ASPIC n. Produs alimentar preparat din carne, oase și cartilaje, fierte timp îndelungat în zeamă, care, după răcire, se încheagă, devenind gelatinos. Mușchi în ~. /<fr. aspic

RĂCITURĂ ~i f. mai ales la pl. Mâncare rece pregătită din carne, oase și cartilaje de pasăre, de porc etc., fierte timp îndelungat în zeamă condimentată, care se încheagă după răcire; piftie. /a (se) răci + suf. ~tură

dezosat, -ă adj. (Despre carne) Din care s-a scos osul ◊ „Carnea fiind dezosată poate fi pusă direct la fript sau prăjit.” M. 7 III 61 p. 5 (cf. fr. désossé; Fl. Dimitrescu în LR 2/62 p. 136; DN3)

cárne f. (lat. caro, carnis, it. sp. pg. carne, pv. cat. carn, fr. chair). Substanța moale, sîngeroasă și organică a animaluluĭ, indiferent dacă e vie (fr. chair) orĭ de vînzare la măcelărie (fr. viande). Carne macră, carne slabă, fără grăsime și fără oase. Carne vie, carne care simte. A tăĭa în carne vie (fig.), a-ĭ pedepsi fără milă pe vinovațĭ. Carnațiune: carne sănătoasă. Fig. Natura omuluĭ: carnea e slabă, dar sufletu e tare. Pl. n. cărnurĭ, bucate de carne: mie nu-mĭ plac cărnurile (V. hoĭtină). Carne cu ochĭ, figură fără expresiune, figură ștearsă (V. boț). A crește carnea pe tine, a fi foarte mulțămit. A ți se scutura, a ți se’ncreți carnea de groază, a-țĭ fi foarte groază. A fi carne și unghie cu cineva, a fi trup și suflet cu el, a-ĭ fi foarte devotat. A fi răŭ de carne, 1) a te vindeca greŭ de o rană, 2) a fi libidinos.

arăpoaică f. 1. femeia Arapului, negriteancă: 2. Mold. găină arăpoaică, cu oasele, carnea și creasta vinete.

carne f. 1. substanță moale și sângeroasă între piele și oase; 2. carnea vitelor și a păsărilor: cu carne ne hrănim; 3. pl. cărnuri, mâncări de carne. [Lat. CARNEM].

PIFTIE, piftii, s. f. 1. Mîncare preparată din carne, oase și cartilaje, fierte timp îndelungat în zeamă și care după răcire se încheagă devenind gelatinoasă; (Mold.) răcituri. V. aspic. (Adesea în comparații) Ar fi trebuit niște furci de pătul... ca să poți să înfigi un gard în așa pămînt moale ca piftia. GALACTION, O. I 296. Ar fi dorit să meargă... măcar pînă vor da de locurile acelea unde pămîntul este ca piftia. ISPIRESCU, L. 381. ◊ Expr. (Familiar) A face (pe cineva) piftie = a zdrobi (pe cineva) în bătaie. Voi ce stați cu căciulile în cap...? Jos căciulile, că vă fac piftie. MIRONESCU, S. A. 115. 2. (Chim.) Sistem dispers, coloidal, ale cărui proprietăți fizice se apropie de proprietățile sistemelor solide, avînd elasticitate la întindere și torsiune; gel.

CREO- „came, de carne”. ◊ gr. kreas, os „carne” > fr. créo-, engl. id., germ. kreo- > rom. creo-. □ ~fag (v. -fag), adj., care se hrănește cu carne; ~fagie (v. -fagie), s. f., obișnuință de a se hrăni cu carne; ~fil (v. -fil₁), adj., care trăiește pe carne.

arăpoaică sf [At: ALECSANDRI, T. 1117 / V: har~ / Pl: ~ice / E: arap² + -oaică] 1-3 (Îvp) Arăboaică (1-3). 4 (Pop) Găină cu oasele, carnea și creasta vinete.

piftie sf [At: DOSOFTEI, V. S. septembrie 25^v/17 / V: (înv) ~ire, ~tui sfp, pihtire, (reg) piptii sfp / A și: (reg) piftie / Pl: ~ii / E: bg пихтия, ngr πηχτή] 1 Mâncare din oase, în special de la picioare, din cartilage și din carne de porc, de vițel sau de pasăre, fierte timp îndelungat într-o zeamă cu usturoi care, prin răcire, se încheagă și devine gelatinoasă Si: răcituri, (reg) aituri, cotoroage, înghețătură, piciorong, pistoseli, răsol, reci, tremurici. 2 (Reg; îe) A avea carnea ~ A fi foarte obosit. 3 (Îe) A face ~ pe (sau din) cineva sau a-i face (cuiva) pielea ~ii A bate foarte tare pe cineva. 4 (Reg; lpl) Oase, carne a picioarelor și a capului din care se face piftia (1).

ARĂPOAICĂ I. (pl. -ce) sf. 🌍 Femeie de rasă neagră. II. adj. Găină ~ (ȘEZ.), găină cu oasele, carnea și creasta vînătă [arap].

MURSECA vb. I. T r a n z. 1. (Popular; mai ales despre animale sălbatice și despre cîini; complementul indică ființe vii) A rupe, a sfîșia cu dinții. Altă vită . . . fu morsicată di cînele cel turbat. ÎNVĂȚĂTURĂ, 116/7, cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LM. Într-o zi un cîine turbat s-a năpustit în curtea popii . . . mursecînd pe Joian, un taur frumos. SANDU-ALDEA, U. P. 26. Mi-a mursecat lupul un mînz. AN. DOBR. IV, nr. 4, 102. Se coborîseră și urșii din munți și dădeau târcoale pe la tîrle, luînd oi cu duiumu și mursecînd . . . vaci și cai. LUNGIANU, CL. 116, cf. 229. [Pogoanele] erau subt puterea lui Ghiță Lungu, care sta asupra lor ca ursul cînd mursecă juninca. SADOVEANU, M. C. 154. Ursul, întârîtat, te prinde în brațe, te mursecă, te strînge pînă te sugrumă. STANCU, R. A. III, 53. O să fiu îndată De șoimei pișcată D-ogari mursicată. TEODORESCU, P. P. 59. Togan, cîne bărbat, La nevoie încercat Și de fiare mursicat. ȘEZ. V, 515. L-a luat scorpia de talpa piciorului, de l-a mursicat și i-a rupt o bucată. RĂDULESCU-CODIN, Î. 324, cf. VICIU, GL., COM. SAT. V, 9, ALR I 1 162/675, 677, 679, 690, 695, 704, 720, 735, 764, 768, 770, 776, 786, 980, 986. Cine e mursicat de șarpe se păzește și de șopîrlă. PANN, P. V. II, 133/23, cf. ROMANUL GLUMEȚ, 41, ZANNE, P. I, 654. ◊ A b s o l. „Nevisca” (nevăstuica . . . ) care . . . morsoacă ori mursecă (mușcă). DR. IV, 1 040. ♦ (Rar; despre oameni) A mînca lacom, a devora ca o fiară. Cf. CUV. D. BĂTR. I, 294. ♦ (Regional; despre cîini și pisici) A apuca cu gura fără să muște; (r e f l. r e c i p r.) a se mușca în joacă; p. e x t. (despre oameni) a se lua la trîntă, a se zbengui. Cf. REV. CRIT. III, 161. ♦ (Regional; despre oamenii fără dinți) A molfăi (1). Com. din LIPOVA și din STRAJA-RĂDĂUȚI. 2. (Regional; complementul indică oasele, carnea unei ființe vii sau, p. e x t. ființe) A strivi, a zdrobi, a sfărîma; (în descîntece; mai ales cu complementul „carnea”) a învineți; (regional) a morsocăi. Carnea morsocitu-i-o. MARIAN, D. 112, cf. 113, GRAIUL, I, 329. Carnea mi-o mîncat Ciolane mi-o morsocat. ȘEZ. XXIII, 95, cf. I, 58. Carnea mi-o morsocit. I. CR. III, 280. Oasele zdrobitu-mi-a, Carnea mursăcatu-mi-a. PAMFILE, DUȘM. 231. Cu gura te-am descînțat Cu mîna te-am morsîcat. CONV. LIT. LIV, 367, cf. PLOPȘOR, V. O. 11, PAȘCA, GL., GR. S. VI, 81. ♦ A masa¹; a fricționa (Crișcior-Brad). PAȘCA, GL. Morsoacă-mă pe la ceafă că mă cam doare capul. id. ib. ♦ (Despre aluat) A frămînta; (despre caș) a jintui. Morsoacă aluatu, că ești mai tare ca mine. PAȘCA, GL., cf. ALR I 1 815/194. -** (Cu subiectul „friguri”) A scutura (Crișcior-Brad). PAȘCA, GL. Mă morsoacă frigurile de cîteva zile. id. ib. 3. (Regional) A ghionti, a buși, a bate. Cu baba și cu fata, de ! merge să le mursici mai zdravăn. CARAGIALE, M. 32. La început îmi plăcea ca să-l mursice nițel pe Miai. PREDA, Î. 87. ♦ A obosi, a istovi (BUDAI-DELEANU, LEX., CR. II, 248); a sîcîi, a nu da pace, a face zile fripte (I. CR. III, 187, com. din BANAT). ♦ A ocări, a mustra. Com. din BANAT. – Prez. ind.: múrsec. - Și: (regional) mursica, mursuca (PLOPȘOR, V. O. 11), murisica (ALR I 1 162/790), mulseca (ALR I 1 162/792), morseca (COM. SAT. V, 9), morsica, morsoca, morțoca (DDRF) vb. I, morsoci vb. IV. – Lat. morsicare.

NEGRU¹ I. adj. 1 De coloarea cărbunilor: ~ ca cărbunele, ca pana corbului; pată neagră; cerneală neagră; haine negre, a) de coloare neagră; b) cernite, de doliu; păr ~, ochi negri (👉 ALBASTRU I 1); Ⓕ F fără să zică: negri ți-s ochii! fără să rostească nici o vorbă; 👉 NEAGĂ1; pîine neagră, pîine de secară sau de grîu amestecat cu alte cereale; vin ~, vin roșu-închis ¶ 2 🌍 Rasa neagră, rasa Negrilor ¶ 3 Murdar: cămăși negre; abia acum m’am apucat și eu de zolit că... mi s’au strîns o mulțime de rufe negre (SB.) ¶ 4 Întunecos: noapte neagră; a i se face ~ înaintea ochilor, a i se face întunerec dinaintea ochilor, a nu mai vedea nimic de supărare, etc. ¶ 5 Nefericit, nenorocos, de jale; amărît, nesuferit: și tot așa și iar așa, pînă i se făcea viața neagră și aici, și apoi iar se întorcea la Iași (CRG.); zile negre; 👉 ALB I 8 ¶ 6 Care prevestește sau pricinuește o nenorocire, funest: un presentiment ~ ¶ 7 Trist, melancolic: nu văd ce te poate adînci acuma în așa de neagră mîhnire (CAR.) ¶ 8 Răutăcios: ~ la inimă, la suflet; a avea inimă neagră ¶ 9 Nelegiuit: Fără nici o grijă de ~l păcat. A stins zile multe și legea-a călcat (ALECS.) ¶ 10 ⛪ Bucov. Postul ~, Dumineca lăsatului de brînză, cînd fetele stătute, rămase nemăritate, nu mănîncă și nu beau absolut nimic pînă tîrziu seara, cu speranță că vor ajunge în curînd să se mărite ¶ 11 (P): 👉 ALB I 8 ¶ 12 IARBĂ-NEAGRĂ 👉 IARBĂ2. II. sbst. 1 Coloare neagră; lucru de coloare neagră: se vedea în adevăr ceva ~ la poalele unui zid (S.-ALD.); face albul negru și ~l alb, înfățișază lucrul cu totul altfel de cum este de fapt ¶ 2 Cît ~l sub unghie, mai nimic, cîtuși de puțin ¶ 3 A vedea, a zugrăvi toate în ~, a vedea, a zugrăvi toate sub o înfățișare rea, nefavorabilă, nenorocită ¶ 4 Haină cernită, de doliu: a se îmbrăca în ~ sau în negre ¶ 5 🔬 ~ animal, cărbune obținut prin calcinarea într’un vas închis a oaselor, cărnii, sîngelui animalelor ¶ 6 ~ de fum, chinoros. III. sm. ⛪ Săptămîna negrilor, săptămîna care urmează după aceea a Paștilor, săptămîna mironosițelor [lat. nĭgrum].

CARNE, cărnuri, s. f. 1. Nume dat țesutului muscular al corpului omenesc sau al animalelor împreună cu țesuturile la care aderă. ◊ Carne de tun = masă de militari trimiși pe front spre a lupta și care sunt expuși măcelului, cu pierderi mari de vieți omenești. Carne vie = carne de pe care s-a jupuit pielea. ◊ Expr. A tăia (sau a da, a trage) în carne vie = a) a tăia (sau a da, a trage) în plin, direct (în cineva); b) a încerca să curme un rău prin măsuri foarte drastice. A fi rău (sau bun) de carne = a se vindeca greu (sau ușor) la o rană. În carne și oase = în persoană, în realitate. Carne din carnea cuiva = descendent direct din cineva, rudă de sânge. A-și pune (sau a-și băga) carnea în (sau la) saramură = a face eforturi mari, a risca foarte mult în vederea realizării unui scop. A pune (sau a prinde etc.) carne = a se îngrășa. A crește carnea pe cineva = a simți o satisfacție, a fi bucuros. A tremura carnea pe cineva = a tremura de frică. 2. Bucată din țesutul muscular al animalelor tăiate, întrebuințată ca aliment. 3. Partea interioară a pielii, opusă feței acesteia. 4. (Bot.) Pulpă la fructe. – Lat. caro, carnis.

PERSOANĂ, persoane, s. f. 1. Individ al speciei umane, om considerat prin totalitatea însușirilor sale fizice și psihice; ființă omenească, ins. ◊ În persoană = a) loc. adj. și adv. însuși, personal, singur (fără intermediul cuiva); b) loc. adj. întruchipat, în carne și oase, personificat, ♦ (Înv.) Personaj (2). 2. (În sintagmele) Persoană fizică = om considerat ca subiect cu drepturi și cu obligații și care participă în această calitate la raporturile juridice civile. Persoană juridică (sau morală) = organizație care, având o alcătuire de sine stătătoare și un patrimoniu propriu în vederea îndeplinirii unui anume scop admis de lege, este subiect cu drepturi și cu obligații, deosebit de persoanele fizice care intră în componența ei. 3. Categorie gramaticală specifică verbului și unor pronume (personal, reflexiv, posesiv, de întărire), prin care se indică vorbitorul, interlocutorul și orice obiect, deosebit de vorbitor și de interlocutor; fiecare dintre formele flexionare ale verbului și ale unor pronume prin care se indică raporturile de mai sus. – Din lat. persona, germ. Person, fr. personne.

MOALE, moi, adj. I. 1. Care cedează ușor la apăsare, modificându-și forma; p. ext. afânat, pufos. ◊ Carne moale = carne fără oase. Ou moale = ou fiert sau copt astfel încât să nu fie complet coagulat. Lipire moale = operație de îmbinare, cu ajutorul unui metal străin în stare de fuziune, a două piese metalice care nu se încălzesc în prealabil. ◊ Expr. A-i fi (cuiva) moale sau a trăi (ori a se așeza) pe moale = a duce o viață liniștită, fără griji; a o duce bine; a-i fi bine. ♦ (Substantivat, n. sg. art.) Parte moale (I 1) a unui lucru. ◊ (Pop.) Moalele capului = fontanelă; p. ext. creștetul capului. ♦ (Despre gură, buze) Cărnos, fraged. ♦ Moleșit, flasc; puhav. ♦ Puțin consistent; subțire, apos. ♦ (Despre pâine, cozonac etc.) Proaspăt; fraged. ♦ (Despre icre) Proaspăt, neconservat. ♦ (Despre fructe) Zemos; mălăieț. ♦ Flexibil, elastic. 2. (Despre terenuri) Umed, reavăn, jilav. 3. (Despre metale și aliaje) Cu duritate mică; care poate fi ușor îndoit, zgâriat etc. 4. (Despre ființe, despre corpul sau despre părți ale corpului lor) Fără rezistență, fără putere; debil, slab, plăpând; gingaș, delicat. ♦ Sleit de puteri, istovit, vlăguit. 5. (Despre oameni) Lipsit de energie, de voință; apatic, indolent; bleg, leneș; cu fire slabă, nehotărâtă, influențabilă. ◊ Expr. A o lăsa (mai) moale = a ceda, a face concesii. II. 1. Cu suprafața netedă, fără asperități; neted. ♦ Catifelat, mătăsos; plăcut la atingere. 2. Necolțuros, rotunjit, unduios; p. ext. armonios, delicat. 3. (Despre culori, lumină sau izvoare de lumină, sunete) Lipsit de stridență, cu intensitate scăzută; domol, potolit; blând. 4. (Fon.; în opoziție cu dur; în sintagmele) Consoană moale = consoană palatalizată. Poziție moale = poziția unui sunet urmat de o silabă care conține o vocală palatală. 5. (Despre vreme, atmosferă, anotimpuri reci etc.) Călduț (și umed); p. ext. plăcut, blând. 6. (Despre ființe, despre însușiri și manifestări ale lor) Domol; blând, blajin. 7. (Despre mișcări) Ușor, abia simțit; încet, lent; lipsit de vlagă; slab. ♦ Care se mișcă încet, lin, domol; (despre ființe) lipsit de vioiciune, de sprinteneală. – Lat. mollis, -e.

FILE ~uri n. 1) Fâșie de carne fără oase, scoasă din lungul șirei spinării unui animal; mușchi. 2) Fel de mâncare pregătită din astfel de carne. /<fr. filet

OS oase n. (la om și la animalele vertebrate) 1) Țesut organic dur și rezistent, de culoare albă, din interiorul corpului; parte constitutivă a scheletului. ◊ A-și lăsa (sau a-i rămâne, a-i putrezi) oasele pe undeva a muri pe meleaguri străine. A băga (sau a-i intra) frica în oase a speria sau a fi speriat foarte tare. A(-i) rupe (sau a(-i) frânge, a(-i) muia) cuiva oasele a-l bate foarte tare pe cineva. A(-i) ajunge cuiva cuțitul la ~ a nu mai putea răbda o stare de lucruri. Până la (sau în) oase sau până la (sau în) măduva oaselor cu desăvârșire; complet. În carne și oase în persoană. A căpăta (sau a dobândi, a avea etc.) un ~ de ros a căpăta o favoare însemnată. A avea oase în burtă a se apleca anevoie. ~ mort afecțiune a oaselor de la picioarele calului, cauzată, de regulă, de o lovitură. ~ul-iepurelui plantă erbacee cu tulpină erectă, foarte ramificată, spinoasă, cu frunze eliptice, zimțate și cu flori mici, trandafirii, dispuse în vârful ramurilor. 2) Materie primă obținută din acest țesut organic. Nasturi de ~. 3) fig. Neam din care se trage cineva; sânge. ◊ (A fi) din ~ sfânt (sau din oase sfinte, din ~ domnesc (sau de domn) (a fi) de viță nobilă. /<lat. ossum

TEI'OS ~oasă (~oși, ~oase) (despre carne, plante comestibile sau fructe) Care are consistența teiului; tare și ațos (ca teiul). /tei + suf. ~os

DEZOSAT, -Ă adj. (Despre carne) Fără os. ♦ Flasc; deșirat. [Cf. fr. désossé].

COTLET, cotlete, s.n. Piesă cuprinzând osul și carnea aferentă, decupată din partea superioară a coastelor de la batal, miel, porc, vițel, cerb, căprioară. Prin cotlet de pasăre se înțelege pieptul de pasăre dezosat și curățat de pieliță, fiecare jumătate fiind servită pe osul aferent de la aripă, scurtat corespunzător.

PERSOANĂ s.f. 1. Ființă omenească; om; individ, ins. ♦ În persoană = a) personal, însuși; b) în carne și oase. ♦ (Jur.) Persoană fizică = om privit ca subiect cu drepturi și obligații; persoană juridică = întreprindere, instituție etc. căreia legea îi acordă drepturi și datorii, fiind recunoscută ca subiect de drept. 2. Categorie gramaticală a pronumelui și a conjugării verbelor, care indică pe vorbitor, pe cel căruia i se adresează sau pe cei despre care se vorbește. [< lat. persona, cf. it. persona, fr. personne].

șodolan, șodolane, s.n. (reg.) 1. șold la animale. 2. femur la animale. 3. bucată mare de carne (cu os). 4. (în expr.) ca șodolanul = solid, rezistent.

ciorsăi (ciorsăiesc, ciorsăit), vb. – 1. A răzui, a curăța cu rașpelul. – 2. A tăia, a ciopîrți cu instrumente proaste. – Var. giorsăi. Sl. čirta, čersti „a tăia”, cf. rut. čersati „a rade” (Cihac, II, 56; DAR). – Der. ciors, interj. (zgomot făcut de secure tăind lemne); cioarsă, s. f. (instrument tăios uzat și nefolositor), var. gioarsă; ciorsăit, s. n. (tăiere făcută cu greu, cu instrumente nefolositoare), var. ciorsăială, ciorsăitură, s. f.; ciort, s. n. (la cai, rădăcina cozii; bot; cioc); certi, vb. (a curăța de coajă; a cizela); certat, adj. (despre boi, cu un corn rupt). Aceste ultime forme au provocat probabil o confuzie între certi și certa „a dojeni”; în felul aceste ne explicăm existența lui ciorti „a certa”, pe care DAR o pune în legătură cu rut. čort „diavol” (› ciort, s. m., diavol; țigan). Ciortan, s. n. (os cu carne) este o confuzie între ciort „obiect tăiat” și hartan. Cf. cirtă.

ASPIC s. n. substanță gelatinoasă din zeamă de carne și oase, pentru prepararea unor mâncăruri. (< fr. aspic)

PERSOANĂ s. f. 1. individul uman considerat prin totalitatea însușirilor fizice și psihice; ființă omenească, ins. ♦ în ~ = a) personal. b) în carne și oase. ♦ (jur.) ~ fizică = om privit ca subiect cu drepturi și obligații. ~ juridică = întreprindere, instituție etc. căreia legea îi acordă drepturi și datorii, recunoscută ca subiect de drept. 2. categorie gramaticală specifică verbului și unor pronume, care indică pe cel căruia i se adresează sau pe cel despre care se vorbește; fiecare dintre formele flexionare prin care se exprimă această categorie. (< lat. persona, fr. personne)

în carne și oase expr. în realitate, în persoană.

BULION, s. n. 1. Pastă conservată de pătlăgele roșii. 2. (Rar) Supă de carne fără zarzavat sau paste făinoase. ◊ Bulion de cultură (de microbi) = supă de carne și oase, strecurată și sterilizată, servind la culturile de microbi. [Pr.: -li-on] – Fr. bouillon.

CARNE, cărnuri, s. f. 1. Nume dat țesutului muscular al corpului omenesc sau al animalelor. ◊ Carne vie = carne de pe care s-a jupuit pielea. ◊ Expr. A tăia (sau a da, a trage) în carne vie = a) a tăia, a lovi în plin; b) fig. a curma fără cruțare un rău. Carne de tun = masă de militari trimiși de clasele exploatatoare spre a lupta cu pierderi sîngeroase în războaie de cotropire. A fi rău (sau bun) de carne = a se vindeca greu (sau ușor) de o rană. În carne și oase = în persoană, în realitate. Carne din carnea cuiva = descendent direct din cineva, legat prin sînge de cineva. A-și pune (sau a-și băga) carnea în (sau la) saramură = a face mari sforțări, a face tot posibilul pentru atingerea unui scop. A pune (sau a prinde etc.) carne = a se îngrășa. A crește carnea pe cineva = a simți o satisfacție. A tremura carnea pe cineva = a tremura de frică. 2. Bucată din țesutul muscular al animalelor tăiate, întrebuințată ca aliment. 3. Parte moale de sub coaja fructelor, care înconjură semințele. – Lat. caro, carnis.

Pygmalion 1. Sculptor din insula Cyprus, care cu dalta lui măiastră a cioplit o statuie reprezentînd o femeie atît de frumoasă, încît s-a îndrăgostit el însuși de ea. La rugămintea sa, Aphrodite a dat viață pietrei. Ea a devenit o femeie în carne și oase, cu care Pygmalion s-a căsătorit. 2. Rege tirian, și frate cu Dido. Pentru a pune mîna pe bogățiile nemăsurate ale cumnatului său, Pygmalion l-a asasinat (v. și Dido).

ființă f., pl. e (d. a fi). Existență: ființa raseĭ. Pînea noastră cea spre ființă, pînea noastră care ne ține vĭața, pînea cea de toate zilele. Vietate, creatură, animal: acest om e o ființă nesuferită. A lua ființă, a apărea, a se naște, a se înființa. A avea ființă, a fi în ființă, a exista. A da ființă, a înființa, a naște, a produce. Rar. În ființă, în persoana, în carne și oase, el însuși: era el în ființă: în prezență, de față cu: în ființa mea.

os n., pl. oase (lat. ŏssum, cl. os, ossis, vgr. ostéon scr. asthi, asthan; it. pg. osso, pv. fr. cat. os, sp. hueso). Materie dură care formează scheletu omuluĭ și celor-lalte vertebrate: dințiĭ îs tot oase. În carne și oase, în persoană, în realitate. Pînă în măduva oaselor, adînc, foarte: a fi ud pînă la oase, a fi cuprins de frică pînă în oase. În capu oaselor, șezînd: mă rîdic în capu oaselor (Ch.N. I, 163). A fi numaĭ pelea și oasele, a fi foarte slab. A da cuĭva un os de ros, a-ĭ da o ocupațiune din care să trăĭască (și să tacă): dați-ĭ un os ca să tacă! A muĭa cuĭva oasele, a-l bate răŭ. Os mort, un fel de bubă la încheĭeturĭ. Osu ĭepureluĭ, dîrmotin. V. cĭolan, fildeș.

*persoánă (oa dift.) f., pl. e (lat. persóna, mască, rol de actor, personagiŭ de teatru, persoană). Om (bărbat orĭ femeĭe), ins: ședeaŭ la masă cincĭ persoane, la intrare se plătește un franc de persoană (pop. de cap, de căcĭulă). Om, individ considerat în parte: fericirea depinde de persoană. Gram. Persoana întîĭa, aceĭa care vorbește; persoana a doŭa, aceĭa cu care vorbeștĭ; persoana a treĭa, aceĭa despre care se vorbește. Teol. Cele treĭ persoane divine, sfînta Treime. În persoană, în carne și oase, realmente, în ființă chear, singur: mă duc eŭ în persoană. Persoană morală saŭ juridică, societate recunoscută de tribunal și considerată ca cum ar fi o persoană reală. Fără considerațiune de persoane, fără nicĭ o preferență pentru nimenĭ. A plăti cu persoana ta, a suferi urmările unuĭ pericul.

* sarcázm n., pl. e (vgr. sarkasmós, d. sarkázo, rînjesc, care vine d. sarx, sarkós, carne, pin aluz. la cîne cînd roade un os cu carne, și deci rînjește). Ironie mușcătoare.

susține v. 1. a ținea pe dedesupt: temelia susține clădirea; 2. a menține cu soliditate: oasele susțin cărnurile; 3. a face să subsiste, a nutri: a susține o familie; 4. a îmbărbăta: a susține curajul cuiva; 5. a rezista energic: a susține un atac; 6. a apăra cu argumente: a susține o cauză; 7. a afirma: susțin că...; 8. a se sprijini unul pe altul. [Modelat după fr. = soutenir].

*susțín, -ținút, a -țineá (est) și a -țíne (vest) v. tr. (lat. sustinére, d. susum, sus, și tenere, a ținea. – Se conj. ca țin). Țin, sprijin: temelia susține casa, oasele susțin carnea. Fig. Țin, întrețin, hrănesc, apăr: a susținea familia. Apăr cu dovezĭ, feresc de loviturĭ: a-țĭ susținea drepturile, un prĭeten, o cauză. Rezist: a susținea atacu. Sprijin, ajut: a susținea cu un batalion trupele atacate. Îmbărbătez: credința susține vitejia. Afirm: susțin că așa a fost. Mențin, persist: nu maĭ susțin cele afirmate. Mențin, păstrez: a-țĭ susține renumele, rangu, vocea (a o prelungi cu aceĭașĭ forță), conversațiunea. V. refl. Mă țin deasupra, plutesc: înotătoru, aeronautu se susținea bine. Fig. Mă ajut reciproc: frațiĭ se susțin. – Vulg. supțin.

CARNE, (2) cărnuri, s. f. 1. Țesutul muscular al corpului omenesc și al animalelor împreună cu țesuturile moi la care aderă. ◊ Carne de tun = masă de militari trimiși pe front spre a lupta și care sunt expuși măcelului. Carne vie = carne de pe care s-a jupuit pielea. ◊ Expr. A tăia (sau a da, a trage) în carne vie = a) a tăia (sau a da, a trage) în plin, direct (în cineva); b) a încerca să curme un rău prin măsuri foarte drastice. A fi rău (sau bun) de carne = a se vindeca greu (sau ușor) la o rană. În carne și oase = în persoană, în realitate. Carne din carnea cuiva = descendent direct din cineva, rudă de sânge. A-și pune (sau a-și băga) carnea în (sau la) saramură = a face eforturi mari, a risca foarte mult în vederea realizării unui scop. A pune (sau a prinde etc.) carne = a se îngrășa. A crește carnea pe cineva = a simți o satisfacție, a fi bucuros. A tremura carnea pe cineva = a tremura de frică. 2. Țesutul muscular al animalelor și al păsărilor tăiate, folosit ca aliment. 3. Partea interioară a pielii, opusă feței acesteia. 4. (Bot.) Partea comestibilă a unor fructe și legume; pulpă. – Lat. caro, carnis.

PERSOANĂ, persoane, s. f. 1. Individ al speciei umane, om considerat prin totalitatea însușirilor sale fizice și psihice; ființă omenească, ins. ♦ În persoană = a) loc. adj. și adv. însuși, personal, singur (fără intermediul cuiva); b) loc. adj. întruchipat, în carne și oase, personificat. + (înv.) Personaj (2). 2. (În sintagmele) Persoană fizică = om considerat ca subiect cu drepturi și cu obligații și care participă în această calitate la raporturile juridice civile. Persoană juridică (sau morală) = organizație, instituție etc. care, având o alcătuire de sine stătătoare și un patrimoniu propriu în vederea îndeplinirii unui anume scop admis de lege, este subiect cu drepturi și cu obligații, deosebit de persoanele fizice care intră în componența acestora. 3. Categorie gramaticală specifică verbului și unor pronume (personal, reflexiv, posesiv, de întărire), prin care se indică vorbitorul, interlocutorul și orice obiect deosebit de vorbitor și de interlocutor; fiecare dintre formele flexionare ale verbului și ale unor pronume prin care se indică raporturile de mai sus. 4. (Rel.) Subiectul care este și își asumă în mod individual substanța comună a lui Dumnezeu: Dumnezeu este unu în trei persoane, Hristos este unu ca persoană. – Din lat. persona, germ. Person, fr. personne.

MOALE, moi, adj. I. 1. Care cedează ușor la apăsare, modificându-și forma; p. ext. afânat, pufos. ◊ Carne moale = carne fără oase. Ou moale = ou fiert sau copt astfel încât să nu fie complet coagulat. Lipire moale = operație de îmbinare, cu ajutorul unui metal străin în stare de fuziune, a două piese metalice care nu se încălzesc în prealabil. ◊ Expr. A-i fi (cuiva) moale sau a trăi (ori a se așeza) pe moale = a duce o viață liniștită, fără griji; a o duce bine; a-i fi bine. ♦ (Substantivat, n. sg. art.) Parte moale (I 1) a unui lucru. ◊ (Pop.) Moalele capului = fontanelă; p. ext. creștetul capului. ♦ (Despre gură, buze) Cărnos, fraged. ♦ Moleșit, flasc; puhav. ♦ Puțin consistent; subțire, apos. ♦ (Despre pâine, cozonac etc.) Proaspăt; fraged. ♦ (Despre icre) Proaspăt, neconservat. ♦ (Despre fructe) Zemos; mălăieț. ♦ Flexibil, elastic. 2. (Despre terenuri) Umed, reavăn, jilav. 3. (Despre metale și aliaje) Cu duritate mică; care poate fi ușor îndoit, zgâriat etc. 4. (Despre ființe, despre corpul sau despre părți ale corpului lor) Fără rezistență, fără putere; debil, slab, plăpând; gingaș, delicat. ♦ Sleit de puteri, istovit, vlăguit. 5. (Despre oameni) Lipsit de energie, de voință; apatic, indolent; bleg, leneș; cu fire slabă, nehotărâtă, influențabilă. ◊ Expr. A o lăsa (mai) moale = a ceda, a face concesii. II. 1. Cu suprafața netedă, fără asperități; neted. ♦ Catifelat, mătăsos; plăcut la atingere. 2. Necolțuros, rotunjit, unduios; p. ext. armonios, delicat. 3. (Despre culori, lumină, sunete) Lipsit de stridență, cu intensitate scăzută; domol, potolit; blând. 4. (Fon.; în opoziție cu dur; în sintagmele) Consoană moale = consoană palatalizată. Poziție moale = poziția unui sunet urmat de o silabă care conține o vocală palatală. 5. (Despre vreme, atmosferă, anotimpuri reci etc.) Călduț (și umed); p. ext. plăcut, blând. 6. (Despre ființe, despre însușiri și manifestări ale lor) Domol; blând, blajin. 7. (Despre mișcări) Ușor, abia simțit; încet, lent; lipsit de vlagă; slab. ♦ Care se mișcă încet, lin, domol; (despre ființe) lipsit de vioiciune, de sprinteneală. – Lat. mollis, -e.

BULION s. n. 1. Zeamă de pătlăgele roșii conservată, întrebuințată pentru a da gust și culoare mîncărilor. O sticlă de bulion. Vinete în bulion. ◊ Pastă de bulion = zeamă de pătlăgele roșii fiartă pînă la îngroșare. 2. (Rar) Supă de carne fără zarzavat sau paste făinoase. ◊ Bulion de cultură (de microbi) = supă de carne și oase, filtrată și sterilizată, servind la creșterea microbilor. – Pronunțat: -li-on.

CARNE, (2, rar 1) cărnuri, s. f. 1. Nume dat țesutului muscular al corpului omenesc sau al animalelor. Doctorul în carnea mea Adîncă brazdă taie. COȘBUC, P. I Îi sărise inima de frică și-i tremura toate cărnurile. ISPIRESCU, L. 133. Cînd ți-oi spune pînă la sfîrșit, cred că ți s-a încrîncina și ție carnea pe tine. CREANGĂ, P. 77. Carne vie = carne de pe care s-a jupuit pielea prin lovire, rănire etc. ◊ Expr. A tăia (sau a da, a trage) în carne vie = a) a tăia, a lovi în plin. Cînd aducea fata paloșul... da în carne vie. ISPIRESCU, L. 27. Băieții, cam zglobii, Trag la naiba prin pustii, Nu ca mine-n cărnuri vii. TEODORESCU, P. P. 291; b) fig. a curma fără cruțare un rău. (în legătură cu verbele ◊ a transforma», «a folosi», «a trimite» etc.) Carne de tun = masă de militari trimiși de clasele exploatatoare spre a fi masacrați într-un război nejust de pe urma căruia ele să poată beneficia. Urzind planurile sale de război, imperialismul american contează pe folosirea unor teritorii străine, pe folosirea altor popoare, destinate să servească drept carne de tun în vederea cuceririi dominației Mondiale de către imperialiștii americani. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 114. A fi rău (sau bun) de carne = a se vindeca greu (sau ușor) de o rană. În carne și oase = în persoană, în realitate. Carne din carnea cuiva = descendent direct din cineva, legat prin sînge de cineva. Carne sînt din carnea voastră ruptă. BENIUC, V. 10. A crește carnea pe cineva sau a prinde, a pune carne = a) a se îngrășa. Sultănica... nu era d-alea tărtănețele ce pune carnea pe coaste cu lopata, și trece prin toate. DELAVRANCEA, S. 23; b) a simți o satisfacție, o mulțumire. Făt-Frumos privea și creștea carnea pe el de mulțumire. ISPIRESCU, L. 108. A tremura carnea pe cineva = a tremura (de frică, de supărare etc.). Îl iubea mult pe Dinu și o apuca o groază care o făcea să-i tremure toată carnea pe ea cînd se gîndea că Dinu al ei poate să nu mai fie om de ispravă și să n-o mai iubească. BUJOR, S. 41. A fi prieten unghie și carne (cu cineva) = a fi prieten bun (cu cineva). Pavel făcu o păreche de ciubote de iuft vărului meu Ioan, cu care era prietin unghie și carne. CREANGĂ, A. 1 03. A-și pune (sau a-și băga) carnea în (sau la) saramură = a face mari sforțări, a-și expune viața, a face tot posibilul; a se face luntre și punte. Cînd îi fi la vreun aman, să ne dai de știre, că ne-om băga carnea în saramură și nu te-om lăsa. SANDU-ALDEA, U. P. 231. 2. Bucată din mușchiul animalelor tăiate, întrebuințată ca aliment. Porunci de tăie un bou și alese toate cărnurile la un loc. ISPIRESCU, U. 86. El scoase o torbă plină de cărnuri fripte. ALECSANDRI, la TDRG. Am mîncat carne de miel. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 364. Carne albă v. alb. 3. Parte moale de sub coaja fructelor, care înconjură semințele. V. miez. Poame cu carnea bogată.

ÎNCREDINȚA, încredințez, vb. I. 1. Tranz. (Urmat de determinări în dativ) A da ceva ori pe cineva în grija, în seama sau în păstrarea cuiva demn de încredere; a preda. Își încredință pardesiul și pălăria persoanei rotunde și afabile de la garderobă. C. PETRESCU, C. V. 60. Eu cred că, dacă ar afla ce gînduri ai, califul ar fi în stare să-ți încredințeze puterea lui pe o zi. CARAGIALE, P. 129. Boierii încredințau cîrmuirea țării pe viață sau pe o seamă de ani unui om ce îl chema domn și stăpînitor al țării. BĂLCESCU, O. I 351. ♦ (Cu privire la o taină) A împărtăși cuiva cu toată încrederea. (Poetic) Florile... încredințară taina lor... unui flutur. EMINESCU, N. 29. 2. Refl. A se convinge de ceva. Tomșa se încredință dintr-o privire că răzășii lui sînt de față. SADOVEANU, O. VII 109. Ca să se încredințeze, își chemă fetele. ISPIRESCU, L. 52. Ipate, voind să se încredințeze și despre asta, ascultă pe Chirică. CREANGĂ, P. 171. Te vei încredința că prietenul tău a făcut pentru tine mai mult decît tine. NEGRUZZI, S. I 63. 3. Tranz. A confirma, a asigura. Tu, în carne și oase? – S-ar zice că tot eu!... îl încredință Vardaru. C. PETRESCU, A. R. 12. Și ca să-l încredințeze, îi dete înscris. ISPIRESCU, L. 6. Așa m-o încredințat vărul meu. ALECSANDRI, T. 952. ◊ Absol. Așa e, cum spuneți dumneavoastră, domnule plotonier-major, a încredințat Florea. SADOVEANU, M. C. 55.

PERSOANĂ, persoane, s. f. 1. Ființă omenească; individ, ins. Tînără persoană care mă onorase cu vecinătatea ei era cam de aceeași vîrstă cu mine. GALACTION, O. I 57. Publicul Bucureștilor nu suferă nulități; el cere persoane cu talente, care să știe a ocupa rolurile sale. ALECSANDRI, T. I 295. ◊ (Familiar, urmat de pronumele posesiv, indică pe cel care, cu care sau despre care se vorbește) Prieteni are, gîndește, Care persoana lui o slăvesc. ALEXANDRESCU, M. 350. ◊ Loc. adj. În persoană = a) însuși, personal, singur (fără intermediul altora). Iată că se pomenește la redacție c-un tînăr... Era Dinicu în persoană. VLAHUȚĂ, O. AL. II 80. Cum spusei, cocoana a venit să mă roage să merg la văru-său... – De ce nu te duci d-ta în persoană? îți este văr bun. CARAGIALE, O. II 335; b) întruchipat în carne și oase, personificat. Tartuffe este ipocrizia în persoană. ◊ Persoană juridică v. juridic. 2. Categorie gramaticală a pronumelui și a conjugării verbelor, indicînd pe vorbitor, pe cel căruia i se adresează vorbitorul sau pe cel despre care se vorbește. La persoana a III-a se deosebesc forme pentru genul masculin și genul feminin. GRAM. ROM. I 192.

REVERSIUNE, reversiuni, s. f. (Și în forma reversie) 1. (Jur.; ieșit din uz) Drept prin care bunurile donate unei persoane se reîntorc la cel care le-a dat, în cazul cînd donatarul moare fără să aibă copii. 2. Reîntoarcere, revenire, recidivă. Cazul de reversie el îl cunoștea în carne și oase. CARAGIALE, S. 142. – Variantă: reversie s. f.

SCUTURA, scutur, vb. I. I. 1. Tranz. A clătina, a agita sau (mai rar) a bate un obiect, pentru a face să cadă ceva din sau de pe el. Azi dimineață scutura niște cuverturi. IBRĂILEANU, A. 78. Mi-ai scris că ai să-mi spui un lucru mare... spune, că n-am cînd zăbovi, adăogă tînărul, scuturînd ciubucul. NEGRUZZI, S. I 18. L-al nostru măr mă voi duce, Și încet l-oi scutura, Mere din el vor cădea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 82. ◊ Expr. A scutura buzunarele (sau punga) cuiva sau a scutura (pe cineva) de bani = a lua cuiva toți banii, a stoarce pe cineva de bani. ♦ A îndepărta, a înlătura, a face să cadă. Fug pe dealuri, scuturînd Roua din cosițe. COȘBUC, P. I 262. Iar pădurea lin suspină și prin frunzele uscate Rînduri, rînduri trece-un freamăt, ce le scutură pe toate. EMINESCU, O. I 83. În zădar copacii crengile-și plecau Și zăpada-n cale-mi pe rînd scuturau. ALECSANDRI, P. I 221. ◊ (Metaforic) Gore clipise repede, să scuture din gene toată lumina rămasă din soarele orbitor de afară. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 180. ♦ Intranz. A face curățenie, a șterge praful de pe obiectele din casă; a deretica. Trecu în camera ei să măture, să scuture și să schimbe apa. C. PETRESCU, C. V. 211. Biata fata unchiașului torcea... mătura și scutura, fără să zică nici pis. ISPIRESCU, L. 347. Iar trecui pe la fereastră Și tu scuturai prin casă. ȘEZ. I 139. 2. Tranz. A arunca, a lepăda ceva de la sine. Fac tot ce pot ca să scutur de pe mine principiile pe care mi le-a lăsat educația. DEMETRIUS, C. 9. Nu va putea scutura greutatea acestui amor. EMINESCU, N. 71. Cînd Petru Rareș se pregătea a scutura jugul otoman, grecii îi serveau în toate modurile cu cel mai curagios devotament. HASDEU, I. V. 127. ♦ Refl. A scăpa, a se debarasa de ceva. Într-un tîrziu femeia se scutură de omăt pe prispă și intră cu ulciorașul. SADOVEANU, O. VIII 193. Dacă vrei să te speli și să te scuturi oleacă de colb. C. PETRESCU, Î. II 202. Mă cheamă între brazi, Și-mi mai spune și cu haz Să mă scutur de năcaz. BELDICEANU, P. 96. Ah! ce plăcere de-a giuca Și de grijia se scutura. ALECSANDRI, T. I 226. ◊ Fig. Își deschise ochii. El se scutură oarecum din somn. EMINESCU, N. 70. 3. Refl. (Despre plante) A se despuia de frunze, de petale, de rod; (despre rodul plantelor) a cădea (necules), a se împrăștia. Copacii se scutură de floare. VLAHUȚĂ, O. A. 343. Tată-tău e dus la coasă, căci se scutură ovăzul cela pe jos. CREANGĂ, A. 62. Se scutură salcîmii de toamnă și de vînt. EMINESCU, O. I 129. Ce-a fost verde s-a uscat, Ce-a-nflorit s-a scuturat. ALECSANDRI, P. P. 346. ◊ Tranz. Flori peste flori au scuturat zarzării, vișinii și piersicii. ANGHEL, PR. 24. Spre codru mi se întorc ochii și zăresc umbra codrului copilăriei mele, care își întinde ramurile ca niște brațe și își scutură florile pe inima mea ca o ploiță răcoroasă. RUSSO, O. 119. ♦ (Subiectul e partea plantei care cade) A se desprinde și a cădea. Se scuturau frunzele în vîntul toamnei. SADOVEANU, O. VII 103. Sub flori de măr Ce mi se scutură în păr Se umple sufletul de soare. MACEDONSKI, O. I 78. Pomul înmugurește, înflorește, se scutură florile și roadele se arată. ISPIRESCU, L. 72. ◊ (Metaforic) În toate livezile anilor mei, fructele coapte se scutură. TULBURE, V. R. 45. ◊ Fig. Că nourii îi sparge-o armonioasă lună, Că stelele din ceruri se scutură și ning. EMINESCU, O. IV 83. II. Tranz. 1. A mișca (cu putere) într-o parte și în alta; a zgîlțîi. Peste cîtăva vreme îmi venea să-mi scutur prietenul, să-l trezesc și să-i strig. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 12. Un vînt rece venea dinspre iaz, scutura sălciile cu putere, apele se zbăteau și se grămădeau la stăvilare. ANGHEL-IOSIF, C. L. 29. C-o mînă El scutură din visu-i moșneagu-ncremenit. EMINESCU, O. I 93. Caii scutură prin aer sunătoarele lor salbe, Răpind sania ușoară care lasă urme albe. ALECSANDRI, O. 169. ◊ (Metaforic) Vînturile nopții scutură afară Arborii tăcerii. ISAC, O. 64. ◊ Expr. A scutura mîna cuiva = a da mîna călduros cu cineva, a strînge mîna cuiva. Scutură călduros mîna mosafirului. REBREANU, R. I 163. ◊ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» sau «de» și indicînd obiectul în discuție) Cînd oi scutura... de lanț, să știți că-s viu. SBIERA, P. 91. Cucoșul... scutură puternic din aripi. CREANGĂ, P. 68. ♦ A zdruncina. Zice că-i e teamă să nu-l scuture trăsura. VORNIC, P. 225. ♦ Refl. A se cutremura din tot corpul. Copilul gemea, se scutura, tremurînd. DUMITRIU, N. 156. Și cum plîngea se scutura parcă de frică. AGÎRBICEANU, S. P. 25. Calul se și scutură de trei ori și îndată rămîne cu părul lins-prelins și tînăr ca un tretin. CREANGĂ, O. A. 225. ◊ Expr. A i se scutura cuiva carnea (sau oasele, inima) = a se înfiora, a se cutremura, a se zgudui (de frică, de scîrbă etc.). Se făcu un noroi cleios și puturos de ți se scutura carnea de pe tine. ISPIRESCU, L. 129. ◊ (Tranz., în expr.) A-l scutura pe cineva frigurile = a avea un acces de friguri, a tremura din tot corpul. 2. (Familiar) A critica aspru. Se pune pe el însuși mai presus de interesul obștesc, și la mîndrie și la cruțare. Toate-i vin din prea multă dragoste ce are pentru el. Trebuie scuturat, dar nu lepădat. TEATRU, II 135.

ciolog, cioloage, s.n. – (reg.) Ciolan, os, ciont: „Carnea și ciologele, / Mi-o mâncat dușmancele” (Bilțiu, 2006: 73; Breb). – Contam. dintre ciolac „om ciung” și olog „schilod” (MDA).

VOLUPT'OS, -OASĂ, voluptoși, -oase, adj. Care inspiră sau produce voluptate, care exprimă voluptate; plin de voluptate. Ești tot atît de voluptoasă în gips, ca și în carne și oase. CAMIL PETRESCU, T. II 14. Soarele arde cîmpiile și în aer se împrăștie mirosul voluptos al pămîntului care fecundează. DEMETRESCU, O. 148. În odaie Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie. EMINESCU, O. I 130. ◊ (Adverbial) Asprimea voluntară a feței era îndulcită de catifelarea umedă a ochilor și de buzele cărnoase, roșii și desenate voluptos. C. PETRESCU, Î. I 13. Stelele tremură voluptos în aerul moale și clar. EMINESCU, N. 50. – Variantă: voluptu'os, -oasă (MACEDONSKI, O. I 245, NEGRUZZI, S. I 223) adj.

Cărn/aru, -eală, -os v. Carne.

SHAMIR [ʃamir], Moshe (1921-2004), scriitor israelian. Romane realiste descriind viața din chibițuri („El traversează câmpul”) sau relatând episoade istorice, în care descrie societatea israeliană cu conflictele și realizările ei („Un rege în carne și oase”).

aspic² sn [At: DA / Pl: ~uri / E: fr aspic] Substanță gelatinoasă obținută din suc de oase și carne, folosită ca garnitură la unele mâncăruri reci Cf piftie.

cărnici'os, ~oasă a [At: MARIAN, NU. 319 / Pl: ~oși, ~oase / E: carne + -icios] (D. fructe) Cărnos (3).

descărnare sf [At: LM / Pl: ~nări / E: descărna] 1 Slăbire accentuată Si: descărnat¹ (1). 2 Înlăturare a țesutului conjunctiv subcutanat aderent la dermă, prin răzuire, de pe pieile brute Si: descărnat¹ (2). 3 (Rar) Curățare de pe oase a cărnii Si: descărnat¹ (3). 4 Curățare a pieilor de stratul de carne care rămâne pe el după cenușărit, în industria pielăriei Si: descărnat¹ (4).^[1] modificată

lopiscă sf [At: PAȘCA, GL. / V: (reg) ~ișcă, ~iște / Pl: ~iște, ~iști / E: mg lapicka] 1 (Mar) Vătrai. 2 (Reg) Otic. 3 (Reg) Unealtă casnică făcută dintr-o bucată de scândură, în formă de lopățică (1). 4 (Reg) Vâslă. 5-6 (Reg) Lopată (29,33). 7-8 (Reg) Lopățică (49, 58). 9 (Trs; șîf lopiște) Pește cu multe oase, cu carnea nu prea gustoasă Si: (reg) lăteț, lătiță (Alburnoides bipunctatus).

moale¹ [At: CORESI, EV. 198 / Pl: moi, (îvr) moale / E: ml mollis, -e] 1 a Care cedează ușor la apăsare, modificându-și forma. 2 a (Pex) Pufos. 3 a (Îs) Carne ~ Carne fară oase. 4 a (Reg; îas) Carne fragedă. 5 a (îs) Ou ~ Ou fiert sau copt astfel ca să nu fie complet coagulat 6 a (Îas) Ou fără găoace sau cu găoacea incomplet calcifiată. 7 a (Îs) Lipire ~ Operație de îmbinare, cu ajutorul unui metal străin în stare de fuziune, a două piese metalice care nu se încălzesc în prealabil. 8-9 av, s (Îe) A-i fî (cuiva) ~ sau a trăi (sau a se așeza) pe moale (și la cald sau și la căldură) A duce o viață liniștită, fără griji. 10-11 av, s (Îae) A se simți bine. 12 s Parte moale (1) a unui lucra. 13 s (Îs) -le capului Fontanelă. 14 s (Pex; îas) Creștet al capului. 15 s (Reg; îs) ~le capului (sau frunții, obrazului) Tâmplă. 16 s (Reg; îs) ~le urechii Adâncitură de după ureche. 17 s (Nob; îs) ~le spetelor Șezut. 18 sms (Reg; art.) Penis. 19 a (D. gură, buze) Cărnos. 20 a Flasc. 21 a Puhav. 22 a Puțin consistent. 23 a Subțire. 24 a Apos. 25 a Care poate fi ușor străpuns, tăiat, despicat. 26 a (D. pâine, cozonac etc.) Proaspăt. 27 a (D. pâine, cozonac etc.) Fraged. 28 a (D. icre) Proaspăt. 29 a (D. fructe) Zemos. 30 a (D. fructe) Mălăieț (1). 31 a Flexibil. 32 a (D. pământ) Umed. 33 a (Mun; d. pământ) Care a fost arat de două sau de trei ori după ce s-a făcut desțelenirea. 34 a (D. metale și aliaje) Cu duritate mică. 35 s (Reg; îs) -le securii Muchie a securii. 36 a (D. ființe, d. corpul sau părți ale corpului lor) Fără rezistență, fără putere. 37 a (D. ființe, d. corpul sau părți ale corpului lor) Debil. 38 a (D. ființe, d. corpul sau părți ale corpului lor) Gingaș. 39 a (D. cai; îs) ~ în gură sau cu gura ~ Cu gura sensibilă, care suportă greu zăbala. 40 a (Pex; îas) Care poate fi condus ușor cu ajutorai hățurilor. 41 a (D. oameni; îs) ~ de gură Cu dinți nerezistenți. 42 a (Îe) A avea picioare moi A umbla, a se mișca încet. 43 a Sleit de puteri Si: istovit, vlăguit. 44 a (Reg) Paralizat. 45 a (D. oameni) Lipsit de energie, de voință. 46 a (D. oameni) Apatic. 47 a (D. oameni) Indolent. 48 a (D. oameni) Bleg. 49 a (D. oameni) Leneș. 50 a (D. oameni) Cu fire slabă, nehotărâtă, influențabilă. 51 a (Îla) ~ de gură sau ~ la vorbă Care vorbește puțin. 52 av (Îlv) A (o) (sau a se) lăsa (mai) ~ A ceda. 53 av (Îal) A face concesii. 54 av Lipsit de convingere, de curaj. 55 av În silă. 56-57 a, av (Care este) blând. 58 a (Rar, d. activitatea sau viața oamenilor) Ușuratic. 59 a (Fig; înv; nob) Slab. 60 a (Fig; înv; nob) Îndoielnic. 61 a (Fig; înv; nob) Prost. 62 a Cu suprafața netedă, fără asperități Si: neted. 63 a Plăcut la atingere Si: catifelat, mătăsos. 64 a (Reg; d. făină, mălai) Măcinat mărunt. 65 a Rotunjit. 66 a (Pex) Armonios. 67 a (Pex) Delicat. 68 a (D. culori, lumină sau izvoare de lumină, sunete) Lipsit de stridență, cu intensitate scăzută Si: domol, blând. 69 a (Fam; îoc dur; îs) Consoană ~ Consoană palatalizată Vz palatalizat. 70 a (Îs) Poziție ~ Poziția unui sunet urmat, în cadrai unui cuvânt, de o silabă care conține o vocală palatală. 71 a (D. vreme, atmosferă, anotimpuri reci etc.) Călduț și umed. 72 a (Pex; d. vreme, atmosferă, anotimpuri reci etc.) Plăcut. 73 a (Reg; d. apă) Care are o temperatură potrivită. 74 a (Reg; d. apă) Călduț. 75 a (D. ființe) Blând. 76 a (D. ființe) Umil. 77 av (Îe) A fi ~ la inimă A fi bun, milos, îngăduitor. 78-79 a, av (Care se mișcă) ușor. 80-81 a, av (Care se mișcă) lent. 82-83 a, av (Care se mișcă) fără vlagă. 84 a (D. fenomene naturale) Puțin intens Si: domol, lin, potolit. 85 a (D. băuturi) Plăcut la gust. 86 a (D. băuturi) Care conține alcool în cantitate mică. 87 a (îs) Apă ~ Apă care conține săruri în cantitate mică. 88 a (Trs, Ban; îas) Apă sălcie.

murseca [At: ÎNVĂȚĂTURĂ, 116/7 / V: (reg) mor~, morsica, morsoca, morțoca, ~risica, ~sica, ~suca, (cscj) morsoci / Pzi: mursec / E: ml morsicare] 1 vt (Pop) A mușca rupând, sfâșiind. 2 vt (Rar; d. oameni) A mânca lacom. 3 vt (Reg; d. câini și pisici) A apuca cu gura fără să muște. 4 vrr (Reg; d. câini și pisici) A se mușca în joacă. 5 vr (Pex; reg; d. oameni) A se lua la trântă în joacă. 6 vt (Reg; d. oamenii fără dinți) A molfăi (1). 7 vt A strivi, a zdrobi oasele sau carnea unei ființe vii, prin mușcături repetate. 8 vt A învineți. 9 vt Amasa¹. 10 vt A fricționa. 11 vt (D. aluat) A frământa. 12 vt (D. caș) A jintui. 13 vt (Cu subiectul „friguri”) A scutura. 14 vt (Reg) A ghionti. 15 vt (Reg) A bate. 16 vt A obosi. 17 vt A sâcâi.

Adam Prenume nu prea frecvent în onomastica românească contemporană, Adam reproduce un vechi nume biblic ebraic ’Adām. Nume, potrivit mitului biblic, al primului om, creat de Dumnezeu din lut, „după chipul și asemănarea sa”, ebr. ’Adām a dus la serioase dispute etimologice, soluțiile propuse pentru a-i explica originea și semnificația fiind multe și diferite. Una din cele mai vechi explicații, sugerată chiar în Geneză, apropie numele pers. de ebr. ’ādhāmah „sol, pămînt”, derivat din radicalul verbal ’dm „a fi roșu, roșu-brun”. Deși această etimologie a fost respinsă de o mare parte dintre specialiști, este interesant de amintit că în multe limbi omul este numit „cel născut din pămînt” (în Atharva-Veda se spune: „tu care ești pămînt, te pun în pămînt”, iar la ceremoniile funerare chineze este tradițională fraza „carnea și oasele să se întoarcă din nou în pămînt”); semnificația „pămînt roșu” este cu siguranță corectă în explicarea numelui unei așezări de pe malul Iordanului, ’Adām (astăzi Tell addamije), perfect identic cu numele personal. O altă etimologie propusă pornește de la ebr. ’adham, care desemna specia umană în general sau omul, în particular (în mod excepțional cuvîntul avea și sensul „bărbat”). Alte încercări etimologice recurg la explicarea lui ’Adām prin etiopiană (prin apropiere de un cuvînt cu sensul de „a fi frumos”), arabă (pe baza unui cuvînt cu semnificația „a se uni, a fi sociabil”) sau asiriană (adamu „a face, a produce”). Ca o curiozitate, menționăm și explicația simbolică a numelui Adam, considerat un acronim din cuv. gr. Anatole „răsărit”, Disir „apus”, Arctos „nord” și Mesembria „sud” (așa este interpretat numele în Pravila lui Matei Basarab). Răspîndit în Europa, Adam este mult mai frecvent la catolici decît la ortodocși (mai frecvent este la macedoneni și bieloruși, probabil tot sub influența catolică). Intrat la noi printr-un intermediar slav, destul de vechi, dar rar și cu puține derivate (Adămuț, Adămuș, Adamachi), Adam are o prezență interesantă în folclorul românesc: în expresii („De cînd cu moș Adam”, „Iaca și Adam ”, „A fi neam după Adam”, „de la Adam Babadam” etc.), în ghicitori („Cine la moartea lui a intrat în pîntecele maică-si ?” face aluzie la originea biblică a lui Adam), în colinde, cîntece de nuntă, descîntece („cărarea lui Adam” pentru „calea laptelui” sau „drumul de lapte” ne amintește de cîteva denumiri italiene, spaniole și franceze formate tot ca un nume de persoană; it.: via sancti Iacobi; sp.: camino de Santiago; fr.: chemin de Saint-Jacques etc.). Foarte puțin deosebite de forma general europeană Adam, sînt it. Adamo și sp. Adăn. □ Simbol al originilor umanității și al perioadei edenice în mitologia iudaică (identică cu „vîrsta de aur” greco-romană), mitul lui Adam apare în literatura profană încă din sec. 12 în drama anglo-normandă Repraesentatio Adae. Din 1300 datează poemul armean al patriarhului Arakhel din Siunik, Cartea lui Adam. în general în literatura evului mediu, Adam reprezintă tipul omului care păcătuiește, al celui supus greșelii. Începînd cu sec. 17, personajul capătă noi semnificații, reprezentînd pe cel care decide să-și asume răul și acceptă infinitul suferinței viitoare (ca Adam de Giovanbattista Andreini, din 1613). Un Adam liber și conștient creează John Milton în Paradisul pierdut, o ultimă apariție importantă a personajului fiind cea din Tragedia omului, de Imre Madách, ca un simbol al vieții spirituale a umanității.

PAMFLET (< fr. pamphlet, engl. pamphlet) Specie literară, în proză sau în versuri, caracteristică prin scurtime și tendință satirică, sarcastică adeseori, cum și prin violența limbajului, în care autorul înfierează persoane, caractere, concepții, moravuri și aspecte negative ale vieții sociale, specie denumită la început și libel, din latinul libellus (cărticică). Pamfletul se dezvoltă îndeosebi în secolul al XVIII-lea, folosit de unii scriitori ca Voltaire, Swift, ca o armă literară și politică. Mai tîrziu el se limitează la domeniul politic. În literatura noastră, pamfletul în versuri a fost ilustrat de scriitori ca: I.H. Rădulescu, Al. Macedonski, iar în proză de N.D. Cocea, Camil Petrescu, Tudor Arghezi. Ca și reportajul, pamfletul a apărut și s-a dezvoltat, îmbogățindu-și tematica și perfecționîndu-și mijloacele de expresie, tot în cadrul și prin intermediul presei. Ex. „Nu e titlul unui roman de aventuri și împrejurări stranii. E numele doar mai lungit, al unui personaj viu, aflat în carne și oase, în cizme și epoleți... Regele călugăr trăiește retras ca o cucuvaie și numai ochii din cînd în cînd i se zăresc, fumurii, rotunzi și reci ca doi bulgări de camfor... Revoltele au trecut (1907 n.n.), regele a închis ferestrele, nimeni nu-l mai vede, nimeni nu mai știe de el, absent ca-ntotdeauna din toată țara lui. Și el știe cu toate acestea acum că poporul nostru a încăput pe calea revoluțiilor sociale, că o revoltă cheamă altă revoltă, ca să o vindece, că umbra-oamenilor drepți uciși rămîne în țară pe șesuri, se pune în fruntea altor oameni drepți și-i aruncă să distrugă. Închide-i, majestate, să nu-ți zărească torțele lor, ochii.” (T. ARGHEZI, Omul cu ochii vineți, din vol. Pagini din trecut)

ciolog, cioloage, s.n. (reg.) Ciolan, os, ciont: „Carnea și ciologele, / Mi-o mâncat dușmancele” (Bilțiu, 2006: 73). – Contam. dintre ciolac „om ciung” și olog „schilod” (MDA).

MOÁLE¹ adj. I. 1. Care cedează ușor la apăsare (modificîndu-și forma); p. e x t. afînat, pufos. Ca nește ceară să ne plecăm cătră dragostea lu Dumnezeu, sau ca nește lut moale cîndu-l pleci în voia ta. CORESI, EV. 198. Fîn uscat perină moale (a. 1600-1650). GCR I, 136/34. În loc de pat moale, culcare grea (a. 1689). id. ib. 285/31. Un om nu poate suferi să stea pre un așternut moale și frumos totdeauna (a. 1700). id. ib. 338/24. Ceara cînd iaste moale să închipuiaște și să tipăreaște în fealiu de fealiu. MOLNAR, RET. 53/6. Ca să-i fie mai moale culcușul, au așternut niște iarbă uscată. DRĂGHICI, R. 54/5. Este o ceară moale pe care o întorc cum mi-e voia. NEGRUZZI, S. I, 77. S-a tologit. . . pe un divan moale ca bumbacul. CREANGĂ, P. 302. Mă lungii într-un cot pe iarba moale. HOGAȘ, M. N. 183. Era trudită după două zile de umblet călare și se gîndea c-o simțire de plăcere la un culcuș moale. SADOVEANU, B. 120. Se așezase peste toate o zăpadă moale și nouă care lumina ușor în noaptea fără lună. id. M. C. 58. Felix, suie-te să vezi ce fîn moale ! CĂLINESCU, E. O. I, 117. Asfaltul e proaspăt întins și-l simțim moale. . . sub călcîie. STANCU, U.R.S.S. 185. Bădiță cu șase boi Vinde doi Pe perini moi. JARNIK-BÎRSEANU, D. 421. Omul se culcă unde-i moale (= fiecare umblă după ceea ce este bun, avantajos). Cf. ZANNE, P. II, 529. (F i g.) În loc luminat, în loc moale, în loc de răpaos (a. 1669). GCR i, .186/6. ◊ Carne moale = carne fără oase; (regional) carne fragedă. Tăie o bucată de carne moale din coapsa piciorului. ISPIRESCU, L. 90. Bine alege și bine culege . . . – din carne moale – și din oase vărtoase. POP., ap. GCR II, 340, ALR II 4 069/2, 76,105, 848, 872. Cine poate oase roade; cine nu nici carne moale. CREANGĂ, P. 248. Ou moale = a) ou fiert sau copt astfel ca să nu fie complet coagulat. Cîte oauo moi coapte au putut mînca uriiașul Goliat pre nemîncate ? BĂRAC, T. 26/22; b) ou ouat fără găoace sau cu găoacea incomplet calcificată. Cf. ALR II 5 712. Lipire moale = operație de îmbinare, cu ajutorul unui metal străin în stare de fuziune, a două piese metalice care nu se încălzesc în prealabil. Lipirea moale se execută cu o compoziție de cositor și plumb. IOANOVICI, TEHN. 181. ◊ E x p r. A-i fi (cuiva) moale sau (substantivat) a trăi (sau a se așeza) pe moale (și la cald sau și la căldură) =a duce o viață liniștită, fără griji; a se simți bine. Văzînd că . . . nu mai are putere nici cît un țintar, îl bușiiu o dată cît putui de niște pietri, și temîndu-mă că îi va fi moale, mai luai ș-un pui de piatră. GORJAN, H. II, 63/10. Da să știi d-ta, că babei mele n-are să-i fie moale, cînd m-oi întoarce acasă. CREANGĂ, P. 126, cf. id. A. 156. Eu trăiesc bine, pe moale și la cald. DELAVRANCEA, ap. TDRG. Mireasa gătită de nuntă se pune să șadă pe o perină, crezîndu-se că apoi în viața ei conjugală va duce-o bine, îi va fi moale. GOROVEI, CR. 240. Să fie până-n ziuă la lucrurile ei, că de nu, n-are să-i fie moale. MERA, L. B. 190, cf. ZANNE, P. III, 230. ♦ (Substantivat) Parte moale (I 1) a unui lucru. Ș-afunda capul din ce în ce în moalele pernei. DELAVRANCEA, S. 108. Mi-am luat de-o grijă, zise m-me Sandopol. . ., scufundîndu-se în moalele unui fotoliu de piele fină. MIRONESCU, S. A. 105. Moalele capului = fontanelă; p. e x t. creștetul capului. Beliră o curea [de piele] din moalele capului pînă gios la unghe la picior. DOSOFTEI, V. S. octombrie 73^v/18. O muchie dă topor să ne hi dat în moalili capului și ne prăpădea și pă noi poate. JIPESCU, O. 138. înc-o lovitură strașnică în moalele capului l-a prăvălit pe pîntece. SANDU-ALDEA, U. P. 28. Gîndul îl duru atît de rău parcă l-ar fi izbit cu parul în moalele capului. REBREANU, I. 280. Cînd Zbranca dădu să iasă din închisoare, badea Isac îl șterse în moalele capului. SADOVEANU, O. VII, 360, cf. MIRONESCU, S. A. 104. A primit din senin o măciucă în moalele capului și caută amețit un sprijin. I. BOTEZ, B. I, 113. Învățătorul înalt, osos. . ., ciocănea copiii în moalele capului. CAMILAR, N. I, 19. Miai s-a învîrtit și l-a lovit pe Lisandru drept în moalele capului. PREDA, Î. 122. Începu a-l netezi cu mîna pe cap. Netezindu-l așa, dădu de moalele capului. ȘEZ. V, 131. Cum îi căuta așa în cap, îi vîră cele două ace în moalele capului și pe loc a murit biata fată. I. CR. III, 202; b) (regional) tîmplă. PAMFILE, B. 81, cf. ALR I/I h 14. (Regional) Moalele urechii = „groapa de după urechi”. ALR I 51/87, cf. 51/98, 337. (Regional) Moalele frunții (sau obrazului) = tîmplă. ALR I/I h 14. (Neobișnuit) Moalele spetelor = șezut. Am făcut. . . un buboi la moalele spetelor. ap. TDRG. ♦ (Substantivat, m. sg. art.; regional) Penis. PASCU, C. 180. ♦ (Despre gură, buze) Cărnos; fraged. Era leită Safta. . . Tot așa voinică, obrajii la fel de mari, ochii căprui trași spre tîmple și neastîmpărați. . . Gura cu buze groase și moi. CAMIL PETRESCU, O. III, 12. Of ! două buze dulci și moi, Săruta-m-aș eu cu voi. BIBICESCU, P. P. 33. ♦ Moleșit, flasc; puhav. Mici și moi, coapsele arată slâbăciune, cilibiu și fricos om (a. 1785). GCR II, 145/20. Se apropie de canapeaua ei o femeie încă tînără . . . puțin cam subțire în talie și cu un gît lung și moale, care-i dădea un aer bătrînicios. CAMIL PETRESCU, O. III, 70. I-am văzut pe toți, deslușit. . . Pe miliardarii cu burțile moi. DEȘLIU, G. 44. ♦ Puțin consistent; subțire, apos. Fă mămăligă mare, măi Ioane; fie crudă, fie moale, numai mare. ZANNE, P. III, 607. La baliga moale, puțină apă trebuie, se zice despre cei lipsiți de rezistență, pe care cea mai mică dificultate îi doboară. Cf. id. ib. I, 322. ♦ Care poate fi ușor străpuns, tăiat, despicat. La mintea spre înțeleagere gătată mai tare pătrunde cuvîntul adevărului, decît prin moale grosimea trupului ascuțita simceaua fierului. CANTEMIR, IST. 63. ◊ Sămînță moale = (cu înțeles neprecizat, probabil) sămînță cu înveliș subțire, puțin rezistent. Cînd iaste creașterea lunei, sămînța vîrtoasă să samine. . . iară cînd scade luna, sămî[n]ța cea moale cum iaste inul, cînepă (a. 1733). GCR II, 26/32. ♦ (Despre pîine, cozonac etc.) Proaspăt; fraged. Să pun la ciochine niște plăcinte moi anume pregătite, care ne fac nouă trebuință pe cale. SADOVEANU, F. J. 520. Pită proaspătă sau pită moale. ALR II 4 013/235. Mulțimea de boale, la dohtor pîine moale. ZANNE, P. V, 272, cf. III, 532, IV, 48. ♦ (Despre icre) Proaspăt, neconservat. Oarecare meșteraș A trimis un băiețaș. . . Ca să ia de la băcan Icre roșii de un ban. li mai dete și alți doi Să ia icre negre moi. PANN, P. V. III, 64¹/8. In comerț i[crele] se găsesc sub două forme: . . . moi sau proaspete și tescuite. ENC. AGR. III, 135. ♦ (Despre fructe) Zemos; mălăieț (1). Pepenii galbeni. . . se numesc. . . mâlăieți cînd sînt moi. PAMFILE, A. R. 175. Mută-ți casa lîngă noi, C-am un păr cu pere moi, Și le-om mînca amîndoi. JARNIK-BÎRSEANU, D. 48. ♦ Flexibil, elastic. Un registru cu scoarțele moi. PREDA, M. 155. Dacă un mort va fi moale, este semn că va muri vreo rudă a sa după el. ȘEZ. III, 122. 2. (Despre pămînt) Umed, reavăn, jilav. Sămînța vîrtoasă să samine la pămînt uscat,. . . sămî[n]ța . . . cum iaste inul, cînepă iproci să o samine în pămînt moale (a. 1733). GCR II, 26/33, cf. ALR II 5 060/64, 310, 705, 723, 762, 791. ◊ (Substantivat) Prășitul se face pe moale. PAMFILE, A. R. 74. Trag, iar, în mocirlă, după noi. Nădăjduim că acolo cel puțin, obuzele lovind în moale, nu vor mai exploada toate. CAMIL PETRESCU, U. N. 363. ♦ (Mai ales prin Munt.) Care a fost arat de două sau de trei ori după ce s-a făcut desțelenirea. Cf. H II 244, VII 210, 245, 337. 3. (Despre metale și aliaje) Cu duritate mică; care poate fi ușor îndoit, zgîriat etc. Cînd oțelul este prea moale, coasa se îndoaie; cînd este prea iute, coasa se rupe. PAMFILE, A. R. 125. Prin procesele de înnobilare sau curățire se obține din fontă fier moale cu 0,05-0,5 %C. MACAROVICI, CH. 412. Materialul din care se confecționează aceste organe este oțelul moale laminat. IOANOVICI, TEHN. 154. În limbajul curent spunem că oțelul este casant, iar plumbul este moale. CIȘMAN, FIZ. i, 240, cf. I. CR. III, 226. ◊ (Regional, substantivat, în sintagma) Moalele securii = muchia securii. Pe moalele (muchia) securei se pisează usturoiu. ȘEZ. XII, 194. 4. (Despre ființe, despre corpul sau părți ale corpului lor) Fără rezistență, fără putere; debil, slab, plăpînd; gingaș, delicat. Nu-i putință să să poată povesti truda și ruga ei și nevoința cu carea au adevăsît ș-au topit acel trup moale și gingaș. DOSOFTEI, V. S. septembrie 27^r/25, cf. CHEST. VI 22/26. Moale în trup. ALRM II/I h 142/260. ◊ Moale în gură sau cu gura moale = (despre cai) cu gura sensibilă, care suportă greu zăbala; p. e x t. care poate fi condus ușor cu ajutorul hățurilor. Cf. ZANNE, P. I, 461. Moale de gură = (despre oameni) cu dinți nerezistenți, slab de gură. Cf LM. ◊ E x p r. A avea picioare moi = a umbla, a se mișca încet. Cf. COSTINESCU. ♦ Sleit de puteri, istovit, vlăguit. Maria rămase moale, gînditoare, fără să zică o vorbă. DUNĂREANU, CH. 194. Nevastă-mea. . . a căzut moale într-un fotoliu. CAMIL PETRESCU, U. N. 132. Cîteva vecine o urcară pe femeia care era moale, topită de durere și nu-și dădea seama de nimic. id. O. II, 492. Atunci [fata]. . . a căzut moale. . . peste masa de lucru. PAS, Z. I, 310. Călcîndu-și pe inimă, Cristescu i-a întins peste birou o mînă moale, gata parcă să se desfacă din toate încheieturile. GALAN, B. I, 8. * (Adverbial) Și arcul să-și tragă moale. DOSOFTEI, PS. 189/11. ♦ (Regional) Paralizat. ALR II/I h 123/727, cf. MAT. DIALECT, I, 231. 5. (Despre oameni) Lipsit de energie, de voință; apatic, indolent; bleg, leneș; cu fire slabă, nebotărîtă, influențabilă. Mihai Vodă nu este, cum s-arăta, blînd, șigaci cu toțîi și moale, ce într-alt chip, că are multe hiri, nu numai o hire. NECULCE, L. 185. Învățătorul. . . , mai moale ca toți, se și îmblânzise puțin. REBREANU, I. 246. Mi s-a părut un băiat de treabă, deși cam moale. CĂLINESCU, E. O. I, 61. Deocamdată Soleiman Pașa va fi dezavuat de Poartă fiindcă a fost prea moale, asta fiind prima etapă, apoi va fi înlocuit cu Fuad Effendi, cunoscut ca mai energic. CAMIL PETRESCU, O. III, 108. Fusese un bărbat înalt, voinic, Radu Ochian, moale, trîndav. STANCU, D. 5, cf. PAS, Z. I, 145. Te cunosc, lele, pe poale, Că ești o femeie moale; Că de-ai fi femeie iute, Poalele ți-ar fi lăute. BUD. P. P. 62. Dacă ți-i bărbatul moale, Du-l în tîrg și-l dă pe oale. ZANNE, P. IV, 253, cf. ii,4 Moale de gură sau moale la vorbă = care vorbește puțin, care nu e bun de gură. Nu e bun Argeșiu, fiind bătrîn și cu patimă de boală și moale la vorbă și. . . prefăcut. ZILOT, CRON. 73. Unde s-a văzut advocat moale de gură ? F (1883), 15. ◊ E x p r. A (o) (sau a se) lăsa (mai) moale = a ceda, a face concesii. Nu te lăsa, rumâne, moale. JIPESCU, O. 37, cf. SCRIBAN, D. Lăsați gluma, măi. . . Vorba e, acum ce facem ? Mergem așa cum am mers, oblu, ori o lăsăm mai moale. CAMIL PETRESCU, O. III, 490. Te lași moale, Te bagă-n foaie. ZANNE, P. V, 295. Cine să lasă moale, cel mai tare ăl dăspoaie. id. ib. VIII, 290. ♦ (adverbial) Lipsit de convingere, de curaj; în silă. De ce să n-ascult ? se apără moale colonelul. C. PETRESCU, Î. I, 11. Asta n-aș crede-o, se împotrivi moale Mînecuță. SADOVEANU, P. M. 136. Oamenii s-au privit, te-au privit, și unul ți-a spus moale, nedumerit: – Apoi pe nici unul nu ne cheamă Dumitru. PAS, Z. I, 140. ♦ Blînd, îngăduitor. Nu-i moale ea-n treburi de-acestea ! COȘBUC, AE. 27. Moale ești, Antoane, cînd e vorba de fiu-tu! DEMETRIUS, C. 40. ♦ (Rar, despre activitatea sau despre viața oamenilor) Ușuratic. Carol al Vll-lea. . . înconjurat de curteni desfrînați. . . petrecea, chiar dinaintea ochilor soției sale, o viață moale și nepăsătoare în brațele unei țiitori. ODOBESCU, S. I, 4. 6. F i g. (Învechit, neobișnuit) Slab, șubred; îndoielnic; prost. Tomșa văzînd moale lucrul de dobăndit cetatea cu ai sei, s-au sfătuit cu boierii de au trimis sol la Jicmond craiul unguresc. N. COSTIN, LET. I A, 70/28. Venit-au ponoslu lui Pâtru Vodă de la împărăție, pentru moi lucrurile lui. id. ib. 97/29. II 1. Cu suprafața netedă, fără asperități; neted. Morunul are sgîrciuri în loc de oase și pielea aspră, pe cînd a somnului e moale. C. ANTONESCU, P. 89. Pre lîngă tine, multe cer: Ceru-m boi cu coarne moi; Ceru-m junci cu coarne lungi. POP., ap. GCR II, 330. Moale ca geamu. ARL II/I MN 31, 2 182/848. ♦ Catifelat, mătăsos; plăcut la atingere. Aceia ce poartă veșminte moi, în casele împărătești sînt. CORESI, EV. 522, cf. N. TEST. (1648), 14^r/26, GCR I, 276/9. Părea un tînăr voievod Cu păr de aur moale. EMINESCU, O. I, 170, cf. 82. Niște mușchi pletos, de o podină de gros, moale ca mătasa și verde ca buratecul. CREANGĂ, P. 213. Mîinile cele albe ca o coală de hîrtie, cu pelea moale ca puful. ISPIRESCU, l. 234, cf. 58. Părul ei, mătasă moale, Ca și inul cînd înfloare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 35, cf. 60. ◊ F i g. E așa de dulce să chemi somnul în murmurul apelor, în răcoarea verde a luncilor, sub mîngîierile moi ale vînturilor ! HOGAȘ, DR. I, 195. ♦ (Regional, despre făină, mălai) Măcinat mărunt. ALR I 1 372. Făină mai aspră, nu moale rău, că nu se coace nici turla. ib. 1372/800. 2. Necolțuros, rotunjit, unduios; p. e x t. armonios; delicat. Oricît de genial tăiate ar fi formele unei statui, ea niciodată nu ne va putea reda acele linii moi, pătimașe, calde, cari caracterizează un trup frumos, viu. GHEREA, ST. CR. II, 50. Ileana Cosînzeana, cu ochi limpezi, cu trăsături moi și blonde, cu cosița de aur sclipitoare. PETICĂ, O. 277. ◊ (Prin lărgirea sensului, despre ochi, privire) Ochii lui cei moi. . . se pierdură iar în . . . visătorie. EMINESCU, N. 35, cf. id. O. IV, 85. El se uită . . . la expresia caldă a ochilor ei moi, lungi, cu gene mari și clipiri dese. VLAHUȚĂ, O. A. III, 90. Doar ca prin vis vedea privirile moi ale femeii, buzele ei roșii și umede. REBREANU, I. 158. 3. (Despre culori, lumină sau izvoare de lumină, sunete) Lipsit de stridență, cu intensitate scăzută ; domol, potolit; blînd. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX. Luna plină de o lumină moale. ALECSANDRI, POEZII, 275. Printre grații luna moale, Sfiicioasă și smerită și-au vărsat razele sale. EMINESCU, O. I, 76. O jună fală. . . acompaniind sunetele ușoare a unor note . . . cu glasul ei dulce și moale. id. N. 47. Umbre moi întinde ceața, Pe cînd raze scad in zare. CERNA, P. 57. Minți ! strigă Ițic întărîtat de glasul moale al căprarului. REBREANU, NUV. 291. Eu nu înțeleg nimic, vorbi cu glas moale domnul țudic. PETRESCU, R. DR. 159. Un vindireu . . . slobozi cîteva fluierături moi. SADOVEANU, O. IX, 132. A răspuns cu mișcări cumpănite și cu vorbe moi la manifestațiile zgomotoase ale lui Temistocle. id. ib. XI, 572. Vocea ei mică, moale, de cristal lichid, îl fermecă. CAMIL PETRESCU, O. III, 83. Vorbește cu glas moale judecătorul, cu glas dulce, stancu, d. 257, cf. preda, m. 171.4 (Adverbial) Oameni timizi și modești care surîd ușor și vorbesc moale, teodoreanu, m. ii, 169. Albinele bîzîiau moale în prisaca de-aproape. sadoveanu, o. v, 618. Ce învățătură pot să-ți dau eu ție, măi băiete? grăia moale pădurarul. id. ib. XII, 470. Mitropolitul întrebă moale: Asta-i tot ? CAMIL PETRESCU, O. III, 40. Un zurgălău. . . Se auzea de undeva, din vale, Și vîntu-l îneca în răbufniri. Parcă plîngea încet metalul, moale, În palmele-nghețate și subțiri. LABIȘ, p. 15. 4. (Fon.; în opoziție cu d u r, în sintagmele) Consoană moale = consoană palatalizată, v. p a l a t a l i z a t. Limba română cunoaște, la finală, consoane moi, notate în ortografia obișnuită printr-un i care întovărășește consoana. ROSETTI, S. L. 59. În multe limbi sînt cunoscute serii duble de consoane, dure și moi. GRAUR, I. L. 61. Poziție moale = poziția unui sunet urmat, în cadrul unui cuvînt, de o silabă care conține o vocală palatală. O deosebită importanță are în dialectul dacoromân poziția „dură” sau „moale”, deci caracterul nepalatal sau palatal al vocalei din silaba următoare. PUȘCARIU, R. I, 76. 5. (Despre vreme, atmosferă, anotimpuri reci etc.) Călduț (și umed); p. e x t. plăcut, blînd. Iarna, care în alte locuri a fost moale, în Rusia a stătut foarte aspră și iute. CR (1834), 354²/16. Stelele. . . tremură voluptos în aerul moale și clar al serei. EMINESCU, N. 50. [Cînd cocoșul] va cînta seara, înspre amurg. . . de va fi frig, se va muia vremea, iar de va fi moale, se va lăsa frig aspru. PAMFILE, VĂZD. 3. Se crede că dacă în ziua anului nou. . . va fi afară moale și pîclă, apoi. . . vor urma boale. GOROVEI, CR. 293. Duminică, pe-o vreme destul de moale, fără să fie însă dezgheț, m-am înfățișat la curtea de la Comana. SADOVEANU, O. IX, 440. O verificare și mai simplă o facem iarna, pe vreme moale, cînd se apropie dezghețul. CIȘMAN, FIZ. I, 399. Toamna, cîndu-i vremea moale, să mîrlescu oile ǵine. GR. S. V, 332. Dacă e iarna moale . . . umblă [oile] și la pășune. CHEST. V 14/87. ♦ (Regional, despre apă) Care are o temperatură potrivită; călduț (Dobra-Deva). ALR II 4146/105. 6. (Despre ființe, despre însușiri și manifestări ale lor) Domol; blînd; umil, smerit. Grăiesc din gură cuvinte moale, De-ț par ca untul de unsuroase. DOSOFTEI, PS. 182/14. Și grăi-va ție cu rugă, rugăciune moale? Și pune-va cu tine făgăduință? BIBLIA (1688), 381¹/18. Venia cu mare trufă. . . iar când s-au întors înapoi, mai moale au fost. N. COSTIN, LET. II, 49/6. Dojănii pe amurezați cu cuvinte potrivite, adică nici atîta strașnice, căci destul le erea ocara. . . dar nici atîta de moi, căci fapta le erea prea mare. GORJAN, H. IV, 79/22. ◊ E x p r. A fi moale la inimă = a fi bun, milos, îngăduitor. Maica era tare moale la inimă, duioasă. SBIERA, F. S. 97, cf. id. P. 145. 7. (Despre mișcări) Ușor, abia simțit; încet, lent; lipsit de vlagă; slab. Deodat-aud foșnirea unei rochii, Un moale pas abia atins de scînduri. EMINESCU, O. I, 119. Tudor își duse în buiestru calul o vreme, apoi îl lăsă în pas moale, SADOVEANU, O. VII, 163. Bălcescu făcu un semn moale cu mîna, a dezgust. CAMIL PETRESCU, O. III, 153. ◊ (În context figurat) Cu moale zbor de catifea, își lasă umbra dulce peste ochii mei. CAZIMIR, P. 47. ◊ (Adverbial) Calcă mai încet și moale. Tot în vîrful deagetelor. BĂRAC, A. 24/2. Da tu de ce mergi așa de moale ? întrebă el... Așa-i că te doare ? Te-a trîntit și te-a pălit răul cela. SADOVEANU, O. VIII, 124. Munteanca . . . înaintă sprintenă . . . pășind moale pe covor cu opincile. id. ib. X, 547. Scăpă clanța din mînă și ușa se izbi moale de un dulap cu vase. V. ROM. septembrie 1 960, 60. ♦ Care se mișcă încet, lin, domol; (despre ființe sau despre părți ale corpului lor) lipsit de vioiciune, de sprinteneală. Era plin de distracții, moale în mișcări, glasul întunecat și slab. RUSSO, S. 28. Boul moale se împerechează cu cel iute. DAMÉ, T. 29, cf. TDRG. Dintr-un cal moale, slab și pîntecos. . . ovăzul și îngrijirile lui Vasile au făcut un căluț întinerit, rotund ca un pepene, cu capu-ncordat, cu gusturi de zburdăciune. SADOVEANU, O. VII, 300. Tudor mormăi și le făcu semn cu mîna moale să cînte. CAMIL PETRESCU, O. II, 81. Cură mai binișor, e apa moale. ALR SN III h 828/886. ♦ (Despre fenomene naturale) Puțin intens, lin, domol, potolit. Măceșul s-a desfoiat ca o ninsoare moale. ARGHEZI, C. J. 99. Ploaie moale. ALR I 1 978/846. Foc moale. ALR II/I h 282/520. III. (Despre lichide, în sintagmele) Vin moale = a) vin plăcut la gust. Vădzăndu . . . [vinul] limpede și frumos la față, și moale și dulce la gustare, de-are fi și înțelept neștine, tot să amăgiaște, părăndu-i că nu să va îmbăta. PRAV. 263; b) vin care conține alcool în cantitate mică, vin slab, fără tărie. După tărie poate fi vin tare sau moale. H II 58, cf. XI 326. Apă moale = a) apă care conține săruri în cantitate mică. Prin Bucovina se culege droghița și se fierbe în apă de pîrău neîncepută, care este mai moale decît apa de fîntînă. PAMFILE-LUPESCU, CROM. 20, cf. MACAROVICI, CH. 359; b) (Transilv. și prin Ban.) apă sălcie. Cf. ALR I 798/30, 61, 65, 90, 98, 109, 125, 131, 140, 150, ALR II 4148/102, 141, 334, 349. – Pl.: moi și (învechit, rar, f.) moale. – Lat. mollis, -e.

MUȘCĂTURĂ¹ s. f. 1. Faptul de a m u ș c a (1). V. c i u p i r e, î n ț e p a r e, m u r s e c a r e. Cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 229, BUDAI- DELEANU, LEX., LB, POLIZU, PONTBRIANT, D., COSTINESCU. Mă înjunghie unde am semnul de mușcătură. CARAGIALE, O. VI, 278. Plăgile prin mușcătură să pot complica de accidente inflamatorii. BIANU, D. S. Nu toate mușcăturile de scorpion sînt mortale. RALEA, S. T. I, 259. Nici am ghioagă din pădure, Dar cîți dinți eu am în gura Îs făcuți pe mușcătură. ALEXANDRI, P. P. 319. Mușcătura de șerpe aduce moartea. ȘEZ. I, 117. Țînțarul, cît de mic, c-o mușcătură mică și pe leu îl biruiește. ZANNE, P. I, 670. ◊ F i g. Fiindu-mi omorît sufletul de greșale și căznit cu mușcătura cea veninată. MINEIUL (1776), 24^v2/38. Regina lumei, Roma, și mîndrul ei popor, Printre poeții gingași mi-au dat un loc de seamă, Și-acum de mușcătura invidiei n-am teamă. OLLĂNESCU, H. O. 286. ♦ P. e x t. Senzație de neplăcere, de durere înțepătoare, de usturime, provocată de un agent exterior. Veni lîngă foc, unde stăteam eu, și, luînd cu aceleași două degete un cărbune, fără teamă de mușcătura arsurii, îl așeză metodic în lulea. HOGAȘ, M. N. 191. Bogata vorbă a pușcașului mă umple de voie bună și mă face deseori să uit mușcăturile gerului. SADOVEANU, O. III, 79. Cunoscu negura toamnei și mușcăturile iernii. id. ib. XI, 141. ♦ (Med.) Felul cum apropie cineva dinții cînd mușcă. Cf. DM. ♦ F i g. Vorbă mușcătoare (I 2), înțepătură; rău provocat prin calomnie, prin bîrfeală. Cf. FILIMON, O. I, 184, COSTINESCU. Mușcătura aceasta să se-ntoarcă spre inima ta. I. NEGRUZZI, S. V, 390, cf. ȘĂINEANU, D. U., CADE. Creangă are mușcătura iute ca a părintelui Duhu și spiritul personal, pe lîngă humorul popular, nu-i lipsește. CĂLINESCU, I. C. 260. Dojana părinților, cea mai dulce mușcătură. ZANNE, P. VIII, 246. 2. Rană, semn provocat prin mușcare. Mușcătura șarpelui, șarpele o vindeca. CORESI, EV. 464, cf. POLIZU, COSTINESCU. De unde ai tu mușcătura aia la mînă, Dragomire ? CARAGIALE, O. VI, 278. Mușcătura de lup se vindecă dacă se unge vita la rană cu unt de pojarniță. GRIGORIU-RIGO, M. P. II, 12, cf. 14. Tratamentul mușcăturilor este același ca la toate plăgile contuze. BIANU, D. S., cf. DUMITRAȘCU, STR. 9. ♦ (În descîntece și superstiții) Să iasă din os, din carne, din pele Mușcăturele rele. ALECSANDRI, P. P. 271, cf. PAMFILE, B. 48. 3. Bucată dintr-un aliment care se rupe printr-o singură mușcare sau care se poate îmbuca o dată. V. î m b u c ă t u r ă. Cf. LB, POLIZU, COSTINESCU. Pun un șir de mușcături ori de piroște pe o scîndură . . . și zic: mușcătura sau piroșca asta îi fata cutare, iar mușcătura astalaltă fata cutare. MARIAN, S. R. I, 74. Am căpătat o mușcătură de pită. VICIU, GL. Ion . . . tăia cu briceagul o mușcătură, de slănină, o potrivea pe o felie bună de mălai, o vîra în gură. REBREANU, I. 201. Din această cocă dospită pune de ia dintr-însa un copil curat cu gura de nouă ori, ținînd mînile la spate. Strînge aceste nouă mușcături. ȘEZ. IV, 23. (Maram.) E bună cu mușcătura, se spune despre o femeie miloasă. T. PAPAHAGI, M. 226. ♦ (Regional) Fîșie de pămînt (Runcu Salvei-Năsăud). CHEST. IV 96/264. Frate-mio vrea să-mi ie mușcătura de moșie. ib. Nu te sui pe mușcătura mea. ib. (Transilv., Ban.) Cioplitură făcută într-o bîrnă, în care se îmbucă altă bîrnă, la unghiurile casei (ALR I 651/103, 107, com. din AGRIȘ-ARAD) ; locul de îmbinare a căpriorilor (CHEST. II 227/301) sau a bîrnelor, la unghiurile casei; cheutoarea casei (ib. 109/295, ALR I 650/107, 136); căpătîiul crestat al stîlpilor unei case țărănești (CHEST. II 275/298). – Pl.: mușcături și (rar) mușcăture. – Și: (regional) mîșcătură (ALR I 758/361), mășcătură (T. PAPAHAGI, M. 225) s. f. – Mușca + suf. -(ă)tură.

DESGHIOCA, DEZGHIOCA, DEJGHIOCA (-ghioc) I. vb. tr. 1 A curăți de păstăi, de teci, de coajă, (fasolea, mazărea, etc.), a desfăca porumb; pasatul... se bate bine în piatră de se deghioacă coaja de pe el (ȘEZ.); la o clacă de desghiocat păpușoi (CRG.) ¶ 2 – DESGHIORA (R.-COD.) ¶ 3 Ⓕ A desface, a desprinde: puterea apei desghiocase hartane mari din pămîntul malurilor (N.-UR.). II. vb. refl. A se desface, a se desprinde carnea de pe oase: fierse carnea cea fragedă bine pînă se desghiocă toată de pe oase (RET.); Ⓕ: capete se rostogoleau, brațe se deschiocau (N.-UR.) [lat. *dĭsglŭbĭcare].

ASPIC, aspicuri, s. n. Substanță gelatinoasă obținută din suc de oase și de carne, folosită la unele mâncăruri (ca garnitură). – Din fr. aspic.

DEZOSA vb. I. tr. A desprinde carnea de pe oase la animalele sacrificate; a scoate oasele de la pește. [< fr. désosser].

ASPIC s.n. Substanță gelatinoasă pregătită din zeamă de carne și de oase, folosită pentru prepararea unor mîncăruri; gelatină, piftie. [Pl. -curi. / < fr. aspic].

șoldoman², șoldomane, s.n. (reg.) os mare de carne.

DEZOSA vb. tr. a desprinde carnea de pe oase la animalele sacrificate; a scoate oasele de la pește. (< fr. désosser)

ASPIC² s. n. Substanță gelatinoasă obținută din suc de oase și de carne și folosită la unele mîncăruri (ca garnitură). – Fr. aspic.

*descărnéz v. tr. (d. carne, după fr. décharner). Despoĭ de carne, lăsînd numaĭ oasele.

desciocăléz și decĭo- v. tr. (d. cĭocălăŭ. V. încĭocălez). Est. Dezghioc, curăț cĭocălăiĭ de pănușĭ. Desfac, demontez (un car, o mașină). V. refl. Mă desfac, mă desprind (ca carnea de pe oase pin ferbere).

răpcĭúgă f., pl. ĭ (cuv. slav dintr’o răd. care arată horcăitu, ca și vsl. rŭpŭtati, a murmura, ropotŭ, murmur, hrapati, a sfprăi, a necheza, nsl. hropot, murmur, sîrb. hropati, a horcăi, bg. hropotnica, guturaĭ, rus. hrepetátĭ, a necheza. V. răpștesc, horcăĭ, ropot). Un fel de guturaĭ puternic al cailor și măgarilor. – Animalu răpcĭugos trebuĭe să moară, că remediŭ nu există. Această boală se transmite la oĭ, capre, cînĭ, pisicĭ, ĭepurĭ de casă și om, dar nu și la boĭ și porcĭ. Microbu eĭ se află în muciĭ și balele caluluĭ bolnav, în carnea, sîngele și oasele luĭ, pe hamurile luĭ și pe tot ce a venit în contact cu microbu. Calu răpcĭugos tușește, răsuflă greŭ, are ferbințeală și slăbește văzînd cu ochiĭ. El trebuĭe ucis pe loc și ars cu toate ale luĭ, ĭar grajdu trebuĭe văruit și spălat cu acid fenic în soluțiune de 5%. Omu răpcĭugos trebuĭe izolat.

țâpătură, -uri, s.f. – (mag.) Azvârlitură; orice obiect vrăjit și aruncat în drum, socotit ca aducător de rele (Papahagi 1925). „Cârpe legate cu mai multe noduri în care se leagă semințe, păr din cap, oase mici sfărâmate, carne stricată etc., care se aruncă în grădiniță la fete și la feciori, pentru a aduce răul în casa lor” (Hotea 2006). – Din țâpa + -tură.

pulpă f. 1. carne moale fără oase și fără grăsime: pulpa picioarelor; 2. partea cărnoasă dela piciorul omului. [Lat. PULPA].

ASPIC, (2) aspicuri, s. n. 1. Substanță gelatinoasă obținută din suc de oase și de carne, folosită la unele mâncăruri (ca garnitură). 2. Sortiment de aspic (1). – Din fr. aspic.

ASPIC s. n. Substanță gelatinoasă obținută din suc de oase și de carne și folosită pentru prepararea unor feluri de mîncare. V. piftie, răcituri. Ouă în aspic.

CIOLAN, ciolane, s. n. 1. (Uneori depreciativ) Os de animal cu carne pe el; os de pe care s-a mîncat carnea. Cu vîrful a două degete desfăceam artistic, de pe ciolane, carnea de pui fripți. HOGAȘ, DR. 99. Care gată mai iute de mîncat, să arunce ciolanele... în capul cărui întîrzie. RETEGANUL, P. V 25. ◊ Expr. (Ilustrînd moravuri învechite) A da cuiva un ciolan de ros = a procura cuiva un post din care să poată stoarce foloase bănești, a-i da o sinecură. A umbla după ciolan = a umbla după afaceri, după venituri nemeritate. A scăpa ciolanul din mînă = a pierde o situație avantajoasă. 2. Os al scheletului unui om sau al unui animal; (îndeosebi) os de la picior sau de la mînă; p. ext. substanță solidă din care sînt formate oasele. Duduca Leona are dinți de criță, nu de ciolan ca ceilalți oameni. SADOVEANU, N. F. 6. N-au aflat nimică decît... ciolane din bourul [mîncat de lupi]. SBIERA, P. 3. Spuneți celui ce v-au trimis ca să se ferească să nu dau peste el, de nu vrea să fac din ciolanele lui surle. NEGRUZZI, S. I 140. ◊ Fig. Ești un ciolan bătrîn și prost, măi Ermolaie. DAVIDOGLU, O.95. 3. Membru, mădular, parte a corpului. În vine curgea oboseala, ca o apă cu nămol mult. Ciolanele dureau. PAS, Z. I 247. Fie ce-o fi! acum să-mi odihnesc ciolanele! grăi dînsul. SLAVICI, O. I 334. Am un bou bălan, Paște pe munte de ciolan (Briciul pe bărbie). GOROVEI, C. 31. ◊ Expr. A-i trece ciolan prin ciolan = a fi foarte ostenit. Eu mă las puțin, că mi-a trecut ciolan prin ciolan, CREANGĂ, P. 5. A i se muia ciolanele = a-i slăbi puterile, a se moleși. Cum au dat de căldurică, pe loc li s-au muiet ciolanele și au început a se întinde și a se hîrjoni. CREANGĂ, P. 251. A-i rupe (sau a-i muia) cuiva ciolanele = a bate zdravăn pe cineva. Să ieși afară, hoțule, că-ți rup ciolanele. ALECSANDRI, T. I 321. A-i putrezi ciolanele = a fi mort de mult și îngropat. Cine mai știe unde i-or fi putrezind ciolanele! CREANGĂ, P. 193.

OS, oase, s. n. 1. Element al scheletului vertebratelor, caracterizat prin structura lui dură, solidă și rezistentă. V. ciolan. Alături cu cosciugul, zăcea un sac de oase. MACEDONSKI, O. I 47. Oasele albite de secăciune. EMINESCU, N. 25. Cine poate oase roade. ◊ Expr. A fi numai piele și oase (sau a fi numai pielea și oasele de cineva sau îi numeri oasele) = a fi foarte slab. A (sau a-i) trece os prin os = a fi extrem de obosit, de hărțuit. Pînă la oase (sau pînă la măduva oaselor) = în tot trupul, adînc. O umezeală rece pătrundea pînă la oase. BART, E. 182. A rupe (sau a frînge, a muia) cuiva oasele = a bate zdravăn (pe cineva), a snopi în bătaie. Am să-ți rup oasele... -Bine, să vedem care din noi. PREDA, Î. 52. A sta (sau a ședea, a se ridica etc.) în capul oaselor v. cap (III 2). A-i rămîne (sau a-i putrezi cuiva) oasele pe undeva = a muri pe undeva. A (sau a-i) ajunge (cuiva) cuțitul la os v. ajunge. În carne și (sau și-n) oase = în persoană, în realitate, aidoma, aievea. Fără pălărie e exact Dante Alighieri, în carne și-n oase. C. PETRESCU, C. V. 88. A băga (sau a intra cuiva) frica (sau spaima, groaza, fiorii) în oase = a (se) speria, a (se) înspăimînta, a (se) îngrozi. Numai la numele lui ne intra groaza în oase. SADOVEANU, O. VII 376. Un lup cu niște ochi turbați... de băga fiori în oase. ISPIRESCU, L. 17. A căpăta (sau a dobîndi, a avea etc.) un os de ros = a obține (sau a avea etc.) un avantaj, un profit (de obicei neînsemnat). Fiindcă am dobîndit și eu un os de ros, mi-am pus în gînd să vă povestesc... lucruri care, de s-ar crede, m-ar da de minciună. ISPIRESCU, L. 40. Os mort = umflătură (tumoare) a unui os (de obicei a oaselor calului), care provine dintr-o lovitură, dintr-un efort etc. sau care se transmite pe cale ereditară. 2. Os (1) prelucrat pentru a fi întrebuințat la fabricarea unor obiecte, în industrie etc. Văzu un băț de os alb de tot, cioplit de mînă de meșter mare. DUMITRIU, N. 65.Drept în față, într-un cui, un șirag de metanii de os cafeniu. HOGAȘ, M. N. 137. Poartă în mîna dreaptă baston înalt, negru, cu măciulie de os alb. CARAGIALE, O. II 258. 3. (La pl.) Fig. Trup; ființă, făptură. Trimisul domnului de Colbert... se grăbi să-și odihnească oasele. SADOVEANU, Z. C. 187. O adiere de vînt, răcoritoare, pătrunse pînă-n sufletul flăcăului, alungîndu-i cele din urmă rămășițe de somn din oase. REBREANU, I. 45. El o ținea una, să-i aducă pe fata lui Verdeș-impărat, dacă vrea. să rămîie cu sufletul în oase. ISPIRESCU, L. 43. ◊ Oase-goale = om sărac, zdrențăros. Răsare soarele și încălzește și pe boieri și pe oase-goale, fără deosebire. DELAVRANCEA, A. 49. 4. Fig. Neam, familie, viță. Eu știu că nu mă trag din os de domn. DUMITRIU, N. 36. Silește pe un urmaș din osul lui, pe Petru Rareș, a se amesteca în trebile Transilvaniei. BĂLCESCU, O. II 176. ◊ Expr. (A fi) din os sfînt (sau din oase sfinte) = (a fi) din neam domnesc. Cei din oase sfinte nu cunosc moarte rușinoasă. SADOVEANU, Z. C. 160. ♦ Urmaș, descendent. E o nedreptate strigătoare la cer să te porți astfel cu un os boieresc. CAMIL PETRESCU, O. II 663.

SATÎR, satîre, s. n. 1. Un fel de cuțit mare de bucătărie, scurt, lat și greu, pentru spart oase, pentru tocat carne etc. Zgomotul satîrului, tocînd carnea, fura uneori cu sălbăticie părți din această muzică gospodărească. BASSARABESCU, S. N. 36. Se aruncă cu satîrul de la bucătărie și-i tăie capetele. ISPIRESCU, L. 202. 2. (Învechit) Topor de luptă, secure. V. halebardă. [Mircea Ciobanul și fiul său] purtau... la brîu satîr și jungher. ODOBESCU, S. I 65. ♦ Secure de călău.

țâpătură, țâpături, (țipătură), s.f. – (mag.) Azvârlitură; orice obiect vrăjit și aruncat în drum, socotit ca aducător de rele (Papahagi, 1925). „Cârpe legate cu mai multe noduri în care se leagă semințe, păr din cap, oase mici sfărâmate, carne stricată etc., care se aruncă în grădiniță la fete și la feciori, pentru a aduce răul în casa lor” (Hotea, 2006). – Din țâpa + suf. -ătură (MDA).

SNAGĂ s. f. (Regional) 1. Putere, vlagă. Cioclovinele sînt puține... – Puține, dar grase... – Dacă sug snaga noastră. STANCU, D. 135. Mama lui Mitru-i bătrînă, Fără snagă. MAT. FOLK. 1048. Oasele îi fărîmară, Carnea îi dumicară, Snaga (puterea) i-o luară. ȘEZ. IV 154. 2. Fire, nărav, patimă.

desciocăla [At: CREANGĂ, O. 278 / V: (pop) deciocola, ~coli, disci~ / Pzi: ~lez / E: des- + (în)ciocăla] (Reg) 1 vt A desface cocenii de pe porumb și a curăța pănușele de pe coceni. 2-3 vtr A (se) desprinde carnea de pe oase (prin fierbere). 4 vt (C.i. o căruță, o mașină sau alt mecanism) A demonta. 5-6 vtr (Rar) A (se) dezbrăca.

dezosa vt [At: LM / Pzi: ~sez / E: fr désosser] (C.i. animale sau părți ale unor animale tăiate în vederea consumului, pește) A desprinde carnea de pe oase.

dezosare sf [At: LTR² / Pl: ~sări / E: dezosa] Desprindere a cărnii de pe oase.

mursecare sf [At: PAMFILE, A. R. 91 / V: morsoc~ / Pl: ~cări / E: murseca] (Pop) 1 Sfâșiere prin mușcare Si: mursecat¹ (1). 2 Înghițire cu lăcomie a alimentelor, insuficient mestecate Si: mursecat¹ (2). 3 Apucare cu gura în joacă, fără a mușca rău Si: mursecat¹ (3). 4 Strivire a oaselor sau a cărnii unei ființe vii, prin mușcături repetate Si: mursecat¹ (4). 5 Molfăire. 6 Învinețire. 7 Fricționare.

pielh'os, ~oasă a [At: MAT. DIALECT. I, 85 / Pl: ~oși, ~oase / E: piele + -os] (Reg; d. carne) Cu multe pielițe.

șoldoman² sn [At: MAT. DIALECT. I, 193 / Pl: ~e / E: șold¹] (Reg) Os mare, cu carne.

spârc'os, ~oasă a [At: I. NEGRUZZI, S. V, 188 / Pl: ~oși, ~oase / E: spârc² + -os] (Reg; d. carne) 1 Plin de zgârciuri. 2 (Reg; pex; d. carne) De proastă calitate.

MÎRCEZI vb. IV. 1. I n t r a n z. și r e f l. (Regional; despre plante) A se ofili, a se veșteji. Florile marcezesc de mare căldură. LM, cf. DDRF, GHEȚIE, R. M. ♦ (Despre lemne) A putrezi (Runcu Salvei-Năsăud). CHEST. II 387/258. 2. I n t r a n z. și r e f l. (Regional) A slăbi, a se vlăgui. Cf. POLIZU, DDRF, GHEȚIE, R. M., BARCIANU, ȘEZ. VI, 101. ◊ T r a n z. Lenea și somnul marcezesc corpul și mintea. LM. 4. T r a n z. (Prin Transilv.) A strivi, a zdrobi. I-o melcezît carnea de pe oase. CV 1950, nr. 4, 40. – Prez. ind.: mîrcezesc. Și: mărcezí (DDRF), marcezí, mălcezí (ȘEZ. VI, 101, CHEST. II 387/ 258), melcezi vb. IV. – V. mîrced.

țâpătúră, țâpături, (țipătură), s.f. (mag.) Azvârlitură; orice obiect vrăjit și aruncat în drum, socotit ca aducător de rele. ■ „Cârpe legate cu mai multe noduri, în care se leagă semințe, păr din cap, oase mici sfărâmate, carne stricată etc., care se aruncă în grădiniță la fete și la feciori, pentru a aduce răul în casa lor” (Hotea, 2006). – Din țâpa + suf. -ătură (MDA).

CIOLAN, ciolane, s. n. 1. Os de animal cu carne pe el; os de pe care s-a mincat carnea. ♦ Expr. A da (cuiva) un ciolan de ros = a procura (cuiva) un post din care să poată avea (mari) foloase bănești. A umbla după ciolan = a umbla după diterite afaceri după venituri nemeritate. A scăpa ciolanul din mînă = a pierde o situație avantajoasă. 2. Os al scheletului unui om sau al unui animal; (în special) os de la picior sau de la mînă; substanță solidă din care sint formate oasele. 3. Membru, parte a corpului. ♦ Expr. A i se muia (cuiva) ciolanele = a-i slăbi puterile, a se moleși. A-i trece (cuiva) ciolan prin ciolan = a fi foarte obsit. A-i rupe (sau a-i muia cuiva) ciolanele = a bate zdravân (pe cineva). A-i putrezi ciolanele = a fi mort și îngropat de mult. 4. (Reg.) Obadă (a roții de car și de moară). – Slav (v. sl. članŭ).

❍ DECIOCĂLA (-ălez) vb. tr. și refl. Mold. 1 🚜 A (se) desghioca, a (se) curăța foile, pănușile de pe coceanul de porumb ¶ 2 A se desface, a se curăța carnea de pe oase: fierbe bine, bine, pînă se deciocălează carnea de pe ciolane (ȘEZ.) ¶ 3 ~ o căruță, a o desface în părțile din care e alcătuită: moș Nichifor deciocălase căruța și-o ungea (CRG.) [ciocălău].

DULCE I. adj. 1 Cu gustul caracteristic zahărului sau mierii (C. acru, amar, sărat, etc.): înalt cît casa, Verde ca mătasea, ~ ca mierea, Amar ca fierea (GOR.), ghicitoare despre „nuc” ¶ 2 Îndulcit cu zahăr: cafeaua nu e destul de ~ ¶ 3 🌿 Migdale dulci, migdale cu gust plăcut, spre deosebire de „mig-dalele amare” ¶ 4 Plăcut la gust, gustos: Carnea de lîngă os e mai ~ (ZNN.) ¶ 5 Plăcut la auz: Un glas de cobuz Dulce la auz (ALECS.-P.) ¶ 6 Plăcut în genere, care dă simțurilor o impresiune plăcută: s’a sculat peste noapte, cam spre ziua, cînd somnul este mai ~ (ISP.) ¶ 7 Temperat, nici cald, nici rece: climă ~ ¶ 8 Apă ~, apă de izvor, de rîuri, etc., bună de băut, spre deosebire de apa sălcie sau sărată ¶ 9 Lapte ~ 👉 LAPTE ¶ 10 Lin, domol: Gondola, leagăn ~, ne primblă împreună (ALECS.) ¶ 11 Blînd: vorba ~ mult aduce (PANN) ¶ 12 Iubit, scump, drăguț, gingaș: celor ce duc mai mult dorul, le pare mai ~ odorul (ZNN.); O mamă, ~ mamă, din negura de vremi, Pe freamătul de frunze, la tine tu mă chemi (EMIN.) ¶ 13 🩺 Ⓟ Bube-dulci 👉 BUBĂ 7 ¶ 14 Trans. Bun, adevărat (vorb. de rudenii: frate ~, soră ~ ¶ 14 🌿 IARBĂ-~ 👉 IARBĂ; LEMN-~ 👉 LEMN. II. sbst. 1 Însușirea de a fi dulce; ceea ce e dulce: omul are un ~ și un amar (ZNN.); e sătul de ~, vrea și amar (ZNN.) ¶ 2 ⛪ Perioada de peste an în care nu se postește, în care se mănîncă frupt; ~le Crăciunului, răstimpul dintre Crăciun și începutul postului Paștilor, cîșlegi(le de iarnă): se împlinește în ~le Crăciunului patru ani de când a murit (BR-VN.); (zile, mîncare) de ~, de frupt, cînd nu se postește, ce nu e de post: Românul numește cîșlegi toate zilele cele de frupt sau de ~ de peste an (MAR.); se uită prin talerele tuturor, să vadă cine mănîncă de post și cine de ~ (D.-ZAMF.) [lat. dulcis, -cem]. III. DULCIURI sf. pl. 🍽 Prăjituri și tot felul de aluaturi dulci: fata se șterse binișor la gură... fericită că nu mai era siliă să primească... dulciuri (D.-ZAMF.).

OS (pl. oase) sn. 1 🫀 Fie-care din părțile solide ce alcătuesc scheletul vertebratelor și care se compun dintr’o materie organică unită cu fosfat și cu carbonat de calce: scheletul omului e alcătuit din 226 de oase; ~ cu măduvă; pînă’n măduva oaselor; a se înneca cu un ~; ~ul pieptului; ~ de pește; ~ de balenă; despre un om slab, de-i poți număra coastele, se zice: e numai piele și oase, e numai oase înșirate, îi numeri oasele (de slab ce e), e slab de-i fluieră vîntul prin oase; cu oasele goale, gol de tot, despuiat; Ⓕ: a rupe sau a muia oasele cuiva, a-l snopi în bătaie: în carne și în oase, în persoană; a băga frica, fiori, spaima în oase, a umplea de groază; ud pînă la oase, ud pînă la piele, ud leoarcă; a-și odihni oasele, a se odihni; a da, a arunca, a făgădui cuiva un ~ de ros, a-i da, etc. și lui un mic profit, spre a-i astupa gura, spre a-l mulțumi pentru moment; (P): ~ul gol nici cîinii nu-l rod; a sta, a ședea în capul oaselor, a ședea ridicat în așternut, pe jos: el făcea multe nopți albe, chinuit, în capul oaselor, ca să n’adoarmă (VLAH.); 👉 CARNE1, CUȚIT1, LIMBĂ3 ¶ 2 pl. Rămășițele trupului unui mort, oseminte: au văzut acum pe Iliaș mergînd după oasele tătîne-său (NEC.); sub rotitoarele stoluri de corbi, se văd cîmpiile albite de oase (VLAH.); mănăstirea în care odihnesc oasele acestui fericit bărbat (ISP.); a-și lăsa, a-i rămînea oasele pe undeva, a-și pierde viața, a muri undeva ¶ 3 Carnea și sîngele, trupul, progenitura cuiva: acest dar mai tîrziu silește pe un urmaș din ~ul lui, pe Petru Rareș, a se amesteca în trebile Transilvaniei (BĂLC.); ~ sfînt, din Seminție domnească: a murit încredințat că-i ~ sfînt (SAD.) ¶ 4 🫀 Cheresteaua trupului (în spec. mîinile și picioarele): ~ul lui nu se deprindea nici cu o muncă (RET.); nu-i vine la socoteală cum crește copilul fără să pună ~ul la ceva (RET.); a ști cît (sau ce) poate ~ul cuiva, a ști ce e în stare să facă, cît prețuește cineva ¶ 5 Os de animal lucrat: nasturi de ~; mîner de ~; pieptene de ~ ¶ 6 🫀 ~ mort, a) Băn. osul craniului deasupra încheieturii fălcilor; b) 🐕 boală la piciorul calului numită și „osișor”: se coc în cuptor două pîni mici și, pînă-s încă fierbinți, se taie în două și se aplică pe ~uI mort (PĂC.) ¶ 7 Olten. Băn. 🌿 Sîmbure: ~ de prune ¶ 8 🌿 OSUL-IEPURELUI 👉 IEPURE4 [lat. ossum].

CĂRN'OS ~oasă (~oși, ~oase) 1) Care are multă carne. 2) pop. Care are mușchi mari; musculos. Coapse ~oase. 3) (despre fructe) Care are miezul mare. Cireșe ~oase. /<lat. carnosus

VRĂBIOARĂ ~e f. (diminuitiv de la vrabie) 1) Pui de vrabie. 2) Bucată de carne de vită (fără oase) din care se prepară, în special, friptură. [Sil. -bi-oa-] /vrabie + suf. ~oară

PĂLĂMIDĂ, pălămide, s.f. (Iht.) Pește marin, înrudit cu tonul, dar mult mai mic, prezent și în Marea Neagră, având carnea gustoasă și fără oase, foarte apreciat ca pește de consum (Sarda sarda); germ. Pelamide; se comercializează ca (engl.) bonito.

a băga carnea la salam și oasele la nasturi expr. (intl.) a comite un asasinat.

BOJOC, bojoci, s. m. (De obicei la pl.) Plămîn de animal sau (familiar) de om. A tunat din străfundul bojocilor încă o dată. GALAN, Z. R. 370. Carnea [era] mai mult oase, bojoc și zgîrciuri. PAS, L. I 76. Trăgeau cu foc la niște hori, bătuta, brîul de puteai să-ți rupi bojocii jucînd. ISPIRESCU, L. 238. – Variantă: bojog (PREDA, Î. 164, CAMIL PETRESCU, B. 14) s. m.

DESCĂRNAT, -Ă, descărnați, -te, adj. (Despre părți ale corpului omenesc, în special despre mîini) Foarte slab, lipsit de carne, numai piele și oase. Îl prinse de braț, și Stelian Minea se supuse docil, căci, pe mîna lui descărnată și pipernicită, strîngerea fu puternică. C. PETRESCU, Î. II 223. Degetele-i descărnate de abia mai izbutesc Din clavir să redeștepte cîntecul dumnezeiesc. MACEDONSKI, O. I 87.

pieliț'os, ~oasă a [At: BARCIANU / Pl: ~oși, ~oase / E: pieliță + -os] (Rar) 1 Membranos. 2 (D. carne) Cu multe pielițe.

CĂPCĂUN, CĂPCÎN(E), CĂTCĂUN sm. 1 🔱 pop. Monstru fabulos, om cu două capete și două guri, care pe o gură înghițea copii întregi sau bucăți mari de carne de om, cu oase cu tot, și pe cealaltă gură scotea oasele; monstru cu trupul de om și cu capul de cîine: bunicile le spuneau de căpcăunii cu două guri DLVR.; căpcînii sînt niște oameni cu capul de cîine și foarte răi, ei nu se hrănesc decît cu carne de om ȘEZ.; credința despre acești monștri s’a răspîndit în popor de pe urma Alexandriei, unde se povestește că Alexandru Machedon: ajunse la o țară cu oameni cătcăuni, dinainte cu obraz de om și grăia omenește, iară dindărăpt cap de cîine și lătra cîinește ¶ 2 Pr ext. Poreclă dată Tătarilor, din pricina groazei pe care o inspirau oamenilor prin cruzimea lor: cîți Căzaci, Căpcîni și alte lifte spurcate au căzut morți aici CRG. ¶ 3 Fig. Barbar, sălbatic, antropofag, canibal: fugi, căpcăunule, că mi-ai omorît odorul ALECS.; l-a omorît hoțul de căpcîn, jupînul Pogan RET. [cap + cîne, după gr. κυλοκέφαλος „cap de cîine”].

GUNOI (-oesc) I. vb. tr. 1 🚜 A îngrășa pămîntul cu gunoiu: de rămîne miriștea goală, atunci o gunoim (RET.) ¶ 2 A se băliga, a-și depune excrementele: Pupăza moțată... Gunoindu-și cuibul din nărav și lene (PANN). II. vb. refl. A putrezi; a slăbi de tot, a se topi d’a’n-picioarele: s’ajung să mă gunesc la garduri... să-mi pice carnea putredă de pe oase (CAR.).

NU adv. I. (Servește la formarea formei negative a verbului, de obicei precedându-l nemijlocit). 1. (Neagă predicatul și dă întregii propoziții un caracter negativ) Nu l-am cunoscut niciodată. ◊ (În propoziții interogative) Nu ai primit scrisorile mele? 2. (Neagă predicatul, fără a modifica logic caracterul propoziției) Nu încape nici o îndoială. 3. (Neagă predicatul în propoziții cu aspect negativ și cu înțeles pozitiv, de obicei interogative sau exclamative) Nu făcea parte și el dintre noi? II. (Neagă altă parte de propoziție decât predicatul) A plecat repede, nu așa cum a venit. III. (Modifică sensul cuvântului pe care îl precedă, altul decât predicatul, atenuându-i înțelesul ori dându-i un înțeles contrar) O casă mare, nu lipsită de eleganță. ◊ Expr. Nu altceva sau nu glumă, (reg.) nu șagă, formulă care confirmă sau întărește cele enunțate anterior. Nu mai departe = chiar în cazul... Nu o (singură) dată = de multe ori, adesea. IV. (Înlocuiește forma negativă a unui verb enunțat anterior sau dedus, îndeplinind funcția de predicat) Cine poate oase roade; cine nu, nici carne moale. ◊ Expr. nu și nu, formulă care exprimă împotrivirea, refuzul categoric. De (sau dacă) nu... = în caz contrar..., altfel... V. (Cu valoare de propoziție independentă cu caracter negativ) Ai prieteni? – Nu! – Lat. non.

A DEZOSA ~ez tranz. (carne) A desprinde de pe oase. /dez- + oase

STURION, sturioni, s.m. (La pl.) Nume dat ordinului peștilor cartilaginoși (chondrostei), în special din fam. acipenseridae (sturioni propriu-zisi), caracterizați printr-un schelet incomplet osificat (pești fără oase) și corpul acoperit de cinci rânduri longitudinale de plăci (scuturi), cu rostrul alungit, prevăzut cu mustăți. Sunt prezenți aproape exclusiv în Marea Neagră, în Caspica, foarte rari în apele Europei occidentale (doar șipul), de unde migrează în fluviile aferente; reprezintă un produs piscicol foarte valoros, având carnea albă și gustoasă, fără oase, cu grăsime puțină, dar mai ales pentru icrele lor negre din care se prepară caviarul. (La sg.) Pește din această familie v. cegă, morun, nisetru, păstrugă, șip, viză.

CĂRN'OS, -OASĂ, cărnoși, -oase, adj. 1. Care are multă carne, musculos. 2. (Despre fructe) Cu mult miez. – Lat. carnosus.

ștĭucă (est) și ștúcă (vest) f., pl. ĭ (bg. sîrb. štuka, rus. ščúka; ung. csuka). Un pește de apă dulce foarte lacom, cu capu lung și turtit, cu dințiĭ ascuțiți și carnea albă și plină de oase (esox lucius). P. ceĭlalți peștĭ, e ceĭa ce e lupu p. oĭ. În pĭață se vinde ĭeftin și-l cumpără mult Jidaniĭ.

NU adv. I. (Servește la construirea formei negative a verbului, de obicei precedându-l nemijlocit). 1. (Neagă predicatul și dă întregii propoziții un caracter negativ) Nu l-am cunoscut niciodată. ◊ (În propoziții interogative) Nu ai primit scrisorile mele? 2. (Neagă predicatul, fără a modifica logic caracterul propoziției) Nu încape nicio îndoială. 3. (Neagă predicatul în propoziții cu aspect negativ și cu înțeles pozitiv, de obicei interogative sau exclamative) Nu făcea parte și el dintre noi? II. (Neagă altă parte de propoziție decât predicatul) A plecat repede, nu așa cum a venit. III. (Modifică sensul cuvântului pe care îl precedă, altul decât predicatul, atenuându-i înțelesul ori dându-i un înțeles contrar) O casă mare, nu lipsită de eleganță. ◊ Expr. Nu altceva sau nu glumă, (reg.) nu șagă, formulă care confirmă sau întărește cele enunțate anterior. Nu mai departe = chiar în cazul... Nu o (singură) dată = de multe ori, adesea. IV. (Înlocuiește forma negativă a unui verb enunțat anterior sau dedus, îndeplinind funcția de predicat) Cine poate oase roade; cine nu, nici carne moale. ◊ Expr. Nu și nu, formulă care exprimă împotrivirea, refuzul categoric. De (sau dacă) nu... = în caz contrar..., altfel... V. (Cu valoare de propoziție independentă cu caracter negativ) Ai prieteni? – Nu! – Lat. non.

CĂRN'OS, -OASĂ, cărnoși, -oase, adj. 1. Care are multă carne, musculos. Coapsele [cîinilor] cărnoase, dar nu grase. ODOBESCU, S. III 64. 2. (Despre fructe, frunze etc.) Cu miez bogat, gras. Cireșe cărnoase. ▭ Amîndoi bouții fluturau din urechi, fluturau din cozi, rozînd lucerna cărnoasă, cu miros de cîmpie. CAMILAR, TEM. 38.

NU adv. A. (Dă valoare negativă verbului dintr-o propoziție și, prin aceasta, și propoziției întregi) I. (Apare într-o propoziție principală, independentă sau legată de alta prin coordonare) 1. (Într-o propoziție enunțiativă) El nu se sperie, nu cere, nu întreabă. C. PETRESCU, A. 355. Ar zîmbi și nu se-ncrede, ar răcni și nu cutează. EMINESCU, O. I 84. Ea n-aude... Ci tot fuge nencetat. ALECSANDRI, P. A. 41. 2. (În propoziții optative) Busuioace, busuioace, N-ai mai crește, nici te-ai coace! ALECSANDRI, P. P. 341. 3. (În propoziții imperative) Nu trînti obloanele, ponivosule! DELAVRANCEA, H. T. 21. Dragul tatei, nu da, că eu sînt. CREANGĂ, P. 198. Dar să nu adormi, că mori. ALECSANDRI, T. I 459. 4. (În propoziții exclamative) Nu ți-e rușine obrazului!... o dată în viața ta m-ai adus la restorant și te tîrguiești pentr-o cartofă. ALECSANDRI, T. 750. ◊ (Fără valoare negativă, întărește conținutul afectiv al propoziției exclamative) Cîte n-am văzut și eu De atunci pe lume! COȘBUC, P. I 262. Și unde nu s-au așternut pe mîncate și pe băute, veselindu-se împreună. CREANGĂ, P. 34. 5. (În propoziții interogative) Nu mai trăiește măicuța ta? SADOVEANU, N. F. 82. N-auzi tu de departe cucoșul răgușit? EMINESCU, O. I 98. ◊ (În întrebări retorice, cu rolul de a exprima mai colorat o afirmație, o dorință, o exclamație etc.) Și-atunci cînd pretutindeni e putere, Voi nu cunoașteți cîntul ce se cere? BENIUC, V. 146. Nu-ți spuneam eu, fata mea? ISPIRESCU, L. 14. Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer? N-o să aflu între-ai noștri vreun falnic juvaer? EMINESCU, O. I 149. 6. (În propoziții dubitative) N-o fi vrun dușman, vrun calic care-l pîndește la întoarcere? CAMILAR, N. II 551. Apoi doară că nu o fi blăstem ca și d-aice, de sub pămînt, să iasă zvon de ceea ce vom chibzui. ODOBESCU, S. I 82. ♦ (În propoziții deliberative) O pieri, n-o pieri, e rîndul meu. VISSARION, B. 14. Cel mare se dă după ușă și – să tragă, să nu tragă? – în sfîrșit trage zăvorul. CREANGĂ, P. 23. II. (În propoziții subordonate, cu aceeași valoare ca în propozițiile independente) La bocetul ei, deodată, în acel ostrov al primăverii, m-am simțit întristat, cum nu fusesem niciodată. SADOVEANU, N. F. 82. Se puse pe plîns, de n-a putut nici un vraci să-l împace. ISPIRESCU, L. 2. ♦ (După verbe care exprimă teama, în propoziții completive introduse prin «să», fără valoare de negație) Mi-e teamă să nu te trezesc. CASSIAN, H. 19. III. (Negația de pe lîngă predicatul regentei se referă la întreaga frază) Dormi, iubito, dormi în pace, N-am venit să-ți tulbur somnul. VLAHUȚĂ, P. 107. Eu nu am venit să te întreb asta. ISPIRESCU, L. 1. B.(Negația se referă la o parte a propoziției) I. (Pe lîngă diferite părți de propoziție) A scris o schiță, nu o nuvelă. ▭ A ținut să ajungă stăpîn în moșia Moldovei nu pentru vinovat folos al său, ci ca să dea țării slobozenia ei cea veche. SADOVEANU, N. P. 10. Și numai iaca îl și vede viind repede, dar nu așa cum se dusese. CREANGĂ, P. 186. Nu pe-acolo, domnule, nu pe din față, ca să nu te-ntîlnești cu d-lui. ALECSANDRI, T. 1162. II. (Negația însoțește predicatul, dar se referă la altă parte a propoziției) Nu căta în depărtare Fericirea ta, iubite! EMINESCU, O. I 54. O cometă este accidentală, fiindcă nu vine în fiecare an. BĂLCESCU, O. II 10. C. (În expresii, locuțiuni sau în corelație cu adverbe, conjuncții etc.) I. (Corelativ într-o frază sau propoziție ale căror părți sînt în raport adversativ) 1. (În corelație cu ci marcînd într-o alternativă situația sau elementul înlăturat) Mergînd spre căruțe, era mîhnit, amărît, că parcă ducea în brațe nu pelerina, ci un stîrv. CAMILAR, N. I 163. De din vale de Rovine Grăim, doamnă, cătră tine, Nu din gură, ci din carte, Că ne ești așa departe. EMINESCU, O. I 149. ◊ (Învechit, în corelație cu dar) Astfel romînii, nu învinși și coprinși fiind, dar printr-o unire politică, primiră pe unguri în țara lor. BĂLCESCU, O. II 209. 2. (Opoziția între cele două alternative este întărită de adverbe) Dar nu numai artistul și naturalistul, ci încă strategicul, politicul și arheologul au de multe a se minuna într-acest împodobit ținut. BĂLCESCU, O. II 208. ◊ (În propoziții cu valoare temporală, arată că acțiunea din propoziția afirmativă se petrece înainte de a se fi terminat acțiunea din propoziția negativă) Nu lăsase să se scurgă anul și-și și adusese gospodină în casă. SADOVEANU, P. S. 139. II. (În legătură cu adverbe) 1. (Formează expresii eliptice) Nu prea v. prea. Nu tocmai v. tocmai. 2. (Formează locuțiuni adverbiale) Nu (care) cumva, servește la precizarea unei întrebări, exclamații etc. (Interogativ cu nuanță dubitativă) Moș Pricop, dumneata n-ai mai potcovit cumva cai din părțile Tarcăului? SADOVEANU, B. 142. Oare nu cumva de-acum mi-oi da cu paru-n cap de răul Vidmei? CREANGĂ, P. 324. ◊ (Cu nuanță finală) Îl rugau să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu care cumva să meargă la pieirea capului său. ISPIRESCU, L. 4. Nu cumva să-ți iasă vreo dihanie ceva înainte. CREANGĂ, P. 199. III. (În expr.) A nu avea decît (să)... v. decît². D. (Folosit singur, înlocuiește predicatul unei propoziții, o propoziție sau o frază; în opoziție cu da) I. (Într-o propoziție eliptică se referă la un verb exprimat înainte, înlocuind predicatul) Să-mi aduci pe stăpîna acestei cosițe; căci, de nu, unde-ți stau talpele, îți va sta și capul. ISPIRESCU, L. 23. Cine poate oase roade; cine nu, nici carne moale. CREANGĂ, P. 248. Iubește-mă dacă-ți plac, Dacă nu, silă nu-ți fac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 47. ◊ Expr. (Familiar) A spune că nu = a nega. Mă, dacă eu îți spun că nu, și tu nu crezi, atunci taci din gură și nu-mi mai spune nimic. PREDA, Î. 44. Ba bine că nu v. ba (5). ♦ (Exprimă opoziția față de cele afirmate în propozițiile precedente) M-ar irita apropierea lui așa de mult, încît l-aș acuza de-a dreptul că el, ocrotit de stăpînul destinelor omenești, mi-a răpit partea mea de bine în această scurtă trecere pe sub lumina soarelui!... Ei bine, el – nu!... el mă poftește la un aperitiv. CARAGIALE, O. II 222. ♦ (Repetat, exprimînd îndărătnicia) Cucoana, nu și nu! Că i-i urît grecul. SADOVEANU, O. I 463. II. (Înlocuiește o propoziție negativă) 1. (Ca răspuns la o întrebare, ca acceptare a unei enunțări negative) Dormi? – Încă nu, a răspuns Mitrea. SADOVEANU, M. C. 46. ◊ (Rezumă o frază întreagă, atît într-o replică interogativă cît și în răspunsul la aceasta) N-am grijă despre asta... Vă cunosc eu... – Nu? – Nu. ALECSANDRI, T. 1209. ◊ (Legat de adverbe, locuțiuni adverbiale sau conjuncții) Sigur că nu. O dată cu capul nu. 2. (Exprimă atitudinea negativă față de cele expuse mai înainte, lăsînd să urmeze enunțarea hotărîrii printr-o propoziție sau o frază) Nu, mă rog, nu-mi datorești nimica, adăogi el ferind cu mîna într-o parte bancnota. SADOVEANU, B. 156. Nu! moartea cu viața a stins toată plăcerea. EMINESCU, O. I 59. 3. (Întărit prin repetare) Nu, nu, nu! nu vorbi așa. SADOVEANU, O. IV 213. Atunci ea începu iarăși să bolborosească în neștire: «nu, nu, nu». REBREANU, R. I 247. Orice s-ar întîmpla, nu se poate să sprijinim pe mizerabilul, nu, nu, nu! CARAGIALE, O. I 130.

ROADE, rod, vb. III. 1. Tranz. A rupe cu dinții, puțin cîte puțin, mici fărîme dintr-un obiect tare (de obicei dintr-un aliment, pentru a mînca). Să rod pîinea uscată a străinului. DELAVRANCEA, O. II 258. În odaie prin unghere S-a țesut păinjeniș, Și prin cărțile în vravuri Îmblă șoarecii furiș. În această dulce pace Îmi ridic privirea-n pod Și ascult cum învelișul De la cărți ei mi le rod. EMINESCU, O. I 105. De zece zile caii n-au ros decît coaja copacilor. NEGRUZZI, S. I 167. Căprioare, sorioare, sculați în două picioare, Roadeți poala codrului, Să văd matca Oltului. ALECSANDRI, P. P. 291. Cine poate oase roade, cine nu, nici carne moale. ◊ Expr. A roade (cuiva) urechile = a plictisi (pe cineva) repetîndu-i mereu același lucru, revenind mereu asupra aceluiași subiect; a-i împuia cuiva capul. Dară muierea tot nu înceta să-i roadă urechile ca să-i prăpădească [pe copii]. SBIERA, P. 169. Aista-i groful cel vestit despre care-mi rodea urechile cucoana Gahița? ALECSANDRI, T. 1036. ◊ Intranz. Cariu-n grindă s-aude-acum rozînd. COȘBUC, P. II 51. Ospătînd la masă... rodeam la un picioruț de rață. SBIERA, P. 80. Tremură popa să moară Cu prescura subsuoară; Ar muri și nu se-ndură, C-ar mai roade la prescură. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 468. 2. Tranz. Fig. (Despre gînduri, sentimente, stări sufletești) A preocupa fără încetare, a frămînta, producînd suferințe, chinuind, torturînd. Pe Titu Herdelea îl rodea de mult o întrebare. REBREANU, R. I 80. Își ascundea gelozia care începuse s-o roadă. BART, E. 319. Marcu bea și nu prea bea. Căci amar grija-l rodea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 489. ◊ (Impersonal) Îl rodea să întrebe ce s-a mai întîmplat, dar se sfia. REBREANU, I. 36. ◊ (În legătură cu «inimă», «rărunchi» etc.) Trist și mut, își ascundea chinul sufletesc care-i rodea ca un vierme inima rănită. BART, E. 59. Să ne-nfrățim, noroade! La ce al urii vierme în suflet ne-ar mai roade? NECULUȚĂ, Ț. D. 55. Săracă inimă-ntreagă, Cum o roade-o goangă neagră. HODOȘ, P. P. 70. ◊ Intranz. Ca să alunge gîndul care rodea în el, schimbă altăceva: ce voiam să te rog? C. PETRESCU, Î. II 60. ♦ A distruge în ascuns, a submina. Urîtul și întristarea îi rodeau sănătatea. SADOVEANU, O. I 309. 3. Tranz. A morfoli în gură fără a fărîmița sau a mînca. În cele din urmă el începu să-și roadă mustața cu dinții și să zîmbească în el. SLAVICI, O. I 170. Copilul... rodea o bucată de mănușă de piele. DRĂGHICI, R. 26. Din barbă-și rodea Și se necăjea. TEODORESCU, P. P. 494. 4. Tranz. A distruge (un material) pe încetul printr-o acțiune îndelungată de măcinare, de frecare; a toci, a uza printr-o întrebuințare îndelungată. (Fig.) Anii rod arginților zimții, Copiii cărunțesc și mor părinții. BENIUC, V. 83. ◊ Expr. A roade cuiva pragul = a vizita pe cineva prea des, prea stăruitor. Mă îmbrac repede și pornesc să le rod pragul oamenilor. C. PETRESCU, O. P. I 267. ♦ A freca suprafața pielii de pe un deget, picior etc. (producînd răni, jupuiri). A început a scrîșni și a da dracului o cizmă care-l roade la piciorul stîng. SADOVEANU, O. VI 233. ◊ Refl. I se rosese degetele torcînd la lînă. BOLINTINEANU, O. 377. 5. Refl. Fig. A se șlefui, a se ciopli, a căpăta maniere, a se civiliza. Am hotărît să introduc în provinție obiceiurile din Eș, doar ne-om mai roade puțintel și noi. ALECSANDRI, T. 482. Se vede, a zis bătrînul, că... nu te-ai ros în lume, de nu știi ce grăiești. NEGRUZZI, S. II 235. Îl trimit (pe fiul meu) la domnia-ta, ca să se mai roadă. FILIMON, la TDRG. – Prez. ind. și: roz.

ZEM'OS², -OASĂ, zemoși, -oase, adj. (Despre fructe, plante, cărnuri) Care are suc mult, care este suculent; (despre mîncări gătite) care are zeamă multă, sos mult. Crescuseră acolo bălării cu frunza aspră și cucută cu tulpini zemoase. DUMITRIU, P. F. 40. Prind, acu suflet bărbații; cu toții pe pajiște... rup din zemoasa friptură. COȘBUC, AE. 16. [Bucate] zemoase și potrivite din sare. PISCUPESCU, O. 195.

ZGÎRCI¹, zgirciuri, s. n. 1. Cartilaj. Între osul umărului și coaste, în carne, era o groapă în mușchi, înconjurată de zgîrci, răsucit ciudat. DUMITRIU, N. 237. Zgîrciul nasului îi albea pe sub pielea subțire. DELAVRANCEA, la CADE. 2. Unealtă formată dintr-un cilindru scurt de oțel fixat pe un mîner de lemn, folosită de dogari pentru răzuirea muchiilor vaselor mici de lemn.

SITĂ, site, s. f. 1. Obiect de gospodărie format dintr-o pînză de sîrmă sau de fibre textile, fixată într-un cadru circular de lemn sau de metal; servește la cernut făină, mai rar la zdrobit legume sau fructe. O schimonositură de om avea în frunte numai un ochi, mare cît o sită. CREANGĂ, P. 243. Făina... se cerne prin sită. ȘEZ. V 3. Ea s-a dus iar în cămară Și a scos o sită deasă, Tot cu firu de mătasă. ANT. LIT. POP. I 623. Sus bat dobele, jos cad negurile (Sita). Sita nouă șade-n cui (= tot lucrul nou își are cinstea lui). (Cu parafrazarea proverbului) Pentru babă, sita nouă nu mai avea loc în cui. CREANGĂ, P. 5. Sita nouă cerne bine (= omul în general lucrează cu rîvnă la început, apoi se lenevește). ◊ (În superstiții) Babele... trag pe fundul sitei în 41 de bobi. CREANGĂ, A. 12. Caută, maică, cu sita, Doar m-oi putea mărita. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 446. ◊ (În metafore și comparații) Ca și cum s-ar încerca să privească printr-o sită deasă... BUJOR, S. 43. Parcă începuse a zări ca prin sită. ISPIRESCU, L. 158. (Fig.) A mea e lacrima ce-n tremur Prin sita genelor se frînge. GOGA, P. 11. (Sugerînd ideea de filtrare neclară a luminii) Prin sita deasă ce mă împresura, zării Siretul încremenit, înghețat. SADOVEANU, P. 124. O sită se coboară pe ochi, vezi turbure, nu mai vezi. DELAVRANCEA, O. II 41. ◊ Expr. A ploua ca prin sită = a ploua mărunt și des. Afară e o vreme cîinească; plouă ca prin sită și bate vînt rece. CARAGIALE, O. II 226. Trecut și prin ciur și prin sită v. ciur. A trece (pe cineva sau ceva) prin sită = a examina (pe cineva sau ceva) cu de-amănuntul și în chip critic, alegînd numai ce este corespunzător scopului. Dăruitorul cărților de intrare... nu s-a înșelat în trecerea prin sită a invitaților. PAS, Z. III 274. ♦ Os cu sită = bucată de os cu aspect poros, din carnea de vită. 2. Țesătură de fire metalice sau textile ori tablă perforată, cu ochiuri de dimensiuni foarte mici, servind la separarea prin cernere a diferitelor materiale. Sitele de sîrmă dîrdîiau, alegînd nisipul. ANGHEL-IOSIF, C. L. 53. ♦ Pînză deasă de sîrmă, așezată ca protecție la ferestre, la dulapuri fără uși etc. Compresorul pufăia tot timpul, fără o clipă de răgaz, luînd aerul de afară... sorbindu-l printr-un burlan la gura căruia, noroc că se afla o sită, fiindcă altminteri ar fi fost trase și păsările care treceau în zbor. BOGZA, V. J. 27. ♦ Pînză metalică servind la strecurarea lichidelor. 3. Un fel de manșon făcut dintr-o țesătură fină de bumbac impregnată cu o soluție chimică, care se aplică deasupra flăcării la lămpile cu gaz aerian, pentru a se obține o lumină mai vie. Felinarul cu sita lui de gaz aerian venea tocmai bine pînă la suporții înflorați de fier ai balconului. CAMIL PETRESCU, N. 19. Automobilele rare înaintau bîjbîind, cu farurile oarbe. Sitele de gaz aerian sfîrîiau... dîndu-și sufletul. C. PETRESCU, C. V. 267. ♦ Grilă (1). 4. Văl prins la potcapul înalților prelați și lăsat (lung) pe spate. 5. Compus: (Bot.) sita-zînelor = turtă. Un miros de iarbă-mare, sita-zinelor și alte ierburi uscate îți gîdila nasul. CONTEMPORANUL, V_I 291.

hănț'os², ~oasă a [At: DA ms / Pl: ~oși, ~oase / E: hanț² + -os] (Reg) Mare iubitor de carne Si: hănțănos.

nu [At: COD. VOR. 10/20 / V: (înv) no, (reg) na, nă av / E: ml non] 1 av Este marcă a formei negative a verbului la toate modurile și timpurile, în afară de gerunziu, participiu și supin, precedând imediat verbul, cu excepția timpurilor compuse și a diatezei reflexive, care trece, adesea elidat, înaintea auxiliarului, respectiv pronumelui reflexiv, putând fi intercalate și adverbele „mai” și „prea”. 2 av Neagă predicatul, dând caracter negativ întregii propoziții. Nu l-am cunoscut niciodată. 3 av (Îrg; separat de predicat și alăturat formal primului membru al propoziției) Subliniază caracterul negativ al comunicării. Nu mulți veniră. 4 av (Pop; alăturat formal predicatului) Se referă logic la un alt element al propoziției sau la o propoziție subordonată. Nu valorează mare lucru. 5 av (În construcții adversative; îcr ci, dar) Stabilește o opoziție puternică. N-am uitat, ci doar am întârziat. 6 av (În propoziții interogative) Cere ca răspuns negativ afirmația adesea precedată de „ba”. Nu ești supărată? -Ba da. 7 av (În propoziții optative și dubitative interogative) Implică ideea de îndemn, de rugăminte. Nu vrei să pleci? 8 av (Cu forma negativă a verbului juxtapusă formei lui pozitive) Arată că acțiunea se desfășoară fără intensitate deosebită sau nesusținut, cu intermitență. Se bucura, nu se bucura. 9 av (Forma negativă a verbului în raport disjunctiv cu forma lui afirmativă, imediat precedentă) Exprimă prin schimbarea intonației intensitate maximă. Ori știe, ori nu știe! 10 av (Forma negativă a verbului în raport disjunctiv cu forma lui afirmativă, imediat precedentă) Exprimă prin schimbarea intonației indiferență cu privire la realizarea acțiunii. O veni, n-o veni, treaba lui! 11 av (Forma interogativ negativă a verbului în raport disjunctiv cu forma lui afirmativă, imediat precedentă) Exprimă nesiguranță, ezitare. Să intre, să nu intre? 12 av (Forma interogativ negativă a verbului în raport disjunctiv cu forma lui afirmativă, imediat precedentă) Exprimă nerăbdare, iritare. Știi ori nu știi? 13 av Neagă acțiunea, fără a modifica din punct de vedere logic caracterul propoziției, fiind atras de prezența în aceeași propoziție sau în propoziția subordonată următoare a unui cuvânt sau a unei construcții care exprimă o idee negativă. Nu încape nici o îndoială. 14 av Neagă acțiunea în propoziții cu aspect negativ și cu înțeles pozitiv (de obicei în propoziții interogative și exclamative). Nu face parte și el dintre noi? 15 av (În propoziții interogative retorice; adesea precedat sau urmat de adverbul „oare” sau, învechit, precedat de adverbul „au”) Oare nu era și el tot din București? 16 (Interogativa retorică reprezintă răspunsul real sau prezumtiv la o propoziție interogativă propriu-zisă) Nu vezi ce se întâmplă? 17 av (Îe) Da, cum (să sau de) ~ sau (reg) (păi) dacă nu (cum)? Sigur că da. 18 av (Îae) Altfel nu se poate. 19 av (Irn; îae) Nu prea cred. 20 av (În propoziții interogative exclamative) Exprimă mirare, surpriză, indignare, dezaprobare, reproș, regret, presupunând, de obicei, un răspuns pozitiv. Cum nu i-a fost milă de el? 21 av (În propoziții exclamative, precedat de „ce”, „cât”, „unde”) Are valoare afirmativă. De câte ori nu am văzut astfel de oameni! 22 av Neagă o altă parte de propoziție decât predicatul, dând enunțului caracter parțial negativ și stabilind, de obicei, un raport adversativ cu un element de același fel. A plecat repede, nu așa cum a venit. 23 av Modifică conținutul cuvântului pe care îl precedă, altul decât predicatul, atenuându-i înțelesul sau dându-i înțeles contrar. O casă mare, nu lipsită de eleganță. 24 av (Îe) ~ altceva, ~ glumă, sau (reg) ~ ceva, ~ șagă Formulă care confirmă o afirmație anterioară. 25 av (Îae) Formulă care întărește o afirmație anterioară. 26 av (Îe) ~ mai departe Chiar în cazul... 27 av (Îae) Chiar în ceea ce privește pe... 28 av (Îav) ~ o (singură) dată De multe ori Si: adesea. 29 av Înlocuiește un verb la forma negativă care apare anterior sau care este dedus din context, îndeplinind funcția de predicat. Cine poate oase roade, cine nu, nici carne moale. 30 av (Îe) ~ și ~ Formulă care exprimă împotrivirea, refuzul categoric al cuiva de a-și schimba punctul de vedere. 31 av (Îae) Exprimă inutilitatea unui efort. 32 av (Îe) De (sau dacă) ~ În caz contrar... 33 av (Cu valoare de propoziție independentă) Răspuns la o întrebare. Ai prieteni? – Nu. 34 av (Rezumă un șir de situații opuse celor din propozițiile precedente). Cei mai mulți ar răspunde îndată: Nu! 35 av (Îlv) A zice ~ A nega. 36 av (Pex; îal) A se opune. 37 av (Pex; îal) A refuza. 38 sn Răspuns negativ. 39 av Exprimă opoziția la o enunțare pozitivă sau revenirea asupra unei afirmații. S-a dus!... Nu! Uite-l că vine înapoi! 40 av (Întărit prin „ba”) Ba nu, eu nu vin. 41 av (Are) Reia sau anticipează pentru intensificare conținutul propoziției precedente sau următoare. Nu, nu, eu nu intru!

MÁCRU, -Ă adj., s. f. 1. Adj. (Despre carne, în special despre carnea de măcelărie) Slab, fără grăsime și fără oase. Oricît de macră și de vînjoasă carnea le-ar fi [păsărilor], decît stârvul împuțit tot mai dulce iaste. CANTEMIR, IST. 45. [Inima e] acea bucată de carne macră prin care circuleazâ sîngele. NEGRUZZI, S. I, 256. Boul îngrășat ajunge la greutatea de 800 kilograme de carne macră. ap. TDRG, cf. ALR II 4069/387, A V 6, VI 26. Cine poate oase roade, cine nu, nici carne macră. ZANNE, P. IV, 27. ◊ (Substantivat) Celuialalt i-au dat mai multe ciolane, spîrcuri și macră. SBIERA, P. 254. Mi-ai dat numai niște macră și ciolane! id. ib. 255, cf. com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. 2. S. f. (Regional) Pătură de carne din slănină. Cf. LB, com. din ARAD și din ZAGRA-NĂSĂUD. ♦ (Cu determinări care indică părți ale corpului) Parte musculoasă a unui organ. M-am tăiat în macra kiśorului. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. Macra șoldului, DR. V, 320. 3. Adj. (Mai ales în Transilv., despre vite și părți ale corpului lor, p. e x t. despre oameni și părți ale corpului lor) Fără carne, slab; uscățiv. [Oi] scurte și macre în picioare. ECONOMIA, 85/19, cf. LB, STAMATI, D. Izraelitul din Algeria este macru și bine proporționat. HASDEU, I. C. I, 174. Un preut de statură mică, slab și macru la constructura-i corporală. F (1868), 6. Biata fată care lucra zile întregi în baie, din zi în zi devenea mai macră și mai palidă. ib. (1871), 583. Era om înaintat în etate... înalt, macru, cu un aer rece. ib. (1877), 423. Slabi, jigăriți... cu fălcile intrate unele într-altele de macre ce erau. ISPIRESCU, ap. TDRG, cf. REV. CRIT. IV, 144. ♦ (Despre pămînt) Sărac. Rădăcinilor le place pămîntul cel gras; așadară cel macru trebuie aruncat de pre lîngă dînsele. ECONOMIA, 148/19, cf. 68/25. ♦ Fig. (Despre abstracte) Lipsit de forță, de vigoare; șubred, precar. În Blaj existase pînă în 1831 din liceu numai un curs macru de 1 an pentru psihologie și logică, alt nimic. BARIȚIU, P. A. I, 611. Eu sînt mulțămit că fac aceea ce videți, căci mijloacele mele sînt foarte macre. URICARIUL, VIII [prefață]. – Pl.: macri, -e. – Și: (regional, 1) máclă adj. ALR I 739/308. – Lat. macer, -era, -crum.

ciolent, ciolenturi, s.n. Mâncare specific evreiască: „Ciolent le zâce la fasole cu carne (de vită), la cuptor…” (Pintea, 2016: 213). – Cf. ciolan „os&nbsp;[cu sau fără carne pe el]”.

NU adv. a. I. (Servește la formarea formei negative a verbului la toate modurile și timpurile în afară de gerunziu, participiu trecut, supin și infinitiv lung, precedînd imediat verbul, cu excepția timpurilor compuse și a diatezei reflexive, cînd trece, adesea elidat, înaintea auxiliarului, respectiv a pronumelui reflexiv; în frază, între negație și verb, se intercalează adesea formele atone ale pronumelui personal și adverbele „mai” și „prea”) 1. (Neagă predicatul, dînd caracter negativ întregii propoziții) E Pavel vruindu se între întru gloată, nu-l lăsară elu ucenicii lui. COD. VOR. 10/20. N-ai lăsat cire ceare tire. PSALT. 12, cf. 4, 29. Iară cine iaste întru noi mai bun de alalți, să nu se ție mare... că toți ne sem frați. CORESI, EV. 93, cf. 5, 91. Avea Avram porurea leage, fără ospe să no mărănce (ante 1600). CUV. D. BĂTR. II, 189/11, cf. 148/1, 151/14. Nu va hi să te rogi și să nu te iarte. VARLAAM, C. 19, cf. 44, 61. Da va sări focul de-a acolea și va arde casa cuiva... nu iaste vinovat. PRAV. 22, cf. 67. Giurămîntul nu-și țînă. DOSOFTEI, PS. 36/3, cf. 18/19, 20/5. M-am rătăcit că nu m-am săturat de somnu. id., ap. GCR I, 255/24. Nu iaste altul ca tine. BIBLIA (1688), [prefață] 6/44, cf. [prefață] 4/25. De n-ar fi fost Timotheu, n-am avea multă muzică. C. CANTACUZINO, CM I, 4. De ne vei poronci, vom face, pentru ca să nu socotești că-ți stăm împotrivă. ANTIM, P. XXVII, cf. XXIV, XXVI, XXVIII. Ung pre den afară usnele păharului cu dulceață ca să nu urască folosul leacului (a. 1710). GCR I, 363/33. Încă nu săvîrșisem scoalele obicinuite, cînd am începutu a aduna cuvinte și a le pune în rîndu, după alfabetu. BUDAI-DELEANU, LEX. Nu s-au temut a călca legile dritului națiilor. AR(1831), 5²/15. Cînd te vei afla într-o stare deznădăjduită, nu-ți pierde îndrăzneala. MARCOVICI, D. 14/17, cf. 8/24, 14/22. Nu putem ști de vom fi apururea fericiți. id. C. 5/5, cf. 7/14, 12/1. Părinții nu-i dau voe. DRĂGHICI, R. 6/4, cf. 45/23, 159/23. Starea sănătății mele nu mă iartă a umbla întru așa petreaceri. GORJAN, H. I, 4/21. Amoriul nu sufere biruință. CONACHI, P. 83, cf. 88, 140. Arată semn acelor ce nu voiesc să crează. ALEXANDRESCU, O. I, 86. Jurați Vii în veci să nu vă dați! ALECSANDRI, P. I, 5, cf. 133. Istoria nu adaoge mai departe dacă păgubașele s-au mulțumit. ODOBESCU, S. III, 10. Iar te-ai cufundat în stele Și în nori și-n ceruri nalte? De nu m-ai uita încalte, Sufletul vieții mele. EMINESCU, O. I, 54. Bunătatea nu are de-a face cu răutatea. CREANGĂ, P. 209, cf. 133, 238. Eu nu sînt filosof și critic ca dv. CARAGIALE, O. VII, 334. Să-ți trăiască calul, Făt-Frumos, ...căci de nu era el, te mîncam fript. ISPIRESCU, L. 5, cf. 2, 6, 24. Zice doamna că nu poate primi oaspeții poftiți de dvoastră. F (1906), 1. Și vă rog, cu îngroparea Nu vă faceți cheltuială. GOGA, P. 47. Făurim o lume ce-o vor primi ca dar Acei ce nu sînt încă și totuși îi iubim? CERNA, P. 89. E mult de cînd nu ne-am văzut. IOSIF, v. 43. Tu nu-nțelegi, Zoile, rîsul meu. TOPÎRCEANU, P. O. 3, cf. 42. Baciul stă și nu-și dă seama C-a rămas în loc s-asculte. id. B. 21. Lasă gluma, că nu-i timp de glumă. SEBASTIAN, T. 15. Vînătorul vede vînatul atît de limpede ca și cînd nu ar fi tras asupra lui. STOICA, VÎN. 36. Nu-nchide ochii, nu adormi. Ceasul e pe-aproape, pe-aci. ARGHEZI, VERS. 195, cf. 197, 304, id. C.O. 41, id. T. C. 72, id. F. 39. Spiritul omenesc nu încetează... să producă metafore noi. VIANU, M. 12, cf. 121. Nu-s mort, s-o știi. BANUȘ, P. 180. Nu știam de ce-i plînsă mama. LABIȘ, P. 29, cf. 58. Nă-l văd. ȘEZ. v, 113. Să nu mă tuiești, că n-am păzit porcii împreună. CIAUȘANU, GL. 67. Șî di l-am văzut, Nu l-am cunoscut. DIACONU, VR. 156. La alți oameni le cred, la aiista nu cred. ALR II 3021/349. [Cîne] bleag, că na latră. ib. 3 721/886. ◊ (Învechit și regional; separat de predicat și alăturat formal primului membru al propoziției, pentru a sublinia caracterul negativ al comunicării) Nu mulți învățători fireți frații miei. COD. VOR. 122/23, cf. 94/28, 118/29. Luați învățătură se nu cîndva mănie-se Domnul. PSALT. 3. Doamne, nu cu urgiia ta oblici mere, nece cu măniia ta pedepsi mere. ib. 7, cf. 8, 10. Nu amu era venit Isus în oraș. CORESI, EV. 95. Nu cu vreo silă și nevoie ținuți sînt. id. ib. 99. Viiu nevătămat... l-ar fi luat, de nu puțin mai înainte veaste ar fi prins, de au fugit. R. GRECEANU, CM II, 51. Nu bine sfîrși comandantul de vorbit, că un gulerat ce ședea lîngă mine strigă cît îl luă gura: „la tuns !” GANE, n. II, 91, cf. III, 99, 112. ◊ (Alăturat formal predicatului, se referă logic la un alt element al propoziției sau la o propoziție subordonată) Înterită Domnul păcătosul; după mulția măniiei sale nu ceare. PSALT. 14. Domnul giudeț direptu-i... Nu ceartă în toate dzîle. DOSOFTEI, PS. 26/4. Darul ce am luat, nu l-am luat numai pentru noi. BIBLIA(1688), [prefață] 4/16. Eu aici în țară n-am venit de voia mea, nici de vreo sărăcie. ANTIM, P. XXIV. O cometă nu vine în fiecare an. BĂLCESCU, m. V. 4. Nu-s harabagiu de ieri, de-alaltăieri, jupîne. CREANGĂ, P. 115. Eu nu am venit să te întreb asta. ISPIRESCU, L. 1. Ce moșie? O sfoară de pămînt. Nu valorează mare lucru. SADOVEANU, m. C. 128. Să nu judecăm ca ei, să fim cu luare-aminte asupra acestui început. TUDORAN, P. 76. ◊ (În construcții adversative, în corelație cu „ci”, mai rar cu „dar”, stabilește o opoziție puternică) Și să văm vedea neștine că greșaște, să nu-l osîndim, ce ale noastre păcate... să le cugetăm. CORESI, EV. 18, cf. 94. Aceaste picioare no-su de om, ce sămtu de cei trei ce perdură Sodomulu și Gomorul (ante 1600). CUV. D. BĂTR. II, 191/11, cf. 125/6. Ne rugăm să nu ne puie de-a stînga, ce să ne spodobască să stăm de-a direapta cu direpții. VARLAAM, C. 49, cf. 67. Nu-i va creade giurîmăntul, ce-l va certa ca pre un suduitoriu. PRAV. 223, cf. 25. Atunce va fi ferice De ceia ce nu pun price, Ce cu inemă curată Nedejdiuiesc să ia plată. DOSOFTEI, PS. 15/20, cf. 22/18, 31/13. Să nu aștepți să să învîrtoșască în tingire, ci să o torni la legat (a. 1842). ARH. OLT. VII, 135. A dragostelor fire Nu-i supusă nici la fugă, nici la vreo depărtare..., Ci prin toate ea răzbate. CONACHI, P. 83. De optsprezece veacuri nația română n-a vegetat, n-a stat pe loc, ci a mers înainte. BĂLCESCU, ap. VIANU, m. 184. Ea n-aude, nici nu vede, Ci tot fuge nencetat. ALECSANDRI, P. I, 12. De uitat, n-am uitat nemica, tată, dar ia, prin dreptul unui pod, mi-a ieșit înainte un urs grozav. CREANGĂ, P. 186. Să nu te sperii, ci să fii gata cu arcul ca să o săgetezi. ISPIRESCU, L. 4, cf. 5, 8. Datoria condeiului nu e numaidecît să tot înșire și să spuie, ci să și sugere. ARGHEZI, B. 6. ♦ (În propoziții interogative; cere ca răspuns afirmativ negația, iar ca răspuns negativ afirmația adesea precedată de „ba”) Nu cumva aveți trebuință de secerători? – Ba, încă mare nevoie am, om bun. CREANGĂ, P. 156. Nu ești supărată? – Nu, dar tu? COȘBUC, P. I, 254. Nu te-am primit și nu te-am ospătat subt acoperișul casei mele? – Ba da. SADOVEANU, O. XIII, 201. Nu ești dumneata domnu’ Dobre? – Ba da. BARBU, Ș. N. 65. ◊ N-auzi?, formulă familiară pentru a face pe cineva atent că îi vorbești, că aștepți să-ți răspundă. Mă, Mitreo, uită-te la mine. N-auzi? – Ba, aud. SADOVEANU, m. C. 42. ♦ (În propoziții optative și dubitative interogative; implică ideea de îndemn, de rugăminte) Nu mi-i scrie și mie acest stih, căci aș voi să-l învăț...? DRĂGHICI, R. 62/3. Arald, nu vrei tu fruntea pe sînul meu s-o culci? EMINESCU, O. I, 95. Prietene, zise Dănilă, nu mi-i da capra ceea să-ți dau carul ista? CREANGĂ, P. 42. Mă duc să văd, nu mi-a pica ceva la turbincă? id. ib. 300. ♦ (Forma negativă a verbului juxtapusă formei lui pozitive arată că acțiunea se desfășoară fără intensitate deosebită sau nesusținut, cu intermitență) În sfîrșit, merge ea, nu merge, și de la o vreme ajunge la poarta raiului. CREANGĂ, P. 314. Ceilalți jucau, nu jucau, dară zina... părea că n-atinge pămîntul. ISPIRESCU, L. 39. Unchiașul se bucura, nu se bucura de fiiul său. id. ib. 98, cf. TDRG. ♦ (Forma negativă a verbului în raport disjunctiv cu forma lui pozitivă, imediat precedentă, poate exprima prin schimbarea intonației:) a) intensitate maximă. Ori știe, ori nu (mai) știe!; b) indiferență cu privire la realizarea acțiunii. Tată, o să piară merele și de rîndul ăsta!... – O pieri, n-o pieri, e rîndul meu. VISSARION, R. 14; c) (la forma interogativă) nesiguranță, ezitare. Se dă după ușă și – să tragă, să nu tragă? – în sfîrșit, trage zăvorul. CREANGĂ, P. 23; d) (la forma interogativă) nerăbdare, enervare. S-a zborșit fără veste și a bătut din picior: – Știi, mă, ori nu știi? SADOVEANU, m. C. 14. 2. (Neagă predicatul, fără a modifica din punct de vedere logic caracterul propoziției, fiind atras de prezența, în aceeași propoziție sau în propoziția subordonată următoare, a unui cuvînt sau a unei construcții care exprimă o idee negativă) a) (În prezența altui cuvînt de negație din aceeași propoziție) Nemică de acele Galionu nu-și socoti (lui Galion era grija BIBLIA 1688). COD. VOR. 2/15. Nece urureu nu aflămu întru omul acesta. ib. 48/25, cf. 68/7. Prea lesne pre eluși se înșală și cela ce nemică nu iaste și i se pare că iaste oarece. CORESI, EV. 13, cf. 4, 15, 21, 49, 89, 92. Să nu bage în samă nice frica, nice moartea. VARLAAM, C. 7, cf. 135. Cine-ș cunoaște firea că iaste zlobivă la beție... să nu-ș bea vin nicicum. PRAV. MOLD. 145^v/26, cf. 141^r/14, 161^v/21. Pot să ucigă de tot pre răpitori și să nu aibă nice unul nice o certare. PRAV. 181, cf. 170. În moarte nu-i nime să te pomenească. DOSOFTEI, PS. 23/7, cf. 20/10. Mie nu mi se cuvine... să grăiesc pe nimenea de rău. ANTIM, P. XXVI. Nimeni la ei nu vin, ci încă fug și muierile lor. R. GRECEANU, CM II, 77. Nicidecum nu ai dat ochilor tăi somn. MINEIUL, (1776), 50^r1/23. Niciodată o asemenea nădejde n-a rămas înșelată. MARCOVICI, D. 9/20, cf. 2/14, 16/20, id. C. 10/14. Nimic din lume nu îi lipsea. GORJAN, H. I, 4/2. Nu are nici o experienție încă. AR (1837), 53¹/22. A nu muri niciodată. CONACHI, P. 264, cf. 82, 101, 268. D-a omului mărire nimic nu dă dovadă Și numai despotismul e bine întărit. ALEXANDRESCU, M. 5. Nu le-i frică De nimică, N-au rușine nicidecum! ALECSANDRI, P. I, 207. După aceea n-o mai zări de fel. CREANGĂ, P. 192, cf. 183, 186. Stăi, Făt-Frumos, că nu-ți fac nimic. ISPIRESCU, L. 5, cf. 2, 23. Nu-i nimic, nimic în fire, Mîngîios ca glasul lor! COȘBUC, P. I, 263. Nici o creangă nu tresare, Nici un zbor de păsărică. TOPÎRCEANU, R. 24. Nu era nimeni în apropiere. SADOVEANU, m. C. 44, cf. 74. N-a tras de mînecă și de pulpană pe nimeni. ARGHEZI, T. C. 29, cf. 37. Cînd vorbim de pildă despre „lună” ca despre un „scut de aur”, nu operăm nicidecum un transfer personificat, deși facem o metaforă. VIANU, M. 40, cf. 127, 209. Nuțu voia să-i spună că pesemne hîrtiile acelea nu trebuiau lăsate în mina nimănui, cu nici un preț. GALAN, B. II, 16. Să nu ierți nimic din ce-a fost. BANUȘ, P. 213. Vinele noastre palpită De-o sevă pe care nicicînd Strămoșii în ei n-au simțit-o. LABIȘ, P. 54. Nu încape nici o îndoială. CONTEMP. 1962, nr. 795, 7/7, cf. DIACONU, VR. 154. b) (După verbe sau după orice altă parte de vorbire care exprimă ideea de teamă, de interdicție, de privațiune; după negație urmează un nou verb) Opreaște oamenii să nu se închine. MOXA, 379/36. Orcare diregătoriu va lăsa și nu va opri să nu îmble banii cei răi, acela numai cu capul să plătească. PRAV. MOLD. 41^v/10, cf. PRAV. 87. Pre turci și pre tătari să-i oprească să nu intre în țară. R. GRECEANU, CM II, 28, cf. 30. Se vor așeza cele mai aspre măsuri spre a înpiedeca ca lăcuitorii musulmani... să nu pătimească cea mai mică atingere. AR (1829), 74²/27, cf. MARCOVICI, D. 6/17. Și-a răsfirat crenguțele ca spinii, De frică să nu-i cadă la picioare Din creștet vălul subțirel de floare. TOPÎRCEANU, R. 5. Și iar am plecat mai departe, De teamă să nu mă fixez. id. ib. 63. c) (După „pînă”, „pînă ce”, „pînă cînd”, învechit „înainte de ce”, care stabilesc un raport de anterioritate) Urii din iudei... să giurară sinre nece se mărănce, nece ce se bea pănră cînd nu voru ucide Pavelu. COD. VOR. 50/17, cf. 70/6. Vino de tămîiadză bozii mainte de ce nu te muncesc. VARLAAM, C. 431. Cu puține zile pînă a nu se întîlni Andrei cu Mihai Vodă. BĂLCESCU, m. v. 392. Doi oameni se măsură astăzi de două ori din cap pînă în picioare pînă a nu rosti un cuvînt. RUSSO, S. 23. d) (După cuvinte sau construcții cu înțeles limitativ sau restrictiv) Puțîn nu dea tocma cu îngeri. DOSOFTEI, PS. 28/3. Oțărindu-să cu îngrețăluire, puțin de nu au leșinat. DRĂGHICI, R. 159/24. Și cît pe ce, cît pe ce, să nu-l ieie carul înainte. CREANGĂ, P. 41. e) (În corelație cu „decît”, învechit și regional „fără cît”, „fără numai”, cu valoare restrictivă) Dumnț[e]zăiasca scriptură, care nu iaste dentr-alt fără cît den darul d[u]hului sfînt. BIBLIA(1688), [prefață] 4/59, cf. [prefață] 4/1, [prefață] 4/29. Bogățiile nu s-au dat omului pentru altceva fără numai ca cu pămînt să cumpere ceriu. MOLNAR, RET. 88/23. Noi nu numărăm ceasurile fără numai după ce le-am pierdut. MARCOVICI, C. 10/6, cf. id. D. 16/2. Gîndeam c-am iubit un înger... Dar n-au fost decît femeie. CONACHI, P. 221, cf. 81, 99, 100. Nu capeți de la mine decît un encomion. ODOBESCU, S. III, 10. N-au avut decît cu ochiul ori cu mîna semn a face Și Apusul își împinse toate neamurile-ncoace. EMINESCU, O. I, 146. Cine a zis odată, în glumă, că e foarte ușor lucru să faci o statuă. Nu-ți trebuie decît o stană de piatră. CARAGIALE, O. III, 66. Oamenii n-au cunoscut cu adevărat decît ceea ce au putut produce ei înșiși. VIANU, m. 11, cf. 42. f) (Franțuzism rar; după „decît”, care introduce complementul comparativului) Numai să îngrijești mai bine a... băga în țară [revista] decît n-ai făcut pentru „Question économique”. n. BĂLCESCU, ap. GHICA, A. 550. 3. (Neagă predicatul în propoziții cu aspect negativ și cu înțeles pozitiv) a) (În propoziții interogative retorice; adesea precedat ori urmat de „oare” sau, învechit, precedat de „au”) Au nu bogații nevolnicescu voi și aceia vă trag spre giudecătoare? COD. VOR. 118/15, cf. 122/17. Căutați spre pasările ceriului, că nu samănă, nece seaceră... și tatăl vostru den ceriu hrănește iale. Nu senteți voi mai buni de iale? (a. 1574). GCR I, 8^v/23. Nu doasprăzeace ceasure sînt în zi? CORESI, EV. 94, cf. 448. Apoi oare, nu este tot o greșeală Cînd omul... Vra să iasă din canonul și măsura lui prescrise? CONACHI, P. 271. Nu ți s-au zis oare prin gura mucenicilor tăi? RUSSO, S. 148. Au doar nu sînt și eu unsul lui Dumnezeu? au doar nu mi-ați jurat și mie credință, cînd eram numai stolnicul Petre? NEGRUZZI, S. I, 140. Ia auzi-i Cum se mai fasolesc!... Să nu-i iei cu toropala? ALECSANDRI, T. 623. Au prezentul nu ni-i mare? EMINESCU, O. I, 149, cf. 150. Fost-ai și d-ta la tinerețe, dar acum, îți cred, dă, bătrînețe nu-s? CREANGĂ, P. 230, cf. 224. Nu făceau parte și ele tot din București? ARGHEZI, B. 6. Nu este oare lexicograful obligat, atunci cînd clasifică sensurile cuvintelor, să noteze pe cele figurate, poetice, familiare, vulgare...? VIANU, M. 127, cf. 14, id. S. 6. Nu din durere și farmec Încheagă natura viață? LABIȘ, P. 55. ◊ (Propoziția interogativă retorică negativă reprezintă răspunsul real sau prezumtiv la o propoziție interogativă propriu-zisă) Și m-au văzut cuscrii cum dormeam? – D-apoi cum să nu te vază, mămucă? CREANGĂ, P. 11. Te-ai liniștit, bădiță?... – Cum vrei să mă liniștesc? Nu vezi ce se întîmplă? SADOVEANU, O. XIII, 550. E serios, cum să nu fie?... Trebuie să vă vadă un doctor. T. POPOVICI, SE. 517. Cum nu-i dorul mare cîne? Că de la Oșorhei vine. JARNIK-BÎRSEANU, D. 305. ◊ expr. (Da) cum (să sau de) nu! sau (regional) (păi) dacă-nu sau dacă-nu-cum = a) desigur, firește. Nu se poate să nu se fi auzit și în Țara Moldovei de asta. – S-a auzit, cum nu? SADOVEANU, O. XIII, 577. O cunoști? – Cum să nu! PREDA, Î. 46. Gara asta este o gară foarte importantă. De mare trafic. Îți dai seama? – Cum să nu? T. POPOVICI, SE. 517, cf. COMAN, GL.; b) vorbă să fie! De ce nu? V. ce. b) (În propoziții interogative exclamative exprimînd mirare, surpriză, indignare, dezaprobare, reproș, regret și presupunînd, de obicei, un răspuns pozitiv) Cum nu i-au fost milă de bietul dobitoc? DRĂGHCI, R. 65/27. Muritori, cum nu știți încă? CONACHI, P. 87. Atunci iedul de sub chersin, să nu tacă, îl păștea păcatul și-l mînca spinarea, sărăcuțul! – Să-ți fie de bine, nînașule! CREANGĂ, P. 24. El, nu să-și caute de cale? intră între ei să-i domolească. RETEGANUL, ap. TDRG. c) (În propoziții exclamative; precedat de „ce”, „cît”, „unde” și nemaiavînd valoare negativă) Beșlegii pe la ținuturi, vai mie, ce nu lucra. BELDIMAN, ap. TDRG. De cîte ori nu am citit prin gazete dări de seamă despre scrierile tale. GANE, n. III, 143. Se așterne pe somn și unde nu începe a mîna porcii la jir. CREANGĂ, P. 226, cf. 34, 167, 196. Cîte n-am văzut și eu De atunci pe lume! COȘBUC, P. I, 262. Și cîte cîntece și lacrimi Nu duce valul călătorul. GOGA, P. 16. Cîmpie verde... În sfînta ta singurătate, De cîte ori n-am rătăcit. IOSIF, V. 30. Și cîte primăveri de-a rîndul castanii roșii nu-mi vestiră. MINULESCU, V. 37. Cîți nu voiesc să fie străluciți! ARGHEZI, T. C. 69. Și unde nu începe a mi-i lua la răfuială, colea, după cum știa el. MARIAN, T. 276. d) (În litote) Sînge ce se varsă... Domnul necercat nu lasă. DOSOFTEI, PS. 30/16. Nu să cade omului grec a nu ști legile grecilor. BIBLIA(1688), [prefață] 8/1, cf. [prefață] 4/57. Niciuna nu va afla, ca să nu fie spre slava lui Dumnezeu. ANTIM, P. XXV. Nu este cu putință ca făcătorii de rele să nu-și ia răsplătire. MARCOVICI, C. 18/26. Nu era joc, nu era clacă în sat la care să nu se ducă fata babei. CREANGĂ, P. 284, cf. 299. Să nu se-nfioare de numele tău, Nu-i frunză în codrii Moldovei. GOGA, P. 58. Nu se putea să nu vină cineva. SADOVEANU, m. C. 79. Cine nu-i să nu-l cunoască? ARGHEZI, VERS. 264. Cine studiază faptele limbii nu poate să nu observe, printre acestea, fapte de repetiție și fapte de invenție. VIANU, S. 6, cf. id. M. 12. II. (Neagă altă parte de propoziție decît predicatul, dînd enunțului caracter parțial negativ și stabilind, de obicei, un raport adversativ cu un element de același fel) Cu lucrul se arate credința, că nu ascultătorii leagea, ce făcătorii derepteadză-se. COD. VOR. 109/16, cf. 114/17. Nu pără în cumplitu ultatu va fi measerul. PSALT. 13, cf. 1. Nu de pită numai viu va fi omul, ce de tot cuvîntul ce iase den rostul lui Dumnezeu. CORESI, EV. 4. [Am cîntat] nu o dzi, nice doao, ce tocma șepte dzile. VARLAAM, C. 101. De care lucru cunoscîndu Ștefan Vodă că ajutoriul nu de aiurea i-au fost, ci numai de la Dumnezeu. URECHE, L. 87. Iaste cuvînt ce să prinde și drept sudalmă și nu drept sudalmă. PRAV. MOLD. 123^v/14. Lucrați nu pentru bucate pieitoare, ce pentru bucate ce rămîn. N. TEST. (1648), 112^v/26. Acestea toate să le întindem... în lauda lui Dumnezeu, iar nu spre lucruri spurcate. NEAGOE, ÎNV. 2/27. Nu din budze cu-nșelăciune îți fac făgadă de rugăciune. DOSOFTEI, PS. 45/17. Tălmăcind, ... nu oarecare părți, ce toată scriptura. BIBLIA (1688), [prefața] 8/25. [Țara] o jăfuia, nu doar că poruncă ei aveau, numai după obiceiul lor cel păgînescu. R. GRECEANU, CM II, 62. Eu pohtesc să fac voia măriei tale, iar nu a mea. ANTIM, P. XXVII. Nu cu mai puțin gust au alcătuit istoriile turcești și mulți alți istornici. VĂCĂRESCUL, IST. 246. Cînd să ivește vreo nenorocire, ea să silește nu a crește prin deznădăjduire, ci dinpotrivă. MARCOVICI, D. 13/19. Nu cu vreo mînie, ci iubindu-ne, ne lasă în feliuri de ispite. DRĂGHICI, R. 34/19. Acea îmbunătățire făgăduită țăranilor de către puterile Europei și pe care negreșit că nu guvernul și parlamentul... le vor împiedeca. KOGĂLNICEANU, S. A. 122. Să fie coaja verde, iar nu uscată (a. 1842). ARH. OLT. VII, 138. Acea sfîntă legătură Ce se-ntărește prin fapte, iar nu cu vorbe din gură. CONACHI, P. 84. Și numai iacă îl și vede viind răpede, dar nu așa cum se dusese. CREANGĂ, P. 186. Grăim, doamnă, cătră tine, Nu din gură ci din carte, Că ne ești așa departe. EMINESCU, O. I, 149. O, dar nu pentru visări Ni-e viața dată! COȘBUC, P. I, 264. Fără îndoială cu nu pentru a merge la casa de întîlnire... se îmbrăcase Pașadia în frac. M. I. CARAGIALE, C. 102, cf. 120. Ocolește-mă, cu groază, ca pe-un stîrv de om ucis, Nu de oameni, Ci de mîna nentrupatelor dorinți. MINULESCU, V. 17, cf. 210. Și fiecare fir întins prea tare Mă doare...: Că le-am urzit – paianjen solitar – Nu din argintul razelor de lună, Ci din fiorul unui vis bizar. TOPÎRCEANU, B. 83. Comparațiile care le constituie sînt numai completabile, dar nu complete. VIANU, M. 116, cf. 112. Voi nu cunoașteți cîntul ce se cere? – Nu clopote bătute-n dungă, Ci cîntec de îndemn la muncă! BENIUC, V. 146. Rîdea și se uita speriat în jur, ca și cum ar fi rîs nu el, ci cineva străin. CAMILAR, n. I, 155, cf. 163. Era un om înalt, mai-mai să-l ajungă pe Ieremia, însă nu așa ciolănos ca el, ci bine clădit. TUDORAN, P. 69. Mai sînt oameni pentru care nu banii constituie totul. TRIBUNA, 1961, nr. 215, 11/4. III. (Modifică conținutul cuvîntului pe care îl precedă, altul decît predicatul, atenuîndu-i înțelesul sau dîndu-i înțeles contrar) Și varvarii făcea nu puțină noao milostenie. COD. VOR. 96/12, cf. 8/14, 88/22. Aceștea oameri neburi și nu măndri. PSALT. 313. Multu le se cade... a sluji și a lucra și nu mult a ispiti și a-ntreba. CORESI, EV. 93. Că stricăciunea iaste o muncă nu lină. id. ib. 426. Ci acestia au fost nu adivăr. HERODOT (1645), 485. Va fi mărs asupră-i cu armele goale sau cu soții multe, ca nu altădată. PRAV. MOLD. 60^r/18. Cucon ce va fi încă nu de vrăstă..., să va găsi tot sub ascultarea părinților. ib. 184^r/17. Domnul aceii case lăcuiaște nu departe (aproape MUNT.) de acolo. PRAV. 76. Moscalii, ca nu altădată, au început a să bate. NECULCE, L. 246. Domnul au venit la ruși și acestea nu fără știrea unui capigi-bașa. R. GRECEANU, CM II, 28. Nu puțin vrednic și înțelept în pămîntul acesta au stătut. id. ib. 32. Din care chiar se vede, că nu mică grije au avut de Dachia. ȘINCAI, HR. I, 14/35. Nu puțin să măhne ne avînd nici un chip ca să poată păstra carnea. DRĂGHICI, R. 85/14, cf. 5/14, 12/2. Un om bine îmbrăcat nu departe de Pon-Roial... s-au arestuit. AR (1837), 86²/25. Scris au fost... Să te mai văz..., dar, vai mie, Nu cu draga mea Zulnie. CONACHI, P. 210. Nu departe, stă Pepelea, tupilat în flori de mai. ALECSANDRI, P. III, 20. Începui să judec, nu fără cuvinte bine întemeiate. GANE, n. II, 159. Mai încolo nu prea sînt fîntîni. CREANGĂ, P. 204. Vreun lucru nu bun. PĂCALĂ, m. R. 163. Nu deopotrivă mă puteam scuti să le dau socoteală [celor morți]. M. I. CARAGIALE, C. 84. O casă... încăpătoare și gospodărească, nu lipsită de anume eleganță rustică. CĂLINESCU, E. 49. Și a scos niște picioare lungi Din două pungi, Fluturești, de mătase, Nu prea subțiri, nici prea groase. ARGHEZI, VERS. 192. Și va fi nu peste mult aceasta, Pomul morții, iată, c-a-nflorit. BENIUC, V. 78. Dincolo de drugii de fier vopsiți nu de mult, foșneau niște plopi tineri, abia înfrunziți. BARBU, Ș. N. 12. Cultura muzicală nu îndeajuns de profundă a regizorilor. TRIBUNA, 1961, nr. 215, 10/2. ◊ (Dă comparativului de superioritate și celui de inferioritate sensul comparativului de egalitate) Nu mai mult război au ținut ca într-o jumătate de ceas. R. GRECEANU, CM II, 39. Nu mai puțîn și maica sa... îi dzicea. DRĂGHICI, R. 5/14. Un discurs nu mai găunos nici mai sec decît cele... din Dealul Mitropoliei. M. I. CARAGIALE, C. 116. ◊ (În locuțiuni și expresii) Nu altceva sau (regional) nu ceva, formulă de întărire, de confirmare a celor enunțate anterior. Parcă îmi vine să zbor nu altăceva. CREANGĂ, P. 205, cf. 123, 131, 147, 264. Viersul ei plăcut, de pare că te ungea a inimă, nu altceva. ISPIRESCU, L. 37. I-a căzut tronc la inimă, nu ceva. CONTEMPORANUL, VI₂, 4. Femeia, de durere și mînie, stupea foc și pară, nu ceva. MARIAN, O. I, 346. (Regional) Nu șagă, formulă de confirmare, de întărire a unei afirmații anterioare. Sute și mii de brațe trebuie acolo, nu șagă. CREANGĂ, P. 156. Mă ucide, nebunii îs tari, nu șagă. CONTEMPORANUL, VI₂, 109. Nu mai departe = chiar în cazul..., chiar în ceea ce privește pe... Cele tinere fug de noroc, nu mai departe Ilinca, el dă s-o prindă orb și ea fuge de-și rupe capul! CONTEMPORANUL, VI₂, 2. Nu o (singură) dată = de multe ori, în repetate rînduri, adesea. Îl auzisem, totuși, în timpul din urmă, și nu o singură dată, făgăduindu-i solemn... tot sprijinul. M. I. CARAGIALE, C. 103. Nu o dată s-a produs raționamentul potrivit căruia vechimea originară a metaforei ar rezulta din faptul că limbajul omenesc este prin esența lui metaforic. VIANU, m. 15. Istoria s-a dezmințit nu o dată. TRIBUNA, 1962, nr. 267,1/2. Nu (care) cumva V. cumva. B. I. (Înlocuiește forma negativă a unui verb exprimat anterior sau dedus din context și îndeplinește funcțiunea de predicat) Ce fie amu voao ceia ce iaste, e! e! și ceia ce nu e, nu! COD. VOR. 134/21. Au doară amu cesta cu botejunea slobozi-se, iară cestalaltu nu? CORESI, EV. 489. Am ghicit ori nu? Spune-m[i]! GORJAN, H. I, 6/4. Ipate, cu un gînd să se ducă... și cu zece nu. CREANGĂ, P. 156. Se întîmpla să fie zile fără pîine,... fără ceartă insă, nu. M. I. CARAGIALE, C. 123. Să declare motivele pentru care metaforele respective le-au plăcut sau nu. VIANU, M. 69. Dintre peștii orbiți experimental, unii iși pierd facultatea de adaptare la culoarea mediului, alții nu. C. ANTONESCU, P. 37. Eu îți spun că nu. PREDA, Î. 44. Vino, lele, la Bănat! – Ba eu nu, că am bărbat. JARNIK-BÎRSEANU, D. 385. Cine poate, oase roade; cine nu, nici carne moale. CREANGĂ, P. 248, cf. ZANNE, P. IV, 27. ◊ Expr. Nu și nu, formulă care exprimă împotrivirea, refuzul categoric al cuiva de a-și schimba punctul de vedere, sau inutilitatea unui efort. Cîte n-a făcut omul, pe unde n-a umblat... degeaba! Cocoana, nu și nu! că i-i urît grecul. SADOVEANU, O. I, 169. Frunză verde nu și nu, Cu ce te ții bade tu? JARNIK-BÎRSEANU, D. 408. Poți opri și Murășu, Dar dragostea, nu și nu. FOLC. TRANSILV. II, 25. De (sau dacă) nu... = în caz contrar..., altfel... Cumu-i mai de sîrg să slobodzi pre cei 3 oameni..., iară de nu, eu mă voiu ruga lui Dumnedzău și-ți va curma viața ta. VARLAAM, C. 394. De vor birui, bine; de nu, să vor da înapoi. R. POPESCU, CM I, 424. De am viclenit... să fiu eu sub legătura cea grea a afurisaniii; iar de nu, să fie cei ce au grăit rău. ANTIM, P. XXIV. De-i izbuti, bine de bine, iară de nu, au mai pățit și alți voinici ca tine. CREANGĂ, P. 187. Să-mi aduci pe stăpîna acestei cosițe; căci de nu, unde-ți stau talpele îți va sta și capul. ISPIRESCU, L. 23. Întreba pe la vecine: „Poartă-se copii bine? Dacă nu, să-i vîr în sac”. COȘBUC, P. I, 234. Mai repede, că de nu, totul e pierdut. CAMIL PETRESCU, T. II, 394. De ți-s dragă, bade, dragă, De nu, iată, lumea-i largă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 232, cf. 35, 47. II. (Cu valoare de propoziție independentă) 1. (Ca răspuns la o întrebare sau ca formulă de acceptare a unei enunțări negative) Pierdut-am oară tot? Nu. MARCOVICI, D. 14/27. Și s-ar fi mărginit numai la atîta? – Nu! M. I. CARAGIALE, C. 116. Sînt poate desfăcut, sînt poate ostenit, Călcînd pe aripi și pe frunți de iască? Nu! Insul meu se cere însutit. ARGHEZI, F. 8. Ai prieteni? – Nu. BARBU, Ș. N. 68. ◊ (Rezumă un șir de situații opuse celor din propozițiile precedente) Dar oare toate [popoarele] avut-au ele o cultură artistică? Lăsat-au ele urme de producțiuni artistice? Cei mai mulți ar răspunde îndată: Nu! ODOBESCU, ap. VIANU, M. 203. ◊ loc. vb. A zice nu = a nega; p. ext. a se opune; a refuza. Nici ei nu i se întîmpla să zică vreunui mușteriu: „nu!” m. I. CARAGIALE, C. 126. ♦ (Substantivat, n.) Răspuns negativ. Filip nu-i punea la îndoială aceste „nu”-uri. GALAN, B. I, 303. 2. (Ca formulă de opoziție la o enunțare pozitivă sau ca formulă de revenire asupra unei afirmații) S-a cufundat! s-a dus!... Nu! iată mcdu se înfățoșază. MARCOVICI, C. 14/1. Cu umbre... v-a-ntunecat vederea Și v-a făcut să credeți că veți fi răsplătiți... Nu! moartea cu viața a stins toată plăcerea. EMINESCU, O. I, 59. Măcar din deal, așa ca-n zbor, S-arunce ochii-n jos spre văi... Dar nu... în sat el ce-ar câta! COȘBUC, P. I, 232. Oi fi eu nebun cum zice lumea, dar chiar așa ca să-l fac om pe Pîrgu, nu! M. I. CARAGIALE, C. 103, cf. 120. ◊ (Întărit prin „ba”) Nuțu avusese în sîn un pachet; un sul legat cu sfoară... niscai hîrtii... ba nu, legat cu niște șireturi de piele. GALAN, B. II, 16. Asta ești: un elev cu studiile neterminate. Ba nu, să avem iertare! În închisoare ai mai trecut examenele pentru trei ani. BARBU, Ș. N. 26. 3. (Adeseori repetat; reia sau anticipează pentru intensificare conținutul propoziției negative precedente sau următoare) Nu, stăpîne, nu voi fi băut în zădar paharul amărăciunii. MARCOVICI, C. 10/2, cf. 12/11. Crai nou! vin cu bine, Cu bine te du, Dar jalea din mine Să nu mi-o lași, nu! ALECSANDRI, P. I, 22. Nu, mă rog, numi datorești nimica. SADOVEANU, B. 156. Mă uit năuc la uriașul pom, De fiecare creangă spînzură un om. Nu, nu! aicea n-aș fi vrut să lupt. BENIUC, V. 77, cf. 56. Ce-i cu Anton?... A, uite-l! – Da, a venit. – Nu, nu, nu intru... veneam numai să-ți spun. GALAN, B. II, 29. Nu, nu sînt mulțumită cum cînt și cum cîntați. BANUȘ, P. 392, cf. 158. – Și: (învechit) no, (regional) nă, na adv. – lat. non.

MACRU ~ă (~i, ~e) 1): Carne ~ă carne slabă, fără grăsime și fără oase. 2) (despre vite sau despre persoane și părți ale corpului lor) Care este fără grăsime; slab; uscățiv. /<lat. macer, ~cra, ~um

MACRU², -Ă adj. (despre vite sau despre oameni și părți ale corpului lor) fără carne, slab. ♦ carne ~ă = carne slabă, fără grăsime și fără oase. (< lat. macer, -cra)

NĂLUCĂ, năluci, s. f. 1. Ființă ireală pe care oamenii cu imaginația tulburată cred că o văd uneori sau pe care o creează fantezia poeților; arătare, vedenie, fantomă. Oricît de tare om ai fi, năluca unui mort te înspăimîntă, fiindcă pe-aceea n-o poți alunga cu pumnii. POPA, V. 29. El tresări. Ca și cînd acest bătrîn nu ar mai fi fost un om viețuitor, ci un fel de nălucă, de care nu poate scăpa. SLAVICI, N. II 11. Nu știu, nălucă să fii, om să fii, dracul să fii, dar nici lucru curat nu ești. CREANGĂ, P. 162. ◊ (În comparații și metafore) Un mistreț rănit se năpusti... Venea nălucă. SADOVEANU, O. I 65. ◊ Fig. E Meka! E Meka! Ș-aleargă spre ea... Ca gîndul aleargă spre alba nălucă. MACEDONSKI, O. I 146. ◊ Expr. (În legătură cu verbe de mișcare) Ca năluca (sau ca o nălucă) = foarte repede. Calul fugea ca o nălucă prin lumina vînătă. SADOVEANU, O. I 473. Trecînd, ca o nălucă, în zarea din apus. IOSIF, PATR. 70. Cînd eram tinerel, Mi-era corpul subțirel, Carnea mi-era ca roua, Și osul ca măduva, Mă duceam ca năluca. PĂSCULESCU, L. P. 251. (Regional) A-și face nălucă = a se speria, a fi cuprins de panică. Turcii își făcuseră nălucă; fugeau mai mult de groază decît de armele romînilor. ISPIRESCU, M. V. 30. 2. Închipuire deșartă, iluzie, himeră. Nu te lăsa ispitit de năluci. Nainte mereu să te duci. BENIUC, V. 98. Dar ce e vis, e o nălucă... Rămîn cu trista mea nevroză, Cu dorul meu nespus de ducă. MACEDONSKI, O. I 159. 3. Imitație de peștișor, făcută din lemn sau din metal sclipitor, de care se folosesc pescarii cu undița pentru a atrage și a prinde peștii răpitori.

satâr¹ sn [At: MINEIUL (1776), 103^r2/20 / Pl: ~e, (rar) ~uri, (înv) ~i sm / E: tc satir] 1 Cuțit mare de bucătărie cu lamă lată și groasă, cu care se sparg oasele sau se toacă (mai mare) carnea, zarzavaturile etc. 2 Secure folosită în trecut ca armă de luptă sau ca unealtă a călăului. 3 (Rar) Cuțitul ghilotinei. 4 (Gmț) Sabie (1) sau cuțit mare.

seu'os, ~oasă a [At: PONBRIANT, D. / P: se-uos / Pl: ~oși, ~oase / E: seu + -os] (Înv; d. țesuturi animale, d. carne etc.) Cu (mult) seu (1).

MEMBRANÓS, -OÁSĂ adj. Care are structură sau aspect de membrană (2); format din una sau din mai multe membrane (2). Prin toate părțile cărnoase sau membranoase a trupului jivinei. VÎRNAV, L. 147^r/9, cf. KRETZULESCU, A. 245/1. Legăminte seau tendele se numesc oarecare cărnuri membranoase seau sfîrcoase care leagă oasele la încheieturile lor unul cu altul. CORNEA, E. I, 115/15. . Partea membranoasă. POLIZU, H. 101, cf. NEGULICI, PONTBRIANT, D., COSTINESCU, ALEXI, W. Același proces se observă și la oasele scurte și la cele membranoase. PARHON, B. 55. Aripele membranoase, înguste, ciliate, cu nervația redusă. FAUNA R.P.R. VIII₁, 47. Aripi de la prima pereche au jumătatea bazală sco țoasă ca și la cărăbuș, iar jumătatea terminal membranoasă. ZOOLOGIA, 77. [La frunzele de ferigă] observăm pe dosul lor niște umflături de culoare brună, numite sori, protejați fiecare de un înveliș membranos. BOTANICA, 125. Fruct este o samară cu două aripioare membranoas ib. 165. - Pl.: membranoși, -oase. – Din fr. membraneux.

MUCED, -Ă adj., s. f. I. Adj. 1. Mucegăit. iPlinele lor de mâncat s-au făcut uscate și mucede. BIBLIA (1688), 159¹/44. Mănîncă. . . grîu care puțea sau mucid. N. COSTIN, ap. GCR II, 12/14. Să nu fie făina veache. . . nici să fie mucede. IACOV, SYN. 2^r/19. Hotarul. . . pănă în dreptu handanului, în fîntîna mucidă (a. 1765). ȘTEFANELLI, D. C. 77. Omul se simte cît e de mic . . . înaintea astor oase mucede ce au avut odinioară carne și sînge ca noi. NEGRUZZI, S. I, 216. Un lanț de dughene de lemn mucede de vechie cu lungi și spînzurate streșine. id. ib. 194. Balta mucedă e toată fermecat mărgăritar. MACEDONSKI, O. I, 154. Untură de porc mucedă ori rîncedă. ȘEZ. III, 145. Turnul muced stă-nclinat. COȘBUC, P. N, 69. Mă duse. . . la casa bătrînească, cu dranița mucedă și cu pereții coșcoviți. C. PETRESCU, s. 12. Era, se vede, o brățară care se săturase de zăcut în pămîntul muced și negru. id. R. dr. 67. Am auzit că la armată . . . mîncați numai mămăligă mucedă. SAHIA, N. 118. Se uită lung la pereții mucezi ai beciului, CAMILAR, N. I, 353, cf. 324. Pe un pat de paie mucede, o vacă bălțată își lingea vițelul proaspăt fătat. T. POPOVICI, S. 428, cf. ALRM II/I h 22. (Substantivat) Vine rînced lîngă muced, se zice cînd se adună cei la fel de răi. Cf. PANN, P. V. II, 135/16, ZANNE, P. IV, 230. ◊ E x p r. (Regional) Muced de beat = extrem de beat. CHEST. VIII 109/34. ♦ (Despre gust, miros) Caracteristic mucegaiului (1) sau obiectelor mucegăite. Camerele. . . păstrau mirosul muced de pustiu și închis. C. PETRESCU, R. DR. 102. (Substantivat) Are iz a butoi sau a muŝed. ALR SN I h 239/250. ◊ (Regional) Vin muced = vin cu gust de mucegai (1). H X 534. ♦ P. a n a l. (Regional; despre obiecte de cupru sau alamă) Oxidat, coclit (Voivozi-Carei). Cf. ALRM SN I h 387/325. ♦ (Despre cărți, hîrtie) Îngălbenit, uzat, degradat. Iar Negruzzi șterge colbul de pe cronice bâtrîne, Căci pe mucedele pagini stau domniile române. EMINESCU, O. I, 32. ♦ F i g. Care nu mai corespunde; depășit. Această pretensiune a sa, o scotea Martonfi dintr-un canon muced al conciliului ținut la Roma. BARIȚIU, P. A. I, 326. 2. (Popular; mai ales despre cai) Vînăt- fumuriu. Vorbește cel ce fuge pe cal stropit cu pete. Și cel pe calul muced răstește vulturel. COȘBUC, P. II, 194, cf. H II 131, 185, 203, IV 84, VII 183, IX 142, 262, X 535, CHEST. V 76, ALR I 1491/59, 227, 351, 1 492/890, 896, ALR II 3 403/219, a III 3, V 14. ◊ (Regional) Mere mucede = numele unei specii de mere. Cf. ALR II 6 067/235. II. S. f. (Învechit, rar) Boală care provoacă mucegăirea fagurilor. V. m u c e z e a l ă (2). Muceda se înțeleage stricarea și împuțirea fagurilor, carea măcar arareori, totuși se întîmplă și aceasta la unii stupi și deacâ nu li se va ajuta în vreame. . . atuncea muceda treace la toți fagurii și se întinde preste tot lăcașul. TOMICI, C. A. 157/20, cf. 158/4. – Pl.: mucezi, -de. - Și: (învechit) múcede, múcid, -ă adj. – Lat. mucidus, -a, -am.