MURSECA vb. I. T r a n z. 1. (Popular; mai ales despre animale sălbatice și despre cîini; complementul indică ființe vii) A rupe, a sfîșia cu dinții. Altă vită . . . fu morsicată di cînele cel turbat. ÎNVĂȚĂTURĂ, 116/7, cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LM. Într-o zi un cîine turbat s-a năpustit în curtea popii . . . mursecînd pe Joian, un taur frumos. SANDU-ALDEA, U. P. 26. Mi-a mursecat lupul un mînz. AN. DOBR. IV, nr. 4, 102. Se coborîseră și urșii din munți și dădeau târcoale pe la tîrle, luînd oi cu duiumu și mursecînd . . . vaci și cai. LUNGIANU, CL. 116, cf. 229. [Pogoanele] erau subt puterea lui Ghiță Lungu, care sta asupra lor ca ursul cînd mursecă juninca. SADOVEANU, M. C. 154. Ursul, întârîtat, te prinde în brațe, te mursecă, te strînge pînă te sugrumă. STANCU, R. A. III, 53. O să fiu îndată De șoimei pișcată D-ogari mursicată. TEODORESCU, P. P. 59. Togan, cîne bărbat, La nevoie încercat Și de fiare mursicat. ȘEZ. V, 515. L-a luat scorpia de talpa piciorului, de l-a mursicat și i-a rupt o bucată. RĂDULESCU-CODIN, Î. 324, cf. VICIU, GL., COM. SAT. V, 9, ALR I 1 162/675, 677, 679, 690, 695, 704, 720, 735, 764, 768, 770, 776, 786, 980, 986. Cine e mursicat de șarpe se păzește și de șopîrlă. PANN, P. V. II, 133/23, cf. ROMANUL GLUMEȚ, 41, ZANNE, P. I, 654. ◊ A b s o l. „Nevisca” (nevăstuica . . . ) care . . . morsoacă ori mursecă (mușcă). DR. IV, 1 040. ♦ (Rar; despre oameni) A mînca lacom, a devora ca o fiară. Cf. CUV. D. BĂTR. I, 294. ♦ (Regional; despre cîini și pisici) A apuca cu gura fără să muște; (r e f l. r e c i p r.) a se mușca în joacă; p. e x t. (despre oameni) a se lua la trîntă, a se zbengui. Cf. REV. CRIT. III, 161. ♦ (Regional; despre oamenii fără dinți) A molfăi (1). Com. din LIPOVA și din STRAJA-RĂDĂUȚI. 2. (Regional; complementul indică oasele, carnea unei ființe vii sau, p. e x t. ființe) A strivi, a zdrobi, a sfărîma; (în descîntece; mai ales cu complementul „carnea”) a învineți; (regional) a morsocăi. Carnea morsocitu-i-o. MARIAN, D. 112, cf. 113, GRAIUL, I, 329. Carnea mi-o mîncat Ciolane mi-o morsocat. ȘEZ. XXIII, 95, cf. I, 58. Carnea mi-o morsocit. I. CR. III, 280. Oasele zdrobitu-mi-a, Carnea mursăcatu-mi-a. PAMFILE, DUȘM. 231. Cu gura te-am descînțat Cu mîna te-am morsîcat. CONV. LIT. LIV, 367, cf. PLOPȘOR, V. O. 11, PAȘCA, GL., GR. S. VI, 81. ♦ A masa¹; a fricționa (Crișcior-Brad). PAȘCA, GL. Morsoacă-mă pe la ceafă că mă cam doare capul. id. ib. ♦ (Despre aluat) A frămînta; (despre caș) a jintui. Morsoacă aluatu, că ești mai tare ca mine. PAȘCA, GL., cf. ALR I 1 815/194. -** (Cu subiectul „friguri”) A scutura (Crișcior-Brad). PAȘCA, GL. Mă morsoacă frigurile de cîteva zile. id. ib. 3. (Regional) A ghionti, a buși, a bate. Cu baba și cu fata, de ! merge să le mursici mai zdravăn. CARAGIALE, M. 32. La început îmi plăcea ca să-l mursice nițel pe Miai. PREDA, Î. 87. ♦ A obosi, a istovi (BUDAI-DELEANU, LEX., CR. II, 248); a sîcîi, a nu da pace, a face zile fripte (I. CR. III, 187, com. din BANAT). ♦ A ocări, a mustra. Com. din BANAT. – Prez. ind.: múrsec. - Și: (regional) mursica, mursuca (PLOPȘOR, V. O. 11), murisica (ALR I 1 162/790), mulseca (ALR I 1 162/792), morseca (COM. SAT. V, 9), morsica, morsoca, morțoca (DDRF) vb. I, morsoci vb. IV. – Lat. morsicare.