arie (it. aria, „melodie”; fr. air). 1. Piesă solistică vocală, sau instrumentală, în cele mai multe cazuri de formă pluripartită, cu acompaniament* instrumental, integrată operei* oratoriului*, pasiunii*, cantatei* sau avânt un caracter independent. În istoria artei componistice, a. se afirmă cu atribute ce țin de tradiția cântecului pop., monodic*, silabic și strofic, marcând deosebirea față de chansonul* polifonic*. În sec. 16., tot mai multe lucrări corale lirice, it. ca și chansonul fr. „în formă de a.” consacră acest din urmă titlu. Stilul monodiei acompaniate, ce se răspândește în sec. 16-17 prin opoziție cu arta polif., va face din a. forma privilegiată de manifestare a expresivității melodice și poetice, a caracterului liric (spre deosebire de cel epic al recitativului*). Dacă în Franța sec. 17 ea continuă să circule ca piesă independentă – așa-zisa „a. de curte”, pentru una sau mai multe voci acompaniate de laută – în Italia este absorbită de genul operei și capătă strălucirea solistică păstrată până azi. A. cantabile, a. di portamento (lentă, cu note prelungi), a. parlante (rapidă și patetică), a. di bravura (cu pasaje de mare agilitate) sunt câteva dintre principalele specii generate de evoluția operei în Italia ce vor permite ulterior și emanciparea a. ca piesă de concert. Ca tip de desfășurare, a., independent de caracterul ei, se fixează, încă din sec. 17, asupra formei simetrice a cărei denumire sugestivă a. da capo indică reluarea perioadei* inițiale. Muzica instr. adoptă alături de alte forme vocal-coregrafice, și a., ce figurează adesea ca episod cantabil, constrastând cu dansurile în suita* preclasică. Totodată plasticitatea ei melodică va constitui un temei pentru dezvoltări instr. specifice, pentru o necontenită diversificare a facturii (a. cu variațiuni). 2. Termen prin care în mod curent este evocată factura cantabilă a unei melodii. Însăși etimologia a. (1) indică specificitatea vocală, investiția de suflu ce presupune o estompare a ritmicității în favoarea cântului susținut.