Alba (Duce d’) m. general spaniol sub Carol Quintu și Filip II, faimos prin cruzimile sale ca guvernator al Țărilor-de-Jos (1508-1582).

Alba (Inferioară) f. numită de Unguri Alsó-Fehér, județ în Transilvania, 195.000 loc., cu cap. Aiud. ║ (Regală), comitat și cetate în Ungaria, vechiu oraș industrial și comercial: 28.000 loc.; odinioară (1027-1380) rezidența regilor maghiari.

alba f. 1. (adică zi), ziori, auroră: începuse a intra alba în sat ISP.; 2. (adică iapă), mărțoagă; tot alba in doi hani, a spune mereu acelaș lucru; e mâncat ca alba de ham, fig. e prăpădit de nevoi (PANN); 3. (adică secară), făină: a vedea alba în căpistere, a căpăta ceva de hrană, a se însura: n’a văzut încă alba în căpistere ISP. (v. lume, săptămână). [Lat. ALBA].

ALB, -Ă, albi, -e, adj., s. m., s. n., s. f. I. Adj. 1. Care are culoarea zăpezii, a laptelui; (despre culori) ca zăpada, ca laptele. ◊ Carne albă = carne de pasăre sau de pește. Hârtie (sau coală) albă = hârtie care nu a fost scrisă. Rând alb = spațiu nescris între două rânduri scrise. Armă albă = armă cu lamă de oțel. Rasă albă = grup de popoare cu pielea deschisă la culoare. ◊ Expr. Alb la față = palid. Ba e albă, ba e neagră, se zice despre spusele cuiva care se contrazice. Nici albă, nici neagră = a) nici așa, nici așa; b) fără multă vorbă; deodată. ♦ (Despre oameni, adesea substantivat) Care aparține rasei albe. ♦ Cărunt. ◊ Expr. A scoate (cuiva) peri albi = a necăji mereu (pe cineva), a agasa (pe cineva) până la exasperare. 2. Incolor, transparent. 3. Fig. Limpede, luminos. ◊ Nopți albe = nopți luminoase, obișnuite în perioada solstițiului de vară în regiunile situate între paralelele de 50° și 65° nord și sud, în care nu se produce întunecare completă din cauză că Soarele nu coboară suficient sub orizont. Noapte albă = noapte petrecută fără somn. (Rar) Zile albe = viață tihnită, fericită. (În basme) Lumea albă = lumea reală. Magie albă = capacitate a unor persoane de a săvârși fapte neobișnuite, în aparență miraculoase, care însă pot fi explicate științific; (livr.) teurgie. ♦ (Pop.; substantivat, f. art.) Zorii zilei. 4. Fig. Nevinovat, curat, pur, candid. 5. (Despre versuri) Fără rimă. II. S. m. Denumire dată, după Revoluția Franceză, contrarevoluționarilor și conservatorilor. III. S. n. 1. Culoare obținută prin suprapunerea tuturor componentelor spectrului luminii zilei; culoarea descrisă mai sus. ◊ Expr. Negru pe alb = asigurare că cele spuse sunt adevărate, sigure, scrise. A semna în alb = a iscăli un act înainte de a fi completat; fig. a acorda cuiva încredere deplină. 2. Obiect, substanță etc. de culoare albă (I 1). ◊ (Pop.) Albul ochiului = sclerotică. Alb de plumb = carbonat bazic de plumb folosit în industria vopselelor; ceruză. Alb de zinc = oxid de zinc (folosit în vopsitorie); țincvais. Alb de titan = bioxid de titan. IV. S. m. Denumire generică dată unor rase de porcine de culoare albă (I 1), crescute pentru producția de carne. Alb de Banat. Alb ucrainean de stepă. V. 1. S. f. pl. art. Nume dat pieselor albe (I 1) la unele jocuri distractive sau de noroc. ◊ Alba-neagra = (tip de) joc de noroc. – Lat. albus.

FLUTURE, fluturi, s. m. 1. Nume generic dat insectelor din ordinul lepidopterelor, care au corpul bombat sau alungit și catifelat, patru aripi membranoase, acoperite cu solzi mărunți de culori diferite și un aparat bucal adaptat pentru supt, a căror larvă este o omidă. ◊ Compuse: fluture-de-mătase = fluture a cărui larvă produce firele de mătase; vierme-de-mătase (Bombix mori); fluture-alb sau fluture-de-varză = albiliță; fluture-roșu = fluture cu aripi roșii și cu baza aripilor neagră (Vanessa urticae). ♦ Fig. (Fam.; la pl.) Idei curioase și extravagante; toane. 2. (La pl.) Disc de metal mic și sclipitor, care se coase ca ornament pe unele obiecte de îmbrăcăminte (femeiești); fluturaș, paietă. 3. (Tehn.) Disc care se rotește în jurul unui diametru și care, montat într-o conductă, servește la reglarea cantității de carburant care intră într-un carburator. 4. (Sport) Procedeu tehnic de înot caracterizat prin mișcarea simetrică și simultană a brațelor, asemănător cu fluturarea unor aripi; probă de înot în care se folosește acest procedeu. [Var.: flutur s. m.] – Probabil lat. *flutulus. Cf. alb. fluturë.

IARBĂ, (2) ierburi, s. f. 1. Nume generic dat plantelor erbacee, anuale sau perene, cu părțile aeriene verzi, subțiri și mlădioase, folosite pentru hrana animalelor. ◊ Expr. Paște, murgule, iarbă verde = va trebui să aștepți mult până ți se va împlini ceea ce dorești. Din pământ, din iarbă verde = cu orice preț, neapărat. ♦ Nutreț verde, proaspăt cosit. 2. Buruieni de tot felul. ◊ Iarbă rea = a) buruiană otrăvitoare; b) fig. om rău, primejdios. 3. Pajiște. 4. Compuse: iarbă-de-mare = plantă erbacee cu frunze liniare și cu flori verzi, care crește pe fundul mării și ale cărei frunze uscate sunt folosite în tapițerie; zegras (Zostera marina); iarba-broaștei = mică plantă acvatică, cu frunze rotunde, lucitoare, care (datorită pețiolului lung) plutesc la suprafața apei, și cu flori albe (Hydrocharis morsus-ranae); iarba-ciutei = plantă perenă din familia compozeelor, cu flori galbene dispuse în capitule (Doronicum austriacum); iarba-fiarelor = a) plantă erbacee veninoasă, cu frunze opuse, acoperite cu peri, cu flori albe-gălbui (Cynanchum vincetoxicum); b) (în basme) iarbă cu putere miraculoasă, cu ajutorul căreia se poate deschide orice ușă încuiată; p. ext. putere supranaturală, care poate ajuta să obții ceva greu de obținut; iarba-găii = plantă erbacee cu frunze dințate, acoperite cu peri aspri, cu flori galbene (Picris hieracioides); iarbă-creață = izmă-creață; iarbă-deasă = plantă erbacee cu tulpini subțiri, cu frunze înguste și flori verzi, dispuse în panicule (Poa nemoralis); iarbă-grasă = plantă erbacee cu tulpina ramificată și întinsă pe pământ, cu frunze cărnoase, lucioase și flori galbene (Portulaca oleracea); iarbă-mare = plantă erbacee cu tulpina păroasă și ramificată, cu frunze mari și flori galbene (Inula helenium); iarbă-albă = plantă erbacee ornamentală cu frunzele vărgate cu linii verzi și albe-roșietice sau gălbui (Phalaris arundinacea); iarba-cănărașului = plantă erbacee din familia gramineelor, cu frunzele plane, cu flori verzui și semințele gălbui; mei-lung, meiul-canarilor (Phalaris canariensis); iarbă-albastră = plantă erbacee cu frunzele îngrămădite la baza tulpinii și cu flori violete (Molinia coerulea); iarba-bivolului = plantă erbacee cu flori verzui sau brune (Juncus buffonius); iarba-câmpului = plantă erbacee cu tulpinile noduroase și cu flori verzui-alburii sau violet-deschis (Agrostis stolonifera); iarbă-neagră = a) plantă erbacee cu frunze dințate și cu flori brune-purpurii pe dinafară și galbene-verzui pe dinăuntru (Scrophularia alata); b) arbust cu frunze mici liniare și flori trandafirii sau albe (Calluna vulgaris); iarba-osului = mic arbust cu tulpini ramificate, cu frunze opuse și cu flori galbene (Helianthemum nummularium); iarbă-roșie = plantă erbacee cu tulpina roșiatică, cu frunze nedivizate, lanceolate și cu flori galbene dispuse în capitule; (pop.) cârligioară (Bidens cernuus); iarba-șarpelui = a) plantă erbacee cu frunze lanceolate, păroase, cu flori albastre, rar roșii sau albe (Echium vulgare); b) plantă cu tulpina păroasă, cu flori albastre sau roșietice (Veronica latifolia); c) broscariță; iarba-șopârlelor = plantă erbacee cu rizom gros, cărnos, cu tulpina terminată în spic, cu frunze ovale și flori mici, albe-roz (Polygonum viviparum); iarbă-stelată = plantă erbacee cu tulpina întinsă pe pământ, cu frunze pe fața superioară și pe margini păroase și cu flori liliachii (Sherardia arvensis); iarbă-de-Sudan = plantă cu tulpina înaltă, cu frunze lungi, cultivată ca plantă furajeră (Sorghum halepense). 5. Praf de pușcă. – Lat. herba.

PELIN (1) s. m. (2, 3) s. n. 1. S. m. Plantă erbacee cu frunze compuse, spintecate, albe-verzui, păroase și cu flori galbene, folosită în medicină și la prepararea unor băuturi (Artemisia absinthium). ◊ Compuse: Pelin-alb (sau -mic) = plantă asemănătoare cu pelinul (1), cu frunze albe, păroase (Artemisia austriaca). Pelin-de-mături = plantă erbacee cu flori verzui-brune, dispuse în capitule (Artemisia scoparia). 2. S. n. Vin cu gust amărui, obținut prin tratarea lui cu pelin (1). 3. S. n. Băutură foarte amară, preparată din frunze de pelin (1) și folosită în scop curativ. – Din bg. pelin.

POALĂ, poale, s. f. I. 1. Partea de jos a unui veșmânt femeiesc sau a unor obiecte de îmbrăcăminte (încheiate în față); tivitură a unui obiect de îmbrăcăminte; partea de la talie în jos, mai largă, a unor veșminte; (pop.) fustă. ◊ Loc. adv. La poala (sau la poalele) cuiva = a) înaintea, la picioarele cuiva; b) la voia, la bunul-plac al cuiva. ◊ Expr. A se ține de poala (sau poalele) cuiva = a) (despre copii) a sta în preajma sau sub ocrotirea mamei, a nu se depărta de ea; b) a urmări cu insistență pe cineva, a se ține scai de cineva. A-l trage (pe cineva) copiii de poale = a avea copii mici, familie numeroasă, a avea greutăți familiale. (Fam.; despre femei) A ține (pe cineva) la (sau de) poala (sau poalele) ei = a nu-i lăsa (cuiva) prea multă libertate de acțiune, a-l ține din scurt, a dispune de cineva. A-și da poalele peste cap sau a-și lua (ori a-și pune) poalele în cap = a nu mai ține socoteală de nimic, a depăși orice limită; a da pe față un caracter josnic, imoral. A săruta poala (sau poalele) cuiva = a săruta partea de jos a hainei unui suveran în semn de supunere și respect, potrivit unui obicei azi ieșit din uz; a se închina; p. ext. a se prosterna, a se umili. ♦ (Plăcintă cu) poale (sau poalele)-n brâu = plăcintă făcută din bucăți pătrate de aluat, ale cărei colțuri se întorc peste umplutură, formând un fel de plic. 2. Partea corpului cuprinsă între brâu și genunchi, împreună cu partea de îmbrăcăminte corespunzătoare, la o persoană care șade; partea de jos și din față a unei fuste, a unui șorț etc. adusă în sus și ținută cu mâna sau prinsă în brâu, formând o adâncitură în care se pot aduna ori duce anumite lucruri. ◊ Loc. adv. Cu poala = în cantitate mare, mult. ◊ Expr. (Rar) A duce pe cineva în poală = a ocroti, a proteja pe cineva. ♦ Cantitatea de lucruri care pot fi duse într-o poală (I 2). O poală de ouă. 3. Spec. (La pl.) Bucată de pânză frumos lucrată cu care se împodobește o icoană sau cu care se acoperă masa din altar. 4. Parte marginală a unei piei (care acoperea abdomenul și picioarele animalului). II. P. anal. 1. Margine a unei păduri situată de obicei mai în vale. 2. Parte a cerului mărginită de linia orizontului; zare. 3. (La pl.) Zonă mai largă de la baza unei forme de relief înalte (munte, deal, pisc etc.). ♦ Partea de jos a unei clădiri, a unui zid; bază, temelie. ♦ Partea de jos a coroanei unui copac. III. Compuse: (Bot.) poala-rândunicii sau poala-Maicii-Domnului = volbură; poala-Sfintei-Mării = plantă erbacee din familia labiatelor, cu tulpina înaltă, cu frunze mici, aromate și flori albe (Nepeta nuda). IV. (Pop.; în sintagma) Poală-albă = leucoree. – Din sl. pola.

POLAR, -Ă, polari, -e, adj., s. f. 1. Adj. Privitor la cei doi poli¹ ai Pământului, de la poli¹, caracteristic polilor¹; din regiunea sau din zona polilor¹. ◊ Noapte polară = noapte de iarnă care se întâlnește în regiunile situate dincolo de Cercul Polar și care poate dura până la o jumătate de an. Steaua Polară = steaua principală din constelația Carului-Mic, situată pe prelungirea boreală a axei Pământului, care servește ca mijloc de orientare și după care se poate stabili direcția nordului. Urs polar = urs alb, v. urs. 2. Adj. Privitor la polii¹ unui magnet sau ai unei pile electrice. ♦ Referitor la un corp sau la un mediu care prezintă polaritate. 3. Adj. (Mat.; în sintagma) Coordonate polare = coordonate al căror sistem de referință este alcătuit dintr-un punct și o semiaxă care pornește din acel punct. 4. Adj. (Fil.) Care se află într-un raport de polaritate, care prezintă polaritate. 5. S. f. Locul geometric al punctelor conjugate armonic cu un punct dat în raport cu cele două puncte în care o dreaptă variabilă ce trece prin punctul dat intersectează conica dată. – Din lat. polaris, it. polare, fr. polaire.

URS, urși, s. m. 1. Mamifer omnivor cu trupul masiv, acoperit de o blană brună-negricioasă sau roșcată, cu botul ascuțit și cu coada scurtă (Ursus arctos). ◊ Expr. A vinde pielea ursului din pădure = a conta pe un lucru înainte de a fi sigur că-l poți obține. A trage nădejde ca ursul de coadă = a nădăjdui lucruri imposibil de realizat. A se aduna ca la urs = a se aduna în număr foarte mare. ♦ Epitet dat unui om greoi, ursuz, nesociabil. ◊ Compus: Urs-alb (sau -polar) = specie de urs cu blana albă, care trăiește în regiunile arctice (Ursus maritimus). 2. (Reg.) Boț de mămăligă cu brânză la mijloc. 3. (Reg.) Fiecare dintre grinzile longitudinale ale unui pod de lemn. ♦ Fiecare dintre stâlpii care susțin talpa prispei la casele țărănești. – Lat. ursus.

VIȚĂ, vițe, s. f. I. (Adesea determinat prin „de vie”) Nume dat mai multor plante perene cu rădăcina puternică, cu tulpina lipsită de susținere proprie, cu lăstari subțiri și frunze mari, lobate și cu fructele în formă de ciorchine, care se cultivă într-un număr mare de soiuri și de varietăți pentru producția de struguri și de vin; vie (Vitis). ◊ Viță de Canada sau viță sălbatică = arbust agățător din familia vitaceelor, cu frunze verzi care se colorează toamna în roșu, cultivat ca plantă decorativă (Vitis hederacea). ♦ Fiecare dintre lăstarele lungi și flexibile ale viței (I); p. gener. curpen, vrej. ♦ Compus: viță-albă = plantă agățătoare din familia ranunculaceelor, cu flori albe mirositoare (Clematis vitalba). II. 1. (Pop.) Șuviță de păr. ♦ Fiecare dintre firele, șuvițele etc. din care se confecționează, prin împletire sau răsucire, un obiect. ♦ (Mar.) Parâmă de sârmă. 2. Fig. Descendent, urmaș, vlăstar; p. ext. neam; soi, fel. ◊ Loc. adj. De viță = a) de calitate superioară; b) de origine aleasă, nobil. – Lat. *vitea (= vitis).

alb, ~ă [At: PALIA (1582), ap. GCR I, 36/9 / E: lat albus] 1 a De culoarea zăpezii sau a laptelui. 2 a (D. culori) Ca zăpada sau ca laptele. 3 a (Îs) Bilă ~ă Bilă de culoare albă care se pune în urnă la vot (în parlament), însemnând vot pentru. 4 a (Înv; îas) Nota cea mai mare la examene. 5 a (Îs) Carne ~ă Carne de pasăre și de pește. 6 a (Îs) Pește ~ Pește cu carne albă (5). 7 a (Îas) Albișor. 8 a (Îs) Hârtie (sau coală) ~ă Hârtie nescrisă. 9 a (Îs) Rând ~ Spațiu între două rânduri nescrise. 10 a (Fig; îas) Rând nescris. 11 a (Îs) Pâine (sau pită) ~ă Pâine făcută din faină albă. 12 a (Îas; pop) Grâne. 13 a (Îs) Vin ~ Vin făcut din struguri albi. 14 a (Îs) Vite ~e Bovine. 15 a (Îs) Versuri ~ Versuri fără rimă. 16 a (Îs) ~ la față Palid. 17 a (Îe) Ba e ~ă, ba e neagră Se zice despre spusele cuiva care se contrazice. 18 a (Îe) Nici ~ă, nici neagră Nici așa, nici așa. 19 a (Îae) Fără vorbă multă. 20 a (Îae) Deodată. 21 a (Îe) De când lupii ~i Din timpuri străvechi. 22 a (Îe) Până-n pânzele ~e Până la moarte. 23 a (Îs) Săptămâna ~ă A opta săptămână înainte de Paști. 24 a (Îe) A scoate cuiva peri ~i A necăji mereu pe cineva. 25 a (Îae) A agasa. 26 a (Îe) A împleti coadă ~ă A rămâne fată bătrână. 27-28 smf, a (Persoană) care are pielea albă. 29 a (D. obiecte de metal) Strălucitor. 30 a (Pop; îe) A strânge bani ~i pentru zile negre A păstra o sumă de bani pentru situații dificile. 31 a (Îs) Armă ~ă Armă cu lamă de oțel. 32 a (Rar; îas) Armă scoasă din teacă. 33 a (D. lumina zilei) Însorit¹. 34 a (Îs) Noapte ~ă Noapte petrecută fără somn. 35 a (Îs) Lume ~ă Lumea reală. 36 a Curat. 37 a (Reg; îs) Calea ~ă Calea pe care o face mireasa la casa mirelui, îndată după nuntă. 38 a (D. băuturi) Limpede. 39 a (Fig; d. vânt) De miazăzi. 40 a (Îe) A trăi lumea ~ă A duce viața în petreceri. 41 a (Pop; îe) A avea (sau a duce) zile ~e A duce un trai tihnit. 42 sn Culoarea albă (1). 43 sn (Irn; îe) A da de ~ A se spăla (bine) pe față, pe mâini etc. 44 sn (Îs) ~ul ochiului Sclerotică. 45 sn (îlav) Negru pe ~ În scris. 46 sn (Îe) A semna în ~ A iscăli o poliță în care nu sunt specificate nici suma, nici scadența. 47 sn (Fig; îae) A acorda cuiva încredere deplină. 48 sn (Îs) -ul zilei Zorii zilei. 49 sf (Pop; îe) A intrat ~a-n sat S-a făcut ziuă. 50 sf (Îae) A început să ningă. 51 sf (Fig) Făină de grâu. 52 sf (Pop; îs) ~ în căpistere (sau în strachină) Făină de grâu. 53 sf (Pop; îas) Mălai. 54 sf (Pop; îas) Merinde. 55 sf (Pop; îe) A vedea ~ în căpistere A-și atinge scopul. 56 sf (Pop; îae) A se îmbogăți. 57 sf (Lpl) Albituri. 58 sf (Îe) A fi îmbrăcat în ~ A purta haine de culoare albă (42). 59 sfp (Trs) Lemnișoare folosite în jocul de-a ~ele. 60 sm (Ent) Vierme dăunător cartofilor nedefinit mai îndeaproape. 61 sf (Bot) Varietate de viță de vie Cf albișoară. 62 sm (Iuz; supranume pentru) Conservator. 63 sm (Reg) Partizan al regimului țarist. 64 sn (Chm; îs) ~ de plumb Carbonat bazic de plumb folosit în industria vopselelor. 65 sn (Îs) ~ de balenă Spermanțet. 66 sn (Îs) Rasă ~ă Unul dintre grupurile de popoare în care este împărțită, convențional, omenirea și care se caracterizează prin culoarea albă-roz a pielii. 67 a (D. oameni sau părul lor) Cărunt. 68 a (Îs) Nopți ~e Nopți luminoase, obișnuite, în perioada solstițiului de vară, în regiunile situate între paralele de 50° și 65° nord și sud, în care nu se produce întunecare completă din cauză că soarele nu coboară suficient sub orizont. 69 a (Îs) Magie ~ă Capacitate a unor persoane de a săvârși fapte neobișnuite, în aparență, miraculoase, care însă pot fi explicate științific. 70-72 sn (Îs) Negru pe ~ Asigurare că cele spuse sunt (adevărate sau) sigure (ori scrise). 73 sn (Îs) ~ de zinc Oxid de zinc (folosit în vopsitorie). 74 sm Denumire generică dată unor rase de porcine de culoare albă (1) crescute pentru producția de carne. 75 sfp Piesele albe de la unele jocuri distractive sau de noroc. 76 sma (La jocul de șah) Jucătorul care are piesele albe (75). corectat(ă)

fluture sm [At: (a. 1582). CUV. D. BĂTR. I, 257 / V: flutur / Pl: ~i / E: ml *flutulus] 1 Nume generic dat insectelor din ordinul lepidopterelor, care au corpul bombat sau alungit și catifelat, patru aripi membranoase, acoperite cu solzi mărunți de culori diferite și un aparat bucal adaptat pentru supt, a căror larvă este o omidă. 2 (Îc) ~-mătase Fluture (1) a cărui larvă produce firele de mătase Si: vierme-de-mătase (Bombix mori). 3 (Ent; îc) ~-alb sau -de varză Albiliță (Pieris brassicae). 4 (Îc) ~-roșu Fluture cu aripi roșii și cu baza aripilor neagră (Vanessa urticae). 5 (Îc) ~ galben Fluture de culoare galbenă ca lămâia, a cărui larvă este verde cu o dungă albă laterală (Gonopteryx rhamni). 6 (Ent; îc) ~-inelat Inelar (Malacosoma neustria). 7 (Ent; îc) ~-morții Strigă (Acherontia atropos). 8 (Fig) Fulg de zăpadă. 9 (Fig; fam; lpl) Idei curioase și extravagante Si: toane. 10 Fructul arțarului. 11 (Lpl) Disc de metal mic și sclipitor, care se coase ca ornament pe unele obiecte de îmbrăcăminte (femeiești) Si: fluturaș (3), paietă. 12 (Înv; lpl) Ornament femeiesc pentru cap. 13 (Reg; lpl) Bucățele de brânză care plutesc când se brânzește laptele. 14 (Teh) Disc care se rotește în jurul unui diametru și care, montat într-o conductă, servește la reglarea cantității de carburant care intră într-un carburator. 15 (Spt) Procedeu tehnic de înot caracterizat prin mișcarea simetrică și simultană a brațelor, asemănător cu fluturarea unor aripi. 16 Probă de înot în care se folosește procedeul fluture (15). 17 (Bot; lpl) Fluturaș (Cosmos bipinnatus).

viță² sf [At: COD. VOR². 48^v/2 / V: (reg) viț sn / Pl: ~țe / E: ml vitea] 1 (Șîs ~ de vie) Arbust din familia vitaceelor, cu rădăcina puternică, cu tulpina scurtă, din care se dezvoltă mlădițe lungi și subțiri ce se agață prin cârcei, cu frunze mari, lobate, cu inflorescența în racem și cu fructe sub formă de boabe suculente, sferice sau ovale, de culoare verde-gălbuie, roșie etc., dispuse în ciorchini Si: vie¹ (1) (Vitis vinifera). 2 (Îs) ~ de vie sălbatică, ~ sălbatică (sau, reg, păsărească ori de pădure) Arbust târâtor sau agățător din familia vitaceelor, cu frunze lobate, cu fructe mici, albastre-violacee, foarte acre, care crește mai ales în păduri Si: (reg) aguridar, lăuruscă, vie-sălbatică (Vitis silvestris). 3 (Îs) ~ de vie sălbatică, ~ sălbatică (sau Izabela) Arbust agățător din familia vitaceelor, originar din America, cu frunze mari, întregi sau lobate, cu fructe mici, negre-violacee, rar, roșii sau albe, cu gust caracteristic, asemănător cu al zmeurei sau al coacăzelor Si: (reg) lăuruscă (Vitis labrusca). 4 (Îs) ~ sălbatică (sau Riparia) Arbust agățător din familia vitaceelor, originar din America, cu frunze întregi sau lobate, cu fructe mici, negre, folosit mai ales ca portaltoi (Vitis vulpina). 5 (Îs) ~ Berlandier (sau, Trs, albă) Arbust agățător din familia vitaceelor, cu frunze late, lobate, cu fructe mici, negre, cu gust acrișor și astringent, folosit mai ales ca portaltoi Si: (reg) crăiasă (Vitis berlandieri). 6 (Îs) ~ de munte Arbust din familia vitaceelor, de talie mijlocie, cu frunze late, întregi, cu fructe negre-violacee, folosit și ca portaltoi (Vitis rupestris). 7 (Îs) ~ americană de vară Arbust agățător din familia vitaceelor, cu frunze late, întregi sau lobate, cu fructe mici, negre, cu gust dulceag, neplăcut, folosit și ca portaltoi (Vitis cordifolia). 8 (Îs) ~ de Canada (sau sălbatică, americană, sălbatică americană, pop, puturoasă) Arbust agățător ornamental din familia vitaceelor, orginar din America, cu frunze mari, palmat-compuse, care toamna se colorează în roșu, cu cârcei ramificați, terminați cu câte un disc aderent, cu fructe mici, negre-albăstrui Si: iederă-cu-cinci-foi, (reg) rug¹, vie-sălbatică (Parthenocissus quinquefolia). 9 (Îas) Arbust agățător ornamental din familia vitaceelor, cu frunze mari, palmat-compuse, cu cârcei ramificați, în general fără discuri aderente, cu fructe mici, negre-albăstrui (Parthenocissus vitacea). 10 (Îs) ~ japoneză (sau sălbatică, de Canada) Arbust agățător ornamental din familia vitaceelor, originar din China și Japonia, cu frunze trilobate cu marginea purpurie, cu cârcei scurți, ramificați, terminați cu discuri aderente prin care se fixează de ziduri, cu fructe mici, negre (Parthenocissus tricuspidata). 11 (Fam; îe) A lucra (pe cineva) în foi de ~ A unelti cu abilitate (împotriva cuiva). 12 (Fam; îs) Lucrătură în foi de ~ Intrigă abilă. 13 (Bot; reg; îs) ~ de hamei Hamei (Humulus lupulus). 14 (Bot; îc) ~-albă Arbust agățător din familia ranunculaceelor, cu tulpina subțire, cu frunze penate și cu flori albe, odorante, dispuse în panicule, care crește mai ales prin păduri Si: curpen (7), (reg) luminoasă, vițișoară (1), vie-pădureană (Clematis vitalba). 15 (Bot; reg; îac) Luminoasă (Clematis recta). 16 (Bot; înv; îac) Împărăteasă (Bryonia alba). 17 (Bot; reg; îc) ~-neagră Fluierătoare (5) (Tamus communis). 18 (Bot; reg; îc) ~ța-evreilor, ~ța-evreului, ~ța-corcilor Lăsnicior (Solanum dulcamara). 19 (Bot; reg; îac) Zârnă (Solanum nigrum). 20 Fiecare dintre ramurile tinere, subțiri și flexibile ale viței de vie Si: coardă (28). 21 (Pex) Curpen (1). 22 (Pex) Lujer. 23 (Îrg; șîs ~ oarbă sau moartă) Mlădiță cu trei-cinci ochi tăiată dintr-o coardă de viță de vie care se sădește în pământ pentru a prinde rădăcini și a da naștere la o nouă plantă. 24 (Îrg; șîs ~ de ori cu rădăcină) Marcotă. 25 Reprezentare plastică a viței de vie, cu frunze și struguri. 26 (Pop) Fiecare dintre ramificațiile lungi și subțiri ale unei rădăcini. 27 (Pop) Rădăcină ramificată. 28 (Reg; pan) Vână (2). 29 (Mol) Boală a oilor, care se manifestă prin inflamarea vinelor (2). 30-31 (Înv; pan) Vână (47-48). 32 (Pan) Fiecare dintre firele de in, de cânepă etc. răsucite, din care se împletește o sfoară. 33 (Pex) Sfoară. 34 (Reg) Mânz. 35 (Trs; îf viț) Fir de ață pe care sunt înșirate mărgele. 36 (Îvr; îlav) La ~ În șirag. 37 (Mar; spc) Mănunchi de fire de sârmă răsucite care se utilizează la împletirea parâmei metalice. 38 Șuviță de păr. 39 (Pop) Șuviță de fire de păr, mai lungi și mai dese, la unele animale. 40 (Pop) Fiecare dintre șuvițele de aluat din care se împletesc colacii. 41 (Îvr) Element decorativ în relief al brâului unei fațade. 42 (Rar) Fâșie îngustă, subțire și lungă. 43 (Fig) Descendență în linie directă dintr-un strămoș comun. 44 (Fig) Totalitatea descendenților care se succedă în timp. 45 (Fig) Descendent direct. 46 (Înv; fig) Generație (de oameni). 47 (Fig; îlav) ~ de ~ța lor Din generație în generație. 48 (Fig) Origine nobilă. 49 (Fig; îla) De ~ veche De obârșie nobilă foarte veche. 50 (Fig) Origine etnică. 51 (Rar; fig) Origine confesională. 52 (Fig; adesea în legătură cu verbul „a se trage”) Obârșie a unui popor. 53 (Fig) Popor. 54 (Înv; fig; îs) ~ omenească Omenire. 55 (Fig) Totalitatea persoanelor înrudite între ele prin sânge. 56 (Fig) Apartenență prin naștere la o familie de o anumită condiție socială. 57 (Fig; îe) Pe ~, pe sămânță Tuturor, fără excepție. 58 (Mun; fig; îe) A căuta pe ~, pe sămânță A căuta cu multă atenție ceva pierdut. 59 (Înv) Rasă de oameni. 60 (Pop) Specie de animale sau de plante. 61 (Pop) Rasă de animale. 62 (Fig; d. oameni; îla) De ~ Nobil prin naștere. 63 (Ban; fig; d. oameni; îal) Care se înrudește prin legături de sânge. 64 (Fig; d. animale; îal) De rasă. 65 (Fig; îal) De calitate superioară. 66 (Pop; fig; îal; și îla din ~ ) Care este de familie bună. 67 (Înv) Soi¹.

viță s.f. I (bot.) 1 (adesea determ. prin „de-vie”) Arbust din familia vitaceelor, cu rădăcina puternică, cu tulpina scurtă din care se dezvoltă mlădițe lungi și subțiri care se agață prin cîrcei, cu frunzele mari, crestate adînc, cu inflorescența în racem și cu fructele sub formă de boabe suculente, sferice sau ovale, de culoare verde-gălbuie, roșie etc., dispuse în ciorchine (Vitis vinifera); vie. Era afară sub o boltă de viță, și aștepta trăsura (GAL.). ◊ Viță sălbatică (sau de pădure) = arbust tîrîtor sau agățător, din familia vitaceelor, cu frunzele lobate, cu fructele mici, albastre-violacee, foarte acre (Vitis silvestris). Viță de munte = arbust din familia vitaceelor, de talie mijlocie, cu frunzele late, întregi, cu fructele negre-violacee, folosit și ca portaltoi (Vitis rupestris). Viță de Canada (sau sălbatică) = arbust agățător din familia vitaceelor, originar din America, cu frunzele verzi care se colorează toamna în roșu, cultivat ca plantă decorativă (Parthenocissus quinquefolia); vie sălbatică. ◊ expr. A lucra (pe cineva) în foi de viță = a unelti cu abilitate împotriva cuiva; a face cuiva rău cu multă abilitate. Lucrătură în foi de viță = uneltire abilă (împotriva cuiva); acțiune ostilă, răuvoitoare. ◊ Compus: viță-albă = plantă agățătoare din familia ranunculaceelor, cu florile albe, mirositoare (Clematis vitalba). 2 Fiecare dintre ramurile flexibile și subțiri ale viței; gener. curpen, vrej. Vițele gem, îndoite sub greutatea strugurilor (STANCU). 3 (pop.) Fiecare dintre ramificațiile lungi și subțiri ale unei rădăcini; rădăcină ramificată. II analog. 1 Fiecare dintre firele, șuvițele etc. din care se confecționează, prin împletire sau răsucire, un obiect. Și-l lega strîns cot la cot... Cu frînghie de mătasă, Vițele-mpletite-n șase (ALECS.). 2 (pop.) Șuviță de păr. De pe fruntea mea cea tristă tu dai vițele-ntr-o parte (EMIN.). 3 (nav.) Parîmă de sîrmă. III fig. 1 Totalitatea descendenților care se succed în timp; descendență, filiație, genealogie. Tînărul avea viță și o avere uriașă. 2 Descendent, urmaș, vlăstar. Ioan Neculce, viță dinfamiliile cele mari a țîrei (KOGĂL.). 3 Origine nobilă. Această slujnică... era și viță de boier (ISP.). ◊ Loc.adj. De viță = a) nobil prin naștere; b) fig. de calitate superioară. Poate-i fi auzit ce-au pățit alții, mai de viță decît dînsul? (CR.). 4 Origine etnică; naționalitate. Străinii știu astăzi și recunosc că noi sîntem de viță latină (MAIOR.). 5 Popor, neam, seminție. Cugetam că e din vița lui Arpad (EMIN.). • pl. -e. /lat. *viteam = vītis, -is.

ALB l. adj. 1 De coloarea laptelui sau zăpezii: hîrtie ~ă; față ~ă; ~ ca zăpada, ca varul, ca laptele, ca spuma laptelui, ca lebăda, ca crinul; ~ colilie; păr ~, peri ~i 👉 PĂR ¶ 2 Curat: cămașă ~ă; rufe ~e ¶ 3 Pîine ~ă, pîine de grîu, de făină albă, spre deosebire de pîinea de secară sau de grîu amestecat cu alte cereale ¶ 4 🍸 Vin ~, vinul de coloare deschisă, spre deosebire de vinul negru, roșu; struguri ~i ¶ 5 🐒 Vite ~e, se înțeleg de obiceiu sub acest nume boii și vacile: vita ~ă, boul și vaca, sînt temeiul neguțătoriei și a gospodăriei (DRĂGH.) ¶ 6 Pămînt ~, pămînt de coloare deschisă, albicioasă, pentru făcutul oalelor ¶ 7 ⚔️ Arme ~e, arme de oțel, ca sabia, lancea (spre deosebire de armele de foc) ¶ 8 🪙 Bani ~i, bani de argint, bani buni; proverb: a strînge bani ~i pentru zile negre, a economisi, a fi prevăzător ¶ 9 Calea ~ă, calea pe care o face, după nuntă, mireasa la casa mirelui ¶ 10 Zi ~ă: cînd am ajuns în sat era ziua ~ă, cînd am ajuns în sat se făcuse bine ziuă: fig. zile ~e (‼ zi ~ă), zile de mulțumire, fericite ¶ 11 Noapte ~ă, noapte de nesomn, de veghiere ¶ 12 Lumea ~ă, lumea pămîntească, lumea care se vede, spre deosebire de cea subpămîntească: învăța ca nealții pe lumea asta ~ă (ISP.); proverb: a se duce în lumea ~ă (ZNN.), a-și lua lumea în cap; a trăi (sau a duce) lumea ~ă (HASD.) (COȘB.), a duce o viață veselă, a petrece ¶ 13 ⛪ Săptămîna ~ă, săptămîna din urmă înaintea postului mare, cînd se mănîncă numai frupt alb, adică lăpturi și ouă: Joi în săptămîna ~ă spală femeile cămășile ca să fie albe peste an (VOR.) ¶ 14 🌦 Vînt ~ (HASD.), vînt de miază-zi ¶ 15 ✒️ Versuri ~e, versuri nerimate ¶ 16 ⏲ † Conservator, spre deosebire de „roșu”, liberal: ziarele unele sînt ~e și altele roșii (I.-GH.) ¶ 17 Pe lîngă alte nume de colori, se adaogă alb pentru a arăta o nuanță mai slabă a colorii respective: alb-albastru, alb-roșu, ¶ 18 proverb: Nici ~ă nici neagră: a) nici o vorbă, nimic; b) fără nicio vorbă, fără niciun motiv, deodată; ~ă, neagră, asta este, nu mai face vorbă, mulțumește-te cu ce vezi, cu ce ți se dă; ba e ~ă, ba e neagră, se zice cînd cineva nu vrea să se hotărască într’un fel, cînd nu se lasă să fie înduplecat; pînă în pînzele ~e 👉 PÎNZĂ; de cînd lupii ~i, de mult, din timpuri străvechi; cunoscut ca un cal ~, cunoscut bine; a împleti cosița (sau coada) ~ă, a îmbătrîni fără să se mărite. II. sbst. 1 Coloare albă, suprafață albă: am sgîriat pînă am dat de ~; (e scris) negru pe ~, lămurit, de care nu se mai poate îndoi nimeni; ca de la ~ la negru, arată o deosebire mare între două lucruri: găsi o deosebire între dînșii ca de la ~ la negru (ISP.); a face din ~ negru și din negru ~, a înfățișa un lucru cu totul altfel de cum este de fapt ¶ 2 ⚚ Poliță în ~, fără a fi înscrisă scadența ¶ 3 🫀 ~ul ochiului 👉 OCHIU ¶ 4 🌦 ~ul zilei, ~ul zorilor, zorile: cînd se arătă ~ul zilei, mi se păru că am scăpat de la cine știe ce chinuri (ISP.); în ~ul zorilor ies pe punte (VLAH.). III. sm. 1 Băn. (HASD.) 🐙 Un fel de vierme care trăește din sucul lemnelor și al legumelor și e stricăcios la cartofi ¶ 2 ⏲ Care face parte din partidul conservator: fatuitatea ~ilor și a roșilor este atît de mare (I -GH.) ¶ 3 🔷 ~ de argint, ~ de plumb, ceruză. IV. ALBĂ sf. 1 🐒 Vită albă (mai des iapă albă): ~a ’nainte, ~a la roate, oiștea goală pe de-o parte (CRG.); proverb: e mîncat ca ~a de ham, e trecut prin multe necazuri, e doborît de nevoi; proverb: a trecut ~a prin ham, nu mai este ce a fost, au trecut vremile acelea; proverb: a trecut ~a dealul (ZNN.), a trecut timpul, e prea tîrziu; proverb: ~a în car, ~a sub car, se zice despre cei săraci cari neavînd decît un lucru, își fac cu el toate nevoile ¶ 2 🌦 Zori: cocoșii începură a vesti că vine alba în sat (ISP.) ¶ 3 Făină; proverb: a vedea ~a în căpistere (sau în strachină) (ZNN.), a vedea ce se alege din ceva, a-și ajunge scopul, în spec. a trage un folos, a se îmbogăți ¶ 4 Albe, pl. 🎩 Rufe; haine albe (L.-M.) [lat. albus].

‡ALBICIUNE sf. Însușirea de a fi alb, coloare albă (BIBL.) (CANT.) [albi].

‡ALBIE² sf. (DOS.) Însușirea de a fi alb, coloare albă.

ALBUȚ I. adj. dim. ALB. II. ALBUȚĂ sf. 🐒 Iapă albă (MAR.).

ARMĂ (pl. -me) sf. 1 ⚔️ Instrument, unealtă făcută anume pentru a servi cuiva să se apere sau să lovească în cineva: ~ albă 👉 ALB; ~ de foc 👉 FOC; ~ ofensivă 👉 OFENSIV; ~ defensivă 👉 DEFENSIV; ~ portativă 👉 PORTATIV; ~ de vînat, de tir, de salon, de războiu; a lua armele, a se înarma fie pentru a ataca, fie pentru a se apăra; a chema la arme, a strînge soldații, cetățenii cari pot purta arme, spre a fi gata de atac sau de apărare; de aci: la arme! strigăt prin care se chiamă soldații, cetățenii ca să ia armele; a depune armele, a se preda, a înceta lupta, războiul ¶ 2 Sală de arme, un fel de galerie în care se află așezate în ordine și bine întreținute tot soiul de arme; loc unde se învață mînuirea armelor ¶ 3 🎖️ Se zice despre diferitele feluri de trupe care compun o armată, adică infanteria, cavaleria, artileria, geniul, aviația: în ce ~ ai servit? ¶ 4 pl. Meșteșugul mînuirii armelor ¶ 5 🎖️ pl. fig. Războiu, luptă, expedițiune militară; frate de arme, tovarăș de luptă; ‡a ridica arme(le), a se apuca de arme, a începe războiul, a declara, a purta războiu ¶ 6 pl. fig. În sens moral, se zice despre tot ce slujește spre a combate pe cineva, spre a face să dispară o greșală, spre a nimici o pasiune, etc.: armele rațiunii, adevărului, calomniei, etc.; se întrebuințează uneori și la sg.: calomnia este totdeauna arma invidioșilor ¶ 7 pl. 🛡 Semnele simbolice distinctive ale unei țări, unui oraș, unei familii nobile, marcă, stemă [lat. arma, în parte cu accepțiunile fr. arme].

BĂLAIU I. adj. 1 Gălbior, blond (vorb. de păr): cu părul ~ ca razele lunii (EMIN.) ¶ 2 Cu lîna albă (vorb. de oi), cu părul alb (vorb. de vite): bătrîn, nu glumă, alb la păr și la barbă ca o oaie bălaie (RET.); Sultănica suia, mînînd o vacă bălaie cu un vițel (DLVR.) ¶ 3 Alb (vorb. de față): O față dulce și bălaie, Un trup înalt și mlădiet (EMIN.) ¶ 4 Pr. anal.: așa se văd, în codrii muscelelor, mesteacăni bălăi cu frunzișul mărunt (DLVR.) ¶ 5 proverb Nici laie, nici bălaie, nimic, nici o vorbă (comp. nici albă nici neagră): să vă faceți moarte în popușoiu, să nu spuneți nici laie nici bălaie (CRG.); – că-i laie, că-i bălaie, ba c’o fi una, ba c’o fi alta, se zice cînd cineva caută cu ori-ce chip să găsească cusur unui lucru: gura babei umbla cum umblă melița: că fata lui nu ascultă... că-i leneșă, că-i soiu rău, că-i laie, că-i bălaie (CRG,). II. BĂLAIE sf. (JIP.) 🌿 Varietate de struguri. III. BĂLAIA sf. 1 🐒 Nume dat unei vaci albe: nu i-e îndămînă bălaiei, că vine tata cu pielea ei în spinare (ZNN.) ; proverb: a ’nțărcat ~, nu mai e belșugul dinainte, s’a ispravit cu îndestularea de pîn’acum; proverb: nici lupul pe ~, nici ~ de lup (NEGR.) (ZNN.), de rău să te ferești cît poți ¶ 2 Zorile (– ALBA): a intrat ~ în sat (ZNN.), s’a luminat de zi (comp. a intrat alba în sat) [băl].

BĂLAN, Mold. BALAN I. adj. 1 Alb la față, bălaiu: dinainte era un om ~ ce putea să aibă 35 ani (NEGR.) ¶ 2 Bălaiu (vorb. de păr), blond: o femeie tînără cu părul ~, risipit în jurul obrajilor (DLVR.) ¶ 3 Cu părul alb (vorb. de unele animale, în spec. boi, cai, cîini, etc.), cu lînă albă (vorb. de oi): Frunză verde de-un lipan, Drag mi-a fost calul ~ (ȘEZ.). II. sm. 1 🐒 Nume dat unui bou, cal, cîine, cu părul alb: Ah, aman, aman, aman! Să puiu șeaua pe Bălan (SEV.) ; Țibă! Hormuz; na! Balan..., dați-vă ’n lături, cotarle! (CRG.) ¶ 2 Mold. familiar Dracul: Bălan să-ți aleagă din gură, dacă nu vorbești deslușit (CRG.). III. BĂLANA sf. 🐒 Vită albă (în spec. iapă albă; comp. ALBA): proverb: e mîncat ca ~ de ham (ZNN.), e trecut prin multe necazuri, e prăpădit de nevoi [băl].

ALB, -Ă, albi, -e, adj., subst. I. Adj. 1. Care are culoarea zăpezii, a laptelui; (despre culori) ca zăpada, ca laptele. ◊ Carne albă = carne de pasăre sau de pește. Hârtie (sau coală) albă = hârtie care nu a fost scrisă. Rând alb = spațiu nescris între două rânduri scrise. Armă albă = armă cu lamă de oțel. Rasă albă = unul dintre grupurile de popoare în care este împărțită, convențional, omenirea și care se caracterizează prin culoarea albă-roz a pielii. ◊ Expr. Alb la față = palid. Ba e albă, ba e neagră, se zice despre spusele cuiva care se contrazice. Nici albă, nici neagră = a) nici așa, nici așa; b) fără multă vorbă; deodată. ♦ (Despre oameni, adesea substantivat) Care aparține rasei albe. ♦ Cărunt. ◊ Expr. A scoate (cuiva) peri albi = a necăji mereu (pe cineva), a agasa (pe cineva) până la exasperare. 2. Incolor, transparent. 3. Fig. Limpede, luminos. ◊ Nopți albe = nopți luminoase, obișnuite în perioada solstițiului de vară în regiunile situate între paralelele 50° și 65° nord și sud, în care nu se produce întunecare completă, din cauză că soarele nu coboară suficient sub orizont. Noapte albă = noapte petrecută fără somn. (Rar) Zile albe = viață tihnită, fericită. (În basme) Lumea albă = lumea reală. ♦ (Pop.; substantivat, f. art.) Zorii zilei. 4. Fig. Nevinovat, curat, pur, candid. 5. (Despre versuri) Fără rimă. II. S. m. Denumire dată, după revoluția franceză, contrarevoluționarilor și conservatorilor. III. S. n. 1. Culoare obținută prin suprapunerea luminii zilei; culoarea descrisă mai sus. ◊ Expr. Negru pe alb = asigurare că cele spuse sunt adevărate, sigure, scrise. A semna în alb = a iscăli un act înainte de a fi completat; fig. a acorda cuiva încredere deplină. 2. Obiect, substanță etc. de culoare albă (I 1). (Pop.) Albul ochiului = sclerotică. Alb de plumb = carbonat bazic de plumb, folosit în industria vopselelor; ceruză. Alb de zinc = oxid de zinc (folosit în vopsitorie). Alb de titan = bioxid de titan. IV. S. m. Denumire generică dată unor rase de porcine de culoare albă (I 1) cu prolificitate și precocitate ridicate, crescute pentru producția de carne. Alb de Banat. Alb ucrainean de stepă. V. S. f. pl. art. Nume dat pieselor albe (I 1) la unele jocuri distractive sau de noroc. – Lat. albus.

PELIN (1) s. m. (2, 3) s. n. 1. S. m. Plantă erbacee cu frunze compuse, spintecate, albe-verzui, păroase și cu flori galbene, întrebuințată în medicină și la prepararea unor băuturi (Artemisia absinthium). ◊ Pelin alb (sau mic) = plantă asemănătoare cu pelinul (1), cu frunze albe, păroase (Artemisia austriaca). Pelin de mături = plantă erbacee cu flori verzui-brune, dispuse în capitule (Artemisia scoparia). 2. S. n. Vin cu gust amărui, obținut prin tratarea lui cu pelin (1). 3. S. n. Băutură foarte amară, preparată din frunze de pelin (1) și folosită în scopuri curative. – Din bg. pelin.

POALĂ, poale, s. f. I. 1. Partea de jos a unui veșmânt femeiesc sau a unor obiecte de îmbrăcăminte (încheiate în față); tivitură a unui obiect de îmbrăcăminte; partea de la talie în jos, mai largă, a unor veșminte; (pop.) fustă. ◊ Loc. adv. La poala (sau la poalele) cuiva = a) înaintea, la picioarele cuiva; b) la voia, la bunul plac al cuiva. ◊ Expr. A se ține de poala (sau poalele) cuiva = a) (despre copii) a sta în preajma sau sub ocrotirea mamei, a nu se depărta de dânsa; b) a urmări cu insistență pe cineva, a se ține scai de cineva. A-l trage (pe cineva) copiii de poale = a avea copii mici, familie numeroasă, a avea greutăți familiale. (Fam.; despre femei) A ține (pe cineva) la (sau de) poala (sau poalele) ei = a nu-i lăsa (cuiva) prea multă libertate de acțiune, a-l ține din scurt, a dispune de cineva. A-și da poalele peste cap sau a-și lua (ori a-și pune) poalele în cap = a nu mai ține socoteală de nimic, a depăși orice limită; a da pe față un caracter josnic, imoral. A săruta poala (sau poalele) cuiva = a săruta partea de jos a hainei unui suveran în semn de supunere și respect, potrivit unui obicei azi ieșit din uz; a se închina; p. ext. a se prosterna, a se umili. ♦ (Plăcintă cu) poale (sau poalele)-n brâu = plăcintă făcută din bucăți pătrate de aluat, ale cărei colțuri se întorc peste umplutură, formând un fel de plic. 2. Partea corpului cuprinsă între brâu și genunchi, împreună cu partea de îmbrăcăminte corespunzătoare, la o persoană care șade; partea de jos și din față a unei fuste, a unui șorț etc. adusă în sus și ținută cu mâna sau prinsă în brâu, formând o adâncitură în care se pot aduna ori duce anumite lucruri. ◊ Loc. adv. Cu poala = în cantitate mare, mult. ◊ Expr. (Rar) A duce pe cineva în poală = a ocroti, a proteja pe cineva. ♦ Cantitatea de lucruri care pot fi duse într-o poală (I 2). O poală de ouă. 3. Spec. (La pl.) Bucată de pânză frumos lucrată cu care se împodobește o icoană sau cu care se acoperă masa din altar. 4. Parte marginală a unei piei (care acoperea abdomenul și picioarele animalului). II. P. anal. 1. Margine a unei păduri situată de obicei mai în vale. 2. Parte a cerului mărginită de linia orizontului; zare. 3. (La pl.) Zonă mai largă de la baza unei forme de relief înalte (munte, deal, pisc etc.). ♦ Partea de jos a unei clădiri, a unui zid; bază, temelie. ♦ Partea de jos a coroanei unui copac. III. Compuse: (Bot.) poala-rândunicii sau poala-Maicii-Domnului = volbură; poala-Sfintei-Mării = plantă erbacee din familia labiatelor, cu tulpina înaltă, cu frunze mici, aromate și flori albe (Nepeta nuda). IV. (Pop.; în sintagma) Poală albă = leucoree. – Din sl. pola.

VIȚĂ, vițe, s. f. I. (Adesea determinat prin „de vie”) Nume dat mai multor plante perene cu rădăcina puternică, cu tulpina lipsită de susținere proprie, din care ies mlădițe cu cârcei agățători, cu frunze mari, crestate adânc și cu fructele în formă de ciorchine, care se cultivă într-un număr mare de soiuri și de varietăți; vie (Vitis). ◊ Viță de Canada sau viță sălbatică = arbust agățător din familia vitaceelor, cu frunze verzi care se colorează toamna în roșu, cultivat ca plantă decorativă (Vitis hederacea). ♦ Fiecare dintre lăstarele lungi și flexibile ale viței (I); p. gener. curpen, vrej. ♦ Compus: viță-albă = plantă agățătoare din familia ranunculaceelor, cu flori albe mirositoare (Clematis vitalba). II. 1. (Pop.) Șuviță de păr. ♦ Fiecare dintre firele, șuvițele etc. din care se confecționează, prin împletire sau răsucire, un obiect. ♦ (Mar.) Parâmă de sârmă. 2. Fig. Descendent, urmaș, vlăstar; p. ext. neam; soi, fel. ◊ Loc. adj. De viță = a) de calitate superioară; b) de obârșie boierească. – Lat. *vitea (= vitis).

ALB², -Ă, albi, -e, adj. I. 1. Care are culoarea zăpezii sau a laptelui; (despre culori) ca zăpada, ca laptele. Pînză de culoare albă. ◊ Madama Sultana... e îmbrăcată cu șorț alb și are o scufie albă pe cap. PAS, L. I 93. [Cîinele] e sprincenat cu negru și are laba de dinainte, din stîngă, albă. SADOVEANU, N. F. 14. S-au făcut ca ceara albă fața roșă ca un măr Și atîta de subțire, să o tai c-un fir de păr. EMINESCU, O. I 82. ♦ Armă albă = (în opoziție cu armă de foc ) armă cu lamă de oțel (sabie, baionetă, cuțit etc.). Carne albă = carne de vițel sau de pasăre, în special piept de pasăre. Pește alb = pește cu carnea albă (de exemplu șalăul). Pîine albă = pîine făcută din făină de grîu fără tărîțe, de calitate superioară. Vin alb = vin de culoare gălbuie-aurie. Hîrtie (sau coală) albă = hîrtie (sau coală) nescrisă. Mi-am pregătit coala de teză, hotărît s-o las albă. SADOVEANU, N. F. 138. Rînd alb = spațiu între două rînduri scrise, interval nescris. În această calitate trebuia să citească în articolul meu nu numai rîndurile tipărite, ci și cele albe. GHEREA, ST. CR. III 64. Bilă albă v. bilă. Cărbune alb v. cărbune. Rasă albă = unul dintre grupurile de popoare în care e împărțită, convențional, omenirea și care se caracterizează prin culoarea albă-roz a pielii. ◊ Expr. Alb la față = palid. Era alb la față și tremura. SAHIA, N. 56. Ba e albă, ba e neagră, se spune despre vorbele cuiva care se încurcă în explicații și se contrazice. Nici albă, nici neagră = a) deodată, fără multă vorbă, nici una nici două; b) nici așa, nici așa; nici laie, nici bălaie. De cînd cu lupii albi = de multă vreme. D-apoi nu știți că mătușa-i moartă de cînd lupii albi...? CREANGĂ, P. 23. Pînă în pînzele albe v. pînză. Cusut cu ață albă v. ață. ♦ (Despre părul oamenilor și, p. ext., despre oameni) Cărunt. Un sihastru alb ca oaia de bătrîn. RETEGANUL, P. V 79. Amîndoi bătrînii aceștia erau albi ca iarna. CREANGĂ, P. 73. Fantastic pare-a crește bătrînul alb și blînd. EMINESCU, O. I 95. ◊ Expr. A scoate (cuiva) peri albi = a necăji, a sîcîi mereu (pe cineva). 2. (Despre oameni, adesea substantivat) (Persoană) care aparține rasei albe. 3. Incolor, transparent. Spirt alb. Sticlă albă. II. Fig. 1. Limpede, luminos, însorit. La răsărit se arătau semnele albe ale zilei, ferestrele prindeau o culoare albăstrie. CAMILAR, TEM. 86. Simt ziua, prin noaptea adîncă, Spărgîndu-și drum alb spre pleoape. TOMA, C. V. 216. Cînd s-au trezit ei, era ziulica albă. CREANGĂ, P. 135. Ah! E-atît de albă noaptea, parc-ar fi căzut zăpadă. EMINESCU, O. I 154. ◊ Expr. Noapte albă = noapte petrecută fără somn. Nopți albe = nopți luminoase (obișnuite în perioada solstițiului de vară în regiunile situate între paralelele 50° și 65° nord și sud, cînd crepusculul durează toată noaptea, unindu-se cu răsăritul soarelui). Nopțile albe din Leningrad. (În basme, în opoziție cu lumea neagră, de sub pămînt) Lumea albă = lumea reală. Iată pajuri năzdrăvane, care vin din neagra lume, Aducînd pe lumea albă feți-frumoși cu falnic nume. ALECSANDRI, P. A. 116. A avea (sau a duce) zile albe = a trăi o viață fericită. Tot zile albe duc? DELAVRANCEA, S. 30. ♦ (Substantivat, f. art.) Zorii zilei; (neobișnuit) zăpadă. Alba zilei se împrăștie; o suflare de viață cleatănă (= clatină) ușor ramurile arborilor. DELAVRANCEA, S. 33. ◊ (Personificat) Cînd se întoarse... începuse a intra alba în sat. ISPIRESCU, L. 316. Cît ținu vara, băiatul moșului trăi cum trăi... dar cînd veni alba în sat și nu mai fu chip de muncă, sărăcia începu să-și arate colții. POPESCU, B. IV 70. 2. Nevinovat, fără pată. V. imaculat. Mai căzu asupra lui Ghiță Lungu astă-vară o năpastă și se dovedi alb. SADOVEANU, M. C. 158. 3. (Despre versuri) Fără rimă. 4. (În expr.) Gărzile albe = nume dat trupelor contrarevoluționare din războiul civil dezlănțuit de puterile imperialiste în Rusia împotriva statului socialist. V. gardă. Gardist alb = persoană care făcea parte din gărzile albe; p. ext. membru al unei organizații militare contrarevoluționare din timpul războiului civil împotriva Puterii sovietice. V. gardist.

FLUTURE, fluturi, s. m. 1. Nume generic dat insectelor din ordinul lepidopterelor, care au corpul bombat sau alungit și catifelat, patru aripi membranoase acoperite cu solzi foarte mărunți de culori diferite și un aparat bucal adaptat pentru supt; larva lor este o omidă. Printre tufele sălbatice umblau în zboruri nehotărîte fluturi, ca petale albe dintr-o floare. SADOVEANU, O. II 413. Pe o floare veștedă de dumitriță, un fluture albastru zgribulea, cu aripile lipite, înghețat. C. PETRESCU, S. 241. Săltau atîția fluturi pe cîmpie Cînd străluceați în roua dimineții. IOSIF, P. 37. Era boboc de trandafir din luna lui mai, scăldat în roua dimineții, dezmierdat de cele întăi raze ale soarelui, legănat de adierea vîntului și neatins de ochii fluturilor. CREANGĂ, P. 276. ◊ Specii: fluture-de- mătase = fluture a cărui larvă produce firele de mătase (Bombix mori); vierme-de-mătase; fluture-alb sau fluture-de-varză = albiliță (Pieris brassicae). ♦ (La pl.) Fig. (Familiar) Idei curioase și extravagante; toane. V. gărgăuni, fumuri. Poate să număr și fluturii care-ți umblă prin cap. DAVIDOGLU M. 42. 2. (Mai ales la pl.) Discuri mici sclipitoare de metal care se aplică de obicei ca ornament mai ales pe unele haine femeiești. V. paiete. Purta catrință cu fluturi, bluză de modă nouă și pantofi cu călcîie nalte. SADOVEANU, B. 261. Blîndele fiice ale munților și cîmpiilor... au moștenit... frumoasele cingători înguste, bătute în fluturi strălucitori. HOGAȘ, DR. II 185. Numără, Simino, numără pe fir... Roșul de pe margini uite cum l-ai pus! Și-ai cusut cu negru fluturii pe coate! COȘBUC, P. I 245. Hai, murgule, hai, Pe coastă de plai... Ori zeaua te-apasă, Ori șaua te-ndeasă, Ori frîul cu fluturi? ALECSANDRI, P. P. 63. 3. (Tehn.) Disc care se rotește în jurul unui diametru și care, montat într-o conductă, servește la reglarea cantității de carburant care intră într-un carburator. ♦ (În expr.) Piuliță-fluture = piuliță cu două aripi. 4. Fel de înot caracterizat prin mișcarea brațelor asemănătoare cu fluturarea unor aripi. – Variantă: flutur (EMINESCU, N. 29) s. m.

PELIN s. n. 1. Plantă erbacee din familia compozeelor, cu frunze compuse, spintecate, alb-verzui și cu flori galbene; crește prin locuri necultivate; frunzele și florile, mirositoare și cu gust amar, se întrebuințează în medicină, precum și la prepararea pelinului (2) (Artemisia absintium). Aseară, prin grădina amorțită, Din tufe de pelin cu frunze mici A apărut în taină, un arici, O mică vietate ghemuită. TOPÎRCEANU, P. O. 134. Mîndră, mîndruleana mea. Spune-i, dragă, maică-ta Să-ngrădească ulița Tot cu in și cu pelin Să nu ne mai întîlnim. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 61. Frunză verde de pelin, Ce-mi ești, cucule, hain? ALECSANDRI, P. P. 245. ◊ (Poetic) Frunzuleană magheran, Năcăjesc mai mult de-un an Să fac pelinul zahar, Și pelinu-i tot amar. ȘEZ. III 21. ◊ Pelin alb = plantă asemănătoare cu cea descrisă mai sus, de dimensiuni mai mici, cu frunze albe păroase; crește în locuri însorite și uscate (Artemisia austriaca). Pelin mic = peliniță. ♦ Fig. Durere, amar, jale. Dar tu, fetișcană de făurar... Tu n-ai apucat să deprinzi altă școală Decît slugăreala pe la ușa bogatului, Mătrăguna ocărilor și pelinul oftatului. DEȘLIU, G. 53. De amar și de pelin Bietu-mi suflet este plin. La HEM 993. 2. (Uneori în forma pelin de mai) Vin cu gust amărui, obținut prin tratarea lui cu pelin (1). Am scris lui Costică să ia seama la pelinul cel faimos, să nu-l isprăviți pînă vin și eu. CARAGIALE, O. VII 202. Mă închin la cinstita fața voastră, ca la un codru verde, cu un poloboc de vin și cu unul de pelin, zise Gerilă. CREANGĂ, P. 255. Mihnea mergea și gusta din bute în bute... pelinurile stifoase și profire, țuica de prune și de drojdii. ODOBESCU, S. I 84.

PLOP, plopi, s. m. Arbore înalt, din familia salicaceelor, cu ramuri subțiri și îndreptate în sus; crește în regiunile temperate ale emisferei boreale, prin lunci și păduri sau cultivat (Populus). La Curțile-Nouă, din capăt de țară, Tremură din vîrfuri plopi cu frunza rară. IOSIF, P. 58. Săniuța e durată Dintr-un lemn ușor de plop. ALECSANDRI, P. A. 186. Cînd va face plopul mere și răchita micșunele (= niciodată). ◊ Expr. Mătușă (sau unchi, văr etc.) de plop = rudă îndepărtată. Cucoana Sevastița, mătușă cam de plop a lui Andrei, o femeie mică, uscățivă. HOGAȘ, DR. 216. ◊ Compuse: plop-alb = specie de plop cu scoarța netedă, albă-cenușie, cu frunzele argintii pe dos (Populus alba); plop-negru = specie de plop cu scoarța crăpată, de culoare închisă, al cărui lemn alb și moale se întrebuințează în industrie și a cărui scoarță se folosește la tăbăcitul pieilor (Populus nigra). Din plopul-negru, răzimat în aer Noaptea pe șesuri se desface lină. ARGHEZI, V. 50. Plop-negru, încrustat în ger Și-ncremenit subt lună Cu rămuriș de zgură și de fier. TOPÎRCEANU, B. 86; plop-tremurător (sau -de-munte) = specie de plop ale cărui frunze mătăsoase tremură la cea mai mică adiere a vîntului (Populus tremula ); plop-plutaș (sau -piramidal) = plută (2). Parcul meu se compune de doi plopi-plutași. NEGRUZZI, S. I 96.

POALĂ, poale, s. f. I. 1. Partea de jos, mai largă, a unui veșmînt femeiesc, a unei cămăși țărănești sau a unei haine care se încheie în față (v. pulpană). Poalele capotului au prins a foșni și Filip s-a pomenii înconjurat de-o vorbărie repezită. GALAN, B. I 54. Moșneagul se trase mai deoparte, își spălă mîinile și le șterse de poala cămeșii. HOGAȘ, M. N. 68. Cu poala prinsă-n brîu Vin cîntînd în stoluri fete De la grîu. COȘBUC, P. i 47. Cu poala sumanului Turna-n chelna carului. TEODORESCU, P. P. 151 ◊ Fig. Dădea soarele în desară. Sub mal începea să crească poala serii. GALACTION, O. I 62. Toi mai jos apoi se lasă Poala norilor pe munte. TOPÎRCEANU, 23. Luna plină de o lumină moale Ce-atinge iarba verde cu albele ei poale. ALECSANDRI, P. III 275. ◊ Expr. (Glumeț) Poale lungi și minte scurtă, se spunea despre unele femei considerate că ar fi lipsite de judecată. Ian auzi-o cum rîde cînd ii vorbesc de revoluție! Ș-apoi pas de nu zi: poale lungi, minte scurtă. ALECSANDRI, T. I 62. A se ține de poalele (sau poala) mamei = (despre copii) a se prinde de hainele mamei, a sta în preajma, sub ocrotirea mamei, a nu se depărta de dînsa. O sumedenie de femei, cu copii mici în brațe și cu alții mai măricei ținîndu-li-se de poale, se apropie de grupul nostru. STANCU, U.R.S.S. 165. A trage (pe cineva) de poale = a-l trage de haine pentru a-l face atent asupra unui fapt; fig. a se ține scai de cineva, plictisindu-l cu rugăminți, cu cereri. Un prieten îl trăgea îndărăt de poala hainei. PETRESCU, C. V. 59. A te trage copiii de poale = a avea copii mici, a avea greutăți familiare. Mai îngăduiește puțin, tartarule, că nu te trag copiii de poale. CREANGĂ, P. 56. (Familiar, despre o femeie) A ține (pe cineva) la (sau de) poala (sau poalele)... = a ține (pe cineva) foarte aproape de sine, a nu-i lăsa prea multă libertate de acțiune. L-a fi fărmecat și-l ține legat de poalele ei. ALECSANDRI, T. I 421. (Familiar) A-și da poalele peste cap = a pierde orice simț moral, a avea comportări imorale, a-și da pe față adevărata fire josnică. De cînd a plecat prințesa, dumnealui – iartă-mi vorba, și-a dat poalele peste cap. GALAN, Z. R. 310. A veni (sau a cădea) la poalele (cuiva), a depune ceva la poalele (cuiva) = a se ploconi (cu dragoste, respect, smerenie sau umilință) înaintea cuiva, a aduce cuiva un prinos, o ofrandă (ca dovadă de dragoste sau în semn de umilință). Să vie aici, la poalele slăvitei măriri, să arate dacă nu s-ar prinde el să dea învățătura cea deplină măriei-sale Ferid. SADOVEANU, D. P. 17. A venit un rege palid și coroana sa antică Grea de glorii și putere l-a ei poale-ar fi depus. EMINESCU, O. I 52. A săruta poala (cuiva) = a săruta partea de jos a hainei (unui suveran, unui mare demnitar, prelat etc.) potrivit unui obicei azi ieșit din uz. Apropiindu-se de Alexandru-vodă, se închinară pînă la pămînt, fără a-i săruta poala după obicei. NEGRUZZI, S. I 138. ◊ (Fig.) Dunărea bătrînă... îți sărută poala și îți aduce avuții din ținuturile de unde soarele răsare. RUSSO, O. 22. ◊ Plăcinte cu poalele-n brîu (sau poale-n brîu) v. brîu. ♦ (Popular, la pl.) Fustă. Fata de gazdă mare Vinde-o vacă și-și ia poale. MARIAN, la CADE. 2. (Mai ales popular) Partea de jos și din față a unei haine (mai ales a unei fuste, a unui șorț), adusă în sus și ținută cu mîna sau prinsă în brîu, pentru a putea aduna ori duce în ea anumite lucruri. O fetiță. trecu peste lăptoc, ducînd în poală grăunțe. SADOVEANU, O. II 56. Frunză verde foi de fragă, Haide, maică, haide dragă, Cu poala plină de zloți Și mă scoate dacă poți. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 318. ◊ (Rar) la pl.) împărăteasa... culese în poale o mulțime de lăcrămioare. EMINESCU, N. 28. ◊ Fig. Noapte bună, soare sfînt. Mîne pînă-n zori te scoală, Adă flori de-argint în poală Și le-așterne pe pămînt! COȘBUC, P. I 157. Vine de la munte iarna la cîmpie, Scuturînd din poale-i zile de urgie. ALECSANDRI, P. A. 134. ♦ Cantitate de lucruri care se pot duce în felulț arătat mai sus. Moș Iordan coboară și ia o poală de fîn. PĂUN-PINCIO, P. 99. Pornește desculță prin rouă, de culege o poală de somnoroasă. CREANGĂ, P. 214. 3. Partea corpului cuprinsă între brîu și genunchi, împreună cu partea de îmbrăcăminte corespunzătoare, la o persoană (în special la o femeie) cînd șade. Rumănă, cu ochii buni, cu mînile încrucișate în poală, zîmbește și nu știe ce să mă întrebe. SADOVEANU, O. II 302. Strivit atunci de-nfiorare, M-am ghemuit la tata-n poală. GOGA, C. P. 56. Bunica avea o poală fermecată, și un glas și un: fus care mă furau pe nesimțite și adormeam fericit sub privirile și zîmbetul ei. DELAVRANCEA, V. V. 204. 4. Fig. Partea de jos a unei ridicături de pămînt; locul unde începe un deal, un munte. Ținutul nostru, la poalele muntelui, era liniștit. SADOVEANU, O. VI 365. Sub poalele dealului se deslușeau cete de turci cu ilice albastre, cu fesuri roșii în cap. SANDU-ALDEA, U. P. 45. Umbrele se luptau cu lumina și se ridicau pe poalele dealurilor. ALECSANDRI, O. P. 283. ♦ Loc (umbrit) de unde începe o pădure, (de obicei așezată pe o înălțime); marginea unei păduri. Era albă poala pădurii. Albe fînațurile prăvălatice. Ninsoarea prinsese, în livadă, mere roșii uitate neculese în pomi. SADOVEANU, F. J. 685. [Opri] trăsura în dreptul unui pîlc de verdeață, umbrit de poala pădurii. MIRONESCU, S. A. 140. Ajuns-a el la poala de codru-n munții vechi. EMINESCU, O. I 93. ♦ Partea de jos a unor lucruri care au extensiune în înălțime. Bojbăi cu mîna într-un loc, sub poala stogului, scoase o sticlă și-o vîrî în buzunarul sumanului. MIRONESCU, S. A. 46. Drept în mijlocul ogrăzii, d-a stînga bisericii lui Mircea, se aflau casele domnești, clădire pătrată, mare... cu ziduri late în poale. ODOBESCU, S. I 126. Și mă cată, mamă, cată... La capul șireagului, Chiar la poala steagului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 324. ♦ Partea de jos a coroanei unui copac. În colțul dinspre asfințit al caselor, un nuc bătrîn își lăsa poala pînă pe acoperiș; ploaia și vîntul fîșîiau în frunzele lui. SADOVEANU, O. IV 449. II. 1. (Bot.) Compuse: poala-rîndunicii (sau poala-Maicii-Domnului) = volbură; poala-sîntei-Mării (sau poala-Sîntă-Măriei) = plantă erbacee din familia labia- telor, cu tulpina înaltă, cu frunze mici aromate (Nepeta nuda). Se simțeau în locuri umbroase miresmele ascuțite de la mintă și poala-sîntă-Măriei. SADOVEANU, E. 119. 2. (Popular, numai în expr.) Poală-albă = leucoree.

POLAR, -Ă, polari, -e, adj. 1. Privitor la polii globului pămîntesc, de la poli, caracteristic polilor. [Muntele] straniu și alb, acoperit de zăpezi polare. BOGZA, C. O. 56. Zăpada, care acoperea totul, de priveliștea părea un ținut polar, prinsese coajă și sclipea ca milioane de sfărîmături de sticlă. CAMIL PETRESCU, O. I 211. Ca o banchiză pe un ocean polar, Sînt singură-n tăcerea-ncremenită. CAZIMIR, L. U. 43. ◊ Noapte polară = noapte din regiunile de la poli (care ține o jumătate de an). Noaptea polară plutea ca o imensă pînză de beteală în văzduh și ne scălda în lumina ei moale, mătăsoasă. STANCU, U.R.S.S. 160. Cerc polar v. cerc. Auroră polară v. auroră. Steaua polară = steaua principală din constelația «carul-mic», care servește la aflarea nordului. Urs polar = urs care trăiește în regiunile înghețate din nord și al cărui corp este acoperit cu blană albă (Ursus maritimus). Climă polară = climă caracterizată prin durata lungă a iernii; soarele poate să nu răsară sau să nu apună timp de 24 ore, temperatura lunii celei mai calde e în jurul lui 0°, iar cea a lunii celei mai reci coboară pînă la -50°. 2. Privitor la polii unui magnet sau ai unei pile electrice. 3. Referitor la un corp sau la un mediu care prezintă polaritate. 4. (În expr.) Coordonate polare = sistem de coordonate al cărui sistem de referință este alcătuit dintr-un punct și o semiaxă care pornește din acel punct.

ROTOȚELE s. f. pl. (Și în forma rotoțele-albe) Plantă erbacee din familia compozeelor, cu tulpina dreaptă, cu frunzele lanceolate și dințate și cu florile albe-gălbui dispuse în capitule; crește prin locuri umede (Achillea Ptarmica).

TRIFOI, trifoi, s. m. Nume dat mai multor plante din familia leguminoaselor, cu frunzele compuse din trei foliole în trei lobi și cu florile strînse în măciulii, dintre care unele se cultivă ca plante de nutreț (Trifolium). Acuma pe rouă Trifoiul e bun de tăiat. BENIUC, V. 138. Se simțea stăpînul lor și-și făcea planurile cum va ara fîneața cutare, iar cutare porumbiște cum va semăna-o cu trifoi. REBREANU, I. 92. Foaie verde de trifoi, Vino, bădiță, la noi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 77. ◊ Compuse: trifoi-mare = sulfină; trifoi-mărunt = plantă cu tulpină ramificată, cu flori galbene-aurii (Trifolium strepens); trifoi-măcriș = măcrișul-iepurelui; trifoi-de-lac (-de-baltă sau -amar) = trifoiște (2); trifoiul-caprelor = sulițică; triîoi-galben = trifoiaș; trifoi-alb = trifoi cu tulpină tîrîtoare, cu flori albe sau trandafirii (Trifolium repens).

TRIFOIAȘ, trifoiași, s. m. Specie de trifoi cu tulpina întinsă pe pămînt, cu frunzele compuse din trei foliole și cu florile galbene (Trifolium procumbens); trifoi-galben. (Cu pronunțare regională) Numai cu trifoieș înflorit am s-o țin. CAMILAR, N. I 224. Nu-și mai lua ochii de la trifoieșul-sălbatic și de la iarbă. id. ib. 362. ◊ Compus: trifoiaș-alb = trifoi-alb.

VIȚĂ, vițe, s. f. I. 1. (Uneori determinat prin «de vie») Arbust din familia vitaceelor, cu tulpina lipsită de susținere proprie și agățată prin cîrcei, cu frunze mări în formă de inimă, crestate adînc, cu fructele în ciorchini; se cultivă într-un mare număr de soiuri și varietăți și crește natural, în zăvoaie (Vitis vinifera). Din crengi de viță să-mpletim cununi. BENIUC, M. 110. Uluci năpădite de viță de vie despărțeau grădina cu plopi de locul unei fierării. CĂLINESCU, E. 67. Bată-l vîntul și seninul P-ăl de tot samănă inul Și nu sădește la viță. TEODORESCU, P. P. 333. Boltă de viță = viță cu tulpini lungi, prinse pe un spalier boltit, ca să formeze un acoperiș de verdeață; umbrar obținut în acest fel. Se opri o clipă sub o boltă de viță, ca să respire aerul curat din grădina spitalului. BART, E. 254. ◊ Expr. A lucra (pe cineva) în foi de viță v. lucra (5). 2. Fiecare dintre lăstarele lungi și flexibile ale viței (1) (v. coardă (III 4), curmei (2)); p. ext. curpen, vrej (de orice plantă). Vițele stăteau în aer, legate de araci cu zecile lor de cîrcei. DUMITRIU, N. 249. [Țugulea] scoase paloșul și începu a tăia la vițe. ISPIRESCU, L. 317. De la casă la casă, Vițe de bostan trase (Cărările). GOROVEI, C. 56. – Compuse: Viță-albă = plantă agățătoare din familia ranunculaceelor, cu flori albe, mirositoare; crește prin păduri și tufișuri (Clematis Vitalba); viță-de-Canada = arbust agățător din familia vitaceelor, cu frunzele verzi (devenind de un roșu frumos toamna), cultivat ca plantă decorativă pentru a acoperi zidurile și gardurile (Vitis hederacea); viță sălbatică. II. 1. Șuviță de păr. Se uită-n oglindă, își ridică o viță de păr care-i atîrnă la ceafă. VLAHUȚĂ, O. A. III 89. Cu mînuțe albe, dulci, De pe fruntea mea cea tristă tu dai vițele-ntr-o parte. EMINESCU, O. I 42. Capul era dezbrăcat de păr și numai în vîrf vițe surii și strălucitoare se clătinați. RUSSO, O. 48. ♦ Fîșie îngustă, subțire. Răsuci țigara... scăpără și aprinse o viță de iască. SADOVEANU, P. S. 10. [Drumul] se ștergea ca o viță de fum. VLAHUȚĂ, N. 85. 2. Fiecare dintre firele, șuvițele etc. din care se răsucește sau se împletește un obiect. V. coardă (III 3). Pînea... se preface în vițe groase ca degetul, din cari se împletesc covrigii. PAMFILE, CR. 5. Cu cămeșa de mătasă, Vițele-mpletite-n șase. ALECSANDRI, P. P. 105. 3. Descendent, urmaș, vlăstar, p. ext. neam; fig. soi, fel. Că-n peșteri adînci îl sileau pe brînci Boierii cei mari, viță de tîlhari, Aur să le scoată. DEȘLIU, M. 50. O viță lăpușnenească: feciorul lui Alexandru. HASDEU, R. V. 116. Ești tu... Viță de om pămîntean Sau vrun zmeu năzdrăvan? ALECSANDRI, P. I 97. Te cunoști de pe cosiță Că ești de-a maică-ta viță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 249. ◊ Loc. adj. De viță = a) de obîrșie boierească. Poate-i fi auzit ce-au pățit alții mai de viță decît dînsul. CREANGĂ, P. 81. Parvenitul și ciocoiul voiesc numaidecît să fie de viță; își caută originea neamului în vreun cronicar. GHICA, S. 221. Mai de soi și mai de viță, nu ca tine-o rămășiță. POP.; b) rudă bună, de sînge. Balaban și cu Ioniță, Ce-i este nepot de viță Și fecior de Novăciță. POP. ♦ (Rar) Familie, totalitatea rudelor. Și ți-aș rupe inima, Și ție... Și la toată vița ta. POP.

ALB², -Ă, albi, -e, adj. I. 1. Care are culoarea zăpezii, a laptelui; (despre culori) ca zăpada, ca laptele. ◊ Expr. Alb la față = palid. Ba e albă, ba e neagră, se zice despre spusele cuiva care se contrazice. Nici albă, nici neagră = a) nici așa, nici așa; b) fără multă vorbă; deodată. Strînge bani albi pentru zile negre = fii econom, fii prevăzător. ♦ Armă albă = armă cu lamă de oțel. Carne albă = carne de vițel sau (piept) de pasăre, p. ext. carne de pește. Hîrtie (sau coală) albă = hîrtie (sau coală) nescrisă. Rînd alb = spațiu nescris între două rînduri scrise. Rasă albă = unul dintre grupurile de popoare în care este împărțită, convențional, omenirea și care se caracterizează prin culoarea albă-roz a pielii. ♦ Cărunt. ◊ Expr. A scoate (cuiva) peri albi = a necăji mereu (pe cineva). 2. (Despre oameni, adesea substantivat) Care aparține rasei albe. 3. Incolor, transparent. II. Fig. 1. Limpede, luminos, însorit. Cînd s-au trezit ei era ziulica albă (CREANGĂ). ◊ Expr. Noapte albă = noapte petrecută fără somn. Nopți albe = nopți luminoase, obișnuite în perioada solstițiului de vară în regiunile situate între paralelele 50° și 65° nord și sud. Zile albe (sau, rar, lumea albă) = viață tihnită, fericită. (În basme) Lumea albă = lumea reală. ♦ (Pop.; substantivat, f. art.) Zorii zilei. 2. Nevinovat. 3. (Despre versuri) Fără rimă. 4. (Adesea substantivat) Care aparținea mișcării contrarevoluționare în perioada războiului civil din Rusia; contrarevoluționar. Gărzile albe. – Lat. albus.

PLOP, plopi, s. m. Nume dat mai multor specii de arbori înalți, cu ramuri subțiri (îndreptate în sus) (Populus). Cînd va face plopul mere și răchita micșunele (= niciodată). ◊ Expr. Mătușă (sau unchi, văr etc.) de plop = rudă îndepărtată. ◊ Compuse: plop-alb = specie de plop cu scoarța netedă, albă-cenușie și cu frunzele argintii pe partea inferioară (Populus alba); plop-negru = specie de plop cu scoarța crăpată, de culoare închisă, al cărui lemn moale se întrebuințează în industrie și a cărui scoarță se folosește la tăbăcitul pieilor (Populus nigra); plop-tremurător (sau -de-munte) = specie de plop ale cărui frunze tremură la cea mai mică adiere a vîntului (Populus tremula). – Lat. *ploppus (= pop(u)lus).

ALBĂ s.f. Veche formă de poezie provensală. [< prov. alba, cf. lat. alba – zori].

alb-argintiu, -ie adj. Alb bătând în argintiu ◊ „De aici de sus, orașul are aspectul unei cetăți străjuite în cele patru zări de crenelurile alb-argintii ale șirurilor de blocuri din cele mai noi cartiere-oraș.” I.B. 7 VII 73 p. 4 (din alb + argintiu)

alb-ivoriu, -ie adj. Alb bătând în culoarea fildeșului ◊ „Pe fațadele înconjurate de schele se aștern cărămizi ceramice alb-ivorii.” Sc. 14 V 61 p. 3 (din alb + ivoriu; cf. germ. elfenbein (weiss); Fl. Dimitrescu în LR 4/62 p. 398; FC I 168)

alb-lăptat, -ă adj. Alb opac ◊ „Stelele Kremlinului sunt prevăzute cu geamuri rubinii și albe-lăptate, între care se află cristal transparent.” I.B. 26 I 61 p. 3 (din alb + lăptat; cf. germ. Milchweiss; Fl. Dimitrescu în LR 4/62 p. 398; FC I 173)

alb-lăptos, -oasă adj. Alb opac ◊ „Trei mari măcelării sunt în cartierul Drumul Taberei. Toate au tras cu înverșunare peste ferestrele mari, dinspre laboratoare, perdea de vopsea alb-lăptoasă.” I.B. 3 X 70 p. 3 (din alb + lăptos; cf. germ. Milchweiss; Fl. Dimitrescu în LR 4/62 p. 398)

alb-lumina zilei adj. ◊ „Lampa alb-lumina zilei, cu o culoare apropiată de lumina zilei.” Sc. 3 II 61 p. 2 (din alb + lumina zilei; cf. germ. weiss tageschell; Fl. Dimitrescu în LR 4/62 p. 398)

alba-neagra s. f. Tip de joc de noroc ◊ „Legalizat cu puțin timp în urmă, faimosul joc «Alba-Neagra» poate aduce beneficii mari pentru patroni, nu numai în țările occidentale. În Focșani, trecătorii sunt îmbiați să întoarcă una din cele trei bucăți de cauciuc. Bineînțeles, doar cei din «gașcă» au privilegiul de a ghici pe cea cu punct alb.” R.l. 6 VII 93 p. 9. ◊ „Au fost prinși C.M. și A. S. care practicau, de acum, celebra «alba-neagra». Ei tocmai înșelaseră pe tânăra M. S. «subtilizându-i» 4000 de lei.” R.l. 24 VIII 93 p. 16 (din alba + neagra)

moarte albă sint. s. ♦ 1. Moarte prin înghețare ◊ „Începuse ceea ce oamenii de munte numesc «moartea albă». Înghețase și nu mai era conștient.” R.l. 9 I 85 p. 5. ♦ 2. Moarte provocată de droguri ◊ „[...] o echipă de cercetare asupra toxicomaniei [din Germania] a izbutit să pună la punct o metodă de terapie comportamentală a candidaților la «moartea albă». Bazându-se pe minuțioase investigații de psihologie experimentală, psihoterapia administrată clinic și ambulator [...] este axată pe ideea că pacientul trebuie să învețe să trăiască fără drog.” I.B. 9 IV 86 p. 3. ◊ „Moartea albă a apărut și la noi” Ev.z. 11 X 96 p. 6

semestru alb sint. s. (pol.) ◊ „Președintele Italiei [...] a inaugurat, o dată cu Anul Nou, «semestrul alb»: ultimele șase luni ale mandatului său, în cursul cărora constituția interzice șefului statului să dizolve parlamentul. Hotărât imediat după înlăturarea fascismului, pentru a proteja tânăra republică italiană împotriva oricărei tentații autoritare la sfârșitul mandatului, «semestrul alb» marchează în general începerea marilor manevre ale principalelor partide politice în vederea alegerilor prezidențiale.” R.l. 7 I 85 p. 6 (traduce sint. s. it. semestre bianco)

sezon alb sint. s. Iarna ◊ „În întâmpinarea sezonului alb se fac intense pregătiri în toate stațiunile montane de odihnă și sporturi de iarnă.” R.l. 20 XI 78 p. 5. ◊ „La Mangalia, în «sezonul alb».” Sc. 6 XII 78 p. 2. ◊ „Cele trei renumite stațiuni montane pot primi de-a lungul întregului sezon alb peste 100000 de vilegiaturiști.” Sc. 21 XII 78 p. 4 (din sezon + alb)

ALB² ~ă (~i, ~e) 1) Care are culoarea zăpezii. ◊ Carne ~ă carne de pasăre (din regiunea pieptului) sau de pește (răpitor). Noapte ~ă noapte de nesomn. Versuri ~e versuri fără rimă. Săptămâna ~ă săptămâna care precede postul mare când se mănâncă lactate. Ziua ~ă timpul când s-a luminat de-a binelea. /< lat. albus

PLOP ~i m. Arbore cu tulpina înaltă și dreaptă, cu ramuri subțiri verticale, cu frunze late, lungi, pețiolate și cu flori dispuse în amenți plecați, folosit în scopuri industriale. ◊ ~ alb varietate de plop având scoarță albicioasă și frunze argintii pe dos. ~ negru varietate de plop având coroană largă și scoarță negricioasă, adânc brăzdată. ~ piramidal v. PLUTĂ II. ~ tremurător varietate de plop a cărei frunză tremură la cea mai ușoară adiere de vânt. Când va face ~ul pere și răchita micșunele niciodată. Văr (sau mătușă, unchi) de ~ rudă îndepărtată. /<lat. ploppus

POLAR ~ă (~i, ~e) 1) Care este caracteristic polilor Pământului; de la poli. ◊ Stea ~ă stea principală din constelatia Ursa Mică, după care se poate determina direcția spre polul nord. Noapte ~ă v. NOAPTE. Urs ~ v. URS. 2) Care ține de polii unui (electro)magnet; propriu polilor unui (electro)magnet. 3) fig. Care se caracterizează prin polaritate; cu polaritate. /<lat. polaris, fr. polaire

Akkerman n. numele turcesc al unui oraș din Basarabia la gura Nistrului, numit de Români Cetatea-Albă, de Romani Alba-Iulia, de Greci Monkastron, de Slavi Belgrad, cu 34.000 loc. Celebru în istoria Moldovei: ocupat de Turci în 1476, el figurează în istorie sub numele de raiaua Akkermanului, până la 1812, când fu înapoiat Moldovei odată cu județele Ismail și Kilia, cari formau câteși trele așa numita Basarabia turcească (în opozițiune cu Buceagul sau Basarabia tătărească). [Tătar. AKKERMAN (din AK, alb și KERMAN, cetate): v. Caracal].

alb a. 1. de coloarea laptelui sau a zăpezii; 2. fig. senin, fericit: n’am zi albă din pricina ei ISP. [Lat. ALBUS]. ║ n. coloarea albă: albul ochiului, albuș; albul zilei, auroră ISP. ║ m. membru al partidului conservator.

Alba-Iulia f. 1. numele vechiu roman al Akkermanului; 2. anticul Apulum sau Belgrad; numit de Unguri Gyula Fehervár si de Germani Carlsburg, oraș în Transilvania pe malul drept al Mureșului, într’o pozițiune frumoasă, la poalele Munților Apuseni, fosta capitală a Ardealului: 11.000 loc. Reședința episcopului român. Observatoriu astronomic. Aci se află mormântul lui Ioan de Huniade. Azi, oraș românesc, unde fu încoronat la 15 Oct. 1922 Ferdinand I ca rege al României întregite.^[1]

Albă (Marea) f. vast golf al Oceanului Glacial arctic, pe coasta Rusiei europene.

Balta-Albă f. lac în județul Râmnicu-Sărat cu băi de ape minerale (iod, pucioasă), bune pentru răni și scrofule.

Biserica-Albă f. numită de Unguri Fehértemplom, oraș în Banat, cu vinuri renumite: 7800 loc. (Nemți, Sârbi, Români, Unguri, Evrei).

Marea-Albă f. V. Albă.

Pârâu-Alb m. V. Valea-Albă.

Răsboieni pl. 1. sau Valea-Albă, sat în jud. Neamțu, cu 3200 loc., celebru prin victoria lui Ștefan cel Mare asupra Turcilor (1476); 2. mânăstire zidită după repurtarea acestei victorii.

Valea-Albă f. V. Răsboieni.

álb, -ă adj. (lat. albus). De coloarea zăpeziĭ saŭ lapteluĭ. Fig. Inocent: alb ca zăpada. S. m. Om de rasa albă. Adept al partiduluĭ conservator (după crinu alb, care era emblema Bourbonilor), în opoz. cu roș, liberal. S. n., pl. urĭ. Coloarea albă. Spațiŭ liber pe o pagină. Arme albe, arme care taĭe sau împung (nu arme de foc). Banĭ albĭ (p. zile negre), banĭ în general (pin aluz. la argint). Noapte albă, noapte nedormită. Săptămîna albă saŭ a brînzeĭ, cea din aintea postuluĭ mare, cînd se mănîncă lapte, brînză, oŭă. Versurĭ albe, versuri fără rimă. A da cartă cuĭva, a-ĭ da puterĭ depline să facă ce vrea. Poliță în alb, poliță fără data scadențeĭ. A fi văzut albu’n căpistere (adică făina), a te fi asigurat de dobîndirea unuĭ lucru. A intrat alba’n sat, a intrat aurora’n sat, s’a luminat de ziŭă. Tot alba’n doĭ banĭ, tot vechea poveste (ĭapa cea albă vîndută pe doĭ banĭ). A fi ros (orĭ mîncat) ca alba de ham, a fi ros de nevoĭ, a fi plictisit de o treabă. Albu ochĭuluĭ, scleorotica. Alb de argint orĭ de plumb, cerusă. Alb de balenă, spermanțeta. Alb de Spania, cretă friabilă.

víță f., pl. e (lat. vitea, „de viță”, adj. fem. devenit subst. d. vitis, viță). Orĭ-ce copăcel cățărător, și în special un copăcel cățărător cu ramurĭ noduroase (numit și „viță de vie”) care face strugurĭ (poamă), din care se se face mustu și pe urmă vinu (vitis vinifera). Viță albă, o plantă cățărătoare ranunculacee care crește pin pădurĭ și tufișurĭ (clématis vitabla). Fig. Descendență, neam: Român de viță veche. A fi de viță, a fi nobil: boĭer de viță (nu ajuns acum), era maĭ de viță de cît el. Șuviță de păr: o viță de păr pe frunte. Vinișoară roșie pe sub epidermă: vițele de pe nasu bețivuluĭ. V. lăuruscă, aguridă.

alba (zorile) s. f. art., g.-d. art. albei

alba (zorii zilei) s. f. art., g.-d. art. albei

alba (zorii zilei) s. f. art.

alb¹ adj. m., s. m., pl. albi; adj. f., s. f. albă, pl. albe

!Alba Iulia (oraș) (desp. -li-a) s. propriu f. art., g.-d. art. Albei Iulia

!alba-neagra (joc de noroc) (desp. -nea-gra) s. f. art.

albă (cântec) s. f., g.-d. art. albei; pl. albe

apă-albă (cataractă) (pop.) s. f., g.-d. art. apei-albe

+fluture² (stil de înot) s. n.

fluture-alb (insectă) s. m., pl. fluturi-albi

iarbă-albă (plantă) s. f., g.-d. art. ierbii-albe

!Marele Alb (rasă de porci) s. propriu m. art.

pelin-mic (plantă) s. m.

plop-alb (specie de plopi) s. m., pl. plopi-albi

poală-albă (boală) (pop.) s. f.

rotoțele s. f. pl.

rotoțele-albe (plantă) s. f. pl.

urs s. m., pl. urși

urs-alb (specie de urși) s. m., pl. urși-albi

urs-polar (specie de urși) s. m., pl. urși-polari

alb¹ adj. m., s. m., pl. albi; adj. f., s. f. albă, pl. albe

Alba Iulia (-li-a) s. propriu f., g.-d. Albei Iulia

alba-neagra (joc) (-nea-gra) s. f. art., neart. albă-neagră

albă (cântec) s. f., g.-d. art. albei; pl. albe

apă-albă (cataractă) s. f., g.-d. art. apei-albe

fluture-alb (insectă) s. m., pl. fluturi-albi

iarbă-albă (plantă) s. f., g.-d. art. ierbii-albe

*Marele Alb s. propriu m.

!pelin-mic (plantă) s. m.

!plop-alb (plantă) s. m., pl. plopi-albi

poală-albă (boală) (pop.) s. f.

rotoțele-albe (plantă) s. f. pl., art. rotoțelele-albe

!urs-alb (specie de urși) s. m., pl. urși-albi

!urs-polar (specie de urși) s. m., pl. urși-polari

alb adj. m., s. m., pl. albi; f. sg. albă, pl. albe

fluture-alb s. m.

iarbă-albă s. f.

pelin mic s. m. + adj.

plop alb s. m. + adj.

poală-albă s. f.

rotoțele-albe s. f. pl.

urs alb s. m. + adj.

urs polar s. m. + adj.

Cetatea Albă, Cetății Albe gen. a.

ALB adj., s. 1. adj. (poetic) dalb. (Cal cu coama ~.) 2. adj. coliliu. (Om cu părul ~.) 3. s. (CHIM.) alb de balenă v. spermanțet; alb de barită v. sulfat de bariu; alb de plumb = ceruză, (înv.) știubeci; alb de titan v. bioxid de titan; alb de zinc v. oxid de zinc. 4. s. (ZOOL.) albul-mijlociu = york mijlociu. 5. adj. gol, nescris. (Rând ~ pe o foaie scrisă.)

APĂ-ALBĂ s. v. albeață, cataractă.

BÂTLAN ALB s. v. egretă, stârc alb.

BURUIANĂ-ALBĂ s. v. ciuin, odagaci, săpunariță.

ERODIU ALB s. v. egretă, stârc alb.

FLUTURE-ALB s. v. albiliță, fluture-de-varză.

FURNICĂ ALBĂ s. v. termită.

MOLOTRU ALB s. v. sulfină.

POALĂ-ALBĂ s. v. leucoree.

PRAF ALB s. v. cocaină.

PRONTOSIL ALB s. v. sulfanilamidă.

RAPIȚĂ ALBĂ s. v. muștar.

RĂDĂCINĂ-DE-PIPER-ALB s. v. ghimber.

ROTOȚELE-ALBE s. pl. (BOT.; Achillea ptarmica) (reg.) strănutătoare, iarbă-de-strănutat.

ROTOȚELE-ALBE s. pl. v. strănutătoare.

SCÂNTEIUȚE-ALBE s. pl. v. strănutătoare.

SECARĂ-ALBĂ s. v. alac.

SPANAC-ALB s. v. spanac-sălbatic.

SPIN-ALB s. v. părul-ciutei, salbă-moale, verigar.

STÂNJEN-ALB s. v. narcisă.

STÂRC ALB MIC s. v. bâtlan mic.

URZICĂ ALBĂ s. v. sugel alb, urzică moartă.

VIȚĂ-ALBĂ s. v. curpen.

ALB adj., s. 1. adj. (poetic) dalb. (Cal cu coama ~.) 2. adj. coliliu. (Păr ~.) 3. s. (CHIM.) alb de balenă = cetaceum, spermanțet, ceară de balenă, ulei de cașalot; alb de barilă = sulfat de bariu; alb de plumb = ceruză, (înv.) știubeci; alb de titan = bioxid de titan; alb de zinc = țincvais, oxid de zinc, (înv.) tutea. 4. s. (ZOOL.) albul-mijlociu = york mijlociu. 5. adj. gol, nescris. (Rînd ~ pe o foaie scrisă.)

apă-albă s. v. ALBEAȚĂ. CATARACTĂ.

bîtlan alb s. v. EGRETĂ. STÎRC ALB.

buruiană-albă s. v. CIUIN. ODAGACI. SĂPUNARIȚĂ.

ceapur alb mic s. v. BÎTLAN MIC.

erodiu alb s. v. EGRETĂ. STÎRC ALB.

fluture-alb s. v. ALBILIȚĂ. FLUTURE-DE-VARZĂ.

FURNICĂ ALBĂ s. (ENTOM.; Isoptera) termită.

molotru alb s. v. SULFINĂ.

poală-albă s. v. LEUCOREE.

praf alb s. v. COCAINĂ.

rapiță albă s. v. MUȘTAR.

rădăcină-de-piper-alb s. v. GHIMBER.

ROTOȚELE-ALBE s. pl. (BOT.; Achillea ptarmica) (reg.) strănutătoare, iarbă-de-strănutat.

rotoțele-albe s. pl. v. STRĂNUTĂTOARE.

secară-albă s. v. ALAC.

spanac-alb s. v. SPANAC-SĂLBATIC.

spin-alb s. v. PĂRUL-CIUTEI. SALBĂ-MOALE. VERIGAR.

stînjen-alb s. v. NARCISĂ.

stîrc alb mic s. v. BÎTLAN MIC.

ȘALVIE-ALBĂ a. (BOT.; Lavatera thuringiaca) (reg.) ghilie, nalbă, rujă-de-deal, rujă-floare-mare.

urzică albă s. v. SUGEL ALB. URZICĂ MOARTĂ.

viță-albă s. v. CURPEN.

Alb ≠ negru

alb (albă), adj. – De culoarea zăpezii, a laptelui. -Mr. albu, megl. alb, istr. ǫb. Lat. album (Pușcariu 55; Candrea-Dens., 36; REW 331; DAR); cf. vegl. jualb, genov. arbo, engad. alvo, sp. albo, port. alvo; cf. și it. alba, prov. aubo, fr. aube, sp. alba, de la f. Este proprie rom. semnificația de „fericit”, extindere a contrastului între „negru” și „alb”. Cf. alboare. Der. albă, s. f. (iapă albă; zori de zi); albeață, s. f. (culoare albă; cataractă, pată pe ochi); albele, s. f. pl. (două bețișoare, folosite în jocul cu același nume); albei, adj. (alb; bălai); albei, s. m. (specie de iarbă); albeț, s. m. (alburn); albețe, s. f. (albeață); albi, vb. (a albi; a (se) face alb; a încărunți; a îmbătrîni; a (se) sulemeni; a spăla), care este considerat reprezentant al unui lat. *albῑre, de la albescĕre (Pușcariu 57; Candrea-Dens., 41; REW 320), dar care ar putea fi și formație internă a rom., cf. înroșesc, (în)negresc, albăstresc etc.; albicios, adj.; albiciune, s. f.; albime, s. f.; albineț, adj. (cu fața albă; bălai); albișor, adj. (albicios); albișor, s. m. (ban de argint; pește, obleț; se spune despre anumite varietăți de struguri, de prune, de ciuperci); albiță, s. f. (pește, obleț; plantă cu flori galbene); albitor, adj. (care albește); albitorie, s. f.; albitură, s. f. (rufe albe, lenjerie; în tipografie, mici piese de plumb care servesc la completarea spațiului alb dintre litere, cuvinte sau rînduri; bani, arginți; pește, plătică, babușcă); albiu, adj.; albuș, s. n. (substanță albă care înconjoară gălbenușul la ou; în Trans.și Mold., albul ochiului); (î)nălbeală, s. f. (suliman); (î)nălbi, vb. (a spăla; a sulemeni); înălbitor, adj. (care albește). Alburn menționat ca descendent al lui alburnum (Arhiva, XVI, 322; REW 329), este împrumut recent (cf. BL, V, 87). Pentru albeață, Pascu, I, 31, propune un lat. *albitia, în loc de albities; însă der. e firească în cadrul rom. Dalb, adj. (alb; fericit), comp. cu de-, de origine pop., prezintă un semantism normal (cf. Bant doalb „cărunt”), căruia uzul poetic, foarte frecvent la Alecsandri, i-a adăugat cea de a doua nuanță. Albișoară (Pușcariu, Dacor., III, 596 și REW 328) nu reprezintă lat. albula, ci este o metateză de la albișoară, cf. albișor. Pentru albulus în rom., cf. abur.

alba s.f. art. (pop.) 1. ziua, zorile, aurora 2. zăpada

alba (cuv. sp. „zori”), în lirica trubadurilor, cântec despre plecarea îndrăgostitului în zori. Are, de obicei, forma unui dialog între acesta sau prietenul său și paznicul care stă de veghe semnalând „pericolul”. În N Franței, a. poartă numele de aube sau chanson d’aube (v. ex.). Actualul aubade* provine din aube. Echiv. germ. este Tagelied sau Wachterlied, având însă mai mult caracterul unei rugăciuni de dimineață. Întâlnim o a. în Tristan și Isolda de Wagner (Actul III).

ALB. Subst. Alb, culoare albă, albime (rar), albeață, alboare (rar), albiciune, albescență (rar). Albire, albeală (pop.), înălbire, înălbit. Căruntețe, cărunțeală, cărunție (rar), încărunțire, ninsoare (fig.). Adj. Alb, de culoare albă, de culoarea zăpezii, ca laptele, de culoarea laptelui, lăptos, lactescent, (alb) ca zăpada (ca neaua), ninsoriu (rar), alb ca (cum e) helgea, alb ca varul, alb de tot, alb ca ghiocul, alb-colilie, albuț (dim., reg.), albui, albiu (rar), albicios, alburiu, albișor (dim.), albior, dalb, dălbior (dim.), coliliu, lilial, argintiu, marmorean, marmoren (rar), marmoriu (rar); sidefiu. Albit, înălbit; cărunt, încărunțit, grizonat (franțuzism), nins (fig.), argintiu (fig.), argintat (fig.). Blond, bălai, codalb, codălbel (reg.), bălan, băl (reg.), bălăior (dim.), bălănuț, bălăiel, bălănel, băluț (reg.), bălăuc (reg.), plăvan, plăvai, plăviț, plăviu (înv. și reg.), albeț (reg.), albineț. Vb. A (se) albi, a (se) înălbi; a încărunți, a cărunți (înv.); a alburi.

alb, sunet ~ (fiz.), sunet* complex al cărui spectru, funcție de frecvență* este continuu, având valoarea medie a energiei acustice (raportată la 1 Hz*) constantă într-o bandă de frecvențe suficient de largă. În general, punctul (zgomotul*) a. rezultă din ansamblul tuturor vibrațiilor* audibile, prin analogie cu lumina albă, care rezultă din suma tuturor undelor* spectrului vizibil. Obținut prin mijloace electronice (v. Electronică, muzică) K.H. Stockhausen l-a utilizat în SI (1933) și Studie II (1954). Sin. zgomot alb; engl. White noise.

ALBA (Fernando ÁLVAREZ [alvareθ]) DE TOLEDO, duce de) (1507-1582), general și om de stat spaniol. Ca guvernator al Țărilor de Jos (1567-1573) a încercat să înăbușe revoluția burgheză izbucnită în 1566. A ocupat Portugalia în urma campaniei din 1580-1581.

ALBA, jud. în partea central-vestică a României, pe cursul mijlociu al Mureșului; 6.231 km² (2,62 la sută din supr. țării); 420.548 mii loc. (1991), din care 55,1 la sută în mediul urban; densitate: 66,4 loc /km². Reșed.: municipiul Alba Iulia. Orașe: Abrud, Aiud, Blaj, Cîmpeni, Cugir, Ocna Mureș, Sebeș, Zlatna. Comune: 67. Relief accidentat: în V o zonă muntoasă, cu alt. pînă la 1.826 m (M-ții Trascău, ramificațiile estice ale M-țilot Bihor și cele sudice ale Muntelui Mare), în S prelungirile M-ților Cindrel și Șureanu (alt. max. în Vîrful lui Pătru, 2.136 m) și în E și SE o reg. de podiș (Pod. Tîrnavelor și Pod. Secașelor). În lungul văilor, ce fragmentează spațiul montan, se desfășoară cîteva depr. bine individualizate: Abrud, Zlatna, Trascău și Cîmpeni. Climă temperat-continentală variind în funcție de unitățile de relief (mai blîndă în culoarul văii Mureșului și Pod. Tîrnavelor, unde temp. medie anuală este de 9,5°C și mai aspră în reg. montană, 2°C). Precipitațiile oscilează între între 600 și 1.000 mm anual. Hidrografia: Mureșul reprezintă pr. colector al apelor de pe întreg terit. jud. (Tîrnava, Sebeș, Arieș, Ampoi etc.). Resurse naturale: min. auro-argentifere (Abrud, Zlatna, Baia de Arieș, Almașu Mare, Roșia Montană), pirite cuprifere (Bucium), cinabru (Izvoru Ampoiului), gaz metan (Cetatea de Baltă, Tăuni), sare (Ocna Mureș), calcare (Abrud, Galda de Sus), marmură (Sohodol), argile, nisipuri, păduri (1/3 din supr. jud.). Economia. Cele mai importante ramuri ind. sînt.: ind. constr. de mașini și a prelucr. metalelor (30,6 la sută din prod. globală, 1989), care produce utilaj minier și agricol, utilaje pentru ind. mat. de constr. (Alba Iulia, Blaj, Cugir), ind. metalurgiei neferoase (Abrud, Zlatna), ind. de expl. și prelucr. a lemnului (Cîmpeni, Aiud, Blaj, Sebeș), chim. (Ocna Mureș, Zlatna), mat. de constr. (Aiud, Alba Iulia, Ocna Mureș, Blaj), faianței și porțelanului (Alba Iulia), hîrtiei (Petrești), conf. și tricotajelor (Cîmpeni, Cugir, Aiud, Sebeș), alim. Produse meșteșugărești specifice zonei M-ților Apuseni: tulnice, ciubere, fluiere, pieptare, diverse țesături cu motive naționale etc. Agricultura are un caracter diversificat. În 1989, structura culturilor de cîmp era dominată de culturile de grîu și secară (37.508 ha) urmate de cele de porumb (31.784 ha), plante de nutreț (22.743 ha), cartofi, sfeclă de zahăr, legume etc. Culturile viticole sînt mai răspîndite în Pod. Tîrnavelor și pe dealurile din jurul orașului Sebeș, fiind renumite podgoriile de la Alba Iulia, Blaj, Crăciunelu de Jos, Jidvei, Aiud, Ighiu ș.a. Pomicultura are condiții optime în zona dealurilor, cele mai importante bazine pomicole aflîndu-se în arealul localităților Șona, Galda de Jos, Cugir, Stremț, Ighiu, Rimetea, Gîrbova ș.a. (pruni, meri, cireși, vișini, nuci etc.). În 1990, sectorul zootehnic cuprindea: 150,8 mii capete bovine, 375,4 mii capete ovine, 143,2 mii capete porcine, 1.843,8 mii capete păsări ș.a. Căi de comunicație (1990): rețeaua feroviară dispune de 315 km din care 148 km electrificate, iar cea rutieră de peste 1.972 km drumuri publice, dintre care 391 km modernizate. Unitățile de învățămînt, cultură și artă (1989-1990): o universitate, 402 școli generale, 25 licee, 460 biblioteci, 148 cinematografe, muzee, case imemoriale etc. Turism. Frumusețea peisajului, marea diversitate a monumentelor naturii, a celor istorice și arhitectonice, bogăția și varietatea etnografiei și folclorului etc., înscriu această zonă la loc de frunte în patrimoniul turistic al țării. Farmecul deosebit al M-ților Apuseni, cu culmile lor domoale, pe care se risipesc pînă aproape de vîrf așezările omenești, prezența numeroaselor forme carstice (peșterile Pojarul Poliței și Scărișoara, complexul carstic de pe valea Gîrdișoara, Cheile Ordîncușei, Galdei, Runcului ș.a.), masivul de roci bazaltice „Detunatele”, Rîpa Roșie ee lîngă Sebeș, declarate monumente ale naturii, sînt numai cîteva dintre atracțiile jud. La acestea se mai adaugă: calcarele de la Ampoița (rezervație geologică), Ghețarul de la Vîrtop (rezervație speologică), Iezerul Șureanu (rezervație complexă), Pădurea de larice de la Vidolm (rezervație forestieră), precum și valoroase obiective istorice și de arhitectură (Cetatea de loa Alba Iulia, Cîmpia Libertății de la Blaj, Catedrala romano-catolică, clădirea Palatului episcopal și biblioteca Battyáneum din Alba Iulia, Biserica evanghelică din Sebeș etc.). În suita manifestărilor folclorice, un loc deosebit îl ocupă tradiționalul „Tîrg de fete” de pe Muntele Găina, una dintre cele mai ample și origine serbări populare organizate anual în luna iulie. Indicativ auto: AB.

ADUNAREA NAȚIONALĂ DE LA ALBA IULIA, mare adunare populară convocată la Alba Iulia la 1 dec. 1918, din inițiativa Consiliului Național Central Român, și la care reprezentanții din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș au decis, în unanimitate, unirea cu România. Moment de apogeu al luptei naționale a românilor, A. a constituit un eveniment revoluționar în cursul căruia s-au ridicat mari probleme care stăteau în fața poporului român: desăvîrșirea statului național unitar român, înfăptuirea reformei agrare democratice, asigurarea egalității în drepturi pentru naționalitățile conlocuitoare, lupta pentru instaurarea unui regim politic democratic. Eșuînd tratativele duse la Arad cu noul guvern ungar al contelui Károly Mihály, la 18 nov. 1918, în numele Marelui Sfat al Națiunii Române a fost lansat un manifest Către popoarele lumii, prin care se făcea cunoscut refuzul guvernului ungar de a lua în considerare revendicările juste ale populației românești și, în consecință, hotărîrea națiunii române de „a-și înființa pe teritoriul locuit de dînsa statul său liber și independent”. În vederea realizării acestui deziderat, în finalul manifestului se cerea sprijinul întregului popor român „cu care una vom fi de aici înainte în veci”. La Adunarea Națională ținută în ziua de 1 dec. 1918 în sala casinei din Alba Iulia participă 1.228 de delegați (deputați) aleși în circumscripțiile electorale, precum și de diferite instituții și organizații politice, culturale, profesionale, de învățămînt, religioase, militare, de femei, de sindicat ș.a. În același timp, pe numele Adunării Naționale au sosit mii de adrese de adeziune cu sute de mii de semnături din toate părțile Transilvaniei. În numele Comitetului de organizare s-a propus alegerea unui Birou al Adunării, format din: Gheorghe Pop de Băsești, episcopii Ioan I. Pop și Demetriu Radu – președinți, Ștefan Cicio Pop, Teodor Mihali, Ioan Flueraș – vicepreședinți, precum și a unui secretariat. în componența a nouă personalități transilvănene. Gheorghe Pop de Băsești, președintele Partidului Național Român, salutînd pe cei prezenți, declară Adunarea de la Alba Iulia „constituită și deschisă”. Cuvîntarea solemnă rostită de Vasile Goldiș face o schiță de istorie românească și se încheie cu un proiect de rezoluție, care începe cu cuvintele: „Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească”, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți (la Alba Iulia în ziua de 1 dec. 1918), decretează „unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dînșii cu România”. Apoi, la tribuna adunării au luat cuvîntul reprezentanții celor două partide politice: Iuliu Maniu (Partidul Național Român) și Iosif Jumanca (Partidul Social-Democrat), care evocînd lupta poporului român pentru unitate națională și dreptate socială, au subliniat rolul pozitiv al Unirii pentru dezvoltarea societății românești. Proiectul de rozoluție propus de V. Goldiș a fost adoptat de Marea Adunare Națională cu ovații prelungite, manifestîndu-se astfel nestrămutata hotărîre pentru înfăptuirea Marii Uniri. Pentru cîrmuirea Transivaniei pînă la întocmirea Constituantei, Adunarea Națională hotărăște alegerea unei adunări legislative numită Marele Sfat Național compus din 250 de membri, dintre care 200 să fie aleși de A. imediat, iar restul de 50 să fie cooptați de către însuși Marele Sfat Național. Acesta, la rîndul său numește guvernul provizoriu, Consiliul Dirigent, alcătuit din 15 membri, prezidat de Iuliu Maniu. După săvîrșirea actului istoric, cei peste 100.000 DE participanți la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia adunați pe cîmpul lui Horea aprobă cu aclamații entuziaste hotărîrea de unire necondiționată și pentru totdeauna a Transilvaniei cu România. În timp ce la Alba Iulia se hotăra actul istoric al Unirii, în satele și orașele Transilvaniei aveau loc adunări de solidarizare și aprobare a hotărîrilor luate. Două săptămîni mai tîrziu, actul Unirii a fost înmînat în cadru solemn regelui Ferdinand I, în ziua de 14 dec. 1918, de către o delegație a Marelui Sfat Național alcătuită din: V. Goldiș, Al. Vaida-Voevod și episcopii Miron Cristea și Iuliu Hossu. În cuvîntul rostit cu acest prilej, V. Goldiș făcînd unele considerații asupra actului Unirii, pe care-l aprecia ca o cerințăa istoriei și civilizației umane, arăta „că prin această unire, după cea a Basarabiei și apoi a Bucovinei, s-a împlinit visul de o mie de ani al neamului românesc, unirea într-un singur stat al tuturor românilor”. Prin decretele legii din 11/14 și 18/30 dec. 1918, Consiliul de Miniștri, iar la 29 dec. 1918, Parlamentul au ratificat reunirea tuturor provinciilor istorice românești cu Țara-mamă, România. Încununare a aspirațiilor de veacuri ale poporului român pentru eliberare națională, rezultat al luptei duse de forțele social-politice ale vremii, Unirea din 1918 – eveniment cardinal în istoria românilor – a marcat desăvîrșirea procesului de realizare a statului național unitar, a creat cadrul propice pentru o mai accentuată evoluție a economiei, științei și culturii. Ziua de 1 Decembrie a fost declarată, în 1990, de Parlament, ca zi națională a României.

ALBA IULIA, municipiu în partea central-vestică a țării, pe dr. Mureșului, reșed. jud. Alba; 73.177 loc. (1991). Nod rutier. Întreprinderi constr. de mașini (utilaje pentru ind. mat. de constr. și pentru cea a lemnului), de piese turnate din fontă pentru mașini-unelte, de piel., blănărie și încălț., de mat. de constr. (produse refractare) și alim. (panificație, băuturi alcoolice, vinuri etc.); ateliere de reparații. Articole din porțelan; fabrică de covoare. Centru pomicol și viticol. Centru turistic. Universitate (1991). În A.I. se păstrează urmele unei bazilici romanice din sec. 11. Catedrala Sf. Mihail. de stil romanic cu elemente de structură și decorație gotice (1250-1291), cu adăugiri și prefaceri succesive pînă în sec. 17. Cetatea rezidită în anii 1716-1738. Palat (sec. 13-18), fostă reședință a lui Mihai Viteazul. Biserică ortodoxă din Maieri (1713). Numeroase clădiri din sec. 18 (Biblioteca Battyáneum, Mănăstirea Trinitarienilor, Palatul Bethlen, Palatul Apor) și din sec. 19 („Babilonul”, azi adăpostește Muzeul Unirii și „Sala Unirii”). Catedrala Reîntregirii (1922). Așezare dacică; sediul, după cucerirea romană, al legiunii XIII Gemina; în jurul castrului au luat naștere două orașe Apulensis și Colonia Nova Apulensis. Menționat documentar prima dată în 1097; a fost capitala principatului Transilvaniei (1542-1690). La 1 nov. 1599, Mihai Viteazul a intrat în A.I., realizînd unirea politică a celor trei țări românești sub cîrmuirea sa. Important centru al tipăriturilor românești (sec. 17). Locuitorii orașului au participat la Revoluția de la 1848-1849. La 1 dec. 1918 aici a avut loc Adunarea Națională care a proclamat unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România. La 15 oct. 1922, în A.I. a avut loc, la Catedrala Reîntregirii, încoronarea regelui Ferdinand I și a reginei Maria, simbolizînd actul unirii tuturor provinciilor istorice românești cu Țara, sub sceptrul aceluiași monarh. La 6 mai 1928 a fost organizată de Partidul Național-Țărănesc, în cadrul unei vaste campanii de răsturnare a guvernului liberal, o adunare la care au participat c. 100.000 de cetățeni. La 1 dec. 1990, la A.I. s-a sărbătorit pentru prima oară ziua națională a României. Declarat municipiu în 1968. S-a mai numit și Bălgrad.

ALBO LAPILLO NOTARE DIEM (lat.) a însemna o zi cu o pietricică albă – A avea o zi bună. La romani era simbolul fericirii. V. și Nigro notanda lapillo.

BALTA ALBĂ 1. Liman fluviatil cu apă sărată, slab sulfatată, sodică, slab magneziană, pe cursul inf. al Buzăului, în C. Rîmnicului; 10,1 km². Ad. max.: 4 m. Rezerve de nămol sapropelic (2,45 mil. m³) din care se produce extractul „Pell-mar” ce stă la baza multor produse cosmetice și a unor medicamente antireumatice. 2. Com. în jud. Buzău; 3.402 loc. (1991). Stațiune balneoclimaterică permanentă, indicată pentru tratarea afecțiunilor reumatismale, neurologice, periferice, ginecologice, dermatologice. Stație de c. f.

CASA ALBĂ, reședința președinților S.U.A., situată în Washington. Construită în 1814-1817 după planurile arhitectului James Hoban.

CETATEA ALBĂ, oraș, port la limanul Nistrului, la 18 km de Marea Neagră; 54 mii loc. (1987). Ind. alim. (carne, ulei); instrumente medicale. Muzeu de artă. Veche așezare; colonie grecească, întemeiată de milesieni la începutul sec. 6 î. Hr. (Tyras); în ev. med. a fost un important centru al comerțului internațional. Atestată documentar de la mijlocul sec. 10, a fost cucerită în 1241 de tătari. Din c. 1290, la C.A. a existat o puternică colonie genoveză (Maurocastron sau Moncastro). La sfîrșitul sec. 14 a intrat în stăpînirea Moldovei și a cunoscut o intensă dezvoltare în timpul domniilor lui Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare, devenind unul dintre cele mai importante centre comerciale și cea mai amplă și mai puternică dintre cetățile Moldovei medievale; cucerită de turci (1484), s-a aflat în stăpînirea acestora (sub numele de Akkerman); prin Pacea de la București, încheiată în urma Războiului Ruso-Turc din 1806-1812, C.A. împreună cu Basarabia, a fost anexată de Rusia. În 1918, în urma procesului desăvîrșirii statului național unitar român, orașul, împreună cu întreaga Basarabie, s-a unit cu România. În 1940, în urma notelor ultimative sovietice a fost din nou anexat de U.R.S.S. Eliberat de armata română (1941), orașul a fost reocupat de trupele sovietice (1944) și reanexat de U.R.S.S. Azi Belgorod Dnestrovski.

MAREA ALBĂ (BELOE MORE), mare în bazinul Oc. Înghețat, între peninsulele Kola și Kanin. Comunică larg cu M. Barents, cu M. Baltică (prin intermediul L. Onega, a râului Neva și a unui canal navigabil cu 19 ecluze, lung de 227 km, dat în folosință în 1933), precum și cu mările din S (M. Azov, Marea Neagră, M. Caspică) prin intermediul căii de navigație Volga-Balica; 90 mii km². Ad. max.: 350 m; ad. medie: 67 m. Temp. medie: -1,7°C (iarna) și 11°C (vara). Salinitatea 24-24,5‰. Numeroase insule. Pescuit intens. Îngheață în perioada sept.-mai. Porturi pr.: Arhanghelsk, Onega, Belomorsk, Kandalașka.

NILUL ALB (BAHR EL-ABIAD sau BAHR AL-ABYAD), denumirea cursului mijlociu al Nilului, pe terit. Sudanului, în porțiunea cuprinsă în aval de confl. acestuia cu râul Gazelor (Bahr el-Ghazal) și până la confl. cu Nilul Albastru.

POARTA ALBĂ, com. în jud. Constanța, situată în pod. Carasu, pe Canalul Dunărea-Marea Neagră,; 4.506 loc. (2003). Stații de c. f. (în satele P.A. și Nazarcea). Punct de ramificație a Canalului Dunărea-Marea Neagră (derivația Poarta Albă-Năvodari-Midia a fost dată în folosință în 1987). Expl. de calcar. Reparații de mașini și utilaje (în satul Nazarcea). În satul Nazarcea a fost descoperit (1951) un tezaur alcătuit din două diademe din aur datând din Hallstatt.

ROTOȚÉLE (< roată) s. f. pl. R. albe = plantă erbacee perenă din familia asteracee, înaltă de 30-150 cm, cu frunze sesile, liniar-lanceolate, fin serate și cu flori în capitule, cele marginale ligulate, albe („Achillea ptarmica”). Crește prin fânețe umede și tufărișuri.

Chiale-albă și Chiele-albă v. Piele 8.

Alba Albul și Alba sînt nume personale foarte vechi în onomastica românească. Albul, a cărui familie de derivate este foarte bogată, apare în documentele Țării Românești, ca nume frecvent, începînd din anul 1389, iar fem. Alba apare în documentele moldovene din epoca lui Ștefan cel Mare. Majoritatea formelor din documente au valoare de supranume. Explicarea apariției acestora nu ridică probleme deosebite, întrucît oricînd este posibilă atribuirea poreclei Albul unei persoane cu tenul sau părul de culoare foarte deschisă; ba, mai mult, porecla poate fi dată, ironic, acelor indivizi cu tenul sau părul de culoare închisă; cuvinte cu semnificație identică sînt astăzi frecvente ca nume de familie la foarte multe popoare. Ceea ce ni se pare mult mai interesant, este apariția numelor Alba și, mai rar Albul, cu valoare de prenume sau, în alți termeni, nume de botez. După cum se știe, în secolele trecute biserica limita cu destulă strictețe inventarul numelor de botez, fiind admise în principiu doar cele calendaristice. Pe de altă parte, nici părinții nu doreau să se pună rău cu biserica sau cu sfinții despre care se credea că pot oferi o anumită protecție oamenilor. Totuși, analiza vechilor noastre nume de botez scoate în evidență faptul că erau admise și folosite și cîteva nume necalendaristice, dar de veche tradiție la români. Deci folosirea lui Alba, Albul sau Albin ca nume de botez probează, indirect, vechimea lor în onomastica noastră și nu ne hazardăm dacă afirmăm că astfel de nume circulau probabil la populația romanizată din Dacia, înaintea contactului cu slavii. în anumite situații, mai ales pentru nume ca Albin sau Albina, nu trebuie exclusă nici o posibilă influență catolică, întrucît la catolici acestea sînt vechi nume calendaristice (it. Albino, Albina, fr. Albin sau Aubin, germ. Albinus, Albin, Albine, magh. Albin, Albina etc.) care reproduc un vechi cognomen lat. Albinus. Un ultim argument în favoarea vechimii numelor în discuție este prezența lor în folclorul nostru: Alba apare în doine („Albo, Albo de la munte/ Ce-ai pus fesciorul pe frunte/ Că ți-au ieșit vorbe multe ...”) iar Albul-împărat, în basme (opoziția permanentă cu Negru-împărat, deci între geniul bun și cel rău are îndepărtate ecouri în mitologia greacă și latină). Pentru onomastica contemporană, Alba poate fi și un împrumut recent, pe cale cultă, din apus (mai ales din onomastica literară spaniolă). □ Dona Alba este numele unui cunoscut roman de Gib Mihăescu.

Actaea alba (L.) Mill. Specie care înflorește primăvara-vara. Flori albe. Plantă înaltă pînă la 45-55 cm. Decorativă abia toamna, prin fructele ei albe și tijele roșii, îngroșate. Frunze penat-compuse.

Agathis alba (Lam.) Foxw. Specie cu frunze de formă variabilă, lanceolate, oblonge sau eliptice, lungi pînă la 12 cm, mai lungi pe ramurile tinere, mai scurte pe celelalte, pețiolate, cu nervuri fine, paralele.

Argemone alba Lestib. (syn. A. mexicana L. var. albiflora DC.). Specie care înflorește vara. Flori albe, singulare sau cîte 2-.3. Frunze verzi-albăstrui, penat-lobate (lobii ovați-ascuțiți), dentat-spinoase, glabre.

Bryonia alba L. Specie care înflorește vara. Flori albe. Fructe, bace negre.

Cornus alba L. (syn. C. tatarica Mill.). Specie care înflorește primăvara-vara. Flori albe-crem sau albe-gălbui în cime umbeliforme, pedunculate. Frunze eliptice (cca 10 cm lungime), pețiolate, pe partea inferioară glaucescente, vîrf ascuțit, la bază rotunjite, nervuri laterale arcuite, toamna capătă o culoare roșie-arămie. Fructe albe sau albăstrui, mici. Arbust (cca 3 m înălțime) erect, ramuri roșii-aprins.

Correa alba Andr. Specie care înflorește aproape tot anul. Corola pîsloasă, scurtă, albă, petale separate la vîrf. Frunze invers-ovate, verzi, pe partea inferioară pîsloase. Arbust, cca 0,95 m înălțime.

LAVATERA L., SALVIE ALBĂ, fam. Malvaceae. Gen originar din regiuni mediteraneene, Asia, Australia, California, cca 28 specii, erbacee, arbuști sau arbori pubescenți sau pîsloși. Flori (caliciu dublu, unul intern și altul extern, cel extern trifidat. Corolă bilobată pedunculate, solitare, în axa frunzei sau în ciorchine terminal. Frunze mai mult sau mai puțin lobate.

Morus alba L., « Dud alb ». Specie originară din China. Înflorește la sfîrșitul primăverii. Flori nesemnificative, în amenți. Frunze lat-ovoide, serate, pețiolate, verzi-deschis, pe partea superioară lucioase-netede, pe cea inferioară păroase numai pe nervuri. Arbore înalt pînă la 15 m, coroană rotundă cu lujerii glabrii sau puțin păroși. Fruct alb, roșu pînă la roșu-negricios, lung pînă la 2,5 cm, pe un peduncul puțin mai scurt. Foarte apreciate sînt: M. alba var. pyramidalis Ser.; M. alba var. nana Dipp; M. alba forma Pendula Dipp..

Nymphaea alba L. Specie care înflorește vara. Flori (4 sepale roșii-maronii, în interior verzi-albicioase, petalele corolei albe, numeroase stamine ce acoperă ovarul, 12-20 stigmate dispuse în formă de raze, galbene, întinse în interior filamentele sînt liniare) mari, solitare, lung-pedunculate, mirositoare. Frunze groase, glabre, întregi, lung-pețiolate, peltate. în lacuri mijlocii și mari (adîncimea apei de cca 50-65 cm).

Plumeria alba L. Specie cu flori albe cu o maculă galbenă, cu diametrul de 2-3 cm, parfumate. Frunze liniar-lanceolate, cca 28 cm lungime, 2-8 cm lățime, cu vîrf lung, ascuțit, marginea rulată, pe partea inferioară albe, pubescente. Arbore de 10 m înălțime în țara de origine.

Populus alba L., « Plop alb ». Specie cate înflorește primăvara, înainte de apariția frunzelor. Flori în amenți (scvamele crenate, lanat-păroase), cei masculi cu 8 stamine, cei femeii mai scurți. Frunze alterne, ovate sau alungit-eliptice, tomentoase pe partea inferioară, verzi-glabre pe cea superioară, 3-5 lobate; pe lujerii lungi (lung-pețiolate, pețiol turtit) sînt mai mici, întregi și cu marginea sinuoasă; cu ea dințată, pe cei scurți. Lujerii și mugurii tineri tomentoși. Arbore, cca 30 m înălțime, eu scoarță gri-albicioasă, netedă, la maturitate se crapă mărunt.

Potentilla alba L. Specie care înflorește primăvara-vara. Flori albe (petale invers cordiforme, mari, mai lungi decît sepalele), lung-pedunculate. Frunze cu 5-7 foliole lanceolate, la vîrf serat-dentate, pe partea superioară glabre, pe cea inferioară argintii-pubescente. Tulpină pe sol, pubescentă, 8-10 cm înălțime, cu rizom.

Rosa x alba L., « Trandafir alb » (R. corymbifera x R. gallica). Hibrid ce înflorește primăvara-vara. Flori albe, roze sau roșii, duble, semiînvoalte, pînă la 8 cm diametru, mirositoare, sepale prelung-aseuțite, penat-partite, reflexe. Foliole, 5-7, lat-eliptice, pe partea inferioară îndesuit-păroase, sure, pe cea superioară slab-păroase, verzi-albăstrui, dințate pe margini. Arbust cu tulpină erectă, glabră, 1-2 m înălțime, ramuri glabre, spinoase. Fruct ovat, roșu. Are numeroase soiuri.

Salix alba L., « Salcie albă, Răchita albă ». Specie care înflorește primăvara, odată cu frunzele. Flori (cele mascule galbene-verzi cu 2 stamine și 2 glande nectarifere la bază, cele femele verzui cu o singură glandă nectariferă la bază, ovar aproape, sesil) dispuse în amenți, cu scvamele verzi sau galben-verzui, păroase, pe pedunculi frunzoși. Fructe, capsule glabre, obtuze. Frunze ușor pubescente, pînă la 10 cm lungime, lanceolate, îngustîndu-se. treptat spre bază și vîrf, pînă, la acuminat, cu partea inferioară verde-albăstruie, cea superioară verde-gri, stipele lanceolate, pe margini fin-dentate. Arbore pînă la 25 m înălțime, cu tulpina de obicei strînsă, lujeri verzi-maro, elastici, cei tineri gri-mătăsoși.

Viola alba Besser. Specie care înflorește primăvara. Flori albe sau violete, parfumate. Pedunculi cu 2 frunze. Fruct, capsulă globuloasă, pubescentă. Frunze persistente, ascuțit-cordiforme, pubescente. Stoloni lungi fără rădăcini.

Carte blanche (fr. „Bilet alb”). Semnificația acestor cuvinte este: „a da mînă liberă”. La început a fost o expresie referitoare la dueluri: offrir la carte blanche însemna a provoca la duel. Apoi, ea s-a răspîndit o dată cu obiceiul iscălirii în alb a unor hîrtii, pe care semnatarul îți dădea libertatea să completezi orice. Cînd acorzi o asemenea permisiune, se spune că dai persoanei respective „carte blanche”. În romanul Ana Karenina (partea a III-a, cap. 21) de Tolstoi, personajul Serpuhovskoi îi spune lui Wronski: „pentru viitor îți cer carte blanche”. IST.

Corvus albus (lat. „Corb alb”) – Unde găsim acest corb? În luvenal – Satire (VII, versul 202) – evident, ca metaforă, spre a desemna un om cu totul excepțional, sau un lucru deosebit de rar. Tot luvenal, în același scop, a folosit o imagine de culoare opusă, și anume: lebăda neagră (vezi: Rara avis). Francezii spun: „merle blanc” (mierlă albă), iar noi, în ironie: „cai verzi” sau „lapte de cuc”. LIT.

Merle blanc (fr. „Mierlă albă”) – vorbă populară franceză prin care se desemnează un om sau un lucru rar. În același scop, germanii folosesc comparația: Weisser Rabe (corb alb), împrumutată de la latini (Vezi: Corvus albus). FOL.

a fi mâncat ca alba de ham expr. (pop.) a fi trecut prin multe, a fi experimentat / versat.

a petrece o noapte albă expr. a nu dormi, a sta treaz toată noaptea.

a scoate (cuiva) peri albi expr. a supăra, a hărțui; a șicana; a vexa (pe cineva).

a urmări până-n pânzele albe expr. a hăitui; a încolți.

a-i ieși peri albi expr. a-și face griji; a fi tracasat / suprasolicitat / stresat.

alba-neagra expr. joc de noroc ilegal, practicat de șmecheri pe stradă, la care trecătorii sunt momiți să participe, iar apoi sunt sistematic înșelați

Albă ca Zăpada expr. (tox.) cocaină

cal alb expr. (tox.) heroină.

cec în alb expr. (pub.) încredere absolută / necondiționată.

cusut cu ață albă expr. neconvingător, vizibil fals.

doamna albă expr. (tox.) heroină.

minciună albă expr. minciună rostită cu intenția de a menaja sentimentele interlocutorului.

moară albă expr. (intl.) ceas de buzunar de argint.

moarte albă expr. (pub., eufem.) 1. denumire generică dată stupefiantelor. 2. (prin ext.) pericolul reprezentat de stupefiante.

praf alb expr. (tox.) cocaină.

scor alb expr. (în sport) zero la zero.

zâna albă expr. (tox.) cocaină.