU și CADE ”pornesc de la v. sl. gaan (m.); TDRG, de la v. sl. BaAo (n.); DA, de la v. sl. Baran (m.) și Bataa (£.). Acad AL „Rosetti, BL, IV (1936), p. 63, de la bg. 6.7090 ; același, în ILR, ”IL (1962), p. 59, de la v. sl. Banam , iar la p. 69, de la v.sl. „Baban Și Bata. Gh. Mihăilă, p. 42, relevă (după DA) femi- ” ninul rominese blidă și arată cu drept cuvînt că acesta a putut, „fi refăcut după pl. blide, prin urmare nu pare probabilă expli- cația, prin sl. pljuda (atestat sub forma s.-er. bljida, pol. bluda (îl scriu astfel după Berneker; la Mihăilă e scris Blida). Discu- ”ția se circumserie astfel între v. sl. Batoam și Eatac. După „Mihăilă, ”limba romînă păstrează forma slavă mase. atestată „doar în v.sl.”, Dar în romînă cuvîntul nu e masculin, ci neut „Ar fi, evident, posibil să afirmăm că a fost împrumutat maser linul Bara, care a devenit în romînește neutru, ca pod, sad ”ete., dar la aceasta se opun mai multe lucruri. În primul rînd acest masculin slav nu apare în nici o limbă slavă modernă (bg. 6147000, s.-er, bljiido, rus., uer. Garo00 fiind toate neutre) și nu se vede de ce romîna s-ar fi adresat vechii slave pentru numele unui obiect de uz casnic. În al doilea rînd, un v. si sabAb ar fi devenit în rominește blid, cu pluralul biiduri. (acesta apare numai rareori, vezi DA), cum o dovedește statis- tica făcută de I.. Coteanu („Limbă și literatură”, 1, 1955, p.111-115; această statistică nu pare completă, de exemplu nu găsim pe listă nici blid, nici pod). Punetul de plecare trebuie . să fie deci slavul (bg., s.-cr., rus., ucr.) bljudo, care a devenit în mod normal bhdă (cf. sită față de v. sl. enro); fiind foarte mult întrebuințat la plural, sub forma normală blhide, i s-a refăcut singularul neutru blhid, iar acesta a păstrat forma de plural tradițională, care numai rareori a fost schimbată în bhduri. Rămîn nelămurite două amănunte de fonetică. De ce su, a iost redat prin î? (cf. elucer față de v. sl. kabuapn, pluș din rus. 2.404). Mihăilă, p. 43, nota, compară pe birou fr. bureau, dar nu e vorba de același sunet (îi, nu îu) și condițiile nu sînt aceleași. Apoi de ce 1 muiat s-a păstrat? (cf. dubi, dute, față de v. sl. awenru, atoro). Acad. Al. Rosetti, ILR, III (1962), p. 59, susține că cuvintele care au aceeași fonetică în daco-. romînă și în aromînă au intrat în limba romînă înainte de secolul al X-lea, afirmație evident prea categorică (nu e posibil ca astăzi dacoromîna și aromîna să împrumute fiecare în mod independent din bulgară un cuvînt care să prezinte exact aceeași formă ?). În cazul de față, păstrarea lui / militează mai curînd pentru un împrumut relativ recent. .

broască, cîrtiță În diverse părți ale țării, cârtiță are înțelesul de „buboi”, „umflătură sub piele” (pentru atestări, vezi DA; vezi și MCD, p.62 : cîrtițoi „”abces, buboi mai mic„). Descoperind acest sens în Atlasul Lingvistic român, M. Sala, într-o notă din SCL, VIII (1957), p. 239, îl explică prin credința că umflătura ”se vindecă dacă locul bolnav este atins de mîna unui om care a omorît o cârtiță„, cum declară martorii interogați. Scriban arată că ”poporul crede că o capeți dacă strici moșoroaiele de cîrtiță„. În același articol, M. Sala discută și cuvîntul broască, cu înțelesul de ”umflătură„”, atestat tot în Atlas, și arată că acest înțeles „n-a apărut, așa cum s-ar putea crede, datorită unei asemănări exterioare între forma animalului și cea a umflăturii, ci din cauza unei superstiții populare”. Dar nu totdeauna este recomandabil să accepți ideile etimologice ale vorbitorilor. În cazul de față, este greu de admis „că umflăturile s-au numit cîrtiță și broască pornindu-se de la un intermediar între boală și animal, după cum nu e de crezut că o boală se numește cu numele animalului cu ajutorul căruia se vindecă sau din vina căruia se produce. Explicația cea mai simplă este aici cea mai plauzibilă: umflătura se aseamănă cu o cîrtiță sau cu o broască. De ce crupul se mai numește și gușter ? Tot din cauza asemănării de formă. Vezi și șorecel ”umlătură„ (MCD, p. 96). Din alte limbi cunoaștem fapte aproximativ similare ; lat. lacertus ”șopârlă„ capătă înțelesul de ”mușchi„ ; musculus ”șoarece„ devine și el ”mușchi„ ; gr. μῦς are aceleași înțelesuri ; cf. și rac ”cancer„ în limbile slave și în romînă. Vezi Și în romînește broască ”biceps„ (MCD, p. 57); arici ”o umflătură la picioarele cailor". În DA se găsesc numeroase explicații de felul celei propuse de Sala, de exemplu se folosește șopîrla pentru a vindeca crupul. Aceste explicații nu valorează mai mult decît leacurile: de fapt avem de-a face cu încercări de a adapta realitatea, la limbă, și ele trebuie puse alături de celelalte exemple similare pe care le-am adunat mai demult, vezi mai jos sub holeră.

OPOZIȚIE, opoziții, s. f. I. 1. Raportul dintre două lucruri sau două situații opuse, contradictorii; deosebire izbitoare, contrast. ◊ Loc. adv. În opoziție cu... = în contrast cu..., spre deosebire de... 2. Împotrivire, opunere, rezistență. ◊ Loc. vb. A face opoziție = a se opune, a se împotrivi. 3. (Fil.) Noțiune a dialecticii desemnând un stadiu mai înalt de dezvoltare a contradicției decât deosebirea, stadiu în care obiectul unitar se dedublează în contrarii ce se exclud. ♦ Raport de excludere între două noțiuni sau între două judecăți, astfel încât acceptarea uneia dintre ele duce la respingerea celeilalte. 4. Poziție a două corpuri cerești care, privite de pe pământ, se găsesc pe bolta cerească diametral opuse. 5. (Jur.) Manifestare de voință destinată să împiedice îndeplinirea unui act juridic sau să impună anumite condiții acestei îndepliniri. ♦ Cale de atac împotriva unei hotărâri în fața aceleiași instanțe, în cazul când hotărârea a fost dată în lipsa părților. ♦ Cale de atac împotriva anumitor acte de executare silită. 6. (Lingv.) Diferență, de obicei fonetică, cu sau fără valoare funcțională, între două unități lingvistice. II. (În țările cu regim parlamentar) Totalitatea persoanelor care fac parte dintr-un grup politic potrivnic partidului aflat la putere; politica pe care o duce acest grup față de partidul la putere. [Var.: (înv.) opozițiune s. f.] – Din lat. oppositio, -onis, fr. opposition, germ. Opposition.

fășiu s. m. – Soțul cumnatei. Cr. faša (Bogrea, Dacor., III, 730). Totuși, DAR preferă să plece de la fașe însă este puțin probabil (acest grad de înrudire ar fi imaginat în cruciș, ca fața scutecelor; în acest caz ideea de bază ar fi cea de „încrucișat”, nu cea de „scutec”).

MAJÓR, -Ă adj. 1. (Despre persoane, în opoziție cu minor) Care a împlinit vîrsta legală pentru a putea beneficia de drepturi civile și politice depline. Cf. NEGULICI, STAMATI, D. Majori se socotesc atît bărbatul cît și femeia cari au îndeplinit douăzeci și unu ani. HAMANGIU, C. C. 111. Ca mîine vii să-mi ceri consimțimîntul și nu ți-l dau. .. – Nu-mi pasă: sînt majoră. D. ZAMFIRESCU, R. 139. Mi se pare că dînsa-i majoră. C. PETRESCU, Î. II, 172. Cînd și-a publicat primul său volum de ode, tînărul poet nici nu era major. SADOVEANU, E. 224. ◊ (Substantivat) Majorele nu poate să-și atace accepțiunea. HAMANGIU, C. C. 168, cf. 279. 2. Foarte important, de căpetenie; principal. Cf. s u p e r i o r. Calitatea majoră a cărții lui nu constă de aceea numai în faptul că a adus în literatură o lume nouă. CONTEMP. 1949, nr. 159, 2/4. Preocuparea lor majoră, artă sau speculația filozofică, le absoarbe întreaga existență. SADOVEANU, E. 30. Se vor depune eforturi sporite... în vederea orientării ferme către problemele majore care stau în fața științei. CONTEMP. 1963, nr. 871, 7/7. ◊ Caz de forță majoră v. f o r ț ă. ♦ (La unele jocuri de cărți) Terță (sau cvartă, cvintă) majoră = serie de trei (sau patru, cinci) cărți de aceeași culoare, în ordine descendentă, începînd de la as. Cf. COSTINESCU. ♦ (Logică, în sintagmele) Termen major = termen care servește de predicat concluziei unui silogism. Premisă majoră = premisă care conține termenul major al silogismului. Cf. DICȚ. 3. (Mil., în sintagmele) Sergent major = grad militar între sergent și plutonier; persoană care are acest grad. Sergent major de pompieri. MAIORESCU, CR. II, 240. Îl cercetează un sergent major, STANCU, D. 160. Instrucția pe școli o făceau sergenți majori. PAS, Z. I, 112. Plutonier major (și substantivat, m.) = cel mai mare grad in ierarhia subofițerilor; persoană care are acest grad. Au rămas majurii... n-am putea intra... decît cu viclenie. SADOVEANU, N. F. 102. Își muștruluiește chiriașii mai abitir decît ne muștruluiesc pe noi majurii la cazarmă. STANCU, D. 245. Toader cornistul își puse la gură cornul și începu, cu glas repezit, adunarea majurilor. CAMiLAR, N. I, 404, cf. 395. Locotenent major = grad militar în ierarhia ofițerilor între locotenent și căpitan; persoană care are acest grad. ♦ Stat major v. s t a t. 4. (Muz.) Care are un caracter dur, aspru. Cf. TIM. POPOVICI, D. M., ȘĂINEANU, D. U. Ritmul roților vagonului bătea măsura pentru muzica amintirilor lui, o muzică aspră, majoră, colorată de mînie. BENIUC, M. C. I, 249. ◊ Mod major = mod a cărui gamă are la bază o terță mare. Gamă majoră = succesiune de opt sunete muzicale dispuse astfel, încît între treapta a treia și a patra, ca și între a șaptea și a opta, să existe un semiton, iar între celelalte trepte să existe tonuri. În muzica modernă se întrebuințează pentru același ton fundamental două game: cea majoră și cea minoră. MARIAN-ȚIȚEICA, FIZ. II, 59. – Pl.: majori, -e. – Și: (învechit) majore, maior, -ă, (rar) majoáră (DDRF), (3 popular) majúr adj. – Din fr. majeur, major. Cf. lat. m a j o r.

CONȘTIINȚĂ, (rar) conștiințe, s. f. 1. (Fil.) Sentiment, intuiție pe care ființa umană o are despre propria existență; p. ext. cunoaștere intuitivă sau reflexivă pe care o are fiecare despre propria existență și despre lucrurile din jurul său. 2. Faptul de a-și da seama; înțelegere. ◊ Conștiință socială = ansamblu de reprezentări, idei, concepții, cunoștințe, mentalități ale unei colectivități umane, care reflectă condițiile de existență ale acesteia, precum și psihologia socială a oamenilor. Conștiință de clasă = parte a conștiinței sociale care reflectă existența socială a unei clase determinate. 3. (În opoziție cu existența, materia) Gândire, spirit. 4. Sentiment al responsabilității morale față de propria sa conduită. ◊ Caz (sau proces) de conștiință = dificultatea de a hotărî într-o problemă morală greu de rezolvat. Mustrare de conștiință = remușcare, regret. ◊ Expr. A fi cu conștiința împăcată sau a nu avea nimic pe conștiință = a fi convins că nu a săvârșit nimic împotriva legilor moralei sau a legilor statului. A fi fără conștiință = a fi lipsit de scrupule. Cu mâna pe conștiință = cu toată sinceritatea. 5. (În sintagma) Libertate de conștiință = dreptul recunoscut cetățenilor de a avea orice concepție religioasă, filozofică etc. [Pr.: -ști-in-] – Din fr. conscience, lat. conscientia (după ști).

biet (biată), adj. – Sărman, nenorocit, nefericit. Cuvîntul are un sens și o întrebuințare particulară, întrucît reprezintă o calitate pur afectivă, atribuită de vorbitor și în nici un caz intrinsecă obiectului (ca în cazul sp. el pobre hombre, față de el hombre pobre). Din această rațiune, nu este posibilă întrebuințarea sa postpusă (*omul biet), decît în apoziție (omul, biet, nu știa... ) caz în care este de preferat uzul invariabil (femeia, biet, nu știa). Nuanța afectivă puternică este evidentă în întrebuințarea curentă a cuvîntului, cînd este vorba de membrii familiei decedați: bietul tata, bietul frate-meu (cf. sp. mi pobre padre). Presupunem că acest caz indică adevărata semnificație a cuvîntului, caz în care se poate recunoaște în el lat. vĕtus „vechi”, care s-a întrebuințat de asemenea din epoca clasică desemnînd „strămoșii, cei morți”. În acest caz, bietul Petre a început prin a însemna „răposatul Petre” și apoi, printr-o asociație de idei firească, „bietul Petre” (cf. și săracul Petre). Fonetismul lui vetus › biet este normal; cf. și it. vieto „trecut, vechi”. Ex. it. arată că acuz. lui vĕtĕrem fusese abandonat încă din lat. vulg., și cuvîntul a fost redus la tipul. decl. a doua. Celelalte explicații încercate pînă acum par destul de improbabile. S-a presupus că este vorba de sl. bĕdĭnŭ (Cihac, II, 13; Pușcariu 201; DAR), în ciuda imposibilității fonetice; de la lat. vietus „ofilit, slab” (Diez; Densusianu, Hlr., 90; cf. REW 9325), în ciuda dificultăților semantice; sau de la lat. biliatus (Giuglea, Dacor., III, 765-7; cf. REW 9645). Din rom. provine săs. bdjetisch.

CONȘTIINȚĂ, conștiințe, s. f. 1. (Fil.) Sentiment, intuiție pe care ființa umană o are despre propria existență; p. ext. cunoaștere intuitivă sau reflexivă pe care o are fiecare despre propria existență și despre lucrurile din jurul său. 2. Faptul de a-și da seama; înțelegere. 3. (În opoziție cu existența, materia) Gândire, spirit. 4. Sentiment al responsabilității morale față de propria sa conduită. ◊ Caz (sau proces) de conștiință = dificultatea de a hotărî într-o problemă morală greu de rezolvat. Mustrare de conștiință = remușcare, regret. ◊ Expr. A fi cu conștiința împăcată sau a nu avea nimic pe conștiință = a fi convins că nu a săvârșit nimic împotriva legilor moralei sau juridice. A fi fără conștiință = a fi lipsit de scrupule. Cu mâna pe conștiință = cu toată sinceritatea. 5. (În sintagma) Libertate de conștiință = dreptul recunoscut cetățenilor de a avea orice concepție religioasă, filosofică etc. [Pr.: -ști-in-] – Din fr. conscience, lat. conscientia (după ști).

SPEȚĂ ~e f. 1) v. SPECIE. 2) jur. Problemă litigioasă prezentată spre soluționare în fața unui organ judiciar. * În ~ în cazul dat. /<lat. species

conștiință sf [At: DOSOFTEI, MOL. 114 / V: ~ienție, (înv) cuscii~, ~scii~, ~ienție / P: ~ști-in~ / Pl: ~țe / E: fr conscience, lat conscientia] 1 (Flz) Intuiție pe care ființa umană o are despre propria existență. 2 Cunoaștere intuitivă sau reflexivă pe care o are fiecare despre propria existență și despre lucrurile din jurul său. 3 Înțelegere. 4 (Îs) ~ socială Ansamblu de reprezentări, idei, concepții, cunoștințe, mentalități ale unei colectivități umane, care reflectă condițiile de existență ale acesteia, precum și psihologia socială a oamenilor. 5 (Îs) ~ de clasă Sentiment de apartenență a individului la o anumită clasă socială. 6 Gândire. 7 Sentiment de responsabilitate morală a individului față de propria sa conduită. 8 (Îs) Caz (sau proces) de ~ Dificultate a individului, confruntat cu o problemă morală, greu de rezolvat, de a lua o hotărâre corectă. 9 (Îs) Mustrare de ~ Remușcare. 10 (Îe) A fi cu ~ța împăcată sau a nu avea nimic pe ~ A fi convins că nu a săvârșit nimic împotriva legilor morale sau a legilor statului. 11 (Îe) A fi fără ~ A fi lipsit de scrupule. 12 (Îe) A avea o ~ foarte largă A fi foarte îngăduitor cu greșelile lui sau ale altora. 13 (Îe) Cu mâna pe ~ Cu toată sinceritatea. 14 (Îs) Libertate de ~ Drept recunoscut cetățenilor de a avea orice concepție religioasă, filozofică, politică etc. 15 (Rar; imp) Cunoștință. 16 (Imp; îe) A-și pierde ~ța A-și pierde cunoștința. 17 Conștiinciozitate. corectat(ă)

CLOASMĂ s. f. (Med.) Apariția pe fața a unor pete galbene-maronii, în cazuri de sarcină, în hepatită etc. [Pr.: clo-as-] – Din fr. chloasme.

NEOPOZABIL, -Ă, neopozabili, -e, adj. (Despre un act judiciar) Care nu poate fi invocat față de alte persoane și în alte cazuri decât în cele determinate de lege; inopozabil. [Pr.: ne-o-] – Ne- + opozabil (după fr. non-opposable).

NEOPOZABIL, -Ă, neopozabili, -e, adj. (Despre un act judiciar) Care nu poate fi invocat față de alte persoane și în alte cazuri decât în cele determinate de lege; inopozabil. [Pr.: ne-o-] – Pref. ne- + opozabil (după fr. non-opposable).

fideiusiune sf [At: DEX / P: ~iusi-u~ / Pl: ~ni / E: fr fidejussio, -onis] (Jur) Contract prin care o persoană se angajează în fața creditorului să execute obligația debitorului în cazul când acesta nu ar executa-o el însuși în termen.

neopozabil, ~ă a [At: DEX² / P: ne-o~ / Pl: ~i, ~e / E: ne- + opozabil cf fr non-opposable] (D. un act judiciar) Care nu poate fi invocat față de alte persoane și în alte cazuri decât cele determinate de lege Si: inopozabil.

RELATIVITATE s. f. 1. Faptul de a fi relativ. 2. Proprietate a mărimilor fizice de a avea valori dependente de condițiile concrete în care se efectuează măsurarea lor sau de sistemul de referință la care sunt raportate. ◊ Teoria relativității = teorie fizică a interdependenței dintre spațiu, timp și materia în mișcare, prin care se stabilesc, cu precizie mai mare decât în fizica clasică, legile generale ale tuturor fenomenelor fizice și pentru cazurile în care vitezele corpurilor nu sunt neglijabile față de viteza de propagare a luminii în vid. – Din fr. relativité.

mie pron. pers. în dativ. Lat. mĭhi (Candrea-Dens., 1099). Se folosește în patru feluri diferite: mie în poziție tare, ca în sp. a mí, și totdeauna împreună cu una dintre celelalte trei forme: mie nu mi-au spus; mi (cu i vocalic), înaintea altor pronume: mi s-a spus, mi l-a dat; mi (cu i consonantic) în poziție enclitică sau proclitică: mi-a adus, dîndu-mi; îmi în următoarele cazuri: îmi pare, îmi aduc aminte, valoare emfatică, față de mi-a duc aminte, pronunțare familiară.

RELATIVITATE s. f. Faptul de a fi relativ. Relativitatea cunoștințelor. ◊ (Fiz.) Teoria relativității = teorie a tuturor fenomenelor fizice, bazată în esență pe două legi generale, numite principiul relativității restrînse și principiul constanței vitezei luminii în vid, prin care se stabilesc cu precizie mai mare decît în fizica clasică legile generale ale tuturor fenomenelor fizice și pentru cazurile în care vitezele corpurilor nu sînt neglijabile față de viteza de propagare a luminii în vid.

absolut [At: MAIORESCU, D. I, 58 / Pl: ~uți, ~e / E: lat absolutus] 1-2 a Care este independent de orice condiții sau relații Si: deplin, desăvârșit, necondiționat. 3 a (Grm; îs) Genitiv ~ Propoziție în care verbul este înlocuit printr-un participiu sau adjectiv atributiv în cazul genitiv. 4 a (Grm; îs) Ablativ ~ Propoziție în care verbul este înlocuit printr-un participiu sau adjectiv atributiv în cazul ablativ. 5 (Dmum)^[1] A cărei valoare este independentă față de orice sistem de referință. 6 a (Chm) Pur. 7 a (Flz) Ceea ce există prin sine, în afară de orice condiții ale fenomenelor. 8 av Perfect. 9 a (Trs; îs) Teolog ~ Absolvent de teologie.

centură sf [At: DA / Pl: ~ri / E: fr ceinture] 1 Curea (lată) de piele, de pânză etc. cu care se încinge talia Si: centiron, cingătoare, cordon, șerpar. 2 (Îlav) Până la ~ De la umeri până în talie. 3 (Îs) ~ de campion Centură, panglică lată etc. cu care se încinge mijlocul câștigătorului unui campionat la box sau lupte. 4 (Îs) ~ galbenă (sau verde, neagră) etc. Centură a cărei culoare exprimă poziția unui sportiv în ierarhia luptătorilor la judo, karate etc. 5 (Îs) ~ de gimnastică Cingătoare lată folosită pentru susținerea corpului la anumite exerciții de gimnastică. 6 (Îs) ~ ortopedică Dispozitiv folosit în unele afecțiuni ale sistemului osos pentru menținerea corpului în poziție corectă. 7 (Îs) ~ de salvare Echipament individual servind la susținerea naufragiatului la suprafața apei. 8 (Îs) ~ ele siguranță Echipament individual de protecție folosit de muncitorii care lucrează la înălțime, acrobați, alpiniști etc. 9 (Îas) Sistem de chingi cu care se prind călătorii de bancheta din față a automobilelor, pentru a fi protejați în caz de accident. 10 (Mil) Curea lată care face parte din uniforma militară și de care se atașează armele. 11 (Ant) Ansamblu osos prin care membrele se leagă de trunchi. 12 (Îs) ~ pelviană Ansamblu al oaselor coxale ce leagă membrele inferioare de trunchi. 13 (Îs) ~ scapulară Ansamblu osos ce leagă membrele superioare de trunchi. 14 (Spt) Linie imaginară, în regiunea ombilicului, sub care loviturile la box sunt interzise de regulament. 15 Procedeu tehnic de prindere a mijlocului adversarului la lupte. 16 (Ast; îs) ~ de radiații Fiecare dintre zonele din jurul Pământului în care radiația corpusculară ionizantă este atât de intensă, încât este nocivă pentru cosmonauți. 17 (Mil; îs) ~ de fortificații (sau bastională, de luptă, poligonală) Zonă fortificată în jurul unei localități sau a unei baze militare. 18-19 (Îs) Cale ferată (sau șosea de) ~ Cale ferată sau șosea care înconjoară un oraș. 20 Cadru de formă circulară. 21 Grindă orizontală sprijinită pe toată lungimea ei pe zidurile unei clădiri, pentru a întări legătura între ele. 22 (Con) Brâu de beton pe care se fixează planșeul clădirilor. 23 Fâșie continuă de tablă de oțel care formează bordajul unei nave.

unde [At: COD. VOR. 126/14 / V: (îrg) une av, c / E: ml unde] 1 av (Exprimă o întrebare directă privind locul desfășurării unei acțiuni, direcția unei mișcări, locul de manifestare a unei stări etc.) în ce loc? în care parte? încotro? Unde e fratele tău? Unde ai fost? Unde te duci? 2 av (Interogația presupune incertitudine, îndoială referitoare la existența sau la durabilitatea unui obiect, a unei stări, a unei calități, la efectuarea unei acțiuni etc. exprimând, în același timp, stări afective în legătură cu situația respectivă; repetiția subliniază intensitatea sentimentului) Unde sunt banii lui? Unde, unde să mă duc? (Interogația retorică are înțeles negativ) Unde mai era geambașul? 3 av (Relativ cu valoare interogativă indirectă, după verbe, substantive, expresii care solicită un răspuns, care exprimă o comunicare, un act psihic etc.) Întoarse privirea ca să vadă unde intrase. O întrebă dincotro vine și unde se duce. 4 av (Îe) ~ dai și ~ crapă sau ~ gândești și ~ nimerești sau ~ o doare și ~ o leagă ori ~ chiorăște și ~ lovește Se spune când rezultatul unei acțiuni e altul decât cel propus. 5 av (Precedat de pp „de”; interogația se referă la punctul de plecare al unei mișcări, la începutul unei acțiuni, al unei stări, la sursa unui act psihic, pex la originea unei persoane, la proveniența unui lucru, la cauza unei acțiuni, a unei manifestări etc.) Din ce loc? De la cine? De la ce? Din ce motiv? De unde ești tu? De unde aveți gheață? De unde vii? 6 av (Interogația retorică are înțeles negativ, exprimând regretul pentru situația existentă; în construcții eliptice) Un regat pentr-o țigară... Dar de unde? 7 av (Relativ cu valoare interogativă indirectă; după verbe, substantive, expresii care solicită un răspuns, care exprimă o comunicare, un act psihic etc.) Mă întrebă de unde simt banii? 8 av (îlc; înv) De ~ Prin urmare Si: deci² (3). Toată fapta bună... s-au arătat; de unde desfătarea vieții celei nestricate... au moștenit. 9 av (Îe) Ia, dacă ai de ~ sau ia(-l) de ~ nu e Se spune despre ceva sau cineva care nu mai este de găsit. 10 av (Interogația retorică are sens negativ) De unde să iei, dacă n-ai pus? 11 av (Precedat de pp „pe”; exprimă o interogație în legătură cu locul de trecere, calea sau mijlocul prin care se ajunge undeva) Prin ce loc? Pe ~ ai intrat? 12 av (Îe) Pe ~ scoți cămașa? Se spune cuiva care se află într-o încurcătură și nu știe să iasă din ea. 13 av (Precedat de pp „până”; interogativ sau relativ cu valoare indirectă; exprimă limita spațială a unei acțiuni, mișcări etc. sau, pex, limita de intensitate de la care nu mai e posibilă înțelegerea) Până unde mergem? Frate, frate, dar până unde se poate. 14 av (Nob; precedat de pp „spre”; exprimă o interogație privind direcția de orientare în spațiu, accentuând ideea de deplasare) Mai sus, mai sus ! Spre unde? 15 av (Precedat de pp „de pe”; cu valoare interogativă directă sau indirectă; exprimă ideea provenienței unor persoane, lucruri etc.) Din ce loc? Din care parte? Cine știe de pe unde au venit. 16 av (În legătură cu unele verbe sau expresii care arată un proces mintal; interogația implică o ființă, un obiect, o idee etc. la care se raportează acțiunea verbelor respective) La ce? La cine? Unde s-or gândi? 17 av (Îe) De ~ (și) până ~ În ce împrejurări, în ce fel? 18 av (îae) Din ce motive? Si: pentru ce? 19 av (îe) De ~, de ne~! sau de ~ ai (ori e), de ~ n-ai (ori nu e) După posibilități Si: cum, necum. 20 av (Cu valoare relativă semnifică ideea de loc, stabilind o relație circumstanțială; și în corelație cu adverbul „acolo” sau, rar, „aici”; relația indică desfășurarea unei acțiuni, manifestarea unei stări etc. în același spațiu cu alta, orientarea în aceeași direcție cu alta sau determinarea ei locală, direcționarea de către alta) În locul în care... Si: în direcția în care... încotro... Unde-l pui, acolo șade. Satul nostru era unde-i zic amu Măupești. 21 av (Îe) Adună ~ n-a risipit Se spune despre cei care câștigă prin mijloace necinstite. 22 av (În corelație cu adverbul „acolo”; relația este stabilită între un act de comunicare, un proces psihic etc. și o acțiune sau o stare) Unde gândești tu, acolo merg și eu. 23 av (Înv; relația implică ideea desfășurării unei acțiuni în spațiul alteia indiferent care vor fi acestea) Oriunde Si: în orice loc. Mearge vom după tine unde s-ai mearge. 24 av (Pex; în corelație cu adverbul „acolo”; relația indică limitarea realizării unei acțiuni prin alta) În situația în care... Si: în cazul în care... Unde-s moașe multe, rămâne copilul nemoșit. 25 av (Precedat de pp „de”; și în corelație cu locuțiunea adverbială „de acolo”; relația indică pornirea unei acțiuni dintr-un punct, orientarea spre un punct sau se referă la proveniența unei persoane, pex, implică o relație cauzală între acțiuni, manifestări, stări etc.) Din locul în care... , în locul în care... (și din cauză că acolo... ) Rămâi sănătos, că eu mă întorc de unde am venit. 26 av (Precedat de pp „pe”; relația indică desfășurarea unei acțiuni pe o anumită cale de acces, pe o direcție de mișcare) Prin locul în care Si: în partea în care... Și pe unde el mergea / Dâră pe pământ făcea. 27 av (Precedat de pp „pe”; relația vizează un spațiu nedelimitat, vag precizat, fie că e necunoscut, fie că include nediferențiat locuri și situații diferite) Prin (acele) locuri în care... Mânca pe unde și ce apuca. 28 av (Precedat de pp „pe”; relația indică localizarea unei acțiuni, a unei stări etc. într-o anumită porțiune, restrânsă, dintr-un spațiu considerat ca întreg) Acolo unde... Si: În partea în care... L-a lovit pe unde-l doare. 29 av (Înv, precedat de pp „de pe”; relația indică localizarea unei acțiuni, stări etc. într-un spațiu îndepărtat sau în teritorii diferite ori pornirea unei mișcări dintr-un astfel de spațiu sau din asemenea teritorii) Din locul (sau locurile) în care... Si: din partea (sau părțile) în care. S-au pornit... oștile... de pre unde au fost la iernatec. 30 av (Cu valoare relativă, se raportează la un nume precedent sau la un substitut al acestuia, legându-L de propoziția următoare; exprimă ideea de spațiu precizat sau sugerat prin numele precedent) (în) care (loc sau parte)... Voia să-l dea la școala unde eram și eu. 31 av (Numele antecedent indică un abstract, o stare de spirit, un proces mintal etc.) Își dă seama de calitățile unde excelează. 32 av (Numele antecedent marchează un spațiu) La care... Drumul urcă la cișmea, unde picură apă limpede. 33 av (Precedat de pp „de”; exprimă ideea de loc din care pornește sau este direcționată o acțiune, din care provine o persoană, un lucru etc.) Din care (loc)... Si: din care (parte), de la cine..., de la ce... Se-ntoarse spre partea de unde bătea vântul. 34 av (Precedat de pp „pe”; exprimă ideea de loc sau cale de acces, de trecere) Prin care (loc)... Si: pe care (cale)... Gaură pe unde curge făina. 35 av (Precedat de pp „pe”; exprimă ideea unui spațiu nedelimitat, vag precizat, situat la mare distanță față de ceva sau care include mai multe locuri diferite) Prin care (locuri)... Si: prin care (părți)... Pe dealuri, pe unde pământul nu dă rod. 36 av (Cu valoare nehotărâtă; îlav) ~ și ~ În puține locuri Si: pe alocurea, din loc în loc, ici și colo. Abia unde și unde se vede câte o casă. 37 av (Îal) Din când în când Si: când și când. Arareori m-am bucurat că văd unde și unde câte unul atent. 38 av (Îlav) Când și ~ În unele locuri Si: din loc în loc, ici și colo. Când și unde, drumul răsufla mai slobod. 39 av (Mun; îe) Pe ~ locuri Prin unele locuri Si: în alte părți (depărtate). Pe unde-locuri, vorba, portul, datinile sunt mai altcum. 40 av (Interogativ-exclamativ, cu valoare de negație; adesea urmat de un verb la conjunctiv sau precedat de pp „de”) Nici vorbă (să...) Si: nici pomeneală (de...), cum s-ar putea (să...) Unde să se gândească că îl înșală... 41 av (Îe) Da (sau dar) de ~ Nu se poate! Si: imposibil, cum să fie așa. Credeam că vine... Da de unde! 42 av (Pop; îe) (De) ~ să nu fie așa! Firește! Eram făcuți unul pentru altul și de unde să nu fie așa. 43 av (Pop; îe) ~ se pomenește (sau se află) Imposibil! Pozna a făcut el! – Unde se află, domnule! 44 av (Îe) A (nu) avea de ~ (să...) A (nu) fi în stare să... Si: a nu) avea posibilitatea (să...), a nu dispune de mijloace (pentru a...) Toți cei; și n-am de unde. 45 c (Îvp; după verbe care redau un proces de observație sau de cunoaștere, exprimă răsfrângerea acțiunii acestora asupra unei alte acțiuni, stări etc., implicând adesea și ideea modului de desfășurare a acțiunii, stării etc. percepute) Că (1). Am văzut unde venea cel mai mare cadru al orașului. 46 av (Înv; precedat de adverbul „ca” și urmat de un verb la modul condițional; exprimă o comparație ipotetică între două acțiuni) Ca și cum Si: ca și când, de parcă. Se putea ca unde ar fi fost fiul lui. 47 c (Îvr; precedat de pp „până” și în corelație cu adverbul „acolo”, exprimă atingerea unei limite de intensitate) încât. Te-am iubit până acolo unde ceriul... se cutremura. 48 c (îvp; și în corelație cu adverbul „atunci”, rar, „acolo”; exprimă simultaneitatea unor acțiuni, stări etc.) În momentul în care... Si: în timp ce..., (pe) când Unde putea să-i facă rău, îi făcea. 49 c (Adesea precedat de pp „de” sau, înv, de conjuncția „să”; și în corelație cu adverbul „acum” sau locuțiunile adverbiale „de acolo”, „de acum”, „de astă dată”; exprimă opoziția între două acțiuni, stări etc.) în timp ce Si: pe când De unde până atunci îi vorbise milos, acum se schimbă. 50 c (Îvp; exprimă succesiunea imediată a unor acțiuni, stări etc.) Îndată ce Si: (reg) căt ce. Se mirară unde auziră acestea. 51 c (Îvr; precedat de pp „până”; exprimă durata unei acțiuni, a unei manifestări, a unei stări etc. prin raportare la o altă acțiune) Până când Până unde va înceta zioa te întoarce. 52 av (Îvp; în propoziții afirmative sau în formă negativă cu sens afirmativ; în legătură cu verbe incoative, exprimă caracterul neașteptat, surprinzător, imprevizibil al unei acțiuni, manifestări etc.) Pe neașteptate Si: dintr-o dată, deodată. Unde nu începură a mi-l lua la ochi cu săgețile. 53 av (îlav) ~ ... ~ Uneori... , alteori... Si: când... , când. Unde deschidea gura, unde se uita cu ochii holbați. 54 av (Înv; cu valoare relativă, se raportează la un nume precedent, legându-l de propoziția următoare; exprimă ideea de timp indicat sau sugerat de numele precedent) În timpul în care... Si: când. Într-o noapte unde dormeau în pat, ne aruncară afară. 55 c (Exprimă motivarea unei acțiuni, stări etc. prin alta; și precedat de pp „de”) Din cauză că Si: pentru că, fiindcă, deoarece. Faci așa unde ai necaz pe mine. 56 av (Precedat de pp „de”; exprimă o întrebare directă asupra cauzei sau asupra motivului unei acțiuni, manifestări etc.) Din ce cauză? De unde această atitudine? 57 c (Cu sens condițional; înv, astăzi îlc; adesea precedat de pp „de”, exprimă condiționarea unei acțiuni, manifestări etc. de către alta) în cazul când Si: dacă (5). Unde e șeful de față, lucrează și ei bine. 58 c (Îlc) De ~ nu Dacă nu Si: în caz contrar. Fă acestea, de unde nu, vei fi pedepsit. 59 c (Cu sens concesiv; adesea precedat de pp „de”; exprimă depășirea unui impediment în realizarea unei acțiuni) Cu toate că... Si: chiar dacă, deși. A adus două, de unde făgăduise patru.

logocel (-ei), s. m. – (Banat) Sticlete (Carduelis elegans). Origine necunoscută. Poate legat de sb. logoška „lăstar”; în acest caz, relația semantică ar fi ca în lat. carduelis față de carduus, germ. Distel „spin, scai”, Distelfink „sticlete”.

BILINGVISM s. n. (< fr. bilinguisme): situație în care se află un vorbitor sau un grup social care folosește în mod curent două limbi; capacitatea unui individ sau a unei colectivități de a folosi, cu aceeași abilitate, în raport cu situația istorico-geografică și lingvistică în care se găsește, două limbi diferite ca mijloace de comunicare. Principiul care guvernează relațiile lingvistice în cazul b. este, în general, prestigiul de care se bucură limbile venite în contact (acest lucru este valabil și în cazul contactului a două dialecte sau a două graiuri, prin intermediul vorbitorilor care le reprezintă). B. poate dura sute de ani. El poate deveni preludiul unificării limbilor în contact, ducând la încrucișarea acestora (ca în cazul b. bulgaro-slav din secolele al VII-lea – al IX-lea, soldat cu asimilarea limbii altaice a bulgarilor de către slava meridională; ca în cazul b. româno-slav din nordul și estul Dunării, încheiat cu asimilarea limbii slave de către limba română; ca în cazul b. latino-autohton din toate zonele romanizate, după care limba latină s-a impus, asimilând limbile autohtone etc.). Dar b. poate duce și la o influențare reciprocă a limbilor în contact, la un transfer reciproc de elemente, fără a se ajunge la încrucișare (ca în cazul b. latino-grec din Sicilia sau al celui româno-maghiar din țara noastră). Procesul de b. se poate explica prin mai multe împrejurări: 1) prin micul trafic de frontieră – statuat sau nu – și prin amestecul istoric de populații diferite din zonele de graniță între state. Acesta este un b. natural, pașnic, neimpus, rezultat inconștient din contactele directe, normale dintre vorbitorii celor două limbi care se află astfel în condiții de egalitate. El poate dura foarte mult, la infinit, favorizând și cultivând prietenia între popoarele vecine. 2) prin statutul de imigrant și de cetățean al unui nou stat. Acesta este un b. autoimpus, voit, în care cele două limbi se află în condiții de inegalitate, acceptate de bună-voie de imigrant din nevoi de conviețuire – materiale și culturale. Durata acestui b. depinde de mărimea grupului de imigranți, de continuitatea contactelor dintre aceștia, de interesul manifestat de fiecare imigrant față de păstrarea tradițiilor proprii, de prestigiul limbii cu care acesta vine în contact, de politica statului primitor față de imigranți (mai ales) etc. 3) prin statutul de naționalitate conlocuitoare sau de minoritate etnică în mijlocul unei națiuni majoritare de o altă limbă, statut rezultat fie din condițiile istorice de formare a națiunii care înglobează minoritatea etnică, fie din cuceririle teritoriale și dominația politică pe care o națiune o impune acestei minorități. În primul caz, este vorba de un b. istoric, natural, dezvoltat în condiții istorice inegale, a cărui durată depinde, cum am văzut, de mărimea grupului de vorbitori ce formează minoritatea etnică, de stabilitatea teritorială a acestuia, de continuitatea contactelor dintre vorbitorii lui sau dintre acesta și țara-mamă, de interesul manifestat de către fiecare membru al grupului etnic față de păstrarea tradițiilor proprii, de prestigiul limbii pe care minoritarii o vorbesc, de politica statului respectiv față de naționalități (mai ales) etc. În al doilea caz, este vorba de un b. impus prin forță, în care cele două limbi venite în contact sunt în condiții de totală inegalitate și al cărui rezultat este anihilarea limbii vorbite de minoritatea respectivă. Durata acestui fel de b. depinde de mărimea grupului etnic, de stabilitatea teritorială a acestuia, de continuitatea contactelor dintre vorbitorii lui, de interesul manifestat de aceștia față de păstrarea tradițiilor proprii, de prestigiul limbii vorbite de grupul etnic, de contactele vorbitorilor acestuia cu țara-mamă, de politica statului cuceritor față de grupurile etnice înglobate prin forță (de obicei aceea de asimilare) etc.

OBLIC, -Ă I. adj. înclinat față de o dreaptă sau de un plan; pieziș. ♦ (lingv.) caz ~ = denumire a cazurilor care nu exprimă un raport direct (genitivul, dativul, ablativul etc.). II. adj., s. n. (mușchi) a cărui acțiune se exercită în direcții neparalele cu planul de simetrie a corpului. II. s. f. (mat.) dreaptă care nu este perpendiculară pe dreapta, sau pe planul dat. (< fr. oblique, lat. obliquus)

FOREMAN [fɔrmən], George (n. 1949), boxer american. Campion mondial de categoria grea (1973), a pierdut titlul (1974) în fața lui Cassius Clay. A recucerit centura după 20 de ani (1994), caz unic în istoria boxului.

GOODWILL [gúduil] (cuv. engl.) subst. Noțiune utilizată în cazul evaluării întreprinderilor care realizează un profit net mai mare față de cel obținut de firmele concurente. G. reflectă valoarea globală a elementelor necorporale ale firmei (clientelă, vad comercial, marcă, nume comercial, brevete de invenții etc.), care nu pot fi evaluate în mod individual pentru a fi înscrise în activul bilanțului. Valoarea globală a unei întreprinderi provine din însumarea patrimoniului net al acesteia cu g., calculat prin capitalizarea supraprofitului net anual, în funcție de durata estimată (în ani) de obținere a acestuia.

AVANTAJ, avantaje, s. n. 1. Folos mai mare pe care îl obține cineva de la un lucru (în raport cu folosul pe care l-ar obține de la alt lucru asemănător). Fiecare membru are dreptul... să se bucure de toate avantajele sau ajutoarele pe care le oferă gospodăria, ca: ajutor de naștere, folosirea creșelor de copii, ajutor în bani sau în natură, în caz de boală, pentru bătrîni, inapți de muncă, ajutor acordat familiei pentru cazurile de deces. STAT. GOSP. AGR. 21. 2. Superioritate a unei persoane față de alta, bazată pe o situație, o împrejurare etc. mai favorabilă. Campionul a avut avantajul unui bun antrenament. 3. Drept excepțional, favoare, privilegiu. A acorda (unei persoane, unei instituții etc.) un avantaj.

SCRISOÁRE (< scris²) s. f. 1. Comunicare scrisă, trimisă cuiva prin poștă sau prin intermediul unei persoane; epistolă (1), răvaș. ◊ S. de acreditare v. acreditare. S. de transport = înscris constatator al contractului de transport rutier. S. de trăsură = fraht (1). ♦ (La pl.) Culegere de corespondență având valoare literară sau istorică. În literatura modernă, s. au influențat compoziția romanului, prin apariția „romanului epistolar”. 2. (La pl.) Specie a prozei literare, cultivată cu precădere de iluminiști și romantici, care, sub forma corespondenței cu o persoană reală sau fictivă, se adresează unui public larg, enunțând idei filozofice, literare etc., adesea cu un caracter critic, sau expune puncte de vedere personale și impresii asupra moravurilor contemporane (M-me de Sévigné, Pascal, Voltaire, Montesquieu, Herder, Schiller, Fichte, Rilke, Camus, C. Negruzzi, I. Ghica ș.a.). 3. Epistolă (2). 4. (Înv.) Operă scrisă; text scris. ♦ Hârtie scrisă; act, document. 5. (Înv.) Faptul de a scrie (1). ♦ Deprinderea de a scrie (1). ♦ Scris¹ (3). 6. (FIN.) Scrisoare de garanție bancară = contract unilateral între o bancă, în calitate de garant, și un client al său, în calitate de garantat, prin care banca se angajează în numele clientului, dar și în schimbul, unei garanții materiale din partea acestuia, să plătească unui beneficiar al clientului său o sumă maximă, până la un anumit termen, în cazul în care clientul său nu își îndeplinește obligațiile contractuale față de beneficiarul său.

expoziție (it. espozitione; fr., engl. exposition; germ. Exposition; Aufstellung), secțiune a unei forme* muzicale, în care este prezentat (expus) un material tematic: 1. Secțiune inițială a formei de sonată*. În sonata clasică, structura e. este următoarea: o introducere lentă facultativă; tema* (sau ideea) primă, în tonalitatea (2) lucrării, în general cu un caracter robust, viguros; puntea* – subsecțiune de tranziție tonală și tematică; tema (ideea) a doua (sau grupul tematic secund) de obicei mult mai amplă decât prima idee, expusă în tonalitatea D* sau a relativei* majore* (în cazul în care tonalitatea inițială este minoră*) cu un caracter contrastant față de cel al temei întâia. Ideea secundă se poate decupa în trei subsecțiuni importante: a) o desfășurare melodică predominant lirică, expresivă; b) o ascensiune dinamică (acumulare, tensionare) care conduce către c) un grup cadențial [v. cadență (2)] cu un rol concluziv, afirmând tonalitatea celei de a doua teme. 2. Secțiune inițială a formei de fugă*, în care vocile (2) sunt introduse în discursul polif. în mod succesiv, prin redarea temei (sau subiectului*) lucrării. Când numărul expunerilor depășește numărul vocilor, aparițiile suplimentare ale subiectului alcătuiesc contra-e.

triton (< lat. tritonus din gr. τρίτονον), interval* ce conține trei tonuri* întregi. Este în egală măsură un interval natural* (se găsește de ex. pe treapta* I-a într-un mod* de fa și pe treapta a IV-a într-un mod de do, respectiv în tonalitatea (2) do major*) și un interval alterat*, situație în care se confundă cu cvarta* mărită. Deși în sens strict prin t. se înțelege numai cvartă mărită, într-un sens mai larg se acceptă ca fiind, sau având în orice caz o „comportare” tritonică, și cvinta* micșorată. Este singurul caz în care (indiferent de sistemul (II) modal și de determinarea acustică a intervalelor) două intervale alăturate în gamă*, având un pilon comun și unul enarmonic (2), se confundă (ex. do-fa diez/sol bemol/, în care do este comun iar fa diez și si bemol enarmonice). Acest caz a fost pus în evidență în special de temperare*. Puțin însemnata deosebire cantitativă – am zice neglijabilă – stabilită încă din antic. între numitele intervale, ce se apropiau la limitele sistemului la cea mai mică distanță imaginabilă (generarea pitagoreică a intervalelor sfârșea, prin reduplicarea a 12 cvinte* peste 7 octave*, cu coma* pitagoreică: (2/3¹²)/(1/7⁷)= (2¹⁹)/(3¹²)= 524288/531441 = 0,986540), pare să fi fost și practica acelei epoci – ca și pentru cea modernă – fără grave consecințe (sau cum Aristoxenos acuzase deja în virtutea concepției sale psihologiste avant la lettre). Mult mai atent observată însă de un ev med. de orientare exclusiv pitagoreică, această deosebire a procurat, paradoxal, multe griji practicii de dinaintea temperării. De aceea, punerea sub semnul identității a celor două intervale situate la extremitățile „necoincidente” ale cercului cvintelor* (fa-do-sol-re-la-mi-si-fa diez și, respectiv fa-si bemol-mi bemol-la bemol-re bemol-sol bemol) a găsit un consens unanim în momentul temperării egale, chiar dacă scrierea continua să se cantoneze în fundamentele ei pitagoreice. Prin toate acestea, marcând o zonă neutră între diatonie* și cromatism*, t. a constituit permanent o constantă structurală, un cadru referențial comparabil doar cu acela al octavei, în toate sistemele muzicale. Cvarta mărită pitagoreică are valoarea 512:729 iar valoarea ei în sistemul natural este 32:45; cvinta micșorată pitagoreică are valoarea 729: 1024 iar în sistemul natural este este 45:64. Ceva mai mic decât cvinta micșorată pitagoreică este al 11-lea armonic (v. armonice, sunete), obținut la unele instr. de suflat naturale (ex. la bucium* sau la Alphorn*). Prin temperare, t. devine jumătatea exactă a octavei (fa diez = sol bemol: 6-12 din octavă), contribuind astfel la închiderea cercului cvintelor (în locul succesiunii, teoretic nesfârșite, a cvintelor, o suprapunere a extremelor în chiar punctul „tritonic”). ♦ În antic. elină, constituirea armoniilor (II) din două tetracorduri* identice (în fapt, tetracorduri dorice) excludea de la sine apariția unei relații tritonice raportată la pilonii tetracordali. Tratatele din epoca organum*-ului (Hermannus Contractus, Musica Enchiriadis, în care apare pentru prima dată numele de t.) împart de asemenea „scara” prin tetracorduri, vizând evitarea t. Interzicerea categorică a t. (Mi contra Fa, diabolus in musica), se petrece în cadrul exclusiv diatonic al solmizației*, cu o asemenea vehemență încât va influența teoria modurilor (I, 3) până în ev. med. târziu; astfel, modul al 5-lea (fa) va fi „corectat” printr-un b molle (v. b; musica ficta) iar repercussa* modului pe mi va fi do și nu si (un procedeu similar poate fi semnalat și în legătură cu unele ehuri*, desigur, mai mult sub înrâurirea prestigioasei moșteniri eline, chiar dacă – după unii autori – târziu „aliniată” teoriei muzicii bizantine*). Contrapunctul strict și chiar predarea armoniei (III, 2) au menținut interdicția tritonică. ♦ Practica artistică a neglijat uneori, involuntar sau deliberat, consemnul scolastic, din necesitatea adâncirii sensurilor textului literar sau urmând uneori concepții proprii manierismului* (cf. „arta cromatică secretă” [Lowinsky] a madrigaliștilor it.; v. și musica reservata (1)). Barocul* germ. a exploatat în mod expres, în cadrul codului de figuri (2) retorice, tocmai relațiile tritonice (relationes non harmonicae). Preluând unele laturi baroce ale expresiei (moartea, mila, pocăința) romantismul* le convertește, prin același t., în expresie a misterului, demonicului, groazei (la Weber, Berlioz, Meyerbeer, Listz, Wagner, Franck, Musorgksi ș.a., dar prezentă încă la Mozart – Don Giovanni – și la Beethoven – Fidelio, ca și în numeroase pagini instr. și simf.). ♦ Se consideră că încastrarea t. în acordul* de septimă* de dominantă constituie o licență în cadrul armoniei tonal-funcționale; în realitate, licența aceasta este de minimă importanță, atâta timp cât ea este rezultatul precumpănitor al accentuării caracterului dominantic al funcțiilor (1) tonale. Cu mult mai pregnantă este utilizarea, de la Monteverdi la Wagner și de la Bach la Skriabin, a acordului micșorat, ca element de sine stătător și neraportat deci la funcția de D (considerarea acordului micșorat ca fiind un rudiment de D este prezumțioasă, în afara acelor cazuri, se-nțelege, în care el vădește efectiv o dublă funcție sau, mai curând, una tranzitivă). Prin situația sa de autonomie, el instaurează un climat atonal* [a se vedea frecventele „lanțuri” de acorduri micșorate în muzica lui Bach, secondate sau nu de ostinato*-uri sau de pedale (2)]. Șase acorduri micșorate „acoperă” totalul cromatic (cu repetarea principalelor componente ale acordului în care fa diez este enarmonic cu sol bemol – singurele sunete care nu au o triplă grafie), dispuse fiind pe un desen melodic cromatic de passus duriusculus*, ceea ce confirmă, o dată în plus, intima înrudire dintre aceste relationes non harmonicae. Adăugarea unei septime micșorate la amintita formație – în fond, formula cea mai frecvent întâlnită – reduce repetările sunetelor și concentrează cele 12 sunete cromatice în numai trei acorduri dintre care al doilea acceptă axa de simetrie tritonică. Împărțirea octavei prin intermediul t. este de o deosebită importanță pentru structurarea seriei*, prin evitarea reperelor octaviante și obținerea simetriilor* interioare. ♦ Descoperirea modurilor (I, 5) „tritonice” ca realități muzicale ce nu țin seama de interdicțiile scolastice (ca de pildă în lidicul caracteristic Bihorului) a constituit un impuls pentru integrarea acestora în compoziția cultă. Alături de t. modal, un model al acestor formulări l-a constituit fără îndoială gama hexatonică* a impresioniștilor, în care t. apare pe de o parte cu rol constructiv iar pe de alta cu rol expansiv. Pentru Bartók, t. este punctul de întâlnire al mai multor principii constructive: intonații (1, 2) orizontal-melodice cu caracter lidic sau hexatonic; acorduri cu structuri tritonice parțiale sau totale; legături între teme* și părți de ciclu* pe baza t.; structuri bi-modale (-tonale) (v. polimodalism) prin t.; gruparea „sistemului său de moduri complementare și a cromaticii” (G. Firca) în jurul unei axe „polare” (Lendvay) tritonice. Modul (I, 9) bartokian (eronat numit „mod acustic”) și răsturnarea acestuia își dezvăluie complementaritatea față de o axă de simetrie, aceeași axă funcționând și în cazul modului (I, 8) al doilea a lui Messiaen. În timp ce axa împarte modurile complementare ale lui Bartók asimetric, le împarte pe cele ale lui Messiaen perfect simetric. Primele moduri, parțial simetrice, sunt și parțial funcționale (fiind construite pe două tetracorduri obișnuite – lidic și minor), iar celelalte, deplin simetrice, sunt nefuncționale. Se desprinde de aici un principiu cu efecte largi în orbita muzicii de dinaintea, de după și, parțial,din afara tonalității (1) major*-minore*. Cu cât o structură constă din aceleași elemente ori unele asemănătoare (o pereche de cel puțin două elemente alternând strict periodic), cu atât este aceasta mai nefuncțională și se supune unei ordini geometric-constructive. Aceasta face ca șirul dodecafonic să fie obținut prin mai puține operații decât prin manevrarea structurilor heptatonice diatonice (acordul micșorat are trei transpoziții*, gama hexatonică două, modul al doilea al lui Messiaen trei, modul lui Bartók nouă...). Modalitățile constructive ale t. au interesat, așadar, îndeaproape componistica modernă, într-un context în care și în alte domenii vădeau tendințe constructiviste similare. Astfel, în teoria artelor plastice, un Paul Klee se preocupă de combinarea unor „elemente de bază” în virtutea repetării „ritmice” a aceleiași unități. Transferând formula 1 + 1 + 1 + 1 etc. propusă de Klee, la domeniul muzicalului, se constată posibila ei aplicare la scara cromatică, la gama hexatonală și la acordul micșorat (unitatea fiind pe rând: semitonul, tonul și terța mică). Dacă se consideră tonul întreg ca ca rezultând, printr-o operație asociativă (1 + 1), din cele două unități (semitonurile) și se alternează cu unitatea (1), se obține modul lui Messiaen. Acest mod corespunde unei alte formule stabilite de către Klee: 1 + (1 + 1) + 1 + (1 + 1) + 1 + (1 + 1) + 1 + (1 + 1). Și în demersurile muzicale ale momentului t. se bucură de un interes similar. În timp ce pentru Hindemith, în virtutea concepției sale privind ierarhizarea intervalelor, t. este lipsit de forță melodică și armonică, pentru Schönberg el deține, într-un sens încă funcțional, un loc mediator între vechile și noile sisteme (în a sa Harmoneilehre Schönberg postulează aproape profetic legătura acordului de septimă micșorată cu ceea ce avea să devină mai târziu al doilea al lui Messiaen, cf. pp. 440-441). O schemă, alcătuită pe temeiul mereu eficientului ciclu al cvintelor, demonstrează solidaritatea noilor elemente tritonice cu mai vechile sale înfățișări și implicări în structura muzicii. Sunt elemente care, preluate în parte din arsenalul epocilor trecute, confruntă capacitatea speculativă a spiritului uman cu mereu alte reguli constructive, știut fiind că fiecare dintre aceste epoci are propriul său ideal constructiv, propune o nouă ordonare a elementelor muzicale. T. a avut, în această lumină, o prezență mereu activă, uneori determinantă, în momentele schimbărilor esențiale de sistem.

PROCEDURĂ, proceduri, s. f. 1. Formă legală de a proceda în cazuri determinate de lege; (în special) mod de a proceda în fața instanțelor judiciare. Judecătorii și asesorii populari sînt aleși în conformitate cu procedura stabilită prin lege. CONST. R.P.R. 34. Am început a merge regulat la tribunal, a mă îmbrăca în negru... și a mă face că pricep încurcăturile procedurii. ALECSANDRI, T. I 371. Comisiunea Centrală a urmat o procedură cu totul alta de aceea păzită de comisiunile din 1850. KOGĂLNICEANU, S. A. 122. 2. Ramură a dreptului care are ca obiect studiul procedurii (1). Tratat de procedură civilă.

apoi [At: PSALT. SCH. 493/5 / V: apăi, apă, api, apu / A: apoi / E: lat ad + post] 1 av (Înv; local) Înapoi. 2 av (Rar; înv; îl) Mai ~ de După, în urma... 3 a Situat la urmă. 4 sn Urmare. 5 av (Temporal, în corelație, uneori, cu întâi sau urmând după și ori iar; ale) După aceea. 6 av În cele din urmă. 7 av (Îe) Ș-... (sau c-)... De acum încolo. 8 av (Îae) După aceea. 9 av (Îlav) Mai (de) ~ Mai târziu. 10 av (Îlav) Mai ~ de toate În cele din urmă. 11 av (Îcs) După ce... ~... și Nu numai, ci și... 12 av (Îe) De joi până mai (de-) ~ Puțin (timp). 13 av (Îae) Lesne. 14 av (Îae) La nesfârșit. 15 av (Csc) La urma urmelor... 16 av (Îcrc dacă sau de; adesea precedat de c(ă), d(a), dar sau urmat de atunci) În cazul acesta. 17 av (Int; uneori, precedat de și) Arată indiferența noastră față de cele auzite. 18 av Prin urmare. 19 av Vezi! 20 av La drept vorbind. 21 av Doară. 22 av Căci. 23 av Încă. 24 av Afară de aceasta... 25 av Cu toate acestea. 26 av Dar. 27 av (Precedat de că) Altminteri. 28 av (Precedat de și, ca formulă introductivă în poezie, în strigături sau în proverbe). 29 av (Urmat de dă sau de, introduce răspunsul, mai adesea concesiv, evaziv sau cuprinzând în sine o scuză) Ce să fac? Cf păi. 30 a (Precedat de de, cu sau fără articolul cel, adesea în legătură cu mai Înv) Cel din urmă. 31 av (Azi; îs) Vremea (ziua, veacul, judelui, venirea, lumea) (cea) de – Vremea etc. de la judecata cea din urmă. 32 s (Înv; fără cel de) Cel din urmă. 33 s (Înv; numai lpl) Sfârșit. 34 s (Înv) Capăt. 35 s (Înv) Margine. 36 av (Înv) Cea (mai) de ~ Sfârșit. 37 av (Înv) (În sau la) cea (mai) de ~ În cele din urmă. corectat(ă)

notă sf [At: (a. 1793) URICARIUL, XI, 314 / V: (îrg) noată / Pl: ~te / E: lat nota, fr note, it nota] 1 Însemnare, indicație, comentariu, remarcă în scris asupra unei chestiuni sau a unui fapt Si: (înv) notițe (1), notiție (1). 2 Text scris care conține o notă (1). 3 (Cdp fr prendre note; îe) A lua ~(de ceva) A afla ceva. 4 (Îae) A reține ceva. 5 (Îae) A ține seamă de ceva. 6 (Lpl) Însemnări rezumative scrise în timpul sau după terminarea lecturii unei cărți, a unui articol etc. Si: notițe (4). 7 (Lpl) Scurte notări făcute în cursul unei ședințe, audierii unei conferințe, unei lecții etc. Si: notițe (5). 8 (Lpl) Titlu nepretențios dat unor însemnări sau reflecții literare scrise și publicate, cu privire la o călătorie, la un eveniment istoric, un fapt etnografic etc., redate, de obicei, în formă narativă Si: (înv) notiță (6). 9 (Mpl) Adnotare la un text literar sau științific tipărit, cuprinzând lămuriri sau informații suplimentare de amănunt asupra unei probleme ridicate de acel text, referințe bibliografice etc., trecută în josul paginii, la sfârșitul sau, rar, la începutul volumului adnotat Si: (rar) notiță (7). 10 (Șîs ~ diplomatică) Comunicare oficială scrisă, prin care un stat se adresează altui stat, expunându-și punctul său de vedere într-o anumită problemă sau îl informează despre o anumită problemă, face anumite propuneri, protestează asupra lezării unor interese etc. 11 Comunicare făcută, de obicei, în scris de o instituție Si: adresă, înștiințare. 12 Socoteală scrisă cuprinzând sumele pe care cineva trebuie să le achite pentru obiectele cumpărate, pentru consumații, servicii etc. 13 (Îs) ~ de plată Document prin care se dispune plata unei sume de către o persoană fizică sau juridică, în numerar sau prin virament, din contul ei disponibil. 14 (Îs) ~ de comandă Document emis de client către furnizor, prin care se cere livrarea unor anumite mărfuri, prestarea unui anumit serviciu sau executarea unei lucrări determinate. 15 (Îs) ~ contabilă Document folosit pentru înregistrarea operațiilor economice în conturi. 16 Calificativ exprimat în cifre sau mențiuni speciale, prin care se apreciază cunoștințele, lucrările, comportarea unui elev, student etc. 17 Bancnotă emisă în Imperiul Austro-Ungar, în timpul războaielor napoleoniene. 18 (Șîs ~ muzicală) Semn grafic convențional prin care se indică înălțimea, prin poziția în raport cu liniile și spațiile portativului, și durata intonării, prin formă, unui sunet muzical și care folosește la notarea¹ compozițiilor muzicale. 19 (Îas) Sunet care corespunde notei (18). 20 (Îs) ~ discordantă (sau falsă) Afirmație, atitudine, element etc. care nu se potrivește într-un caz dat, în ansamblu, care face o impresie neplăcută, șochează. 21 (Îe) A face ~ discordantă A avea o atitudine care nu se potrivește într-un caz dat. 22 (Îae) A avea o părere sau o atitudine diferită față de a altora. 23 (Îe) A fi în ~ A se potrivi unei situații. 24 (Îe) A forța (sau a exagera) ~ A trece dincolo de limitele obișnuite în atitudini, comportări etc. 25 (Îe) A fi în ~ A fi în concordanță cu situația. 26 (Fam; îlav) Ca pe note Așa cum trebuie. 27 (Fig) Ton. 28 (Fig) Accent. 29 (Fig) Ținută. 30 (Înv) Melodie. 31 (Înv) Bucată muzicală. 32 (Lpl) Foaie de caiet cuprinzând piese muzicale transcrise Si: partitură. 33 Trăsătură specifică a unei noțiuni. 34 (Îdt) Marcă². 35 (Îvr) Acuzare. 36 (Fig) Trăsătură, aspect, nuanță caracteristică. 37 (Pex) Semn distinctiv Si: particularitate.

REZERVĂ ~e f. 1) Totalitate de bunuri materiale puse la păstrare pentru a fi folosite în caz de nevoie. ◊ ~e ale producției posibilități neutilizate pentru sporirea producției. ~e interne posibilități nefolosite de care dispune o întreprindere pentru sporirea producției, fără investiții suplimentare. ~ de muncă tineri din școlile polivalente care se pregătesc să îmbrățișeze diverse specialități. ~ de aur (sau ~-aur) fond centralizat de aur care se păstrează în băncile centrale sau în trezoreria unui stat. ~e naturale cantitate de substanțe minerale utile aflate în scoarța terestră. ~ succesorială parte dintr-o avere succesorială de care testatarul nu poate dispune liber, fiind rezervată unor anumiți moștenitori. 2) Categorie de cetățeni care au satisfăcut serviciul militar și care urmează a fi mobilizați în caz de război. Ofițer de ~. 3) Unitate militară neangajată, care intervine în luptă în caz de necesitate. 4) Persoană sau obiect care poate fi folosit în caz de nevoie; disponibilitate. 5) Lipsă de încredere; neîncredere; îndoială. A avea ~e față de cineva. ◊ Fără ~ (sau ~e) în întregime; necondiționat. Cu multă ~ fără a garanta exactitatea și autenticitatea unui fapt. Sub ~a... cu condiția... [G.-D. rezervei] /<fr. réserve

REDUNDANȚĂ s. f. 1. surplus de informație menit să asigure exactitatea transmiterii unui mesaj. ◊ (inform.) excedent de semnale pentru transmiterea fidelă a unei cantități de informație. 2. supraabundență inutilă de expresii, cuvinte sau imagini în formularea unei idei. 3. (tehn.) introducere de dispozitive suplimentare față de cel de bază, care să asigure funcționarea unui sistem în cazul când primul sau altul dintre dispozitivele cu aceeași funcție a ieșit întâmplător din uz. (< engl. redundancy, fr. redondance)

HARACHÍRI (HARAKÍRI) (< fr.; japonezul hara „stomac” + kiri „tăiere”) s. n. Ritual japonez sinucigaș, datând din sec. 12, care constă în spintecarea pântecelui; practicat în special de către samurai, în caz de înfrângere, dezonoare sau condamnare la moarte. Actul se săvârșea în fața unui asistent care, la rândul lui, putea să intervină, decapitându-l pe samurai, pentru a-i scurta agonia. Practica a fost abolită în 1868. Termenul este folosit mai ales de europeni, denumirea tradițională japoneză fiind seppuku.

ÎNAINTEA prep. (Urmat de un substantiv ori pronume în genitiv, de un pronume posesiv, de un pronume personal neaccentuat în cazul dativ sau de un numeral construit cu prep. «a») 1. (Local) În fața, dinaintea (cuiva sau a ceva). Înaintea noastră drumul se așterne alb, neted pe sub colnice. VLAHUȚĂ, O. A. 410. El se opri înaintea unei case. EMINESCU, N. 51. ◊ Înaintea ochilor = în fața ochilor. Vedea așa verde înaintea ochilor și-l durea capul. SADOVEANU, V. F. 37. Se făcu foc și pară de mînie, se turbură de necaz și nu mai vedea înaintea ochilor. ISPIRESCU, L. 27. Cînd dă iar de Ivan, i se întunecă lumea înaintea ochilor. CREANGĂ, P. 317. ◊ (În construcții cu verbe care exprimă ideea de prezentare) Împăratul îi cheamă înaintea sa. CREANGĂ, P. 83. ♦ Față de; de față cu. Tăcu din gură și înghiți rușinea ce-i făcură frații înaintea tatălui său. ISPIRESCU, L. 36. Înaintea acestora tu ascunde-te, Apollo! EMINESCU, O. I 149. 2. (Temporal) Anterior unui anumit timp, unui anumit moment; mai devreme decît... Eu voi fi înaintea lor la București. REBREANU, R. I 173. Tată-său, care se întorsese înaintea ei, ieși s-o întîmpine. ISPIRESCU, L. 14.

STRUCTURĂ s. f. (cf. fr. structura, lat. structura „construcție” < struere „a clădi”): 1. alcătuire, aranjare, ordine, formă, organizare internă specifică a unui întreg lingvistic (cuvânt, enunț, limbă) în elemente constitutive determinate. Ea presupune existența unor relații între componentele întregului. Se poate vorbi astfel despre o s. morfematică a cuvântului, despre o s. fonetică a limbii, despre o s. fonologică a limbii, despre o s. lexicală a limbii, despre o s. gramaticală a limbii (morfologică și sintactică), despre o s. semantică a limbii, despre o s. dialectală a limbii, despre o s. a propoziției, despre o s. a frazei etc. ◊ ~fonetică: organizare a limbii în grupe de sunete cu trăsături distincte, în virtutea unor criterii și a unor relații existente între ele. ◊ ~ fonologică: organizare a limbii în unități minimale de expresie cu funcție diferențiatoare a cuvintelor și a formelor gramaticale (foneme), combinațiile acestora, gruparea lor în clase după anumite criterii, influențele unora asupra altora, caracteristicile lor suprasegmentale etc. ◊ ~ lexicală: organizare a cuvintelor unei limbi în grupe cu însușiri specifice (din fondul principal, din masa vocabularului). ◊ ~ gramaticală: organizare a limbii în unități funcționale (morfeme, părți de vorbire, părți de propoziție, propoziții și fraze), între care există anumite relații. ◊ ~ morfematică: s. morfologică a cuvântului; organizarea lui internă în morfeme distincte care servesc la formarea sau la flexionarea acestuia. ◊ ~ morfologică: organizare a limbii în clase distincte, cu însușiri specifice (părți de vorbire); organizare a limbii în unități minimale funcționale (morfeme), tipurile acestora, ierarhia lor, raporturile care decurg din unirea lor în cuvinte etc. ◊ ~ sintactică: organizare a limbii în lanțuri de cuvinte în relație (părți de propoziție, grupuri coordonative, sintagme, propoziții și fraze), pe baza posibilităților de combinare ale cuvintelor. ◊ ~ binară: s. rezultată din combinarea, pe rând a unui verb cu distribuție unidirecțională cu câte un singur termen în cadrul aceleiași propoziții. Realizează s. binare marea majoritate a verbelor: cântă frumos, cântă aici, cântă acum etc. ◊ ~ ternară: s. rezultată din combinarea simultană a unui verb cu distribuție bidirecțională cu doi termeni, în cadrul aceleiași propoziții. Realizează s. ternare verbele copulative: Câmpul este verde. ◊ ~ semantică: organizare a limbii după unitățile minimale de înțeles (seme, sememe, lexeme), legăturile dintre acestea și consecințele ce decurg din cercetarea lor. ◊ ~ dialectală: organizare a limbii în unități dialectale (grai, subdialect, dialect) între care există anumite relații ierarhice (de subordonare) stabilite pe baza analizei și descrierii domeniului lingvistic respectiv. În abordarea s. dialectale, precizarea raportului între „limbă” și „dialect” este fundamentală. Cei mai mulți lingviști (români și străini) consideră că s. dialectală a limbii române este reprezentată prin cele patru mari dialecte: dacoromân, aromân (macedoromân), megleonoromân și istroromân; că numai dialectul dacoromân a devenit limbă națională a românilor, în timp ce celelalte trei dialecte sud-dunărene, datorită condițiilor istorice vitrege, au evoluat mult mai încet și divergent, păstrând un caracter arhaic. Pentru unii lingviști, considerarea celor patru idiomuri amintite ca dialecte se potrivește numai pentru româna comună, deoarece în momentul de față fostele dialecte sud-dunărene ar avea statut de limbi. În acest caz, limbii române actuale i-ar fi proprii, după primii, cinci subdialecte (muntean, moldovean, bănățean, crișean și maramureșean), iar după ultimii, cinci dialecte (aceleași, amintite mai sus ca subdialecte). v. și dialect. ◊ ~ analizabilă: s. care poate fi analizată în părți componente. Astfel, în s. cuvântului mergând se disting două componente: rădăcina merg + sufixul modal gerunzial -ând; în s. cuvântului prelungisem distingem prefixul pre-, rădăcina lung-, sufixul perfectului -i, sufixul mai mult ca perfectului -se- și desinența de persoana I singular -m; în s. propoziției „Limba noastră-i o comoară” se disting: subiectul Limba, atributul adjectival noastră și predicatul nominal i o comoară. În general, cuvintele limbilor flexionare au s. analizabile. ◊ ~ neanalizabilă: s. care nu poate fi analizată în părți componente distincte, ca de exemplu cuvintele om, bun, trei, se, când, ah!, pe, că etc. De asemenea, răspunsurile la interogativele directe da și nu sunt s. neanalizabile, ele reprezentând chiar niște propoziții denumite astfel (neanalizabile). Sunt recunoscute ca având s. neanalizabile cuvintele limbilor izolante, cum este chineza. ◊ ~ concretă (de suprafață): s. care este reprezentată printr-un enunț real, concret (realizat sonor sau marcat grafic) și care poate fi pătrunsă, explicată și caracterizată cu mijloace de investigație obișnuite, tradiționale, ca de exemplu Prietenul meu citește jurnalul. În gramaticile generative i se spune s. de suprafață (superficială) care conține realitatea datelor din s. abstractă (de adâncime), fiind realizată prin modificarea acesteia. Este accesibilă studiului, prezentându-se sub forma lanțurilor actuale ale comunicării organizate morfologic. Ea se poate transforma în s. abstractă (de adâncime, profundă) aplicând anumite reguli de reducere a ei la niște simboluri categoriale. ◊ ~ abstractă (de adâncime): s. care stă la baza unui enunț concret, care conține în general relațiile gramaticale fundamentale pentru înțelegerea acestuia și e redusă la niște simboluri categoriale. Ea poate fi pătrunsă, explicată și caracterizată cu mijloace de investigație moderne. Astfel, în enunțul real amintit mai sus (la s. concretă) distingem: un S (subiect-substantiv), un A (atribut adj. – adjectiv pronominal posesiv), un P (predicat verbal – verb) și un C (complement direct – substantiv). Aceasta reprezintă s. de adâncime a enunțului concret redus la acele patru simboluri: S, A, P, C. Aplicând anumite reguli de dezvoltare a simbolurilor în cuvinte concrete, ea se poate transforma în s. concretă de la care a pornit: Prietenul meu citește jurnalul. S. de adâncime stă la baza lanțurilor actuale ale comunicării. Potrivit unor concepții diferite, ea ar avea ca punct de plecare fie realitatea sintactică, fie realitatea semantică. Cu toate că existența sa este greu de dovedit, s. de adâncime reprezintă totuși un principiu pe baza căruia se poate explica performanța lingvistică (v.) și universaliile lingvistice (v.). 2. schemă, mecanism, rețea internă a punctelor esențiale ale unui fenomen lingvistic. S. intră în opoziție cu funcția, dând naștere relației static-dinamic. Termenul a fost folosit pentru prima oară în 1916 de către Ferdinand de Saussure, odată cu analiza semnului lingvistic și considerarea limbii ca sistem. În concepția structuralistă, s. este un tot închegat, unitar, coerent, un sistem al relațiilor dintre părți.

ADESIV Caz* cu valoare locativă non-orientată exprimând locul (poziția și vecinătatea imediată) față de un punct de reper. Unele lucrări disting adesivul, limitat la exprimarea poziției în spațiu, de abesiv, care exprimă situarea în vecinătatea a ceva sau a cuiva; alte lucrări le cuprind sub același nume, adesiv. • Marcarea morfologică a cazului adesiv apare numai în limbile cu flexiune cazuală extrem de bogată (limbile fino-ugrice, de ex.). în română și în celelalte limbi romanice, adesivul nu are realizare morfologică, ci numai una prepozițională, valoarea semantică locativă fiind conținută în prepoziție (ex. El se află la facultate; ~ lângă fereastră); de aceea, româna nu are un adesiv ca formă distinctă de caz morfologic (vezi CAZ_I), ci numai ca manifestare a cazului în accepția lui semantico-localistă (vezi CAZ_III). G.P.D.

DREPT, † DIREPT I. adj. 1 Care merge de la un punct la altul fără nici o încovoietură, îndoitură sau strîmbătură C. STRÎMB: linia dreaptă este drumul cel mai scurt între două puncte; un par ~; F: e ~ ca funia ’n traistă, e strîmb, îndoit, încovoiat ¶ 2 Care nu ocolește: drumul ~, linia dreaptă e drumul cel mai scurt între două puncte ¶ 3 📐 Unghiu ~, unghiul format de două drepte perpendiculare (👉 🖼 UNGHIU ; prismă dreaptă, cilindru ~, ale căror generatoare sînt perpendiculare pe planul de bază ¶ 4 Vertical, în picioare, care nu e culcat sau întins la pămînt: înțepenindu-și picioarele, rămase ~ ca lumînarea (ISP.); un zid ~ ¶ 5 Nemișcat: drepți! comandă militară ¶ 6 🌐 Care e greu de urcat, fiind prea puțin înclinat (vorb. de un suiș) ¶ 7 Cinstit, sincer, care nu se abate de la dreptate, de la adevăr C. NEDREPT: un om ~; (P): mai bine o învoială strîmbă decît o judecată dreaptă; ce-i ~ și adevărat, nici la dracul nu-i minciună (SLV.); (P): ce e ~ nu e păcat; ce e ~, și lui Dumnezeu îi place ¶ 8 Cu mintea întreagă, sănătos: dreaptă judecată ¶ 9 Legiuit, cum se cuvine pe bună dreptate: a face parte dreaptă, a împărți în părți egale, a da la o împărțeală fie-căruia ce i se cuvine ¶ 10 Născut din aceeași părinți: nu i-am fost frate drept, ci dintr’o țiitoare născut (N.-COST.) ¶ 11 ⛹ Luptă dreaptă. luptă corp la corp, trîntă ¶ 12 📖 Complement ~ 👉 COMPLEMENT ¶ 13 Ce e opus părții stîngi: mîna dreaptă; ochiul, piciorul ~ ¶ 14 Care se află la mîna dreaptă stînd cu fața în direcțiunea curgerii unei ape: țărmul ~ al Dunării. II. subst. Piciorul drept: a călca cu ~ul. III. (pl. -turi) sn. 1 Facultatea legitimă de a face sau pretinde ceva, de a dispune de ceva sau de cineva, etc.: omul n’are numai ~uri, ci și datorii; a avea ~ul de viață și de moarte; ~uri civile, politice, sociale; ~ul de vot; ~ de războiu și de pace; ~ul celui mai tare ¶ 2 Ceva ce aparține în mod legitim altuia, ceea ce se cuvine altuia: cînd a mîncat ~ul vre-unuia și n’a trecut de la dînsul? (BR.-VN.) ¶ 3) Ⓟ Plată, leafă cuvenită: dă-mi ~ul meu, că mi s’a urît aci (ISP.); să mă lăcomesc eu la ~ul unei slugi vechi și credincioase ca tine? (ALECS.) ¶ 4 Ceea ce poate face sau pretinde cineva de la altul în virtutea unor anumite legături ce-i unește: prietenia are ~urile ei ¶ 5 Voie, cădere: n’ai ~ să te amesteci în treburile mele ¶ 6 Titlu legitim de a aspira la ceva: puțini candidați au ~ul să ocupe acest post ¶ 7 ⚖️ Știința legilor, jurisprudența: a studia ~ul; Facultatea de ~, profesor de ~ ¶ 8 Materie specială a legilor, corp de legi: ~ul civil, penal, comercial ¶ 9 A fi în ~, a avea facultatea, legitimă, puterea, cădere: nu era în ~ să-mi ceară acest lucru ¶ 10 De ~, în mod legitim, firesc: acestea mi se cuvin mie de ~ ¶ 11 Dreptate: nu-i vorbă, ~ avea părintele Trandafir (SLV.); cu ~, cu ~ul, cu (bună) dreptate: Mări-ta judecă și fă ce e ~ul (ISP.); pe ~ sau pe nedrept; cu ~ sau fără drept, cu dreptate sau fără dreptate: nu este un singur om de Stat... care să nu-și dea cu ~ sau fără ~, titlul de liberal (I.-GH.); e cu ~(ul), se cuvine, se cade: nu-i cu ~ să mori tu ’naintea mea (ALECS.) ¶ 12 La ~ul vorbind, vorbind adevărul, pentru a spune curatul adevăr: la ~ul vorbind, nu ești numai așa o vacă de muls pentru fie-care (CRG.) ¶ 13 ~ul lui Dumnezeu, e tot ce poate fi mai adevărat, recunosc că așa e: ~ul lui Dumnezeu, în asemenea caz... rușinea va rămîne numai pe seama mea (ODOB.) ¶ 14 În ~ul, în fața, în direcțiunea: între odaia mea și a lui este o ușă în ~ul căreia am pus un dulap (VLAH.); de la o vreme, mi s’a pus. vorba ceea, soarele în ~ul inimii (GN.); prin ~ul, cam în fața: prin ~ul unui pod, mi-a ieșit înainte un urs grozav (CRG.). IV. DREAPTA sf. 1 Mîna dreaptă: Dumnezeu... blagoslovește încet cu dreapta, și caerul, din alb, se face deodată negru (VLAH.) ; (P): ce face dreapta să nu știe stînga ¶ 2 Partea din direcțiunea mînii drepte: a o lua la dreapta; a apuca spre dreapta; păli pe unul la dreapta, pe altul la stînga (ISP.); la (sau în dreapta și la sau în) stînga, în toate părțile: muncea în dreapta și în stînga ca doar doar a încăleca pe nevoie (CRG.); † de-a-dreapta, † din-a-d(i)reapta loc. adv., în dreapta, la dreapta: mă aflam între două grădini d’a-dreapta și d’a-stînga (I.-GH.); în trăsură, pusei pe Băiau din-a-dreapta mea (GN.) ¶ 3 🎖️ Aripa dreaptă a unei armate ¶ 4 ⏲ Grupul dintr’o adunare legislativă, așezat la dreapta prezidentului, care reprezintă partidul cu idei conservatoare ¶ 5 DREAPTĂ (pl. drepte) sf. 📐 Linia dreaptă. V. DREPT, ‡ DEREPT, † DIREPT adv. 1 În linie dreaptă, fără a se abate din drum, fără să ocolească: a merge ~ înainte; capra... merse ~ ca pe ciripie la stuful cu flori (ISP.) ¶ 2 Fără încunjur, fără a se sfii, fără a ocoli adevărul: el nu mai sucește vorba, ci spune ~ în față, dacă i s’a pus ceva pe inimă (SLV.) ¶ 3 Sincer, cinstit, conform cu adevărul sau cu dreptatea: ceia ce vor să judece ~, întîiu să ceară de la Dumnezeu să le dea înțelepție și pricopere (PRV.-MB.); împăratul... își chemă fetele, le întrebă, poruncindu-le să-i spuie ~ (ISP.); (P): mai bine stai strîmb și judecă (sau vorbește) ~ ¶ 4 DE-A- ~UL loc. adv. Fără a se abate, fără a ocoli, fără înconjur, direct: golătatea încunjură, iar foamea dă de-a-dreptul (CRG.). VI. prep. 1 ‡ Pentru: derept numele tău, Doamne, cură păcatul meu (PS.-SCH.); derept care, pentru ce, de ce; derep(t)-ce, pentru ce, de ce; derept acea(ia), de aceea ¶ 2 În loc de, ca: m’a luat drept altul; ~ ori-ce plată, i-a tras o bătaie [lat. directus].

OBLIC, -Ă adj. Înclinat față de o dreaptă sau față de un plan; care nu este drept, care nu este perpendicular; pieziș. ◊ Caz oblic = denumire a cazurilor care nu exprimă un raport direct (ca genitivul, dativul, ablativul etc.). // s.f. (Mat.) Dreaptă care nu este perpendiculară pe dreapta sau pe planul dat. [Cf. fr. oblique, lat. obliquus].

ACTANT 1. În accepția lui L. Tesniere, concept sintactico-semantic definit în raport cu verbul; desemnează persoanele sau lucrurile care participă la proces, iar sintactic, determinanții ceruți de verb și dependenți, prin restricții de formă, față de acesta. Verbele nu comportă același număr de actanți: verbe fără actant, numite avalente sau zero-valente (rom. plouă; fr. il pleut); verbe cu un actant, numite di- sau bivalente (rom. el citește o carte; fr. il lit un livre); verbe cu trei actanți, numite și trivalente (rom. el dă o carte copilului; fr. il donne le livre â Charles). Speciile de actanți se deosebesc semantic: cel care face acțiunea / cel care suferă / acțiunea / cel în beneficiul sau în defavoarea căruia se face acțiunea, și sintactic, după tipul de limbă și după marca* distinctivă primită. în limbile cu caz* morfologic, cei trei actanți se deosebesc prin forma de caz: nominativul / acuzativul / dativul (ex. Profesorul dă elevului o carte; el i-o dă); în limbile care nu cunosc caz morfologic sau folosesc mijloace mixte de marcare, distincția dintre actanți privește topica față de verb: antepusă / postpusă (fr. Alfred frappe Bernard), prezența/absența prepoziției (fr. Alfred donne le livre à Charles), ca și tipul de prepoziție (rom. Ion îl trimite pe Gheorghe la părinți). • În acest model de descriere, nominativul subiect este actant de același tip cu acuzativul obiect direct și cu dativul obiect indirect, producându-se, pentru prima dată. o includere a subiectului în sfera determinanților verbali. • În teoriile semantice ulterioare, conceptul devine în exclusivitate semantic; actantul desemnează o persoană sau un lucru angajat în proces și jucând un «rol»* în funcție de raportul față de proces și de alți actanți. Actantul se definește și nu există decât prin «rolul» semantic jucat în procesul actanțial. Alături de actant, circulă și se impun termenii rol*, caz* (profund), argument*. Actanții cei mai invocați sunt: pacientul*, agentul*, beneficiarul*, sursa*, locativul*, dar inventarul și termenii utilizați diferă de la un autor la altul, chiar de la o lucrare la alta. (Vezi ARGUMENT; CAZ_II; ROL.) 2. În naratologie, conceptul a fost introdus și redefinit de A J. Greimas: actantul este o clasă în care actorii* (= personajele) intră ca elemente componente, între actant și actor stabilindu-se un raport analogic cu cel dintre invariantă* și variante* în fonologie; invarianta pe care o constituie actantul se materializează în diversele povestiri concrete sub forma unor actori/ personaje care îndeplinesc aceeași funcție narativă. În analiza structurală a narației se preia deci o parte din accepția sintactică a conceptului (organizarea în jurul unui pivot verbal, așa cum îl definise Tesniere), dar se accentuează componenta sa semantică, prin aducerea în discuție a legăturii dintre actant și funcțiile narative*. • Greimas pornește de la analiza structurală a basmului popular inițiată de V.I. Propp și rafinată ulterior de CI. Bremond. Pentru Propp, personajele (Greimas preferă termenul actori) se definesc prin „sferele de acțiune” la care participă, sferele fiind alcătuite din fascicule de funcții care le sunt atribuite. Reducând în clasificare imensul număr de actori după funcțiile pe care aceștia le îndeplinesc, Propp stabilise 7 actanți posibili pentru basmul rusesc (răufăcătorul, donatorul, obiectul căutării, adjuvantul, mandatarul, eroul, pretinsul erou) încadrabili în 3 clase / funcții actanțiale: agent, pacient și beneficiar. • Aplicând aceste distincții într-o analiză semantică a structurilor narative culte, Greimas substituie triada (existentă explicit la Tesniere și deductibilă în teoria lui Propp) agent – pacient – beneficiar printr-un număr de 6 categorii ordonate în perechi de opoziții binare, constituind o structură actanțială de bază, care continuă să fie subordonată verbului: subiect vs. obiect (modalitatea lui a putea); remitent vs. destinatar (modalitatea lui a ști); adjuvant vs. opozant (modalitatea lui a vrea). • Relația dintre actant și actor este dublă: pe de o parte, se stabilește între cele două concepte un raport de incluziune, actorul desemnând ocurența, iar actantul clasa; pe de altă parte, un singur actor poate reprezenta reuniunea mai multor actanți (de ex., eroul unui basm poate îndeplini funcțiile actanțiale de subiect, dar și de destinatar sau chiar de adjuvant, în raport cu narația concretă în care figurează ca personaj). G.P.D. (1); M.M. (2).

CALL OF MORE (expresie engl. „cerere de suplimentare”) [kɔ:ləvmɔ:] Formulă de comerț folosită în promovarea vînzărilor care oferă posibilitatea ca, în cazul unei cumpărări ferme, la scadența fixată, să poată fi ridicată o cantitate dublă față de cea inițială.

DINAINTEA prep. (Urmat de un substantiv ori pronume în genitiv, de un pronume posesiv, de un pronume personal neaccentuat în cazul dativ sau de un numeral construit cu prep. «a») 1. (Cu sens local) Din fața, din locul aflat înaintea (cuiva sau a ceva). Ascultă-mă, suflet de om; și nu pleca dinaintea mea. DAVIDOGLU, M. 53. Lipsești dinaintea mea, spînule! CREANGĂ, P. 277. Atuncea dinaintea lui Arald zidul piere. EMINESCU, O. I 94. ♦ (Precedat de prep. «de», uneori și de pron. dem. «cel», «cea», introduce un atribut) Copilașii cu care se joacă înspre seară la laița cea de dinaintea casei sînt copilașii lui. SLAVICI, O. I 69. ♦ Înaintea, în fața (cuiva sau a ceva). Berbecul cel negru veni pînă dinaintea lui Ironim Buhosu și se opri. CAMILAR, T. 11. Într-un rînd m-a luat cu el tătuța, ș-am umblat mult prin pădure, și eu stăteam în șa dinaintea lui. SADOVEANU, O. VII 22. Se-nchină dinainte-i pînă la pămînt. CARAGIALE, O. III 70. ♦ (Precedat de prep. «pe») Prin fața (cuiva sau a ceva). Toată întîmplarea i se depăna pe dinaintea ochilor. CAMILAR, N. I 102. Domnița trecu pe dinaintea fratelui care păzea ușa. SADOVEANU, Z. C. 217. 2. (Cu sens temporal) Din timpul care precede, înainte de... Anii dinaintea erei noastre.

secțiunea de aur (< lat. sectio aurea „tăietură de aur”), caz al proporțiilor (I, 4) identificat în structurile formale ale muzicii și utilizat în constituirea unor microstructuri și sisteme (II). Între negarea absolută a acțiunii sale (H. Kayser) și absolutizarea eficienței sale în muzică există grade diferite de apropiere teoretică și practică. ♦ S. este cunoscută în geometrie ca medie proporțională – împărțirea unui segment în media și extrema rație: AB/AC = AC/CB. Dacă se notează AB = a, AC = b și CB = c, proporția are ca formulă algebrică a/b = b/c. Raportul b/c dintre lungimea părții celei mai mari (AC) și a celei mai mici (CB) este numărul de aur Ф (inițiala numelui lui Fidias). Și algebric a = b + c, deci în formula inițială a poate fi înlocuit, iar noua formulă este (b+c)/b = b/c. Împărțind cu b și înlocuind b/c prin Ф, se obține relația 1 + 1/Ф = Ф, care arată că numărul de aur diferă de inversul său prin unitate. Din ultima formulă se deduce ecuația de gradul al doilea ce determină valoarea lui Ф: Ф² – Ф -1 = 0 de unde Ф = (1+5^1/2)/2 = 1,6180339887..., un număr irațional pătratic, aproximat de regulă numai primele trei zecimale. Dacă se cunoaște segmentul AB = a, s. a acestuia se determină prin câtul a/1,618; dacă se dă b, c = b/1,618; dacă de dă c, b = 1,618c. ♦ Străvechiul domeniu al aplicării s. este arhitectura. Egiptenii construiau piramidele, în care aria triunghiului unei fețe era egală cu aria pătratului bazei, pornind de la proporția armonioasă a s. Grecii au învățat-o de la egipteni. Pitagoreicienii cunoșteau, conform tradiției, construirea pentagonului regulat și a pentagramei (pentagonul stelat), figuri în care relațiile s. se găsesc în mai multe ipostaze. „Misterioasele” proprietăți ale pentagramei (multiplicarea sa la infinit, rămânând egală cu ea însăși) au făcut ca aceasta să constituie semnul de recunoaștere al membrilor sectei pitagoricienilor (divulgarea acestor proprietăți, în general, a secretelor 5 era considerată un sacrilegiu). Aprofundarea legilor s. s-a datorat unor Euclid, Proclus, Diadochos, Eudox din Cnidos, Platon (care emite postulatul existenței a numai a cinci poliedre regulate și nu a unui număr nelimitat al acestora ca și în cazul poligoanelor regulate), Claudios Ptolemaios ș.a. Cunoașterea, pe filieră arabă (prin trad. în lb. lat., apoi direct din gr.), a Elementelor lui Euclid a menținut treaz interesul pentru s., și numai printre constructorii goticului ci și printre matematicieni. Dintre aceștia, Leonardo din Pisa (1180-1250) zis și Fibonacci a adus o revelatoare contribuție privind proprietățile numărului Ф, a așa-zisei „creșteri organice”, căci însuși raportul s. Ф (1+5^1/2)/2 reprezintă „pulsația unei creșteri optime (omotetice, prin creșteri succesive) în doi timpi, cu două dimensiuni” (Matila Ghyka), din care rezultă „șirul dublu aditiv” (Florica T. Câmpan) al lui Fibonacci: 1, 1, 2, 3, 5, 8, 13... Șirul lui Fibonacci are proprietatea că fecare termen al său, începând de la al treilea, este suma celor doi termeni precedenți: 2 = 1 + 1; 3 = 1+ 2; 5 = 2 + 3;...; 13 = 5 + 8... Renașterea a înregistrat extinderea principiilor și proprietăților s. la domeniile artei în genere și, cu precădere, la cel al picturii (Luca Pacioli – autorul tratatului De divina proportione, Piero della Francesca, Leonardo da Vinci – cel din urmă descifrând raporturile s., pe care a numit-o pentru prima dată sectio aurea, în proporțiile corpului uman), același moment exploziv al istoriei constituind și începuturile studierii naturii vii în legătură cu s. (Kepler), domeniu nu mai puțin propice pentru deducerea și pe cale experimentală, statistică a creșterii organice (de ex. în botanică). ♦ Dacă sunt credibile și probatoare mărturiile unora dintre autorii anteriori, pitagoreicii stabiliseră o punte de legătură între arhitectură și muzică, prin aceea că construiseră, în Grecia Mare, temple ale căror proporții erau proporțiile (I, 2) muzicale. Ev. med. și Renașterea* au urmat vechile precepte proporționale dar, cu toată aplecarea lor spre simbolica numerică și spre ezoteric, nu au lăsat dovezi sigure asupra aplicării s. în muzică (cel puțin în măsura în care au făcut-o artele plastice). Cercetarea retrospectivă asupra proporțiilor unor fugi* de Bach sau asupra sonatei* clasice lasă să se întrevadă o ordonare a arhitectonicii muzicale în corformitate cu s. Astfel, în cadrul schemei generale dacă: a = întreaga parte (I) de sonată; b = expoziția + dezvoltarea; c = repriza + coda, atunci forma (de sonată) se poate transpune (luând ca unitate o anume valoare* ritmică) în formula algebrică: a (întreaga parte)/ b(expoz.+dezv.) = b(expoz.+dezv.)/c(repr.+coda). Expresia optimă a ordonării secțiunilor față de întreg ca și a secțiunilor între ele, s. poate să nu fie în acest caz un act volițional, ci unul datorat doar instinctului artistic (o paralelă se poate stabili cu experimentul pe diferiți subiecți al lui Fechner, care a demonstrat o foarte largă proporționare instinctivă a figurilor geometrice conform s.). Indubitabil pare faptul că, în urma reafirmării interesului pentru s. în prima parte a sec. 20, Bartók avea să aplice s. și numărul lui Fibonacci în unele structuri orizontale și verticale, ca de ex. în caracteristica acord* major*-minor*. Faptul se datorește, probabil, intensei utilizări în muzica lui Bartók a pentatonicii*, formație ce, datorită „omogenității” intervalelor și a periodicității lor (secunde* mari și terțe* mici), aplicarea s. este legitimă (cf. W. Berger, pp. 12-13). Întregul sistem (II, 2) modal, mai ales în situația tratării sale prin substructuri complementare [v. mod (I, 10)], apt în a supune structura intonațională a unei ordonări prin s. Prima aplicare consecventă a principiului s., se datorește lui W. Berger (Moduri și proporții, 1963) care, luând ca etalon mărimea semitonului* temperat* (celelalte mărimi, tonul*, tonul+semitonul, sunt în fapt multiplii ai celui dintâi), verifică unele structuri „naturale”, dacă nu totalitatea lor, prin s.; suntem mai curând în prezența unei explicitări a structurilor decât în aceea a explicării lor în sensul sistematicii tradiționale, explicitate ce are însă ca rezultat: a) crearea unei constelații de moduri „sintetizate”, cum le-a numit autorul aplicabile în propria-i muzică dar și în aceea a altor compozitori (ex. A. Stroe, în Arcade, 1963), și b) o reafirmare a melodicului (melodia* fiind în general o succesiune de intervale* de tipul s.) care, concretizat aici în formule (I, 3) modale, ordonează spațiul dodecafonic*; această ordonare pe temeiul formulei, deci a unui element mai puțin abstract și nicidecum exterior actului sonor – cum fusese seria* – ține seamă, dimpotrivă, de natura și legitățile inexorabile ale muzicalului. Sin.: număr de aur; proporție divină. Echiv. fr. section d’or; germ. goldener Schnitt; engl. golden section.

RELATIVITÁTE (< fr. {i}) s. f. 1. Faptul de a fi relativ. 2. Proprietate a mărimilor fizice de a depinde de condițiile concrete în care se efectuează măsurarea lor sau de sistemul de referință la care sunt raportate (ex. dependența vitezei unui mobil de mișcarea reperului la care este raportată). Fizica modernă a dezvăluit r. multor mărimi (ex. masa, lungimea, durata), care, în trecut, erau considerate ca având caracter absolut. Principiul r. galileiene a fost enunțat în lucrarea „Dialog asupra celor două sisteme ale lumii” în 1630. ◊ Teoria relativității = teorie a relațiilor dintre spațiu, timp și mișcarea materiei, în care legile fundamentale ale fenomenelor fizice sunt enunțate într-o formă valabilă atât pentru viteze relative mici ale corpurilor cât și (ceea ce îi este caracteristic) pentru viteze relative foarte mari, apropiate de viteza luminii. T.r. cuprinde două părți: t.r. restrânse (sau speciale) și t.r. generale (sau generalizate). În mecanica clasică (newtoniană), spațiul și timpul sunt independente de materie și de mișcarea acesteia, având un caracter absolut; spațiul este omogen și izotrop, fiind lipsit de proprietăți fizice și având numai însușiri geometrice (euclidiene); timpul se scurge în mod uniform. Mișcarea corpurilor este descrisă prin raportarea la sistemele de referință, între care un loc aparte îl ocupă sistemele inerțiale. Potrivit principiului relativității mecanice (sau clasice), enunțat de Galilei, „prin nici o experiență mecanică efectuată în interiorul unui sistem inerțial nu se poate stabili dacă acesta se află se află în stare de repaus sau dacă are o mișcare rectilinie și uniformă”, sau, ceea ce este echivalent, „legile fenomenelor mecanice au aceeași formă în toate sistemele inerțiale”. Din acest principiu rezultă că mișcarea uniformă absolută sau repausul absolut sunt lipsite de semnificație. Mișcarea și repausul au sens numai prin raportarea la sisteme de referință, posedă deci un caracter relativ. În fizica sec. 19 se admitea existența unui mediu elastic, eterul, care constituia substratul propagării undelor electromagnetice (în particular al luminii). Studiile asupra fenomenelor electromagnetice au dus la concluzia că eterul ar reprezenta un sistem de referință imobil și atunci s-a încercat (Michelson, 1881 ș.a.) punerea în evidență a mișcării absolute a Pământului față de el. Rezultatul tuturor experiențelor a fost negativ, confirmând valabilitatea principiului relativității din mecanică și pentru procesele electromagnetice. De asemenea s-a dovedit experimental că viteza undelor electromagnetice în vid nu depinde de viteza sursei și reprezintă, în natură, o viteză maximă care nu poate fi depășită în nici un mod. Aceste fapte au stat la baza creării de către Einstein, în 1905, a t.r. restrânse, numită astfel deoarece nu cuprinde în sfera sa de fenomene și pe cele gravitaționale, menținându-se tot la sistemele de referință inerțiale. Ea se întemeiază pe două principii: principiul relativității, „legile fenomenelor fizice au aceeași formă față de toate sistemele inerțiale” și principiul constanței vitezei luminii, „viteza luminii în vid este aceeași față de toate sistemele inerțiale (ea este o constantă universală)”. Aceste două principii exclud posibilitatea existenței eterului și, în același timp, condus la o serie de concluzii care revoluționează reprezentările noastre tradiționale despre spațiu și timp. Astfel, lungimea unui corp se contractă față de un sistem de referință în raport cu care corpul are o mișcare relativă, iar durata unui fenomen se dilată (timpul se scurge mai încet) față de un sistem de referință în raport cu care sediul fenomenului are o mișcare relativă, deși atât lungimea corpului, cât și durata fenomenului rămân aceleași față de sistemul de referință propriu (legat de ele). Spațiul și timpul capătă deci un caracter relativ, în sensul că ele depind de sistemul inerțial la care sunt raportate; același caracter îl dobândește și simultaneitatea a două evenimente, precum și masa corpurilor. Aceasta din urmă crește o dată cu mărirea vitezei corpului față de sistemul de referință, tinzând către infinit atunci când când viteza relativă se apropie de viteza luminii. O realizare importantă a t.r. restrânse a constituit-o stabilirea interdependenței dintre masa și energia unui corp: variația energiei este egală cu produsul dintre variația masei și pătratul vitezei luminii (cunoscuta relație E = mc²). Această lege a dezvăluit faptul că substanța (materia ponderabilă) conține în sânul său prodigioase rezerve de energie, care pot fi puse în libertate și care de altfel, se folosesc de pe acum prin reacții nucleare. T.r. restrânse a relevat totodată faptul că orice radiație (ex. lumina) are o masă inertă. Elaborarea t.r. restrânse de către Einstein (1908-1916) a pornit de la faptul, constatat experimental, al egalității dintre masele inertă și grea ale unui corp. Pe această bază, Einstein a extins principiul relativității la toate sistemele de referință și la toate fenomenele cunoscute (inclusiv cele gravitaționale): „legile fenomenelor fizice au aceeași formă oricare ar fi sistemul de referință față de care sunt exprimate și starea lui de mișcare”. T.r. restrânse devine în un caz particular al t.r. generale, principiile sale fiind valabile numai local (pe porțiuni ale spațiului suficient de mici), în câmpuri gravifice neglijabile și pentru intervale de timp destul de scurte. T.r. generale duce la concluzia că spațiul, timpul și materia în mișcare se află într-o strânsă interdependență: proprietățile spațiale și temporale ale fenomenelor sunt determinate de distribuția maselor gravitaționale, iar mișcarea acestora este determinată de însușirile spațiului și timpului. Spațiul este descris de o geometrie riemanniană; el este curbat îndeosebi în vecinătatea marilor concentrații de mase. Tot aici timpul este încetinit, iar principiul constanței vitezei luminii este încălcat. Pentru practica de toate zilele, efectele t.r. generale sunt neglijabile. Totuși, consecințele sale au primit strălucite confirmări experimentale. Astfel a fost explicat, prin t.r. generale, avansul continuu al periheliului orbitei planetei Mercur, fapt descoperit încă din sec. 19; a fost determinată curbarea razelor de lumină (provenite de la aștri) atunci când trec prin vecinătatea Soarelui; a fost observată deplasarea spre roșu a liniilor spectrale emise emise de pe o mare masă gravifică; a fost confirmată creșterea masei particulelor rapide în marile acceleratoare; a fost constatată creșterea timpului de viață al mezonilor rapizi în comparație cu cel al mezonilor lenți ș.a. T.r. constituie una dintre cele mai de seamă cuceriri științifice ale sec. 20. Ea a stabilit interdependența dintre proprietățile spațiale și temporale ale materiei în mișcare, și temporale ale materiei în mișcare, relevând unitatea și condiționarea lor reciprocă. 3. (Dr.) Principiul relativității contractelor = principiu în temeiul căruia contractele produc efecte numai între părțile contractante.

DEPISTA, depistez, vb. I. Tranz. A descoperi ceva tăinuit, nedat pe față; a da de urma unui lucru ascuns, a cărui descoperire interesează, prezintă importanță. A depista cazurile de scarlatină.

SÎNGE, (rar) sîngiuri, s. n. 1. Substanță lichidă, de culoare roșie, compusă din plasmă și globule (albe și roșii), care circulă prin artere și vine, asigurînd nutriția și oxigenarea organismului la animalele superioare. În învălmășeala din ce în ce mai strînsă, sîngele curgea ca o ploaie; în curînd se prefăcu în bălți care sclipeau ca rubinuri mari în lumina soarelui. SADOVEANU, O. VII 12. Vărdaru observă că, atunci cînd roșește, obrazul lui Comșa e mai respingător: cicatricele rămîn palide, fiindcă dedesubt nu mai circulă sîngele. C. PETRESCU, Î. II 85. Atunci sîngele cerbului odată a și început a curge gîlgîind și a se răspîndi în toate părțile. CREANGĂ, P. 226. ◊ Sînge roșu (sau arterial) = sîngele din artere încărcat cu oxigen. Sînge negru (sau venos) = sîngele din vine încărcat cu bioxid de carbon. Circulația sîngelui = mișcarea sîngelui în vine și artere. Pierdere (sau scurgere) de sînge = hemoragie. Donator de sînge v. donator. (Impropriu) Animale cu sînge rece = animale (pești, reptile, batracieni și nevertebrate) la care temperatura corpului se schimbă în funcție de temperatura mediului înconjurător. ◊ Loc. adj. De sînge = de culoare roșie. Văzînd înainte-i pîclă de sînge s-a răpezit acasă ș-a izbit cu umăru-n ușă. SADOVEANU, O. A. IV 72. (Despre cărnuri fripte) În sînge = care a rămas puțin crud și își păstrează sîngele. ◊ Loc. adv. Cu lacrimi de sînge v. lacrimă. ◊ Expr. A scuipa (cu) sînge = a avea hemoptizie. A-i lua (sau a-i lăsa) (cuiva) sînge v. lăsa (1). Că doară n-o pica (sau curge) sînge = nu e mare pagubă. ◊ Compuse: sînge-de-nouă-frați (sau sîngele-dracului sau sîngele-zmeului) = rășină de culoare roșie, recoltată din fructele unui arbore din familia palmierilor și care, arzînd, răspîndește un miros plăcut; sîngele-voinicului = plantă agățătoare din familia leguminoaselor, cu flori mari, roșii, violete sau albe, care se cultivă prin parcuri și grădini (Lathyrus odoratus). Mă gîndesc c-ar fi bine s-adun flori. Îmi umplu buzunarul cu maci, maci mulți, cu sîngele-voinicului și albăstrele. SAHIA, N. 24; (cu aluzie la un simbol din mistica creștină) sîngele-domnului = vin. De-abia m-oi mai încălzi oleacă bînd sîngele-domnului. CREANGĂ, P. 258. Săteanul de munte numai rar... cinstește sîngele-domnului. ȘEZ. I 39; (familiar) sînge-de-prună = țuică. 2. (Metaforic, în locuțiuni și expresii în legătură cu anumite stări afective, cu temperamentul, cu caracterul omului) ◊ Loc. adj. și adv. Cu sînge rece v. rece. Cu sînge iute = fără stăpînire; impulsiv, pornit spre mînie. ◊ Expr. A-și păstra sîngele rece v. păstra. A avea sînge în vine = a fi energic. A i se urca (sau a i se sui, a-i năvăli, a-i da etc.) sîngele la cap (în față sau în obraz) = a) a se înroși din cauza unei emoții puternice. Sîngele îi năvăli în față și inima-i bufnea cu grabă în coșul pieptului. SADOVEANU, O. VII 91. Și atunci de sfiiciune mi-iese sîngele-n obraz, Cum nu vine zburătorul ca la pieptul lui să caz? EMINESCU, O. I 80; b) a se înfuria. Se încruntă și tot sîngele îi năvălește în față. SAHIA, N. 53. Și-a prins-o tremurul de ciudă, Și simțea suindu-i sîngele-n obraz. COȘBUC, P. I 252. A nu mai avea o picătură de sînge în obraz = a păli, a se face alb la față (de emoție). Cred că n-am mai avut o picătură de sînge în obraz. CAMIL PETRESCU, U. N. 229. A-i îngheța (cuiva) sîngele în vine sau a îngheța sîngele în cineva = a se speria, a fi cuprins de groază, a înlemni de spaimă. A fierbe (sau a clocoti) sîngele în cineva = a se înfierbînta din cauza mîniei, supărării etc. Simțea că începe să-i clocotească sîngele. REBREANU, I. 81. A-și face (sau a-i face cuiva) sînge rău, a-și pune (sau a pune cuiva) sînge rău la inimă = a (se) supăra foarte tare, a (se) enerva (sau a enerva pe cineva). Nu-ți mai face atîta sînge rău. DUMITRIU, N. 115. Ca să-i puie sînge rău la inimă... au început a porecli pe moș Nichifor și a-i zice: Nichifor Coțcariul... CREANGĂ, P. 136. Oleu, soro, ce-ți mai faci îndată sînge rău? CONTEMPORANUL, V_I 99. De m-ai tăia (sau de ai tăia etc.) n-ar curge (o picătură de) sînge, se spune pentru a exprima în chip hiperbolic starea de adîncă deprimare a cuiva. Săraca inima mea, C-un cuțit de-o ai tăia N-ar curge sînge din ea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 189. 3. (Metaforic, exprimă ideea de obîrșie, p. ext. de progenitură, familie, neam) O mumă iubește fiul, căci este al ei sînge, Căci l-a purtat în sînu-i, căci este viața sa. BOLINTINEANU, O. 202. Cu soldați aleși, pe care cred a-i aduce lesne ca să apere sîngele și patria lor, voi apăra nația mea pînă la cel din urmă suspin. BĂLCESCU, O. II 302. ◊ Legături de sînge = legături de rudenie (apropiată). Frate de sînge = frate de la același tată și de la aceeași mamă. Glasul sîngelui = înclinare firească de dragoste pentru familie. ◊ Loc. adj. De sînge = de neam, de familie. Murise vecinul și lasase de moștenire fiilor și nepoților ura și vrajba de sînge. EMINESCU, N. 3. Cu (sau de) sînge albastru = de neam mare, ales, de familie bună. Ei vor să reprezinte tradiția, noblețea de sînge albastru, vechimea de clasă sau de familie. RALEA, O. 67. ◊ Expr. Sîngele apă nu se face = legăturile de rudenie nu se uită. Nevasta celui bogat de multe ori făcea zile fripte bărbatului, ca să-l poată descotorosi odată de frate-său... – Apoi dă, măi nevastă, sîngele apă nu se face. Dacă nu l-oi ajuta eu, cine să-l ajute? CREANGĂ, P. 38. Deși sîngele apă nu se face și cămeșa e mai aproape decît anteriul, dar nepotul e salba-dracului. NEGRUZZI, S. I 249. A fi de același sînge cu cineva (sau a fi sîngele cuiva) = a fi rudă cu cineva, din aceeași familie cu cineva. A avea (ceva) în sînge = a fi obișnuit (cu ceva); a avea (ceva) înnăscut. A-i intra (cuiva) în sînge v. intra (II 2). ♦ Soi, rasă (la animale). Cal de sînge arab. La CADE. 4. (Metaforic, mai ales în locuțiuni și expresii, exprimă ideea de violență, cruzime, asuprire, exploatare) (Loc. adv.) La sînge = drastic, pînă la distrugere. Pînă la sînge = pînă țîșnește sîngele. Am găsit într-o șaică pe moșneag legat. Și-n cealaltă șaică, pe jupîn Costea, strîns în funii pînă la sînge, cu căluș de rășină-n gură. SADOVEANU, O. A. IV 67. ◊ Expr. A umple de sînge = a bate foarte tare, crunt. Odată, la o nuntă îl umpluse de sînge. REBREANU, I. 21. A suge sîngele cuiva = a chinui, a oprima; a exploata. Dumneata sugi sîngele poporului!... CARAGIALE, O. I 102. ♦ (Exprimă ideea de omor, crimă, p. ext. de luptă sîngeroasă, război) Pe sceptre și steme și tronuri sfărmate, Trufașă tu calcă, și mîndră te-ndreaptă Spre țărmuri de sînge și plîns neudate, Spre țărmuri pe care divina dreptate De veacuri te-așteaptă. NECULUȚĂ, Ț. D. 40. ◊ Expr. Sînge nevinovat, se spune despre cel ucis fără nici o vină. Vărsare de sînge (rar de sîngiuri) = ucidere în masă, măcel. Dreptăți agonisite cu multe și mari vărsări de sîngiuri. PISCUPESCU, O. 15. A vărsa sînge = a omorî. Împăratul Roș avînd inimă haină, nu se mai satură de a vărsa sînge omenesc. CREANGĂ, P. 232. M-am arătat cumplit, rău, vărsînd sîngele multora. NEGRUZZI, S. I 149. A se scălda în sînge sau a se adăpa cu sînge = a omorî (în masă) din cruzime. A fi omul sîngelui sau a fi iubitor (sau dornic, setos) de sînge = a fi crud, ucigaș. A face să curgă sînge = a fi pricina unui război, a unei încăierări sîngeroase. A avea (sau a fi cu) mîinile pătate de sînge = a fi vinovat de o crimă. A-și băga mîna în sînge v. băga (I 1). A primi botezul de sînge = a intra pentru prima dată în luptă (la război). ♦ (Exprimă ideea de efort, de jertfă, de sacrificiu) Eu am luat-o fără drum în sus, Am mărturie urmele-mi de sînge, Mai urc, și-mi vine cîteodată-a plînge, Dar singur duc ce-mi este dat de dus. BENIUC, V. 7. ◊ Expr. A-și da (sau a-și vărsa) sîngele pentru cineva sau ceva = a se jertfi; a suferi sau a-și da viața pentru cineva sau ceva. 5. (Învechit, la pl.) Sînge (1) vărsat prin cruzime, prin omor; p. ext. omoruri, crime. Îmi pare că mă aflu în locuinț-adîncă A unei groazneci iezme, ce sîngiuri o hrănesc. ALEXANDRESCU, M. 94. Îi spală zăbunele Și-i curăță armele... De siropuri ienicerești Și de sîngiuri păgînești. TEODORESCU, P. P. 574. ◊ Omul sîngiurilor = călău, gîde. Fiori de groază coprinseră atunci pe omul sîngiurilor, și... aruncă jos securea. ISPIRESCU, M. V. 8. Oamenii sîngiurilor = tiranii, asupritorii. Cu toate aceste temeiuri de descurajare, sufletu-mi te slăvește încă, înzeită libertate, și deși oamenii sîngiurilor au învelit cu maramă neagră dulce fața ta, crede că va veni ziua fericită, ziua izbîndirii. BĂLCESCU, la ODOBESCU, S. III 495. Orașele s-au întemeiat din nou...copiii robiți întorsu-s-au iarăși.... dar oamenii sîngiurilor nu-ți deteră înapoi volnicia... pămînt al grelelor dureri! și copiilor tăi le-a rămas robia. RUSSO, O. 42. 6. (Popular) Nume dat unei boli a vitelor. Vitele tragace... se bolnăvesc de sînge. ȘEZ. III 147. Cînd vita e bolnavă greu de sînge, poți să-i tai vîrful urechilor... și, curgînd sînge, vita scapă. ib. 147.

inopozabil, ~ă a [At: DEX / Pl: ~i, ~e / E: fr inopposable] 1 (D. un act juridic) Care nu poate fi invocat de alte persoane și în alte cazuri decât cele determinate de lege Si: neopozabil. 2 (D. deget) Care nu are libertate de mișcare față de celelalte degete de la același membru.

MĂGULÍ vb. IV. 1. Tranz. (Învechit) A mîngîia, a alinta. Cuprinzîndu-l în brață, îl sărută și, măgulindu-l cu blîndeațe, cu smerenie, îi zisă. VARLAAM-IOASAF, 117^r/23. ◊ (Glumeț) De voim să ne iubească Prefăcutele femei, Punem să le măgulească Un băț bun, mlădios de tei. PR. DRAM. 327. 2. T r a n z. A satisface pe cineva în mîndria, în orgoliul său ; a flata ; a linguși. Începură ei a-l măguli pre orbu, ceialanți orășăni întrebînd ce-i vor da. HERODOT (1645), 502. Pre acesta dară într-aceasta chip, coada în loc de cap puindu-i amăgulind-o o așezară. CANTEMIR, IST. 106. Și tu voiești să mă măgulești? KOTZEBUE. U. 27^v/13. Nădeajdea a împărăți preste. . . noroade va măguli inima lui cea iubitoare de slavă. BELDIMAN, N. P. II, 52/1. Cu adimeniri viclene auzu-ți măgulesc. NEGRUZZI, S. II, 190. Atențiunea dumitale m-a măgulit foarte. CARAGIALE, O. VII, 501. Adă lozul, să vedem mai bine! zise bărbatul, stăpînindu-și firea, căci încrederea femeii îl măgulea. REBREANU, NUV. 272, cf. id. R. I, 258. Încrederea pe care mi-o arăți mă măgulește și mai mult. CAMIL PETRESCU, T. II, 122. Așezați devreme în rîndul întîi, populînd sala, pentru a măguli vanitatea profesorilor. BRĂESCU, A. 192, cf. ARGHEZI, P. T. 77, GALAN, B. II, 266. Cu atît mai mult e cazul să te măgulească aprecierea lui. V. ROM. septembrie 1955, 92. ◊ A b s o l. Pe din față măgulește, Pe din dos te otrăvește, se zice despre cei fățarnici. Cf. ZANNE, P. II, 134. 3. R e f l. și (învechit) tranz. A (se) încînta ; a (se) amăgi. Pre mulți au măgulit lîngă sine. SIMION DASC., LET. 236. Dusu-o-au și la împărăteasa sa împăratul. . . ca să o măgulească să o întoarcă. DOFOFTEI, V. S. septembrie 19^v/30, cf. octombrie 91^v/31, noiembrie 98^v/29. El nu știe că nu trebui a să măguli cu această nădejde (a. 1750-1780). GCR II, 83/37. Și pre Cnimoi îl măguleaște, cu fealiuri de chipuri trăgîndu-l. AETHIOPICA, 6^r/6. Romanii. . . măgulesc pre femei și încep a le răpi. BELDIMAN, N. P. I, 15/9, cf. id. E. 64/35. Cu aceste nădejdi măgulindu-să, s-au culcat în crevatul său. DRĂGHICI, R. 71/10, cf. 147/29. Să stai cu turcii, fără a te măguli însă că vei dobîndi ceva. BĂLCESCU, ap. GHICA, A. 598. Nu te mai măguli cu o nădejde ce niciodată nu se poate împlini. NEGRUZZI, S. I, 25. Și. . . eu care m-am măgulit un moment că am vocațiune de autor. GANE, N. III, 154, cf. OȚETEA, T. V. 180. – Prez. ind.: măgulesc. – Și: (învechit) amăgulí vb. IV. – Din V. sl. магоулити сѧ.

SUB prep. 1) (exprimă un raport spațial, indicând poziția de mai jos de ceva sau de cineva) Șade sub copac. 2) (exprimă un raport temporal, indicând perioada de timp în decursul căreia are loc ceva sau momentul apropiat) În timpul; pe vremea; înspre; către. Au ajuns sub seară. 3) (exprimă un raport cauzal, uneori cu o nuanță temporală sau locală) Din cauza; de. Pietrele s-au sfărâmat sub loviturile valurilor. 4) (exprimă un raport modal, indicând o anumită situație sau inferioritatea unei caracteristici) Lucrarea a fost scrisă sub conducerea șefului. Articolul este scris sub nivel. ◊ Sub pretext (sau motiv) indicând un fals motiv. Sub ochii cuiva în prezența cuiva; de față cu cineva. Sub nici un cuvânt (sau chip, motiv) cu nici un preț; nici într-un caz. Sub semnătură având semnătura cuiva; fiind semnat de cineva. A trece sub tăcere a nu spune ceva; a tăinui. A ține sub strajă a păzi; a ține arestat. A ține sub cheie (sau sub lacăt) a ține închis, încuiat. Sub auspiciile cuiva sub protecția, sub patronajul cuiva. Sub așteptări la un nivel mai scăzut decât era de așteptat. Sub lozinca având ca deviză. Sub titlu de având titlul. /<lat. subtus

MĂRTURISÍRE (< mărturisi) s. f. 1. Acțiunea de a (se) mărturisi și rezultatul ei; confesiune. 2. (Dr.) a) Declarație făcută de o persoană în fața unui organ de jurisdicție sau de urmărire penală despre faptele pe care le-a săvârșit; b) Mijloc de probă în procesul civil constând în recunoașterea, de către una din părți, a faptelor sau împrejurărilor pe care cealaltă parte își întemeiază pretențiile sau apărările, recunoaștere de natură a produce efecte juridice împotriva autorului ei. M. poate fi judiciară (când este făcută în fața judecătorului, în cadrul procesului în care urmează a fi folosită ca probă) sau extrajudiciară (în celelalte cazuri); aceasta din urmă este admisibilă ca probă numai în cazurile în care este admisibilă și și proba cu martori. M. judiciară poate fi spontană sau poate fi provocată prin interogatoriul luat părții în instanța civilă. M. este simplă când conține o recunoaștere deplină, fără rezerve, a faptelor; este calificată când i se adaugă afirmarea unor fapte concomitente celui recunoscut, de natură a-i schimba acestuia semnificația juridică; este complexă când recunoașterii i se adaugă fapte sau împrejurări juridice ale faptului recunoscut. M. simplă și cea calificată sunt indivizibile, dar cea complexă poate fi scindată, reținându-se faptul recunoscut, dar împrejurarea ulterioară trebuie să fie dovedită (și) cu alte probe. Puterea doveditoare a m. este lăsată la aprecierea judecătorului. 3. Destăinuire, confidență. 4. (REL.) Spovedanie.

alterație (alterare), modificare, de obicei temporară, a unei stări „date”: 1. În ritmica notației (III) mensurale, prin a. se dubla valoarea (1, 3) notei (v. prolatio (2)). 2. În formulările melodice de tip monodic*, a. modifică starea diatonică*, prin apariția unor trepte* urcate sau coborâte față de scara obișnuită a modului*. A. dă naștere așa-numitelor moduri cromatice*, dar poate fi și pasageră, caz în care treptele* modului sunt mobile (când cromatice, când diatonice). Așa-numitul „cromatism de alunecare” ia naștere din a. cromatică a treptelor alăturate. 3. În armonie (III, 1), a. modifică cromatic notele constitutive ale unui acord* (de obicei se consideră a. reale numai fundamentala* și cvinta acordului) (ex.) A., ca element de grafie, trebuie înțeleasă în respectivul context armonic, căci, prin modificarea elementelor acordului, structura armonică se complică până la echivoc și iau naștere situații de enarmonie (2), ce contribuie la realizarea unor modulații* îndepărtate. Semne de a., semne așezate pe portativ*, înaintea notei*, care își modifică înălțimea cu un semiton* cromatic. Aceste semne, ce sunt diezul* (și dublu-diezul), bemolul* (și dublu-bemolul), apar pe parcursul discursului și au un efect limitat în cadrul aceleiași octave* și a aceleiași voci (2) (schimbarea unuia dintre aceste elemente implică rescrierea semnului). Becarul* are nu numai menirea de a anula diezul sau bemolul ci și de a realiza o a., de ex.: un si bemol constitutiv (într-un mod* mixolidic pe do), modificat printr-un becar, reprezintă o cromatizare superioară; în basul cifrat*, în locul becarului se menționa în asemenea situații un diez.

CAPTAȚIE (< capta) s. f. 1. (PSIH.) Atitudine posesivă exclusivă și agresivă față de obiecte sau persoane agreate. Se manifestă la copii mici, în atitudinile mamelor posesive și hiperprotectoare, în cazuri nevrotice (capricii, gelozie, etc.). 2. (Dr.) Încercare de a cîștiga bunăvoința unei persoane pentru a o determina să facă anumite liberalități testamentare, fie în favoarea proprie, fie în beneficiul altor persoane.

ADERENȚĂ În sintaxa românească, termen folosit pentru legarea determinanților de regent în absența unor mărci formale de subordonare, deci fără ca determinanții să suporte constrângerile formale impuse de regent. Se vorbește, de ex., de aderența adverbului în relația lui cu regentul, explicabilă prin natura neflexibilă a clasei adverbului, dar și prin relația sintactică mai puțin strânsă față de regent (adverbul aparține circumstanțialelor*, determinanți adesea facultativi*). Aderența se deosebește de acord* și de recțiune*, în cazul cărora subordonarea se manifestă prin restricții formale. G.P.D.

oblic, ~ă [At: AMFILOHIE, E. 140/15 / V: (îvr) ~cfă / Pl: ~ici, ~ice / E: lat obliquus, fr oblique] 1 a Înclinat față de o dreaptă sau față de un plan. 2 a (D. cilindri și prisme) Care are generatoarele, respectiv muchiile, înclinate față de bază. 3 a (D. conuri și piramide) Cu dreapta care unește vârful cu centrul bazei înclinată față de bază. 4 a (D. ochi) Cu colțurile exterioare ridicate spre tâmple Si: codat. 5 a (Fig; d. priviri) Bănuitor. 6 a (Fig; d. priviri) Pieziș. 7 a (Grm; îs) Caz ~ Nume dat uneori în gramatica română cazurilor genitiv și dativ, iar în gramatica altor limbi, în mod curent, tuturor cazurilor, în afară de nominativ și vocativ. 8 sf (Gmt) Dreaptă care face un unghi diferit de 0° sau de 90° față de altă dreaptă sau de alt unghi.

ba adv. 1 (fam.) În nici un caz, nicidecum. ♢ (negînd fraza întreagă) Ți-e sete? – Ba! ♢ (în interog.; urmînd după un vb. afirm., pune în fața celui chestionat o alternativă) Mănînci ori ba? – Ba! ♢ (arată că ceva poate fi și altfel decît s-a spus înainte) E lung pămîntul, ba e lat (COȘB.). ♢ Expr. Ca mai ba! sau nici (cam) mai ba!, nici ba! = nici nu poate fi vorba! nici pomeneală! A doua zi, Nică Oșlobanu ca mai ba să deie pe la școală (CR.). A zice ba = a) a se opune, a se împotrivi. Nu zi ba, de te-oi cuprinde, Nime-n lume nu ne vede (EMIN.); b) a refuza. Nu accept să zici ba. (A nu zice sau a nu spune) nici da, nici ba = a nu se pronunța (într-o problemă), a nu spune nimic. Da sau ba? = răspunde clar! Ba una, ba alta = multe și de toate. La soare te poți uita, dar la dînsa (sau la dînsul) ba v. soare. Vodă da (sau vrea) (și sau iar, dar) Hîncu ba v. vodă. ♢ Nici vorbă!, nici pomeneală! Bătu o dată. Dar ca să răspunză cineva, ba (ISP.). 2 (exprimă opoz. față de ideea din prop. anterioară; de obicei cu reluarea vb.) Nu vreau să merg. – Ba vrei! ♢ (întărind pe „nu”) Mă duc la film. – Ba n-ai să te duci! ♢ (întărind pe „da” prin care se răspunde la o prop. interog.-neg. sau se rectifică ideea din prop. neg. anterioară) N-ai voie. – Ba da, am. N-ai bani? – Ba da, am. 3 (arată o gradație, de obicei întărind adv. sau loc. adv. „încă”, „chiar”, „unde mai pui că...” etc.) Mai mult, în plus, pe deasupra. Ba să vezi... posteritatea este încă și mai dreaptă (EMIN.). ♢ Loc.conj. Ba și (sau chiar) = a) chiar și; b) încă și. 4 (în corelație cu el însuși, avînd rol de conj. disj.) Sau... sau; cînd... cînd; acum... acum; aci... aci. Îmi plutea pe dinainte cu al timpului amestic Ba un soare, ba un rege, ba alt animal domestic (EMIN.). ♢ Expr. Ba e albă, ba e neagră (sau ba e laie, ba e bălaie) = a) nu știi ce să mai crezi; b) se contrazice singur. Ba ceea..., ba ceea... v. cela. (Ba) că(-i) teacă, (ba) că(-i) pungă v. teacă. Ba (că) (e) tunsă, ba (că) (e) rasă sau c-o fi tunsă, c-o fi rasă v. tuns. 5 Expr. (cu slăbirea ideii de opoz.) Ba bine că nu! = sigur că da! evident! se-nțelege! Ba că chiar! = (iron.) n-ai prea nimerit-o! Ba asta-i vorbă! = nicidecum! deloc! nici nu mă gîndesc! Ba că bine zici! = a) este o idee bună; b) ai dreptate! Ba (nu) zău sau nu zău v. zău. • /<bg., ucr. ба, pol., srb. ba.

CIRCUMSTANȚIAL s. n. (< adj. circumstanțial, -ă, cf. fr. circonstanciel): complement care arată împrejurarea în care se desfășoară acțiunea exprimată de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerată de o interjecție predicativă precum și circumstanța în care există o însușire exprimată de un adjectiv sau o caracteristică exprimată de un adverb. ◊ ~ de loc: c. care arată locul de desfășurare a unei acțiuni (cu diversele lui nuanțe: punctul de plecare în spațiu, limita în spațiu, direcția în spațiu, spațiul străbătut etc.) exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerate de o interjecție predicativă. Este exprimat prin substantive, prin pronume sau prin numerale (de obicei cu prepoziții sau cu locuțiuni prepoziționale) în cazurile genitiv, dativ și mai ales acuzativ, prin adverbe de loc cu sau fără prepoziții și prin locuțiuni adverbiale de loc. Răspunde la întrebările unde?, de unde?, până unde?, încotro? și pe unde?: „Grigorescu umbla vara prin munți” (A. Vlahuță); „...o veste învechită... ne-a întors gândurile îndărăt” (Cezar Petrescu); „Ies din scorburi jderii și mâțele sălbatice” (M. Sadoveanu); „Mircea s-a grăbit spre Argeș!” (E. Camilar); „Nu-i mai mult decât de-o fugă / Până-n deal” (G. Coșbuc); „...și l-am privit până s-au aprins deasupra lui stelele” (Z. Stancu); „La noi sunt codri verzi de brad” (O. Goga): „Călătorul străin se așază jos lângă cei doi” (Ion Creangă); „Undeva, în urmă, în zare, se vedeau dealurile ondulate” (Z. Stancu); „Înspre apus, cătră munții cei mari, dincolo de păduri de fag și brad, înalbăstreau pâcle” (M. Sadoveanu); „Așterne-te drumului / Ca și floarea câmpului” (Folclor). ◊ ~ de timp (temporal): c. care arată timpul de desfășurare a unei acțiuni (cu diversele lui nuanțe: momentul, epoca, punctul de plecare în timp, limita în timp, răstimpul, durata, frecvența etc.) exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerate de o interjecție predicativă. Este exprimat prin substantive, prin pronume sau prin numerale (de obicei cu prepoziții sau cu locuțiuni prepoziționale) în cazurile genitiv și acuzativ (mai ales), prin adverbe de timp cu sau fără prepoziții, prin locuțiuni adverbiale de timp și prin verbe la infinitiv (precedate de prepoziția până sau de locuțiunea prepozițională înainte de) și la gerunziu. Răspunde la întrebările când?, de când?, până când?, pe când?, pentru când? și cât timp?: „Spre miezul nopții se-ntoarce acasă” (M. Eminescu); „Când mă deșteptai, soarele pășise de mult peste meridiană...” (C. Hogaș); „Pe ulița pustie sună când și când... călcâile vreunui trecător grăbit” (Em. Gârleanu); „Azi-dimineață, neavând treabă, mă scobor la gârlă” (I. Al. Brătescu-Voinești); „...dacă deci nici de astă dată Moromete nu va sta cinstit de vorbă, niciodată nu-i va mai da bună ziua” (M. Preda); „Tămădăienii... au dat roată... zile și luni întregi, împrejurul falnicilor dropioi” (Al. Odobescu); „Tu ai venit înaintea noastră, iar el a venit după noi”; „Ca s-arăt la bătrânețe / Ce-am putut la tinerețe” (Folclor); „Ichim șovăi îndelung înainte de a spune” (Camil Petrescu); „Că doar nu samăn eu grâu de ieri, de alaltăieri” (Ion Creangă); „...până a nu se revărsa bine de zori, el era purces la vânătoare” (Al. Odobescu); „Vorbind, trecu lângă stâlpul de brad” (L. Rebreanu). ◊ ~ de mod (modal): c. care arată modul de desfășurare a unei acțiuni (cu diversele lui nuanțe: modalitatea propriu-zisă, comparația, măsura sau cantitatea, progresia etc.) exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerate de o interjecție predicativă, modul de prezentare al unei însușiri exprimate de adjectivul determinat sau al unei caracteristici exprimate de adverbul determinat. Este exprimat prin substantive, prin pronume sau prin numerale (cu prepoziții sau cu locuțiuni prepoziționale) în cazurile dativ și acuzativ (mai ales), prin adverbe și locuțiuni adverbiale de mod, prin verbe la modurile infinitiv (precedate de prepoziția fără) și gerunziu și prin interjecții. Răspunde la întrebările cum?, în ce fel?, în ce chip?, în ce mod? și cât?: „Nori atârnați ca niște perdele de cer, își târau capetele pe pământ, împrăștiindu-se... într-o bură de ploaie măruntă” (Em. Gârleanu); „Cântau un cântec simplu ca pământul” (N. Labiș); „Ei nu vor mai ieși cu drag / Să-i iau cu mine-n șa pe rând” (G. Coșbuc); „Și punând mâna pe condei, scrie bățos și apăsat” (I. Al. Brătescu-Voinești); „...omul, mirosind a ploaie ș-a paie umede, le mărturisi îngrijorările lui” (M. Sadoveanu); „Visul său se-nfiripează și se-ntinde vulturește” (M. Eminescu); „Ciobanul intră cu sfială. Abia călca...” (P. Ispirescu); „În dosul șurii era o livadă mărișoară... tăiată în două de o cărare” (L. Rebreanu); „Uneori făcea fi, fi, fi, tiha! tiha! tiha! chiau! chiau! chiau! clings!” (I. Al. Brătescu-Voinești); „...și începu să sune dintr-însa ca prepelițele” (D. Zamfirescu); „Se așezară fără a mai întreba ceva” (E. Barbu); „Și începe să-nsemne cu ghiotura greșelile pe o draniță” (Ion Creangă); „Singure vrăbiile, care zboară puțin, s-au vârât printre grinzi și țigle” (T. Arghezi); „Te iubesc atât de mult” (M. Eminescu); „...de urgență să satisfaceți, conform legii, justele reclamațiuni ale doamnei directoare” (I. L. Caragiale); „Trebuie să te faci om al nevoii, ca noi” (D. Zamfirescu). ◊ ~ de cauză (cauzal): c. care arată cauza desfășurării unei acțiuni (exprimată de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerată de o interjecție predicativă) sau cauza existenței unei însușiri exprimate de un adjectiv. Este exprimat prin substantive, adjective, pronume sau numerale (cu prepoziție sau cu locuțiune prepozițională) în cazurile genitiv, dativ și acuzativ, prin locuțiuni adverbiale de cauză și prin verbe la modul gerunziu. Răspunde la întrebările din ce cauză?, din ce pricină?: „Freamătă codrii de vuietul apelor” (A. Vlahuță); „Din pricina dogoarei, mlaștinile sunt uscate peste tot” (Em. Gârleanu); „Sângeră boturile vitelor căutând rădăcini” (Z. Stancu); „... la Vadu-Vechi, oamenii... din prostie... s-au unit în jurul lui Iosub Prisăcarul” (V. Em. Galan); „Datorită ploii, n-am putut ieși din casă”; „Lupului îl scăpărau ochii de flămând.” (Ion Creangă); „Alții spuneau că din pricina ei se fac atâtea jertfe” (idem); „N-a putut vorbi din cauza celor trei”; „De-aceea, doamnă, te-am ruga / Să nu mai plângi” (G. Coșbuc). ◊ ~ de scop (final): c. care arată scopul desfășurării unei acțiuni exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerată de o interjecție predicativă. Este exprimat prin substantive (cu prepoziții sau cu locuțiuni prepoziționale) în cazurile genitiv și acuzativ, prin locuțiuni adverbiale de scop și prin verbe la modurile infinitiv (precedat de prepozițiile pentru și spre) sau supin. Răspunde la întrebările cu ce scop? și în ce scop?: „Se pregătea în vederea obținerii diplomei”; „... și porni în călătorie spre a-și găsi bărbatul” (P. Ispirescu); „La curte se făcuse mare pregătire pentru ospățul acesta” (C. Negruzzi); „Tocmai atunci veneau după apă... fetele lui Keleu” (Al. Odobescu); „De ce nu voi pentru nume, pentru glorie să scriu?” (M. Eminescu); „Când punea mama oalele la prins, eu... și începeam a linchi groșciorul...” (Ion Creangă); „Pentru aceea s-au deplasat acolo”. ◊ ~ de consecință (consecutiv): c. care arată consecința unei acțiuni exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală sau a intensificării unei însușiri exprimate de un adjectiv. Este exprimat printr-un substantiv în acuzativ, cu prepozițiile de sau la sau printr-un verb la modul supin. Răspunde la întrebarea care e consecința faptului că?: „Tânărul cânta de minune”; „Omul ăsta mânca de speriat”; „Studentul o iubea la nebunie”; „Era frumoasă de invidiat”. ◊ ~ de condiție (condițional): c. care arată condiția de care depinde realizarea unei acțiuni exprimate printr-un verb sau printr-o locuțiune verbală. Este exprimat printr-un substantiv, pronume sau numeral în cazurile genitiv și acuzativ, precedat de locuțiuni prepoziționale, printr-un verb la gerunziu sau printr-un adverb de mod cu sens condițional. Răspunde la întrebările cu ce condiție? și în ce situație?: „Domnule, în caz de mobilizare vă rugăm a vă prezenta în termen de 48 de ore” (Cezar Petrescu); „În locul spătarului Ghica, eu nu-ți trăgeam palme” (Camil Petrescu); „Dar trăind și nemurind, te-oi sluji eu, măi badeo!” (Ion Creangă); „Altul, în locul lui, ar fi murit” (Folclor); „Imediat să părăsești primăria, altfel te arestez” (L. Rebreanu). ◊ ~ de concesie (concesiv): c. care arată împrejurarea care ar fi putut împiedica realizarea unei acțiuni exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală sau existența unei însușiri exprimate de un adjectiv, dar care nu a împiedicat-o. Este exprimat prin substantive, pronume sau numerale în cazurile genitiv și acuzativ, cu prepoziții sau cu locuțiuni prepoziționale, sau prin verbe la modurile gerunziu (precedat uneori de adverbele chiar și nici) și infinitiv (precedat de prepoziția fără). Răspunde la întrebarea în ciuda cărui fapt?: „Împotriva obiceiului său, Lăpușneanul... era îmbrăcat cu toată pompa domnească” (C. Negruzzi); „...cu toată sărăcia, Humă nu muncea la nimeni cu ziua” (M. Preda); „...în ciuda mâniei, ochii ei rămâneau mari și curați” (idem); „...îi sărută și le dă ghes, în pofida mamei” (G. Călinescu); „...cu toate astea, el era Budulea Taichii” (I. Slavici); „...acest chip, fără a fi frumos, are un farmec deosebit” (I. Al. Brătescu-Voinești); „...țăranii noștri, robotind mai rău ca robii, nu ajung să-și câștige nici măcar mâncarea omenească” (L. Rebreanu). ◊ ~ instrumental: c. care arată instrumentul sau mijlocul prin care se realizează acțiunea exprimată de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerată de o interjecție predicativă. Este exprimat prin substantive, pronume sau numerale în cazurile genitiv, dativ și acuzativ (precedate de prepoziții sau de locuțiuni prepoziționale) sau prin verbe la gerunziu. Răspunde la întrebările cu ce?, prin cine? și prin intermediul cui?: „Prin intermediul colegilor am ajuns până la el.”; „Datorită unor foi de învelit marfa... am descoperit versiunea cea bună” (M. Sadoveanu); „Iar el zvrr! cu o scurtătură în urma noastră” (Ion Creangă); „Grație ei i-a revenit inspirația poetică” (L. Rebreanu); „Iradiind asupra lumii valuri neîntrerupte de poezie și mister, ea (luna) îi schimbă fundamental înfățișarea” (Geo Bogza). ◊ ~ sociativ: c. care arată cine sau ce însoțește subiectul în realizarea acțiunii exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerate de o interjecție predicativă. Este exprimat prin substantive, pronume sau numerale în cazul acuzativ, precedate de prepoziții și locuțiuni prepoziționale. Răspunde la întrebările cu cine?, cu ce?, împreună cu cine?, împreună cu ce?: „Ba și pe la scăldat am tras o raită cu prietenul meu Chiriac” (Ion Creangă); „Poftim, om bun, de-i ospăta împreună cu noi” (idem); „A intrat în războiul de front... dimpreună cu ceilalți” (T. Arghezi); „...el a trecut cu plugul pe la noi” (G. Coșbuc). ◊ ~ opozițional: c. care arată obiectul sau acțiunea ce se opune conținutului exprimat de subiect, de complement sau de predicat. Este exprimat prin substantive, pronume sau numerale în cazurile genitiv și acuzativ, precedate de locuțiunile prepoziționale în locul și în loc de sau printr-un verb la infinitiv precedat de locuțiunea prepozițională în loc de. Răspunde la întrebările în loc de cine?, în locul cui?, în loc de ce?. „Pe pieptul tânăr el și-a pus /Altiță-n loc de-aramă” (G. Coșbuc); „În locul lui se trimise un alt sergent” (T. Arghezi); „...mi-e teamă că, în loc de a avea un sprijin, aș avea o piedică” (L. Rebreanu). ◊ ~ cumulativ: c. care arată cui i se adaugă cele exprimate de subiect, de complement sau de predicat. Este exprimat prin substantive, pronume sau numerale în cazurile genitiv și acuzativ, precedate de prepozițiile decât și pe lângă, de locuțiunile prepoziționale în afara și (în) afară de sau prin locuțiunile adverbiale de cumul pe lângă asta, (în) afară de asta și plus de asta. Răspunde la întrebările pe lângă cine?, pe lângă ce?, în afara cui? și în afară de ce?: „...pe lângă celelalte, mai dăruiai arșice și condeie de fier noi” (B. Șt. Delavrancea); „Citeam și alte cărți decât acestea”; „În afara priceperii, mai trebuie și putere de muncă”; „În afară de Pascalopol și Otilia, pe bancheta din fața lor ședea ghemuit și moș Costache” (G. Călinescu); „E bună și harnică; afară de asta, îi place să citească”. ◊ ~ de relație: c. care arată obiectul sau faptul la care se limitează acțiunea exprimată de un verb sau de o locuțiune verbală sau calitatea exprimată de un adjectiv. Este exprimat prin substantive sau pronume în cazurile genitiv și acuzativ (precedate de prepoziții sau de locuțiuni prepoziționale) sau prin verbe la supin. Răspunde la întrebările în legătură cu ce?, în ce privință?, în privința cui?, relativ la ce?: „...întrecea mai pe toți băieții și din carte, dar și din nebunii” (Ion Creangă); „Cântecelul dascălului... este în privința regulelor prozodice, cu mult mai prejos” (Al. Odobescu); „Despre mine cu atât mai bine, măi Chirică” (Ion Creangă); „Și după dumneavoastră, ce e libertatea?” (Titus Popovici); „Nu fi zgârcit... dar nici scump la târâțe și ieftin la făină” (C. Negruzzi); „Cu privire la întrebuințarea banilor, oamenii se împărțeau în tabere” (M. Sadoveanu); „De citit a citit, dar n-a reținut mare lucru”. ◊ ~ de excepție: c. care arată obiectul sau faptul ce reprezintă o excepție față de subiect, de complement, de atribut sau de numele predicativ. Este exprimat prin substantive, pronume sau numerale în cazurile genitiv și acuzativ, precedate de prepoziția decât sau de locuțiunile prepoziționale în afara, (în) afară de și cu excepția, sau prin adverbe precedate de locuțiunea prepozițională în afară de. Răspunde la întrebările cu exepția cui?, în afara cui? și în afară de ce?: „Ținea mânele tinerei dame strânse întru ale sale cu o familiaritate neiertată altui decât unui bărbat” (C. Negruzzi); „Altcineva decât mine ar fi găsit tovărășia veselă” (G. Galaction); „Adusese aproape toate lucrurile, cu excepția tablourilor”; „În afară de aceștia, eu n-am mai văzut pe nimeni”; „Te aștept oricând în afară de mâine”.

Moșia, moșie – foncția, foncție – sînt cuvintele polițaiului Pristanda din O scrisoare pierdută (act. I, sc. 2). Rămas singur, după discuția cu „conu Fănică” (prefectul Tipătescu), eroul lui Caragiale își analizează situația și face o comparație: „(Grea misie, misia de polițai... Sătulul nu crede în ăl flămînd... De-o pildă, conul Fănică: moșia, moșie, foncția, foncție, coana Joițica, coana Joițica: trai, neneco... Da eu, unde? famelie mare, renumerație după buget mică.” Expresia se aplică în cazuri similare. Unei persoane cu o situație materială frumoasă, dar cu un caracter urît, manifestînd nepăsare sau chiar aroganță față de cei din jur, i se pot adresa vorbele lui Pristanda: „Ce-i pasă? Moșia-moșie, foncția-foncție!” LIT.

OBLIC, -Ă, oblici, -ce, adj. 1. Înclinat față de o dreaptă sau față de un plan; pieziș, plecat, aplecat. ♦ (Substantivat, f.) Dreaptă care face un unghi diferit de 0° sau de 90° cu o altă dreaptă sau cu un plan. ♦ (Despre cilindri și prisme) Care are generatoarele (respectiv muchiile) înclinate față de bază; (despre conuri și piramide) cu dreapta care unește vârful cu centrul bazei înclinată față de bază. ♦ (Despre ochi) Cu colțurile exterioare ridicate spre tâmple; codat. ♦ Fig. (Despre priviri) Bănuitor, iscoditor. 2. (Lingv.; în sintagma) Caz oblic = nume dat uneori în gramatica română cazurilor genitiv și dativ, iar în gramatica altor limbi, în mod curent, tuturor cazurilor, cu excepția nominativului și a vocativului. – Din lat. obliquus, fr. oblique.

OBLIC, -Ă, oblici, -ce, adj. 1. Înclinat față de o dreaptă sau față de un plan; pieziș, plecat, aplecat. ♦ (Substantivat, f.) Linie care, în raport cu alta sau cu un plan face un unghi diferit de nouăzeci sau de o sută optzeci de grade. ♦ (Despre cilindri și prisme) Care are generatoarele (respectiv muchiile) înclinate față de bază; (despre conuri și piramide) cu dreapta care unește vârful cu centrul bazei înclinată față de bază. ♦ (Despre ochi) Cu colțurile exterioare ridicate spre tâmple; codat. ♦ Fig. (Despre priviri) Bănuitor, iscoditor. 2. (Lingv.; în sintagma) Caz oblic = nume dat uneori în gramatica română cazurilor genitiv și dativ, iar în gramatica altor limbi, în mod curent, tuturor cazurilor, cu excepția nominativului și a vocativului. – Din lat. obliquus, fr. oblique.

TEREN, terenuri, s. n. 1. Întindere de pămînt. În orice caz, vom avea nevoie de teren pentru construcții, birouri, magazii, cisterne. C. PETRESCU, R. DR. 200. ◊ Loc. adv. Pe teren = la fața locului, la locul de producție (nu în birou). Astăzi am fost pe teren, pe la brigăzi. MIHALE, O. 289. ◊ Expr. A sonda (sau a pipăi) terenul = a observa cu atenție situația, împrejurările, condițiile înainte de a întreprinde ceva; a se informa. Între timp voi pipăi terenul să aflu toate prețurile din județ și să văd dacă nu putem provoca o concurență. C. PETRESCU, R. DR. 212. A cîștiga teren = a progresa puțin cîte puțin într-o acțiune; a-și consolida poziția. A părăsi terenul = a părăsi un cîmp de acțiune, a ceda, a se da bătut. Vrei să pleci, prietene Mirel? Aceasta înseamnă că n-ai de fel fler de gazetar. Părăsești terenul tocmai cînd ceaiul dansant... începe să fie mai interesant. C. PETRESCU, C. V. 189. A pregăti terenul v. pregăti. A pierde teren v. pierde. ◊ (Urmat de determinări care arată calități sau proprietăți ale solului) Dumneata ai înstrăinat pămînt pentru plugărie; cei ce l-au cumpărat, cumpărau teren petrolifer, știind că acolo se află păcură. C. PETRESCU, A. 333. ◊ (Urmat de determinări care arată destinația) Teren sportiv. ♦ Solul privit din punct de vedere geologic, geografic etc. Accidente de teren. ▭ Acestea sînt formațiunile sedimentare ale terenurilor paleozoice și secundare. I. IONESCU, M. 49. ♦ Loc, regiune. Nu cunosc terenul și am nevoie de o călăuză. REBREANU, P. S. 57. 2. Fig. Cîmp, domeniu de activitate, de preocupări; poziție pe care se situează cineva. Toți cîți au scris despre criticile mele, deși se deosibesc de mine în unele privinți, stau însă mai toți pe același teren modern științific ca și mine. GHEREA, ST. CR. II 9.

spate sn [At: ANON. CAR. / Pl: ~, (reg) ~turi / E: ml spatha] 1 (Îvp; lpl cu valoare de singular) Partea posterioară a corpului omenesc corespunzătoare regiunii dorsale a coloanei vertebrale, cuprinsă între gât și regiunea lombară Si: spinare (1), (îvp) spată¹ (3), (înv; fam) cârcă (2). 2 (Îla) Lat în ~ Cu umeri largi Si: voinic, spătos. 3 (Îlav) Din (sau de la, de după, îvr, după) ~ Din (spre) partea opusă feței cuiva Si: dindărăt, dinapoi, din urmă. 4-5 (Îlpp; îlav) În, la sau pe la ~(le) … În partea opusă feței Si: înapoi(a), îndărăt(ul). 6-7 (Îal) La o oarecare distanță în urma cuiva Si: înapoi(a), îndărătul. 8 (Îlav) În ~ În partea opusă feței Si: înapoi, îndărăt. 9 (De obicei construit cu verbe ca „a lua”, „a aduce”, „a purta”; indică modul de purtare a poverilor; îlav) În (sau la) ~ Sprijinit pe umeri sau pe toată partea dorsală a corpului Si: în spinare (2), (pop) în cârcă (3), (înv) în spete. 10 (Îlav) Pe la ~ Prin partea opusă feței. 11 (Fig; îlav; șîf în ~) Fără să fie de față. 12 (Fig; îlav; șîf în ~) Pe ascuns. 13 (Îlav) Pe ~ Spre partea dinapoi a corpului Si: înapoi, îndărăt. 14 (Îal) Către ceafă Si: înapoi, îndărăt. 15 (Îljv) Pe ~ (Întins) cu fața în sus. 16 (De obicei construit cu verbe ca „a pune”, „a ține”, „a sta”, „a se plimba” etc.; indică un mod de relaxare, o atitudine de meditație sau de încordare; îlav) (Cu) mâinile (sau cu palmele) la ~ Cu mâinile încrucișate pe porțiunea lombară a spatelui (1). 17-18 (Îlav; îlpp) În (sau pe) spate (ori în ~le cuiva) În obligativitate (a cuiva). 19-20 (Îal) În atenție (sau în atenția cuiva). 21-22 (Îal) În sarcină (sau în sarcina cuiva). 23-24 (Îal) În grijă (sau în grija cuiva). 25-26 (Îal) În socoteală (sau pe socoteala cuiva). 27 (Îlpp) Din ~le Din urma... 28 (Îe) A întoarce (sau a arăta) ~le, (îvr) a da ~le A pleca brusc de undeva Si: (îvr) a pune spete. 29 (Îae) A se îndepărta în mod ostentativ și nepoliticos de lângă cineva Si: (îvr) a pune spete. 30 (Îae) A nu mai vrea să știe (de cineva sau de ceva) Si: (îvr) a pune spete. 31 (Îvp; îe) A pune (sau a da, a așeza) la (ori după) ~ A nesocoti. 32 (Îvp; îae) A uita. 33 (Pop; îe) A fi cu frica (sau cu gheața) în ~ A fi înspăimântat de ceva. 34 (Pop; îae) A-i fi frică de ceva. 35 (Pop; îe) A nu ști (sau a nu visa) nici cu ~le A nu ști nimic. 36 (Pop; îae) A fi cu totul străin de ceva. 37 (Reg; îe) A da pe ~ A bea cu lăcomie, ținând capul adus spre spate. 38 (Îe) A se da pe ~ A se da tumba. 39 (Fam; îe) A da pe ~ (pe cineva) A impresiona foarte tare (pe cineva). 40 Parte a unui obiect de îmbrăcăminte care acoperă spatele (1) Si: spinare (36). 41 Procedeu de înot la suprafața apei, culcat cu fața în sus. 42 Probă sportivă de înot care folosește spatele (41). 43 (Și îvp; lpl; cu valoare de singular) Partea superioară (posterioară în cazul poziției verticale) a corpului unui animal vertebrat, situată de-a lungul coloanei vertebrale între gât și coadă sau între gât și anus Si: spinare (28), (reg) șale, (îvp) spată¹ (15). 44 (Și îvp; pgn; lpl; cu valoarea de singular) Partea dorsală, opusă feței ventrale a oricărui animal Si: spinare (29), (îvp) spată¹ (17), (reg) șale. 45-46 (Îljv) Din ~ (Care este) posterior. 47 (Îlav) Din ~ Din urmă. 48 (Îlav) Pe ~ Spre partea posterioră Si: înapoi. 49 (Rar; îe) A vorbi (cuiva) ca din ~le calului A vorbi (cuiva) cu aroganță. 50 (Pan) Creastă (a unui munte, a unui val de apă etc.) Si: spinare (46). 51 (Pan) Partea dinapoi a unui lucru, care se opune feței sau care se află în direcția inversă orientării lui Si: dos (16), fund (1), (înv) spinare (38). 52 (Pan) Spațiu dintr-o încăpere, dintr-un vehicul etc. corespunzător spatelui (49) Si: dos (14), fund (26), (înv) spinare (39). 53-54 (Îlav; îlpp) În (sau la, pe) ~, în (sau la ) ~le… În partea opusă orientării unui lucru Si: îndărăt(ul). 55-56 (Îlav; îlpp) Din (sau de la ~), din ~le… Din direcția opusă feței sau orientării unui lucru Si: dinapoi (sau dinapoia…), dindărăt (sau dindărătul…). 57 (Îlpp) Prin (sau pe la ) ~le … Prin partea opusă feței sau a orientării unui lucru Si: înapoia…, îndărătul… 58 Parte a unei formații militare, a unui grup de oameni etc. opusă direcției spre care sunt orientate. 59 (Îs) ~le frontului Totalitate a unităților și formațiilor care se ocupă cu asigurarea materială a armatei. 60 (Pex; îas) Întreg teritoriul care se află înapoia frontului, cu toate resursele umane și materiale. 61 (Îlpp) În (sau la, pe la) ~le… Înapoia. 62 Spătar³ (1). 63-64 (Buc) Spătar³ (6-7). 65 (Fig) Protecție.

DOPPLER, Christian (1803-1853), fizician și matematician austriac. A descoperit variația frecvenței undelor sonore când sursa se deplasează față de observator, variație explicată corect de A. Fizeau (efect D.-Fizeau). A prevăzut că un efect similar are loc și în cazul luminii (v. și efect D.-Fizeau). A studiat culoarea stelelor duble.

GREVĂ, greve, s. f. Una din formele de bază ale luptei proletariatului pentru interesele sale economice și politice care constă din încetarea organizată a lucrului cu scopul de a forța pe capitaliști să satisfacă revendicările muncitorimii. A face grevă. A declara grevă. A fi în grevă. ▭ N-a arătat oare revoluția din Rusia că greva politică generală este școala cea mai de seamă a revoluției proletare și un mijloc de neînlocuit pentru mobilizarea și organizarea maselor largi ale proletariatului în ajunul asaltului împotriva fortărețelor capitalismului? STALIN, PROBL. LEN. 11. De la grevele economice muncitorii încep să treacă la greve politice. IST. P.C. (b) 40. S-a întrunit comitetul uzinei și greva a fost declarată. SAHIA, N. 35. Greva în port se sfîrșise. BART, E. 298. ◊ Grevă de avertisment = grevă scurtă prin care muncitorii atrag atenția asupra grevei ce ar putea urma în cazul cînd patronii nu le-ar satisface revendicările. Grevă de protest = grevă scurtă a unui număr de muncitori care își manifestă opoziția față de o măsură sau de o situație generală intolerabilă, față de tratamentul inuman aplicat unor tovarăși dintr-o anumită întreprindere etc. Grevă de solidarizare = grevă prin care muncitorii dintr-o întreprindere sau dintr-o ramură industrială sprijină pe muncitorii greviști dintr-o altă întreprindere sau ramură industrială. Greva foamei = refuzarea hranei, de obicei de către deținuții politici, în semn de protest împotriva arestării și deținerii lor abuzive sau a altor samavolnicii comise de autorități împotriva lor.

ADJECTIV Clasă de cuvinte constituind, în limbile cu flexiune, o parte* de vorbire flexibilă* a cărei caracteristică semantică este raportarea la substantiv, fie exprimând calități și relații ale substantivului (adjectiv calificativ și adjectiv relațional), fie asigurând actualizarea* acestuia în vorbire (adjectiv determinativ), și a cărei caracteristică gramaticală este subordonarea față de substantiv, manifestată prin acord*. • Morfologic, adjectivul se caracterizează, în limbile cu flexiune, prin categoriile de gen, de număr și de caz, impuse prin acordul cu substantivul și manifestate adesea solidar (vezi AMALGAMARE_I; de ex., rom. unei stele luminoase, unde o singură desinență [-e] marchează cele trei categorii), și prin categoria specifică a comparației*, care exprimă gradarea calității, fie în mod absolut, fie prin comparație. Marcarea gradării este diferită de la un grup de limbi la altul, realizându-se sintetic (sau afixal), în cazul latinei sau al germanei (în lat., de ex., adjectivul primește la comparativ* afixele: -ior, pentru mase. și fem., și -ius, pentru neutru; clarior, clarius „mai strălucitor”), sau analitic, cu ajutorul morfemelor mobile* de proveniență adverbială, în cazul limbilor romanice (rom. mai frumos; fr. plus beau; it. più bello). • Sintactic, adjectivul se caracterizează prin acordul cu numele (substantiv și unele pronume) și prin așezarea într-un G(rup) N(ominal), în poziția de atribut* adjectival (o casă frumoasă și nouă), într-un G(rup) V(erbal), în vecinătatea unui verb copulativ, în poziția de nume predicativ*, iar, în structuri derivate*, în poziția de element predicativ suplimentar* (ea este sinceră; o consider sinceră). În gramatica franceză, poziția de atribut este denumită, pentru adjectivele calificative, epitet* (vezi fr. une belle maison), iar pozițiile nume predicativ și element predicativ suplimentar sunt desemnate terminologic prin atribut (vezi fr. elle est sincère; je la considere comme sincère). Semantic, se disting trei clase de adjective, clasificare susținută și de particularități morfosintactice: a) adjective calificative, care exprimă însușiri ale obiectelor, iar, morfosintactic, sunt singurele care permit gradarea și singurele care satisfac atât poziția de atribut, cât și pe cea de nume predicativ (ea este (o studentă) frumoasă și inteligentă / este mai frumoasă și mai inteligentă decât sora ei); b) adjective relaționale, care exprimă o relație între două substantive, iar, morfosintactic, nu cunosc categoria comparației și, în mod normal, nu apar în poziția de nume predicativ (ex. uniformă școlară „de școlar”, magazin sătesc „de la sat”, urs polar „de la pol”, vin românesc „din România”, comportare psihică „privind psihicul” etc.); c) adjective determinative, a căror funcție este fie de actualizare a unui substantiv, apropiindu-se de rolul articolului* (se comportă astfel adjectivele demonstrative*, posesive* și unele nedefinite*), fie de cuantificare, deci de specificare cantitativă a extensiunii* predicatului (unele adjective nedefinite și negative) și care, morfosintactic, se caracterizează prin restricții de topică, până la situații de topică fixă* în raport cu capul* de grup, precum și prin absența categoriei comparației și prin imposibilitatea apariției lor ca nume predicative (vezi acest elev, elevul acesta, unii elevi, fiecare elev, oricare elev, nici un elev, toți elevii). Dată fiind deosebirea semantică, susținută și morfosintactic, unele gramatici propun distingerea terminologică între determinative și adjective sau chiar între determinative, adjective și pseudo-adjective, păstrând termenul adjectiv numai pentru „calificative”, eventual, pentru „calificative” și „relaționale”. În gramatica românească, toate cele trei clase sunt desemnate terminologic prin adjectiv, pe baza trăsăturii sintactice comune a acordului cu substantivul; termenii calificativ / relațional / determinativ se păstrează pentru subspecii semantice de adjectiv. • Ca proveniență, se disting, cu unele diferențe de la o limbă la alta, clase cum sunt: a) adjective propriu-zise, clasă deschisă, care grupează adjective moștenite și împrumutate, precum și adjective create pe teren românesc prin derivare cu sufixe adjectivale (ex. alb, negru; kaki, sincer; auriu, încântător); b) adjective pronominale, clasă închisă de adjective, fiecare având un corespondent pronominal, identic ca formă sau aproape identic. în funcție de corespondența cu un anume tip de pronume, adjectivele pronominale sunt: DEMONSTRATIVE, POSESIVE, NEHOTĂRÂTE, NEGATIVE, RELATIVE, INTEROGATIVE (ex.: acest elev, elevul meu, oricare elev, fiecare elev, nici un elev, care elev); c) adjective participiale, cuprinzând clasa participiilor acordate (în română, participiile se comportă adjectival, cu excepția celor din structura formelor verbale compuse*; ex.: om învățat, pământ moștenit); d) adjective gerunziale, cuprinzând clasa, puțin numeroasă în româna actuală, a gerunziilor acordate (ex.: femeie suferindă); e) adjective provenind din numerale acordate (ex.: puteri înzecite). Adjectivele gerunziale și participiale se comportă ca orice adjectiv calificativ, acceptând combinarea cu morfemele comparației; adjectivele pronominale și cele provenind din numerale nu acceptă gradarea și comparația, includerea lor în clasa adjectivelor realizându-se pe baza acordului cu substantivul. Raportând clasificarea semantică la cea după proveniență, se constată corespondența adjectivelor determinative și a celor pronominale. • Ca parametru tipologic, este relevantă poziția adjectivului calificativ în GN în raport cu capul* (centrul) grupului, în funcție de care se disting: limbi „head first” (cu capul, pe prima poziție și cu adjectivul postpus) și cele „head last” (cu capul, pe ultima poziție, iar adjectivul antepus). Româna aparține limbilor de tip „head first”, caracterizându-se printr-o topică sintactică normală cu adjectivul calificativ postpus (un oraș frumos, o fată inteligentă, o carte nouă). Antepunerea* (vezi INVERSIUNE) reflectă o așezare a componentelor cu rol stilistic, dobândind valoare emfatică sau afectivă (frumosul oraș, iubita mea mamă). G.P.D.

indirect, ~ă [At: HASDEU, I. C. 52 / Pl: ~eți, ~e / E: fr indirect, lat indirectus] 1-2 av, a (Într-un mod) care nu este direct Si: ocolit. 3-4 av, a (În mod) mediat. 5-6 sn, a (Grm; șîs caz ~) Nume generic pentru cazurile genitiv, dativ, acuzativ. 7 a (Lit; îs) Vorbire ~ă Procedeu de redare a spuselor sau a gândurilor unui personaj prin subordonarea comunicării față de un verb sau alt cuvânt de declarație, prin prezența unui număr mare de elemente de relație etc. 8 a (Lit; îs) Stil ~ Stil în care autorul redă frecvent în mod indirect vorbirea personajelor. 9 a (Lit; îs) Stil ~ liber Stil în care autorul redă vorbirea personajelor fără a folosi verbe de declarație și elemente de relație, în amestec liber cu propriile sale idei. 10 a (Grm; îs) Complement ~ Parte secundară de propoziție asupra căreia se răsfrânge în mod indirect (1) acțiunea verbului. 11 a (Grm; îs) Completivă ~ă Propoziție subordonată care îndeplinește în frază funcția de complement indirect (10). 12 a (Ecn; îs) Impozit ~ (sau contribuții ~e) Impozit inclus în prețul anumitor produse. 13 a (Mil; îs) Tragere ~ă Tragere asupra unor ținte invizibile, dirijată prin calcule matematice.

BOMBARDAMENT AERIAN totalitatea acțiunilor pe care le execută echipajul unui avion pentru ochirea și lansarea bombelor de aviație asupra obiectivelor terestre sau maritime. Bombardamentul aerian implică cunoștințe privind balistica bombei de aviație, teoria bombardamentului aerian, procedeele de bombardament, aparatura de bombardament de la bordul avioanelor, mijloacele de distrugere, metodica pregătirii de bombardament. Bombardamentul aerian se poate executa din zbor orizontal, în picaj, în cabraj, în zbor razant sau „la catarg” și poate fi de zi sau de noapte. În condiții meteorologice grele și pe timp de noapte se folosesc radiolocatoare, vizoare cu laser sau cu infraroșii, iar noaptea se utilizează bombe luminoase asupra obiectivului. Bombardamentul aerian se poate executa în formații mari, mici sau individual – noaptea sau ziua din nori, și poate fi în salvă (mai multe bombe simultan) sau în serie (una câte una). Bombardamentul din zbor orizontal – procedeu utilizat de aviația de vânătoare-bombardament în condițiile unui plafon cu bază inferioară sub limitele angajării unui bombardament în picaj, și de aviația de bombardament, în special de la înălțimi mari și stratosferice deasupra unor obiective cu suprafață întinsă. Are o precizie mai mică decât bombardamentul în picaj și ușurează acțiunile artileriei și rachetelor antiaeriene inamice, când formațiile de bombardament sunt mari și obligate să mențină constante viteza și înălțime de zbor. Bombardamentul aerian în picaj – procedeu utilizat de aviația de vânătoare-bombardament pentru lovirea obiectivelor de dimensiuni mici (tancuri, avioane adăpostite, poduri de cale ferată, nave, puncte de comandă adăpostite, stații de radiolocație, rampe de lansare a rachetelor etc.). După descoperirea țintei se introduce avionul sau formația în picaj la un unghi între 25-60°, se ochește, iar la înălțimea stabilită se lansează bombele, după care se redresează. Precizia este mai mare decât în cazul bobardamentului în zbor orizontal. Bombardamentul aerian în cabraj – procedeu utilizat de aviația de vânătoare-bombardament, constând din lansarea bombelor la unghiuri de 45°, 90° și 110° față de suprafața solului. B.A.Î.C. se utilizează în condițiile unei puternice apărări antiaeriene, deoarece permite apropierea la înălțime mică de obiectiv, realizând surprinderea, dar având o precizie mică. Momentul intrării în cabraj și lansarea bombei depinde de: viteza de zbor, înălțimea de apropiere de obiectiv și de calibrul bombei. Bombardamentul aerian în zbor razant – procedeu utilizat de aviația de vânătoare-bombardament când condițiile meteorologice limitează sau exclud posibilitatea B.A. în picaj sau când se urmărește realizarea surprinderii, zburând la înălțimi până la 50m. Se utilizează bombe cu întârziere pentru evitarea autobombardării avionului cu schijele bombelor lansate. Bombardamentul aerian „la catarg” – procedeu utilizat de aviația de vânătoare-bombardament pentru atacarea navelor de suprafață ale inamicului, constând în apropierea de nava-țintă pe direcție perpendiculară cu direcția de marș a acesteia, pe cât posibil dinspre soare, la înălțimea de 10-20 m de suprafața apei și lansarea bombelor la 80-150 m de obiectiv. Dacă ochirea a fost corectă, bombele ricoșează, după 1-3 salturi lovind bordul navei atacate.

Nasul Cleopatrei – „Dacă nasul Cleopatrei ar fi fost mai scurt, toată fața lumii ar fi fost schimbată”. (În originalul francez: „Si le nez de Cléopatre eût été plus court, toute la face de la terre aurait changé”). E o reflecție (VI, 18) din volumul Pensées (Cugetări) al lui Blaise Pascal. Se citează mai ales tradusă. Umorul exprimării și renumele eroinei au asigurat succesul acestei observații. Pascal, care aprecia că femeile cu nasul lung sînt mai frumoase și au o putere mai mare de seducție, și-a imaginat că regina Cleopatra a Egiptului (69-30 î.e.n.), dacă ar fi avut nasul mai scurt, n-ar fi fost atît de ispititoare și, prin urmare, n-ar mai fi cucerit inimile lui Cezar și Antonius, stăpînii din acea epocă ai Romei și ai lumii. În acest caz regina n-ar fi înrîurit istoria acelor vremi, așa cum a făcut-o, adică nasul ei mai scurt n-ar mai fi schimbat... fața lumii (jocul de cuvinte e intenționat: nasul și fața!). Astăzi reflecția lui Pascal despre „nasul Cleopatrei” e citată cînd vrem să arătăm că un mic amănunt, aparent fără importanță, poate determina consecințe mari și neprevăzute. LIT.

*ASEDIU (pl. -dii, -diuri) sn. 🎖️ 1 Împresurarea unei cetăți de către o armată spre a o bate, spre a o cuprinde; operațiunile acestei armate în fața cetății împresurate; tunuri de ~; a ridica ~l, a înceta operațiunile de atac împotriva unei cetăți ¶ 2 Stare de ~, măsură de siguranță publică luată în caz de războiu, de răscoale, etc. și prin care toată autoritatea civilă trece în mîinile autorității militare, pentru ca aceasta să întrebuințeze toate mijloacele pe care le-ar găsi cu cale spre a păstra sau restabili ordinea [it. assedio].

Ars Antiqua (cuv. lat., „artă veche”), termen adoptat de istoria muzicii pentru desemnarea perioadei premergătoare celei numite Ars Nova* și cuprinsă între cca. 1160-1325. Încă spre sfârșitul sec. 11 pe teritoriul Franței începuseră a se forma, în cadrul importantelor așezăminte ecleziastice (mănăstirile Sf. Martial și Sf. Victor), adevărate școli muzicale. Tradiția astfel creată a cunoscut înflorirea prin Școala de la Notre Dame. Faima acesteia, considerată ulterior adevăratul centru al A. s-a datorat străluciților membri ce au alcătuit-o și ale căror nume sunt primele păstrate în istoria muzicii culte europene: Albert(us), Léonin (Leoninus) și Pérotin (Pérotinus) (supranumit de contemporani, pentru prodigioasa activitate și uimitorul talent, Pérotin le Grand). A. se caracterizează prin dezvoltarea genurilor liturgice polifonice* într-un proces paralel, de interdeterminare, cu evoluția notației* muzicale, de la reperele alfabetice și prin neume-accent (1) până la scrierea pe portativul* cu 4 linii. Dezvoltarea formelor* a avut la bază tendința firească a vocilor (2) superioare tenorului (3) de a se mișca tot mai liber, în valori de durată (1) mai scurte. Genurile respective s-au constituit prin adăugarea succesivă a vocilor, „în straturi”, având la bază fie o melodie de Cantus planus* (în organum* și motetus*), fie un cânt lat. liturgic netradițional (în conductus*). Numărul de voci, considerând și tenorul, le conferea denumirea duplum, triplum* sau quadruplum*. Organum pe vocalize (1) sau ornamentat* se alcătuia din tenorul liturgic riguros care-și augmenta* mult valorile pentru sincronizarea cu vocea (vox organandi, căreia i se putea adăuga o a doua voce și rareori o a treia) îmbogățită mult cu melisme*. În funcție de caracterul solemn al marilor sărbători bis., soliștii și corul (uneori susținut instr.) interpretau lucrări de genul organum. Cele compuse de Pérotin, de ample proporții (depășind adesea durata de 25 min.) denotă un excepțional simț al formei prin contrastul și echilibrul pe suprafețe muzicale mari, realizate cu ajutorul unor procedee simple, ca: imitația*, variațiunea (1) ritmică și dezvoltarea melodică a celulelor tematice de bază. Dintre cele mai interesante, rămân până azi: Alleluia Nativitas (triplum), Viderunt (quadruplum) și Sederunt (quadruplum). Organum s-a păstrat, ca gen, în cadrul ecleziastic și stă la originea motetului, dispărând spre sfârșitul sec. 13. Spre deosebire de acesta, motetus s-a transformat perpetuu, creând condițiile favorabile tranziției spre Ars Nova și constituind adevărata origine a polifoniei renascentiste. Conductus, inițial cu text pios, va tinde spre laicizarea subiectelor, păstrând însă lb. lat. Important este cazul în care autorul polif. nu preia melodia tenorului, ci o alcătuiește el însuși, astfel compozitorul aflându-se, pentru prima oară în istoria muzicii, în fața colii albe de hârtie în momentul începerii lucrului. Pe la 1260, Pérotin, colegii și elevii săi au alcătuit un repertoriu muzical vast, ce a cunoscut o rezonanță universală. Manuscrise-copii ale acestei culegeri s-au păstrat în Anglia, Scoția, Italia și Spania, iar mărturii de interpetare a lucrărilor conținute au fost găsite la mai mult de un secol de la moartea lui Pérotin.

inconfort s. n. Lipsă de confort, neplăcere ◊ „În destule cazuri, astfel de spații verzi au rămas câmpuri goale, devenind surse de inconfort.” R.l. 6 V 74 p. 3. ◊ „Terasele respective vor fi la diferite niveluri, ridicate față de orizontala străzii și ca atare ferite de acel inconfort al indiscreției, al aglomerației [...]” I.B. 10 III 78 p. 2 (din fr. inconfort; DEX-S)

fosă sf [At: ANATOMIA, 68 / Pl: ~se / E: fr fosse, lat, it fossa] 1 Cavitate puțin adâncă, mai largă la deschidere decât în adâncime, situată la suprafața unei structuri anatomice. 2 (Glg) Depresiune mai mult sau mai puțin largă și adâncă în sol. 3 (Glg; îs) ~ oceanică Depresiune alungită pe fundul oceanelor, a cărei adâncime depășește 6 000 de metri Si: groapă abisală. 4 (Îs) ~ septică Bazin destinat colectării materiilor fecale în cazul unei locuințe (așezări) care nu este conectată la sistemul de canalizare. 5 (Șîs ~ orchestrei sau de orchestră) Spațiu aflat sub avanscena unui teatru sau în fața acesteia, destinat de obicei orchestrei Si: loja orchestrei.

MONEDĂ s. f. 1. Ban (de metal sau, mai rar, de hîrtie) considerat din punctul de vedere al funcțiilor pe care le îndeplinește. Socotindu-se florinții, crăițarii și bănuții ca bani sau monete, sînt lucruri de un fealiu. ȘINCAI, Î. 1/14. Micșurarea prețului monedei (a. 1811). URICARIUL, IV, 118/17. 292 000 lei, în monedă curgătoare (a. 1813). ib. XIV, 302. În orașu Giurgiu . . . s-au înmulțit o monedă dă bani turcești foarte proastă (a. 1835). DOC. EC. 594, cf. 241. Considerațiunile care făceau necesar crearea unei monete speciale (a. 1866). URICARIUL, X, 365, cf. I, 186. Schimbul. . . îndeletnicirilor individuale . . . e moneda făcută dintr-un metal de oarecare preț. N. A. BOGDAN, C. M. 166. Cu cît cresc mai mult producția și productivitatea muncii. . . cu atît va crește puterea de cumpărare a monetei și salariul real al oamenilor muncii. CONTEMP. 1954, nr. 385, 2/3. Cu timpul, monedele cu valoare deplină. . . au fost înlocuite cu bani de hîrtie. SCÎNTEIA, 1967, nr. 7 330. Cele mai vechi monede emise pe teritoriul de azi al României (secolele V-IV î.e.n.) sînt cele de la Histria. FLACĂRA, 1967, nr. 17, 9. ◊ F i g. Toți pe buze avînd virtute, iar în ei monedă calpă. EMINESCU, O. I, 150. Enric al II-lea nu vedea în cele trei episcopate decît o monetă de schimb pentru Milan. OȚETEA, R. 174. ◊ E x p r. A bate (sau, rar, a tăia, a face) monedă = a emite bani de metal. Acest crai atît s-au fost mărit și s-au fost sumețit, cît făcînd monede de bani, la o parte era chipul său, de altă parte era leul. AXINTE URICARIUL, LET. II, 183/15. Bătu și monedă în numele său. VĂCĂRESCUL, IST. 251. Au făcut ca să i se bată monete de aur în Ardeal. ȘINCAI, HR. III, 235/24. Cei ce taie monedă mincinoasă. CARAGEA, L. 86/6. Țarul Alexie Mihailovici au însușit numai guvernului dritul de a tăie monetă. ASACHI, I. 214/4. Sub acest împărat a început Dacia să bată monetă de aramă cu numele ei propriu: Provincia Dacia. BOLLiAC, O. 282. Geții au învățat de la celți arta de a bate monedă proprie. PÂRVAN, G. 599. Secole de-a rîndul. . . nu se mai bătuse monedă proprie. SCÎNTEIA, 1967, nr. 7330. Pentru prima dată pe teritoriul României de azi au reapărut la lumină cîteva din stanțele cu care dacii băteau moneda proprie. FLACĂRA, 1967, nr. 17, 9. A bate monedă din (sau, rar, cu) ceva = a face caz de ceva (urmărind beneficii), a specula (în favoarea sa) o situație. Cf. IORDAN, L. R. A. 260. A plăti (cuiva) cu aceeași monedă = a adopta față de cineva atitudinea sau comportarea pe care și acesta a avut-o într-o situație similară. Și-au făcut școala literară în cercul „ Junimii” și acum vin să ne plătească . . . cu aceeași monetă. MAIORESCU, CR. II, 349. Dacă celălalt e nepoliticos . . . să-i plătească cu aceeași monedă. V. ROM. octombrie 1954, 150. (Cu schimbarea construcției) Cu astfel de monedă eu n-o să fiu plătit. ALEXANDRESCU, M. 130. Voi nu știți cu ce monedă vă plătește femeia care a primit să-i sacrificați anii voștri cei mai frumoși. FILIMON, O. I, 135. ♦ (Învechit) Cursul, valoarea curentă a banului într-o anumită țară. Ieri au strigat pristavu pentru monedă ca să nu îndrăznească cineva să o ia mai sus (a. 1821). IORGA, S. D. VIII, 149. Monedele au început ceva a scădea (a. 1824). id. ib. 92. Monedele să suie și sînt cu totul rare în piiață (a. 1824). id. ib. 162. 2. P. g e n e r. Ban de metal. Un vas cu vro trei mii monede. NEGRUZZI, S, I, 203, cf. PONTBRIANT, D., LM. Monedele ii păreau bucăți de tinichea, slavici, n. ii, 300. Erau cîteva inele fără pietre, mai multe pietre fără inele, monede vechi de aur și de argint. BASSARABESCU, V. 44. Târziu, în geamul tău, încet, cu o monedă voi suna. BACOVIA, O. 61. Nu are un singur leu în fundul unui buzunar, măcar o monedă turtită. C. PETRESCU, C. V. 129. O nesfîrșită colecție de monede, din toate epocile și din toate țările pămîntului. STANCU, U.R.S.S. 122. S-a întors acasă cu o monedă de doi lei. id. U. 315. Primele picături mari cît niște monezi au început să cadă pe asfalt, CONTEMP. 1954, nr. 419, 2/3. O tipsiă cu monede de aur. funde seu, l. p. i, 166. 4 F i g. Cîștigul... In hohotul monedei sub boite se așază. macedonski, o. i, 45. 4 (La sg. cu înțeles de pl.) Dar tu vrei aur, titluri și tînăru-mi amor La sunetul monetei s-avîntă rîzător. BOLINTINEANU, O. 118. Se uita nedumerit. . . la strălucitoarea monedă ce curgea gîrlă în palma sa. GANE, N. III, 139. ♦ (Cu sens colectiv) Mărunțiș (III 2). Ne arunca ceva monedă. NEGRUZZI, S. III, 401. – Pl.: monede și monezi. – Și: monétă s. f. – Din ngr. μονέδα. – Monetă < it. moneta, lat. moneta.

amar (-ră), adj. – 1. Care are gustul fierii, pelinului etc. – 2. (S. n.) Amăreală, gust amar. – 3. Cantitate (numai după o expresie cantitativă, ca atît, cît, ce, ce de, mult). – Mr. amar, megl. (an)mar, istr. amǫr. Lat. amārus (Pușcariu 73; Candrea-Dens., 53; REW 406; DAR); cf. vegl. amuár, it. amaro, v. prov. amar, fr. amer, sp. amargo. Expresia amar de mine, amar mie coincide cu sicil. amaru mia, port. amaro de mi. Sensul 3 este curios. I. Morărescu, BF, I, 178-181, a încercat să-l explice prin etimologie pop., din expresia atîta *mare de (timp), interpretat ca atît amar(e) de (timp); uzul ar fi, în acest caz, aceleași ca it. mare „abundență”, sp. la mar de. Cf. observațiile împotriva acestei explicații ale lui L. Spitzer, BF, II, 162-4. Mai curînd este vorba de o valoare emfatică a adj. (ca în cazul lui biet invariabil), tratat ca s.; emfaza este evidentă și în uzul constant al lui atîta în locul lui atît (cf. nuanța de atîta curaj, față de atît curaj). În privința valorii exacte a expresiei, o construcție de tipul ce amar mai aveam (Agîrbiceanu) arată clar că trebuie să se înțeleagă ce amar (de mine) mai aveam, deci că exprimă compasiunea, și numai în al doilea rînd ideea de cantitate. Der. amărăcios, adj. (amar), pe care Pușcariu 74 și REW 403 îl reduc la un lat. *amaritiōsus, de la amarĭties, dar care este probabil un der. cu suf. -cios ca supărăcios, căcăcios etc.; amărăciune, s. f. (mîhnire, amărîre); amărăluță, s. f. (gențiană, Cicendia filiformis); amăreală, s. f. (amărăciune, plantă, Polygala vulgaris); amăreață, s. f. (amărăciune), considerat în general ca reprezentant al lat. *amarĭtia, în loc de amarĭties (Pușcariu 76; Candrea-Dens., 54; REW 403; lipsește în DAR), cf. it. amarezza, prov. amareza, dar care poate fi și o formație internă; amărel, s. m. (ciulin); amărie, s. f. (amărăciune); amăriu, adj. (amărui); amarnic, adj. (amar; teribil, cumplit); amărui, adj. (cu gust ușor amar); mărunc(ă), s. f. (Crizantemă, Chrysanthemum vulgare). Amărî, vb. (a face să capete gust amar; a mîhni), cf. mr. amărăscu, s-a încercat să se explice pe baza lat. *amărῑre, din clasicul amărēscĕre (Pușcariu 75; REW 400; DAR; Pușcariu, Dacor., V, 67). Se opune acestei der. rezultatul î, care indică o der. în interiorul rom., ca în pîră › pîrî, ocară › ocărî (cf. Graur, BL, V, 87), pe cînd lat. ar fi dat *amări. Explicațiile încercate pentru a justifica prezența în forma lat. a unui grup rr, care ar explica schimbarea (contaminarea cu *amarrῑre), din v. germ. *marrjan, după Giuglea, Dacor., II, 390 și Gamillscheg, Rom. germ., II, 263; sau cu marrubium după Jos. Brüch, ZRPh., LVI, 529-33, nu sînt convingătoare. – Der. amărîre, s. f. (amărăciune; gust amar); amărît, s. m. (nefericit, nenorocit; sărac); amărîtor, adj. (care amărăște; descurajator).

ACCELERAȚIE GRAVITAȚIONALĂ (g) accelerație de mișcare a corpurilor în vid într-un câmp gravitațional, care depinde de poziția punctului față de centrul de atracție, reprezentând intensitatea câmpului gravitațional în punctul respectiv, g fiind numeric egală cu forța cu care este atrasă unitatea de masă. În cazul Pământului se definește valoarea normală la nivelul mării și latitudinea 0 la 45°, g_n = 9,80665 m/s².

ATUNCI adv. I. (Cu sens temporal; în opoziție cu acum) 1. În momentul acela (despre care este vorba), pe vremea aceea (trecută sau viitoare). Atunci întîi s-au strîns, la Izlaz, Cojocul și surtucul, brațul și gîndul. Tovarăși de zîmbete și de necaz. Să-și depene jelile toate de-a rîndul. DEȘLIU, G. 23. Ce mai chiu și chef prin ramuri Se-ntinsese-atunci! COȘBUC, P. II 33. Dacă ți-am făgăduit atunci, a fost numai ca să te împac. ISPIRESCU, L. 2. ◊ (În imprecații) Atunci s-ajungi tu, sfrijitule, cînd îi mînca alivenci de la mine. ALECSANDRI, T. 722. ◊ Expr. Atunci și nici atunci = niciodată, nici măcar cînd s-ar întîmpla un lucru imposibil. Cînd îi lăsa focului viața de haiducie?... -Cînd codrii or înfrunzi iarna ca și vara, vara ca și iarna; atunci.;. și nici atunci! DELAVRANCEA, S.177. Să-l văd cînd mi-oi vedea ceafa; atunci și nici atunci. CREANGĂ, P. 227. 2. Într -un moment concomitent cu o acțiune sau urmînd imediat după aceasta. Atunci s-a arătat ce poate Lopata cununată cu condeiul. DEȘLIU, G. 24. Să se adune la ospăț domnesc dregătorii noștri și căpeteniile de răzeși din sate care se vor afla atunci în tîrgul de scaun. SADOVEANU, N. P. 388. Și-atunci de peste larg pridvor... Ieși Zamfira-n mers isteț. COȘBUC, P. I 56. Pun mîna pe revolver, atunci auz tare un glas de căpriță. CARAGIALE, O. I 334. ◊ (Precedat de alte adverbe, cu sensul determinat de acestea) Tot atunci = exact în același timp cu... O namilă de om mînca brazdele de pe urma a 24 de pluguri și tot atunci striga în gura mare că crapă de foame. CREANGĂ, P. 241. Chiar (sau tocmai) atunci = cu foarte puțin timp înainte de aceea. Noroc că tocmai atunci sosise pustnicul. ISPIRESCU, L. 30. Alt om venea dinspre tîrg, cu un car nou, ce și-l cumpărase chiar atunci. CREANGĂ, P. 40. ◊ (Precedat de prepoziții, cu sensul determinat de acestea) Pe atunci = cam în timpul acela, cam pe vremea aceea. Vezi că pe atunci nu erau cluburi, presă, bulevard și grădini cu cîntări. GHICA, S. 86. Pe atunci nu era încă nici o fabrică. NEGRUZZI, S. I 13. Pe atunci, cînd țara suna de crunte larme, Stejarul cu voinicul era frate de arme. ALECSANDRI, P. III 327. Pînă atunci = a) pînă în momentul acela (din trecut). În primăvara acestui an, hanul făcea dever ca niciodată pînă atunci. PAS, L. I 143; b) pînă va sosi momentul acela. Să așteptăm venirea primăverii; pînă atunci nu-i nimic de făcut. De atunci = începînd din acel moment sau din acea epocă (și pînă astăzi). E cam mult de atunci. SADOVEANU, N. F. 7. Oh, zice copilul, tata de atunci punea și trei obede nouă de cînd te căznești tu cu aceasta. RETEGANUL, P. I 34. De-atunci negura eternă se desface în fășii, De atunci răsare lumea, lună, soare și stihii... De atunci și pînă astăzi colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de chaos. EMINESCU, O. I 132. (Adjectival) Nu pot să uit nici patul de atunci, Patul acela fără saltele. JEBELEANU, C. 14. De (pe) atunci = încă din vremea aceea. De pe atunci se vedea că va ieși ceva din copilul acela. ◊ (În corelație cu «cînd», scoate în evidență momentul sau împrejurarea cînd se petrece acțiunea) Atunci cînd spaima crudă fiori suflă prin lume, Cînd tunetul se poartă vuind din loc în loc, Cînd marea frămîntată s-acopere de spume... îmi place a sta singur. ALECSANDRI, P. A. 70. Cînd tronul era vacant, atunci mitropolitul convoca [adunările] pentru alegerea domnului. BĂLCESCU, O. II 13. ◊ (În corelație cu conjuncții sau cu alte adverbe de timp) După ce răstoarnă carul, atunci vede drumul cel bun. ▭ Atunci să mă fi văzut cînd mă iveam pe vîrful urmi munte, cu pletele-n vînt... cu fața rumenită și cu durda pe umere. ALECSANDRI, C. 28. II. (În corelație cu o idee condițională sau concesivă) 1. (Cu rol restrictiv) Numai așa, numai în acest caz, numai astfel. Noi vrem să te vedem la lucru; atunci te vom aprecia. 2. (Cu rol de conjuncție conclusivă) în cazul acesta. Eu nu merg. – Atunci plec singur. – Variante: atunce (ALECSANDRI, P. I 127), atuncea (BENIUC, V. 38, EMINESCU, O. I 94, NEGRUZZI, S. I 145, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 95) adv.

ba av [At: COD. VOR². 40^v/₁₀ / E: bg, pn, ucr ба, srb ba] 1 După o propoziție negativă sau negativ-interogativă, exprimă opoziția față de ideea enunțată anterior. 2 Vorbitorul poate exprima opoziția față de un gând al său, neexprimat anterior. 3 (După o mustrare, un reproș) Vezi bine că da. 4 De ce nu? 5 (Irn; după o propunere nepotrivită) Nici gând. 6 (Irn; îe) ~ că chiar! N-ai prea nimerit-o! 7 (Înv; îe) ~ asta-i vorbă! Nicidecum. 8 (Înv; îe) ~ ce (se potrivește)? Nici vorbă. 9 (Înv; îlav) ~ nu! Într-adevăr! 10 (Îlav) Chiar așa? 11 (Îlav) ~ (nu), zău! Să fim serioși! 12 (Îlav) Să fim drepți. 13 (Îlav) Chiar așa este. 14 (Irn; îe) ~ bine (că nu)! Sigur că da! 15 (Înv; îe) ~ să (mai) zici! Așa se pare. 16 (Îe) ~ că bine zici! E o idee bună. 17 (Îae) Ai dreptate. 18 Hotărât nu! 19 (Îe) Da sau ~? Răspunde clar! 20 (Îe) Nici da, nici ~ Nu e hotărât. 21 În nici un caz. 22 (Îe) ~ da (sau, reg, ~ nu) Introduce o afirmație care contrazice o negație. 23 (Îe; în interogative, urmează după un verb afirmativ) au (sau, ori) ~? Pune în fața celui chestionat o alternativă. 24 (Înv; îe) Vodă vrea și Hâncu ~! A apărut o piedică de la cine nu te-ai fi așteptat. 25 (În antiteze) Imposibil. 26 (În legătură cu conjunctivul) Nu este permis. 27 Nici pomeneală! 28 (Îe; cu sens de hiperbolă) La soare te puteai uita, dar la... ~! E foarte frumos. 29 (Îae) E plin de calități. 30 (Irn; îae) E foarte înfumurat. 31 (Reg; îe) Ca mai ~! sau Nici (cam) mai ~! ori Nici ~! Nici nu poate fi vorba! 32 (Îe) A zice ~ A se împotrivi. 33 (Îae) A refuza. 34 (Introduce un nou argument) Unde mai pui că... 35 (În sprijinul unei afirmații anterioare) Mai mult decât atâta. 36 (îlcj) ~ și (sau chiar) Chiar și. 37 (Îae) Încă și. 38 (Îcrî; exprimă nehotărârea între mai multe alternative, având rol de conjuncție disjunctivă) ~... ~... Sau... sau... 39 (Îae) Când... când... 40 (Îae) Acum... acum. 41 (Îae) Aici... aici. 42 (Îae) Exprimă tergiversarea. 43 (Îe) ~ e albă, ~ e neagră (sau ~ e laie, ~ e bălaie) Nu știi ce să mai crezi. 44 (Îae) Se contrazice singur. 45 (Îe) A nu zice nici da, nici ~ A nu se pronunța într-o problemă Si: a se abține. 46 (Îe) ~ una, ~ alta Multe și de toate.

Amende honorable (fr. „Amendă onorabilă”) – Expresie de origine franceză, pe care o întîlnim în limbile multor popoare. Înseamnă a-ți cere iertare prin recunoașterea greșelii. Dar expresia n-are nimic comun cu amenda în înțelesul ei de azi, și cîteodată nu-i nici onorabilă! „Amenda onorabilă” a fost pînă la revoluția franceză o pedeapsă, care consta în a-ți recunoaște public vina unor anumite crime săvîrșite, de obicei în materie de sacrilegii. Vinovatul era adus în piață, în capul gol și cu picioarele goale, și acolo, în fața mulțimii, trebuia să-și recunoască fapta infamantă. Prin extindere, s-a ajuns încă de mult (fiindcă găsim expresia și la Molière) la aplicarea ei în cazul unor simple greșeli sau scăpări. De pildă, dacă în loc de Molière, noi am fi scris acum că expresia se găsește la Villon, trebuia să facem amendă onorabilă și să rectificăm această eroare. IST.

OBLIC ~că (~ci, ~ce) 1) Care se află sub un unghi față de orizontală; pieziș; costiș. Linie ~că. Poziție ~că. Rază ~că. 2) (despre ochi) Care are colțurile ridicate spre tâmple; codat. 3) (despre privire) Care vădește suspiciune; iscoditor. 4) gram.: Caz ~ orice caz în afară de nominativ. [Sil. o-blic] /<lat. obliquus, fr. oblique

imbricație, (engl.= imbrication), (sedim.), depunerea oblică a galeților față de patul pe care se deplasează un curent de apă. Planul dominant al galeților se orientează, de obicei, perpendicular pe direcția curgerii și este utilizat, în cazul conglomeratelor, la reconstituirea paleocurenților. În mediul fluvial, unghiul de i. este mai mare (l5-30°) decât în mediul litoral (2-12°).

strâmb, ~ă [At: PSALT. HUR. 46^v/12 / V: (înv) ~ânb, ~răb, ~rămb, ~rănb, ~rimb a / Pl: ~i, ~e / E: lp strambus, -a, -um (<strabus, -a, -um)] (Îoc drept) 1 a (D. oameni sau, mai ales, d. corpul lor ori, în special, d. părți ale acestuia) Care este deviat (din naștere sau în urma unei boli, a unui accident etc.) de la poziția normală (fiind orientat într-o direcție nefirească) Si: adus² (4), aplecat² (1), cocârjat² (1), cocoșat² (2), contorsionat² (2), curbat² (2), gârbov (2), gârbovit (1), înclinat², încovoiat, îndoit², întors², plecat², răsucit, sucit². 2 a (D. oameni sau, mai ales, d. corpul lor ori, în special, d. părți ale acestuia) Care are (din naștere sau în urma unei boli, a unui accident etc.) un aspect fizic dezgustător din cauza unei devieri de la forma, de la dimensiunea, de la înfățișarea etc. normală sau de până atunci (provocând scârbă) Si: diform (1), hidos, hâd (1), pocit², respingător, schimonosit (3), slut, urât, urâțit, (pfm) bocciu (5), scălâmb (1), scălâmbăiat (1), (înv) grozav (2), (reg) balcâz (2), pogan, șonțit, (fam) șui⁷, strâmbat² (2). 3 a (Îe) A avea gura ~ă A spune minciuni. 4 a (Reg; de obicei cu determinările „de spate”, „de spinare”, „de mătrice”) Cocoșat² (2). 5 a (D. obiecte flexibile sau neflexibile ori d. părți ale acestora) Care prezintă neregularități, abateri etc. de la forma normală sau avută inițial Si: contorsionat² (1), curbat² (1), deformat² (2), diform (2), întors², răsucit. 6 a (D. obiecte, de obicei, neflexibile sau d. părți ale acestora care au o anumită poziție, de obicei, verticală) Care este deviat în jos, într-o parte etc. față de poziția normală sau avută inițial ori față de alt obiect luat ca punct de referință Si: aplecat² (1), înclinat², lăsat, plecat², povârnit², (îvp) ponorât, (pop) pornit², (pfm) hâit⁴ (4), (îvr) povortit, (reg) șoldit, șoldiv, șovâi, șovârnit, strâmbat² (5) Vz cârn, scălâmb, scălâmbăiat, scâlciat, scofâlcit. 7 a (Trs; îs) Prune ~e Soi de prune cu sâmburele așezat asimetric, cu carnea tare și acrișoară, care se desprinde ușor de pe sâmbure. 8 a (D. drumuri) Care are (multe) cotituri Si: cotit² (6), întortocheat, sinuos, șerpuit², șerpuitor, (rar) șerpuind, (îvr) șerpitor. 9 sn (Reg; lpl) Cusătură populară ornamentală în zigzag Si: (reg) strâmbănog (2). 10 sf Cerbice (la jug). 11 a (D. semne sau litere, d. cuvinte ori d. rânduri, d. scriere sau d. grafia acestora) Care are trăsături neregulate și aspect neîngrijit. 12 a (Pex; d. semne sau litere, d. cuvinte ori d. rânduri, d. scriere sau d. grafia acestora) Necaligrafic. 13 a (Pex; d. semne sau litere, d. cuvinte ori d. rânduri, d. scriere sau d. grafia acestora) Neciteț. 14 a (D. rândurile scrise de cineva) Care este deviat în sus sau în jos față de marginile de sus și de jos ale foii. 15 a (Grm; îvr; fig; îs) Grai ~ Verb neregulat Vz neregulat. 16 a (Grm; îvr; fig; îs) Cădere ~ă Caz oblic Vz oblic. 17 a (Îvp; fig; d. oameni) Care procedează nedrept, subiectiv. 18 a (Îvp; pex; d. oameni) Care procedează necinstit. 19 a (D. acțiuni, manifestări etc. ale oamenilor) Care manifestă nedreptate, subiectivitate. 20 a (D. acțiuni, manifestări etc. ale oamenilor) Care denotă necinste. 21 av (Îe) A sta (sau, reg, a ședea) ~ și a judeca (sau, înv, a grăi, a vorbi) drept A recunoaște adevărul. 22 av (Îe) A râde (sau a surâde, a zâmbi) ~ A râde (sau a surâde, a zâmbi) forțat, în silă, nesincer. 23 av (Îe) A privi (sau a se uita) ~ A privi (sau a se uita) cu ciudă, urât, dușmănos. 24 av (Pex; îae) A nu privi cu ochi buni V ochi¹. 25 av (Îe) A călca ~ A avea o comportare incorectă. 26 av (Îae) A aluneca pe o cale greșită. 27 a(Asr; spc; d. păreri, d. înțelegere, d. cunoștințe etc.) Greșit (13). 28 a (Rar; fig; d. privire) Pieziș. 29 a (Rar; fig; d. zâmbete) Fals (7). 30 a (Rar; fig; d. zâmbete) Forțat² (9). 31 a (Înv; fig; d. lucruri de valoare, bani etc.; îoc veritabil, autentic) Fals (5). 32 a (Înv; d. cântare) Făcut să înșele. 33 sn (Îvp; fig) Nedreptate. 34 sn (Înv; îlav) Cu (sau, rar, pe) ~ul În mod fals. 35 sn (Îal) Pe nedrept. 36 sn (Reg; îe) A călca cu ~ul A călca cu stângul Vz stâng. 37 sn (Înv; îe) A lua cu ~ul A lua prin înșelătorie sau cu forța. 38 sn (Reg; îe) A trăi cu ~ul A face nedreptăți. 39 sf (Îrg) Veche monedă de argint a cărei valoare varia de la 10 la 20 de creițari sau era de 5 groși.

INCIDENȚĂ s. f. 1. întretăiere a unui fascicul de radiații cu o suprafață. ♦ punctul de ~ = punct în care un fascicul de radiații întâlnește o suprafață; unghi de ~ = unghi pe care îl face un asemenea fascicul cu perpendiculara în punctul de incidență; plan de ~ = planul determinat de fasciculul incident și normala în punctul de incidență. 2. situație a unei propoziții incidente. 3. (biol.) prezența unui caracter, normal sau patologic, într-o populație oarecare. 4. (med.) totalitatea cazurilor de îmbolnăvire provocată de o boală infecțioasă într-un interval de timp, raportată la populația totală. ◊ (în radiologie) situație a corpului de iradiat (pentru diagnostic sau terapie) față de sursa de radiații. 5. (fig.) repercusiune, consecință. (< fr. incidence)

HIPERCORECTITUDINE (HIPERLITERARIZARE, HIPERURBANISM) s. f. (< hiper „peste” < fr. hyper, cf. gr. hyper „deasupra”, „excesiv de” + corectitudine, cf. lat. correctitudo – după engl. hypercorrection, fr. hipercorrection, germ. Hyperkorrektheit): greșeală de limbă sau de scriere izvorâtă din necunoașterea adevăratei forme a etimonului unui cuvânt de către vorbitori și din teama acestora de a nu greși. H. este un tip special de abatere lingvistică datorată în ultimă instanță efortului conștient al vorbitorilor de a se conforma normelor limbii literare. Aceștia reconstituie, prin falsă analogie, fonetisme, grafii și forme gramaticale hipercorecte, având însă întotdeauna sentimentul că se conformează acestor norme (în conștiința lor este vie opoziția „literar” – „neliterar”). A fost studiată de mai mulți lingviști români și străini. Este tratată însă exhaustiv în lucrarea lingvistului român Theodor Hristea – Probleme de etimologie, București, 1968, pp. 277-315. H. apare atât în exprimarea orală, cât și în exprimarea scrisă a vorbitorilor. De aceea se poate vorbi despre o h. fonetică, o h. ortografică și o h. gramaticală (morfologică și sintactică). H. fonetică și ortografică din limba română vizează deopotrivă patru mari categorii de cuvinte: franțuzismele, germanismele, englezismele și spaniolismele (v.). În această perspectivă se poate vorbi de hiperfranțuzisme, apărute din aceeași grijă exagerată pentru corectitudine, având același substrat psihologic ca orice formă hipercorectă (ca de exemplu: bleumaren, în loc de bleumarin, cum e corect; flör, în loc de fler, cum e corect; poplen, în loc de poplin, cum e corect; veliur, în loc de velur, Galacsion, în loc de Galaction; Rișard, în loc de Richard sau Ričard; Șarl(i) Șaplin, în loc de Čarli Čeplin etc.), de hipergermanisme (ca de exemplu: șpicher, în loc de spicher, cum e corect; șprint, în loc de sprint, cum e corect; ștand, în loc de stand, cum e corect; ștart, în loc de start, cum e corect; ștandard, în loc de standard; ștas, în loc de stas; ștat (de salarii), în loc de stat; ștatut, în loc de statut; prișniț, în loc de prisniț, (Turnul) Aifăl, în loc de Efél etc.), de hiperenglezisme (ca de exemplu: Vașington, în loc de Ŭoșintăn, cum e corect; Velington, în loc de Ŭelingtăn, cum e corect; Vilson, în loc de Ŭilsăn; Ŭaterlo, în loc de Vaterlo; Cicago, în loc de Șicago etc.) și de hiperspaniolisme (ca de exemplu: Rio de Haneiro, în loc de Rio de Janeiro, cum e corect). H. fonetică poate fi întâlnită chiar la unii lingviști și scriitori, datorându-se în mare măsură reacției acestora față de rostirile neliterare escursie, espediție, escepție, esploatare etc., cu grupul consonantic cs (x) redus la s. Astfel, S. Pușcariu scria juvaer în loc de giuvaer și înțerca în loc de înțărca; G. Călinescu scria excroc, excortă și extompa, în loc de escroc, escortă și estompa (cf. fr. escroc, escorte și estomper); Al. Rosetti pronunța și scria se șchimbă în loc de se schimbă; Ștefan Pascu scrie excadron și excalada, în loc de escadron și escalada (cf. fr. escadron și escalader). În publicistica actuală apare și forma excapadă, în loc de escapadă (cf. fr. escapade), cum ar trebui. În limba română există și o h. fonetică latentă, pe care o întâlnim la unele forme devenite cu timpul literare, din teama vorbitorilor față de aparenta rostire dialectală a formelor originare. Aceștia sunt nevoiți să aleagă din două pronunțări (ambele etimologice sau una originară și alta explicabilă pe cale pur fonetică) pe aceea pe care o socotesc conformă cu sistemul lor fonetic, în opoziție cu cealaltă pe care-o tratează ca produs al vorbirii populare sau regionale: jecmăni (muntenesc), în loc de jăcmăni (originar, în graiurile moldovenești și ardelenești), simțit ca regionalism lexical și fonetic; jefui, în loc de jăfui; jeli, în loc de jăli; jeratic, în loc de jăratic; berbant, în loc de birbant, care făcea impresia unui fonetism incorect (ca ficior, fimeie, rigiment etc.); ciocolată, în loc de șocolată (simțit de către unii vorbitori ca fonetism moldovenesc – cf. șiocan) etc. H. fonetică se poate combina uneori cu analogia (v. mai sus), cu contaminația și mai ales cu etimologia populară. Astfel: pronunțările oltenești pielie, în loc de chelie și pisăliță, în loc de chisăliță se explică nu numai prin reacția vorbitorilor față de formele cu labiala p palatalizată (cf. k’ele, k’ičor), prin h., ci prin apropierea semantică dintre cele două cuvinte și termenii piele și, respectiv, a pisa (= a chisa), adică prin etimologie populară; rostirea ședlong în loc de șezlong se explică atât prin reacția vorbitorilor față de formele iotacizate (cf. șez, auz, văz), cât și prin apropierea cuvântului de verbul a ședea etc. În cadrul h. fonetice consonantice se pot lua în discuție următoarele patru fenomene: a) pseudodepalatalizările (falsele depalatalizări): modificări conștiente, prin falsă analiză și din dorința de corectitudine, a formelor literare sau normale din punct de vedere etimologic, în forme „hipercorecte” (de teama pronunțărilor regionale de tipul k’atră – piatră, k’ept = piept, g’ine = bine, h’ir = fir, h’erbe = fierbe, h’icat = ficat etc.), ca de exemplu cheltui > pieltui, chei > piei, chibrit > pibrit, cheag > piag, chiftea > piftea, gestionar > destionar, ghibaci > dibaci (impus în limba literară), magheran > maderan, șchiop > știop, arfimandrit > arhimandrit (impus în limba literară), arhiereu > arfiereu, arhivă > arfivă, nihilist > nifilist, Arhip > Arfip, Valahia > Valafia, patrahil > patrafil > patrafir (formă rezultată din combinarea falsei depalatalizări cu etimologia populară provocată de atracția substantivului fir, generalizată și acceptată de limba literară); hirav („bolnăvicios”) > firav (cu sensul de „subțire”, datorat etimologiei populare create prin atracția lui fir), impus în limba literară; stahie (dublet etimologic al lui stihie) > stafie (simțit în Muntenia ca o rostire regional-moldovenească); nirui (regionalism transilvan cu sensul de „a câștiga”) s-a refăcut prin falsă analogie în mirui, ca reacție a vorbitorilor față de formele regionale cu labiala m alterată (n’ere = miere, n’ilă – milă, n’iros – miros etc.), confundându-se cu celălalt mirui din terminologia religioasă și constituind un caz rar de omonimie realizată prin h. fonetică; mulțăni „mulțumi” (regionalism transilvan) s-a refăcut în mulțămi (> mulțumi) tot prin falsă analogie; formele mai vechi regionale mn’el „miel” și mn’a „mia” > miel și mia în regiunile cu labialele nealterate prin falsă analogie și etimologie populară (influențate de mie și mieu); forma mniță (regionalism) a devenit miță, urmând aceeași cale; b) pseudodefricatizările (falsele defricatizări): modificări conștiente prin falsă analogie și din dorința de corectitudine a formelor din graiurile moldovenești, ardelenești și bănățene, în care africata surdă ceste pronunțată apropiat de constrictiva prepalatală ș. Astfel: trecerea de la varianta etimologică șimpanzeu, variantă regională rezultată din contaminația cu cimpanz (cimpans) la forma cimpanzeu (de teama pronunțărilor regionale de tipul șinși, rădășină etc.); trecerea neologismului șerbet la cerbet, a moldovenismului șepeleag („peltic”) la cepeleag, a neologismului șasla folosit inițial în Moldova, la ceasla prin „demoldovenizare” (formă ce tinde să se impună în limba literară), a lui schimnic la schivnic, formă ce tinde să se generalizeze (s-a ajuns aici de teama pronunțărilor regionale de tipul țârcomnic, în loc de țârcovnic, pimniță, în loc de pivniță etc.); c) pseudodeafricatizările (falsele deafricatizări): modificări conștiente prin falsă analogie și din dorința de corectitudine, în graiurile moldovenești, ale africatei ğ la j, ca în exemplele magion (magiun) > majon, giuvaier> juvaier etc.; d) pseudoderotacizările (falsele derotacizări): modificări conștiente, prin falsă analogie și din dorința de corectitudine, a formelor în care r este pronunțat n, ca în exemplele fănă, în loc de fără; aminoase, în loc de amiroase; viezune, în loc de viezure etc. În cadrul h. fonetice vocalice pot fi luate în discuție următoarele patru fenomene: a) apariția diftongului ea în locul unui a accentuat: variantele etimologice și regionale gălbază și călbază au devenit gălbează și călbează în urma reacției vorbitorilor față de pronunțările neliterare (mai ales moldovenești și transilvane), ca în exemplele albață (pentru albeață), bată (pentru beată), pribag (pentru pribeag), sârbască (pentru sârbească) etc.; formele sarbăd (reprezentantă a două cuvinte diferite: 1. „palid” 2. „acrișor”) și samă au fost refăcute prin falsă analogie devenind searbăd și respectiv seamă în urma reacției vorbitorilor față de forme-tip regionale ca sară, sacă, obosală, însamnă etc., impunându-se astfel în limba literară; vechiul ștrang > ștreang, tot prin falsă analogie, în urma reacției vorbitorilor față de forme regionale ca ra (= rea), vra (= vrea), razăm (= reazăm), să tracă (= să treacă) etc.; b) apariția unui e accentuat în locul unui ă accentuat: varianta răpede > repede, deoarece era simțită ca neliterară; c) apariția unui e neaccentuat în locul unui ă neaccentuat: variantele literare trăsură, răbda, răvaș, grătar, grădină, brățară, învăli și se târăște au fost evitate de unii vorbitori ca presupuse rostiri neliterare (prin falsă analogie cu formele regionale răce pentru rece, trămur pentru tremur, trăbuie pentru trebuie, Murăș pentru Mureș, răcrut pentru recrut, rățetă pentru rețetă etc.) și transformate în forme periferice ca tresură, rebda, revaș, gretar, gredinar, brețară, înveli (singura cu tendință de generalizare) și se târește (cu ă după r înlocuit prin e); d) apariția unui e (neaccentuat sau accentuat) în locul unui i (neaccentuat sau accentuat) ca o consecință a unei false analogii și a tendinței de evitare a formelor neliterare de tipul ficior, fimeie, trin etc.: forma veche și originară misadă > mesadă (cu tendința de generalizare); varianta etimologică oriz („orez”) > orez (generalizată), binoclu > benoclu, antilopă > antelopă, piramidon > peramidon etc. – acestea fără perspective de generalizare. H. gramaticală nu este suficient studiată. Se pot aduce însă ca exemple următoarele două situații: a) prin falsă analogie, din teama de a nu comite dezacorduri, vorbitorii reacționează față de suprimarea articolului a dinaintea numeralelor cardinale feminine (tipul partea doua, seria treia etc.), prin introducerea acestui articol acolo unde nu se justifică, creând formele hipercorecte și analogice partea a întâia, seria a întâia etc.; b) asimilând adverbul cu adjectivul, datorită identității formale a acestora, și din teama de a nu comite dezacorduri gramaticale, vorbitorii „acordă” adverbul cu substantivul pe lângă care stă: copii noi născuți (în loc de nou născuți), musafiri proaspeți sosiți (în loc de proaspăt sosiți), formă grea de explicat (în loc de greu de explicat), oameni puțini politicoși (în loc de puțin politicoși) etc.

Crăciun (crăciunuri), s. n. – 1. Sărbătoarea creștină a Nașterii Domnului. – 2. Imagine sfîntă care reprezintă Nașterea, și pe care preotul o aduce în casele credincioșilor. – 3. (S. m.) Personaj mitic, moș bun care întruchipează sărbătorile Crăciunului, corespunzînd uneori Regilor magi din tradiția spaniolă. – Mr., megl. Crățun, Crăciun, Cărțun. Origine foarte discutată. Fonetismul din mr. indică un etimon lat., care trebuie să fie lat. creātiōnem, cu sensul de „copil,” ca în sard. kriathone (Wagner 90), v. sp. criazón, cf. sp. crío. Crăciun trebuie să fi însemnat la început „Pruncul Iisus”, care explică și folosirea acestui cuvînt ca nume de botez și de familie, iar mai tîrziu personificarea sărbătorii. Etimonul creātiōnem a fost deja propus, dar cu sensul de „creație” sau „naștere”. (A. Densusianu, Hlr., 262; Jagič, Arch. slaw. Phil., XXXIII, 618; Pascu, Beiträge, 8; Pascu, I, 69). Această soluție nu pare posibilă, fiind negarea directă a dogmei creștinești a Întrupării (născut, iar nu făcut), și fiindcă lasă fără obiect personificarea și fără explicație numele de persoană Crăciun. Dificultățile care s-au opus der. din creātiōnem (de Rosetti, BL, XI, 56) sînt pierderea inexplicabilă a lui -e și rezultatul ea › ă, și acesta se reduce la e în poziție atonă, de unde rezultatul de așteptat *Creciune). Cele două argumente sînt insuficiente: pierderea lui -e este normală în acest caz, cf. tăun, păun, bărzăun(e), și pe de altă parte, numele de persoană la care nominativul s-a confundat cu vocativul: Bασίλιος › Vasile, Petrus › Petru și Petre, Γρηγόριος < Grigore, față de ’Iωαννης › Ioan. Pe de altă parte, ideea că hiatul e-a trebuie să se reducă la a este falsă, și se bazează pe false analogii: videbat are în e-a secundar și catella a ajuns la rezultatul ea printr-un mecanism pe care nu îl cunoaștem. Hiatul e-a se reduce normal la ă, cum arată Rosetti, Mélanges, 353, cînd obține de la Diana, *zănă și de aici zînă. Prin urmare, credem că rezultatul creātiōnem › Crăciun este fonetic normal și logic, din punct de vedere semantic, dacă se pleacă de la semnificația de „copil”. Celelalte etimoane lat. care s-au propus sînt mai puțin convingătoare: lat. (in)carnatiōnem (Lexiconul de la Buda); lat. crastĭnum (Hasdeu 615); lat. Christi iēiūnium (Schuchardt, Literaturblatt, VII, 154; ZRPh., XV, 93); lat. Christi- cu un al doilea element neclar, cf. alb. Kèrsendeljë › lat. Christi natalia (Meyer 189); lat. călātiōnem „chemare adresată de preot poporului, în prima zi a fiecărei luni” (P. Papahagi, Conv. Lit., XXXVII, 670; Pușcariu 407; Capidan, Dacor., III, 142; T. Papahagi, LL, III, 211-3 și 220; cf. împotrivă Iorga, Revista istorică, XVIII, 220). Același cuvînt apare în mai multe limbi care au fost în contact cu rom.; cf. bg. kračon, kračunek (după Mladenov 256, direct din lat.), sb. Kračun „nume de persoană” (Daničič, V, 429), rut. k(e)rečun, kračun, g(e)rečun, v. rus. koročjun „o anumită epoca a anului, nedeterminată în texte”, rus. koročun „solstițiu de iarnă” și „moarte”. Această răspîndire a cuvîntului i-a făcut pe unii filologi să se gîndească la o posibilă origine sl. (Cihac, II, 79; Philippide, Principii, 17; Domaschke 163; Weigand, BA, III, 98-104; Rosetti, BL, XI, 56; Vasmer 633), bazat pe kratŭkŭ „scurt”, sau pe kračati „a face pași”. Vasmer adaugă că der. din rom. nu este posibilă întrucît apare în v. rus. (cronica de la Novgorod) din 1143. Argumentul nu pare suficient, deoarece se știe că pe vremea aceea rușii veneau în contact cu populațiile danubiene; este însă sigur că rusa nu are alte cuvinte rom. atît de vechi, și că în general are foarte puține. Totuși, etimoanele slave propuse nu par posibile, kratŭkŭ fiindcă der. ar fi imposibilă în această formă (Berneker 604) și kračati pentru că se bazează pe o simplă consonanță, fără legătură semantică vizibilă. Ipoteza lui Rosetti, după care creātiōnem „creație” ar fi trecut în sl. ca termen ecleziastic, nu suprimă dificultățile, căci este imposibil de admis, cum o face autorul, că „la langue de l’église a également employé creatio” în loc de Crăciun pentru rațiunile dogmatice expuse. În sfîrșit, sensul de „moarte violentă” sau „moarte în floarea tinereții”, propriu rus., pare a se explica prin rom. crăciuni, vb. (a vărsa sînge, a ucide), datorită obiceiului de a tăia porcul în ajun de Crăciun, cf. ți-a venit Crăciunul, „ți-a sosit ceasul de pe urmă”. Pentru originea rom. a sl. cf. Jagič, Arch. slaw. Phil., II, 610; Schuchardt, Arch. slaw. Phil., IX, 526; Berneker 604; Capidan, Raporturile, 182.