pricaz¹ sn [At: CANTEMIR, I.I. II, 116 / V: (reg) prec~, ~aj, ~ajă sf, ~ă sf / Pl: ~uri / E: ns cf pricăji] 1 (Îvp; de obicei în credințe și superstiții) Pagubă mare. 2 (Îvp) Ceea ce provoacă o pagubă, un necaz etc. 3 (Îvp) Stare a celui care a suferit o pagubă, un necaz etc. 4 (Îvp; îe) A-i umbla (cuiva) cu ~ A dori răul cuiva. 5 (Reg) Piază rea. 6 (Îvr) Neînțelegere. 7 (Reg) Furt.

pricaz² sn [At: GHICA, S. XVIII, ap. DLR / Pl: ~uri / E: rs приказ] (Înv) Ordin.

PRICAZ, pricazuri, s. n. (Regional; în superstiții) Lucru, întîmplare care atrage asupra cuiva un necaz, o pagubă, o nenorocire; piază-rea, semn rău. ◊ Expr. A face pricaz = a meni a rău, a aduce vătămare. Nu-i bine să dai baligă vinerea, că faci pricaz la vite. ȘEZ. VI 21.

pricaz n. Mold. vătămare, stricăciune. [Slav. PRIKAZŬ, vedenie].

pricáz n., pl. urĭ (vsl. *prokazŭ, supt infl. multor cuv. care încep cu pri-, ca vsl. prikazŭ, poveste, vedenie; sîrb. prikaz, mustrare, pol. przekaz, pedică, ceh. nakaz, infecțiune, epidemie). Mold. Trans. Pricăjire, infectare, stricăcĭune. A umbla cuĭva cu pricaz, a-ĭ dori saŭ a-ĭ pregăti rău.

precaz sn vz pricaz¹

pricaj sn vz pricaz¹

pricajă sf vz pricaz¹

pricază² sf vz pricaz¹

pricaz (reg.) s. n., pl. pricazuri

pricaz (reg.) s. n., pl. pricazuri

PRICAZ s. v. animozitate, ceartă, conflict, daună, dezacord, dezbinare, diferend, discordie, discuție, disensiune, dispoziție, dispută, divergență, gâlceavă, hotărâre, învrăjbire, litigiu, neînțelegere, ordin, pagubă, pierdere, poruncă, prejudiciu, stricăciune, vrajbă, zâzanie.

pricaz s. v. ANIMOZITATE. CEARTĂ. CONFLICT. DAUNĂ. DEZACORD. DEZBINARE. DIFEREND. DISCORDIE. DISCUȚIE. DISENSIUNE. DISPOZIȚIE. DISPUTĂ. DIVERGENȚĂ. GÎLCEAVĂ. HOTĂRÎRE. ÎNVRĂJBIRE. LITIGIU. NEÎNȚELEGERE. ORDIN. PAGUBĂ. PIERDERE. PORUNCĂ. PREJUDICIU. STRICĂCIUNE. VRAJBĂ. ZÎZANIE.

pricaz (pricazuri), s. n. – Necaz, nenorocire, pagubă. Sl. prikazŭ „poveste” (Miklosich, Slaw. Elem., 39; Cihac, II, 208), cf. necaz. Pentru semantism, cf. fr. j’ai eu une histoire „am avut un necaz”. Cuvînt nefolosit în Munt. – Der. pricăji, vb. (a face sau a zice lucruri care aduc necaz; a se mînji, a se molipsi; a se chinui), ca necăji de la necaz (din sl. prikazati, „a demonstra”, după Cihac; din sl. prokaziti „a se strica”, după Tiktin); pricază, s. f. (înv., lepră); pricaznic, adj. (înv., nenorocit, funest).

pricaz, pricazuri, s.n. – Ordin, poruncă, dispoziție, veste rea, necaz: „O venit pricaz de la Stalin” (Grai. rom., 2000). – Din sl. pricazǔ „poveste, vedenie” (Șăineanu, Scriban; Miklosich, Cihac, cf. DER; DEX).