menit, ~ă a [At: I. IONESCU, C. 11/2 / Pl: ~iți, ~e / E: meni] 1 (Îrg, udp „pentru”) Al cărui rost este dinainte stabilit. 2 (Urmat de un Cj sau de un In) Care are rostul, misiunea (să...) Si: destinat, sortit. 3 (În superstiții) Descântat.

MENIT, -Ă, meniți, -te, adj. 1. Hotărît, destinat. Ar fi de prisos să înmulțim aici exemplele menite să arate că pornind de la faptele de repetiție ale limbii, poetul are facultatea să le dezvolte în fapte de invenție. VIANU, S. 8. Ne întîlneam iarăși acum în pragul unei noi și grele meserii meniți a împărtăși aceeași soartă. BART, S. M. 12. 2. (În superstiții) Vrăjit, fermecat. Buruiene strînse la zile mari, menite și sorocite. CONTEMPORANUL, V_I 291.

menit a. 1. predestinat: suflete menite; 2. destinat: menit pentru domnie AL.

menít, -ă adj. Ursit, destinat, hotărît.

meni [At: COD. VOR. 6/1 / V: (îrg) mini / Pzi: ~nesc / E: slv мѣнити] 1 vt (Înv) A rosti, a pomeni numele cuiva Si: a invoca. 2 vt (Înv) A chema în ajutor. 3 vt A considera că... 4 vt (Înv; ccd) A lua în considerare. 5 vr A-și închina viața cuiva, în semn de respect sau de evlavie Si: a se consacra, a se dedica. 6 vt A prevesti, mai ales ceva rău Vz amenința, cobi. 7-8 vi (Îe) A ~ a bine (sau a rău, rar a rele) A prezice lucruri (favorabile sau) nefavorabile. 9 vt (Spc) A prevesti soarta cuiva dintr-o anumită aranjare a cărților de joc, a bobilor etc. Si: a ghici. 10-11 vtrp A (se) hotărî de mai înainte ceva despre cineva. 12-13 vtrp A (se) predestina cuiva. 14 vt (Ccd) A exprima o dorință în favoarea cuiva, a face o urare. 15 vt (înv; c. i. bobii sau cărțile de joc) A aranja într-un anumit fel și a descânta pentru ghicit. 16 vt (În superstiții) A determina soarta cuiva sau a ceva prin farmece, descântece etc. Si: a descânta, a vrăji. 17 vt (C. i. un descântec) A spune.

mini³ v vz meni

MENI, menesc, vb. IV. 1. Tranz. A destina. Ce voivod Ai menit Moldovei?... – Cînd totul va fi gata, fii pe pace, ți-l voi spune. DAVILA, V. V. 180. ◊ Intranz. Va crește tot ce-n lume este menit să crească. EMINESCU, O. I 61. 2. Tranz. (În superstiții) A predestina, a ursi, a soroci, a hărăzi. Și fata s-a-ndrăgit de el, Că doară tocmai Viorel I-a fost menit. COȘBUC, P. I 54. De ce sînt eu în lume, cînd tu ai fost menită să fii? EMINESCU, N. 73. ◊ Intranz. De las’, omule, nu mai meni... ai încă să depeni. CONTEMPORANUL, VI_I 493. M-am născut în zilele babei, pe cînd cutremurul cel mare; de aceea poate am fost menit a duce o viață atît de furtunoasă. ALECSANDRI, T. I 369. ♦ A prezice. Se săturase de atîta burlăcie, și cînd colea, ia uite ce-i menește sluțenia de babă. ȘEZ. VI 110. ◊ Expr. A meni a bine (sau a rău) = a prezice cuiva bine sau rău. Ia nu mai meni a rău, jupîneșică-hăi. CREANGĂ, P. 124. Și ce zic cărțile? – Menesc a bine. ALECSANDRI, T. I 175. 3. Tranz. (În superstiții) A descînta, a vrăji, a fermeca. Dădu Vitoriei dama de cupă, ca s-o menească încet deasupra buzelor. SADOVEANU, B. 51. Alții mai fricoși își stupeau în sîn menind-o [pe pasărea măiastră] ca să se întoarcă pe capul aceluia care a trimis-o. CREANGĂ, P. 233. Ea surîse, luă un joc de cărți și le meni. EMINESCU, N. 117. ♦ Fig. A blestema, a înjura. Pînă-l mai menim noi pe popă, pînă-l mai boscorodim, pînă una alta, amurgește bine. CREANGĂ, A. 43. 4. Intranz. (învechit) A ura, a dori, a pofti. O mie! zice unul menind cu veselie. – Noroc și roadă bună! adaoge un alt. ALECSANDRI, P. III 43.

A MENI ~esc tranz. 1) (desfășurarea unor evenimente) A stabili din timp; a hotărî dinainte; a destina. 2) (mai ales ceva rău) A dori să se întâmple (cuiva) în viitor. 3) (în superstiții și în creația folclorică) A hotărî dinainte, prestabilind desfășurarea lor; a predestina; a hărăzi; a sorti; a ursi; a soroci. /<sl. mĕniti

menì v. 1. a prevesti viitorul (bun sau rău): în ceasul nașterii ursitoarele menesc copilului soarta vieții sale; 2. a (pre)destina: astfel l’a menit soarta și cerul așa a vrut NENGR.; 3. a ura: o mie! zice unul, menind cu veselie AL. [Gr. bizantin MENO, a anunța, a notifica, a declara: românește cu sensul înnobilit].

menésc v. tr. (vsl. mĭnĭeti, mĭeniti, a socoti, a crede. V. po-menesc). Ursesc, destinez, predestinez: soarta l-a menit să fie marinar, era menit morțiĭ. Urez, doresc, prezic: ĭ-a menit fericire. Vechĭ. Socotesc (consider) ca saŭ în: a meni în greșeli. A meni cărțile (de joc) saŭ bobiĭ, a-ĭ așeza p. ghicit și a te gîndi la ceĭa ce vreĭ să se prezică. A meni a ceva, a prezice pin semne, a face, a trage a, a cobi: motanu menește a frig (că s’a culcat după sobă), acest copil menește a răŭ (că tot plînge), a hoț, a calic, a soldat (că se joacă de-a soldațiĭ), a om mare. – La Con. 273: Cine le minește ziŭa în care se înturlucă?

minésc, V. menesc.

meni (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. menesc, 3 sg. menește, imperf. 1 meneam; conj. prez. 1 sg. să menesc, 3 să menească

meni (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. menesc, imperf. 3 sg. menea; conj. prez. 3 să menească

meni vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. menesc, imperf. 3 sg. menea; conj. prez. 3 sg. și pl. menească

meni (menesc, menit), vb. – 1. A proroci, a dori. – 2. A fermeca, a vrăji. – 3. A destina, a predestina. – 4. A deochea, a aduce nenoroc prin fapte de magie. – 5. A amenința, a gesticula. Sl. mĕniti „a aminti, a zice”, mai curînd decît sl. mineti „a gîndi” (Tiktin). Der. din gr. μηνύω „a anunța” (Cihac, II, 675) este improbabilă.

MENI vb. v. consacra, dărui, dedica, destina, devota, hărăzi, invoca, închina, prevesti, prezice, profetiza, profeți, proroci, vesti.

MENI vb. 1. v. hărăzi. 2. v. predestina. 3. v. destina. 4. v. vrăji.

MENI vb. 1. a da, a destina, a hărăzi, a hotărî, a orîndui, a predestina, a rîndui, a sorti, a ursi, (rar) a predetermina, a preursi, (pop.) a noroci, a scrie, a soroci, (înv.) a tocmi, (fig.) a rezerva. (Ce le-a ~ soarta?) 2. a destina, a face, a hărăzi, a predestina, a sorti, a ursi. (Sînt ~ să fie fericiți.) 3. a destina, a hărăzi, a supune. (Pădurea aceasta este ~ tăierii.) 4. a descînta, a face, a fermeca, a ursi, a vrăji, (pop.) a solomoni, (reg.) a boboni, a bosconi, a boscorodi, a rîvni, (prin Transilv.) a pohibi. (Îi ~ cu ulcica.)

meni vb. v. CONSACRA. DĂRUI. DEDICA. DESTINA. DEVOTA. HĂRĂZI. INVOCA. ÎNCHINA. PREVESTI. PREZICE. PROFETIZA. PROFEȚI. PROROCI. VESTI.

MENÍT, -Ă adj. 1. (Învechit și regional, urmat de determinări introduse prin prep. „pentru”) Al cărui rost este dinainte stabilit ; destinat (de cineva) pentru. . . Cf. m e n i (4). Pămîntul menit pentru grădină, I. IONESCU, C. 11/2. Țața Eliza și Babeta numărau bucățile. . . punînd deoparte legăturile, menite care pentru cămăși, care pentru fețe de perină. BRĂESCU, A. 98. 2. (Urmat de un conjunctiv sau de un infinitiv) Care are menirea (4), care are rostul, misiunea, sarcina (să. . .), care urmărește scopul (de a. . .) ; destinat, sortit. V. c h e m a t. Ne întîlneam iarăși acum în pragul unei noi și grele meserii, meniți a împărtăși aceeași soartă. BART, S. M. 12. Ar fi de prisos să înmulțim aici exemplele menite să arate că, pornind de la faptele de repetiție ale limbii, poetul are facultatea să le dezvolte în fapte de invenție. VIANU, S. 8. Bălcescu a folosit argumentele istorice menite să probeze legitimitatea drepturilor și năzuințelor care însuflețeau păturile oprimate ale poporului român. L. ROM.1953, nr. 1, 32. Statul democrat popular are posibilități tot mai mari de a lua măsuri economice menite să asigure o cît mai justă dezvoltare proporțională a economiei naționale. CONTEMP. 1953, nr. 361, 2/3. Consiliul agricol a inițiat o serie de măsuri menite să ducă la grăbirea recoltatului. SCÎNTEIA, 1965, nr. 6 678. 3. (În credințele mistice) Descîntat, vrăjit. Buruiene strînse la zile mari, menite și sorocite. CONTEMPORANUL, V_1; 291. – Pl.: meniți, -te. – V. meni.

MENÍ vb. IV. 1. Tranz. (Învechit) A rosti, a pomeni numele cuiva, a invoca ; a chema (în ajutor), a face apel (la cineva). Începură urii. . . a meni (a chema N. TEST. 1648, a n u m i BIBLIA 1 688) spre ceia ce avea duhure hicleane numele Domnului. COD. VOR. 6/1. Într-aleanu grăindu iudeiloru, nevoe-mi fu a men[i] (a – m i l u o a N. TEST. 1648, a c h e m a BIBLIA 1688) chiesariu. ib. 102/10. Numele tău menim (n e-a m a d u s a m i n t e). PSALT. 324, cf. CORESI, PS. 427/8. ♦ A numi, a califica, a considera (că...). După aceaia și sus și jos intoarce-se galileanii și iudeii, și proroc meniia a fi Hristos. CORESI, EV. 198. Iubirea argintului. . . e rădăcina a tuturor realelor, și a doua slujire de idoli meneaște-o că face oamenii spre avuție să nădăjduiască. id. ib. 216. Iară cînd cătră soțu-ș fu nemilostiv, atunce și hitlean zise-i și-l și meni. id. ib. 285. ◊ R e f l. p a s. De e vreun frate de se meneaște sau. . . camatnic sau slujitoriu de idoli... cu aceia să nu mîncați depreună. id. ib. 427. ◊ R e f l. De multe ori și den omeniia meneaște-șu sine Domnul, id. ib. 461. ♦ (Construit cu dativul) A lua în considerare, a socoti. Ferice bărbat ce lui nu-i meni (nu-i socoti C, nu-i socotește C², nu va socoti D, nu-i schimbă H) Domnul păcatul. PSALT. 54. 2. Refl. (Învechit) A-și închina viața cuiva (în semn de respect sau de evlavie) ; a se dedica, a se consacra. Avraam crezu Domnului și se meni lui. PALIA (1581), 57/3, cf. CORESI, PS. 298/10. 3. Tranz. (Învechit) A prevesti (mai ales ceva rău). V. a m e n i n ț a, c o b i. Tot într-acela an lăcustele neaudzite vacurilor, carea toate semnele, în loc bătrînii și astronomii, în țara leșească, a mare răutăți că sînt acestor țări meniia. M. COSTIN, ap. GCR I, 201/4, cf. ASACHI, S. L. II, 18. Relele năravuri menesc sfîrșitul lumei. NEGRUZZI, S. II, 234. Menesc că vasul și-oamenii vei pierde. MURNU, O. 205. ◊ A b s o l. Da las', omule, nu mai meni, . . . te-i îndrepta. CONTEMPORANUL, VI, 493. ◊ E x p r. (I n t r a n z.) A meni a bine (sau a rău, rar a rele) = a prezice lucruri favorabile (sau nefavorabile). Și' ce zic cărțile? – Menesc a bine. ALECSANDRI, T. 477. Ia nu mai meni a rău, jupîneșică-hăi. CREANGĂ, P. 124. Glasul său menește totdeauna a bine. MARIAN, O. I, 20. Răul plăcutu-ți-a pururi și pururi menit-ai a rele. MURNU, I. 6. ♦ S p e c. A prevesti soarta cuiva dintr-o anumită aranjare a cărților de joc, a bobilor etc. ; a ghici. Se săturase de atîta burlăcie, și, cînd colea, ia uite ce-i menește sluțenia de babă. ȘEZ. VI, 110. 4. T r a n z. (Astăzi mai ales la forma pasivă) A hotărî de mai înainte ; a decide, a dispune ; a destina, a orîndui. Meniia hrană și desfătare a hrăni și a îmbrăca lipsiții. DOSOFTEI, V. S. septembrie, 61^r/1. Începu a chiema pre toți feciorii săi pre rînd. . . arătîndu-le lucrurile, carele menia ca să se facă (a. 1760). GCR II, 70/10. Principesa Elisabeta, menită de soție lui Bogdan Vv., era fiica arhiducesei de Austria. ASACHI, S. L. II, 85. Monăstirile clădite mai toate în formă de cetățui. . . erau menite a găzdui în sînul lor pe cei ce căutau adăpost. ODOBESCU, S. II, 41. Moașa, luînd banii cei de argint s-au pus mai înainte în scăldâtoare și cari sînt de regulă meniți pentru dînsa, îi strînge, scăldătoarea o scoate și o aruncă afară. MARIAN NA. 97. De patruzeci de ani purta cu el acest cuțit: Era pentr-un dușman menit. COȘBUC, P. I, 231. Dar ce voivod Ai menit Moldovei? DAVILA, V. V. 180. ◊ R e f l. p a s. Colacu nu-i a cui se menește, îi a cui îl mănîncă. ZANNE, P. III, 532. ♦ (Construit cu dativul) A exprima în favoarea cuiva, a face o urare. Au venit soli. . . menind de bine lui Albrecht stăpînie. URECHE, LET. I, 134/37. Maica Evlampia scuipă ușor spre copil, cu uimire, și-i meni în gîndul ei să-l vadă mitropolit. SADOVEANU, P. M. 285. ◊ A b s o l. „O mie !” zice unul menind cu veselie. SALECSANDRI, P. III, 43. ♦ (Subiectul gramatical sau logic, exprimat sau subînțeles, indică de obicei o forță supranaturală) A predestina, a sorti, a ursi, a hărăzi. Electro. . . în chinuri să trăiești ți-i menit. BELDIMAN, O. 38/13. Moldovei sînta pronie fericire a menit. ASACHI, S. L. I, 29. Bine, zice prietenul mieu, că sînt oameni meniți, a fi, cît vor trăi, înșelați de femei, NEGRUZZI S. I., 66, cf. II, 13. M-am născut in zilele babei, pe cînd cutremurul cel mare; de aceea poate am fost menit a duce o viață atît de furtunoasă. ALECSANDRI, T. I, 112. Ce simțire poate fi menită a ieși din marginea firească a simplului grai? MAIORESCU, CR. II, 108. De ce sunt eu în lume cînd tu ai fost menită să fii? EMINESCU, N. 73. Va crește tot ce-n lume este menit să crească. id. O. I, 61. Să vă trăiască flăcăul, să vă bucurați ani îndelungați de succesele la care este menit. CARAGIALE, O VII, 213. Dumnezeu a menit roza ca să fie albă. MACEDONSKI, O. IV, 8. De mai nainte ursita v-a menit. I. NEGRUZZI, S. II, 150. Și fata s-a-ndrăgit de el, Că doară tocmai Viorel i-a fost menit. COȘBUC, P. I, 54, cf. OLLĂNESCU, H. O, 163, CANDREA, F. 178. Tu, mîna mi-ai întins-o de departe. Meniți sîntem să mergem împreună ! CERNA, P. 50. Cum nu i-ar fi fost neplăcută întîlnirea de acum, cind fusese menit să fie tocmai el, cel dintîi om care să-i iasă în cale, și să-i spuie o vorbă? POPA, V. 82. Că de domnul sînt menită Ca să fiu a ta ursită! ALEXANDRI P. P. 165. Sus pre cer s-au arătat Stea comată strălucită P-el menind de împărat. TEODORESCU P. P. 21. ◊ R e f l. p a s. Dintr-acest fecior al său, Iuda, să menisă ca să răsară vlăstariul dreptății (a. 1760). GCR II, 70/24. ♦ (Complementul indică bobii sau cărțile de joc) A potrivi, a aranja (într-un anumit fel) și a descînta pentru ghicit. Stăi să le menesc [cărțile]. ALECSANDRI, T. 946. Luă un joc de cărți și le meni. EMINESCU, N. 117. Axinia ia cărțile. . ., le apropie de gură și le menește. I. NEGRUZZI, S. IV, 508. Coana Elencu. . . dădea cu cărțile, după ce le menea oftînd tărișor. BRĂESCU, A. 28. Potrivi sita de păr în poală și meni bobii, mîngîindu-i cu palma dreaptă și despărțindu-i în două. SADOVEANU, O. X, 220. Dădu Vitoriei dama de cupă ca s-o menească încet deasupra buzelor. id. ib. 537. ◊ R e f l. p a s. Înainte de a se trage bobii, ei se menesc. ȘEZ. III, 126. ♦ (În credințele mistice) A determina soarta (cuiva sau a ceva) prin farmece, descîntece etc. ; a descînta, a vrăji. V. b l e s t e m a. Alții mai fricoși, își stupeau în sîn, menind-o ca să se întoarcă pe capul aceluia care a trimis-o. CREANGĂ, P. 233. Îl menesc să fie ferit în viața lui, sărăcuțul, de ce pătimim noi. SADOVEANU, N. F. 67, cf. CANDREA, F. 341.Dacă ești tu bun viteaz... Și-n grădină fă-ți fîntînă Și-o minește apă bună. ȘEZ. I, 48. ◊ (Glumeț) Și pînă-l mai menim noi pe popă, pînă-l mai boscorodim, pînă una alta, amurgește bine. CREANGĂ, A. 43. ♦ (Cu complementul „descîntec”) A spune, a rosti. Dacă. . . menești în gînd un descîntec, – atunci nu se-ntîmplă niciodată să vii la baltă fără a te întoarce cu dobîndă mare. SADOVEANU, O. IX, 30. - Prez. ind.: menesc. – Și: (învechit și regional) mini vb. IV. – Din v. sl. мѣнити.

MINÍ vb. IV v. meni.