SOLSTIȚIU ~i n. Fiecare dintre cele două momente ale anului când Soarele atinge cea mai mare sau cea mai mică înălțime față de orizont. * ~ de vară ziua de 21 sau de 22 iunie, când în emisfera boreală a Pământului este cea mai lungă zi și cea mai scurtă noapte a anului. ~ de iarnă ziua de 21 sau de 22 decembrie, când în emisfera boreală a Pământului este cea mai scurtă zi și cea mai lungă noapte a anului. [Sil. sol-sti-țiu] /<lat. solstitium, fr. solstice

ACEL², ACEA, acei, acele, adj. dem. (Arată că ființa sau lucrul al cărui nume îl determină este (mai) depărtat, în spațiu sau în timp, de subiectul vorbitor; cînd stă înaintea substantivului are forma acel, acea, iar cînd urmează după substantiv are forma acela, aceea; în opoziție cu acest, acesta) Cine-i acea leliță Varvara? SADOVEANU, N. F. 21. Zilele iernii aceleia se scurgeau greu și așterneau pe inimile tuturor o pîclă groasă de amărăciune. MIRONESCU, S. A. 122. A fost odată un împărat. Acel împărat... bătuse pe toți împărații. ISPIRESCU, L. 11. Era o tînără damă blondă, a căreia figură avea acea blîndețe ce se vede învecinicită de penelul lui Rafael. NEGRUZZI, S. I 37. (Ca valoare emfatică, amintind pe cineva sau ceva foarte cunoscut) Ș-acel rege-al poeziei, vecinic tînăr și ferice. EMINESCU, O. I 32. Au trecut vremile-acelea.... legi, moravuri se-ndulcesc: Prin științe și prin arte națiile înfrățite, în gîndire și în pace drumul slavei îl găsesc. ALEXANDRESCU, P. 134. ◊ (Popular, înaintea substantivului, în forma acela) Apoi aceluia om nu-i trebuie altă negustorie mai bună. CREANGĂ, P. 218. – Forme gramaticale: gen.-dat. sg. acelui, acelei, gen.-dat. pl. acelor; (cînd are forma acela, aceea) gen.-dat. sg. aceluia, aceleia gen.-dat. pl. acelora.

IMACULAT, -Ă, imaculați, -te, adj. Fără pată, curat; nepătat. Cîțiva mesteacăni se ivesc printre ceilalți arbori subțiri, înalți și albi, asemeni unor imaculate luminări. BOGZA, C. O. 352. Îți place iarna? zice supărat. – Îmi place tot ce e imaculat. CAZIMIR, L. U. 37.

SPRE prep. 1. (Cu sens local) În direcția..., înspre, către, la. Pornesc spre școală. ♦ (În numeralele de la 11 la 19, formate prin compunere) Adăugat la..., peste. Unsprezece. 2. (Cu sens temporal) În apropierea..., aproape de..., cam la vremea..., pe la... Spre iarnă. ♦ Către ziua de...; dintre ziua de...; și ziua de... Luni spre marți. ♦ (Arată o acțiune ulterioară celei exprimate de verbul precedent, având valoare copulativă) După aceea, și apoi. 3. (Introduce un complement circumstanțial de scop) În vederea..., pentru a..., ca să... Se duce spre a cerceta personal. ◊ Expr. Spre pildă = de pildă, de exemplu. 4. (Introduce un complement circumstanțial de mod) (În așa fel) încât (să producă, să cauzeze cuiva ceva). I-a dăruit o carte spre marea lui bucurie. 5. (Înv. și reg.; introduce un complement indirect) Echivalând cu..., drept, ca. Spre răsplată, cer două lucruri. – Lat. super.

NEPTUN 1. (În mitologia romană) Zeul tuturor apelor, unul dintre cei mai vechi zei ai acestei mitologii. Identificat la greci cu Poseidon, are aceleași caracteristici și atribuții ca acesta. Sărbătorile consacrate lui N. (Neptunaliile) erau oficiate vara (23 iul.), în scopul alungării secetei. 2. Cea de-a 8-a planetă a sistemului solar, situată la o distanță medie de 4,4967 miliarde km de Soare și c. 4,347 miliarde km de Pământ (datorită excentricității planetei Pluton, între 1979 și 1999, acesta a fost mai aproape de soare decât N.). Are un diametru de 49.528 km, masa de 1,024 x 10²⁶ kg și densitatea de 1,64 g/cm³. Perioada de revoluție (anul neptunian) 164,8 ani, iar perioada de rotație (ziua neptuniană) 16,11 ore. N., la fel ca Jupiter, Saturn și Uranus, este o planetă gigantică gazoasă. Este invizibilă cu ochiul liber, având mărimea stelară 7,8. A fost descoperită la 23 sept. 1846 de către astronomul german J.G. Galle, pe baza datelor transmise de către astronomul francez U.J. Le Verrier (acesta din urmă, precum și astronomul englez J.C. Adams studiind abaterile de la traiectoria prevăzută prin calcul a planetei Uranus au preconizat existența altei planete precizând, cu aproximație, și poziția pe cer a acesteia). Sonda spațială Voyager-2, lansată la 20 aug. 1977, s-a apropiat, la 24 aug. 1989, până la c. 5.000 km de N., transmițând o serie de informații de o deosebită importanță, printre care existența a încă a șase sateliți, cu diametre cuprinse între 30 și 200 km, pe lângă cei doi cunoscuți (Nereida și Triton), existența în jurul planetei a patru inele formate din pulberi, care în unele zone sunt destul de dense pentru a oculta lumina stelelor. Câmpul magnetic al planetei N. are dipolul înclinat cu c. 47 față de axa ei de rotație și e deplasat cu c. 14.000 km față de centrul planetei. Temperatura medie la suprafața planetei este de -214°C. Au fost observate furtuni ale gazelor cu viteze de 2.500 km/oră. În centrul planetei se presupune a fi un nucleu solid înconjurat de un strat de apă, puternic comprimată, urmat de un strat de hidrogen și heliu lichid. Atmosfera, compusă în cea mai mare parte din hidrogen și heliu, conține până la 3% metan, care dă planetei culoarea albastră. 3. Stațiune balneoclimaterică cu activitate permanentă (mai intensă în sezonul estival), intrată în circuitul turistic și balnear la începutul anilor ’70 ai sec. 20, situată pe țărmul Mării Negre, la 6 km N de municipiul Mangalia (jud. Constanța), de care aparține administrativ. Climat de litoral marin, cu veri călduroase și mai mult senine (durata de strălucire a Soarelui este de 10-12 ore pe zi) și ierni blânde, cu zăpadă puțină (în ian. temp. medie este de 0°C). Factorii naturali de cură sunt climatul maritim, bogat în aerosoli salini, apa Mării Negre (clorurată, sulfatată, sodică, magneziană), izvoarele minerale cu ape sulfuroase, mezotermale (22-27°C) și nămolul sapropelic. Plaje cu nisip fin, amenajate pentru aerohelioterapie, talazoterapie și oncțiuni cu nămol rece. Stațiunea este indicată atât pentru cură heliomarină cât și pentru tratarea afecțiunilor reumatismale, posttraumatice, ginecologice, endocrine, dermatologice, respiratorii etc. Policlinică balneară cu funcționare permanentă. Parc dendrologic (cedri, strjari, tei, chiparoși, pini, mesteceni etc.).

VENUS, stațiune balneoclimaterică estivală, situată pe țărmul de V al Mării Negre, la 3-20 m alt., la 3 km N de municipiul Mangalia de care aparține din punct de vedere ad-tiv. Climat temperat maritim, cu veri călduroase și mai mult senine (în medie 25-28 de zile însorite pe lunile de vară, cu durata de strălucire a soarelui de 10-12 ore pe zi) și ierni blânde (în ian. temp. medie de 0°C). Stațiunea este recomandată atât pentru persoanele sănătoase care pot beneficia de cură heliomarină în timpul vacanțelor de vară, cât și pentru tratamentul unor afecțiuni reumatismale, posttraumatice, a unor stări de anemie secundară, de debilitate, decalcifieri, rahitism, a unor boli dermatologice, endocrine, ginecologice ș.a. Plaja naturală, extinsă pe 1,5 km lungime (între stațiunile Venus și Saturn) și 200 m lățime, are un nisip fin și pe alocuri apar izvoare cu ape minerale sulfuroase, hipotermale, captate și folosite la dușuri. Stațiunea V. a intrat în nomenclatorul stațiunilor balneare în anul 1972. Pavilion amenajat pentru ungeri cu nămol sapropelic și pentru băi sulfuroase.

Sântion, s.m. – Numele unei sărbători creștine celebrate în 7 ianuarie (Sf. Ion), cu care se închid sărbătorile de iarnă: „În ziua de Sântion se face vergel, la feciorii pe care-i cheamă Ion sau Simion” (Memoria 2001: 24). – Din sânt + Ion.

SPRE prep. 1. (Cu sens local) În direcția..., înspre, către, la. Pornesc spre școală. ♦ (În numeralele de la 11 la 19, formate prin compunere) Adăugat la..., peste. Unsprezece. 2. (Cu sens temporal) În apropierea..., aproape de..., cam la vremea..., pe la...Spre iarnă. ♦ Către ziua de...; dintre ziua de...; și ziua de... Luni spre marți. ♦ (Arată o acțiune ulterioară celei exprimate de verbul precedent, având valoare copulativă) După aceea, și apoi. 3. (Introduce un complement circumstațial de scop) în vederea..., pentru a..., ca să... Se duce spre a cerceta personal. ◊ Expr. Spre pildă = de pildă, de exemplu. 4. (Introduce un complement circumstanțial de mod) (În așa fel) încât (să producă, să cauzeze cuiva ceva). I-a dăruit o carte spre marea lui bucurie. 5. (Înv. și reg.; introduce un complement indirect) Echivalând cu..., drept, ca. Spre răsplată, cer două lucruri. – Lat. super.

ANGHINĂ s. f. 1. Inflamație a mucoasei din fundul gîtului, care împiedică înghițirea și respirația. Într-o zi de iarnă Emilia a murit de anghină ori de scarlatină. IBRĂILEANU, A. 49. Anghină difterică = difterie. 2. (Numai în expr.) Anghină pectorală (sau de piept) = boală de origine neuro-cardiacă, care se caracterizează prin dureri în regiunea inimii și accese de asfixie. – Variantă: angină s. f.

CERNIT², -Ă, cerniți, -te, adj. 1. De culoare neagră, vopsit sau mînjit cu negru. Corbule, corbide, pasăre cernită, adu-mi tu mie un cioc de apă. ISPIRESCU, L. 223. Bată-te dumnezeu, naș, Cu cine mă cununași, Cu urîta cisnovită (= slută), Ca căldarea de cernită. HODOȘ, P. P. 141. ◊ (Poetic) Zările erau cernite. CAMILAR, N. I 222. Vara trece; pe cărări Frunza-n codru sună, Trec cernite înserări, Nopți adînci cu lună. TOPÎRCEANU, B. 11. ◊ Fig. Urla prin aerul cernit Mama-pădurilor cea nebună. EMINESCU, N. 7. 2. (Despre haine) De doliu; p. ext. (despre persoane sau lucruri) care poartă doliu, în doliu, îndoliat. Lia nu părăsise haină cernită. C. PETRESCU, S. 162. Mume cernite, șterge-vi-ți plînsul. MACEDONSKI, O. 1 20. Cum se purta ea acum, cernită de sus pînă jos, ca orice văduvă jalnică. CARAGIALE, O. III 48. 3. Fig. Mîhnit, întristat, îndurerat; jalnic, posomorit, mohorît. În dimineața de duminică încalecă trudită și cu ochii cerniți. SADOVEANU, B. 127. [Nălucile] au fețele cernite ca o zi de iarnă grea. MACEDONSKI, O. I 133. Crai-nou, strălucite! Plînsă m-ai găsit, Cu gînduri mîhnite, Cu chipul cernit. ALECSANDRI, P. I 21. O văd umblînd necontenit galbenă și cernită. NEGRUZZI, S. III 345.

CLĂTI², clătesc, vb. IV. Tranz. (învechit, astăzi regional și arhaizant) 1. A clătina (1). Cîte-un plop cu coajă cenușie abia își clătea rămurelele subțiri și-și tremura bănuții frunzelor, care luceau în două ape. SADOVEANU, O. III 364. Muierea se sculă des-de-dimineață și, clătind pe nărodul din pat, îi zice: Dar scoală... RETEGANUL, P. I 1. Ca un vînt ce clătește Pădurea cînd ploaia sosește, Așa din adîncuri de zare Un vuiet prin noapte răsare. COȘBUC, P. II 30. Zilele ca iarna de friguroase-mi fură, Copaci din miezul iernii ce vinturi îi clătesc. ALEXANDRESCU, P. 24, D-așa-i, doamne-ntre străini, Ca mlădița între spini; Suflă vîntul ș-o clătește, De toți spinii mi-o lovește! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 195. ◊ Fig. Rîul înapoi se trage... munții vîrful își clătesc. ALEXANDRESCU, P. 132. ◊ Expr. A clăti capul (sau, intranz., din cap) = a clătina din cap, v. clătina. Domnul Cristea a clătit din cap cu îndoială. SADOVEANU, M. C. 37. Cu drept cuvînt cetitorul va fi clătit din cap și va fi întrebat – prin mintea cărui muritori treceau aceste idei? EMINESCU, N. 33. Bătrîna a ieșit clătind din cap. NEGRUZZI, S. I 27. Refl. Pe Gruia că-l punea Tot în fiere Pînă-n șele, Tot în lanț Pînă-n grumazi. Da el numai se clătea, Toate fierele pocnea. BIBICESCU, P. P. 296. ♦ Refl. (Despre apă, valuri) A se pune în mișcare (violentă), a se izbi. Numai rîul acuma, numai apele, cînd se clătesc, răspund cu vuiet la gemetele mele. ODOBESCU, S. III 207. Piatra-n Dunăre cădea, Apa-n două se făcea, Valurile se clătea, Trei ceasuri borborosea. TEODORESCU, P. P. 569. 2. A zgudui, a cutremura. Pămîntul îl clătește războinicescul tunet! Zgomot de taberi, șoapte, trece, vîjie-un glas. ALEXANDRESCU, P. 27. Refl. Trîntește Fiul-Oii pe Sfarmă-Piatră, dar îl trîntește cum e data, de s-a clătit pămîntul sub el. RETEGANUL, P. III 61. La acea valmă năprasnică de vaiete și blesteme se clăti încăperea din temelie și grinzile se porniră din locul lor. DELAVRANCEA, S. 95. Stinci în temelie clătindu-se vedem. EMINESCU, O. I 94. Tot palatul s-a clătit pîn’la pămînt. PANN, P. V. II 12. ◊ Fig. Și s-a-ntîmplat o dragoste mare, De s-au clătit temeliile locului. DEȘLIU, G. 31. A lumii temelie se mișcă, se clătește, Vechile-i instituții se șterg, s-au ruginit. ALEXANDRESCU, P. 78. ♦ Refl. A se zdruncina. Această prietenie nu s-a clătit prin năvălirea de curînd a tătarilor. BĂLCESCU, O. II 144. 3. A clătina (3). Își clăti tabăra cu multă greutate din pricina drumurilor noroioase. BĂLCESCU, O. II 104. Am un pește... Patru boi abia-l clătește (Plugul). GOROVEI, C. 300 ◊ Refl. [Armata] se clăti de acolo și... merse de tăbărî într-o cîmpie mare. BĂLCESCU, O. II 106. (Expr.) A nu se clăti nu fir de păr din capul cuiva = a nu se primejdui cu nimic viața cuiva. Un fir de păr nu se va clăti din capul înălțimii-tale. NEGRUZZI, S. I 141.

MĂRUNT, -Ă, mărunți, -te, adj. 1. (În opoziție cu mare) De dimensiuni mici, foarte mic. Își înălțau trunchiuri albe și-și răsfirau rămurele subțiri cu frunziș mărunt. SADOVEANU, O. VII 57. O stea măruntă... se ivea mereu prin coroana unui plop. IBRĂILEANU, A. 182. Unde-i acea mare Vidră ale căreia cuvinte, Ca o sămînță măruntă, îmi cădeau adînc în minte? HASDEU, R. V. 152. Codrule, frunză măruntă, Paserile-n tine cîntă. HODOȘ, P. P. 92. ◊ (Adverbial, mai ales pe lîngă verbe ca: «a tăia», «a pisa») Trei îngeri îl slujesc: Unul apă îi aduce, Altul îi taie mere, Al treilea mărunt i le face. ȘEZ. IV 144. ♦ Cu elemente componente (particule, picături etc.) foarte mici. Vin din iarna-ntunecoasă Zile lungi cu ploi mărunte. TOPÎRCEANU, B. 23. Pulberea măruntă din bolovanii de piatră, în care izbesc de dimineața pînă seara. DELAVRANCEA, V. V. 118. Afară era moină, cernea de sus o bură măruntă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 72. Albinele-aduc miere, aduc colb mărunt de aur. EMINESCU, O. I 87. ◊ (Adverbial, pe lîngă verbele «a ploua», «a ninge», «a cerne» etc.) Ploua mărunt... crengile pădurii începeau să se acopere de ploaie. SAHIA, N. 76. Ningea mărunt și des, iar o furie de viscol împrăștia fulgii de-a lungul ulițelor. DEMETRESCU, O. 122. Începe să cearnă mărunt și-nțepos. CARAGIALE, P. 38. ♦ (Despre scris) Cu litere foarte mici. 2. (Despre bani) În monedă divizionară. Scoase o hîrtie de o sută, trei de douăzeci și vreo cincisprezece lei mărunți, pentru bacșișuri și alte cheltuieli. BASSARABESCU, V. 44. ♦ (Substantivat, adesea la f. pl.) Mărunțiș. 37 galbini, 14 irmilici... și ceva mărunte. ALECSANDRI, T. 1353. 3. (În opoziție cu înalt, despre ființe sau, mai rar, despre lucruri) De statură mică, de înălțime mică; scund. Deodată însă își făcu loc prin îngrămădeală un bătrîn mărunt, îndesat. SADOVEANU, O. VII 60. Trec pe vale, la iernat, Turmele mărunte. IOSIF, P. 52. Pe cai de munte mărunți, puternici și cuminți, «caravana» urca la pas. VLAHUȚĂ, O. AL. II 44. Multe-s frate, și mai multe corturi mari, corturi mărunte. ALECSANDRI, P. P. 77. ♦ (În opoziție cu lung) Mic de tot, scurt. Tocmai din fundul ogrăzii largi, acoperite peste tot cu iarbă verde, măruntă și curată, Ștefan răsărea, somnoros. HOGAȘ, DR. II 87. Îl văz înaintea ochilor... cu părul mărunt și încărunțit, cu barba ascuțită. DELAVRANCEA, H. T. 98. ◊ (Adverbial) L-a tuns mărunt. 4. (În opoziție cu mare, întins; despre pași, mers) Mic. Poate că intrase chiar, cu un pas mărunt, ușor și nesimțit, prin ușa întredeschisă a odăii. HOGAȘ, M. N. 20. Dar atuncea greieri, șoareci, Cu ușor măruntul mers, Readuc melancolia-mi, Iară ea se face vers. EMINESCU, O. I 106. ♦ (Adverbial) Cu pași mici. Două cîrduri de oi urcau mărunt spre cîmpie. PREDA, Î. 143. Pășea iute, mărunt, ușor, ca un șoarece. DELAVRANCEA, H. T. 99. 5. Fig. De mică importanță, de valoare neînsemnată, de rînd. Să te angajezi la o tipografie mică, dintre acelea care execută lucrări mărunte. PAS, Z. I 300. Cîntări, fabule și alte mărunte compuneri. NEGRUZZI, S. II 169. Lupte mărunte se înhățau între unii și alții. BĂLCESCU, O. II 106. ◊ Expr. Multe și mărunte = lucruri de tot felul. De la un asemenea flecar, cu agerime descusut, multe și mărunte se puteau afla. C. PETRESCU, A. R. 7. Începe a se chicoti și a spune de la nuntă multe și mărunte. CREANGĂ, P. 173. – Variantă: (Învechit și regional) mănunt, -ă (ALECSANDRI, O. 169) adj.

PÎRTIE, pîrtii, s. f. 1. Cărare sau drum făcut prin zăpadă. Afară, viscolul zidise troiene pînă la streșină. Pîrtiile abia despicau calea îngustă de la o poartă la alta. C. PETRESCU, A. 108. Caii mergeau acum destul de repede, că trăgeau acasă și era o minune de pîrtie. VLAHUȚĂ, O. AL. I 264. Băieții mergeau răpede cît puteau, dar nu sporeau la mers, căci pîrtie pînă la stînă nu era. CONTEMPORANUL, VII_II 98. ◊ (În comparații) Drumul robilor se deslușea ca o pîrtie alburie prin spuza stelelor. SANDU-ALDEA, U. P. 128. ♦ Drum amenajat în zăpadă în vederea sporturilor de iarnă. În zilele vacanței, un grup de pionieri și pioniere din tabăra de la Predeal se întrec cu săniuțele pe întinsul pîrtiei de zăpadă. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2868. 2. Drum deschis prin semănături, printr-un desiș de pădure etc.; cărare. Intrară într-un bunget de pădure. Aici o luară apoi pe o pîrtie. ISPIRESCU, L. 354. Tot mai cercînd el ba ici, ba colea, înspre sară, numai ce dă de-o pîrtie. CREANGĂ, P. 144. ◊ Fig. Rup clopotele pîrtii și dîre fac pe cer. LESNEA, I. 29. – Variantă: pîrte (CAMIL PETRESCU, V. 99, ALECSANDRI, P. III 225) s. f.

SCARLATINĂ s. f. Boală infecțioasă, contagioasă și epidemică (mai ales la copii), care se manifestă prin febră, dureri de gît și erupție roșie pe tot corpul, urmată de cojirea pielii. Multe boli, ca... scarlatina, pojarul... etc. sînt produse de virusuri transmisibile. MARINESCU, P. A. 81. Într-o zi de iarnă, Emilica a murit... de scarlatină. IBRĂILEANU, A. 49.

Sântion, (Sântiuăn), s.m. – (rel.) Numele unei sărbători creștine celebrate în 7 ianuarie (Sf. Ion), cu care se închid sărbătorile de iarnă: „În ziua de Sântion se face vergel, la feciorii pe care-i cheamă Ion sau Simion” (Memoria, 2001: 24). ♦ (onom.) Sântioan, Sântionean, nume de familie (10 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Din sânt + Ion (MDA); cf. lat. Sanctus Iohannes (DER).

MANGOSÍT, -Ă adj. (Rar la f.; mai ales în Mold.; adesea substantivat) (Om) care nu este bun de nimic, care nu merită nici o considerație, tont, nătărău, neghiob; „mare la trup și prost” (CREANGĂ, GL.) ; „cu toate păcatele pe capul lui” (ȘEZ. III, 70). Mangositule, afară! Ieși, c-oi da-n păcat cu tine, ieși! PR. DRAM. 367, cf. URICARIUL, X, 404. Mangosiții noștri de bărbați se tem de cuconașul. NEGRUZZI, S. III, 15. Ce stai ca un butuc în capră, mangositule. . . coboară de-agiută la trăsură. ALECSANDRI, T. 385, cf. 274, 392. Ticălosul și mangositul! încă se rînjea la mine cîteodată și-mi făcea, cu măseaua. CREANGĂ, P. 28, cf. 254. Un mangosit de sfetnic d-ai Împăratului Roșu se făgăduise diavolului. ISPIRESCU, L. 226. Nu-i aice mangositul de băiet? CONTEMPORANUL, VI₁, 501. Prepuneam eu de mult că ești bun numai de stîrnit femeile, ei, lasă, mangositule! I. NEGRUZZI, S. I, 184. Lasă, mări mangositule, că-mi vei veni tu acasă! MARIAN, O. I, 346, cf. id. S. R. I, 104. În loc să-i dai mînă de ajutor. . . , te-ai luat după mangositu ăsta. PETICĂ, O. 220. Na! zise el, mai dîndu-i o tiflă; păcătoaso și mangosito! HOGAȘ, M. N. 145. Se temea că l-or mînca zmeii de viu, dacă or afla cît de măngosit îi el. SBIERA, P. 179. Și, vai, rău m-a pălmuit, Ardă-l focu magosit. MARIAN, SA, 29. Să nu fi mai ajuns să mă iei pe mine, mangosîtule. ȘEZ. VII, 135. ◊ F i g. Unde e mangosita și năzdrăvana de soartă, să ne-o împrietenim și noi măcar pe o zi de iarnă. ap. TDRG. ♦ (Regional) (Om) murdar, îngălat. V. n e s p ă l a t. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. ♦ (Regional) Stricat, dărăpănat, deteriorat (Raia de Sus-Tîrgu Jiu). CHEST. II 170/16. Case mîngosite. ib. - Pl.: mangosiți, -te. – Și: mangasít, -ă (GHEȚIE, R. M., BARCIANU), măngosit, -ă, mîngosit, -ă (com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI) adj. – Etimologia necunoscută.

MĂRUNT, -Ă adj. I. (Indică dimensiunea) De dimensiuni, de proporții reduse ; mic. Pre pizmași goni-i-va cu fulgere multe, Și le va da spaimă cu săgeți mînunte. DOSOFTEI, PS. 51/8. Pre la marginele cărții, unde mărturia lor trebuiaște, cu slove mai mănunte insămnate le veți videa. CANTEMIR, HR. 52, cf. 90, id. IST. 143, PISCUPESCU O. 136/4. Sămínța ei este foarte mănuntă. I. IONESCU, c. 84/22, cf. CONACHI, P. 264. Unde-i acea mare Vidră ale căreia cuvinte, Ca o sămință măruntă, îmi cădeau adînc în minte? HASDEU, R. V. 152. Pomul nalt frumos răsare Din sămínța cea măruntă. ALECSANDRI, POEZII, 236, cf. 34. Puse de tăie scîndurile, făcîndu-le țîndări mărunte. ISPIRESCU, L. 65. Încă nițel, încă nițel și aripioarele lui vor curge ca niște flori mărunte. DELAVRANCEA, V. V. 87. Poate că intrase chiar, cu un pas mărunt, ușor și nesimțit, prin ușa întredeschisă a odăii. HOGAȘ, M. N. 20. O stea măruntă și vie din infinit se ivea mereu prin coroana unui plop. IBRĂILEANU, A. 182. Imensa lume a vietăților mărunte lucrase c-o hărnicie neistovită. SADOVEANU, O. IX, 79, cf. 13. Pe atunci umbla cu pași mărunți pe ulița noastră moș Bodrîngă. id. E. 114, cf. BENIUC, V. 23. Minerii noștri harnici de pe Jii Farămă muntele în cioburi mărunte. DEȘLIU, G. 46. Multe-s frate și mai multe Corturi mari, corturi mărunte. ALECSANDRI, P. P. 77, cf. GCR II, 300. Lelea cu mărgele multe Amiroase-a flori mărunte De pe vale, de la munte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 36, cf. 100, 169, 402, HODOȘ, P. P. 92,482. Piatră măruntă. ALR I 1 372/26, cf. 1 372/30, 35, 40, 45, 75, 77, 79, 85, 87, 251. Din grăunțe mărunte Se fac grămezi mai multe. ZANNE, P. I, 190, De la baltă pînă la munte, Tot zale mârunte (Stelele). GOROVEI, C. 356. ◊ Vite mărunte = denumire pentru oi și capre. De toată turma de vite mari sau mărunte. . . la pășune se lua de la lei 50 și pînă la 80. CR (1830), 25¹*17. ◊ (Ca determinativ, urmînd după un nume de animal sau de plantă, indică specii sau varietăți ale acestora) Ce mi-ai da dar, cînd ți-aș înșira pa nume, vere Moțăilă, numirea strugurilor?. . . Uite: strugure tămîios,. . . coada vulpii, mărunt (mărunțel). JIPESCU, O. 53. Mălaiul mărunt se seamănă ca și cerealele. PAMFILE, A. R. 196, cf. 68. Mei mărunt. PANȚU, PL. 175. Muscă d-a mănuntă. ALR SN I h 243, cf. ALR I 1952/35, 45. Prune mărunte. ALR II 6082/928. ◊ (Adverbial) Făcu semnul crucii mărunt și de multe ori, asupra ușilor și asupra perinei. SADOVEANU, B. 125. ♦ (Despre scriere) Cu litere de dimensiuni reduse. Privi mult scrisul mărunt al fetei. AGÎRBICEANU, A. 76. ◊ (Adverbial) E un volum elegant și mărunt tipărit, pe hîrtie velină. SADOVEANU, O. IX, 322. 2. (Despre suprafețe; în opoziție cu întins, vast) Care ocupă o suprafață redusă ; restrîns, mic. Și sînt și alte api curătoari. . . carile cură prin Acarnaniia și dă în marea ostroavilor mănunte. HERODOT (1645), 95. 3. (În opoziție cu î n a l t) De înălțime, măsură sau statură redusă ; scurt, scund, mic. Fiind locul despre apă cu pădure mănuntă, au pogorît pre mirodenia fumului la locul unde este acum mînăstirea Ețcani. SIMION DASC., LET. 15, cf. N. COSTIN, LET. I A, 5/5. Figura sa. . . domnea între urmașii lui ca un pin puternic între arborii mai mănunți. ASACHI, S. l. II, 70. Și din fundul celor munți Trec prin ape fără punți Albi mocani pe cai mărunți. ALECSANDRI, POEZII, 589, cf. 284. Cum nu-s vîntul ce aleargă Pe oglinda largă Luciul apei de-l încruntă Cu undă măruntă. EMINESCU, O. IV, 24, cf. ODOBESCU, S. III, 65. Pe cai de munte, mărunți, puternici și cuminți, caravana urca la pas. VLAHUȚĂ, O. A. III, 44. Astfel pe cale vorbind, mergeam spre mărunta căscioară. COȘBUC, AE. 157, cf. 55, DELAVRANCEA, H. T. 98. Ajunseră la o fîntînă cu ghizduri mărunte. SANDU-ALDEA, D. N. 67, cf. 12, 81. Trec pe vale la iernat Turmele mărunte. IOSIF, P, 52. Nu rareori se întîmpla ca măruntul meu călugăr să-și tragă iute mîna de pe cîte un hrib. HOGAȘ, DR. I, 233, cf. II, 87. Își făcu loc prin îngrămădeală un bătrîn mărunt, îndesat. SADOVEANU, O. V, 562, cf. X, 8, id. E. 116. Oameni mărunți apar, oameni de munte, și trec cu luntrea peste apele Oltului. BOGZA, C. O. 346, cf. STANCU, R. A. III, 155. Înlemnit în fața colonelului, un ofițer mărunt raporta. CAMILAR, N. I, 84. Ș-acum se găsesc De benchetuiesc. . . La des păltiniș, Mărunt aluniș. ALECSANDRI, P. P. 63, cf. H XI I 5, DR. V, 526. Masa-i măruntă. ALR II/I h 80. 4. (Despre nume de materie sau colective) Cu părțile componente mici sau foarte mici ; fin. Sarea măruntă ce se face tăind drobii nu se pierde aici ca la Ocna. I. IONESCU, P. 354, cf. URICARIUL, XIX, 379. Și albinele-aduc miere, aduc colb mărunt de aur Ca cercei din el să facă cariul, care-i meșter faur. EMINESCU, O. I, 87. Mustățile lungi și genele rășfrînte li s-au albit de pulberea măruntă din bolovanii de piatră în cari izbesc de dimineață pînă seara. DELAVRANCEA, V. V. 118, Cf. SANDU-ALDEA, D. N. 19. Suflarea aspră a crivățului. . . rîdica spre naltul nourilor vîrteje sure de gheață măruntă. MIRONESCU, S. A. 23. Și calea ți-aș vărui Tot cu var de cel mărunt Ca să ajungi mai curînd. JARNIK-BÎRSEANU, D. 115. Făină menuntă. ALR I 1372/85, cf. 1372/26,35, 40, 45, 69, 75, 77, I 79, 87, 251. Brînză măruntă la putină. ib. 1818/786. Cărbune mărunt. GL. V. J. ◊ (În ; context figurat) Și tot mai blînd răsună cîntări molcomitoare. . . Iar primăvara cerne un colb mărunt de floare. PĂUN-PINCIO, P. 93. ♦ Cu bobul mic. Cf. DR. XI, 125. Descarc băcălii Și-ncarc dimerlii Tot de grîu mărunt Și de arnăut. ALECSANDRI, P. P. 116. Iar prin brazde-a azvîrlit Arnăut cu grîu mărunt. PĂSCULESCU, L. P. 25. (Regional) Vin mărunt = vin de bună calitate. Aleze zin d'e cel mărunt. Gruia s-îmbâta curund. POP., în JAHRESBER. VI, 54. ** S p e c. (Despre ploaie, burniță sau ninsoare) Cu stropi sau fulgi mici și deși. Ploaia cădea măruntă pe stradele nepavale. EMINESCU, N. 33. Afară era moină, cernea de sus o bură măruntă. VLAHUȚĂ, O. A. III, 72. Și-n țîrîitul măruntei ploi auzi Parcă-un suspin, ce-ncearcă să te-nmoaie. PĂUN-PINCIO, P. 48. Vin din iarna-ntunecoasă Zile lungi cu ploi mărunte. TOPÎRCEANU, B. 23, Începe o ploaie rece, măruntă. BART, S. M. 15, cf. CAMIL PETRESCU, O. III, 192, ALR I 1 978/35. ◊ (Adverbial) S-a luminat a ploaie... începe să cearnă mărunt și-nțepos. CARAGIALE, O. I, 144. Ningea mărunt și des, iar o furie de viscol împrăștia fulgii de-a lungul ulițelor. DEMETRESCU, O. 122. Ploua mărunt. . . Crengile pădurii începeau să se acopere de ploaie. SAHIA, N. 76. 5. (Adesea adverbial) (Tăiat, rupt, sfărîmat) în bucăți de dimensiuni (foarte) reduse. Și chedrii din Livanul Domnul îi detună. . . Mănunt îi zdrumică. DOSOFTEI, PS. 87/11. Tot trupul tăiat cu cuțite mănunt eși vitejeaște biruind cătră D[u]mn[e]dzău. id. V. S. octombrie 6^v/6. Să iei patlageanele. . . și dupe ce le vei da undă să le scuri de apă bine și să le tai măruntu (a. 1749). GCR II, 43/34. În oale fierbea curechiu, cu clisă Rîncedă și cu ceapă mănuntă. BUDAI-DELEANU, Ț. 304. Să iai buruiană. . . proaspătă, mărunt pisată, un pumn plin. CALENDARIU (1814), 173/24. Unul apă îi aduce, Altul îi taie mere, Al treilea mărunt i le face. ȘEZ. IV, 144. Tai pînea mănunt. ALR II 3 474/76. 5. (Despre mers) Cu pași mici (și grăbiți). Dar atuncea greieri, șoareci, Cu ușor măruntul mers, Readuc melancolia-mi Iară ea se face vers. EMINESCU, O. I, 106. Iară freamătul de frunze Îngîna măruntu-ți mers. PĂUN-PINCIO, P. ◊ (Adverbial) Pășea iute, mărunt, ușor, ca un șoarice. DELAVRANCEA, H. T. 99, cf. AGÎRBICEANU, A. 458. Se urcă, fugi mărunt, își alese un loc și începu să se sorească. C. PETRESCU, R. DR. 26. Îmi închipuiam, cred, că mi-i dragă copila care trecuse mărunt pe lîngă mine. SADOVEANU, O. VII, 317. Două cîrduri de oi urcau mărunt spre cîmpie, pe culmea plină de nenumărate poteci. PREDA, I. 143. ♦ (Substantivat f. art. ; regional) Numele unui dans popular. Cf. VARONE, D. II. (Despre ființe) Care este de vîrstă fragedă, abia născut sau de cîțiva ani; care este nevîrstnic, mic. Să răpească și să fure Fete mari cu ochi de mure, Și copii mărunți de ani, Copilași de cei bălani. ALECSANDRI, POEZIIi, 414. Era odată un biet creștin sărac și c-o droaie de copii mărunți, DELAVRANCEA, V. V. 225, cf. 131. Copiii mei sînt toți mărunți. CIAUȘANU, GL. ◊ (Substantivat) Sforăiau subțire, învălmășiți în somn, mărunții familiei. V. ROM. ianuarie 1956, 37. ♦ (Substantivat, în credințele populare, eufemistic) Ielele. MARIAN, D. 336. Mă-n- tîlnii cu Frumoasele, Multele, Măruntele. id. ib. III. (Indică cantitatea ; învechit, substantivat, în l o c. a d v.) Cu măruntul = în cantitatate mică, cu bucata, în detaliu, cu amănuntul. S-au hotărît... ca acele cîte două plătească la vameșul cel ce le strînge cu măruntul (a. 1822). DOC. EC. 250. Îl va împărți prin vînzare și pe la alții din coprinsul Prințipatului, ca și ei să vînzâ cu măruntul pe la particulari (a. 1 839). ib. 732, cf. PONTBRIANT, D., BARCIANU. Este o bonificație. . . ce o acordă angrosiștilor și aceștia detailiștilor. . . la vînzarea cu coletul sau cu măruntul. I. PANȚU, PR. 5. IV. (Învechit, rar ; indică intensitatea, în opoziție cu p u t e r n i c, t a r e, intens) De intensitate redusă ; ușor, slab, scăzut, mic. Se face slobozire de toate tunurile , și focul cel mărunt, începînd mehterhaneaua și altă muzică. GHEORGACHI, LET. III, 303/38. V. (Indică valoarea, calitatea) 1. (În opoziție cu v a l o r o s, î n s e m n a t, i m p o r t a n t) Care are o valoare, o importanță redusă, neînsemnat, mic. V. m i n o r. Nu huli . . . nici blâstemă pre zioa ceaia ce-au născut, fac mulți și în boale mărunte. CORESI. V. 146. De lucrurile a toată lumea gîndește, cele mai menunte le trece cu gîndul. M. COSTIN LET. I, 282/30. Multe războaie mai mănunte au avut romanii cu dachii în Misia. CANTEMIR, HB. 166, cf. 322. Noi aice ne mărginim numai a arăta lista cărților ce au ieșit de sub teascurile sale, afară de afișuri, bileturi, înștiințeri și alte tipărituri mărunte (a. 1 851). URICARIUL, XIII, 342. Să te angajezi la o tipografie mică, dintre acelea care execută lucrări mărunte, ca practicant. PAS, Z. I, 300. Judecă judecătorul procese mărunte – furturi de găini, furturi de oi, bătăi între neamuri. STANCU, D. 257, cf. V. ROM. iulie 1 953, 94. Evidența cheltuielilor mărunte o ține nevastă-mea. V. ROM. iulie 1 954, 297. Și-ți tot minte mii și sute Și mai mari și mai mănunte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 276. Cheltuieli mărunte fac datorii de frunte. ZANNE, P. V, 164. ◊ S p e c. (Despre bani, monede) O monedă măruntă se va stămpa din aramă. AR (1829), 170¹/46. Să-mi dai bani mărunți de cîteva mii, ca să-i am la îndemînă. SADOVEANU, O. X, 577. Șept'e buț D'e ban morunț, Să nu-ț paie că-m dai mulț. T. PAPAHAGI, M. 100. ♦ (Substantivat ; la pl. sau la sg. cu sens colectiv) Mărunțiș (III 2) Și n-am mărunte. . . D-o săptămînă n-am luat socoteli prăvăliei. DELAVRANCEA, O. II, 361. Taxa diseară; acum n-am mărunte, zise el. CONV. LIT. XLIV₁, 41. N-am mărunt. I. CR. III, 119. N-am mărunt să-ți dau restul. MAT. DIALECT, I, 180. ♦ ( Substantivat, f. pl., adesea în corelație cu „multe”) Fleacuri, nimicuri,. mărunțișuri. Cf. LM. Și acum intră în casă începe-a se chicoti și a spune de la nuntă multe și mărunte. CREANGĂ, P. 173. cf. ȘĂINEANU, D. U. S-au întors la Malu, vorbind cîte și cîte mărunte. SADOVEANU, M. C. 138. De la un asemenea flecar, cu agerime descusut, multe și mărunte se puteau afla. C. PETRESCU, A. R. 17. ** (Substantivat, f. pl.; rar) Amănunte, detalii. A cunoaște toate mănuntele unei pricini. PONTBRIANT, D. ◊ Loc. a d v. (Cu) de-a mărunta = în mod amănunțit, cu de-amănuntul. Cf. COSTINESCU, ARHIVA, II, 198, BARCIANU. Din oraș la Țăligrad La sărdaru lu Novac, Lua ul'iț d-a rînda, Birturi d-a mărunta. ALEXICI, L. P. 8. 2. (Despre oameni) Lipsit de finețe psihică și intelectuală, lipsit de înțelegere, de generozitate ; (despre idei, sentimente, fapte ale oamenilor) care arată sau trădează lipsă de rafinament, care dovedește orizont îngust. V. b a n a l, meschin. Femeile, în genere, cînd au simțul comicului, îl au mărunt. IBRĂILEANU, S. L. 45. Poale lungi și minte scurtă Judecată mai măruntă. ZANNE, P. III, 307. ◊ (Adverbial) Entuziasmul este altoit pe același fond de nemulțumire și pe aceeași concepție mărunt pesimistă. LOVINESCU, C. VI, 17. 3. Care se află pe o treaptă inferioară într-o ierarhie; de rînd. Ștefan vodă strîns-au boierii țării și mari și mici și altă curte măruntă. SIMION DASC., LET. 43. Aici, în ziua asta de duminică, e plimbarea poporului mărunt. SADOVEANU, O. IX, 230. Dacă mergi dumneata, merge tot Oboru, și dacă merge Oboru, merge toată negustorimea măruntă. CAMIL PETRESCU, O. II, 101. A cunoscut nevoile și suferințele părintelui unei mărunte familii mic-burgheze. V. ROM. septembrie 1 954, 137. - PL: mărunți, -te. – Și: (învechit și popular) mănúnt, -ă, (învechit) mînúnt, -ă, (regional) menúnt, -ă, morúnt, -ă adj. – Lat. minutus, -a, -um.

*ESTOMPĂ (pl. -pe) sf. 🔷 1 Mic cilindru de piele sau de hîrtie, în formă de creion ascuțit la amîndouă capetele, cu care se întinde prin frecare creionul sau colorile, spre a potrivi umbrele unui desen (🖼 1998) ¶ 2 Desen umbrit cu estompa; fig: o desfășurare de coline și văi ce se pierdeau în estompa cenușie a zilei de iarnă D. -ZAMF. [fr.].

NĂLUCĂ s. f. 1. Ființă fantastică, imaginară, arătare, vedenie, fantomă, nălucire (1), (învechit și regional) nălucitură, (regional) necurățenie (II 2), pater² (2); spec. strigoi. Arătă Hristos ucenicilor săi mînile și coastele sale... ca să nu le se pare lor că e vreo nălucă. coresi, ev. 129. Și văzînd pre el ucenicii îmblînd pre mare, să spăriară zicînd că iaste o nălucă. n. test. (1648), 19^v/4. Au văzut un voinic... dormind; și cum l-au văzut, au gîndit că iaste nălucă (a. 1747). gcr ii, 41/11. Ești năluc mi se pare Și mă tem să nu te pierz. pann, e. iv, 136/12, cf. v, 68/15, 70/1. Iată noaptea și mă tem Nu cumva să mă-ntîlnească năluci rele, fioroase. negruzzi, s. ii, 58. [Pe luptători] nu-i tulbură o nălucă ce sperie pe copii. hasdeu, r. v. 152. Năluca mamei lui... Se arată lin și-i zice... alecsandri, p. ii, 108. Nu știu, nălucă să fii, ...dracul să fii, dar nici lucru curat nu ești. creangă, p. 162. Tresări ca și cînd acest bătrîn nu ar mai fi fost un om viețuitor, ci un fel de nălucă, de care nu poate scăpa. slavici, n. ii, 11. Stătu locului, temîndu-se să nu fie vreo nălucă. ispirescu, l.135. Se arată-n preajma mea Trei năluci îmbrobodite, Ce au fețele cernite Ca o zi de iarnă grea. macedonski, o. i, 135, cf. 51, 141. La cea dintîi atingere, năluca piere, se preface în fum și poetul plînge. gherea, st. cr. i, 167. Cînd cîntă cocoșul, atunci dispar toate spiritele necurate, toate schimele și nălucile. marian, î. 290. O, dac-ai fost ca să te duci În lumea tristelor năluci, De ce, frumosule pribeag, Ai mai trecut al vieții prag? beldiceanu, p. 74. Năluca se strecura iar în gîndurile mele, lua diferite înfățișări. f. (1900), 558, cf. candrea, f. 164, pamfile, dușm. 257, 376, id. s. t. 204. S-a uitat peste uluci Și-a văzut umblînd balauri și tot felul de năluci. eftimiu, î. 78. Oricît de tare om ai fi, năluca unui mort te înspăimîntă, fiindcă pe-aceia n-o poți alunga cu pumnii. popa, v. 29. Te turbura năluca trecînd, ți-era urît Ca unui fără vlagă oștean posomorit. arghezi, c. o. 39. În somn... prin fața ochilor îi trecu un cortegiu de năluci, ale căror chipuri nu le recunoscu. stancu, r. a. iii, 207, cf. h ix 90. O, voi, năluci pămîntești Cu chipurile crăiești, Pe la noi ce căutați? teodorescu, p. p. 103. Să nu iubești o nălucă, S-o iubești și să se ducă. jarnIk-bÎrseanu, d. 251. Dar păre că o nălucă li zicea tot să se ducă. pop., ap. gcr ii, 313. Ea s-a spăriat de această nălucă și au prins a tremura. sbiera, p. 309, cf. sevastos, n. 353. Fugi nălucă prin prelucă. șez. vi, 39, cf. vii, 87, novacoviciu, c. b. i, 14, ALR I 1 405/130, 148, 614, 679, 790, 898. ◊ (Ca termen de comparație, mai ales în legătură cu verbe de mișcare) Zbura ca un năluc de noapte. biblia (1688), 371²/21. Fără vreme mă duc De la voi ca un năluc. pann, a. 59/9. Ne duceam în cale precum visul duce, Ca genii de spaimă, ca două năluce. alecsandri, p. i, 190. Un ceas întreg am umblat ca o nălucă printre gardurile satului. id. o. p. 262. Și periră din ochii lor ca o nălucă. ispirescu, l. 99. Pe-armăsarul meu de stepă, ca nălucă orbitoare, Trec vîrtej de aur roșu de nesip înfășurat. macedonski, o. i, 29. Intră cu pasul ei de nălucă. anghel, pr. 4. Trecînd ca o nălucă, în zarea de apus, Haiducul rătăcește, cu flinta-n spate, dus. iosif, patr. 70. Ea umblă ca o nălucă, bocindu-se prin toate ungherele casei. bujor, s. 46, cf. 28. Trei zile, cît a fost mortul în casă, nevasta a umblat ca o nălucă. rebreanu, nuv. 52. Urmărind un vis de raze tot mai stins, mai depărtat, Cine-aleargă ca năluca zi și noapte, nencetat? eftimiu, î. 104, cf. 141. Calul fugea ca o nălucă prin lumina vînătă. sadoveanu, o. i, 473. Sania trecu iarăși ca o nălucă prin oraș. stancu, r. a. iii, 269. Sania gonea ca o nălucă. v. rom. iulie 1954, 171. Fie noaptea cît de mare, Că tot mică ți se pare. Trece-n grab ca o nălucă. alecsandri, p. p. 356, cf. 314. Moartea nu va să știe De averi și bogăție, Ci vine ca o nălucă Și făr’de veste-l apucă. teodorescu, p. p. 101. Și la spate o arunca Și pierea ca năluca. păsculescu, l. p. 168. ♦ (Adverbial, pe lîngă verbe de mișcare) Foarte repede. Un mistreț rănit se năpusti înapoi dintr-acolo, zbîrlit și grohăind îngrozit, cu spinarea pătată de sînge. Venea nălucă. sadoveanu, o. i, 65. ♦ (Învechit, rar) Momîie (1). Făcînd din paie o nălucă mare, Cu ochi și sprîncene, de te-nfiora. mureșanu, p. 210/5. 2. Imagine fugară și înșelătoare, închipuire deșartă; iluzie, himeră, nălucire (4), (rar) năluceală. Vezi cum aleargă toți după năluce, Cum gonesc mai toți umbre fugătoare. budai-deleanu, t. v, 106. I se părea că se află cu cugetul prin mijlocul Evropii. Dar această dulce nălucă nu ținea multă vreme. drăghici, r. 150/12. Dar ce e vis, e o nălucă. macedonski, o. i, 159, cf. 146. A clipelor de-acum năluce De veci s-or scufunda-n trecut. vlahuȚă, p. 82. Luntraș ce-alergi pe val de ape După năluci fermecătoare, Oprește-ți barca ta la țermur, Căci undele-s amăgitoare. f (1897), 52. Călătorul se află în fața unei priveliști mărețe... Cînd te cobori în oraș, năluca se spulberă. călinescu, i. c. 62. Aceasta e pădurea blestemată. Nu te lăsa ispitit de năluci, Nainte mereu să te duci Și numai înainte cată. beniuc, v. 98. Tîrziu, nălucile somnului mă cuprindeau. jebeleanu, c. 17. ◊ expr. A-și face nălucă sau (regional) a-și lua năluca = a) a fi cuprins de panică, a se speria. Te miri ce își fac nălucă Și frigurile-i apucă. pann, p. v. iii, 68/5. Turcii își făcuseră nălucă; fugeau mai mult pe groază decît de armele românilor. ispirescu, m. v. 30. Înțelegînd la măria sa că și-a făcut nălucă și n-are somn și pace din pricina domniei tale, m-am alăturat și eu cu ale mele. sadoveanu, o. xiii, 783, cf. scl 1963, 16. Își face nălucă ca calul, se zice despre cei ce se sperie fără pricină, de nimicuri. zanne, p. i, 356; b) a se amăgi singur, a-și face iluzii. Nu cumva își fac nălucă despre întoarcerea pe lume a lui Attila secundat de Omar? odobescu, s. iii, 363; c) a i se năluci (2), a i se năzări (3). Mă, da ție ți s-a făcut nălucă, or ce ai? Ce-ți veni așa odoronc-tronc odată să pleci de la mine? stăncescu, b. 254. ♦ (Regional) Halucinație, vedenii. Afumă... copiii, ca să le treacă... de nălucă. pamfile, s. t. 204. 3. Imitație de peștișor, făcută din lemn sau din metal sclipitor, pe care o folosesc pescarii cu undița pentru a atrage și a prinde peștii răpitori; p. gener. momeală (2), nadă¹ (II 1). La știucă, ca nălucă mai putem întrebuința orice obiect sclipitor. atila, p. 70. Ei priveau cu atenție mai ales nălucile, adică peștii artificiali. sadoveanu, o. ix, 464. – pl.: năluci și (învechit și regional) năluce. – Și : (învechit și regional) năluc subst., (neobișnuit) nelucă (alecsandri, p. p. 314) s. f. – Postverbal al lui năluci.

Circovi m. pl. două sărbători băbești: 1. Circovii de vară, dela 16 până la 19 Iulie, ce le țin femeile dela țară, crezând că le apără de paralizări (luat de Circovi e sinonim cu luat din Iele): ori Mărți, Joi, Vineri și Circovi, sărbătorile drăcești, care le ținea norodul în vremile păgânești Pann; se mai numesc și Circovii Mărinei: și la circovii Mărinei mâna pe nimic n’am pus PANN; 2. Circovii de iarnă, dela 16-18 Ianuarie, zile rele de trăsnete și vifore, numite și Fulgerătoarele. [Cf. slav. ȚERKOVA, biserică]. V. Mărina.

GEROS, -OASĂ, geroși, -oase, adj. Care aduce ger, foarte friguros, extrem de rece. Dragi-mi erau... băieții satului, tovarășii mei din copilărie, cu cari, în zile geroase de iarnă, mă desfătam pe gheață și la săniuș. CREANGĂ, A. 117. Sus pe culme bradul verde Sub zăpada albicioasă Printre negură se perde Ca o fantasmă geroasă. ALECSANDRI, P. III 21.

COLNIC, colnice, s. n. 1. Colină. De o parte și de alta a drumului sur se înălțau două spinări ușoare de colnic. SADOVEANU, O. I 369. Viscolul se întețește: vîrtejele trec dintr-un colnic într-altul. DELAVRANCEA, S. 5. Mieii sprinteni pe colnice fug grămadă. ALECSANDRI, P. A. Suie mîndra pe colnic Răsucind la borangic. TEODORESCU, P. P. 278. 2. Drum îngust care trece peste un deal sau prin pădure. Cînd treci în zori pe colnic, în albul tău veșmînt, Cu ochii mari și-albaștri, cu părul dat în vînt, Tu-n iernile vieții ești zi de primăvară! COȘBUC, P. I 159. Hai, murgule, hai, Pe coastă de plai, Ce lași tu drumul Ș-apuci colnicul? ALECSANDRI, P. P. 62. 3. Loc mic, lipsit de vegetație, în pădure; luminiș. Stînd la un colnic, fata se dete să culeagă niște floricele. ISPIRESCU, L. 395. În gură de colnic ieșea, Mîna întru-un fag că punea, Ș-o frunzișoară că rupea Și-ncepea d-a șuiera. PĂSCULESCU, L. P. 234. – Accentuat și: colnic.

IARNĂ, ierni, s. f. 1. Anotimpul cel mai friguros care urmează după toamnă și precede primăvara, reprezentînd (în emisfera boreală) intervalul de timp cuprins între solstițiul din preajma lui 22 decembrie și echinocțiul din preajma lui 21 martie. Iarnă. Noapte lucie pe o lume ca din povești: copaci de zahăr, cîmp de cristal, iaz de oglindă. GÎRLEANU, L. 18. E iarnă, cum e dînsa mai aspră-n firea ei, Iar negrul întunerec purtat de norii grei Stă mort. COȘBUC, P. II 185. Amîndoi bătrînii aceștia erau albi ca iarna. CREANGĂ, P. 73. (Alegoric) Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă, Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă. ALECSANDRI, O. 168. ◊ Fig. Cu ochii mari și-albaștri, cu părul dat în vînt, Tu-n iernile vieții ești zi de primăvară. COȘBUC, P. I 159. ♦ (Adverbial, în forma iarna) În timpul iernii, în cursul iernii. Iarna, de gerul cel amarnic trăsnea grinda în odaie, crîșcau lemnele și pietrele. EMINESCU, N. 41. Umblă vara desculță Și iarna cu opincuță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 437. ◊ Loc. adv. La iarnă = cînd va veni iarna sau în timpul iernii viitoare. Ba s-a-nsura la toamnă, ba la iarnă, ba la primăvară. CREANGĂ, P. 141. De cu iarnă = fiind încă iarnă. Macul se seamănă cît se poate mai de cu iarnă. Astă-iarnă = iarna trecută. E dus de astă-iarnă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 321. Iarna asta = iarna prezentă; (conținînd ideea de apropiere în timp) iarna trecută sau viitoare. ◊ Loc. adj. De iarnă = necesar în timpul iernii; care apare iarna, care se practică iarna. Haine de iarnă. Sport de iarnă. 2. Fig. (Socotind iarna anotimpul cel mai greu al anului) An. Port în spate 80 de ierni. – Pl. și: ierne (NEGRUZZI, S. I 245).

PARTIZAN, -Ă, partizani, -e, s. m. și f. 1. Persoană care adoptă și susține o idee, o teorie, o ideologie; cel care e de partea cuiva, sprijină pe cineva, luptă alături de cineva pentru o cauză. Bogdan, ca toți principii destronați, mai număra vreo cîțiva partizani între boieri. HASDEU, I. V. 18. Tomșa se repede Acuma spre Suceava cu partizanii săi. ALECSANDRI, T. II 163. 2. Membru al unui detașament organizat de luptă, care acționează în război pe teritoriul cotropit de inamic, în spatele frontului acestuia. Iarnă și vară, zi și noapte, îndurînd foamea și setea și gerul năprasnic, au suferit, au luptat... mii și mii de partizani. STANCU, U.R.S.S. 107. 3. (Învechit, rar) Partener. Partizanii mei [la jocul de cărți] erau o damă ca de 50 ani și doi băieței, unul mai tînăr și altul mai bătrîn decît mine. BOLINTINEANU, O. 367.

VISCOLOS, -OASĂ, viscoioși, -oase, adj. Cu viscol, viforos. Venea și vîntul cîteodată cu învăluirile-i viscoloase, – cu tristele-i plîngeri, sara, cu tristele-i povești de șoapte la geamurile negre, în tăcerea odăii. SADOVEANU, O. IV 176. A luat cuminte sticlele, le-a ascuns sub mintean și a pornit afundîndu-se în negura nopții viscoloase. CARAGIALE, O. I 362. Vine iarna viscoloasă, Eu cînt doina-nchis în casă. ALECSANDRI, P. P. 224. ◊ Fig. Zilele-mi ca iarna de viscoloase-mi fură. ALEXANDRESCU, M. 102.

MIEZ subst. (Adesea urmat de determinări în genitiv) I. (Cu sens temporal) 1. (În sintagmele) Miezul (sau, regional, miezii) nopții sau miez de noapte (ori, regional, de cîntători) =a) ora 12 noaptea; (învechit și regional) miazănoapte (I 1). Și cum avea obiceaiu de dormiia pre piatră, fiind ca la miezul nopții, șădea priveghind (a. 1 691). GCR I, 288/19. Monarhul n-au încetat a arăta voința sa până la al patrulea ceas după miezul nopții (a. 1 757). id. ib. II, 54/20. Stătu aci de vorbă cu acest vezir . . . pînă pî la mezul nopții. GORJAN, H. I, 3/17. La mezul nopții . . . au ieșit afară. KOGĂLNICEANU, S. 46. Pe la miezul nopții aud un grozav hărcăit. NEGRUZZI, S. I, 62. Este miezul nopței când duhurile vin. id. ib. II, 65. Trece cu lăutari pe la miezul nopții, se oprește dinaintea ferestrelor ei. FILIMON, O. I, 129. Pe la miezul nopții plecarăm cu șapte trăsuri. BOLINTINEANU, O. 269. Toată lumea doarme. . . e miezul nopții și nopțile de vară sînt mici. id. ib. 338. Se bate miezul nopții în clopotul de-aramâ. EMINESCU, O. I, 203. S-apropiase miezul nopții. id. N. 87. Deșteptînd pe Harap-Alb chiar în miezul nopței, îi zice. . . CREANGĂ, P. 215. E aproape de miezul nopții, haide să ne culcăm. CARAGIALE, O. ii, 261. Ei spuseră că pînă la miezul nopții o duc cum o duc. ISPIRESCU, L. 73. În depărtare abia s-aud cocoșii vestind miezul nopții. DELAVRANCEA, T. 87. În ultimul răsunet al miezului de noapte, Pe săli și coridoare aleargă fel de șoapte. MACEDONSKI, O. I, 23. Trecuse miezul nopții și convoiul tăcut își urma calea. BUJOR, S. 51. Discuția se lungi pînă tîrziu după miezul nopții. REBREANU, R. II, 15; S-auzeau cîntînd cocoșii de miezul nopții. MIRONESCU, S. A. 51. Orașul doarme troienit. Mult mai tîrziu de miezul nopții sînt orele trecute. BACOVIA, O. 129. În turn miezul nopții se bate rar. id. ib. 131. Cînd mi-am revenit complet în fire. . . era miezul nopții. GALACTION, O. 242. Un clopot miezul nopții bate. TOPÎRCEANU, B. 65. Dacă pînă la miezul nopții nu va fi nici una, nici alta, voi merge acasă. CAMIL PETRESCU, U. N. 214. La un ceas după miezul nopții, acesta plecase. id. O. I, 152. La miezul nopții localul se închide. SADOVEANU, O. IX, 333. Acum e trecut de miezul nopții, furtuna s-a potolit. BOGZA, Ț. 46. A trecut de miezul nopții cînd ieșim în stradă, STANCU, U.R.S.S. 113, cf. 217. Au stat acolo și au băut cîteșitrei pînă la miezul nopții. PREDA, D. 34. Pînă-și ia buhaiu-n spate, Trecut-a de miez de noapte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 174. Cînd va bate miez de noapte, Treacă-te sudori de moarte. id. ib. 259, cf. MAT. FOLK. 215. Duseră-se. . . Doi feciori colindători, Pe la miez de cîntători Pe ulița satului. BÎRLEA, B. 107. Din cauza focului ne-am sculat la mnezî nopțî cu tătă casa. ALR II 3 012/53. ◊ (În context figurat) Miezul nopții s-a ivit Și prin lume a răspîndit Ceata visurilor dalbe. ALECSANDRI, P. II, 108; b) perioada din jurul orei 24 (în care noaptea este în toi); toiul nopții, (popular) puterea nopții, cumpăna nopții. Fărăde[le]gile meale căzură spre mine și păcatele acoperiră capul mieu. Și-mi fu amiazăzea ca miezul nopții (cca 1 633). GCR I, 82/3. Cine dintru voi are priiaten și va mearge cătră dînsul la miez de noapte, și va zice lui. . . (a. 1746) GCR II, 36/38. Lovindu-i în miezul nopții, dezbrăcîndu-i i-au legat. BELDIMAN, E. 6/32. Atunci mai dulce steaua lucește-n miez de noapte, Și-n zori seninul pare mai vesel, mai curat. ALECSANDRI, P. I, 125. Auzi tu glasul tainic ce cîntă-n miez de noapte Și prin văzduh plutește cu-a florilor miros? id. ib. 137. Apoi pe veselie, pe chef se așternură Pîn'ce în miezul nopții pe toții somnu-i fură. EMINESCU, O. IV, Arareori deșteptam pe mama cu rîsul meu, la miez de noapte. DELAVRANCEA, T. 19. Toate preocupările ceasurilor mele de-acum sînt roabe în chipul cel mai rușinos unor peisagii vagi, pierdute în pîcla miezului nopții. SADOVEANU, IX, 208. Pînă în miez de noapte se certau. PREDA, Î. 123. Nu iubește-n miez de noapte Cînd dorm dușmanele toate! JARNIK-BÎRSEANU, D. 67, cf. 318. Să șt'ii, muico, traiu mieu. . . Te-ai scula îm mńez d'e noapt'e Șî mi-ai ruga mie moart'e. DENSUSIANU, T. H. 224. (F i g.) Îmi place miezul nopții din ochii tăi adînci. TULBURE, V. R. 27; c) personaj din mitologia populară despre care se crede că ar apărea în toiul nopții pe pămînt. Se susține că în acest răstimp [de la douăsprezece la unu noaptea] însuși miezul nopții sub chipul diferitelor forme umblă pe pămînt. f(1890), 479, cf. MARIAN, S. R. I, 109. Și să duse, să tot duse, pînă să-ntîlni cu mez de noapte. RETEGANUL P. III, 43. Mai merge el cît mai merge și mai departe, în calea lui, întîlnește pe miezul nopții, pe care-l leagă și pe acesta de un copac înalt ca să oprească noaptea pe loc. I. CR. IV, 135 (Regional) Miez de miazănoapte (sau de miez de noapte) = ora 12 noaptea. Cînd e drept la miezul nopții, adica punct 12 oare se zice miez de meazănoapte. MARIAN, S. R. I, 108, cf. CIAUȘANU, V. 179. Luna venise în dreptul burții. Era miez de miazănoapte. PLOPȘOR, C. 15. Miezul zilei sau miez de zi = a) ora 12 ziua; amiază, (popular) crucea amiezii. Eu, pîndindu-ți urma, Veni-voi către miez de zi Tiptil peste coline. COȘBUC P. II, 218, cf. CADE; b) perioada din jurul orei 12 ziua (în care lumina și căldura sînt mai puternice); toiul zilei, plină zi. Cf. LB. [împăratul] avea o împărăteasă tînărâ și zîmbitoare ca miezul luminos al zilei. EMINESCU, N. 3. În miezul zilei, sub arșița soarelui de toamnă. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, ap. TDRG. Subt arșița covîrșitoare a miezului zilei, vîntul adormise obosit. HOGAȘ, M. N. 165. Ajunseră în vederea castelului în miezul zilei călduroase. CAMIL PETRESCU, O. II, 18. Unde-ai plecat, tu, lume minunată, Năluci ce v-ați ivit în miez de zi. V. ROM. septembrie 1 954, 92. (Popular) Miezul (sau miezii) păresimilor (ori păresimii, păresii, păreții, păreților) sau miez păreți (sau păresi, de păresimi, post) = mijlocul postului mare, care cade întotdeauna miercurea, în a patra săptămînă din post; (popular) miază-păresimi. La 3 ianuar, același se îndatorește să aducă pănă la mezpăresii actele (a. 1 776). IORGA, S. D. VI, 106. Și făcîndu-se iearmaroc la mezul păreții s-au strîns mulțime de norod (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 245/19, cf. BUDAI-DELEANU, LEX. Și am dus-o noi așa pînă la mezii păresii. CREANGĂ, A. 27, cf. BARCIANU, V., DDRF. Miezul păresimilor cade pe miercuri. MARIAN, S. R. II, 215. Femeia . . . cum a sosit miezul păreții s-a și apucat de urzit. id. ib. 216, cf. 211. O femeie a țesut în ziua de miez păreți. id. ib. 218. O seamă de românce însă, atît din Bucovina cît și din Banat, au datina de a număra ouăle în ziua de miezul păresii. id. ib. 219. Codobatura vine înainte de miezul păreților. id. ib. 220, cf. I, 115. Să nu mănînci ouă după miezul păreței. GOROVEI, CR. 133, cf. ALR II/762, A VI 26. Miezul verii (sau iernii) ori miez de vară (sau de iarnă) = perioada de mijloc a verii (sau a iernii); (învechit, neobișnuit) miază vară. V. t o i, p u t e r e, d r i c. Au agiuns pănă la Ctesifont. . . și acolo au perit la miezul verei. ȘINCAI, HR. I, 33/13, cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB, POLIZU, PONTBRIANT, D., COSTINESCU. [Fereastra] deschisă în miez de iarnă! ALECSANDRI, T. 839. E singură-n palat, Visînd în mezul iernii la blîndă primăvară. id. POEZII, 241. Era-n amiazi și-n miez de vară. Și soarele-a scăzut spre seară. COȘBUC, B. 86, cf. id. P. I, 220, MARIAN, S. R. I, 94. Dar și în miezul verii chiar, se întîmplă uneori să plouă asupra acestui munte. BOGZA, C. O. 55. Și atunci că ți-i veni Cînd, drago, o răsări. . . Un fir de budiană într-un mijloc de poiană, însă, drago-n miez de iarnă. DENSUSIANU, Ț. H. 251. (În context figurat) Zilele-mi ca iarna de viscoloase-mi fură, Copaci din miezul iernii ce vînturi îi clătesc. ALEXANDRESCU, O. I, 138. 2. (Învechit și regional) Moment sau perioadă aflată la mijlocul unei unități de timp date. Pre la mezul lunei lui octomvrie. . . cu a sa oaste și cu oaste pe plată ieșind din Ardeal. . . au intrat în Moldova. ȘINCAI, HR. II, 49/14. Berbecii se pasc de chilin pînă la vinerea mare, adecă pînă la mezul lui octomvrie. ECONOMIA, 87/7. Păsăruică cu cunună, Nu cînta la miez de lună, Că inima mea nu-i bună. DOINE, 129. ◊ F i g. în miezul unei vieți, din care s-au scuturat atîtea credințe și iluzii, LOVINESCU, V, 103. II. (Cu sens local) 1. (Învechit, în sintagmele) Miezul nopții = miazănoapte (I 2), nord. Vor sufla vînturi de cătră mezul nopții. CALENDARIU (1844), 72/24. Dacă am fi în părțile miezului nopții și dacă ar ninge zăpadă ș-aici ca acolo . . . ț-aș putea aduce și cu carul. PANN, A. 47/6, cf. PONTBRIANT, D. Hanul. . . fusese bine adăpostit și dinspre miezul nopții și dinspre răsărit. SADOVEANU, N. P. 6. Adia asprul vînt al miezului nopții și omătul înghețat crîșca ascuțit, id. O. V, 464, cf. VII, 352. (Rar) Miezul zilei = miazăzi (1); sud. Cf. PONBRIANT, D. 2. (Regional, în sintagmele) Miez de (miază), cale (sau de cărare) = punct situat la o depărtare (aproximativ) egală de extremitățile unui drum parcurs de cineva; mijlocul drumului, (regional) miază cale, miază cărare. Cînd a fost în miez de cale l-a ieșit spre-ntîmpinare Nouă moroi. F (1 872), 316, cf. GCR II, 340, 341. Și la miez de miază cale Mi-a închinat cu pahare. TEODORESCU, P. P. 387. Dar cînd o fost La miez de cale, De cărare, înainte ieșitu-i-o. . . Archangelu Michail. MARIAN, D. 79. Dar cînd am fost la miez de cale, De cale, de cărare, O femeie neiubitoare. . . înainte mi-a ieșit. id. V. 131, cf. CHEST. V 173/92. 3. (În opoziție cu m a r g i n e, p e r i f e r i e) Parte a unui spațiu, a unei întinderi, a unei așezări, situată la o depărtare aproximativ egală de punctele periferice (și care cuprinde totalitatea notelor caracteristice, esențiale ale spațiului respectiv, v. t o i); mijloc (I 1), centru. Anevoie voi putea trimete epistola din miezul mării miezului țării. CODRU-DRĂGUȘANU, C. 145. Și-mi era drag tare mai ales adîncul codrului aceluia, miezul lui cu piscuri pietroase. SADOVEANU, O. III, 569. Visez în miez de codru. STANCU, C. 54. L-au prins de pui în miez de codru. BENIUC, V. 34. III. 1. (În opoziție cu coajă) Partea interioară (mai moale) a unui fruct (cărnos). V. p u l p ă, c a r n e. Cf. LB. [Crăpînd o nucă de cocos] au aflat miezul ei dulce și bun ca de migdale. DRĂGHICI, R. 51/18. Pere cu miezul roșu. ȘEZ. V, 68. [Miezul pepenilor] este apătos și totdeauna de coloare galbenă. PAMFILE, A. R. 174. Luă harbuzul mai greu decît ea, îl trînti de pămînt de se desfăcu în o sută de bucăți, luă pe cea mai mare și prinse a-i roade miezul. HOGAȘ, M. N. 18. Mă luă pe după gît, de-mi ajunse coaja de harbuz drept dinaintea gurii. . . și-mi potrivi la gură partea unde mai rămăsese ceva miez. id. ib. Rîde amuzată, cu dinții ca miezul unui fruct. CAMIL PETRESCU, U. N. 88. Miezul alb al perelor de chilimbar. TEODOREANU, M. II, 116. ♦ Partea din interior, comestibilă, a unei nuci. Cf. POLIZU. Să vă dea. . . colivă cu miez de nucă. CREANGĂ, A. 39. Alvița era cam sfărîmată, cam negricioasă și nu prea se vedea să aibă mieji de nucă. DELAVRANCEA, T. 147. Frate-meu Mihalachi pisează miezi de nucă și zahăr. VLAHUȚĂ, O. A. II, 87, cf. MARIAN, S. R. II, 74. Gologanii din miejii de nucă izbeau cu furie măselele. KLOPȘTOCK, F. 147. Frunză verde miez de nucă Cîntă cucu-n verde luncă. ȘEZ. I, 46. Frunzuliță miez de nucă, Vin pandurii să mă ducă. ib. 110, cf. III, 19, ALRM SN I h 148. Cine vrea miezul, să spargă nuca (= lucrul bun se dobîndește anevoie). Cf. ZANNE, P. I, 226. Nu toată nuca are miez bun și sănătos (= să nu judecăm după aparențe), ib. ib. 227. Patru frați gemeni născuți, Tot îmbrățișați crescuți, Oricînd îi vezi la un loc, înveliți într-un cojoc (Miezul de nuca; FUNDESCU). L. P. II, 159. ♦ Fig. Nu-s vinovat, natura îmi dete acest rol, Să rup o coajă mîndră cînd miezul este gol. NEGRUZZI, S. II, 75. ◊ E x p r. A hrăni (sau a crește pe cineva) cu miez de nucă = a ține (pe cineva) în huzur, a răsfăța. Spune frăține-tău . . . să vină la mine, că l-oi hrăni cu miez de nucă. EMINESCU, N. 27. Este o mofturoasă de n-are pereche. Copil crescut cu miez de nucă. P. CONSTANT, R. 90. ♦ Partea din interior, mai moale, a sîmburelui anumitor fructe. Cf. ALR I 874. ♦ (Regional) Sămínța macului. Fetele care-s mărețe Nu se țin cu corobețe, Ci se țin cu miez de mac Și cu buze de diac. JARNIK-BÎRSEANU, D. 432. 2. (În opoziție cu coajă) Partea din interior, mai moale, a pîinii, rar, a cașului. Cînd va fi aproape de fiertu, să-i pui puțintel miezu de pîine frecat (a. 1 749). GCR II, 42/21. Ia o litră de icre proaspete, miezu de pline. ierburi tocate . . . și le ameastecă bine (a. 1 749). id. ib. 43/4, cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB, POLIZU, PONTBRIANT, D., COSTINESCU, DAMÉ, T. 40, PAMFILE, B. 36. Felia de pîine. . . se rupe și se mănîncă miezul o dată cu coaja. ARGHEZI, P. T. 241, cf. ALR I 767, ALR II/I h 47. ◊ E x p r. De la cinci pîini miezul și de la nouă colaci coaja, se zice despre cineva care este lacom la mîncare. Cf. ZANNE, P. IV, 51. ♦ (Prin sudul Transilv.) Umplutura sarmalelor. Cf. ALR II 4 077/172, 192. ♦ (Transilv., Ban., adesea la pl.) Firimituri de pîine; (rar) bucățică de pîine, p. ext. de mămăligă. Cf. KLEIN, D. 379, ALR I 758, 767, 768, 1989, ALR II 3 474, com. din MORĂRENI-REGHIN. Se gîndea la . . . nevasta lui, rămasă de luni de zile fără un miez de pîne. CAMILAR, N. I, 26. Ung fetele doi miezi de mămăligă cu unt, îi pun pe maiul de bătut cămeși și zic că un miez este fata cutare, iar cellalt miez este cealaltă fată. MARIAN, S. R. I, 74, cf. A I 35. ♦ P. e x t. (Transilv.) Cantitate mică (de ceva). Să ia un mńedz de pchiatră într-o cîrpă de mătasă. ARH. FOLK. I, 205, cf. LEXIC REG. 17. Dă-mi și mie un miez de carne. MAT. DIALECT, I, 212. Un mńez de drod [= sîrmă]. ALR II/272. Izvor cu un miez de apă. L. ROM. 1962, 406. ♦ (Regional) Jumătate dintr-un fuior (Borșa-Vișeu de Sus), ALR II 2 801/362. 3. (Învechit și regional) Partea din interior a unor legume care cresc în formă de căpățînă, inimă; parte a verzei din care pornesc frunzele căpățînii, cocean, cotor. Miezul a unei marule îi era în loc de mîncare și de băut. DOSOFTEI, ap. TDRG, cf. COSTINESCU, ALRM SN Ih 133. ♦ (Regional) Cocean de măr. Cf. ALR I 890/186, 194, 387, 516, 772, 790, 896, 900, 940, 960, 986. 4. (Regional) Partea din interior (mai moale) a tulpinii unor plante; măduva copacului; inimă. Am făcut ciuturi din trestie și după ce le-am golit de miez le-am înfundat cu foi de tabac. VLASIU, A. P. 37. Miez de soc. ALR I 958/270, cf. GL. V. J. ♦ (Prin Transilv.) Seva copacului. Cf. ALR I 957/136, 190. 5. (În opoziție cu exterior) Partea interioară, centrală a unui obiect. Un mărgăritar albastru, stropit cu stropi de aur și c-un mez negru. EMINESCU, N. 65. Atomii din mezul acelui mărgăritar. id. ib. Cocsul mărunt. . . este împins lateral cu ajutorul lopeții, astfel ca miezul focului să fie închis, însă neacoperit deasupra. IOANOVICI, TEHN. 117, cf. 293. Miezul stratului de cărbune. GL. V. J. 6. (Rar) Mic grup de persoane în jurul căruia se formează o grupare mai mare; sîmbure, nucleu. Mulți socoteau că, dacă s-ar fi găsit arme de ajuns, s-ar fi putut alcătui un strașnic miez de oștire populară. CAMIL PETRESCU, O. II 605. 7. (Tehn.) Parte a unei forme de turnătorie, așezată în interiorul acesteia, cu ajutorul căreia se obțin goluri sau scobituri într-o piesă turnată. Miezul este format dintr-un amestec de nisipuri și substanțe organice, dispuse pe un schelet metalic. IOANOVICI, TEHN. 88. Fixarea miezului în tipar trebuie să fie făcută cît mai exact, pentru a avea o piesă de grosime uniformă. id. ib., cf. 96. Au fost create piese pentru industria textilă, garnituri și miezuri. SCÎNTEIA, 1960, nr. 4844. A executat cutia cu miezuri la limita piesei, iar asta înseamnă că nu mai rămîne loc pentru peretele ei. V. ROM. august 1 961, 64. ♦ Piesă de fier masiv, de oțel sau formată din table de oțel decupate, care se introduce în interiorul bobinelor mașinilor, transformatoarelor și a altor aparate electrice și servește la obținerea unor cîmpuri magnetice intense. Electromagnet cu miez afundător. ENC. TEHN. I, 164. Pentru o clipă ei și-au luat ochii de la miezul dinamului. CONTEMP. 1948, 113, 11/6. Un miez de fier introdus într-un solenoid se magnetizează și devine un electromagnet. CIȘMAN, FIZ. II, 386, cf. 479. [Transformatorul] se compune dintr-un miez închis, făcut din tole de fier, pe care se înfășură un bobinaj primar și altul secundar. id. ib. 493. 8. Fig. Ceea ce este esențial, fundamental; esență, fond. Dar în mezul a durerei ce-mi rămîne-n suflet vie, Cea scînteie care-aprins-ai nu s-a stinge niceodată. ASACHI, S. L. I, 162. Pătrunderea acestei bogății intelectuale pînă în miezul cugetărilor poetului. MAIORESCU, CR. II, 305. Am putea să abordăm însuș miezul articolelor d-lui Panu, adică relația dintre eminescianii noștri de azi și literatura trecută. GHEREA, ST. CR.162. Cu cît mai mult se muncește conducătorul, fără a afla întru a cărui mînă e ciuștea, cu atîta mai multe lovituri capătă peste spate și tocmai întru aceasta se cuprinde miezul jocului. MARIAN, Î. 196. E nevoie de un meșteșug deosebit pentru a afla taina prin ajutorul căreia am putea pătrunde în miezul lucrurilor. PETICĂ, O. 460. În miezul aainc al vieții mele am dovedit ca nu smt omul potrivit. CAMIL PETRESCU, T. II, 324. În miezul istoricului din el, mijea în noaptea asta înstelată, în umbra codrului, viermele tuturor îndoielilor cunoașterii. id. O. II, 31. Institutorul intra în miezul lucrurilor. CĂLINESCU, I. C. 154. Răspunsul la această întrebare va constitui însuși miezul comunicării noastre. LL I, 9. Dragostea, zburdalnica, Mult e grea, purdalnica. . . Dar cine-i cunoaște miezul. . . E ca pleava de ușoară. TEODORESCU, P. P. 302. ◊ E x p r. (Rar) A pipăi miezul cuiva = a afla adevărata valoare a cuiva. Cf. ZANNE, P. I, 218, DDRF. ♦ Valoare, sens, tîlc, semnificație (adîncă). Vorba și lucrul lui e nenșirat, sec, fără miez. JIPESCU, O. 141. Mi s-a părut c-a scris, știi, mai cu miez. ANGHEL-IOSIF, C. M. I, 11. Cuvintele. . . cari le spusese prezidentul înaintea porții de primire avură mai mult miez decît întreagă vorbirea aceasta nesfîrșită. AGÎRBICEANU, L. T. 327. Din povestirile lui cu miez și de o îngăduitoare ironie, nenea Iorgu știa întotdeauna să însuflețească un ceas de plictiseală. C. PETRESCU, S. 102. Lansează . . . o înțepătură cu miez, împotriva acelor care vor să mănînce și să nu muncească. CONTEMP. 1 948, nr. 156, 12/5. Faceți să scapere miezul cuvîntului. DEȘLIU, G. 34. Vorbele lui. . . mi se păreau pline de miez, umbrite de duioșie și înfiorate de nădejde. V. ROM. august 1 958, 61. Vorbe fără miez. ZANNE, P. II, 831. ♦ (Rar) Ceea ce este mai ascuns, mai intim, mai personal. Era o mîngăiere care străbatea deodată în miezul inimii și-l încălzea. POPA, V. 303. Ce taină ai mai ascuns în miezul tău? STANCU, R. A. III,196. - Pl.: miezuri și (rar, m.) miezi, mieji. – Lat. medius.

MIEZ, miezuri, s. n. 1. Parte interioară (moale) a unui fruct, a pâinii etc.; inimă (IV 3). ♦ Partea cea mai dinăuntru, centrală a unui lucru, a unui spațiu etc.; interior; spec. partea din interior, comestibilă, a unei nuci. ♦ Expr. A hrăni (sau a crește pe cineva) cu miez de nucă = a ține pe cineva în huzur; a răsfăța. ♦ (Tehn.) Parte a unei forme de turnătorie, așezată în interiorul acesteia, cu ajutorul căreia se obțin goluri sau scobituri într-o piesă turnată. ♦ Piesă de fier masiv, de oțel sau formată din lame de oțel decupate, care se introduce în interiorul unor aparate electrice. 2. Fig., Partea esențială, fondul unei probleme; semnificație, tâlc. ◊ Loc. adj. Cu miez = cu tâlc, substanțial. 3. (În sintagmele) Miezul nopții sau miez de noapte = a) ora 12 noaptea; b) perioadă din jurul orei 24; toiul nopții. Miezul zilei = a) ora 12 ziua, amiază; b) perioadă din jurul orei 12 ziua, toiul zilei. Miezul verii (sau iernii) = perioada de mijloc a verii (sau a iernii). – Din lat. medius.

babă (babe), s. f. – 1. Bătrînică, bunică. – 2. Vrăjitoare, ghicitoare. – 3. Pește, zglăvoacă (Cotus gobio). – 4. Larvă de albină. – 5. Știulete de porumb fără boabe. – 6. (Bucov.) Ștergar cu care se acoperă borcanele cu fructe de pădure, legat ca o basma de femeie. – 7. (Mold.) Cozonac cu stafide. – 8. Bîrnă, par; în general bîrna de sprijin. – 9. Ac de făcut găici. – 10. Gaură, butonieră. – 11. La unele jocuri de copii, bile sau monede aruncate într-o groapă. – 12. (Arg.) Cafenea, cenaclu. Mr., megl. baba. Sl. baba (Miklosich, Slaw. Elem., 14; Cihac; Lokotsch 146; DAR), ca și bg., sb., slov., cr., pol., rus. baba, alb. babë, ngr. βάβα, βάβω (G. Meyer, Neugr. St., II, 15), toate cu sensuri care oscilează între cel de „bătrînă” și cel de „bunică”. Și sensurile secundare coincid în general cu cele din limbile slave (pentru amănunt, cf. DAR). Sensurile 3-6 de bazează pe o presupusă asemănare a obiectului cu o bătrînă; sensurile 8-11 sînt asociații de idei irevențioase între noțiunea de „femeie” și cea de „a suporta” sau „a primi”. Sensul 7, care prin natură aparține grupului 3-6, pare a deriva direct din pol., ca și fr. baba. În sfîrșit, sensul 12 pare a se întemeia pe dubla echivalență „bătrînă” și „soție” (cf. băbătie), pe de o parte, și „soție” = „cămin” = „cafenea”, pe de alta. – Sensuri speciale: zilele Babei, primele nouă zile din martie, sfîrșitul iernii (trebuie să se înțeleagă zilele babei Dochia, personaj din mitologia populară care are corespondent în mitologia altor popoare; cf. bg. babini dni, ngr. οί μέρες τῆς γριᾶς, it. din Otranto i giorni della vecchia, prov. li jour de la vièio; materiale la Rohlfs, Quellen, 21-22); baba oarba „joc de copii”, cf. bg. slepa baba, iud. sp. papasiéga, care pare a fi rezultatul unei combinații între baba [oarba] cu [găina] oarbă. Der. babalău, băbălău, s. m. (babalîc); băbar, s. m. (om căsătorit; bătrînel); băbăret, s. n. (adunare de babe); băbărie, s. f. (descîntec; leac în medicina populară); băbătie, s. f. (babă; nevastă); băbesc, adj. (propriu babelor); băbește, adv. (ca babele); băbi, vb. (a îmbătrîni); băboi, s. m. (vrăjitoare bătrînă); baborniță, s. f. (babă decrepită). Toate der. sînt normale. Din sl. babuška, formă dim., provine băbușcă, s. f. (băbuță; pește de Dunăre, Leuciscus rutilus; pasăre bătrînă, care nu mai cîntă; butonieră), al cărei pl. este băbuște, cu prima întrebuințare, și băbuști în celelalte cazuri. – Cf. babcă, babiță.

SAEGUSA, Kazuko (n. 1929), scriitoare japoneză. Lucrările ei au fost influențate de estetica clasicilor greci și de teatrul Nō („Procedee de execuție”, „Adâncă e noaptea demonilor”, „Era vară în ziua aceea”, „Moarte peste iarnă”).

începe v. 1. a face primul pas într’o lucrare: a începe o clădire; 2. a fi la început: a-și începe ziua; 3. a lua începutul: iarna începe la 22 Decembrie. [Lat. INCIPERE].

MIEZ, (2) miezi, s. m., (3) miezuri, s. n. 1. Parte interioară (moale) a unui fruct, a pâinii etc.; inimă (IV 3). ♦ Partea cea mai dinăuntru, centrală a unui lucru, a unui spațiu etc.; interior. 2. S. m. Spec. Partea din interior, comestibilă, a unei nuci. ◊ Expr. A hrăni (sau a crește pe cineva) cu miez de nucă = a ține pe cineva în huzur; a răsfăța. 3. S. n. (Tehn.) Corp detașabil folosit în turnătoria de piese pentru obținerea golurilor de turnare. 4. Fig. Partea esențială, fondul unei probleme; esență, fond. ♦ Valoare, sens; semnificație (adâncă), tâlc. ◊ Loc. adj. Cu miez = cu tâlc, substanțial. 5. (În sintagmele) Miezul nopții sau miez de noapte = a) ora 12 noaptea; b) perioadă din jurul orei 24; toiul nopții. Miezul zilei = a) ora 12 ziua, amiază; b) perioadă din jurul orei 12 ziua, toiul zilei. Miezul verii (sau iernii) = perioada de mijloc a verii (sau a iernii). [Pl. și: (2) mieji] – Lat. medius.

FUMEGA, fumeg, vb. I. Intranz. (Mai ales la pers. 3) 1. A scoate fum, a arde înăbușit, fără flacără și cu fum. Pata roșie pe cer era mai sîngeroasă și pe ea se zugrăveau contururile conacului Iuga, ca niște ruine arse și încă fumegînd. REBREANU, R. II 159. Tăciunii... fumegau în vatră. NEGRUZZI, S. I 92. ◊ (Rar, în forma de gerunziu feminin) Cînd s-a-ntors cu arma fumegîndă Bătu-n pămînt. COȘBUC, P. I 141. ◊ Fig. Ca o făclie stinsă de ce mereu să fumegi, De ce mereu aceleași gîndiri să le tot rumegi? EMINESCU, O. IV 385. ♦ (Despre lămpi, lumînări, sobe etc.) A arde defectuos, făcînd fum. Lampa de pe masă fumegase și-și pîlpîia, obosită, flacăra. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 72. Aprinse o lampă... lumina ei fumega, pîlpîind. EMINESCU, N. 58. 2. A scoate aburi. Apa pîrîului fumega în această zi de întîlnire între iarnă și primăvară, exact ca toamna cînd dau brumele. CĂLUGĂRU, O. P. 55. Fumegau depărtările pretutindeni, pămîntul își descuiase inima, slobozindu-și șipotele gureșe. CAMILAR, N. II 353. [Telegarilor] le fumegau șoldurile lucioase. STANCU, D. 5.

printru pp [At: PSALT. HUR. 74^v/18 / V: pen~, (pop) pîn~, (îrg) păn~, pin~, (înv) păîn~, pean~, peîn~, pentră, preîn~, priîn~, pren~, (reg) păntu, pântu, pentu, pintu, prîntra, prîn~^[1], pun~ / E: pre + întru] 1-2 Semnifică ideea de includere a unei realități (în cuprinsul unui element singularizat față de altele subînțelese de același fel sau) în cuprinsul nedeterminat al mai multora singularizate dintr-o multitudine subînțeleasă de elemente identice. 3 Exprimă situarea unei realități în cuprinsul unei suprafețe singularizate față de altele subînțelese Se jucau printr-o curte. 4 Arată că suprafața pe care se situează o realitate este parte a unui interior spațial singularizat față de altele de același fel L-a găsit printr-un sertar. 5 Exprimă faptul că interiorul spațial este un mediu lichid sau masa unui material afânat, unei structuri elastice Se bălăceau printr-o apă murdară. 6 Exprimă faptul că interiorul spațial este gândit ca plasat între limitele unei stări fizice, ale manifestării unui fenomen meteorologic etc. Se vedea casa printr-o ceață alburie. 7 Arată că starea fizică gândită ca interior spațial este un mediu sonor sau optic Vocea se auzea printr-un zgomot infernal. 8 Exprimă faptul că interiorul spațial este constituit din părți rămase neocupate de vreunul dintre elementele de același fel aflate într-o aglomerare discontinuă Avea vizuina printr-o pădure de fagi. 9 Arată că situarea în cuprinsul unui spațiu este percepută explicit senzorial Omul pândea printr-o gaură a gardului. 10 Exprimă faptul că senzația este resimțită ca localizată într-una sau mai multe părți din interiorul spațial al corpului unei ființe Simțea o durere printr-un picior. 11 Exprimă străbaterea unui traseu nedefinit pe una sau mai multe linii posibile de traversare a unei suprafețe singularizate față de altele de același fel Au trecut printr-o localitate. 12 Arată că suprafața traversată este un loc de trecere care permite intrarea și ieșirea a ceva dintr-un spațiu în altul A intrat printr-o spărtură a gardului. 13 Arată că suprafața traversată este o cale de trecere dintr-un loc în altul Printr-o cărare îngustă se ajunge la râu. 14 Exprimă faptul că interiorul spațial este constituit din părți, zone de pătrundere, de străpungere, de infiltrare într-o masă materială compactă Morcovul îl pasezi printr-o sită. 15 În legătură cu o suprafață, cu un cuprins spațial, determinate cantitativ, exprimă extinderea a ceva pe tot întinsul indicat de determinant prin singularizare față de alte întinderi identice Printr-un sfert de țară a plouat. 16 Exprimă îndrumarea unei deplasări spre o localizare spațială singularizată ca reper orientativ sau spre mai multe localizări spațiale singularizate Evacuarea s-a făcut printr-o ieșire de serviciu. 17 Arată că localizarea spațială singularizată ca reper orientativ este parte a unui interior Treceți printr-aceeași cameră pe unde ați venit. 18 Exprimă mijlocirea realizării a ceva de către o orientare spațială singularizată față de altele de același fel Printr-un drum drept ajungi mai repede. 19 Exprimă încadrarea a ceva într-un interval de timp sau în decursul duratei unei circumstanțe. 20 Exprimă plasarea petrecerii unui fapt într-un interval calendaristic singularizat față de altele de același fel Era printr-un august ploios. 21 Exprimă faptul că interiorul duratei privește perioada desfășurării unei stări fizice, fiziologice, meteorologice etc. Muncea printr-o arșiță mare. 22 Exprimă parcurgerea unui interval de timp delimitat calendaristic și singularizat față de altele de același fel Am trecut printr-o vară secetoasă. 23 Este urmat de determinări care marchează explicit durata în interiorul căreia se manifestă o circumstanță A trecut printr-un moment dificil. 24 În legătură cu un interval de timp determinat cantitativ, exprimă extinderea pe toată durata indicată de determinant prin singularizare față de alte durate de același fel A trecut printr-un deceniu de frământări sociale. 25 Exprimă faptul că perioada de desfășurare a unui fapt este delimitată în tot interiorul duratei unei circumstanțe Printr-una din acele ierni, n-a existat zi fără zăpadă. 26 Exprimă proiectarea unui fapt într-un interval de timp singularizat față de altele subînțelese Vom face excursia printr-o lună de vară. 27 Exprimă rolul mediator în favoarea sau în defavoarea împlinirii unui fapt, al scurgerii unui interval de timp singularizat față de altele de același fel Printr-o lună de practică, muncitorii au deprins meșteșugul. 28 Exprimă faptul că intervalul de timp care favorizează împlinirea unui fapt este delimitat de o circumstanță Mi-am revenit printr-un concediu de odihnă. 29 Exprimă integrarea a ceva în sfera unui domeniu, a unei posibilități, a unei modalități etc. 30 Exprimă implicarea a ceva ca aspect înglobat, ca parte componentă în sfera unitară a unui domeniu singularizat față de altele de același fel Prezența elementelor progresiste printr-unele literaturi occidentale este evidentă. 31 Arată că sfera de implicație în care se singularizează aspectele eterogene ale unui tot este o însușire dominantă unificatoare Operele se caracterizează printr-o sobrietate stilistică remarcabilă. 32 Exprimă faptul că sfera de implicație este suportul obiectiv al unui act de comunicare Nu se înțelegea nimic printr-aceste vorbe laconice. 33 Exprimă petrecerea de către cineva sau ceva a unui fapt singularizat față de altele de același fel El trece printr-o criză morală. 34 În legătură cu un fapt determinant cantitativ, exprimă amploarea modului de manifestare, de săvârșire a acestui fapt Se remarca printr-o bogată activitate literară. 35 Exprimă faptul că amploarea modului de manifestare a unui fapt rezultă din aspectul cantitativ al realității asupra căreia se extinde Aducerea aminte a acelei epoci se păstrează printr-o mulțime de legende. 36 Exprimă direcționarea către ceva singularizat ca reper intermediar în descrierea desfășurării cursului evolutiv al unui fapt Romantismul a trecut printr-unii poeți minori până la marii săi reprezentanți. 37 În legătură cu un termen care indică o modalitate, exprimă recurgerea la un factor mediator sau datorarea decurgerii a ceva din manifestarea unui factor mediator Printr-acest mijloc obținură victoria. 38 Arată că factorul mediator la care se recurge privește modalitatea de trimitere sau de primire a ceva Animalele vii se trimit printr-o coletărie specială. 39 Arată că factorul mediator la care se recurge privește modalitatea de justificare a manifestării unui fapt E vestit printr-un castel încărcat de opere de artă. 40 Exprimă faptul că factorul mediator prin care poate fi demarcată o manifestare specifică este o modalitate de exteriorizare particulară Boala începe printr-o stare de indispoziție. 41 Arată că factorul mediator privește modalitatea adecvată de realizare a ceva A trântit-o printr-o lovitură. 42 În legătură cu un termen care indică un instrument, exprimă faptul că factorul mediator la care se recurge este un mijloc concret Apa a fost absorbită printr-o pompă. 43 Arată că mijlocul concret la care se recurge privește transportarea a ceva Ziarele veneau printr-o bandă rulantă. 44 Exprimă faptul că mijlocul concret la care se recurge privește actul recepționării unei informații îi vorbisem printr-un videofon. 45 Exprimă faptul că mijlocul concret la care se recurge privește eficiența îndeplinirii unui fapt Circulația era dirijată printr-un semafor. 46 În legătură cu un termen cu valoare operațională, exprimă faptul că factorul mediator este o cale de obținere a unui rezultat Am închis robinetul printr-o înșurubare bruscă. 47 Arată că mijlocul la care se recurge privește felul de redare a unui conținut de idei sau de sentimente Relatase totul printr-un grai foarte colorat. 48 În legătură cu un termen care indică un document, exprimă faptul că mijlocul mediator la care se recurge este un asemenea înscris Și-a lăsat averea printr-un testament legalizat. 49 Exprimă faptul că înscrisul la a cărui valoare mediatoare se recurge privește transferarea unei sume de bani Suma e transferată printr-o foaie de virament. 50-51 Exprimă faptul că înscrisul la a cărui valoare mediatoare se recurge privește (aducerea la cunoștință sau) justificarea unui fapt îl anunț printr-o telegramă. Mă justific printr-o chitanță. 52 Exprimă faptul că înscrisul datorită căruia poate fi consemnată o manifestare specifică într-un anumit stadiu din desfășurarea unei activități este o fonnă de contribuție în domeniul activității respective Și-a încheiat activitatea printr-un roman istoric. 53 În legătură cu un termen care indică o persoană, o instituție, un organ administrativ, exprimă faptul că factorul mediator este un asemenea intermediar Nota a fost remisă printr-o ambasadă. 54 Arată că intermediarul la al cărui serviciu se recurge privește aducerea unei probe despre ceva L-am convins printr-un martor ocular. 55 Arată că intermediarul datorită căruia poate surveni trecerea într-un nou stadiu al unei situații este un agent declanșator Totul a început printr-un prieten care ne-a făcut cunoștință. 56 Exprimă faptul că intennediarul datorită căruia pot fi puse în legătură două sau mai multe elemente este un factor determinant al unirii sau separării Suntem legați printr-un copil. 57 În legătură cu un termen care indică o stare psihică, exprimă faptul că factorul mediator datorită căruia decurge ceva este o reacție afectivă sau comportamentală O îmbună printr-un compliment. 58 Arată că reacția afectivă sau comportamentală privește exteriorizarea atitudinii față de ceva sau față de cineva Ea își manifestă dezaprobarea printr-o tăcere ostentativă. 59 Exprimă faptul că reacția comportamentală datorită căreia poate fi generată o ambianță specifică este o formă de manifestare consacrată în circumstanța dată Ceremonia se încheia printr-o horă mare. 60 Exprimă faptul că reacția comportamentală prin intermediul căreia pot fi puse în legătură două elemente este o manifestare a divergenței dintre ele Se deosebea de colegii săi printr-o rară dibăcie.

MOINOS, -OASĂ adj. 1. (Despre timp) Umed și relativ călduros (în timpul iernii); (rar) moinat, moinatec. Cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., COSTINESCU. Vreme moinoasă. PAMFILE, A. R. 187. Vor să afle dacă iarna va fi moinoasă sau geroasă. id. S. T. 71. Ziua aceea. . . îngropa deodată iarna cea neagră, moinoasă și plină de boleșnițe. SANDU-ALDEA, A. M. 149. Au cîte un ogar, mult doi, cu care fac vînătoare de iepuri, îmblînd mai ales iarna în timpuri moinoase. H III 69. Vremi moinoasă. ALR I 1 228/552. 2. (Regional; despre terenuri) îmbibat de apă, apos, apătos, mocirlos (Cetea-Aiud). CHEST. II 73/301. 3. (Regional; despre apă) Cu gust sălciu (Ighișul Vechi-Agnita). ALR I 798/160. – Pl.: moinoși, -oase. – Moină¹ + suf. -os.

MOȘ, moși, s. m. I. 1. Bărbat (mai) în vârstă; unchiaș, moșneag; p. restr. apelativ cu care cineva mai tânăr se adresează unui bărbat mai în vârstă. ◊ Moș Martin sau (rar) moș Ursilă = ursul. ◊ Expr. A-i veni moș Ene pe la gene = a i se face somn, a începe să moțăie. 2. (Înv. și reg.) Bunic; (mai ales la pl.) ascendent (mai îndepărtat), înaintaș, strămoș. ◊ Expr. De când cu moș Adam = din vremurile de demult. Din (sau de la) moși-strămoși = moștenit de la strămoși, păstrat din generație în generație; de demult, din vremuri străvechi. A spune (sau a înșira, a îndruga) moși pe groși (sau moși păroși) = a îndruga nimicuri, a spune vorbe fără temei, minciuni, a povesti lucruri fanteziste. La moșii cei verzi = niciodată, la paștile cailor. De când cu moșii verzi (sau roșii) = de foarte multă vreme. ♦ (Reg.) Unchi. 3. Personaj mascat, reprezentând un bătrân, care însoțește brezaia sau care apare în diferite creații dramatice populare; moșneag. 4. (Pop.; la pl.; de obicei art.) Ființe imaginare despre care se crede că ar alunga iarna; fiecare dintre cele nouă zile din luna martie care urmează după zilele babelor. 5. (La pl.; în tradițiile populare) Nume dat mai multor sărbători religioase în care se fac slujbe și pomeni pentru morți. ♦ Bâlci tradițional organizat în sâmbăta dinaintea Rusaliilor; p. ext. târg care se ține în diverse localități și unde, pe un anumit loc, sunt amenajate și organizate o serie de distracții publice. ◊ Expr. A se strânge (sau a se aduna) lumea ca la moși = a se aduna lume multă pentru a vedea ceva neobișnuit. II. Partea cu cârlig a unei copci. ♦ Disc al unei capse, care se îmbucă în celălalt disc. – Din moașă (derivat regresiv).

MOȘ, moși, s. m. I. 1. Bărbat (mai) în vârstă; unchiaș, moșneag; p. restr. apelativ cu care cineva mai tânăr se adresează unui bărbat mai în vârstă. ◊ Moș Martin sau (rar) moș Ursilă = ursul. ◊ Expr. A-i veni moș Ene pe la gene = a i se face somn, a începe să moțăie. 2. (Înv. și reg.) Bunic; (mai ales la pl.) ascendent (mai îndepărtat), înaintaș, strămoș. ◊ Expr. De când cu moș Adam = din vremurile de demult. Din (sau de la) moși-strămoși = moștenit de la strămoși, păstrat din generație în generație; de demult, din vremuri străvechi. A spune (sau a înșira, a îndruga) moși pe groși (sau moși păroși) = a îndruga nimicuri, a spune vorbe fără temei, minciuni, a povesti lucruri fanteziste. La moșii cei verzi = niciodată, la paștele cailor. De când cu moșii verzi (sau roșii) = de foarte multă vreme. ♦ (Reg.) Unchi. 3. Personaj mascat, reprezentând un bătrân, care însoțește brezaia sau care apare în diferite creații dramatice populare; moșneag. 4. (Pop.; la pl.; de obicei art.) Ființe imaginare despre care se crede că alungă iarna; fiecare dintre cele nouă zile din luna martie care urmează după zilele babelor. 5. (La pl.; în tradițiile populare) Nume dat mai multor sărbători religioase în care se fac slujbe și pomeni pentru morți. ♦ Bâlci tradițional organizat în sâmbăta dinaintea Rusaliilor; p. ext. târg care se ține în diverse localități și unde, pe un anumit loc, sunt amenajate și organizate o serie de distracții publice. ◊ Expr. A se strânge (sau a se aduna) lumea ca la moși = a se aduna lume multă pentru a vedea ceva neobișnuit. II. Partea cu cârlig a unei copci. ♦ Disc al unei capse, care se îmbucă în celălalt disc. – Din moașă (derivat regresiv).

CAP¹, (I, III) capete, s. n., (II) capi, s. m. I. 1. Partea superioară a corpului omenesc (la animale, partea anterioară), alcătuită din cutia craniană și față (la animale, bot), legată de trunchi prin gît. V. căpățînă, țeastă. Sub cap o mînă pui. Dorm colea, pe pămînt. COȘBUC, P. I 230. Ai să-mi aduci pe stăpîna acestei cosițe; căci de nu, unde-ți stau talpele, îți va sta și capul. ISPIRESCU, L. 23. Dintr-o fereastră deschisă se zărea, printre oale de flori, un cap de fată oacheș și visător, ca o noapte de vară. EMINESCU, N. 14. La așa cap, așa căciulă v. căciulă. ◊ Fig. Norul negru din capul nopții începu a se mișca domol, luînd felurite forme nedeslușite, pînă ce se prefăcu într-un fel de harmăsar aripat, avîntat în salt năprasnic. SADOVEANU, M. C. 94. Marți dimineața soarele scoase capul de după perdeaua de nouri plumburii. REBREANU, R. II 26. ◊ Loc. adv. Din cap pînă-n picioare = în întregime, cu desăvîrșire; din creștet pînă-n tălpi. Căpitanul de port, ras proaspăt, îmbrăcat în alb din cap pînă în picioare, șterse ușor cu batista praful de pe scaun. BART, E. 35. Dinu îi măsură pe toți cu privirea din cap pînă-n picioare. BUJOR, S. 22. Lăpușneanu mergea alăturea cu vornicul Bogdan... înarmați din cap pînă în picioare. NEGRUZZI, S. I 138. (Pînă) peste cap = prea mult, prea destul. Ori (cu) capul de piatră, ori (cu) piatra de cap = într-un fel sau într-altul, fie ce-o fi! Stăpîne, zise atunci calul: de-acum înainte ori cu capul de piatră, ori cu piatra de cap, tot atîta-i; fii o dată bărbat și nu-ți face voie rea. CREANGĂ, P. 212. Cu noaptea-n cap sau (rar) cu ziua-n cap = foarte de dimineață, dis-de-dimineață. Cu noaptea în cap, unele căruțe răsăreau pe creasta șoselei. PREDA, Î. 135. Ai ieșit de-acasă cu ziua-n cap. ALECSANDRI, T. 259. Cu un cap mai sus = cu mult mai sus. Ceea ce-l ridică pe Bălcescu cu un cap mai sus de orice ideolog al burgheziei este convingerea sa nestrămutată în rolul hotărîtor al maselor în istorie. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 100. ◊ Expr. A se da peste cap = a face tumbe; fig. a face imposibilul. Broasca se dete de trei ori peste cap și se făcu o zînă. ISPIRESCU, L. 35. A da (pe cineva) peste cap = a trînti la pămînt, a răsturna (pe cineva sau ceva); fig. a învinge. În caic sărea Și pe cel arap îl da pesta cap. ALECSANDRI, P. P. 117. A da paharul peste cap = a goli paharul dintr-o singură înghițitură. A scoate Capul în lume = a ieși din casă, a se arăta printre oameni. N-avea să scoată capul în lume Sultănica... că începeau șușuitul și ponoasele. DELAVRANCEA, S.14. A i se urca (cuiva) la cap = a-și lua îndrăzneală prea mare, a depăși limita normală, a deveni înfumurat, îngîmfat. A i se urca (cuiva) în cap = a se obrăznici față de cineva. A nu-și (mai) vedea capul de... sau a nu ști unde-i stă capul = anu ști ce să mai facă, a fi copleșit de..., a nu mai prididi. Nu-mi văd capul de trebi. CREANGĂ, A. 62. A-și pierde capul = a se. zăpăci. A nu avea unde să-și pună capul = a fi fără adăpost, a fi pe drumuri. A nu-l durea (nici) capul = a nu fi îngrijorat, a nu-i păsa de ceea ce se poate întîmplă. Trecea prin pădure fără să-l doară măcar capul. ISPIRESCU, L. 8. A da din cap = a mișca capul în semn de aprobare, de refuz, de îndoială etc. Dă din cap, zîmbind, clipește Și îngînă veteranul: «Le-oi mai apuca eu oare [stolurile de cucoare] Și la anul?» IOSIF, PATR. 26. A da (cuiva) la cap = a lovi, a omorî; fig. a ataca (cu vorba sau cu scrisul), a doborî. A umbla cu capul între urechi (sau în traistă) = a umbla gură-cască, a nu fi cu luare-aminte. A se da cu capul de toți pereții (sau de pereți, de vatră) = a fi cuprins de desperare sau de ciudă. Vii acasă supărată, Te dai cu capul de vatră. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 448. A (sau a-și) lua lumea-n cap = a lăsa totul în voia soartei și a pleca, rătăcind în lume. Dacă nu se ține de datorie și îl supără pe boier, boierul nu-l mai primește în primăvară la învoială, așa că țăranul nu mai are alta de făcut decît ori să moară de foame, ori să-și ia lumea în cap. PAS, Z. II 26. [Dorul de soră-sa] îl făcu să părăsească și casa și tot și să-și ia lumea în cap, spre a se duce oriunde va vedea cu ochii. POPESCU, B. III 120. Desperat, era să ieie lumea în cap. EMINESCU, N. 20. A-și aprinde paie în cap v. aprinde. A-și pleca capul = a se da învins, a se supune; a simți o rușine, o umilință. Oamenii plecară capetele și ieșiră în drum cu umerii puțin încovoiați. DUMITRIU, N. 26. Cu capul plecat = învins, supus; umilit, rușinat. Odată, mîhnit, dus pe gînduri, cu capul plecat, a intrat în odaia mă-sii. CARAGIALE, P. 121. A se bate în cap v. bate. (A lua sau a prinde pe cineva) pe după cap = (a lua) pe după gît. Bate-mă, doamne, să zac... Cu mîndră pe după cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 382. Bătut (sau căzut) în cap = (despre oameni) prost. A-și vîrî (sau a-și băgă, a-și pune) capul sănătos sub evanghelie = a se vîrî de bunăvoie într-o belea. Nu știu la cît mi-a sta capul cu... = nu știu cum o voi scoate la cale cu... Cu omul roș, nu știu, zău, la cît mi-a sta capul. CREANGĂ, P. 234. (învechit) A ridica cap = a se răscula. Hotărîrea... d-a ridica cap și sabie împotriva domnului. BĂLCESCU, O. II 309. ♦ Fig. (Luîndu-se partea pentru întreg) Îl rugau să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu cumva să meargă la pieirea capului său. ISPIRESCU, L. 4. Am tare multe trebi pe capul meu. CREANGĂ, P. 169. Decît cu urît în casă, Mai bine cu boală-n casă; De boală bolesc și scap, Dar urîtu-i tot pe cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. ◊ Expr. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. Bolnavă ca vai de capul ei. CREANGĂ, P. 286. Har am de capul vostru; de n-aș fi eu aici, ați păți voi și mai rău. CREANGĂ, P. 310. A nu fi nimic de capul cuiva = a fi lipsit de merite, de calități; a fi fără căpătîi. A cădea (sau a veni, a se sparge, a se întoarce) pe (sau în) capul cuiva = a-l ajunge pe cineva o nenorocire. Biata mamă nu știe de astă mare urgie ce i-a venit pe cap. CREANGĂ, P. 25. Bucurie peste bucurie venea pe capul meu. CREANGĂ, O. A. 49. Înălțate împărate, Pune pace, nu te bate, C-or cădea pe capu-ți toate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 316. A cădea pe capul cuiva = a sosi pe neașteptate la cineva, a trage la cineva; (care n-are unde să te găzduiască). Nu trebuie să le cădem pe cap bieților creștini. DUMITRIU, B. F. 148. A sta (sau a se ține, a se lega, a se apuca) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a se ține scai de cineva, a nu lăsa în pace pe cineva, a insista, a stărui pe lîngă cineva. Ce te legi de capul meu? CONTEMPORANUL, I 852. Toată ziua am stat de capul tatii, să-mi facă... un buhai. CREANGĂ, A. 41. A se duce de pe capul cuiva = a lăsa pe cineva în pace. Duceți-vă de pe capul meu, că mi-ați scos peri albi. CREANGĂ, P. 270. A-i da cuiva de cap, se zice cînd cade pe capul cuiva o belea care le întrece pe celelalte, care pune vîrf la toate. Asta a fost și-a trecut; dar acum mi-a dat alta de cap. RETEGANUL, P. II 53. A nu ști (sau a nu avea) ce-și face capului = a nu mai ști ce să faci, a nu avea încotro. Nici nu mai știau ce să-și facă capului cu atîtea avuții. DELAVRANCEA, S. 241. Pe fiul cel mai mic... nu-l trăgea inima a pleca în pețit. Dară n-avu ce-și face capului, căci lată-său îl trimetea într-una să caute a se căpătui și el. ISPIRESCU, L. 33. ♦ Parte a monedei care are imprimat un chip. Cap ori pajură? ♦ Părul capului. Cap nepieptănat. ◊ Expr. A-și pune mîinile în cap sau a se lua cu mîinile de cap = a se apuca cu mîinile de păr, a turba de necaz, de ciudă sau de deznădejde. Auzind vuiet tocmai din casă, iese afară și, cînd vede aceste, își pune mîinile în cap de necaz. CREANGĂ, P. 261. 2. Căpătîi. Puse, seara la capul fiecărui din ei cîte un mănunchi de flori. ISPIRESCU, L. 20. Ipolit o privea stînd la capul ei. NEGRUZZI, S. I 60. ♦ Căpătîiul patului. Punîndu-l [mănunchiul de flori] la capul patului său, se culcă și dormi dusă. ISPIRESCU, L. 20. 3. Individ, ins, om, persoană. V. căciulă, suflet, rumîn, creștin. Cîte 5 lei de cap. ◊ Expr. Pe capete = care mai de care, pe întrecute, de zor. Se luptară pe capete. ISPIRESCU, L. 254. ♦ (La pl.; reminiscență a timpului cînd averea consta mai ales în vite) Capital. Oamenii... erau chemați acum la bancă să plătească dobîndă și să dea și ceva din capete. STANCU, D. 230. Au hotărît amîndoi dobînda și două soroace pentru capete. GALACTION, O. I 177. Am vîndut cirezile Și mi-am scos capetele. TEODORESCU, P. P. 546. ◊ Expr. (Regional) A-și scoate din capete = a nu rămîne în pagubă, a fi răsplătit pentru osteneală, a se răzbuna cu prisosință asupra cuiva. Tu ți-ai bătut joc de mine. Fie, că și eu mi-am scos din capete. ISPIRESCU, L. 283. 4. Minte, gîndire, judecată; memorie. Capul i se limpezea ca de răcoarea unei dimineți, după un somn îndestulător, și se simțea ușor... ușor ca un fir de iarbă. VLAHUȚĂ, O. AL. 95. Capul tău e de poet și al lui de oștean. NEGRUZZI, S. 1 64. Nimănui vină nu-i bag, Fără prostului de cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. Unde nu e cap, vai de picioare. PANN, P. V. II 4. Capul face, capul trage = fiecare om suportă consecințele faptelor sale). ◊ Loc. adj. și adv. Cu cap = cu multă minte, cu judecată, deștept. Bărbatul meu e bun la suflet, dar se socoate prea cu cap. ALECSANDRI, T. 313. Fără cap = necugetat. Cu scaun la cap = cu judecată dreaptă, logic, cuminte. Cei cu scaun la cap se desprindeau din prăvălie și porneau la casele lor. PAS, Z. I 34. Expr. A fi bun (sau ușor) la (sau de) cap = a fi deștept, a pricepe ușor. A îi greu (sau tare). a (sau de) cap = a fi prost. A fi (sau a umbla) cu capul prin (sau în) nori = a fi zăpăcit, distrat. A-i băga (sau vîrî cuiva) în cap (ceva) = a face (pe cineva) să creadă (ceva). Cine ți-a vărît în cap și una ca aceasta? CREANGĂ, P. 194. A nu(-i) intra (cuiva ceva) în cap = a nu putea pricepe. A lua în (sau a băga la) cap = a pricepe, a ține minte. Făt-Frumos lua în cap tot ce-l învăța grădinarul. ISPIRESCU, la TDRG. A-i ieși (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gîndul la..., a uita, a renunța. Dar de cînd m-am măritat, Mi-au ieșit toate din cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 177. A nu-i mai ieși (cuiva ceva) din cap = a nu putea uita ceva, a-l stăpîni mereu același gînd. A-l duce (sau a-l tăia pe cineva) capul = a se pricepe la ceva. E bun de astea... îl taie capul. BASSARABESCU, V. 9. Au început a vorbi, care ce știa și cum îi ducea capul. CREANGĂ, P. 232. A-l duce capul la... = a-i sta mintea la..., a se ține de..., a-i trece prin minte,a-i da în gînd să... Mai bine că al nostru nu poate vorbi și nu-l duce capul, cape alții... la atîtea iznoave. CREANGĂ, P. 78. A-i sta capul la... = a-i sta mintea (sau gîndul) la..., a se gîndi la... Capu-i stă la sărutat. COȘBUC, P. I 89. A-și bate (sau a-și frămînta, a-și sparge) capul = ase gîndi mult, intens la ceva. A-i deschide (cuiva) capul = a-l face să înțeleagă (sau să vadă) ceva. Îi deschise capul și-l făcu să priceapă cum merg lucrurile prin orașe. ISPIRESCU, la TDRG. A fi cu (sau a face cuiva) capul călindar v. calendar. A fi (sau a rămîne, a umbla etc.) de capul său = a fi (sau a rămîne etc.) liber, independent, necontrolat. Mama... ne lasă... de capul nostru. SAHIA, N. 48. Am rămas liberă, de capul meu. ALECSANDRI, T. I 312. A face (ceva) de (sau din) capul său = a face (ceva) fără a consulta pe altul, cum se pricepe el singur. Femeie nepricepută! Ce-ai făcut? De te-a învățat cineva, rău ți-a priit; iară de-ai făcut-o din capul tău, rău cap ai avut! CREANGĂ, P. 88. Las’ să fie rău, nu bine, Că n-am ascultat de nime, Ci-am făcut de capul meu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 218. A întoarce capul cuiva = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată, a-l zăpăci. A avea cap să... = a se gîndi să..., a-i trece prin minte să...; (în construcții negative) a nu fi în stare să... Mult mă mir de tine ce cap ai să vii aici. RETEGANUL, P. V. 40. ♦ (În construcții cu verbul «a avea») Posibilitate, mod. N-am cap și chip pe toți să-i spui. COȘBUC, P. I 151. N-ai cap să trăiești, de răul lor! ALECSANDRI, T. I 171. Avea cineva cap să treacă pe-aici, fără să fie jăfuit, bătut și omorît? CREANGĂ, P. 119. ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiază acuzarea. 5. (Învechit) Viață. Se poate să le ierte capetele... murmurau cei care judecau împrejurarea. SADOVEANU, Z. C. 169. ◊ Primejdie de cap = primejdia vieții. ◊ (Azi în expr.) A-și pune capul (la mijloc) = a-și pune viața în joc sau în primejdie; a garanta cu viața sa pentru cineva. Să-mi pun capul pentru-o Lină, Să mă fac un om pribag! COȘBUC, P. I 50. Parcă despre asta mi-aș pune capul la mijloc. CREANGĂ, P. 170. O dată cu capul = cu nici un preț, nici mort. Nu deschide o dată cu capul! CARAGIALE, O. I 99. Să mă las de București!... O dată cu capul! de-oi ști că m-oi duce pe jos val-vîrtej pînîn capitală. ALECSANDRI, T. I 278. În (sau de-a) ruptul capului = cu primejdia vieții, chiar dacă și-ar pierde viața; (cu sens atenuat) cu nici un preț, de loc. Nu se astîmpără, nici în ruptul capului. CREANGĂ, P. 217. A face cuiva de cap sau a pune capul cuiva = a-i face cuiva de petrecanie, a-l pierde, a-l omorî. A-și face de cap = a face ceva ce poate să-i primejduiască viața sau să-l nenorocească; (cu sens atenuat) a face blestemății, nebunii. Ești un netot, ți-e capul prost Și-ți faci de cap, Ioane! COȘBUC, P. I 148. Poate să mai doarmă cineva, de răul nebunelor istor de privighetori? Parcă-și fac de cap, nu altăceva. CREANGĂ, P. 131. La alți le-ai făcut pe plac, Ție ți-ai făcut de cap! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 223. Singur de cap ți-ai făcut, După vina ce-ai avut! TEODORESCU, P. P. 516. 6. Compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-morților sau capul-lui-Adam = strigă. Cel mai mare în privința grosimii corpului dintre toți fluturii... e striga, numită... încă și... capul-lui-Adam... cap-de-mort... capul-morților. MARIAN, INS. 268; b) (Bot.) Cap-de-cocoș = dulcișor; capul-ariciului = șovar; capul-șarpelui= plantă erbacee acoperită cu peri aspri și cu flori roșii ca sîngele (Echium rubrum); c) (Astron.) Capul- balaurului = o parte a constelației numite balaurul. II. Căpetenie, șef, conducător. Capii mișcării, cu Heliade în frunte, fugiră. SADOVEANU, O. I 420. Să lovim azi numai capul; ceata, fără capul său, Se va-mprăștia, și-n urmă i-om lovi pe toți de-a rîndul. DAVILA, V. V. 72. Boierii erau slujbașii țării, adică ofițerii și capii puterii armate. BĂLCESCU, O. II 14. Cap de familie sau capul familiei = tatăl, soțul sau alt membru al familiei care are răspunderea ei și îi susține interesele. În zori, capul familiei pornește iarăși să caute [de lucru]. SAHIA, N. 94. Capul răutăților = inițiatorul răutăților. Capul răscoalei = inițiatorul sau conducătorul răscoalei. III. 1. (Uneori în opoziție cu coadă) Partea de sus a unui obiect, vîrf. Ajunseseră în capul dealului. DUMITRIU, N. 228. Te văd mereu ca-n clipa de pe urmă: încremenit în capul scării. CAZIMIR, L. U. 90. Aduc apă vie și apă moartă de la munții ce se bat în capete. ISPIRESCU, L. 126. Toate lemnele se pleacă Cu capul cătră pămînt. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 152. ♦ Extremitate sau piesă de extremitate a unui dispozitiv sau a unui corp tehnic. Capul șurubului. Capul burghiului. Capul oiștii. ♦ Umflătura unei bube unde, s-a strîns puroiul. Buba cap nu face Pînă nu să coace. PANN, P. V. I 60. Capul pieptului = partea de sus a toracelui. Măicuța călcatu-i-a Cu copita calului Tocma-n capu pieptului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 485. ♦ Măciulia macului. 2. (Uneori în opoziție cu mijloc) Partea extremă (cu care începe sau sfîrșește un lucru); capăt. Drăgan stătea în capul viei. DUMITRIU, N. 249. Munceau mai departe, ștergîndu-și repede, pe furiș cîte o lacrimă, între două brazde de coasă sau la întorsul plugului la capul locului. SANDU-ALDEA, D. N. 286. Nu uita să te îndreptezi... în capul stradei San Gregorio. ODOBESCU, S. III 70. Ș-o luăm noi... tocmai din capul satului din sus, cu gînd să umblăm tot satul. CREANGĂ, A. 42. Cap de pod = bază militară, în apropierea unui obstacol (curs de apă, zonă muntoasă), făcută cu scopul de a asigura trecerea grosului forțelor și a mijloacelor de luptă. (Fig.) Rolul pe care S.U.A. și Anglia l-au destinat Germaniei occidentale... este acela al unei colonii cu o industrie dezvoltată... bază industrială-militară și cap de pod strategic în inima continentului european. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 158, 2/1. ◊ Loc. adv. (Despre două obiecte alăturate) Cap la (sau, rar, în) cap =cu părțile extreme alăturate. Sudură cap la cap. De la un cap la altul (sau la celălalt) sau din cap în cap = de la o extremitate pînă la cealaltă. Porni din nou... de la un cap la celălalt Cutreierînd tot Bucureștii. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 10. De la un cap la altul mulțimea e mișcată... MACEDONSKI, O. I 251. ◊ Expr. Cap de țară =margine de țară, hotar; fig. (în construcții negative, în legătură cu verbul «a fi») nu-i nimic, n-are importanță, nu-i grav. Ei, n-o să fie cap de țară! DUMITRIU, V. L. 129. Nu te mai pune și d-ta atîta pentru te mieri ce și mai nemica, că doar n-are să fie un cap de țară. CREANGĂ, P. 152. A sta (sau a se ridica) în capul oaselor = a sta în pat (sau a se ridica stînd) pe șezut. Daniil sta acum cu ochii mari deschiși, în capul oaselor, și se gîndea. SADOVEANU, M. 104. Se ridică repede în capul oaselor. BUJOR, S. 79. Făcea multe nopți albe, chinuit, în capul oaselor, ca să n-adoarmă. VLAHUȚĂ, O. A. 126. 3. Partea de dinainte, început, frunte. O sută... de muncitori se încolonează pe șosea, cu mortul în cap. SAHIA, N. 43. Venea în frunte batalionul I al regimentului al 10-lea de dorobanți, care trebuia să formeze capul coloanei. D. ZAMFIRESCU, R. 253. Și mă cată, mamă, cată... La capul șireaguliu, Chiar la poala steagului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 324. ◊ Fig. Iașul a fost în capul culturii în cele trei sferturi dinții ale veacului al XIX-lea. IBRĂILEANU, SP. CR. 11. Cap de an = începutul unui an. Capul săptămînii = întîia zi a săptămînii. Cap de iarnă, de primăvară etc. = începutul iernii, al primăverii etc. A venit la Păuna Mică... în cap de primăvară. SADOVEANU, P. M. 233. Capul primăverii este sosit. I. IONESCU, M. 202. Cap de coloană = cel care stă în fruntea unei coloane. Cap de afiș = primul nume dintr-o listă de persoane care sînt afișate în ordinea valorii lor. Actorul X este cap de afiș. Loc. adv. În cap de noapte sau în capul nopții = după ce s-a întunecat bine. Cum vrei d-ta, finule, să pleci acum, în cap de noapte, pe aci încolo? RETEGANUL, P. I 76. Din (sau de la) cap = a) de la început. Începu mai lung, cu vorbe, un fluierat plin, pe care îl luă de la cap pînă ce ochii începură să i se umfle. PREDA, Î. 148; b) de la,începutul rîndului, din capăt. Scrieți de la cap. Din capul locului = de la început, înainte de a începe ceva, înainte de a face primul pas, în prealabil. De ce n-ai venit cu scrisoarea la mine, din capul locului, deschis, cinstit? BARANGA, I. 189. Ar fi voit să-și dea cingătoarea... din capul locului. ISPIRESCU, U. 53. Fie acestea zise din capul locului. ODOBESCU, S. III 11 ♦ Partea principală, de frunte, mai aleasă (a unui lucru). (Mai ales în expr.) Capul mesei = locul de onoare la masă, fruntea mesei. Tata și-a reluat lacul său obișnuit, din capuI mesei. SAHIA, N. 56. Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună Nunul mare. EMINESCU, O. I 85. Dar pe-un vîrf de munte stă Mihai la masă Și pe dalba-i mînă fruntea lui se lasă; Stă în capul mesei între căpitani Și recheamă dulce tinerii săi ani. BOLINTINEANU, O. 31. 4. (Adesea în opoziție cu mijloc, vîrf) Partea de jos sau dindărăt a unui lucru; capăt; (cu sens temporal) sfîrșit. (Mai ales în expr.) A ajunge în cap sau a o scoate la cap = a sfîrși, a termina. A-i da cuiva de cap = a-i veni cuiva de hac, a-l răzbi. Paloșenii găsiră foarte mulți Soreni morți în metereze și înaintară bucurați că în fine le-a dat de cap. VISSARION, B. 340. A (o) scoate la cap sau a ieși la un cap = a termina cu bine, a o scoate la capăt, la socoteală, la cale; a reuși. Ei! dragă, cu rușinea astăzi n-o scoți la capăt. ALECSANDRI, T. 1111. În cap = (după numerale) exact, întocmai. Așa este... că sînt douăsprezece în cap? ISPIRESCU, U. 68. 5. Bucățică ruptă dintr-un obiect sau rămasă după întrebuințarea lui; lucru de mică valoare. ◊ Expr. Nici un cap de ață = absolut nimic. Nu mai dau pe datorie nici un cap de ață. STANCU, D. 121. Pînă la un (sau într-un) cap de ață = tot, pînă la cel din urmă lucru.

mare¹ [At: PSALT. HUR. 123^v/6 / V: (reg) măre, mire / Pl: ~ri, (înv) ~re / E: pbl ml mas, maris] 1 a (îoc mic) Care depășește dimensiunile mijlocii, obișnuite, considerate în mod absolut sau prin comparație. 2 a (Îs) Literă (sau, înv, slovă) ~ Majusculă. 3 a (Îoc mic; îs) Degetul (cel) ~ Deget gros, opozabil, de la mână. 4 s (Îlav) În ~ Pe scară amplă. 5 s (Îal) După un plan vast. 6 s (Îal) În linii generale. 7 s (Îal) În rezumat. 8 s (Cmr; îal) Cu ridicata Si: angro. 9 a (Îe) A avea (sau a fi cu) gura ~ A fi certăreț. 10 a (Reg; îe) A lăsa (pe cineva) ~ și devreme A lăsa pe cineva dezamăgit. 11 a (D. ochi) Mărit de uimire, de groază etc. Si: holbat. 12 a (Îe) A face (sau a deschide etc. ) ochii (sau ochi) ~ri (cât cepele) A privi cu uimire, cu atenție, cu curiozitate. 13 a (Olt; îs) Pământ ~ Pământ argilos. 14 a (D. suprafețe) Întins. 15 a (D. încăperi, recipiente etc.) Cu volum mare (1) Si: încăpător, spațios. 16 a (D. obiecte; îoc scurt) Lung. 17 a (D. lucruri sau ființe) înalt. 18 a (D. ape, gropi, prăpăstii) Adânc și lat. 19 a (D. ape curgătoare, viituri) Cu debit crescut Si: umflat. 20 a (îoc îngust) Lat. 21 a (Îoc subțire) Gros în diametru. 22 a (Trs; Ban; îs) Untură ~ Osânză. 23 a (Reg; d. femei) Însărcinată. 24 a (D. copil) Care a depășit frageda copilărie. 25 a (D. copil) Care a intrat în adolescență. 26 a (D. ființe) Care a ajuns la maturitate. 27 a (Îs) Fată - Fată la vârsta măritișului. 28 a (Îas) Virgină. 29 a (Îe) Să crești ~ Formulă cu care se răspunde unui copil la salut. 30 a (Îae) Formulă cu care i se mulțumește unui copil pentru un serviciu etc. 31 a (Îvp; îe) La ~ La adolescență. 32 a (Îvp; îae) La maturitate. 33 s (Îe) (Cu) mic, (cu) ~ Toată lumea. 34 s (îe) Nici mic, nici ~ Nimeni. 35 a (La comparativ sau la superlativul relativ) (Cel) mai în vârstă. 36 a (D. unități de timp) De lungă durată Si: îndelungat, lung. 37 a (Îs) Postul (cel) ~ Cel mai lung post din cuprinsul anului, care precedă sărbătoarea Paștilor. 38 a (Pop; îs) An ~ An bisect. 39 a (Arată cantitatea; îoc puțin) Mult. 40 a (D. valori care se pot exprima numeric) Care este în cantitate însemnată. 41 a (D. prețuri; îoc scăzut) Ridicat. 42 a (Îla) De ~ preț Foarte valoros Si: prețios, scump. 43 a (Reg; îc) La mai ~ Joc de noroc în care câștigă cel care dă zarul cel mai mare. 44 (Îe) La mai ~! Formulă de urare de bine, de propășire. 45 a (D. colectivități) Numeros. 46 a Intens. 47 a (Îvp; d. iarnă) Foarte friguroasă. 48 a (Îs) Ziua ~ Parte a dimineții, după răsăritul soarelui, când lumina este deplină, intensă. 49 a (Îe) Ziua în amiaza (sau, înv, ziua amiazăzi) ~ La amiază. 50 av (Reg; îe) A vorbi ~ A vorbi tare. 51 av (Reg; îae) A comanda. 52 av (Reg; îae) A vorbi cu aroganță, cu ifos, provocator. 53 av (Reg; îe) A râde ~ A râde cu hohote. 54 a (D. discuții) Aprig. 55 a (Reg; îs) Vreme ~ Furtună. 56 a (Îe) (A-i fi cuiva) mai ~ dragul (sau mila, rușinea, ciuda etc.) Se spune când cineva simte multă plăcere (sau milă, rușine, ciudă etc.) 57 a (D. calamități, dezastre etc.) Cumplit. 58 a (Arată calitatea, valoarea; adesea precedă substantivul și poartă accentul în frază) De însemnătate deosebită Si: important, însemnat, valoros. 59 a (Îs) Duminica ~ sau (rar) duminica cea ~ Rusaliile. 60 a (Îas) Prima zi de Paști. 61 a (Pop; îs) Seara ~ Ajun al Crăciunului. 62 a (Pop; îs) Zi ~ Zi de sărbătoare. 63 a (Îla) De zile ~ri Deosebit. 64 a (Îs) Doliu ~ Doliu solemn, manifestat prin îmbrăcăminte de culoare neagră, purtat mai ales de femei la moartea unei rude foarte apropiate. 65 a (Pop; îs) Prânzul (cel) ~ A doua masă pe care o iau țăranii aflați la muncă, în cursul verii. 66 a (Îas) Masă principală de la amiază. 67 a (Pop; îas) Timp al zilei când se ia prânzul mare (66). 68 a (Pfm; îs) Drumul (cel) ~ Drum principal, de largă circulație, care leagă localități importante. 69 a (Îs) Strada (sau ulița) (cea) ~ Stradă sau uliță principală în unele localități din provincie. 70 a (Îs) Vorbă ~ Vorbă solemnă, hotărâtă, importantă, care angajează. 71 a (Îs) Vorbe ~ri Cuvinte bombastice. 72 a (Îas) Promisiuni goale. 73 a (Îas; rar) Laude. 74-75 a (Îs) Lucru ~ Lucru sau ființă de seamă, de valoare. 76 a (Îas; exclamativ) Extraordinar. 77-78 a (Îe) (Nu) e ~ lucru (Nu) este un lucru care impresionează sau trezește mirare. 79-80 a (Îae) (Nu) este un lucru semnificativ. 81-82 a (Îae; îcn) (Nu) este un lucru care reprezintă mult pentru cineva. 83-84 a (Îae) N-aș crede (că nu sau) că da. 85 a (Rar; îe) Cât un lucru ~ Cât nu se poate spune Si: foarte mult. 86 a (Rar; îe) A avea ~ri cuvinte să... (sau a...) A avea motive puternice, întemeiate să... 87 a Uimitor. 88 a (Exclamativ; fam; îe) (A fi) ~ minune (sau, înv, ciudă) sau minune ~ Exprimă uimire, admirație etc. 89 a (Reg; cu valoare de superlativ; îae) (A fî) foarte frumos sau bun etc. 90-91 a (Pfm; îe) (Ar fi) ~ minune să (nu)... Ar fi de mirare să (nu)... 92 a Categoric. 93 a Grav. 94 a Deosebit. 95 a (îs) ~ ținută îmbrăcăminte sau uniformă destinată pentru anumite solemnități. 96 a (D. ospețe, serbări) Plin de strălucire Si: bogat, fastuos Cf pompos. 97 a Cu calități excepționale Si: celebru, ilustru, renumit. 98 a Plin de generozitate, de noblețe. 99 a (Bis; d. Dumnezeu sau o însușire a divinității, în construcții exclamative) Atotputernic. 100 a întemeiat. 101 a Evident. 102 a Ieșit din comun Si: deosebit. 103 a (Îlav) Cu ~ greu (sau greutate) Cu dificultăți deosebite Si: anevoie. 104 a (Mol; îe) Cu ~ce Cu dificultăți deosebite. 105 a (Mol; îae; pex) În cele din urmă. 106 a Care ocupă un loc de frunte într-o ierarhie. 107 a (Îe) A se ține ~ A fi mândru, semeț. 108 s (Pop; îe) A trage (sau a călca) a ~ sau (nob) a o lua pe ~ A-și da importanță. 109 s (Îae) A căuta să ajungă pe cei sus-puși. 110 a (Fam; îe) La mai ~ Urare adresată unei persoane avansate în grad. 111-112 a (Îljv) ~ (și) tare sau tare și ~ (Care este) extrem de influent prin funcția pe care o deține. 113 a (Îe) A fi (sau a umbla) cu capul ~ sau a fi cap ~ (ori ~ de cap) A avea o părere foarte bună despre sine. 114 a (Îae) A fi încăpățânat. 115 a (Reg; îe) A se face ~ pe ceva (sau pe cineva) A face pe stăpânul unui lucru sau unei persoane. 116 a (Reg; îae) A face pe superiorul cuiva. 117 s (îe) A face pe ~le A-și da importanță. 118 s (Îae) A se considera sus-pus. 119 a De rang înalt Si: nobil. 120 a De familie bună. 121 a (Îs) Mamă ~ Bunică. 122 a (Îs) Tată ~ Bunic. 123 a Văr ~ Văr primar. 124-125 a (Pop; îs) Unchi (sau lele) ~ (Frate sau) soră a(l) tatălui sau a(l) mamei, în raport cu copiii. 126-127 a (Îs) Socru (sau soacră) ~ (Tatăl sau) mama mirelui, în ziua căsătoriei a doi tineri. 128-129 a (Îs) Nun (sau nună) ~ Fiecare dintre cele două persoane care asistă ca martori principali la săvârșirea unei cununii religioase. 130 s (La comparativ, urmat de aps) Superior ierarhic al unei persoane, considerat în raport cu aceasta. 131-132 smf, a (Cu valoare de superlativ) (Persoană) care ocupă cel mai înalt loc într-o ierarhie, care are funcția de conducător, de șef suprem. 133 sm (Pop; gmț; îe) Mai ~ peste mai mici și staroste de calici Se spune despre cei ce se mândresc prea mult cu o slujbă mică. 134 a (Înv; îs) Mai ~ Strămoș.

solstițiu sn [At: AR (1829), 226²/50 / V: (îvr) ~ție, ~tație sf / S și: (înv) ~iciu / Pl: ~ii, (înv) ~ri / E: lat solstitium cf fr solstice] 1-2 (Adesea cu determinările „de vară”, îvr, „verii”, rar „cald” sau „de iarnă”, care precizează felul) Fiecare dintre cele două momente ale anului (în jurul datelor de 21 iunie și, respectiv, 21 decembrie) când soarele se află în poziția cea mai depărtată de planul ecuatorului (deasupra tropicelor) și când se realizează cea mai lungă zi (vara) și, respectiv, cea mai lungă noapte (iarna). 3-4 Dată calendaristică ce marchează ziua sau, respectiv, noaptea cea mai lungă din an.

MOȘ s. m. I. 1. (Învechit și regional; și în sintagmele tata moșu, moș-tătuca) Bunic; (mai ales la pl.) ascendent (mai îndepărtat), înaintaș, strămoș. Intra-va la sămînța moșiloru săi, pînră în veacu nu va vedea luminra. PSALT. HUR. 41^v/26. Moșii noștri în Eghiptu nu înțeleasără dudele tale. ib. 90^r/21. Stricară turma lu Amulie ce le era moș, tată mîni-sa. MOXA, ap. GCR I, 59/20. Am aflat cap și începătură moșilor de unde au izvorît în țară. URECHE, LET. I, 95/8. Cuconii ucigatoriului nu-ș vor piiarde ocinele ce li să vin de la moșu-său. PRAV. 93. Cela ce-ș va ucide . . . pre moșu-său sau pre moașe-sa. ib. 95. După fealurile moșilor voștri veți moșteni. BIBLIA (1688), 122²/5. Pămîntul acesta este frămîntat cu sîngele moșilor și a strămoșilor noștri. NECULCE, L. 77. Toate cîte era într-însa mai altmintrelea de cum fusese, subt Costantie moșul său. . . le-au întocmit. ȘINCAI, HR. I, 52/3, cf. 126/6. Să se pună în scaunul moșilor săi. id. ib. II, 188/17. Însă moșul lui ajunsese în spiță De nemeș prin o hîrtie domnească. BUDAI-DELEANU, T. V. 30. Se jucară amîndoi jocul moșului Adam și al moașei Eva. GORJAN, H. II, 120/32. Eu primii viața în Galia mănoasă, Colo unde odată ai mei moși locuia. NEGRUZZI, S. II, Este frumos și demn a păstra datinile moșilor noștri. F (1875), 409. Moșul tatălui meu Ioanicâ Bașotă a excelat la combaterea Hotinului. ib. (1881), 251. Un moș al meu s-a însurat cu o văduvă. CARAGIALE, O. VI, 397. Moș-tătuca rîde din toată inima. SLAVICI, N. I, 30. Actul autentic despre consimțămîntul tatălui, mumei, moșului (bunului) și moașei (bunei) . . . va cuprinde prenumele, numele, profesiunile și domiciliul fiitorilor soți. HAMANGIU, C. C. 29. El e olandez curat din părinți, moși și strămoși. SADOVEANU, O. IX, 263. Și de-mi ajungea, Unde se ducea ? Tot la moș Adam. TEODORESCU, P. P. 411. Pi vremea cîn nenii moși (părinții și bunicii) noștri era tineri ca noi. ȘEZ. II, 209. De cînd a fost moșul crai (= de demult, foarte vechi). Cu-o cojiță de mălai, De Cînd a fost moșul crai, Pe poliță aruncată, De cînd a fost buna fată ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 260. ◊ E x p r. Din (sau de la) moși (de la) strămoși = păstrat din generație în generație, moștenit de la înaintași; p. e x t. din vremuri străvechi. Din moși strămoși la noi se spune C-a fost a raiului minune Pe timpii nașterii lumești. ALECSANDRI, POEZII 547. Un inel ce zicea că îl are de la moși, de la strămoși. ISPIRESCU, L. 104. Să dăruiesc țăranilor pămîntul pe care-l muncesc împreună cu dînșii din moși strămoși. REBREANU, R. I, 35. Din moși strămoși aveam palatul meu împărătesc așezat în scorbura acestui copac. POPESCU, B. I, 10. Aflară arme fel de fel rămase de la moși strămoși. RETEGANUL, P. II, 4. Curge un rîu care din moși strămoși s-a numit Vale. MARIAN, T. 168. De cînd cu moș Adam sau (regional) de la (sau din) moși putrezi = de foarte multă vreme, de pe vremea celor care au murit de mult. Cf. CIAUȘANU, GL. ♦ (Regional) Unchi. Într-o dimineață, iubitul meu moș intră în apartamentul meu. ALECSANDRI, O. P. 304. Îndată chemă tustrei feciorii înaintea sa și le zice: iaca ce-mi scrie frate-meu și moșul vostru. CREANGĂ, P. 184, cf. 187, 229. S-au dus și n-au mai cutezat; mai ales că moșu-tău Haralambie ieșise din sat. SADOVEANU, N. F. 24. La început s-a spus moș numai unchiului mai bătrîn, care din punct de vedere al vîrstei se apropia de bunicul copilului. SCL 1955, 142, cf. ALRM I/II h 233, A IX 2, 3, 4, 6. ♦ (Regional) Naș² (I 1) (Năsăud). ALRM I/II h 299/268. 2. Bărbat (mai) în vîrstă, bătrîn, moșneag (I 1), u n c h i a ș, (regional) g h i u j, v î j; p. r e s t r. apelativ pentru un bărbat (mai) în vîrstă. Și moșului îi plac toate, dar să le roază nu poate. PANN, P. V. III, 72/4. De mult ești însurat, moșule ?. . . De patruzeci de ani. NEGRUZZI, ap. TDRG. Dar d-ta, moșule, n-o să ne spui ceva ? id. S. I, 245. L-a bătut vodă cu mîna pe umăr, zicîndu-i: Moșule, să știi că de azi înainte ești omul meu. CREANGĂ, A. 20. Un străjeriu cum vede pe moșneag că stă pe-acolo îl întreabă; – Dar ce vrei, moșule ? id. P. 80. Văz înaintea mea un moș, fleoș de bătrîn. ISPIRESCU, L. 96. Pe-același drum de soare plin Veneau doi inși: îngîrbóvit Un moș cu umblet lin Și-o copiliță. COȘBUC, P. I, 228. Tot una e dac-ai murit Flăcău ori moș îngîrbovit; Dar nu-i tot una leu să mori Ori-cîne-nlănțuit. id. ib. 257, cf. 200. Moșule ! strigă brutarul. . . . Astîmpără-te ! ARGHEZI, P. T. 118. Cîtu-i moșu de bătrîn Tot ar mînca măr din sîn. JARNIK-BÎRSEANU, D. 467, cf. 413. Bună ziua, moșule ! – Mulțumesc voinicule. MAT. FOLK. 95. Știe moșul ce are în traistă. ZANNE, P. III, 406. Pe dealu rotat Șade moșu bosumflat [Dovleacul]. GOROVEI, C. 26. ◊ (Înaintea unui nume propriu sau a unui apelativ, indică vîrsta înaintată a persoanei cu care sau despre care se vorbește) Cu cît mai exact este moșul Erodot. HASDEU, I. C. I, 184. Moș Vlad. . . cu ochi de vulpe, zărea creștetul delicat al dropiei. ODOBESCU, S. III, 14. Moș Nichifor nu-i o închipuire din povești, ci e un om ca toți oamenii. CREANGĂ, P. 105. Vorbi și cu moș popa. ISPIRESCU, L. 98. Da'ntreabă pe moș popa că-l știe de-altădată. MACEDONSKI, O. II, 53. Ce i-ar fi să spună într-o zi: „Măi Toadere . . . ori moșu Toadere . . . , ce-a fost, a fost”. CAMILAR, N. I, 228. Nu, moș Dumitre. DAVIDOGLU, O. 40. ◊ Moș ajun = ziua din ajunul Crăciunului; colind care se spune în seara acestei zile. Bună dimineața la Moș ajun. ODOBESCU, S. I, 234. Se desfășurau prin mintea lor . . . cetele de băieți cu semănatul ori cu „Moș ajun”. CONTEMPORANUL, VI₂, 288, cf. PAMFILE, CR. 2. N-a putut să meargă nici cu Moș ajunul și nici cu sorcova. PAS, Z. I, 77. Bună dimineața la Moș ajun. TEODORESCU, P. P. 120. Moș Crăciun, Moș Gerilă = personaje legendare despre care se spune că aduc daruri la copii de Crăciun, respectiv de Anul Nou. E ziua lui Crăciun, Lui Moș Crăciun cel bătrîn. JARNIK-BÎRSEANU, D. 513. Moș Martin sau moș Ursilă = nume glumeț dat ursului. Atîta i-a trebuit lui moș Ursilă, și-apoi las' pe dînsul. CREANGĂ, P. 53, cf. XANDREA, F. 265. Joacă bine, Moș Martine. TEODORESCU, P. P. 191. Și pun toți cîinișorii spinarea-n lespede, dar mai cu foc moș Martin. RĂDULESCU-CODIN, Î. 233. Moș Apeș = satir care personifica în mitologia populară un bătrîn afemeiat. Cf. HEM 1 299, DR. IV, 869. Moșul codrului = personaj din mitologia populară închipuit de obicei cu însușirile mamei-pădurii (PAMFILE, DUȘM. 234); spirit rău (MARIAN, NA. 89). ◊ E x p r. A-i veni (cuiva) moș Ene pe la gene = a i se face somn, a începe să moțăie. Com. din PIATRA NEAMȚ. Moși pe groși sau moși păroși = (în legătură cu verbe de declarație sau cu echivalente ale acestora) vorbe fără temei; minciuni. Tot înșiră la gogoși Spunînd despre moși păroși. PANN, P. V. i, 9/16. Mulți, în neștiința lor. . . au înșirat moși pe groși. I. IONESCU, P. 6. A promite moși pe groși. BARONZI, L. 46. Încălecai pe un cocoș, Să vă spui la moși pe groși. ISPIRESCU, L. 332. Ori gîndești că-ți spun moși pe groși ca să glumesc cu d-ta ? CARAGIALE, O. II, 277. Eu nu vă spun moși pe groși, ci numai lucruri pe care le-am auzit de la oameni ce trebuiesc crezuți. MACEDONSKI, O. III, 122. Bați cîmpii. . . , spui moși pe groși. I. BOTEZ, ȘC. 103. Înșiră moș pe groș. H II 32, cf. I. CR. III, 119. La moșii ăi verzi = niciodată, la paștile cailor. Vei mai căpăta și tu cap la moșii ăi verzi ori la poștele cailor. ISPIRESCU, L. 261. Adicătelea cum s-ar zice la moșii ăi verzi. CONV. LIT. XLIV₂, 74. De cînd cu moșii verzi (sau roșii) = de foarte multă vreme. Cf. BARONZI, L. 48, ZANNE, P. II, 276. ◊ Compus: (regional) moșu-pămîntului = arici (Erinaceus europaeus). ALR I 1 186/790. ♦ (Popular, la pl.; de obicei art.) Ființe imaginare despre care se crede că ar alunga iarna; fiecare dintre cele nouă zile din luna martie, care urmează după zilele babelor. Moșii – zice poporul – bat cu bolile pămîntul să intre frigul și să iasă căldura. HEM 2 279. Acești moși urmează la nouă zile după Baba Dochie. MARIAN, Î. 381. ♦ (Begional) Sfînt, mucenic. Sfinții sau mucenicii. . . se mai numesc altmintrelea și moși, în antiteză de la babe. MARIAN, S. R. II, 156, cf. 157. 3. (Regional) Bărbat care moșește (I). Cf. PONTBRIANT, D., H IX 82. 4. (Regional) Personaj (mascat) reprezentînd un bărbat bătrîn, în anumite creații dramatice populare. V. m o ș n e a g. Cf. PAMFILE, CR. 158, 178. ♦ Sperietoare de păsări. În grădini boti de lut (moș de peapeni) în chipul omului fac, pentru ca pasire să sparie. CANTEMIR, IST.142. 5. (În vechile tradiții populare; la pl.) Rudele decedate ale unei persoane sau ale unei familii; (și în sintagmele ziua moșilor, sîmbăta moșilor, regional, moșii de cîrnelegi, moșii de iarnă, moșii de toamnă, moșii de hranghel, moșii duminicii mari, moșii rusaliilor, moșii de rusalii etc.; adesea urmat de determinări) nume dat diferitelor zile din an, considerate sărbători, în care se fac slujbe și pomeni pentru morți. Sîmbăta moșilor geameni. DOSOFTEI, V. S. septembrie 3^r/20. Să se facă . . . două pomeniri, una la ziua hramului și alta la ziua moșilor (a. 1805). URICARIUL, XI, 325. Într-o zi, prin luna lui mai, aproape de moși. CREANGĂ, A. 5. Această pomenire și jertfă. . . se numea pretutindeni, în toate țările locuite de români, moși. MARIAN, î. 380. Moșii de iarnă, numiți altmintrelea și moșii de cîrnelegi, cad în unele părți sîmbătă înainte de săptămîna albă. id. S. R. I, 260, cf. 261, II, 162, 166, 255, id. NA. 80. Sîmbăta de dinaintea hranghelului. . . pe alocuri se mai numește și moșii de hranghel sau moșii de toamnă. PAMFILE, S. T. 74, cf. 62, 124. Sîmbăta duminicii mari, în ajunul duminicii mari, numită și moșii duminicii mari, moșii rusaliilor, moșii de rusalii. id. S. V. 7, cf. ȘEZ. XXII, 60, ARH. FOLK. III, 151, ALR II/I h 216/2. Moșî ăi dă toamnă dzîŝim moșî dă brîndză. ALR II/I h 216/29. ♦ Obiecte sau alimente date de pomană în ziua moșilor (I 5). În multe comune. . . nu se trimit în aceste două zile numai plăcinte, ca moși, ci și alte obiecte. MARIAN, S. R. II, 255. Toate aceste lucruri cari se duc spre a fi împărțite se numesc moși. PAMFILE, S. V. 8, cf. 9. ♦ Bîlci tradițional de mari proporții, organizat anual în București, în sîmbăta dinaintea rusaliilor ; p. e x t. tîrg, loc unde sînt organizate distracții publice. Și se pare că auzi la moși strigătul precupeților. ALECSANDRI, T. 1201. Nopțile le petreceam la „Vendig in Vien”, un cîmp de moși cu atracții felurite. BRĂESCU, A. 242. Să ne vedem sănătoși în tîrg la moși. MAT. FOLK. 1 173. ◊ E x p r. S-a strîns lumea ca la moși, se spune cînd se adună multă lume pentru a vedea un lucru curios. Cf. DL, DM. 6. (Învechit) Primul deținător, cu titlu de moștenitor, al unui pămînt; (învechit) bătrîn, stîlp, tei. Am văzut 20 de moșneni cu sînurile pline de hrisoave. . . și am fost silit să caut pe cel dintîi moș. GOLESCU, Î. 63. Pămîntenii era mai noi moși, veniți și așăzați de mai din urmă. PISCUPESCU, O. 26/4. Răzășiile provenite din daniile domnești sau în genere de la un autor unic, se împărțeau pe bătrîni, în Muntenia pe moși. I. BRĂESCU, M. 21. II. 1. (Regional) Numele mai multor pești: a) (Și în sintagma moș de Dunăre, BĂCESCU, P. 108, moș de baltă, id. ib.) Ghiborț (Acerina cernua). Cf. ANTIPA, P. 439, id. F. I. 31, ATILA, P. 504, BĂCESCU, P. 107, 108, H I 137. b) (Și în sintagmele moș de baltă. BĂCESCU, P. 108, moș Antoci, id. ib. 38) Pălămidă de baltă (Pungitius platygaster). Cf. ANTIPA, F. I. 52, BĂCESCU, P. 38. ◊ C o m p u s: moș-cu-trei-ghimpi = varietate de pălămidă de baltă (Gasterosteus aculeatus ponticus). Cf. ANTIPA, F. I. 59. 2. (Regional) Știulete de porumb de pe care se desprinde greu mătasea; (regional) moșneag (II 1) (Pîraie-Fălticeni). A VI 8. 3. (Regional, la pl.) Cireșe sau vișine uscate, smochinite. Com. din PEȘTIȘANI-TÎRGU JIU. 4. (Prin Munt.) Cocoloș rămas după stoarcerea nucilor. RĂDULESCU-CODIN, 51. 5. (Prin Munt.) Caltaboș sau cîrnat pregătit din intestinul gros al porcului. Cf. ALR I 747/768, L. ROM. 1959, nr. 2, 53. 6. (În opoziție cu babă) Partea cu cîrlig a unei copci. ♦ Disc al unei capse, care se îmbucă în celălalt disc. – Pl.: moși. - Și: (regional, I 3) muș s. m. H IX 82. – Derivat regresiv de la moașă.

ZI (pl. zile) sf. 1 Spațiul de timp de cînd răsare soarele pînă apune (în opoziție cu „noaptea”): și zise Dumnezeu: fie făpturi luminoase în tăria ceriului, și desparță dzua și noaptea (PAL.); Ziua scade, noaptea crește Și frunzișul mi-l rărește (EMIN.); zilele de vară sînt mai lungi decît cele de iarnă; a ținut veselia trei zile și trei nopți și mai ține și astăzi, dacă nu cumva s’a fi sfîrșit (CRG.); ~ și noapte nu înceta tunurile Turcului cum și a Neamțului din cetate (MUST.); a face noaptea ~ și ziua noapte 👉 NOAPTE1; toată ziua, cît ține ziua, de dimineață pînă seara; 👉 TOT¹ I. 2; în toate zilele; în fie-care ~; nu era ~ de la Dumnezeu, nu trecea o zi: nu era zi de la Dumnezeu fără d’a înregistra evenimente de acelea care emoționau (I.-GH.); (haină) de toate zilele, care se poartă în fiecare zi; cît toate zilele (de mare), foarte mare: biata femeie făcu niște ochi mari cît toate zilele (DLVR.); minciună cît toate zilele de mare (PANN) ¶ 2 Acest spațiu de timp cu privire la starea atmosferei, la temperatură: ~ senină, noroasă, ploioasă, frumoasă, urîtă, caldă, rece ¶ 3 Spațiul de timp cît ține ziua și noaptea și în care interval pămîntul își îndeplinește rotațiunea în jurul său: anul are 365 de zile; unele luni au cîte 31 de zile; cheile acestea sînt de la palatele noastre care sînt atît de multe, cîte zile-s într’un an (RET.); un an de zile, un an deplin, încheiat, întreg, zi cu zi, fără întrerupere: drumeața, pornind, a mers iar un an de zile tot prin locuri sălbatice și necunoscute (CRG.); ani de zile, ani mulți: au trecut ani de zile pe cari i-am trăit căutîndu-mi prin Moldova de treburi (SLV.) ¶ 4 💫 Zi solară, spațiul de timp între două treceri consecutive ale soarelui la meridian, variabilă în cursul anului; zi astronomică, zi solară mijlocie, măsurată cu începere de la amiazi; zi civilă, zi solară mijlocie, măsurată de la miezul nopții; ~ siderală 👉 SIDERAL ¶ 5 Însoțit de un adjectiv calificativ: zile amare, negre, fripte, traiu nesuferit, plin de necazuri, viață amară; (P): a strînge bani albi pentru zile negre 👉 BAN¹7; ~ albă, bună, zi fericită, liniștită: copiii... nu mai aveau ~ albă, căci ea se ținea mereu de cîra lor (ISP.); pl. tot zile albe duc (DLVR.); De cînd maica m’a făcut, Zile bune n’am avut (IK.-BRS.); 👉 DIMINEAȚĂ I.; bună ziua! formulă de salutare, întrebuințată de cel ce vine într’un loc sau se întîlnește cu cineva; ziua bună! formulă de salutare la plecare; a-și lua ziua bună, a-și lua rămas bun: își luară ziua bună unul de la altul cu lacrimile în ochi și se despărțiră (ISP.); ~ mare, zi însemnată, memorabilă: niște zile mari ca aceste le așteaptă și ei cu mare bucurie tot anul (CRG.) ¶ 6 Însoțit de un alt determinativ care precizează mai de aproape situația, destinația sau însemnătatea zilei; ziua de astăzi, a) azi, ziua în care ne aflăm, ziua de față; b) timpul de față, vremea în care trăim: într’această ~ de astăzi, fiind supărați și usteniți de truda postului, aflăm sfînta și cinstita cruce la mijlocul sfîntului post (VARL.); au rămas izbînda la Turci, luînd Țarigradul... de-l stăpînesc Turcii pînă în zioa de astăzi (GR.-UR.); n’am să uit ziua de ieri; F: a căuta ziua de ieri 👉 IERI; cine știe ce ne mai aduce ziua de mîine; nu mai ajungeți să vedeți ziua de mine (CRG.); ziua de apoi 👉 APOI I. 3; – ~ de tîrg; ~ de judecată; ~ de lucru; ~ de sărbătoare; – ~ de post; ~ de sec; ~ de dulce; în spec. la designarea unor zile din calendar sau de sărbătoare: ziua de 24 Ianuarie e o zi însemnată în istoria noastră; zilele Babei 👉 BABĂ8; l-au îmbrăcat cu căftan de domnie în ziua de Crăciun (MUST.); dacă ninge ori e moleșiniță în ziua de sf. Vasile, va fi îmbelșugat tot anul (GOR.); cum va fi în ziua de Florii, așa va fi în ziua de Paști (GOR.); 👉 CRUCE5, LUP2, URS2; – zi aniversară: a-și serba ziua nașterii, nunții; ziua numelui, mai adesea, fără atribut, ziua: m’a felicitat de ziua mea ¶ 7 În legătură cu un numeral: Căci Dumnezeu poruncește șase zile să muncești Ș’a șaptea zi, Dumineca, din lucru să contenești (PANN); în spec. pentru a indica o dată: Constantin Beizadea... au intrat în Iași în anul 7248, Septemvrie în două zile, într’o Duminecă (NEC.); zi ’ntîiu, †zi întîiu, ‡zi deutîiu, prima zi a lunii: la zi ’ntîiu de Aprilie este un fel de datorie, pentru cine ține la tradițiuni, să mință și să mistifice (CAR.); Constantin-Vodă... purces-au în zi întîiu a lui August și au mers la Țarigrad cu cinste (NEC.); apărînd cetatea de năvala Turcului din 5 zile a lui Iulie pînă în zi întîiu a lui Septemvrie (MUST.); în zi dentîiu al zece luniei iviră-se vîrhurele munților (PAL.) ¶ 8 După prepoziții. Zi cu zi, o zi după alta, în fie-care zi: văzînd-o ~ cu ~, a ajuns s’o placă... și a cerut-o în căsătorie (CAR.); Turcul, dibaciu, putea ști... ~ cu ~ starea în care se aflau negocierile dintre trimisul rus și ministrul Porții (I.-GH.); ‡cu ~ cu noapte, zi și noapte: zis-au Domnul Tătarilor... să stee cu ~ cu noapte cu ai săi slujitori să iee mănăstirea (LET.); (lucrător) cu ziua, plătit pentru fie-care zi de lucru, pentru zilele în care lucrează; cu zilele, trec multe zile la mijloc: începu a săgeta la căprioare și... de multe ori nu venea cu zilele p’acasă (ISP.); nu vine pe la noi cu zilele (PAMF.); – ‡de ~ de noapte, zi și noapte: un patriarh... venise cu Grigorie-Vodă aice în Iași și au stătut de ~ de noapte cu rugăminte (NEC.); – din ~ în zi, cu timpul, din ce în ce mai mult: așa și cinstea, den ~ în zi micșurîndu-i-se, de inimă rea puțin de n’au murit (GR.-UR.); din ~ în ~ ieșeau tot mai învederat la iveală deosebirile de temperament dintre noi (SLV.); – într’ o ~, într’una din zile, într’o bună zi, odată, la un moment dat; i-am tras într’ o ~ o bleandă, pentru că nu-mi da pace să prind muște (CRG.); într’una din zile... toți zeii... fură poftiți la nunta unui zeu mai mic (ISP.); – la ~, la curent: fără dînsul, lucrările cancelariei n’ar fi putut fi la ~ (BR.-VN.); – pe ~, pentru o zi; în cursul unei zile: e plătit cu două sute de lei pe ~; au pus Domn pre un om prost, anume Antoni, și-i da nafaca pe ~ cîte zece costande (MUST.); fac drumul acesta de patru ori pe ~; pe ~ ce merge, cu cît trec zilele, cu cît trece vremea, din ce în ce: pe ~ ce merge se face mai voinic; – peste ~, în timpul zilei ¶ 9 Sumă ce se plătește pentru o zi (de lucru, ca leafă, ca dobîndă, etc.): îmi datorește încă 15 zile ¶ 10 Drumul cît se poate face într’o zi cu picioarele: răcni leul, nenișorule, de se cutremurară toate prejmetele... și de se auzi cale de nu știu cîte zile (ISP.) ¶ 11 Dată: scrisoarea e fără ~ ¶ 12 Termen, soroc: a fixa o ~; îți dau banii, dar să mi-i plătești la ~ ¶ 13 Moda zilei, moda de acum, moda curentă; oamenii zilei, oamenii de care se ocupă, de care vorbește, pe care-i cinstește lumea în timpul de față; ordinea zilei 👉 ORDINE8 ¶ 14 A ținea zile, a-și impune anumite zile de post: Măicuță... Să ții zile pentru mine, Ca să fiu în sat cu tine (IK.-BRS.) ¶ 15 A vedea ziua (după fr. voir le jour), a se naște: iacă epoca în care Ioan Cîmpineanu a văzut ziua (I.-GH.) ¶ 16 Lumina zilei (după fr. le jour): Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorîtă, Unde pătrunde ziua printre ferești murdare (EMIN.) ¶ 17 pl. Viață: merg eu să cerc a face pace cu el, că, de ne spune la înălțatul împărat, e vai și amar de zilele noastre (RET.); cine dă acul cu ața într’însul își dă zilele (GOR.); cît de frumoasă e lumea, și ce bine e să-ți trâești zilele în mijlocul ei! (SLV.); el nu-și primejduește zilele, pînă cînd nu vede cîtuși de puțină nădejde de izbîndă (ODOB.); acești oameni, mulțămiți că și-au scăpat zilele, se deprinseseră cu ideea că n’o să mai găsească în urmă decît cenușă (NEGR.); a avea zile, a-i fi scris să mai trăească, a nu-i fi dat să moară: leatopisețul întreg să aștepți de la noi, de vom avea zile (M.-COST.); am avut zile și am scăpat (GN.); n’am omorît eu pe tata și pe mama, ci au murit că n’au avut zile (PANN); a-și ținea zilele, a-și întreține viața, a se hrăni: munca lui d’abia aducea cu ce bruma să-și ție zilele (ISP.); numai cu aceste alunele și bubuiețe și-a ținut ea zilele (SB.); a-și urî zilele, a nu mai vrea să trăească, a i se urî cu viața, a se sătura de viață: multă minte îți mai trebue, zise un străjeriu bătrîn; se vede că ți-ai urît zilele! (CRG.); – Ⓟ n’ar mai ajunge cu zile! întrebuințat ca blestem: mai anțărț mi-au venit, n’ar mai ajunge cu zile, niște tîlhari de Lipoveni (GRIG.); a muri cu zile, a muri din vina celor ce l-au îngrijit la boală, a muri înainte de vreme; a scăpa cu zile, a scăpa cu viață: de bună samă că dacă s’a duce acolo, nu scapă cu zile (VAS.); ‡a se ținea cu zile, a socoti că va mai trăi: toți se spăimîntară, că-i duc să-i omoare, și nici unul nu se mai ținea cu zile, ce toți aștepta din ceas în ceas ce urgie le-ar veni asupră (MUST.); a i se urî cu zilele, a se sătura de viață, a nu mai vrea să trăească: lasă-ne în pace, dacă nu ți s’a urît cu zilele (VLAH.); ‡cu zilele amînă 👉 AMÎNĂ1 ¶ 18 pl. Vremuri: Duca-Vodă... slujind și în zilele altor Domni la curte, l-au boierit (MUST.); le au spart de atunce cuibul lor de la praguri, unde le era lăcașul lor din zile bătîtne (N.-COST.) ¶ 19 pl. Ani: Iară noi? noi epigonii? Simțiri reci, bârfe sdrobite. Mici de zile, mari de patimi... (EMIN.); și fură zilele lu Adam deacă născu Sit 8 sute de ani (PAL.), moșul, încărcat de zile cum era, ...îmi arătă drumul pe unde să ies acasă (ISP.) ¶ 20 ZIUĂ, timpul cît luminează soarele: și despărți Domnedzeu lumina de la întunerec, și chemă lumina dzio și întunerecul noapte (PAL.); a se face, a se lumina de ziuă, a începe să se lumineze, a se ivi zorile: nu se luminase bine de ziuă și împăratul era în grădină ca să vază merele cele aurite (ISP.); cum se făcu ziuă, culese cîteva mere, le puse pe o tipsie de aur și le duse de le înfățișă tatălui său (ISP.); 👉 ORB l. 1; a se crăpa de ziuă 👉 CRĂPA3; a se omizi de ziuă 👉 OMIZI; în faptul zilei 👉 FAPT² I. 6; zori de ziuă 👉 ZORI³1; despre ziuă, spre ziuă, aproape de a se lumina de zi; șezi aici pînă despre ziuă, că am să vin atunci tot eu să te ieu (CRG.); despre ziuă cînd somnul e mai dulce auzi un fîlfîit ca un stol de păsări că se apropia (ISP.): fata Împăratului... s’a sculat peste noapte, cam spre ziuă, cînd somnul este mai dulce (ISP.); pînă în ziuă, a) pînă a se lumina de zi; era încă mult pînă în ziuă, cînd ajunseră la curtea împăratului (RET.); b) dis-de-dimineață: cînd au ieșit din Botoșeni, pînă în ziuă, fiind negură, s’au rătăcit un cămăraș a lui (MUST.); pînă la ziuă, pînă a se lumina de zi: a dormit tun pînă la ziuă, parcă ar fi făcut un ziafet (CAR.); au dat în trîmbiță și în dobe sămn oștilor sale, cînd era trei ceasuri pînă la ziuă (MUST.); e ziua albă, s’a luminat bine de zi: era ziua albă, cînd ajunse la ei, dar ei dormeau încă, că vara-s nopțile scurte (RET.); e ziua mare, e în plină zi, e lumină de-a binele: și cum n’aveau să vadă, dacă era ziua mare și vreme de primăvară (VAS.) ¶ 21 De ună zi(le) 👉 DEUNĂZI. II. ZIUA adv. În timpul zilei: petrece cu porțile și cu ușile deschise ziua și noaptea fără zăvoare la uși și la ferestre (I.-GH.); ziua ca ziua, mă mai iau cu caprele, dar noaptea toate stihiile năpădesc pe mine (ALECS.); ziua mare, ziua nămiaza mare, ❍ziua miază mare, ‡ziua amiazăzi mare, în toiul zilei, în plină zi: începuse ziua mare pe uliță a prăda (LET.); da bine, boierule, în cuprinsul dumitale se poate ca ziua nămiaza mare să ne calce hoții (ISP.); mă furișez din casă și mă duc, ziua miaza mare, la moș Vasile (CRG.); o trimetea cu careta domnească... ziua amiazăzi mare pe uliță, Ia feredeu (NEC.) [lat. dīes].

Andrea (Indrea) m. numele popular al lunei Decemvrie (care începe după ziua sfântului Andreiu): Andrea, cap de iarnă.

hèlge f. Mold. 1. nevăstuică albă pe burtă și având uneori iarna tot părul alb (Putorius); 2. se zice de ceva foarte alb: alb cumu-i helgea CR. [Ung. HÖLGY, ermelin].

ADVERB s. n. (< lat. adverbium < ad „pe lângă” + verbum „verb”; cf. fr. adverbe, germ. Adverb): parte de vorbire care determină un verb și care exprimă circumstanța în care se desfășoară acțiunea acestuia (locul, timpul, modul etc.). Este caracterizat prin conținut noțional și semantic suficient, prin lipsă de flexiune (neflexibilitate), prin posibilitatea de a contracta anumite funcții sintactice în cadrul propoziției (complement circumstanțial, nume predicativ, atribut) și prin distribuție unidirecțională (parțial și bidirecțională: numai a. relativ). ◊ ~ moștenit: a. transmis în limba română din latină sau din limba geto-dacilor, cum sunt: afară, apoi, așa, atunci, bine, când, cum, unde etc. (din latină), pururea (din substrat). ◊ ~ împrumutat: a. pătruns în limba română din alte limbi, după formarea acesteia, în etape diferite, ca aidoma, prea, razna (din v. sl.), taman, tiptil (din turcă), agale, măcar (din neogreacă), musai (din maghiară) etc. ◊ ~ format pe terenul limbii române prin derivare, compunere sau conversiune: vulturește, orbește, chiorâș, morțiș, târâș; acasă, pesemne, altădată, deocamdată, oarecum, întotdeauna, niciodată; dimineața, ziua, seara, noaptea, primăvara, vara, toamna, iarna, lunea, frumos, greu, deschis, poate etc. ◊ ~ denominativ: a. derivat de la un nume – de la un substantiv sau de la un adjectiv, ca șoimește (șoim + suf. -ește), nebunește (nebun + suf. -ește), orbiș (orb + suf. -iș). ◊ concret: a. care are un conținut reprezentabil în planul senzorial, ca agale, duios, lin, repede. ◊ ~ abstract: a. care are un conținut nereprezentabil în planul senzorial, ca așa, atât, foarte, mai etc. ◊ ~ simplu: a. alcătuit dintr-o singură unitate de expresie (orice a. moștenit, împrumutat sau format prin derivare și conversiune pe terenul limbii române), ca acolo, aici, ieri, bine, foarte, agale, razna, pitiș, dimineața etc. ◊ ~ compus: a. alcătuit din două sau mai multe unități de expresie (orice a. obținut prin compunere), ca odată, degrabă, deseori, deodată, iarăși, alaltăieri, fiecum, bineînțeles, oricând etc. ◊ ~ de mod: a. care exprimă felul în care se realizează o acțiune oarecare (modalitatea propriu-zisă, ideile de cantitate, de continuitate, de revenire, de frecvență, de afirmare, de negare, de probabilitate, de îndoială, de posibilitate, de precizare, de întărire, de restricție, de exclusivitate, de proximitate sau aparență, de explicare și de comparație), ca abia, aievea, bine, încet, repede, prietenește, târâș, realmente; destui, mult, puțin; continuu, mereu; iarăși, adesea, rareori; da, firește, negreșit; ba, nu, nicidecum; poate, probabil; posibil; chiar, tocmai; și, tot; barem, măcar; doar, exclusiv, numai; aproape, gata; adică, anume; asemenea, întocmai etc. ◊ ~de loc: a. care exprimă locul în care se desfășoară o acțiune, ca aici – acolo, afară – înăuntru, aproape – departe, jos – sus, înainte – înapoi etc. (indicații spațiale precise); nicăieri, oriîncotro, oriunde, pretutindeni, undeva etc. (indicații spațiale neprecise). ◊ ~ de timp: a. care exprimă timpul în care se desfășoară o acțiune, ca azi – mâine, acum – atunci, curând – târziu, totdeauna – niciodată etc. (indicații temporale precise); cândva, câteodată, odată, odinioară, uneori etc. (indicații temporale neprecise). ◊ ~ de concesie: a. care exprimă ideea de concesie în raport cu acțiunea, ca tot, totuși. ◊ ~ pronominal: a. caracterizat prin sens referențial, prin raportare la o indicație circumstanțială (de loc, de timp, de mod) precizată mai înainte cu ajutorul contextelor, ca aici – acolo, acum – atunci, cum – așa, oricând – nicicând etc. ◊ ~ pronominal demonstrativ: a. care exprimă ideea de apropiere sau de depărtare în spațiu sau în timp, ca aici – acolo, aproape – departe; acum – atunci, curând – târziu etc. ◊ ~ pronominal interogativ: a. care ajută la formarea unei întrebări, evidențiind ideea circumstanțială de loc, de timp sau de mod, ca încotro?, unde?, când?, cât?, cum?. ◊ ~ pronominal relativ: a. care ajută la exprimarea unei relații de subordonare în cadrul frazei, evidențiind aceeași idee circumstanțială de loc, de timp sau de mod, ca încotro, unde, când, cât, cum. ◊ ~ pronominal nehotărât a. care exprimă în chip neprecis ideea circumstanțială de loc, de timp sau de mod, ca fieunde, încotrova, undeva, altundeva, oriîncotro, oriunde; cândva, altcândva, câteodată, odată, odinioară, oricând; fiecum, oarecum, câtva, cumva, altcumva, oricât, oricum. ◊ ~ pronominal negativ: a. care neagă circumstanța de loc, de timp sau de mod, ca niciunde, nicăieri, nicicând, niciodată; nicicât, nicicum, nicidecum. ◊ ~ nonpronominal: a. caracterizat prin lipsa unui sens referențial, prin lipsa unei raportări la o indicație circumstanțială, ca afară – înăuntru, jos – sus, ieri – astăzi – mâine, greu - ușor. ◊ ~ cu grade de comparație: a. care exprimă caracteristica circumstanțială comparabilă a unei acțiunii existentă în grade diferite, ca bine, greu, încet, mult, puțin, repede, tare, ușor; aproape, departe, înăuntru, înafară, jos, sus; curând, devreme, târziu etc. ◊ ~ fără grade de comparație: a. care exprimă caracteristica circumstanțială necomparabilă a unei acțiuni, inexistentă în grade diferite, ca astfel, abia, atât, cam, încă, mai, neîncetat, iarăși, da, nu, parcă, chiar, măcar, bunăoară, întocmai, oriîncotro, azi; dinadins, totuși etc. ◊ ~ dependent (subordonat, determinant): a. care intră în relație de subordonare cu un element regent, îndeplinind pe lângă acesta o funcție sintactică (de nume predicativ, de atribut sau de complement circumstanțial), ca în exemplele „Ea este altfel”, „Să așteptăm ziua de mâine”, „Vom vorbi atunci”. ◊ ~ regent (determinat): a. care regizează în cadrul propoziției complemente, iar în cadrul frazei – subordonate subiective, ca în exemplele „Departe, lângă pădure, se zăreau căprioarele”; „Repede, ca o nălucă, a dispărut din fața noastră”; „Astăzi, la ora 16, m-am întâlnit cu văru-meu”; „Jos din cireș!”, „Fuga la mine!”, „Firește că e adevărat”, „Evident că nu are dreptate” etc. ◊ ~ regent predicativ: a. regent care, prin intonație predicativă, prin elipsă și prin topică, devine predicat adverbial în cadrul propoziției, ca în exemplele „Înainte spre pădure!”, „Sus pe scări!”; „Poate că are și el dreptate”; „Posibii să plouă” etc. ◊ ~ regent non-predicativ: a. regent care nu poate deveni predicat adverbial în cadrul propoziției, nedispunând de o intonație predicativă și neprezentând o elipsă, ca în exemplele „Aproape, pe malul drept, se auzeau privighetorile”, „Jos, la rădăcina copacului, o veveriță țupăia nostim”, „încet, ca o pisică, s-a strecurat într-acolo”. ◊ ~ independent: a. cu valoare de propoziție independentă neanalizabilă, atunci când constituie un răspuns la o interogativă, ca în exemplele „Vii mâine? – Nu”, „Pleci azi? – Da”, „Mal încerci? – Firește”. ◊ ~ corelativ: a. care intră în corelație (într-o relație de reciprocitate de presupunere reciprocă) cu elementele introductive ale subordonatelor (adverbe relative, conjuncții sau locuțiuni conjuncționale subordonatoare), ca în exemplele „Așa a lucrat, cum i s-au dat indicațiile”, „Atât a cărat, cât a putut”, „Acolo s-a oprit, unde a văzut semnul”, „Atunci a vorbit, când i s-a dat cuvântul”, „Expre a plecat, ca să-l supere”, „Cu toate că plecase mai târziu, totuși n-a pierdut trenul”, „Astfel a aranjat lucrurile, încât nimeni n-a avut ce zice” etc. ◊ ~ non-corelativ: a. care nu intră în corelație cu elementele introductive ale subordonatelor ca aievea, încet,românește,pitiș, literalmente, destui, mereu, iar, adesea, desigur, ba, probabil, aidoma, afară, înainte, nicăieri, astăzi, niciodată etc. ◊ ~ cu funcție sintactică: a. care poate deveni parte de propoziție, în virtutea unui conținut lexical suficient, ca acolo, departe, sus; mâine, atunci, seara, marțea, toamna; altfel, bine, repede, înadins etc. ◊ ~ fără funcție sintactică: a. care nu poate deveni parte de propoziție, deoarece nu are un conținut lexical suficient, ca încă, mai, tot (de mod de continuitate), oare (de mod de îndoială), chiar, tocmai (de mod de precizare), barem, încaltea, măcar (de mod de restricție), doar, exclusiv, numai (de mod de exclusivitate), aproape, gata, mai (de mod de proximitate); adică, anume, bunăoară (de mod explicative). ◊ ~ specializat (specific): a. care dispune de o folosire specifică, bazată pe un sens unic, fundamental, ca bine, acolo, mâine, dinadins etc. ◊ ~ cu valori multiple (nespecific): a. care dispune de mai multe folosiri, în funcție de sensurile sale multiple și de contextele variate în care apare, ca abia, tocmai (cu sens modal sau cu sens temporal), aci, departe, încoace, încolo (cu sens de loc sau cu sens de timp), aproape, înainte (cu sens de loc, de timp sau de mod) etc. (Pentru clasificarea a. v. criteriu.)

ASUPRA prep. (Construit cu genitivul; uneori, mai ales înaintea formelor neaccentuate de dativ ale pronumelui personal cu valoare posesivă, în forma asupră). 1. (Indică un raport local) Peste. Asupra pădurii veghează de sus Cetatea eternelor stele. GOGA, P. 52. Asupră-mi anii grei și-aștern nămeții. VLAHUȚĂ, O. A. 82. Un vis fantastic veni și-și puse asupră-mi negrele sale aripi. NEGRUZZI, S. I 60. ◊ Expr. A avea (un obiect) asupra sa = a purta cu sine. Are documentele asupra sa. A lua (sau a avea) asupra sa sau asupră-și (o sarcină) = a se însărcina (sau a fi însărcinat) cu săvîrșirea unei acțiuni, a-și lua (sau a avea) o răspundere; a răspunde de un obiect încredințat. Aveam asupra mea un depozit, a urmat lucrătorul. SADOVEANU, N. F. 185. Dorea ca, vrînd-nevrînd, să împlinească slujba ce și-o luase asupră-și. ISPIRESCU, L. 17. A prinde (pe cineva) asupra faptului = a surprinde (pe cineva) în momentul cînd săvîrșește o acțiune (de obicei rea); a prinde (pe cineva) în flagrant delict. Nici un hoț nu mărturisește de bunăvoie cînd n-a fost prins asupra faptului. REBREANU, R. I 118. ◊ (Substantivat, în expr.) Cu asupra de măsură sau (învechit, eliptic) cu asupra = mai mult (decît era de așteptat sau decît se cuvenea), cu prisosință, cu vîrf, peste măsură. Comandanții [hitleriști] porunceau oștilor război fără pic de omenie, război cu asupra de măsură mai crud decît al hoardelor. SADOVEANU, M. C. 74. Ginerele se supără mai cu asupra decît toți. ISPIRESCU, L. 258, Fericit mă simt atuncea cu asupra de măsură. EMINESCU, O. I 82. 2. (În fraze în care se exprimă o idee de dominație sau de superioritate, introduce numele persoanei sau al obiectului peste care se întinde puterea, stăpînirea etc.) Nic-a lui Costache... nu mai avea stăpînire asupra mea. CREANGĂ, A. 7. Temperatura avu pururea o deosebită influență asupra fizicului meu. NEGRUZZI, S. I 57. Triumful științei asupra naturii. BĂLCESCU, O. II 10. 3. (În fraze în care se exprimă o cugetare, un gînd, introduce numele persoanei sau al obiectului la care ne referim) Ai voit, amice, să citesc... cartea... și, după cetire, să-mi și dau părerea asupră-i. ODOBESCU, S. III 9. ◊ (În fraze în care se exprimă un sentiment) Pentru; de. Numai dragostea ce am asupra domniei-tale mă poate răscumpăra. SADOVEANU, F. J. 450. Prinse dragoste asupra unei fete. ISPIRESCU, L. 117. Să se îndure asupră-le și să nu-i pună în primejdie. BĂLCESCU, O. II 232. Atît de mult împăratul asupra lui [a pruncului] tremura, Că strășnici tot palatul nu cumva a-l supăra. PANN, P. V. II 5. 4. (În fraze în care se exprimă o idee de năpăstuire, de distrugere, de năpustire etc., introduce numele persoanei sau al obiectului care suportă acțiunea) Numai așa îl putem scăpa de urgia care-i asupra lui. SADOVEANU, N. F. 37. ♦ (Acțiunea pornește din intenții dușmănoase) în contra, împotriva. Ursul... se repezise asupră-i. ODOBESCU, S. III 48. Apucă orice vede Și asupra mea se repede. TEODORESCU, P. P. 274. ♦ (După cuvinte care exprimă un sentiment răuvoitor, mînie, pizmă, ură etc.) Față de... împotriva; pe. Atîta năduh am eu asupra lor, că parcă-mi vine să-ți mai spun o dată istoria. SADOVEANU, O. V 461. Se hotărî să-și răzbune asupra împăratului. ISPIRESCU, L. 31. Destul ai viclenit asupra tatălui meu! EMINESCU, N. 7. Am primit răvașul dumitale... prin care am văzut că.... sînteți foarte supărați asupra mea. KOGĂLNICEANU, S. 117. Aveau o ură fioroasă împotriva nobililor și mai ales asupra familiei Batoreștilor. BĂLCESCU, O. II 225. 5. (Arată direcția unei acțiuni) Spinul repede își ațintește privirile asupra lui Harap-Alb. CREANGĂ, P. 233. 6. (Cu sens temporal) Spre, către, aproape de (o zi sau un moment anumit). Asupra iernii [muntenii] coboară la locuri largi și-și pun turmele la iernat în bălți. SADOVEANU, B. 10. Mă hotărîi să plec călare și fiindcă era asupra iarmarocului de la duminica-mare, rugai pe prietenul meu... să-mi închipuie un cal potrivit pungii mele și țintei ce urmăream. HOGAȘ, M. N. 7. ♦ Expr. A fi asupra unui lucru = a fi tocmai gata să se apuce de ceva. - Formă gramaticală: asupră.

CRONCĂNI, croncănesc, vb. IV. Intranz. 1. (Despre ciori, corbi etc.) A scoate strigăte guturale (caracteristice acestui gen de păsări). Nici țipenie de om. Nici măcar ciori care să croncănească, să cîrîie. STANCU, D. 16. Zile umede și reci vestiră apropierea iernii. Grădinile rămăseseră fără verdeață – și uneori, în tăcerea după-amiezilor, treceau învăluindu-se și croncănind șiraguri de ciori. SADOVEANU, O. IV 131. 2. Fig. (Despre oameni) A scoate strigăte nearmonioase, a vorbi articulînd cuvintele în mod dezagreabil. Eleonora croncăni, cu o lucire de rîs în ochii ei de nebună. DUMITRIU, B. F. 38. ◊ (În basme) Făt-Frumos aruncă buzduganu-n nori și lovi Miazănoaptea în aripi. Ea căzu ca plumbul la pămînt și croncăni jalnic. EMINESCU, N. 24. ◊ Tranz. fact. (Rar) Mură lua vioara, cu chip să le arate, și după ce o croncănea și o văicărea oleacă, își ridica, ochii... spre fereastra iatacului Olenei. GALACTION, O. I 69. – Prez. ind. pers. 3 și: croncăne (AGÎRBICEANU, S. P. 30). – Variante: croncăi (ALECSANDRI, P. A. 40, ȘEZ. I 109), cronconi (ALECSANDRI, P. P. 141) vb. IV.

SPRE prep. 1. (După verbe de mișcare, introduce un complement circumstanțial de loc și arată direcția sau ținta către care se face mișcarea) La, către, în direcția..., înspre. Cărbunele nostru luminează. Din el îmi scot lumina s-o dau și altora și se întoarce spre noi înmiită. DAVIDOGLU, M. 61. Răsărea un oraș ca prin farmec, Falnic spre cerul senin înălțînd auritele turnuri. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 98. Harap-Alb, luîndu-și oamenii săi, încalecă și el și pornesc spre împărăție. CREANGĂ, P. 274. ◊ (În legătură cu o mișcare a ochilor, a capului etc.) Deșca a tăcut, dînd din cap și privind spre Cocor. SADOVEANU, M. C. 57. Mă pomenesc că vine și se pune la altă masă alături, cu fața spre masa noastră. CARAGIALE, T. II 8. Cu toții și-au aruncat ochii spre dînsul. DRĂGHICI, R. 59. ◊ (Ținta este un abstract) Bolnavul merge spre bine. ◊ (Introduce un atribut) Poruncise cu glas tare plimbare spre pădurea de la Copou. SADOVEANU, Z. C. 146. Și mai fac ce fac de mult, Vara doina mi-o ascult Pe cărarea spre izvor Ce le-am dat-o tuturor. EMINESCU, O. I 123. ♦ (Intră în formarea numeralelor de la 11 la 19) Deasupra, mai mult, peste..., adăugat la... Doisprezece. 2. (Introduce un complement circumstanțial de timp și arată o aproximație) Cam la vremea, în apropierea, pe la, către. Au hotărît amîndoi dobînda și două soroace, pentru capete, unul la Sfîntă Mărie și altul mai spre iarnă. GALACTION, O. I 177. Într-o zi văzu că pomul înmugurește, înflorește, se scutură florile și roadele se arată, apoi spre seară dă în pîrguială. ISPIRESCU, L. 72. ♦ (Prepoziția împreună cu substantivul care urmează au funcțiune atributivă, arătînd timpul) Către ziua de..., dintre ziua de... și ziua de... De aceste... a vorbit bunicul David cu mama și cu tata mai toată noaptea, duminică spre luni și luni spre marți. CREANGĂ, A. 23. În noaptea spre 15 august nimene nu dormise în casa lui Țurcan. CONTEMPORANUL, III 773. 3. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Pentru, la, în vederea..., pentru a..., ca să... Se deteră spre odihnă. ISPIRESCU, L. 4. Ieronim se-ntinsese pe patu-i și dedese-ntr-o parte perdeaua de la fereastră, spre a se uita cum luna apunea în rîu. EMINESCU, N. 124. Moțoc... întrebuința creditul ce avea la domn spre împilarea gloatei. NEGRUZZI, S. I 150. ◊ Expr. Spre pildă = de pildă, de exemplu. Mai multe ținuturi de către miazănoapte, spre pildă Normandia, se supuseră de bunăvoie sau de frică străinului. ODOBESCU, S. I 3. Spre neschimbare v. neschimbare. ♦ (Infinitivul precedat de «spre» echivalează cu o propoziție coordonată și arată o acțiune ulterioară celei exprimate de verbul precedent, prepoziția avînd valoare copulativă) Și apoi, după aceea. Umbra se desprinde încet și se înalță pe-o rază de lună spre a cădea în pat. EMINESCU, N. 64. 4. (Introduce un complement circumstanțial de mod, cu nuanță consecutivă) (În așa fel) încît (să producă, să cauzeze cuiva ceva). Isprăviseși treaba în pod, chiar spre părerea de rău a celorlalți doi ucenici. PAS, Z. I 274. Au plecat spre marele regret al confraților, pe cînd potopul se-ntețește din ce în ce. CARAGIALE, S. N. 117. Atunci Harap-Alb descalecă și, spre mai mare mirarea lui, numai iaca îl întîmpină în pragul ușei cerșitoarea. CREANGĂ, P. 213. 5. (Învechit și regional, introduce un complement indirect) Ca, drept, echivalent cu... Întunecimea-ta, spre răsplată două hatîruri am să-ndrăznesc a cere... CARAGIALE, S. N. 65. A treia zi dascălul veni și, întrebîndu-mă de știu buchile pe dinafară, spre răspuns am deschis cartea lui Petru Maior și i-am cetit un întreg capitol. NEGRUZZI, S. I 12. ♦ La. Nimic nu îndeamnă mai mult spre întristare decît tocmai priveghearea între cei ce dorm. SLAVICI, N. I 17.

vecernie s.f. (bis.) 1 Slujbă religioasă care se face în biserică spre seară, în ajunul sau în ziua unei sărbători. ◊ Fig. Vîntul cel trist... cîntă în vecernii de iarnă rugăciunile morților (IORGA). 2 Timp al zilei pe la apusul soarelui (cînd are loc această slujbă religioasă); chindie. 3 Ext. (ist.) Vecerniile siciliene = vesperile siciliene. • pl. -ii. g.-d. -iei. și (reg.) vecerne, vecernă, vicernie s.f. /<slav. вечерьнꙗ.

MUCENIC², -Ă s. m. și f. 1. Persoană care a avut de îndurat suferințe, chinuri îngrozitoare sau moartea, apărînd ideile creștinismului; martir² (2). Blagosloviți apostolii, prorocii și mucenicii (m u n c i ț i i C, V) Domnului. PSALT. 333, cf. COD. TOD. 218. M[u]c[e]nicii fură arși cu foc (cca 1633). GCR I, 85/6. Să ne închipuim duhurilor m[u]c[e]nicilor (cca 1633). id. ib. I, 86/6, cf. 84/15. Crucea iaste măcenicilor mărire. VARLAAM, C. 44, cf. 151. Și proroci și măcenici (a. 1654). CUV. D. BĂTR. II, 461/2. Prealăudați mucenici, pre voi pămîntul nu vă putu ascunde. CHEIA ÎN. 1^r/18. Din a măcenicilor moștii mir de bun miros a izvorî cum să nu să creadză. DOSOFTEI, V. S. [prefață], 3^r/7, cf. 175^r/16. Să se sfîrșească cu sfîrșitul mucenicilor (începutul sec. XVIII), MAG. IST. IV, 240. Porfira ceaia ce împodobeaște pre besearică au nu s-au văpsit în sîngele viteajilor și purtâtorilor de biruință mucenici ? MOLNAR, RET. 43/11, cf. GCR II, 217/27. Cazna cucernicului Ștefan, care a fost cel dintăi mucenic. MARCOVICI, D. 420/22. Să citesc numai cazanii De-a sănților mucenici. NEGRUZZI, S. II, 75. Oștean a fost și Sfîntul Gheorghe și Sfîntul Dimitrie și alți sfinți mucenici. CREANGĂ, A. 9, cf. 80. (Ca termen de comparație) Și răbda Sandu, răbda ca un mucenic și bătaie și foame îndelungată. MIRONESCU, S. A. 60. Văd și pe Maria, sora lui Andrei, cu aeru-i de mucenică. SADOVEANU, O. VI, 260. (Urmat de numele persoanei) întru laud marelui măcinecului Dimitrie (cca sec. XVII). IORGA, S. D. XV, 339. Sfîntul al lui Hs: mîcenic Dimitrie. CANTEMIR, HR. 401. Ar vrea să arate pre marele mucenic Gheorghie. MOLNAR, RET. 118/14. Sfîntului mare mucenic și purtătoriu de biruință Dimitrie (a. 1803). URICARIUL, IV, 165/18. Din zioa Sf[țîntului] mucenic Trifon. I. IONESCU C. 32/20. Mulțămește sfîntului mare mucenic Dimitrie. NEGRUZZI, S. I, 146. Ziua de 24 septembrie, cînd biserica noastră cinstește amintirea mucenicei Tecla, este cunoscută și serbată prin unele părți. PAMFILE, S. T. 56. ◊ (Adjectival) Ascultînd rugăciunile maicii mucenice. MINEIUL (1776), 116^v1/35. ♦ P. g e n e r. Persoană car a îndurat chinuri îngrozitoare sau și-a sacrificat viața pentru ideile, convingerile sale; martir² (1). Cine va omorî vrăjmașul și se va omorî de vrăjmaș este mucenic. VĂCĂRESCUL, IST 249. Acest bărbat mărinimos a perit apărîndu-și patria, cestălalt a fost mucenic al adevărului, al credintii si a legii. MARCOVICI, D. 241/5. Dae al lui Torquato soartă nicidecum n-o pizmuiesc: Am temeinice cuvinte: mă cunosc, mă simț prea mic, Și nevrednic să iau urma unui mare mucenic. ALEXANDRESCU, O. I, 173. Adu-ți aminte de apostolii și de mucenicii științii. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 53. Cînd însă veni pacea și întregirea, se înfățișară la București. . . pretinzînd că au fost mucenici și eroi. PAS, Z. IV, 145. ♦ Persoană supusă la chinuri morale sau fizice; om asuprit, împilat. Sînt și eu fiu de țăran și zi și noapte nu mă frămîntă altceva decît marea problemă a fericirii acestui mucenic. ULIERU, C. 78. 2.(La m. pl.; și în sintagma ziua de mucenici) Sărbătoare creștină, la 9 martie, în care se prăznuiesc 40 de mucenici² (1) și de care sînt legate diferite datini. La mocenici se fac bradoși. MARIAN, S. R. II, 146. Dacă în ziua de măcinici va bate vîntul sau va fi liniște, aceeași vreme va fi 40 de zile în urmă. ȘEZ. III, 44, cf. 45. Cum va fi în ziua de mucenici, va ține 40 de zile. ZANNE, P. I, 50, cf. MUSCEL, 37. La „măcinici” (9 mart.), oile sînt scoase din iarnă la cîmp. STOAIN, PĂST. 45. La ziua măcinicilor făcem colăcei și-i h'erbem. ALR II/769, cf. ALR II/I MN 113, 2 850/95, 704. – Pl.: mucenici, -ce$. – Și: (învechit și regional) măceníc, -ă, (regional) muciníc, -ă (GOROVEI, C. 9), mocenic, -ă, mociníc, -ă (ALR II/I MN 113, 2 859/95), măciníc, -ă, (învechit) mîceníc, -ă, măcinéc, -ă s. m. și f. – Din slavonul мученикъ, rus. мученик, scr. mučenik. – Măcenic < slavonul mediobulgar мѧченикъ, мъченикъ.

HOPKINS [hópkinz], Sir Anthony (n. 1937), actor britanic de teatru și film. Creații remarcabile în teatru („Dansul morții”). Ca actor de film, interpretează roluri de mare forță dramatică ce vădesc extraordinara sa capacitate de a-și ascunde zbuciumul sufletesc sub masca unui chip impenetrabil („Leul în iarnă”, „Un pod prea îndepărtat”, „Othello”, „Rămășițele zilei”, „Legendele toamnei”, „Picasso – artist și demon”). Premiul Oscar: 1991 („Tăcerea mieilor”).

POALĂ, poale, s. f. I. 1. Partea de jos, mai largă, a unui veșmînt femeiesc, a unei cămăși țărănești sau a unei haine care se încheie în față (v. pulpană). Poalele capotului au prins a foșni și Filip s-a pomenii înconjurat de-o vorbărie repezită. GALAN, B. I 54. Moșneagul se trase mai deoparte, își spălă mîinile și le șterse de poala cămeșii. HOGAȘ, M. N. 68. Cu poala prinsă-n brîu Vin cîntînd în stoluri fete De la grîu. COȘBUC, P. i 47. Cu poala sumanului Turna-n chelna carului. TEODORESCU, P. P. 151 ◊ Fig. Dădea soarele în desară. Sub mal începea să crească poala serii. GALACTION, O. I 62. Toi mai jos apoi se lasă Poala norilor pe munte. TOPÎRCEANU, B. 23. Luna plină de o lumină moale Ce-atinge iarba verde cu albele ei poale. ALECSANDRI, P. III 275. ◊ Expr. (Glumeț) Poale lungi și minte scurtă, se spunea despre unele femei considerate că ar fi lipsite de judecată. Ian auzi-o cum rîde cînd ii vorbesc de revoluție! Ș-apoi pas de nu zi: poale lungi, minte scurtă. ALECSANDRI, T. I 62. A se ține de poalele (sau poala) mamei = (despre copii) a se prinde de hainele mamei, a sta în preajma, sub ocrotirea mamei, a nu se depărta de dînsa. O sumedenie de femei, cu copii mici în brațe și cu alții mai măricei ținîndu-li-se de poale, se apropie de grupul nostru. STANCU, U.R.S.S. 165. A trage (pe cineva) de poale = a-l trage de haine pentru a-l face atent asupra unui fapt; fig. a se ține scai de cineva, plictisindu-l cu rugăminți, cu cereri. Un prieten îl trăgea îndărăt de poala hainei. C. PETRESCU, C. V. 59. A te trage copiii de poale = a avea copii mici, a avea greutăți familiare. Mai îngăduiește puțin, tartarule, că nu te trag copiii de poale. CREANGĂ, P. 56. (Familiar, despre o femeie) A ține (pe cineva) la (sau de) poala (sau poalele)... = a ține (pe cineva) foarte aproape de sine, a nu-i lăsa prea multă libertate de acțiune. L-a fi fărmecat și-l ține legat de poalele ei. ALECSANDRI, T. I 421. (Familiar) A-și da poalele peste cap = a pierde orice simț moral, a avea comportări imorale, a-și da pe față adevărata fire josnică. De cînd a plecat prințesa, dumnealui – iartă-mi vorba, și-a dat poalele peste cap. GALAN, Z. R. 310. A veni (sau a cădea) la poalele (cuiva), a depune ceva la poalele (cuiva) = a se ploconi (cu dragoste, respect, smerenie sau umilință) înaintea cuiva, a aduce cuiva un prinos, o ofrandă (ca dovadă de dragoste sau în semn de umilință). Să vie aici, la poalele slăvitei măriri, să arate dacă nu s-ar prinde el să dea învățătura cea deplină măriei-sale Ferid. SADOVEANU, D. P. 17. A venit un rege palid și coroana sa antică Grea de glorii și putere l-a ei poale-ar fi depus. EMINESCU, O. I 52. A săruta poala (cuiva) = a săruta partea de jos a hainei (unui suveran, unui mare demnitar, prelat etc.) potrivit unui obicei azi ieșit din uz. Apropiindu-se de Alexandru-vodă, se închinară pînă la pămînt, fără a-i săruta poala după obicei. NEGRUZZI, S. I 138. ◊ (Fig.) Dunărea bătrînă... îți sărută poala și îți aduce avuții din ținuturile de unde soarele răsare. RUSSO, O. 22. ◊ Plăcinte cu poalele-n brîu (sau poale-n brîu) v. brîu. ♦ (Popular, la pl.) Fustă. Fata de gazdă mare Vinde-o vacă și-și ia poale. MARIAN, la CADE. 2. (Mai ales popular) Partea de jos și din față a unei haine (mai ales a unei fuste, a unui șorț), adusă în sus și ținută cu mîna sau prinsă în brîu, pentru a putea aduna ori duce în ea anumite lucruri. O fetiță. trecu peste lăptoc, ducînd în poală grăunțe. SADOVEANU, O. II 56. Frunză verde foi de fragă, Haide, maică, haide dragă, Cu poala plină de zloți Și mă scoate dacă poți. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 318. ◊ (Rar) la pl.) împărăteasa... culese în poale o mulțime de lăcrămioare. EMINESCU, N. 28. ◊ Fig. Noapte bună, soare sfînt. Mîne pînă-n zori te scoală, Adă flori de-argint în poală Și le-așterne pe pămînt! COȘBUC, P. I 157. Vine de la munte iarna la cîmpie, Scuturînd din poale-i zile de urgie. ALECSANDRI, P. A. 134. ♦ Cantitate de lucruri care se pot duce în felulț arătat mai sus. Moș Iordan coboară și ia o poală de fîn. PĂUN-PINCIO, P. 99. Pornește desculță prin rouă, de culege o poală de somnoroasă. CREANGĂ, P. 214. 3. Partea corpului cuprinsă între brîu și genunchi, împreună cu partea de îmbrăcăminte corespunzătoare, la o persoană (în special la o femeie) cînd șade. Rumănă, cu ochii buni, cu mînile încrucișate în poală, zîmbește și nu știe ce să mă întrebe. SADOVEANU, O. II 302. Strivit atunci de-nfiorare, M-am ghemuit la tata-n poală. GOGA, C. P. 56. Bunica avea o poală fermecată, și un glas și un: fus care mă furau pe nesimțite și adormeam fericit sub privirile și zîmbetul ei. DELAVRANCEA, V. V. 204. 4. Fig. Partea de jos a unei ridicături de pămînt; locul unde începe un deal, un munte. Ținutul nostru, la poalele muntelui, era liniștit. SADOVEANU, O. VI 365. Sub poalele dealului se deslușeau cete de turci cu ilice albastre, cu fesuri roșii în cap. SANDU-ALDEA, U. P. 45. Umbrele se luptau cu lumina și se ridicau pe poalele dealurilor. ALECSANDRI, O. P. 283. ♦ Loc (umbrit) de unde începe o pădure, (de obicei așezată pe o înălțime); marginea unei păduri. Era albă poala pădurii. Albe fînațurile prăvălatice. Ninsoarea prinsese, în livadă, mere roșii uitate neculese în pomi. SADOVEANU, F. J. 685. [Opri] trăsura în dreptul unui pîlc de verdeață, umbrit de poala pădurii. MIRONESCU, S. A. 140. Ajuns-a el la poala de codru-n munții vechi. EMINESCU, O. I 93. ♦ Partea de jos a unor lucruri care au extensiune în înălțime. Bojbăi cu mîna într-un loc, sub poala stogului, scoase o sticlă și-o vîrî în buzunarul sumanului. MIRONESCU, S. A. 46. Drept în mijlocul ogrăzii, d-a stînga bisericii lui Mircea, se aflau casele domnești, clădire pătrată, mare... cu ziduri late în poale. ODOBESCU, S. I 126. Și mă cată, mamă, cată... La capul șireagului, Chiar la poala steagului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 324. ♦ Partea de jos a coroanei unui copac. În colțul dinspre asfințit al caselor, un nuc bătrîn își lăsa poala pînă pe acoperiș; ploaia și vîntul fîșîiau în frunzele lui. SADOVEANU, O. IV 449. II. 1. (Bot.) Compuse: poala-rîndunicii (sau poala-Maicii-Domnului) = volbură; poala-sîntei-Mării (sau poala-Sîntă-Măriei) = plantă erbacee din familia labia- telor, cu tulpina înaltă, cu frunze mici aromate (Nepeta nuda). Se simțeau în locuri umbroase miresmele ascuțite de la mintă și poala-sîntă-Măriei. SADOVEANU, E. 119. 2. (Popular, numai în expr.) Poală-albă = leucoree.

KALANCHOE Adans., CALANHOE fam. Crassulaceae. Gen originar din Africa, cca 200 specii, suculente, viguroase, erecte, uneori semitufă. înfloresc iarna dar, aplicîndu-se un regim de zile scurte, le putem face să înflorească mai timpuriu. Flori pe tipul 4 (corolă cilindrică, concrescută, sepale liniare sau ovate, 8 stamine) roșii-grena, albe, galbene, în ciorchine sau corimbe dense. Frunze- ovate, cărnoase, opuse, sesile sau pețiolate, nedentate, crestate sau penate verzi-închis cu un luciu metalic.

iarnă [At: DOSOFTEI, V. S. 159/22 / Pl: ierni, (înv) ierne, (rar) iernuri / E: ml hiberna (tempora)] 1 sf Anotimp friguros, care urmează după toamnă și precedă primăvara, cuprins între solstițiul de la 22 decembrie și echinocțiul de la 21 martie. 2 sf (Fig) An. 3 sf (Înv) Zăpadă. 4 sf (Îvr; nob) Furtună. 5 av (Îf iarna) În timpul iernii. 6 sf (Îla) De ~ Care sunt necesare în timpul iernii. 7 sf (Îal) Care se face iarna. 8 sf (Îe) Face din ~ vară Se zice despre omul harnic, care muncește mult indiferent de condiții. 9 sf (Îlav) La ~ Când va veni iarna. 10 sf (Îal) La iarna viitoare. 11 sf (Îlav) De cu ~ Atâta timp cât mai este încă iarnă (1). 12 sf (Îlav) Astă ~ Iarna (5) trecută.

vasilcă sf [At: I. GOLESCU, C. / Pl: ~lci, (înv) ~lce / E: Vasilca] 1 (Mai ales art.) Obicei practicat cu prilejul sărbătorilor de iarnă, mai ales în ajunul sau în ziua Anului Nou, de colindători, de obicei de țigani, care umblă pe la case cu o căpățână de porc (sau cu o păpușă) purtată pe o tavă și împodobită cu panglici, cu mărgele, cu flori etc. 2 (Mai ales art.) Căpățână de porc (sau păpușă) purtată pe o tavă și împodobită cu panglici, cu mărgele, cu flori etc. cu care se colindă în ajunul sau în ziua Anului Nou. 3 (Pex; mai ales art.) Colindă pe care o cântă practicanții obiceiului „vasilca” (1). 4 (Reg; art.) Numele unui dans popular nedefinit mai îndeaproape. 5 (Reg; art.) Melodie după care se execută vasilca (4).

vasilcă s.f. 1 (mai ales art.) Obicei practicat cu prilejul sărbătorilor de iarnă, în special în ajunul sau în ziua Anului Nou, de colindători, de obicei țigani, care umblă pe la case cu o căpățînă de porc (sau cu o păpușă) purtată pe o tavă și împodobită cu panglici, cu mărgele, cu flori etc. ♦ Căpățînă de porc (sau păpușa) folosită cu această ocazie. ♦ Ext. Colindă care se cîntă cu această ocazie. 2 (reg.; art.) Numele unui dans popular. ♦ Melodie după care se execută acest dans. • pl. -ci. și silcă s.f. /de la nm. pr. Vasilca, [Sfîntul] Vasile.

MARE¹ adj. (În opoziție cu m i c) I. (Indică dimensiunea) 1. Care depășește dimensiunile mijlocii, obișnuite; care are dimensiuni apreciabile (considerate în mod absolut sau prin comparație). [Muștarul] mai mică iaste de toate semențele e cănd~crește, mai mare de toate vearzele iaste. CORESi, ap. GCR I, 17/11. Și făcu Dumnezeu mari pești ce să cheamă chitul. PALIA (1581), 15/15 38 de boi mare (a. 1588). CUV. D. BĂTR. I, 208/1. Fură date muierii doao arepi mari de vultur, ca să zboare. N. TEST. (1648), 312^v/9. I-ai supus. . . supt a lui picioare. . . Pre chiții cei mare. DOSOFTEI, PS. 28/15. Hieri multe, jigănii mari și mănunte. id. ib. 357/10, cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 211, 218, 226. Un om mare ca un ghigant. MINEIUL (1776), 28^v1/3, cf. BUDAI-DELEANU, LEX., iLB. Au văzut despre o parte ridicîndu-să un fum foarte mare și gros. DRĂGHICI, R. 165/30^ cf. 8/15, 166/4. Pentru ce. . . stejarii cu crengile mare tare, Privesc chirotind subt dănșii niște slabe tufișoare? CONACHI, P. 260. Ochiul, carele din toate vede numai părticică, Poate judeca de este potrivit mare sau mică. id. ib. 261, cf. 264, 272. Și ce mai rău ar face o stea, un comet mare, Care să ardă globul ș-ai lui locuitori! ALEXANDRESCU, M. 6. O pajură mare Se-nalță mereu. ALECSANDRI, P. I, 197, cf. 5, 8. Din tainica pădure Apare luna mare. EMINESCU, O. I, 63. Și-l strînge cu atîta putere, de era bietul drac să-și dea sufletul și ochii i-au ieșit afară din cap, cît cepele de mari. CREANGĂ, P. 53. Se năpusti asupra ei un lup. . . cu o gură mare. ISPIRESCU L. 17, cf. 4, 18. Mai căscă o singură dată ochii săi mari, mă privi lung, îi închise iarăși și adormi de vecinicie. DELAVRANCEA, S. 234. Treceau peste arcurile marilor poduri de piatră. SADOVEANU, B. 203. Dă de-o ușă de fer foarte groasă, încuietă c-o lacată cît o oală de praznic de mare. ȘEZ. I, 286. Nimănui vină nu-i bag, Fără prostului de cap : El e mare și stogos, Dar la minte mic și prost. JARNIK-BÎRSEANU, D. 180 Tunuri mari și tunuri mici, La tot tunul cinci voinici. id. ib. 321, cf. 212, 432, 444. Fă-mă cîrpă d-ale mari. HODOȘ, P. P. 55, cf. 146, SBiERA, P. 324. Pipăi cu băgare de seamă. . . ghemele tari și mari ca bostanii. RETEGANUL, P. I, 57, cf. II, 77. Am o vacă mare: O mulg cu scara Și-o-mpărțim cu țara (Fîntîna). ȘEZ. XIII, 21. E mai mare porcul decit cotețul, se spune cînd este belșug. ZANNE, P. III, 134, cf. 167. Unde-i hornul mare, fum e puțin, se spune despre cei ce vor să arate mai mult decît sînt. id. ib. 186, cf. 475, 498, 565, 581, 583. E mai mare ouI ca găina. id. ib. IV, 35. ◊ (Întărit prin repetare) Începe a smulge la sălăți într-ales și leagă sarcină mare, mare. CREANGĂ, P. 215. Și fă focul mare,mare. TEODORESCU, P. P. 18. Zmeii au împlut un sac mare, mare. . . cu galbini. SBiERA, p. 184. Atunci oi avea o potaie mare, mare. id. ib. 249. O spumă mare, mare și deasă. id. ib. 315. Am o vacă mare, mare Și cu țîțele-n spinare (Casa). PASCU, C. 48. ◊ (Cu determinări – complemente de relație) Precum iaste ceriul mare de nălțime. DOSOFTEI, PS. 38/13. Mare-n urechi. ALR II/I MN 7, 6853/531. Îi mare la buze. ALR II/I MN 8, 6861/95, cf. 6861/316. Pieptene mare la dinți. ALR II 3393/284. Mare la grăunță. ib. 5183/279, cf. 5183/325, 531, 605, 727. Mare la ochi. ib. 6825/325. * Literă (sau, învechit, slovă) mare = majusculă. PONTBRIANT, D. Degetul (cel) mare = degetul cel gros (care, la mînă, se opune celorlalte). Cuprinzîndu-și tîmplele între degetul cel mare și arătător, se gîndea la ceva. GALAN, B. I, 54, cf. ALR II 2184/574. Degetul cel mare cu mult mai mic să vede de celelalte. ZANNE P. II, 106. ◊ (Substantivat, în loc. a d v.) În mare = a) pe scară amplă; după un plan vast. Un filozof ar fi putut vedea executîndu-se in mic. . . ceea ce se execută în mare pe întreaga suprafață a pămîntului. ap. TDRG; b) în linii generale, în rezumat. Cunoscînd, în mare, ce cuprinde un deviz. . . , se trece la întocmirea planului valoric. SCÎNTEIA, 1960, nr. 4849. Cererea orbului, în mare, e vederea. ZANNE, P. II, 661; c) (comerț) cu toptanul, cu ridicata. Începu să facă, în tovărășie, negoț în mare și cu străinătatea. CAMIL PETRESCU, O. II, 65, cf. ALR II 3548/260. ◊ Expr. A avea (sau a fi cu) gura mare = a fi certăreț, scandalagiu. Soacra nu trebuie să fie cu gura mare și să tot cîrtească de toate cele. CREANGĂ, P. 4. (Regional) A lăsa (pe cineva) mare și devreme = a înșela sau a dezamăgi (pe cineva). Pupăza zbrr!. . . și mă lasă mare și devreme cu lacrimile pe obraz, uitîndu-mă după dînsa! CREANGĂ, A. 57. ◊ (Ca determinativ, urmînd după un nume de animal sau de plantă, indică specii sau varietăți ale acestora) Privighetoare mare. ALR II 6217/2. Sturz mare. ib. Broască mare. ib. 6219/250. Iarbă mare. ib. 6304/520. Răchită de-a mare. ib. 6341/27. Furnici mari. ib. 6560/365. ◊ (Adverbial, în legătură cu verbe ca „a măcina”, „a pisa”, „a tăia” și în opoziție cu mărunt) Sarea era. . . pisată mare, umedă și pusă într-o ceașcă de cafea știrbă. C. PETRESCU, Î. II, 166. Făină de cucuruz măcinată mare. Com. PAȘCA. ♦ (Despre ochi) Mărit, holbat (de uimire, de groază etc.). Cu ochii mari, sălbatici Se privește în oglindă. EMINESCU, O. I, 80. Femei și copii răspîndeau în sat vestea, cu ochii mari de spaimă. REBREANU, I. 198. ◊ E x p r. A face (sau a deschide etc.) ochii (sau ochi) mari (cît cepele) = a privi cu uimire, cu atenție, cu curiozitate. Cf. COSTINESCU. Deschise ochii mari, cătînd în jurul ei cu spaimă. BART, E. 205. ♦ (Olt.) Pămînt mare = pămînt argilos. În Motru. . . pămîntul mare (argilos) cuprinde o mai mare întindere de teritoriu decît pămîntul siu(nisipos). IONESCU, M. 56, cf. ALR II 5061/836, 848, 5065/833, A III 16, GL. V. J. 2. (Despre suprafețe) Întins, vast. Mai mare împărăție. PALIA (1581), ap. GCR I, 35/23. Locul care toate le cuprinde iaste mai mare decăt toate. N. COSTIN, ap. GCR II, 13/18. Să cam tot depărta de Codrii cei mari. DRĂGHICI, R. 62/13. Hotărî să-și împărțească împărăția cu acest frate al său și. . . dete toată împărăția Tătăriei celii mari. GORJAN, H. I, 2/12. Petreceam zilele noastre în pustiul acel mare. CONACHI, P. 101,cf. PONTBRIANT, D. [Apa] în mari cercuri se-nvîrti, Și de trestii și de maluri Mult cu vuiet se izbi. ALECSANDRI, P. I, 13. Se simte destoinic a împărăți peste o țară, așa de mare și bogată. CREANGĂ, P. 184. Îndată se făcu o pădure mare și deasă. ISPIRESCU, L. 25. Ca un glas domol de clopot Sună codrii mari de brad. COȘBUC, B. 7. Se apropiau de pădurea cea mare. CAMIL PETRESCU, O. III, 174. Cît de mare-i pămîntu, Ce-i mai rău ca urîtu? JARNIK-BÎRSEANU, D. 8. Cîtu-i fînațul de mare, Dorul meu odihnă n-are, Nici la umbră, nici la soare. id. ib. 381, cf. 100, 286. ◊ (În contexte figurate) Umbra morții se întinde tot mai mare și mai mare. EMINESCU, O. I, 148. (Despre așezări omenești, intervenind adesea și ideea de importanță) Că cu măriia deșartă multe case și năroade și cetăți mari sparseră-se. CORESi, EV. 13. După aceaea zidi Romil cetate, prea mare și frumoasă. MOXA, ap. GCR I, 59/26. Ulițele celui oraș mare. N. TEST. (1648), 311^v/3. Apucă peste cîmpi de-a dreptul spre niște curți mari. CREANGĂ, P. 301. Cîtu-i Sibiiu de mare, Numai o uliță are. JARNIK-BÎRSEANU, D. 303, cf. 25, 29. ◊ (După nume proprii, servește la formarea unor toponimice, indicînd de obicei și vechimea, anterioară toponimicelor compuse cu mic) Bordenii Mari. BL VI, 36, cf. 35. Baia Mare. Satu Mare. 3. (Despre încăperi, recipiente etc.) Cu volum apreciabil; încăpător, spațios. Cf. LB. Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci. EMINESCU, O. I, 87. Dar ce e în sacul ăla marele? ISPIRESCU, L. 267, cf. BARCIANU, TDRG. Sorbi cu ochii închiși paharul mare de vin. SADOVEANU, O. VII, 156. Scoase din tolba de vînător o sticlă mare de coniac. CAMIL PETRESCU, O. III, 177. Un păhar de vin să-mi dați Și m-aș ruga de iertare Să fie păharu mare. POP., ap. GCR II, 227. Scoală, Ioane, la mâncare. – Unde-i lingura mai mare? ZANNE, P. III, 638. ◊ Casa (cea) mare v. c a s ă. 4. (Despre lucruri sau ființe) a) (În opoziție cu scurt) Lung. Era păstoriu de oi, părul capului alb și mare, de agiungia la glezne. DOSOFTEI, V. S. septembrie 34^v/20, cf. LB, POLIZU, PONTBRIANT, D., DR. V, 293. Avusese în tinerețe părul negru ca pana corbului, mătăsos, mare și des. CAMIL PETRESCU, O. III, 67. Fată cu cosița mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 209. Lingură cu coadă mare și cu leafă mică, se spune cînd cineva trage foloase puține dintr-o muncă. Cf. ZANNE, P. III, 593. b) Înalt. Era acest Ștefan Vodă om nu mare la stat, mânios, și degrabă vărsa sânge nevinovat. URECHE, LET. I, 145/8. Intrară în besearica sfîntului. . . , între cei 2 stîlpi mare de Tesaliia ce stau spre apus. DOSOFTEI, V. S. octombrie 88^r/10, Cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB, POLIZU, PONTBRIANT, D. Grînele sînt mari acum. COSTINESCU, cf. LM. Și crescu și se făcu mare ca brazii codrilor. EMINESCU, N. 4. Eu departe, eldeparte, Un deal mare ne desparte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 128, cf. 60. Află un om cît un deal de mare, care. . . strîmba toate lemnele. RETEGANUL, P. III, 60, cf. ALRM I/I h 94, A III 16, IX 3. c) (Despre ape, gropi, prăpăstii) Adînc (și lat). Marea mare și tinsă. PSALT. 216. între noi și între voi, propaste mare întări-se. CORESI, ap. GCR I, 31/6. Carele va găsi pre marginea unii ape mari fie ce lucru. . . , acesta, de nu-l va mărturisi, nu va avea nice o certare. PRAV. 39. Și apele ceale mare Rădicară urlet tare. DOSOFTEI, PS. 320/18. Și deaca curăm din cale, vădzum nainte-ne iazer mare. id. V. S. octombrie 79^v/20. Și merg ei și merg. . . trecînd peste nouă mări, peste nouă țări și peste nouă ape mari. CREANGĂ, P. 208, cf. 237. Sirenele buciumă. . . Prin marea cea mare Cîntecul lor de chemare. DEȘLIU, G. 19. Mare-i apa Bistriții. JARNIK-BÎRSEANU, D. 91, cf. 69. În fundu apelor mari, cum ar fi d-o pildă Oltu. ȘEZ. III, 101. Era o apă mare ca Dunărea, ori poate și mai mare. RETEGANUL, P. II, 11. Îi apa mare. ALR II 2514/29, cf. 2514/95, 316, 325, 349, 723, 762. ◊ (În contexte figurate) Mare ghiol de apă trebuie să fie în mațele lui. CREANGĂ, P. 242. ♦ (Despre ape curgătoare, viituri; de obicei în legătură cu verbele „a veni”, „a crește”) Cu debit sporit; umflat. Dunărea este foarte mare și au răvărsat la mai multe locuri. AR (1829), 34²/25. Dîmbovița, în zilele acestea viind mare, a inundat toată preajma. CR (1830), 5¹/31. Prahova, din cauza ploilor la munte, venise mare. BOLINTINEANU, O. 427, cf. DDRF. Apa venise mare, în munte se topeau încă nămeții. C. PETRESCU, Î. II, 174. Lisa își săpase albie prăpăstioasă, iar la viituri mari, puhoiul rupea și surpa ogoarele. SADOVEANU, M. C. 5. Au împins. . . bolovani lăsați în loc ani întregi de viiturile cele mari ale primăverii. GALAN, Z. R. 43. A crescut Murășu mare, De nu poci trece călare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 129, cf.237, 309, ALR II 3169/260. d) (În opoziție cu î n g u s ț) Lat. Pălărie cu boruri mari. e) (În opoziție cu subțire) Gros (în diametru). Ușa peșterei. . . era făcută de lemn indian și ferecată în oțel mare. GORJAN, H. IV, 47/10. Sub un copac nalt și mare Au priimit jurământul. CONACHI, P. 88. Spate rău încîrligate, Buze mari și lăbărțate. JARNIK-BÎRSEANU, D. 169, cf. 432. Îi cu buză mari. ALR II 6861/349. ◊ (Transilv., Ban.) Untură mare = osînză. Cf. ALR I 749/30, 35, 40, 45, 69, 75, 140, 283. ♦ (Regional, despre femei) Însărcinată. V. g r o a s ă. (Sînnicolau Român-Oradea). ALR II 2646/316. II. (Arată rezultatul dezvoltării ființelor) Care a depășit frageda copilărie; care a intrat în adolescență; care a ajuns la maturitate. De mitiutel arătă cum va hi și deaca va crește mare. VARLAAM, C. 386. Oricine va face silă a fecioară micșoarâ încă să nu fie de 12 ai, să va certa mai rău de cînd are fi fost fată mare de vrăstă. PRAV. MOLD. 109^v/12. Mic să cheamă până în 25 de ai și de-acolea înainte să cheamă mare. PRAV. 258, cf. 173, 261. Aflînd călugării pruncul în gunoiu, îl luară. . . , și, deaca să feace mare, era drag. DOSOFTEI, V. S. septembrie 26^v/25, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D. Acu-s mare!. .. Îs cavaler! ALECSANDRI, T. I, 184. Această familie are prunci mari. LM. Dragii mei copii, v-ați făcut mari; mergeți de vă căutați ursitele. ISPIRESCU, l. 33. La nouă luni găsi într-un tufiș copila. El a crescut-o mare. COȘBUC, S. 13. Gura mi-e ca laptele, n-am scos nici un dinte pîn-acuma. Și sînt mare, taicule! SĂM. III, 662. Și-oi ajunge să-mi cresc copiii, să mi-i văd mari și voinici. MIRONESCU, S. A. 37. Vedeți, eu sînt om mare, îmi dau seama; ce să mai fac!? PREDA, Î. 166. Pîn-am mai băut, Mare c-ai crescut. TEODORESCU, P. P. 19. Trăind ei așa, crescuseră fetele mari. SBIERA, P. 211, cf. 249. De ani e mare și minte n-are. PANN, P. V. III, 153/18, cf. ROMÂNUL GLUMEȚ, 49. La gustare Cît cal mare, Și la prînz Nici cît un mînz. ZANNE, P. III, 572, cf. II, 475. ◊ (Substantivat, în corelație cu „de mic”) De mic, mi-ai fost ibovnic, Și de mare, drăguț tare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 56. ◊ Fată mare = fată la vîrsta măritișului; virgină, fecioară. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX. La orașul Calcuta s-au văzut de multe ori cîrduri de fete mari. . . aruncîndu-se în apă, pentru ca să scape de măritat. AR (1829), 16¹/39. Rîdeam de dînsul că șede ca o fată mare, cu ochii plecați. NEGRUZZI, S. I, 63, cf. 249. De întîlnea pe drum neveste și fete mari, cînta cîntece șăgalnice. CREANGĂ, P. 108. Fitece nevastă tinerică, fitece fată mare ș-au făcut poala maldăr de fuioare. DELAVRANCEA, S. 40. Dacă este fată mare, se îmbracă de regulă în cele mai frumoase și mai scumpe haine ce le-a avut. MARIAN, Î. 64, cf. DDRF. Dragostea de fată mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 17, cf. 84, 151. Cine dracu-a mai văzut. . . Iarbă verde sub podele, Fete mari cu covețele. id. ib. 444, cf. 513. Cum nu-i mama fată mare, se spune despre ceva imposibil. ZANNE, P. IV, 477, cf. 86, 654. Mamă mare v. m a m ă. Tată mare v. t a t ă. ◊ Expr. Să crești mare!, formulă cu care se răspunde unui copil la salut, cu care i se mulțumește pentru un serviciu etc. Cf. LM. Bună seara,. . . ziseră copiii. – Să creșteți mari! zise o babă. RETEGANUL, P. II, 34. ◊ (Substantivat, de obicei precedat de „cel”, „ăl”) Cel nu de vrăstă. . . , de s-are prileji să-și ucigă pre tată-său sau pre îmă-sa, atunce nu va putea scăpa cu vrăsta, ce să va certa ca și un mare. PRAV. 262. Îi dau eu una peste bot, ca să nu se amestece în vorba ălor mari. SADOVEANU, M. C. 6. (Învechit și popular, în e x p r.) La mare = la adolescență, la maturitate. Așa-l lasă pîn-la mare să crească tot în desfrîu. PANN, P. V. II, 5/24. La mare ies niște spînzurati și ajung rău. JIPESCU, ap. TDRG. Frunză verde lemn uscat, Nu ți-o fi, fine, păcat? Pîinea, sarea mi-ai mîncat, La mare te-am cununat, Copiii ți-am botezat! TEODORESCU, P. P. 342. ♦ (Substantivat, în corelație cu mic, adesea în expresii) Toți, toate, toată lumea; (în construcții negative) nimeni. Mărrturisescu miciloru și mariloru . . . de cealea ce prorocii dziserâ. COD. VOR. 80/12. Blagoslovit-au temuții de Domnul, mici cu mari. PSALT. 244. Blagosloveaște creștinii, micii și marii. CORESI, EV. 180. Aceastea stau mărturie micilor și marilor. id. L. 129/3. Și le sparse cetățile și le arse casele și-i junghea de în mic până în mare. MOXA, 361/23. Nu faceți fățărie la giudeațe, nici giudecați pre voia a mare sau a mic. EUSTRATIE, PRAV. 10/2. Le-am scos afară la lumină, ca să le înțeleagă și mici și mari (a.1642). GCR I, 94/22. Stau mărturisind aceastea a mic Și a mare. N. TEST. (1648), 169^v/34. Să dai plată. . . micilor și marilor. ib. 311^v/34. Să strînsease ca albinele cu mici, cu mare, de plîngea pre iubitul păstoria. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 157^v/20. Sf[în]ta scriptură cunoscută să face și la mari și la mici. BIBLIA (1688), [prefață] 8/9. Mergea de săruta mîna domnului de la mare pînă la cel mai mic. IST. Ț. R. 8. Triimis-au în toată țara, de au poftit pe toată boierimea și mazîlimea de la mic păn-la mare. NECULCE, L. Cu mic cu mare, țara era în arme toată. HELIADE, O. I, 222. Norodul să grămădise, mari și mici să îmbulzea. PANN, E. II, 69/3. Și-l batjocorea și mari și mici și-l suduia muierile și copiii. BĂLCESCU, ap. ODOBESCU, S. I, 446. Ordonă să se ridice îndată mic și mare. . . , ca să prinză pe fugari. NEGRUZZI, S. I , 108. Atunci mulțimea, cu mic, cu mare. . . strigară într-un grai. ISPIRESCU, L. 40, cf. id. U. 39. MACEDONSKI, O. I, 38. Dl. subprefect. . . a lăsat poruncă să scoatem lumea. . . cu mic cu mare. D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 147. Frică înfricoșată, Spaimă înspâimîntată. . . Afară le-am dat, Peste mic-mare le-am aruncat. PAMFILE, B. 43. Bețivul, de mic și mare în sat E cu degetul arătat. ZANNE, P. III, 473, cf. 93. Cînd e plosca la mijloc, Mare, mic e cu noroc. id. ib. IV, 92. ♦ (De obicei la comparativ sau la superlativul relativ) Mai (sau cel mai) în vîrstă. Era fiiul lui cela mai marele. CORESI, EV. 21. Iară cel fecior mai mare și derept. . . aceastea toatele priimi.id. ib. 24, cf. 23. Cînd va bate tatăl pre fecior, sau fratele cel mai mare. . . , să să pleace. PRAV.115. Urmează dar, ca unui frate mai mare, să-mi spui întru adevăr. GORJAN, H. I, 6/6, cf. PONTBRIANT, D., COSTINESCU. Iedul cel mare și cu cel mijlociu dau prin băț de obraznici ce erau. CREANGĂ, P. 19. A îndreptat-o la soră-sa cea mai mare, la Sfînta Vineri, id. ib. 91, cf. 183. Frate-său mai mare e fruntaș într-un partid. CARAGIALE, O. IV, 238. Acolo găsi încă două femei . . . erau surorile cele mai mari. ISPIRESCU, L. 7. Avocatul Beldeanu, deși numai cu cîțiva ani mai mare ca Iuga, era foarte voinic. REBREANU, R. I, 33. Era o văduvă tînără, c-un an mai mare decît mine. SADOVEANU, O. VI, 500. Agapiei îi era drag feciorul cel mare, îi semăna ei în toate. id. M. C. 7. Tu să te supui mie, căci îți sînt frate mai mare și stăpîn. id. ib. 17. La un plug cu șese boi, Acolo-s pogonici doi. . . Pogoniciul cel mai mare, Cela mi-a fost drag mai tare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 344, cf. 310, 499, 514. Cele două mari, Ce-s surori primari, Cînd fu de cu seară, Către cas' plecară. MARIAN, INS. 342. Decît frate mai mic, mai bine cîne mai mare. ZANNE, P. IV, 365. III. (Indică durata; despre unități de timp) De lungă durată; îndelungat, lung. Cf. LB, POLIZU. Iarna nopțile sînt mult mai mari decît zilele. DRĂGHICEANU, C. 100. Cît era ziulica și noaptea de mare, ședeau singuri-singurei. CREANGĂ, P. 73, cf. 284. Necumpătatul de zeu făcu noaptea aceasta să fie de trei ori mai mare decît celelalte. ISPIRESCU, U. 16. Că ziua cîtu-i de mare, Nime gînd ca mine n-are. JARNIK-BÎRSEANU, D. 82, cf. 87, 95, 382. Pare-i noaptea an de mare. MÎNDRESCU, L. P. 85, cf. 48. Atunci îs nopțile mari. HODOȘ, P. P. 54. Postul (cel) mare = postul cel mai lung din cuprinsul anului, care precedă sărbătoarea paștilor. Vă puteți închipui ce vra să zică a te scălda în Bistrița, la Broșteni, de două ori pe zi, tocmai în postul cel mare. CREANGĂ, A. 28. Postul mare. . . cade înaintea sf. paști. MARIAN, S. R. I, 115. Nu vă, fete, supărare, C-o veni el postu mare Și veți da la sărindare Doară vă veți măritare! JARNIK-BÎRSEANU, D. 450. (Popular) An mare = an bisect. Cf. GOROVEi, CR. 139, ȘEZ. I, 18, ZANNE, P. IX, 266. IV. (Indică cantitatea) 1. (În opoziție cu puțin) Mult, abundent, îmbelșugat. Foc înaintea lui aprinde-se-va și împrejuru lui bură mare. CORESI, EV. 37, cf. CUV. D. BĂTR. II, 454/21. Ploi mare vărsa tare. DOSOFTEI, PS. 254/19. Tot într-această vară, let 7248, la avgust, dat-au o brumă mare, de-u stricat pînele. NECULCE, L. 397. Trimisă cu mare îndestulare toate cîte tribuia spre odihna și desfătarea acestui vezir. GORJAN, H. I, 2/35. Am o mîndră ca ș-o cruce Și la lucru n-o pot duce, Dimineața-i rouă mare Și se udă pe picioare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 425. ◊ E x p r. (În) cea mai mare parte v. p a r t e. ◊ (Intervine și ideea de importanță) Să nu pizmim și să căutăm mai mare mărie, că noi ne văm răsipi. CORESI, EV. 92. Dai bună cuvîntare Direptului și sporiu mare. DOSOFTEI, PS. 22/10, cf. 36/15. Cu mare înțeleagere și prea înțeleptul Solomon au ales aceasta. BIBLIA (1688), [prefață] 5/9. Era om cu mare minte și învățat (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 259/17. Au risipit pe turci, făcînd mare moarte într-înșii, prinzând și mulți vii. ib. 275/31. Tu cu minte mare, mai înțelept decît dânsul. CONACHI, P. 264, cf. 109, 276. Nu vezi că pe aici e mare lipsă de apă? CREANGĂ, P. 204. Mare vîlvă se făcu în împărăție, cînd se auzi de moartea împăratului. ISPIRESCU, L. 31. ◊ (Intervine și ideea de valoare) Cîndu se întoarce cu mari daruri, cinsteaște-i și se veseleaște. CORESI, EV. 31. Pentru puțin lucru, certări cumplite și prade mare. VARLAAM, C. 215. De va fura neștine vreun lucru ceva și de va sîrgui sâ-l întoarcă a cui au fost, până nu l-au întrebat, să fie iertat de greșeală, de-are fi cât lucru mare. PRAV. 37, cf. 38, 39, 52. O femiaie... , ducînd cu sine mare pominoace de agonisitele sale, mearsă cătră doritul ei mire. DOSOFTEI, V. S. septembrie 14^r/30. Pe credincios cu mari daruri l-au dăruit împăratul. CREANGĂ, P. 102. 2. (Despre numere sau, p. ext., despre valori care se pot exprima numeric) Care este în cantitate însemnată; ridicat. Supărările cîte am suferit noi acolo sînt întru un număr așe de mari, cît nu crez că va fi om care să le poată povesti (a. 1750-1780). GCR II, 82/36. Oastea toată se va supune, cum i se va făgădui mai mare simbrie. NEGRUZZI, S. I, 138. Avem cheltuieli mari. PONTBRIANT, D. Avere mare. ȘĂINEANU, D. U. Pe dreapta se oprise un mare număr de trăsuri. CAMIL PETRESCU, O. III, 252. Numărul 5731. De ce se dau numere atît de mari? BARBU, Ș. N. 42. Badea meu, tînâr copil, Mi l-au pus domnii la bir, Și i-au dat birul prea mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 137. Boieria și prostia cu mare cheltuială se țin. ZANNE, P. IV, 283. ♦ (Despre prețuri; în opoziție cu scăzut) Ridicat. Să afle ce feli de pasere să fie aceasta și. . . să li făgăduiască mare preț pentru aceasta. SBIERA, P. 69. ◊ L o c. a d j. De mare preț = foarte valoros, prețios, scump. Nu cuteza să calce. . . pe velințele cele de mare preț ce erau așternute prin palat. ISPIRESCU, L. 38. ♦ (Regional) La mai mare = numele unui joc de noroc în care cîștigă cel care dă zarul cel mai mare (IV 2). Com. din ȚEPEȘ VODĂ-MEDGIDIA. ♦ (Despre colectivități) Numeros. Cf. PSALT. 38, 76. Și purceasîrâ cu mare gloate ca nește crai la închinarea tînărului împărat. VARLAAM, C. 399. Baiezit, împăratul turcesc, cu mare oaste au intrat în țară. SIMION DASC., LET. 66. Unde să strîng gloatele mai mare. DOSOFTEI, PS. 133/16. Din ceatele toate, din nâroade mare Veniia la Domnul bună cuvîntare. id. ib. 220/1. Mearsără cu oști mare, fără veaste, prea furișul să ia cetatea. id. V. S. octombrie 87^v/18, cf. LM. O ceată mai mare de fete Au prins pe flăcăi, mai puțini, Și-aprinsă e lupta-ntre cete. COȘBUC, P. II, 47. V. (Indică intensitatea) 1. Intens, puternic ; tare, viu. a) (Despre lumină, temperatură etc.) El zise: soro Melintie, deschide-mi stîlpul să întru, că afară mare frigu iaste (a. 1550-1580). GCR I, 6/18, cf. CUV. D. BĂTR. II, 286²/3. Nu se putea ascunde lumina ceaia marea a . . . soarelui, derept întru o casă mică sau să se acoapere. CORESI, EV. 57. Lumina mai mare să slujească zuoei. PALIA (1581), ap. GCR I, 34/24. Văzură lumină mare. N. TEST. (1648), 6^r/9. Era arșiță mare de soare. DRĂGHICI, R. 49/11, cf. 149/7. Întunericul era acum mai mare. BOLINTINEANU, O. 270. Avea fierbințeală mare, simțea cum i se scurge sudoarea in boabe ude pe frunte. MIRONESCU, S. A. 37. Are mari călduri. ALR II 4166/682. ♦ (Învechit și popular, despre iarnă) . (Foarte) friguroasă, geroasă. Iarna era mare atunce. NECULCE, L. 41, cf. ALR i 307/77, 140, 164, 227, 247, 249, 283, 289, 290, 295, 339, 388, 532, 558, 675. ♦ Ziua mare = partea dimineții (după răsăritul soarelui) cînd lumina. este deplină, intensă. Cînd am deschis ochii, era ziua mare. NEGRUZZI, S. I, 60, cf. COSTINESCU, LM. Deschise ochii bine și, fiind acum ziua mare, văzu foarte limpede tot ce zărise nedeslușit la lumina slabă de adineaori. CARAGIALE, O. II, 263. Ea se culcă tot cu soare Și se scoalâ-n ziua mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 436. ◊ Expr. Ziua în amiaza (sau, învechit, ziua amiazăzi) mare = la amiază, în toiul zilei. Și o triimite dzuo amidzidze mari pe uliți. . . în primblări. NECULCE, L. 85, cf. ZANNE, P. III, 216. b) (Despre voce, sunete, zgomote) Cu mare glasu dzise: Drăceștí-te, Pavele! COD. VOR. 80/23. Cu glas mare răspunse lor și zise așa (cea 1550). GCR I, 3/14. Scoală-se Isacu din patul său și stătu înraintea ușiei caseei, grăi cu glas mare (sec. XVI), CUV. D. BĂTR. II, 192/10. Striga cu glas mare. CORESI, L. 33/9, cf. 129/9, id. EV. 97. Căndu să va fura nescui ceva, să strige cu glas mare și să facă gălceavă. PRAV. 62. Slobozi glas mare și răpaosă. N. TEST. (1648), 63^r/18, cf. 71^v/27, 308^r/13. Am strigat cu glasul mare. DOSOFTEI, PS. 16/18. Au audzit un glas mare de om, strigînd să aducă boii la plug. NECULCE, L. 108. Strigă cu glas mare, zicînd. MINEIUL (1776), 161^vl/17. Ieșindu-și din fire, se stropșea și cu graiu mare. . . striga. MAIOR, IST. 209/18. Aceștiia și noi cu mare glas să-i strigăm. CALENDARIU (1814), 11/23. Aș voi să mă rog ție cu glas mare și cu lacrămi. MARCOVICI, D. 6/19. Au început a cînta în glas mare acest cîntec. DRĂGHICI, R. 61/13, cf. 46/18. Un glas mare Să aude răcnind tare. BĂRAC, A. 68/15. Alexandru. . . strigă cu glas mare. ALEXANDRIA, 88/10. Și-n glas mare îți urăm. . . Ani mulți. ALECSANDRI, P. II, 110. Plîngea în glas mare, cu toate suspinele și strîmbăturile unui plîns copilăresc. GANE, N. III, 160. Se auzea un glas mare, mînios, la care răspundea vocea groasă a hangiului. SADOVEANU, O. V, 518. ◊ E x p r. În gura mare v. g u r ă. (Adverbial, regional) A vorbi mare = a) a vorbi tare. ALR II 2073/836; b) a comanda. ZANNE, P. IV, 438; c) a vorbi cu aroganță, cu ifos, provocator. CIAUȘANU, GL. A rîde mare = a rîde cu hohote. ALR II 2088/574. ♦ (Despre discuții) Aprig, violent. Fu (ceartă) mare. COD. VOR. 48/22. Va fi vrajba prea mare. PRAv. 155. c) (Despre ritmul de mișcare sau de deplasare) Și rrădică-se cetatea toată. Deaci fu currere mare oameriloru. COD. VOR. 34/10. Și să vedea în prăpastia aceaia afund un pârău, de mergea cu mare cursături. DOSOFTEI, V. S. octombrie 46^r/11. Corabiia plutea cu mare repejune. DRĂGHICI, R. 24/25, cf. LM. Trenul își urmeaza drumul de la Periș cătră Buftea cu mare viteză. CARAGIALE, M. 126. ◊ Expr. Îndata-mare v. î n d at ă. d) (Despre vînt, cutremure și alte fenomene naturale) Văzu vîntu mare. CORESI, EV. 263. Numai cănd va vedea că iaste vînt mare și va lăsa atunce pojar, atunce să va certa. PRAV. 22. Fu cutremur mare de pămînt. N. TEST. (1648), 308^r/21. Bate un vînt foarte mare despre răsărit. DRĂGHICI, R. 108/15. Vînt mare Se rădica. CONACHI, P. 265, cf. POLIZU. Vînturi mari au aburat. HODOȘ, P. P. 64. ◊ (Regional) Vreme mare = furtună, ALR II 4420/228. e) (Despre stări sufletești, sentimente, senzații etc.) Să știi domniia ta că are frică mare și Băsărab de acel lotru de Mahamet-beg (a. 1521). HURMUZAKI, XI, 843. Că meserearea ta mare e spre mere. PSALT. 177. Iară credința celora ce-l purta și-l sloboziră cu patul mai mare era decît a bolnavului. CORESI, EV. 59, cf. 4, 64, 78. Iară arhiereii cu mare pizmă rădicară-se. id. ib.97. Să se știe, pri mai mare cridință și tărie, peceat oraș pri aceasta zapis (a. 1607). GCR I, 43/28. De bucurie mare giuca și săriia din toată virtutea lui. N. TEST. (1648), [prefață] 3^r/14, cf. 20^v/12, 274^r/31. /311^v/13. Au petrecut cîteva dzile cu mare grije. M. COSTIN, O. 103. Îți strig cu mare jeale. DOSOFTEI, PS. 17/20. Să dăruiască sufletelor noastre pace și mare milă. CHEIA . ÎN. 1^v/4. Cu adevărat mare nesimțire iaste a socoti pre înșine întru o foamete desăvîrșit a fi sătui. BIBLIA (1688), [prefață] 3/34. Li să cade. . . a da aceia. . . mulțămitâ pentru mare milile sale (a. 1757). URICARIUL, IV, 6. Mari dureri si usturime (a. 1799). GCR II, 171/34. Minutul întru care un an să sfîrșaște și altul începe este de mare interes pentru toți oamenii. MARCOVICI D. 3/7 Să uita împregiurul său cu mare luare aminte. DRĂGHICi, R. 38/22, cf. 64/1. Mișcat fiind de dragoste mare și de firească aplecare cătră fratele său. GORJAN, H. I, 2/7. Numai cătă o potică Slujește. . . de trecut cu mare frică. CONACHI, P. 85. S-a aplecat cu mare smerenie. NEGRUZZI. S. I, 148. Mare foame mi-i. ALECSANDRI, T. 614. Părinții, cum au văzut-o, s-au bucurat cu bucurie mare. CREANGĂ, P. 86. E o meserie pe care simt că aș îmbrățișa-o cu mare dragoste. CARAGIALE O. IV, 237, cf. 238. În toată împărăția se ținu veselie mare o săptămînă întreagâ. ISPIRESCU, L. 2. Avusese mare iubire pentru el. SADOVEANU. M. C. 7. Se simțea cuprins de liniște mare. PREDA D,. 80. Conferințele trebuie să dea o mare atenție felului cum este respectat principiul conducerii colective. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2882. Cine-n lume s-ar afla Ca să rupă rujuța, Mare iubire-ar strica! JARNIK-BÎRSEANU, D. 12. Om cuminte și-nțelept Dar cu jale mare-n pept. id. ib. 307, cf. 143. ◊ L o c. a d j. și adv. (De-a) mai mare dragul v. d r a g. (E x p r.) (A-i fi cuiva) mai mare dragul (sau mila, rușinea, ciuda etc.), se spune cînd cineva simte multă plăcere (sau milă, rușine, ciudă etc.). De va fugi, îi va fi mai mare rușinea. prav. 116. Și-i era mai mari ciuda, cum că-i știe toate tainele ce le făcusă. NECULCE, L. Lipi cuptioriul, îl humui și-l griji, de-ți era mai mare dragul sâ-l privești. CREANGĂ, P. 287, cf. id. A. 19. Plîngea, mai mare mila. COȘBUC, B. 121, cf. id. F. 91. E așa de urît, că ți-i mai mare greul să te uiți la dînsul. MARIAN, O. II, 40. 2. (Despre calamități, dezastre) Grozav, cumplit. Acolo e foamete mare. CORESI, EV. 25. Aceia zăcea-vor jos întru locul cela de plîngere, în focul cela marele (cca 1600). CUV. BĂTR. II, 226/20. Fu foamete mare preste tot ținutul. N. TEST. (1648), 71^v/10. S-au scornit o ciumă mare în toată țara, în dzilele acestui domnu. NECULCE, L. 60. Nimic nu este mai lesne decît a stinge un coș aprins, fie focul oricît de mare. CR (1832), 271²/38. Ne aflăm cu toții sănătoși, măcar că holera îi foarte mare. KOGĂLNICEANU, S. 120, cf. PONTBRIANT, D. Țipa șerpele în gura broaștei de secetă mare ce era pe acolo. CREANGĂ, P. 247. ◊ (În contexte figurate) Unde . . . strugurul curăției nu se lucrează, acolo e foamete mare. CORESI, EV. 25. Mare foc și potop a căzut pe capul nostru. CREANGĂ, P. 27. Nu-ți pune peană de brad. . . Ci-ți pune de busuioc, Că te duci la mare foc. JARNIK-BÎRSEANU, D. 301, cf. 296. VI. (Arată calitatea, valoarea; adesea precedă substantivul și poartă accentul în frază) 1. De valoare, de însemnătate deosebită; important, însemnat. Ce ei-și lăsară a sa viață spre județul măriei zio (a. 1569-1575). GCR I, *11/24. Mari case sparse și cetăți den temeiu surpă. CORESI, EV. 542. B[agoslo]veniile tătîni-tău mai mari-s de bl[agoslo]veniile părinților miei. PALIA (1581), ap. GCR I, 36/32. Va veni cea zi mare a mîniei lui. N. TEST. (1648), 308^r/34. Au perit cu sunet veastea lui cea mare. DOSOFTEI, PS. 29/19. De mare lucruri să învrednicise a fi poslușitoriu. BIBLIA (1688), [prefață] 6/48, cf. 6/39, LB. O vulpe de ani mică, însă de minte mare. HELIADE, O. II, 109. Dar un lucru așa mare și cu-atîta fericire, Ca să-l dobîndiți aieve. . . , Nu se poate. CONACHI, P. 81, cf. 80, 87, 267. Trebuie să arate formula înțelegătoare ce ea reprezintă în marea Carte a înțelegerei și a istoriei omenești. BĂLCESCU, M. V. 5. Se laud cu mari fapte făcute de străbuni. ALEXANDRESCU, M. 10, cf. 15. Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi deie ce-o să cer? EMINESCU, O. I, 149, cf. 35. Făcuse un clopot. . . la acea mănăstire. . . și avea dragoste să-l tragă singur la sărbători mari. CREANGĂ, P. 105. Trebuie să întrebuințeze mijloace mari. . . și să jertfească tot pentru răzbunare. GHEREA, ST. CR. II, 271. Un bocet. . . numit „cîntecul cel mare”. . . ne spune următoarele. . . MARIAN. Î. 177. O, eternule psalmist, Mare ți-e cuvîntul! COȘBUC, P. I, 265. Tînărul simți că nu-i mai ajung negoțurile acelea mici. . . el e făcut să învîrtească afaceri mari. SANDU-ALDEA, D. N. 14. Vra să zică ai venit să-i dai o veste mare. SADOVEANU, O. IX, 139. Problema ceasornicului s-a făcut însă mai mare. ARGHEZI, C. J. 48. Propui ca să ținem mîine o mare adunare pe Cîmpul Libertății. CAMIL PETRESCU, O. III, 147. Și-ți tot minte mii și sute, Și mai mari și mai mărunte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 276. Dă, turcule, sărindare, Să-i facem slujba cea mare. id. ib. 486, cf. ȘEZ. I, 214. (Substantivat) Cele mici le-ai lepădat, Cele mari le-ai căutat, Acum înoată ca un cîine, Ca să poți scăpa mai bine. ZANNE, P. IV, 604. * (În limbajul bisericesc, despre săptămîna dinaintea paștilor și despre zilele acestei săptămîni, începînd de miercuri) Săptămîna mare. MARIAN, S. R. I, 115. O veni sîmbăta mare Și de pui o fi-ntrebare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 378. Săptămîna mare (cea de lîngă paști). ȘEZ. III, 123. Acestei zile i se zice și vinerea mare. ib. 201, cf. ALR II 2809. ◊ Duminica mare sau (rar) duminica cea mare = a) rusaliile; b) prima zi de paști. Cf. CONTEMPORANUL, I, 773. Într-o dimineață, miercuri înainte de dumineca mare, moș Nechifor deciocălase căruța. CREANGĂ, P. 112. În sîmbăta morților. . . dinaintea duminecei mari se dau de pomană străchini. ȘEZ. III, 201. (Popular) Seara mare = ajunul crăciunului. Zi mare = zi de sărbătoare. Veniia, la dzile mare de rugă, Pafnutie la acea sfîntă mănăstire. DOSOFTEI, V. S. septembrie 27^v/1. Făce leturghii la dzile mari și iordan la boboteadză. NECULCE, L. 98, cf. POLIZU, LM. La zile mari, ca să li ticnească veselia, împârțeau bucățica de pîne cu orfanii, cu văduvele și cu alți nevoieși. CREANGĂ, A. 152, cf. 10. Nădăjduiesc, la asemena zi mare, să mă-ndrepte cătră un gînd bun. SADOVEANU, O. IX, 46. Să-mi fie de zile mari. HODOȘ, P. P. 55. (E x p r.) De zile mari = deosebit, solemn, excepțional. Doliu mare = doliu solemn, manifestat prin îmbrăcăminte de culoare neagră, purtat mai ales de femei la moartea unei rude foarte apropiate. Cornelia era în doliu mare, întristată, de sus pînă jos cu crep negru. CĂLINESCU, S. 174. (Popular) Prînzul (cel) mare = a doua masă pe care o iau țăranii aflați la muncă, în cursul verii; masa principală de la amiază; timpul zilei cînd se ia această masă. Iepele fiind hrănite și odihnite bine, pe la prînzul cel mare i-au pus în Piatră. CREANGĂ, P. 135. Te culci seara Și te scoli în prînzu mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 422. Drum mare sau drumul (cel) mare = drum principal, de largă circulație, care leagă localități importante. Iară într-alt chip de va lăsa drumul cel mare, tot negoțul ca să-și piardă. PRAV. 46. Să se facă o cișmea la un drum mare (a. 1767). URICARIUL, XVII, 57. Apoi, părinte, slujba mea e hoț la drumul mare. SADOVEANU, O. IX. 45. Călătoreau într-o caleașcă cu cai de poștă, ca să-i poată schimba des; de aceea țineau numai drumul cel mare. CAMIL PETRESCU, O. II, 18. Drumul mare-aș vămi. HODOȘ, P. P. 59, cf. 60. Strada (sau ulița) mare sau cea mare = nume dat în unele localități (din provincie) străzii (sau uliței) principale. Se vinde cu mezat o pivniță de zid boltită în orașul Focșani, pe ulița cea mare. CR (1833), 220¹/22. O caleașcă trecu în fuga cailor pe ulița mare. NEGRUZZI, S. I, 16. Vorbă mare = vorbă solemnă, hotărîtă, importantă (care angajează). Vorba mare să nu o zici. PANN, P. V. I, 14/3. Eminescu îi spusese totuși lui Creangă o vorbă mare. CĂLINESCU, I. C. 196, cf. ZANNE, P. III, 585. (Eliptic) Mare-ai mai vorbit-o dumneata. SBIERA, P. 20. Vorbe mari = a) cuvinte bombastice, promisiuni goale. Vedem că toți aceia care vorbe mari aruncă Numai banul îl vînează și cîștigul fără muncă. EMINESCU, O. I, 151; b) (rar) laude. COSTINESCU. ◊ E x p r. Lucru mare (și, învechit și popular, substantivat, n.) = lucru sau, p. ext., ființă de seamă, de valoare; (exclamativ) extraordinar, grozav. Aceasta încă iaste mare a nu osîndi alții, ce numai sineș. CORESI, EV. 18. Să ne învățăm, și ce lucru mare s-am lucra, să nu ne preînălțăm pentru acealea. id. ib. 19, cf. 29. Limba mic mădulariu-i și cu mari să făleaște. N. TEST. (1648), 178 ^r/19. Lucru mare, cumu-i laudă cronica leșească. M. COSTIN, LET. I², 278. Sv[î]nt[u]l Andrei îmvațâ pre sine de aceaste mari și d[u]mn[e]dzăești. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 178^v/3. Buna. . . învățătură, bune și mari lucrînd. . ., va dărui măriii-tale moștenire neclătită și lăcaș nemutat. biblia (1688), [prefață] 8/53. De s-ar tîmpla și primejdie, n-ar fi lucru mare. NECULCE, L. 237. Mi-ai scris că ai să-mi spui un lucru mare. NEGRUZZI, S. I, 18. S-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare, C-ai fost om cum sînt și dînșii. EMINESCU, O. I, 134. Sclipeau în fața soarelui ca cine știe ce lucru mare. ISPIRESCU, L. 38. Că oftatu-i lucru mare Și e bun la supărare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 219. Mare lucru = a) lucru care impresionează sau deșteaptă mirare. Mare lucru și prea slăvită iaste a Domnului nostru de oameni iubire. CORESI, EV. 31, cf. 89; b) (În construcții negative) lucru care nu reprezintă nimic de seamă, care reprezintă prea puțin, care este nesemnificativ. Se înțelege, toate acestea nu sînt mare lucru, dar, în sfîrșit, tot sînt ceva. GHEREA, ST. CR. ii, 39. Nu prea văzură nici unii, nici alții mare lucru. CAMIL PETRESCU, O. III, 175. În felul cum se făceau studiile lexicale, nici nu era mare lucru de spus despre cuvintele importante. GRAUR, F. L. 5; c) (În construcții negative, dă contextului valoare afirmativă, și invers) n-aș crede să (nu).. . Cf. ANON. CAR. Iată că i se înfățișă un om bătrîn. . . mare lucru să nu fi fost un năzdrăvan. GANE, N. III, 15. Asta-i o treabă foarte grea; și mare lucru să fie ca s-o putem noi scoate la capăt. CREANGĂ, P. 157, cf. 187. Mare lucru să fi scăpat vreunul pînă la margine. SADOVEANU, O. X, 89. (Rar) Cît un lucru mare = cît nu se poate spune, foarte mult. Era vesel împăratul pentru aceasta, cît un lucru mare. ISPIRESCU, L. 39. (Rar) A avea mari cuvinte să... (sau a ...) – a avea motive puternice, întemeiate să. . . Boierii însă tremurau; ei aveau două mari cuvinte a fi îngrijiți, știau că norodul îi urăște și pre domn că nu-i iubește. NEGRUZZI, S. I, 142. ♦ Uimitor, extraordinar, impresionant. Cel ce feace ciude mari urul, că în veacu e meserearea lui. PSALT. 283. Sfinții lui ucenici și apostoli. . . seamne mari și ciudese făcură. CORESI, EV. 50. Că pentru noi, multe și mari minuni fapt-au. id. ib. 64, cf. 65. O minunea mare și prea slăvită ciudă (cca 1633). GCR I, 84/35. Minuni mare, de-au vădzut tot omul. DOSOFTEI, PS. 257/10, cf. id. V. S. octombrie 92^v/15. Însuși împăratul cu sfetnicii săi, văzînd această mare minune, grozav s-au spăriet. CREANGĂ, P. 85. Mergînd ei o bucată înainte, Harap Alb vede altă drăcărie și mai mare. id. ib. 241. * E x p r. Mare minune (sau, învechit, ciudă) sau minune mare = a) (cu valoare de exclamație) exprimă uimire, admirație etc. O, mare ciudă! Numai cîtu-și aduse aminte cel fecior curvari de pocanie, e părintele aciia-și tinse iubirea sa de oameni. CORESI, EV. 29. Mare minune!. . . Da bine, cum de vă găsiți amândoi în catrințe? ALECSANDRI, T. I, 269. Și atunci, minune mare! numai iacă au și început a curge furnicele cu droaia. CREANGĂ, P. 264; b) (regional, cu valoare de superlativ) foarte frumos (sau bun etc.). Șorț cu flori, minune mare. COȘBUC, P. I, 103. Mare minune să (nu)... = ar fi de mirare să (nu). . . , n-aș crede să (nu). . . ♦ Categoric, hotărît, precis. Dintr-ambe părțile cuvînt mare și poruncă tare se făcu ca olacuri cu cărți în toate părțile. . . să se trimață. CANTEMIR, IST. 27. Măria-sa.. . au trimis la noi cu poruncă mare pre duhovnicul lui. ANTIM, P. XXIII. ♦ Grav, serios. Mare păcatu preemimu și multu greșimu. COD. VOR. 122/25. Nevinovat voi fi și mă curățescu de păcate mari. PSALT. 32, cf. 10. Blămu Mihaile, giudecătoriu, să vedem muncile cele marile (a. 1580). CUV. D. BĂTR. II, 344/13. Să nu zicem noi că mare greșeală au greșit noao vecinii. CORESI, EV. 47. Spărgîndu-i cu chinul cela marele, ucigîndu-i cu uciderile cealea ce n-au moarte (cca 1600). CUV. D. BĂTR. II, 229/19. Cela ce va fura furtușag mare. . . să-l spăndzure. PRAV. 34, cf. 51. Certarea celuia ce îmblă cu bani răi iaste mai mare cîndu-l vor ști c-au îmblat de mai multe ori. ib. 79, cf. 229. Feace ca mai mare răutăți, dosoftei, v. s. noiembrie 174^r/2. Neculai vodă fâce niște răutăți mare în țara Muntenească, în boieri. NECULCE, l. 283. Orice pornire împotriva unuia dintre-aceste două adevăruri poate să-ți aducă mare vătămare. MARCOVICI, D. 7/20. Adevărat, mare nebunie este aceasta, noi însă trebuie să avem milă. DRĂGHICI, R. 6/26, cf. 3/19. Ah! Cînd cineva iubește, cu ce milă și-ndurare Uită, iartă și împacă greșeala oricît de mare. CONACHI, P. 80, cf. 81, 265. Ele judicau asemenea în pricinile de vini mari politice. BĂLCESCU, M. V. 10. Judecind, deosebirea nu e atît de mare. NEGRUZZI, S. I, 210, cf. PONTBRIANT, D. Fărămături, blide aruncate în toate părțile, cofăielul de vin răsturnat, ticăloșie mare! CREANGĂ, P. 11, cf. 202. Avem să dăm peste o primejdie mare. ISPIRESCU, L. 6, cf. 11. Făcuse o mare greșeală, de a-și arăta prea pe față pofta de domnie. CAMIL PETRESCU, O. III, 192. Copilaș fără sălaș, Mare răutate-a dat, De pe tine te-a-ngropat. JARNIK-BÎRSEANU, D. 198, cf. 151, 172, 503. Din petece căptușeală, Mare greșeală. ZANNE, P. IV, 293. Deosebit, ales, distins. Mare e slava lui. PSALT. 34. Întru o sfîntă besearecă a lui puse-l, cu mare cinste. CORESI, EV. 98, cf. 90. Mearse de-l deșteptă și-l duse în casă-ș cu ci[n]ste mare. MOXA, ap. GCR I, 61/16. Va veni. . . cu slavă mare. VARLAAM, ap. GCR I, 104/36, cf. DOSOFTEI, PS. 57/5. Măriia ta ești vreadnic de multe și mari laude. BIBLIA (1688), [prefață] 8/37. O frumusețe. . . are mai mare slavă. ANTIM, ap. GCR II, 8/8. Ziua începerii anului nou este totdeauna de mare cuviință. MARCOVICI, D. 2/20. Îl primi în cetate cu mare țirmonie. GORJAN, H. I, 2/28. Solii. . . fură bine dăruiți și trimiși înapoi cu mare cinste. BĂLCESCU, M. V. 413. Apoi peste două zile o îngropară cu cinste mare. CREANGĂ, P. 16. Zîna se purtă cu mare bună-cuviință și vorbi astfel, încît robi toate inimile. ISPIRESCU, L. 39. Mare ținută = îmbrăcăminte sau uniformă destinată pentru anumite solemnități, DICȚ. ♦ (Despre ospețe, serbări) Plin de strălucire; bogat, fastuos, pompos. S-au apucat de au făcut mare și frumoasă nuntă. , l. 69. Are obiceiu vel comis de face și masă mare la o samă din boierii cei poftiți de dînsul. GHEORGACHI, LET. III, 317/21. Pune la cale să ne gătească un ospăț, căci mîne dau masă mare boierilor. NEGRUZZI, S. I, 147. Vezi o masă mare-ntinsă cu făclii prea luminate. EMINESCU, O. I, 85. Coborau haiducii la pas liniștit, cîntînd, parcă veneau la masă mare. GANE, N. I, 161. Împăratul făcu un ospăț foarte mare în cinstea nepotu-său. CREANGĂ, P. 231. Mesele mari cu musafiri. CAMIL PETRESCU, O. II, 111. Aceleași afișe ca altădată: Mare bal, mare, 2 lei intrarea. BARBU, Ș. N. 12. Să facă un ospăț mare. . . de la care să nu lipsească nici o zînă. RETEGANUL, P. II, 14. 2. Cu calități excepționale; ilustru, celebru, renumit. Deaci strigară grăindu: mare e Arrtemida. COD. VOR. 10/14, cf. CORESI, EV. 74. Cei mai mulți și cei mai mari și mai credincioși dascăli dzic. PRAV. 213. Au fost izvodite de cărtulari mari și înțelegători de carte grecească. N. TEST. (1648), [prefață] 5^r/19. Pentru ruga svinților celora ce-au fost dintăiu patriarși mai mari (a. 1669). GCR I, 186/21. Ficior de părinți oameni mare și luminați. DOSOFTEI, V. S. octombrie 91^r/9, cf. BIBLIA (1688), [prefață] 6/46. Murat. . . unul dintre cei mai mari împărați otomani. VĂCĂRESCU, IST. 252. Adese cînd un vers și mai ales un emistih. . . coprinde o sentință întreagă sau o axiomă, este demn de cei mai mari maeștri. HELIADE, O. II, 145. Numele bărbaților celor mari este scump și drag în tot pămîntul. CR (1833), 134²/42. Vede deopotrivă, făr-de nici o însemnare, Ori murind o păsărică, ori căzînd un irou mare. CONACHI, P. 262. Mircea cel Bătrîn, unul din cei mai mari și mai vestiți voievozi ai noștri. BĂLCESCU, M. V. 8, cf. 25, PONTBRIAN,T D. Numele m-a făcut pe mine mare, sau eu pe dînsul? GANE, N. I, 16. A fost odată un împărat mare. ISPIRESCU, L. 1. Artist cu nume mare. GHEREA, ST. CR. II, 89. Dintre marii creatori în roman, cel mai plăcut este Tolstoi. IBRĂILEANU, S. L. 65. Acel Ion Creangă. . . A fost om mare, scriitor. SADOVEANU, E. 103. ◊ (Ca epitet, înaintea unui nume propriu) În zilele marelui, de Dumnezeu luminat, arhiepiscopului Ghenadie. CORESI, EV. 1, cf. 66. Iară marele Vasilie grăiește. . . (a. 1640). GCR I, 89/5. Marele împărat Justiniian. PRAV. 134, cf. EUSTRATIE, PRAV. 10/11. Marele Constandin. . . n-au vrut să se laude. BIBLIA (1688), [prefață] 8/39. Că zice marele Pavel. . . ANTIM, P. XXVII, cf. LB. Marele Nefton. CONACHI, P. 276. Adusă de marele Traian în Dacia. . . , colonia romană. . . ajunse într-o stare foarte înfloritoare. BĂLCESCU, M. V. 6. Frumoasa fată A marelui Ben-Omar, califul din Bagdad. COȘBUC, B. 14. Viața marelui nostru poet Eminescu a fost nefericită și scurtă. SADOVEANU, E. 75. (încomponențaunor nume proprii, decarese leagă prin „cel”) În zilele lu Constandin cela Marele, împărat creștinesc. CORESI, EV. 182. Alexandru cel Mare. COSTINESCU, cf. LM. Eram mic cînd mă luă Ștefan cel Mare în desaga de la oblincul șeii. DELAVRANCEA, O. II, 246. ♦ Plin de generozitate, de bunătate, de noblețe. Celui cu suflet mare și de la nepriiateni îi iaste drag adevărul a-l priimi. ȚICHINDEAL, F. 75/27. * o asăminea de sine înfrînare vă va face mari la suflet. DRĂGHICI, R. 110/14. ♦ (Determinînd numele lui Dumnezeu sau o însușire a divinității, de obicei în construcții exclamative, și purtînd accentul în frază) Atotputernic. Mare e Domnul nostru. PSALT. HUR. 123^v/6. Mare e Domnul și lăudatu foarte. PSALT. 91, cf. 153, 204. Domnezeu mare-i și împreună cu toți sfenții (a. 1619). GCR I, 55/18. Omule! nu undi marea lui Dumnezeu adîncime, Ci în inimă-ți te-ntoarce și vezi a ta însușime! CONACHI, P. 274, cf. 272. Bun e Dumnezeu și mare! ALECSANDRI, P. II, 23. Mare-i Dumnezeu și meșteru-i dracul!.. . Vom putea veni de hac și spînului celuia. CREANGĂ, P. 213. Doar mare-i Cel de sus! S-or sfîrși ele și aceste de la o vreme. id. ib. 220, cf.19, 212. Mare-i Dumnezeu! GALACTION, O. 295. * (Prin sinecdocă) Smeriți-vă suptu mînra ceaea marea a lu D[um]n[e]dzeu. COD. VOR. 164/8. ♦ Întemeiat; evident. Aveai dreptate prea mare să fii atît de mîhnit. GORJAN, H. I, 6/22. Cîte spune sînt o frumoasă poveste, dar mare minciună. NEGRUZZI, S. I, 250. Și unde n-am mai încălecat și pe-o căpșună și v-am spus, oameni buni, o mare și gogonată minciună. CREANGĂ, P. 34. Razele de pîngă soare Și dreptatea mea cea mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 257. ♦ Ieșit din comun; deosebit. Mare lăudăros și trufaș. CORESI, EV. 19. Dragostea argintului mare neputință iaste și pagubă sufletului. id. ib. 52, cf. 59, 63, 85. Măritu să fii, Doamne. . .. Ce mi-ai dat izbîndă și virtute mare. DOSOFTEI, PS. 56/1. Vedem neamul omenesc. . . la mare negriji aflîndu-să, necunoscîndu-și blagorodnia și cinstea lui. BIBLIA (1688), [prefață] 3/21. Știindu-l pre Brîncoveanul mare neprieten. . ., au început și el a să agiunge cu creștinii. NECULCE, L. 209. Nifon au fost mare prieten cu Radul V. ȘINCAI, HR. II, 113/36. La acest bal să afla. . . o mulțime de dame frumoase. . . , îmbrăcate cu cea mai mare eleganță. CR (1833), 19²/30. Mare mîncător. POLIZU. Căpitanul. . . batâ-l norocu, că mare nostimior mai era! ALECSANDRI, T. 70, cf. 138. Mare gură-cască! LM. Mă, da drept să-ți spun, că mare nătărău mai ești. CREANGĂ, P. 45. Mai mare strălucire și gingășie. . . nu se mai văzuse. ISPIRESCU, L. 38, cf. 39. Marea înzestrare auditivă a lui Caragiale a fost una din rădăcinile artei lui. VIANU, S. 114. Ion Cîmpineanu era un mare dezamăgit. CAMIL PETRESCU, O. III, 192. Capacitatea de luptă a activului este cu atît mai mare, cu cît comitetele de partid se îngrijesc mai bine de educarea lui marxist-leninistă. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2805, cf. ALR I 11/357. ♦ L o c. adv. Cu mare greu (sau greutate) = cu dificultăți deosebite, foarte anevoie. Au obosit, pînă ce cu mare greutate au găsit o fîntînă. DRĂGHICI, R. 40/9. Mai merge el cît mai merge, pînă ce cu mare greu găsește drumul. CREANGĂ, P. 47. Se porni tot într-o fugă spre deal și se sui cu mare greu pe dînsul. MARIAN, O. I, 160. (Mold.) Cu mare ce = cu dificultăți deosebite; p. e x t. în sfîrșit, în cele din urmă. După multă trudă, cu mare ce hălăduiesc de deschid ușa. CREANGĂ, P. 256. Văzînd Scaraoschi că-l fac chisoagâ de tot, a răcnit cu mare ce din punguliță. FURTUNĂ, V. 15. ♦ (Adverbial, învechit și popular, servește la formarea superlativului) Era în iadu plîngeri mare vîrtoase (a. 1580). CUV. D. BĂTR. II, 316/16. Și prin cea urdie, Dragă, o să fie, Mare mult. omor! ALECSANDRI, P. I, 54. Mare bun suflet de om îi. id. T. 215. Măi, că mare nu știu cum îs boierii ieșeni! id. ib. 455, cf. 909. Mare mult bine ne-ați făcut. T. POPOVICI, SE. 178, cf. 87. Mare bucuros le-ajut. ALR II 3694/551. Însuratul de tînăr și mîncarea de dimineață mare bine prinde. ZANNE, P. IV, 398. 3. Care ocupă un loc de frunte într-o ierarhie ; cu vază. Cine va vrea să fie mare între voi, să fie voao slugă. CORESI, EV. 86, cf. 15, 37. Deci o luo peatra patriarhul cel mare (a. 1600). CUV. D. BĂTR. II, 43/19. Cela ce va fi domn și nu va avea alt domn mai mare asupra lui. PRAV. 49, cf. 184. Nu iaste sluga mai mare decît domnu-său, nece solul mai mare decît cela ce l-au trimis pre el. N. TEST. (1648), 124^r/23. Și-l rădicară boiarii cei mare, să-l ducă în palatele împărătești. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 130^r/32. Birui Pătru vodă pre cazaci și-i sili de i-au dat pre cine avură mai mare. N. COSTIN, L. 561. Poți să agiungi să fii om mare, și ce mi-i face pre mine atunce? NECULCE, L. 24. Fiind măria sa îndemnat de niște obraze mari bisericești și mirenești. ANTIM, P. XXIII. Se scrie de la Petersburg că prinșii, 12 turci mari, carii să aflară în garnizonul Varnei, s-au adus acolo. AR (1829), 65²/4. Ca să șadă la masă tocmai ca un om mare cu multe feliuri de bucate, au luat și cîteva nuci din copaciul cocos. DRĂGHICI, R. 79/23. Însă pînă a ajunge în stepina acea mare, Cîte munci, cîte necazuri. CONACHI, P. 82. Sașa mea, urmă moșneagul, e damă mare, am măritat-o după un cinovnic. NEGRUZZI, S. I, 59, cf. 72, 248. Cine-i slab, vrea a fi tare, Cine-i mic, vrea a fi mare. ALECSANDRI, P. II, 107. Șădea într-o chiliuțâ din casele unui boieri mare. EMINESCU, N. 57. Cucurigu! boieri mari, Dați punguța cu doi bani. CREANGĂ, P. 65, cf. 332. Dintre proprietarii mari și chiar dintre cei mijlocii, foarte puțini își cultivă singuri domeniile. CARAGIALE, O. V, 169. Își luă ziua bună. . . de la toți boierii cei mari și cei mici. ISPIRESCU, L. 4, cf. 41. Tot oaspeți rari, Tot crai și crăiese mari. COȘBUC, B. 21. Și s-au stins. . . cu toții, boieri mari și mici, bătrîni și tineri, pînă la unul. DELAVRANCEA, O. II, 14. Dar fata de gazdă mare Tot cu mîna la parale. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 438, cf. ZANNE, P. I, 29, III, 421. ◊ (În contexte figurate) Dorul lui e mare domn. JARNIK-BÎRSEANU, D. 126. ◊ Marea burghezie v. b u r g h e z i e. Mare putere v. p u t e r e. ♦ Expr. A se ține mare = a fi mîndru, semeț, fudul. Iară cine iaste întru noi mai bun de alalți să nu se ție mare și să nu se prea înalțe. CORESI, EV. 93, cf. 200. Oamenii cei aleși. . . bagă în samă și pre cei săraci, de nu să țin mare de dînșii. DOSOFTEI, PS. 91/15. Iar de-i vrea să-l robești l-amor, cît poți te ține mare, Nu-l băga în seamă de loc. PANN, E. III, 22/1, cf. ȘĂINENU, D. U., ZANNE, P. IV, 438, ALR II 2674/762. (Substantivat) A trage (sau a călca) a mare sau (neobișnuit) a o lua pe mare = a-și da importanță; a căuta să ajungă pe cei sus-puși. Așa!... Vrea să zică acum o iei pe mare! Te fudulești cu neamurile! GANE, N. III, 38, cf. TDRG. Calcă tot a mare. ZANNE, P. II, 511, cf. IV, 438. La mai mare, urare adresată unei persoane care a fost avansată în grad. Numele d-tale? – Bombeanu, ofițer de artilerie. – Și la mai mare. ALECSANDRI, ap. TDRG. Mare (și) tare sau tare și mare = foarte puternic, extrem de influent (prin funcția pe care o deține). Neamul lui toți era „tari și mari”, cine de capul lui, cum vre, așe făce. NECULCE, L. 171. Rămîind Neculachi mare și tare la Poartă (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 264/35. Nu să cade să paț eu rău lingă tine, fiind tu mare și tare. ALEXANDRIA, 78/14. Vei ajunge și tu odată mare și tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a-păr și vei crede celor asupriți și năcăjiți. CREANGĂ, P. 223, cf. ȘĂINEANU, D. U., SRiERA, p. 111. (Cu parafrazarea expresiei) Azi tare, mine mare, Poimine pe spinare. ZANNE, P. IV, 437. A fi (sau a umbla) cu capul mare sau a fi cap mare sau mare de cap = a) a avea păreri foarte bune despre sine, a se crede grozav, a fi încrezut. Cf. ZANNE, P. II, 52; b) a fi încăpățînat, id. ib. (Regional) A se face mare pe ceva (sau pe cineva) = a face pe stăpînul (unui lucru), a face pe superiorul (cuiva). Cf. CIAUȘANU, V. 178. ◊ (Precedînd denumiri de dregători din trecut, arată treapta cea mai înaltă a dregătoriei respective) Al nostru cinstit și diregătur jupan Mîrzea, marelea spăt[ar] (cca 1609). CUV. D. BĂTR. I, 174/5. Marele căminar, marele comis, marele hatman, marele postelnic, marele spătar (a. 1828). BUL. COM. IST. IX, 167. Călărime sub comanda marelui paharnic. BĂLCESCU, M. V. 591, cf. 592, L.M. Eră biv-vel-vistier, dar fu făcut în curînd mare logofăt. IORGA, L. II, 120. La 1465 era câmaraș și mare vameș al Moldovei un oarecare italian. N. A. BOGDAN, C . M. 26. Adormi duman și te trezești mare ban. ZANNE, P. II, 471. (Rar, urmînd denumirea de dregători) Iar preste toată oastea. . . era hatman mare Mardoni. HERODOT (1645), 386. ◊ (Substantivat) Știți că judele limbilor despune el și marii despun ei. TETRAEV. (1574), Voi știți că domnii lumiei domnesc și marii au puteare. CORESI, EV. 86, cf. 345. Atunce cei mai mic[i] vor putea sta împrotiva celor mai mari. PRAV. 115. Luatu-te-am den staulul oilor și te-am făcut numit după numele celor mari carii sînt pre pămînt. BIBLIA (1688), [prefață] 6/43. Cu cît este lucru cinsteș și de obște, cu atîta mai de folos domnilor și celor mari. N. COSTIN, ap. GCR II, 10/4. O, ce ciudă, cît mă mir D-al celor mari caractir. MUMULEANU, ap. GCR II, 247/19. Cu fața între mari ieșim. PANN, H. 73/1. Și cel mic și cel mai mare. . . Ca praful se șterge dintr-o suflare. CONACHI, P. 272. Să n-ai a face cu cei mari. NEGRUZZI, S. I, 248. Împrejur cei mari ai țării și ai sfatului s-adună. EMINESCU, O. I, 165. Cînd dai marilor putere, Nu le dai nici o plăcere. MACEDONSKI, O. I, 40. Congresele și. . . întrunirile. . . la care iau parte cei mari. ULIERU, C. 72. (E x p r.) A face pe marele = a-și da importanță, a se considera sus-pus. Cf. POLIZU, BARCIANU. ♦ De rang înalt, de familie bună; nobil. Să minuna de mine cum eram de oameni mare si de-a hirea. DOSOFTEI. V. S. noiembrie152^v/29. Acolo muiare mare (f e m e i e d e n e a m B 1938, 387) . . . opri pre el să mînînce pîine. BIBLIA (1688), 267²/12. De se trag din neam mare, Asta e o-ntîmplare. ALEXANDRESCU, M. 321. A fost odată ca-n povești, A fost ca niciodată, Din rude mari împărătești O prea frumoasă fată. EMINESCU, O. I, 167. De naștere înaltă, purtînd un nume mare. MACEDONSKI, O. I, 260. Între acești boieri nedregători întílnim nume mari din Moldova. XENOPOL, I. R. III, 169. Cînd voi sta de-a fărmeca, Nu farmec din vița ta. . . Și farmec din viță mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 270. Se numără de neam mare, Dar cinste de catîr are. ZANNE, P. IV, 486, cf. 575. ♦ (Ca determinant pe lingă substantive nume de rudenie, indică un grad de rudenie apropiat) Văr mare¹ = văr primar, v. p r i m a r. Unchi (sau lele) mare = fratele (sau sora) tatălui sau a(l) mamei, în raport cu copiii acestora. Cf. TDRG. Socru (sau soacră) mare = nume dat (în ziua căsătoriei a doi tineri) tatălui (sau mamei) mirelui. Iată craiul, socru mare, rezemat în jilț cu spată. EMINESCU, O. I, 85. Văzutu-s-a crescînd în zări Rădvan cu mire, cu nănași, Cu socrii mari și cu nuntași. COȘBUC, P. I, 56. Nun (sau nună) mare = fiecare dintre cele două persoane care asistă ca martori principali la săvîrșirea unei cununii religioase. Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună Nunul mare. EMINESCU, I, 85. După cununie, pe cînd toți sînt în culmea veseliei la masă, nunu mare ridică un toast pentru viitorul finilor. CARAGIALE, O. IV, 239. La dreapta mirelui vine nunul cel mare. MARIAN, NU. 498. 4. (Substantivat; la comparativ, de obicei urmat de un adj. pos.) Superior ierarhic al unei persoane, considerat în raport cu aceasta. Spui domnietale ca mai marele miiu de ce-am înțeles și eu (a. 1521). HURMUZAKI, XI, 843. Cela ce va face greșeală cu învățătura mai marelui său nu să cheamă să fie făcut greșeală cu înșelăciune. PRAV. 252. Iar noi nici mai marilor noștri. . . nu le dăm căzuta cinste. ANTIM, P. 22. De le-ar veni vro scîrbă de la mai marii lor. MUSTE, LET. III, 65/3. Ca unui mai mare o să-ți dau slăvire, Și vitejiii tale o s-aduc jertvire. PANN, E. II, 106/17, cf. id. P. V. II, 55/4. Mai marii lui, văzîndu-l că și-a făcut datoria de ostaș, l-au slobozit din oaste cu arme cu tot. CREANGĂ, P. 297, cf. TDRG. A luat poziție de drepți dinaintea mai marilor, așa cum se ia la armată. PAS, II, 24. Cu mai marele tău, calul nu-ți alerga. ZANNE, P. IV, 429, cf. 431. 5. (Cu valoare de superlativ; adesea substantivat) (Persoană) care ocupă cel mai înalt loc într-o anumită ierarhie, care are funcția de conducător, de șef (suprem). Și fiul omenesc vîndut să fie mai marilor preoți și cărtulari. TETRAEV. (1574), 234. Batjocorit a fi de bătrîni și de mai marii preuți și de cărtulari. CORESI, EV. cf. 85. Răspunse mai marele săborului.id. ib. 405, cf. 380. Cotul sting de se va clăt[i], judecătoriu veri ieși sau mai mare prespre alalții. PARACLIS (1639), 261, cf. 257, 258. Mai marele ce va fi cap între mai multe soții. PRAV. 273, cf. 298. Mai marii acelui loc vor face milostenie feciorilor lui. ib. 291. Și adună pre toți mai marii popilor și cărtularii. N. TEST. (1648), 4^r/15, cf. 56^v/12. Cuvîntul lui D[a]v[i]d dat mai marelui cîntătorilor (a. 1651). GCR I, 154/7, cf. 170/31, ST. LEX. 150/2. Era mai mare arhimandritul și pre o sfîntă mănăstire de călugărițe. DOSOFTEI, V. S. septembrie 22^v/4, cf. 15^r/21. Au făcut ceată cu toți mai marii și eu cu dînsul. id. ib. 30^r/32. Stătu tot Rîmul și olatele de au giurat cu Brut, ca să nu mai sufără crai peste înși mai mare. N. COSTIN, L. 102. Atunce au scos mai marii Bugeagului și ei văcărit. NECULCE, L. 307. Cornelie, mai marele polcurilor ce le chema pretoriane . . . , rău i-au bătut. CANTEMIR, HR. 79. Mai marele orașului. MINEIUL (1776), 130^v2/16, cf. LET. III², 225. Mai marele bulgarilor, de multe ori pierzînd războiul. . . , făcu pace. MAIOR, IST. 198/15. Știu că fiind mai mare peste oștile mele, cum ai văzut că m-au biruit, m-ai lăsat. NEGRUZZI, S. I, 141. Au fost poftiți. . . mai marii orașelor și alte fețe cinstite. CREANGĂ, P. 231. Vru să cerce pînă unde merge priceperea și istețimea lui Joe, ca un mai marele zeilor. ISPIRESCU, L. 86. Părinte al nostru, tu Saturniene, Mai mare peste toți stăpînitorii. MURNU, O. 2, cf. 9, ȘĂINEANU, D. U. Cînd m-am înfățișat cu jalba și cu recomandație la mai marele detașărilor, el m-a primit cu vădită silă. I. BOTEZ, B. I, 244. Am auzit odată că mai marii Se sărutau la chef cu lăutarii. ARGHEZI, C. O. 165. Mai marii aveau să hotărască de soarta tuturora. PAS, Z. I, 120. Aici poposeau să-și răsfețe Sluțenia firii, gingașele fețe Ale mai marilor Împovărați de slăvi și steme. DEȘLIU, G. 37. Lupul acesta s-au întîmplat că era mai marele, adecă căpitanul tuturor lupilor. SBIERA, P. 58. Se oprește acolo cu o poroncă de la mai marele țărei. ȘEZ. IV, 2. În ziua balului rugă pe mai marele curții s-o lase și pe ea la bal. MERA, L. B. 190. Mai mare peste mai mici Și staroste de calici, se spune despre cei ce se mîndresc prea mult cu o slujbă mică. ZANNE, P. IV, 633. ♦ (Învechit) Strămoș, înaintaș. Toate vîrstele și toți robii și slobozii, proștii și voinicii, mai marii și începătorii. . . toți împreună întoarsemu-ne și netrebnici fum. CORESI, EV. 286. Întreabă pre părintele tău, și-ț va răspunde ție mai marii tăi. EUSTRATIE, PRAV. 2/11. Atunci își pierdu viața și raționistul Ștefan Șincai (unul din mai marii istoricului Georgie Șincai). BARIȚIU, P. A. I, 255. Pl.: mari și (învechit) mare. – Și: (regional) măre (ALR II 2640/2), mire (VICIU, GL., PASCU, C. 210) adj. – Probabil lat. mas, maris.

vovedenie s.f. (bis.; înv., pop.; și nm. pr.) (Sărbătoare ortodoxă care celebrează) intrarea în biserică a Maicii Domnului. Cum vafi vremea în ziua de Ovidenie, așa va fi toată iarna (POP.). • pl. -ii. g.-d. -iei. și vovidenie, ovidenie s.f. /<slav.въведениѥ.

MOINĂ¹ s. f. 1. Timp umed și relativ călduros (de obicei cu cerul înnorat) în timpul iernii, după o perioadă de temperaturi scăzute, vreme moale ; Regional) moiște (1), moiștină (1), moișteală, moloșag, moleșniță. V. t o m o r o a g ă, t u l n i c. Pe aici, soare și ger – foarte neplăcut lucru pentru mine, amator de moină și de lumină moderată. CARAGIALE, O. VII, 158. Afară era moină, cernea de sus o bură măruntă. VLAHUȚĂ, D. 118. E o zi de moină, parcă-i primăvară. id. O. A. II, 91. Ciobanii stau în jurul vetrei, Afară-i negură și moină. DEMETRESCU, O. 75. Toată ziua fusese moină. Lostopene mari de zăpadă cădeau și, de ce cădeau, mai mare glod să făcea pe străzi. N. REV. R. II, nr. 18, 93 (supl.). Cînd cîntă cocoșii după amiază, prevestesc moină (vreme mai călduroasă) sau căderea negurii. I. CR. IV, 48. Vremea se încălzește sau face a moină. PAMFILE, VĂZD. 3, cf. 107. După geruri lungi, aceasta era întăia zi de moină. SADOVEANU, O. X, 558, cf. id. B. 58, id. Z. C. 230. Vrăbiile se lăsau în bandă să culeagă ceea ce găseau după moină. CĂLINESCU, E. O. II, 316. Cînd iarna dă puțină ploaie sau e cald, zicem moină. H IV 143. Cînd pisica se linge, înseamnă, moină. ȘEZ. III, 46. Timpu-i a moină. ALR I 1 228/675, cf. 1 228/596. ♦ P. e x t. (Rar) Umezeală, ploaie. Stau . . . și moina cade, apă, glod. BACOVIA, O. 49. ♦ (Regional) Moină galbenă = mană (I 2) (Toplița). Cf. ALR II 5 053/228. 2. (Prin nordul Transilv.) Loc apătos (FRÂNCU-CANDREA, M. 105), pămînt moale, lunecos (CHEST. IV 61/262, GLOSAR REG.), mocirlă (1) (com. din MONOR-REGHIN) ; (regional) rodină (FRÎNCU-CANDREA, M. 105), moiște (2), moiștină (2). 3. (Popular) Bucată de pămînt cultivată sau cultivabilă, ogor (H XIV 436, XVI 95, CHEST. IV 126/426, ALR I 1 229/217, 348, 375, 394, 418, 550, 573, ALRM SN I h 21, com. din STRAJA-RĂDĂUȚI, A V 14); teren lăsat necultivat o perioadă de timp, p î r l o a g ă, (regional) r î t, m o r h o a n c ă, m o r u n c ă, n ă v ă l o a c ă, n o r o i, m e j d i n ă (1) (LUNGIANU, CL. 229, PAMFILE, A. R. 26, BOCĂNEȚU, T. A., ALR I 915/273, 1 229/270, 278, ALR II/250, 353, ALR SN I h 7, A II 3, 4,12); pămînt nelucrat, țelină (ALR I 915/131, 164, A II 3). Și am zălogit 2 moine, doi florinți (cca 1700). IORGA, S. D. V, 383. Au obicinuit plugarii a semăna bucate. . . și în mălăiști (cucuruziști) și unii ca aceștia mai mult folos au decît cei ce seamănă în moine sau în țealini numai o dată arate. ECONOMIA, 29/25. Ziua de arătură în moină este de 10 pași în curmeziș, iar în țelină de 8 pași (a. 1832). I. BRĂESCU, M. 23. În acest chip vom pute ara cu un plug într-o zi la moină 40 de prăjini și la țălinâ 20. I. IONESCU, C. 29/27. Un om pune trei zile de lucru, zile de toamnă, într-o falce de arătură la moină. id. D. 382, cf. 152. Ca pămînt arat sau de arat. . . arătura are o mulțime de sinonimi. . . holdă, lan, miriște, moină. HEM. 1 475. Săracele moine lungi. . . Sărăcile moine late. RETEGANUL, TR. 175, cf. id. CH.157, ALR I 915/576, 1 229/387, ALR SN I 7. ♦ (Regional) Porumbiște. Cf. ALR SN I h 119. 4. (Prin Olt.) Partea moale a brațului (N. REV. R. VIII, nr. 1, 87); încheietura mîinii (ALRM II/I h 98). 5. (Iht.; regional) Grindel (Cobitis barbatula). După păstrăv, vine . . . moina, un peștișor mic. I. IONESCU, P. 365. Tot moină se mai cheamă un peștișor molatec ce trăiește la mîl și care-ți alunecă printre degete. I. CR. II, 79, cf. ANTIPA, F. I. 198, H X 50, 81, 207, 260, 388, 499, 505, 518, 538, XI 488, 504, XV 132, ALR I 1 746/118, 532, 578, 582, 588, 594, ALR II 6 239/531. – Pl.: moine. – Cf. m o a l e¹, m o i ș t e.

IGNAT s. m. Zi tradițională (la 20 decembrie) în care țăranii obișnuiesc a-și tăia porcii îngrășați pentru iarnă. Treaba asta... s-a intîmplat cu o zi înaintea ignatului – a doua zi, eu mă pregăteam să-mi tai porcul. PREDA, Î. 99. ◊ Expr. Nu se îngrașă porcul la ignat = nu se poate face un lucru serios în ultimul moment.

ĂST, ĂSTĂ, ăști, aste, adj. dem. 1. (Precedă substantivul; cînd urmează după substantiv, are forma ăsta, asta; întrebuințat în vorbirea obișnuită și familiară) Acest, aceasta. Sînt copilul unui neam sărac, Bieți romîni ce scormonesc pămîntul, Unde-și au părinții loc mormîntul. Tare-mi este neamul ăsta drag. BENIUC, V. 10. Ion ăsta era o fire închisă. AGÎRBICEANU, S. P. 14. Tot ochii ăștia amîndoi, Așa frumoși, așa senini, Să mi-i aduci tu înapoi – Să nu-i uiți dragă, prin străini. IOSIF, V. 52. Cărarea asta o știa. COȘBUC, P. I 232. Ia să mai odihnesc oleacă aste bătrînețe. CREANGĂ, P. 24. Ești tu zîna ăstui plai Sau o floare de la rai? ALECSANDRI, P. II 91. ◊ (Emfatic) Acasă cînd a ajuns, Din gură așa a zis: Ieși, măicuță, din căsuță Și-mi deschide ast’ portiță. ȘEZ. II 78. 2. (În opoziție cu alt, celălalt) Acest de aici, de dincolo. Vrei mărul ăsta sau pe celălalt? 3. (Despre măsuri de timp, urmînd după substantiv) Acest, prezent, de acum sau dintr-un viitor foarte apropiat. Ziua asta. Vara asta. ▭ Oare n-om păți ceva în noaptea asta? CREANGĂ, P. 130. ◊ (Rar, precedînd substantivul) Rămîi aici în astă noapte. CREANGĂ, P. 214. Iar de altă parte știa bine Și aceea cum că astă dimineață Au fost întru nește căși (= case) străine. BUDAI-DELEANU, Ț. 179. ◊ Loc. adv. (În opoziție cu altă dată) De astă dată sau (mai rar) astă dată = de rîndul acesta, de data aceasta, acum. Dacă văzură că și de astă dată îmblă să-i ajungă, fata... întrebă iară pe cal ce să facă. ISPIRESCU, L. 25. Astă dară plecară noaptea. EMINESCU, N. 15. Astă dară n-ai încotro cotigi (= coti), îi zise. NEGRUZZI, S. I. 92. 4. (Precedînd substantivele «vară», «toamnă», «iarnă») Precedent, trecut. Pînă la una-alta, știi ce-am gîndit eu astă-noapte? CREANGĂ, P. 74. Cînd a fost astă-primăvară la mine, mi-a lăsat niște cărți. NEGRUZZI, S. I 59. Astă-iarnă era iarnă, Bătea vîntul și ningea, Și badea la noi venea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 165. – Forme gramaticale: gen.-dat. sg. ăstui, astei și ăstei, gen.-dat. pl. ăstor; (cînd are forma ăsta, asta) gen.-dat. sg. ăstuia, ăsteia, gen.-dat. pl. ăstora.

SURCHIDI, surchidesc, vb. IV. Tranz. 1. A sîcîi, a hărțui; a muștrului, a bruftui. Era... fără nici un rost în puterea iernii și-l surchideau ai lui în fiecare zi că e o haimana. PAS, Z. I 278. Degeaba l-a strunit și l-a mustrat și l-a închis și l-a surchidit. VLAHUȚĂ, la TDRG. ♦ A smuci, a trînti. Arunca [păpușile] una într-alta, le smucea, le surchidea, fără să se sinchisească dacă i se întîmpla să le ciobească sau să le sfarăme. M. I. CARAGIALE, C. 60. 2. (Învechit) A arunca zarul la jocul de arșice.

SOLSTIȚIU (< fr.; cf. lat. sol „Soare” + statio „oprire”) s. n. (ASTR.) Moment al anului când Soarele, în mișcarea sa aparentă pe bolta cerească, nu se mai deplasează spre N sau spre S, atingând cea mai mare înălțime (s. de vară, 21 iun.) sau cea mai mică înălțime (s. de iarnă, 22 dec.) față de Ecuator. La s. de vară, când razele Soarelui cad perpendicular (la amiază) pe Tropicul Racului este ziua cea mai lungă a anului, iar la cel de iarnă, când razele sunt perpendiculare pe Tropicul Capricornului, ziua cea mai scurtă în emisfera boreală.

moș sm [At: PSALT. HUR 41^v/26 / V: (reg) muș / Pl: ~i / E: moașă drr] 1 (Îrg; șîs tata ~, ~tătuca) Bunic. 2 (Îrg; mpl) Ascendent mai îndepărtat Si: înaintaș, strămoș. 3 (Îe) Din (sau de la) ~i (de Ia strămoși) Păstrat din generație în generație. 4 (Pex; îae) Din vremuri străvechi. 5 (Îe) De când cu ~ Adam sau (reg) de la (sau din) ~i putrezi De foarte multă vreme. 6 (Reg) Unchi. 7 (Reg) Naș² (1). 8 Bărbat mai în vârstă Vz moșneag (1), unchiaș, (reg) ghiuj, vâj. 9 (Prc) Apelativ pentru un bărbat mai în vârstă. 10 (Îs) ~ ajun Zi din ajunul Crăciunului. 11 (Îas) Colind care se spune în seara de Moș ajun. 12 (Mtp; îs) ~ Nicolae, ~ Crăciun Personaje imaginare de după creștinare despre care se spune că aduc daruri copiilor de Sfântul Nicolae, respectiv de Crăciun. 13 (Gmț; îs) ~ Martin sau ~ Ursilă Urs. 14 (Mtp; îs) ~ Apeș Satir care personifică un bătrân afemeiat. 15 (Mtp; îs) ~ul codrului Personaj închipuit de obicei cu însușirile mamei-pădurii. 16 (Mtp; îas) Spirit rău. 17 (Îe) A-i veni (cuiva) ~ Ene pe la gene A i se face somn, a începe să moțăie. 18 (Îe) A spune (sau a înșira, a îndruga) ~i pe groși sau ~i păroși A îndruga nimicuri, a spune vorbe fără temei, minciuni, a povesti lucruri fanteziste. 19 (Îlav) La ~ii ăi verzi Niciodată. 20 (Îlav) De când cu ~ii verzi (sau roșii) Demult. 21 (Zlg; reg; îc) ~u-pământului Arici (Erinaceus europaeus). 22 (Mtp; lpl; art.) Ființe imginare despre care se crede că ar alunga iarna. 23 (Pop; lpl; art.) Fiecare dintre cele nouă zile din luna martie, care urmează după zilele babelor. 24 (Reg) Sfânt. 25 Mucenic. 26 (Reg) Bărbat care moșește (1). 27 (Reg) Personaj mascat reprezentând un bărbat bătrân, care însoțește brezaia sau care apare în anumite creații dramatice populare Vz moșneag. 28 (Reg) Sperietoare de păsări. 29 (Pop; lpl) Rude decedate ale unei persoane sau ale unei familii. 30 (Șîs ziua ~ilor, sâmbăta ~ilor, (reg) ~ii de cărnelegi, ~ii de iarnă, ~ii de toamnă, ~ii de hranghel, ~ii duminicii mari, ~ii rusaliilor, ~ii de rusalii etc.) Diferite zile din an în care se fac slujbe și pomeni pentru morți. 31 Obiecte sau alimente date de pomană în ziua moșilor (30). 32 Bâlci tradițional de mari proporții, organizat anual în București, în sâmbăta dinaintea Rusaliilor. 33 (Pex) Târg unde sunt organizate distracții publice. 34 (Îe) S-a strâns lumea ca la ~i Se spune când se adună multă lume pentru a vedea un lucm neobișnuit. 35 (Înv) Prim deținător, cu titlu de moștenitor, al unui pământ Si: (înv) bătrân, stâlp, trei. 36 (Iht; reg; șîc) ~-de-Dunăre, ~-de-baltă Ghiborț (Acerina cenua). 37 (Iht; reg; șîc) ~-de-baltă, ~Antoci Pălămidă³ (2) ~-de- baltă (Pungitius platygaster). 38 (Iht; reg; îc) ~-cu-trei-ghimpi Pălămidă³ (3) ~-de- baltă (Gasterosteus aculeatus pontecus). 39 (Reg) Știulete de porumb de pe care se desprinde greu mătasea Si: (reg) moșneag (8). 40 (Reg; lpl) Cireșe sau vișine uscate, smochinite. 41 (Mun) Cocoloș rămas după stoarcerea nucilor. 42 (Mun) Caltaboș sau câmat pregătit din intestinul gros al porcului. 43 (Îoc „babă”) Parte cu cârlig a unei copci. 44 Disc al unei capse, care se îmbucă în celălalt disc.

MOCAN¹ s. m. 1. Nume dat locuitorilor (români) din regiunile muntoase (în special ale Transilvaniei), m o c î r ț a n (1); spec. cioban din regiunile muntoase (mai ales ale Transilvaniei), m î n z ă r a r (1). V. m u n t e a n ¹. Cf. ANON. CAR., BUDAI-DELEANU, LEX. Mocanii străini din țeară Ungurească și din țeară Românească, cum și alți munteni ce vor ieși cu oile lor la iernatic aice in țeară, vor plăti goștinâ cîte 10 bani noi de oaie (a. 1809). URICARIUL, VI, 467. Sînt datori mocanii sudiți, adică cei ce nu sînt statornici aici în țară. . . a da oi dă beilic (a. 1817). DOC. EC. 179, cf. LB. Cumanii, sub nume de mocani catolici, și astăzi încă locuiesc în politia Neamțu. ASACHI, S. L. II, 47, cf. NEGRUZZI, în PR. DRAM. 465. Și din fundul celor munți Trec prin ape fără punți Albi mocani pe cai mărunți. ALECSANDRI, POEZII, 589. S-a tras cu bucatele încoace ca și moș Dediu din Vînători și alți mocani, din pricina papistășiei mai mult, pe cît știu eu. CREANGĂ, A. 19. La botez ciobanul dărui finului său o oaie fâtătoare. . . Cînd fu să plece, mocanul zise: – Cumetre, tot n-ai tu unde ține oița; lasă-o în turmă la mine. ISPIRESCU, L. 208. Pentru tine, om de oraș. . . contactul și conversația c-un mocan zdravăn din liniștea munților este o adevărată transfuzie morală. VLAHUȚĂ, ap. TDRG. Pentru ocupațiunea lor, ca economi de vite, românii brăneni să numesc de obicei mocani. MOLDOVAN, Ț. N. 229, cf. 241. Brăneanul și astăzi este om blînd și pacinic, și astăzi se numește încă tot mocan. TURCU, E. 34. Într-un amurg, se auzi în stepă clinchetul tălăngilor, strigătul mocanilor care coborau cu oile la iernat în stufăraie. DUNĂREANU, N. 76, cf. PÎRVESCU, C. 32. Prin județul Tecuci, pe vremea treierului vin mocani, moldoveni de la munte, de prin județul Putna și Bacău, cu căruțele cu caii, spre a se tocmi la cei cu lipsa de cai. PAMFILE, A. R. 201. Prin județul Brăila, mocan e stâpînul de oi multe. id. I. C. 30, cf. id. CER. 88, id. J. I, 19. Păstorii ardeleni cunoscuți subt numele de mocani (cei din Săcele și împrejurimi), moroieni (din partea Branului și țara Bîrsei), țuțuieni (din părțile Sibiiului) și frătuți (din Banat) își iernau turmele de oi în șesurile Munteniei sau pe colinele Olteniei. DR. IV, 194. Ortoman este epitetul „voinicului” din balade, care uneori este „mocan” sau păstor. ib. V, 544. Sovejenii sînt priviți și astăzi cu un oarecare exclusivism de vrănceni, fiind numiți „mocani”. DiACONU, VR. XLIII. A fost cîndva o piatră care a crescut din pămînt. . . Odată purta primprejurul ei oile un fecior de mocan. SADOVEANU, O. X, 442. Mocanii veneau toamna la cîmpie să schimbe fructele lor pe porumb și grîu. V. ROM. iunie 1955, 46, cf. PREDA, Î. 105. Unde trec turme de miei Și mocani bogați de vite, Cu chimirile ticsite. ALECSANDRI, P. P. 257. Locașul de iarnă al mucanului. H III 144. Poporul pe aici zice la ciobani și mocani. ib. VI 125, cf. I 170, N 61, 299, III 144, 290, 488, IV 278, VII 372, XIII 67, 291, 348, 448, 449, XV 4, 279. Nimenea nu-lú cunoștea, Tot de mocan îl lua, Tot cioban îl socotea. TEODORESCU, P. P. 475. Niște țigani ursari. . . se sfătuirâ cum ar putea ei să înșele mocanul și să fură cîțiva miei. ȘEZ. I, 281. Buna vremea, măi mocane, Măi mocane, măi muntene. ib. v, 93. Vătafu Ion, Ca el nici un om, Fecior de mocan Și de mocîrțan, Adus din Ardeal. MAT. FOLK. 3, cf. 152, 157, 177, PĂSCULESCU, L. P. 265, ALR I 1669, 1789, 1 793, 1807, 1808. Mocani zîcem la munteni. ALR II 4851/876. Mocani, oameni dă la munte, dă dincolo, din Ardeal. ib. 4851/899. Bună ziua, mocane. – Mulțumim, ciobane.ANT. LIT. POP. I, 252. ◊ (Regional) Calea (sau drumul, cărarea) mocanului = calea lactee. ALR I 1 226/684, cf. FD II, 223. ♦ (Transilv.) Locuitor de la munte, care face si vinde articole de dogărie. Cf. ALR I 1 667/251, 278, 283, 1 836/251, 285, ALR II 4851/53, 141, 272, 284, 325. 2. Epitet depreciativ dat unui om cu apucături grosolane (v. b ă d ă r a n, n e c i o p l i t, m o c î r ț a n 2) sau unui om prost. Cf. CUV. BĂTR. I, 293, BUDAI-DELEANU, LEX., PONTBRIANT, D., BARCIANU, V., DDRF, TDRG, BUL. FIL. V, 222, ZANNE, P. V, 428, ALR I 1 517/18. Mocan, cîn îi unu prost. ALR II 4 851/228. Mocan prost, mă mocanule. ib. 4 851/260, cf. 4 851/2, 36, 76, 172, 235, 272, 365, 848. Mocan acăla care nu grăie [= grăiește]. ib. 4851/362. ◊ E x p r. (Argotic) A rămíne mocan = a rămíne cu gura căscată; a fi uimit. Cf. BUL. FIL. IV, 135. ◊ (Adjectival) Copil mocan. ALR I 1 518/9. Mă, da mocan ej [= ești], mă. ALR II 4851/812. 3. (Regional; și adjectival) (Numele unei specii de bou) mic și îndesat. V. m o c ă n i ț ă (2). (Roșia-Beiuș). ALR II 4851/310. Zicem cătă boi câ-z mocani cari-z boi mici, d'eși. ib. ♦ Cîine ciobănesc. Cf. H II 221, XIV 187. ♦ Cal mocănesc (com. MARIAN), cal de stînă (CHEST. V/76). – Pl.: mocani. – Și: (regional) mucán s. m. – Moacă + suf. -an.

CÎINE (Mold. Tr.-Carp. CÎNE sm. 1 🐒 Animal domestic, foarte inteligent, supus și credincios omului; după specii și rase, poartă diferite numiri: ~ ciobănesc (🖼 1249); ~ de vînat; ~ de Teranova (🖼 1248), bernardin, boldeiu brac, buldog, copoiu, coteiu, dulău, fox(terier), mops, mozoc, ogar, prepelicar, zăvod etc.; ~ lup, varietate de cîine care are înfățișarea unui lup; (P): ~le care latră nu mușcă, nu toți aceia cari fac mai multă gură sînt cei mai primejdioși; din coadă de ~, sită de mătase nu se face, dintr’un lucru prost, dintr’un om mojic, nu poți face ceva bun; nu e numai un ~ scurt la coadă, se zice cînd cineva caută să identifice o persoană numai după aparență, după unele trăsături pe care le au și alții; și ~le iese din iarnă, dar numai pielea lui o știe, se zice cînd cineva a izbutit să săvîrșească un lucru, să scape dintr’o nevoie, dar cu multe necazuri și cu pierderi însemnate; vîntul bate, cîinii latră, gura lumii, bîrfelile, înjurăturile, etc. nu mă pot atinge; trăesc ca ~le cu pisica, nu se învoesc de loc unul cu altul, o duc tot cu ceartă și bătaie; a tăia cîinilor frunză, a umbla fără rost, fără a face ceva; a-i mînca cîinii din traistă (CRG.), a fi un netrebnic; sat fără cîini, țară, loc, casă unde fie-care face ce-i place, fără să-i pese de nimeni și de nimic; 👉 ALBIE, APĂ, BRÎNZĂ, LĂTRA, OGAR ¶ 2 Ⓕ Om rău la inimă: atîta am avut, pe Lixandru, și mi l-au mîncat cîinii ăștia (BR.-VN.) ¶ 3 F Porc de ~, om rău din cale afară, cu inima împietrită ¶ 4 💫 CÎINELE-MARE și CÎINELE-MIC, două constelațiuni numite de popor „dulăul” și „cățelul” (OT.) (🖼 1250) ¶ 5 🐦 Bucov. ~ -TĂTĂRESC -NAGÎȚ; după legendă, Tătarii ar fi dresat aceste păsări; slujindu-se de ele spre a se descoperi, în timpul năvălirilor lor, pe Românii ce se ascundeau ¶ 6 🐙 Mold. Bucov. CÎINELE-BABEI¹, larva mai multor specii de fluturi (MAR.) (🖼 1251): --CÎINELE-BABEI², mic crustaceu care trăește prin locurile umede și întunecoase, prin pivniți, etc.; numit și „molie” sau „mîța-popii” (Oniscus asellus) (🖼 1252) ¶ 7 🌿 IARBA-CÎINELUI, plantă ierboasă, cu frunzele păroase, numită și „pir-gros” sau „curcubeu” (Cynodon dactylon) (🖼 1253) ¶ 8 🌿 LAPTELE-CÎINELUI, numele a mai multor specii de Euphorbia, 👉 ALIOR, AIOR, LAPTELE-CUCULUI, LAPTELE-LUPULUI ¶ 9 🌿 LEMNUL-CÎINELUI 👉 LEMN-CÎINESC ¶ 10 🌿 LIMBA-CÎINELUI – ARĂRIEL ¶ 11 Cîine-cîinește, loc. adv. Cu mare greu, mai mult în silă: și d’abia, cîine-cîinește, putu să urnească din loc acea murdărie (ISP.) [lat. canis, canem].

fulger (fulgere), s. n. – 1. Fenomen atmosferic care constă într-o descărcare electrică luminoasă produsă între doi nori. – 2. Străfulgerare, scăpărare. – 3. Varietate de cucută (Cuscuta epithymum). – Mr. (sfulgu). Lat. fŭlgĕr, în loc de fŭlgur, formă atestată (Pușcariu 666; Candrea-Dens., 669; Densusianu, Hlr., 137; REW 3555; DAR; Graur, R. phil., 1937, 273), cf. it. (folgore), prov. folzer, fr. foudre. Cuvîntul mr. cere un lat. *fŭlgus. Der. fulgera, vb. (a produce fulgere), din lat. fulgerare (Pușcariu 667; Candrea-Dens., 671; REW 3556; DAR), cf. it. fulgorare (< lat. fulgurare); sfulgera, vb. (a produce fulgere), probabil var. a cuvîntului anterior (după Candrea-Dens., 673, de la un lat. *exfŭlgerāre); străfulgera, vb. (a produce fulgere); fulgerat, s. n. (pulsație, înțepătură; boală nedeterminată a vitelor); fulgerat, adv. (rapid, ca fulgerul); fulgerător, adj. (iute ca fulgerul); fulgerătoare, s. f. pl. (Banat, zilele de la 16 la 18 ianuarie, numite și Cercovii de iarnă); fulgerătură, s. f. (fulger; înțepătură; epilepsie); sfulgerătură, s. f. (boală a mieilor); fulgerește, adv. (rapid).

TOAMNĂ, toamne, s. f. Anotimpul care urmează după vară și precede iarna, reprezentînd (în emisfera boreală) intervalul dintre echinocțiul de la 21 septembrie și solstițiul de la 22 decembrie și caracterizat prin scăderea treptată a zilelor, veștejirea vegetației etc. Amurgul toamnei mohorîte ne-a despărțit atunci cărarea. GOGA, C. P. 94. Trecu și vara, și trecu Și toamna, și pe văi căzu Zăpada iernii. COȘBUC, P. I 282. Afară-i toamnă, frunză-mprăștiată, Iar vîntul zvîrle-n geamuri grele picuri. EMINESCU, O. I 119. ◊ (Personificat) Toamna cînta cu ciudate glasuri la ferestre. SADOVEANU, O. VII 151. Toamna cu-a ei albă frunte Și cu galbenii conduri, A lăsat argint pe munte Și rugină pe păduri. TOPÎRCEANU, P. 130. Toamna mîndră, harnică Și de bunuri darnică A-mpărțit a ei comori. ALECSANDRI, P. A. 155. ◊ Fig. (Simbolizînd veștejirea, sfîrșitul vegetației) Cînd toamna vieții vine, o frunte se-ntristează, Amorul rupe arcul și zboară rîzător. BOLINTINEANU, O. 4. Avea trei fii, războinici vestiți... flori din toamna vieții. ALECSANDRI, P. III 343. Vrea să-i vină toamna vîrstei cei bărbătești cu rod. ȚICHINDEAL, F. 182. ◊ Loc. adj. De toamnă = care se face sau se întîmplă toamna, care este necesar sau caracteristic acestui anotimp. E seară. O seară de toamnă moscovită, cu burniță ușoară. STANCU, U.R.S.S. 9. Vîntul de toamnă începu să bată. Zilele erau mai răcoroase, nopțile mai reci. GÎRLEANU, L. 41. ♦ (Adverbial, în forma toamna) În timpul toamnei. Toamna tîrziu În noaptea cu lună, Cum vîjîie codru Și geme și sună! COȘBUC, P. I 187. Toamna frunzele colindă, Sun-un greier sub o grindă. EMINESCU, O. I 76. Dragi-mi sînt fetele, dragi, Toamna cînd culeg la fragi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 76. ◊ Loc. adv. La toamnă = cînd va veni toamna sau în timpul toamnei viitoare. Ba s-a însura la toamnă, ba la iarnă, ba la primăvară. CREANGĂ, P. 141. Știi bădiță cum ziceai Seara, cînd la noi veneai Că la toamnă-o să mă iai? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 258. De cu toamnă = fiind încă toamnă. Astă-toamnă = toamna trecută. Astă-toamnă era bine, Că-mi zicea mîndra: jupîne. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 72. Toamna asta = toamna prezentă; (conținînd ideea de apropiere în timp) toamna trecută sau viitoare. Pe toamnă = cînd a sosit (sau cînd va sosi) toamna, în timpul toamnei. Pe toamnă se pomenește cu un alt argat, că-i aduce un burdușel de brînză. ISPIRESCU, L. 209. Pînă la toamnă = pînă la începutul toamnei. Gîndit-am mîndră, gîndit Să mă las de-al tău iubit Dar inima iar mă-ntoarnă Să te iubesc pîn’la toamnă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 42. În toamnă = în timpul toamnei, cînd a fost (sau va fi) toamnă. Se gîndea că o să-și facă în toamnă o căsuță a lui și că după crăciun face nunta cu Nica. CAMIL PETRESCU, O. I 25. ◊ Expr. Toamna se numără bobocii v. boboc (2).

PROMOROCIT, -Ă, promorociți, -te, adj. Plin de promoroacă, cu promoroacă. În seara lui sf. Vasile, fetele pun busuioc la partea de jos la ghizdelele fîntînii. Dacă a doua zi găsesc busuiocul promorocit, fata să va mărita în iarna aceea; iar de busuiocul nu-i promorocit, fata nu să va mărita atunci. ȘEZ. VI 24.

PUFOS, -OASĂ, pufoși, -oase, adj. Acoperit cu puf². Primul gardian Gociu se înclină. Fața lui pufoasă se lăți într-un zîmbet plin de umilință. V. ROM. decembrie 1953, 17. ♦ Asemănător cu puful; moale, ușor, afînat. Trestia își legăna spicul uriaș, pufos și auriu. DUMITRIU, P. F. 220. Nu mai așteptam, de mult, cu gura deschisă, spre cer, să prindem pe limbă și în gene crainicii pufoși ai iernii. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 45. A doua zi dimineață, cînd Evantia își aruncă ochii pe geam, rămase o clipă orbită de albul scînteietor care acoperea c-un strat pufos pămîntul. BART, E. 308.

REFREN (< fr. refrain < lat. refringere, a rupe) Cuvînt, vers sau grupare de versuri, repetate după fiecare strofă, spre a întări o anumită idee sau un anumit efect artistic. Originar încă din literatura antică (refrenul ca formă poetică muzicala apare la greci în ditiramb, imnuri), el a fost preluat și cultivat de poeți, pentru adîncirea expresivității, prin facultatea lui de a nuanța imaginile. Refrenul nu trebuie socotit o simplă revenire mecanică, pentru că aduce un spor de expresivitate, mai ales în latura melodică a poeziei, care devine aproape cantabilă numai prin text, fără ajutorul notelor muzicale. În poezia noastră l-au folosit: M. Eminescu, Al. Macedonski, G. Bacovia, I. Minulescu ș.a. Ex. Plîns de cobe pe la geamuri se opri Și pe lume plumb de iarnă s-a lăsat; - I-auzi corbii, mi-am zis singur – și-am oftat, Iar în zarea grea de plumb Ninge gri. Ca și zarea, gîndul meu se înnegri... Și de lume tot mai singur, mai barbar, Trist cu-o pană mătur vatra, solitar... Iar în zarea grea de plumb Ninge gri... (G. BACOVIA, Gri)

vorbă s.f. 1 Cuvînt. Vorba naționalitate au fost înscris-o pe drapelul lor (EMIN.). 2 Șir de cuvinte care exprimă o cugetare; gînd, idee exprimată prin cuvinte; spusă, zisă. Abia putuse articula ultimele vorbe, înecat, sugrumat (TEOD.). ◊ Expr. A nu scoate nici o vorbă = a nu vorbi. Nu scoase o vorbă tot timpul (PRED.) A arunca o vorbă v. arunca. A-i scoate cuiva vorba (din gură) cu cleștele v. clește. A-i ieși (cuiva) vorba din gură v. ieși. A se împiedica la vorbă v. împiedica. A nu zice nici vorbă, nici poveste v. poveste. Vorbă (spusă sau aruncată) în vînt v. vînt. 3 Mod, fel de a vorbi, de a se exprima. Și s-apropie de cort Un bătrîn atît de simplu, după vorbă, după port (EMIN.). ◊ Zic. Vorba dulce mult aduce. ◊ Expr. Dacă ți-i vorba de-așa sau dacă așa ți-i vorba = dacă așa stau lucrurile. 4 Părere, convingere; hotărîre. N-a fost putință să-l întoarcă din hotărîrea sa, rămîind statornic ca o piatră în vorbele lui (ISP.). 5 Chestiune (în discuție), problemă; stare de fapt, situație, realitate. Trei, șapte..., șaptezeci..., vorba e că sunt brazi (CA. PETR.). ◊ Expr. A (nu) (putea) fi vorba de... = a (nu) se pune problema; a (nu) (putea) fi în realitate, cu adevărat. Era vorba de tinerețea omului, pe care nimeni n-o mai întoarce înapoi, o dată ce s-a dus (D. ZAMF.). Despre ce e vorba = (de obicei în formă interog.) ce este (de fapt, în realitate), ce se întîmplă. 30. Lasă-mă să vorbesc eu!... – Despre ce e vorba? (SADOV.). A fi vorba de... (sau despre...) = a constitui subiectul discuției, al dezbaterii, a fi în discuție, a se vorbi de...; a se face referire la... Să nu uităm că este vorba de dreptul public, și nu de dreptul privat (MAIOR.). A aduce (sau a deschide) vorba... de (sau despre) ceva = a îndrepta discuția, conversația asupra cuiva sau a ceva; a aborda un subiect anume, a pomeni despre... Nu s-a adus măcar o dată vorba despre femei (VOIC.). A schimba (sau a-și întoarce) vorba = a schimba subiectul discuției. Schimbă repede vorba, parcă ar fi ținut într-adins să îndrume conversația într-altă parte (BLA.). A lua altă vorbă v. lua. A suci vorba v. suci. Așa (sau cum) vine vorba v. veni. A înțelege (sau a pricepe, a vedea) cum vine vorba cuiva v. veni. 6 Ceea ce comunică (oral) cineva, ceea ce spune cineva; afirmație, declarație, expunere, istorisire, mărturisire. Azi văd din a ta vorbă că nu mă înțelegi (EMIN.). ◊ (deprec.) Acum s-a terminat cu vorbele... Fapte, nu vorbe (CA. PETR.). ◊ Vorbă goală (sau deșartă) = vorbă lipsită de conținut, de temei, fără valoare, fără importanță. Vor primi o nouă avalanșă de discursuri și promisiuni și vorbe goale (REBR.). Vorbă bună = a) vorbă amabilă, prietenoasă, blîndă. Șătrarule, zise beizade, îți mulțămim pentru închinăciune și pentru vorbă bună (SADOV.); b) intervenție în favoarea cuiva; recomandare. O vorbă bună din partea ta către persoana pe care o știi, poate să-mi facă norocul (CAR.). Vorbă dulce = a) vorbă care alină; vorbă care încîntă, care ademenește. Vorbele cele dulci deschid poarta cea de fier (ȚICHIND.); b) (iron.) vorbă aspră, de ocară. Am să trimet pe Toderiță să cheme pe vornic. Poate el are a vă spune o vorbă dulce (SADOV.). (pop.) Vorbă proastă = a) vorbă îndrăzneață, jignitoare sau injurioasă, vulgară; vorbă nepotrivită. Te rog, cuvioase, să mă ierți de vorbă proastă, dar Grigoriță al Sfinției tale spune minciuni (HOG.); b) ext. ceartă. Vorbă grea = mustrare, insultă; injurie; jignire. Ne-am spus vorbe grele (SADOV.). Vorbă de clacă v. clacă. Vorbe băbești v. băbesc. Vorbe tari v. tare. ◊ Loc.adv. Din două vorbe ori dintr-o vorbă = fără a sta pe gînduri, fără multă discuție; imediat. Din două vorbe, fiul craiului îl tocmește și... pornesc împreună (CAR.). Fără (nici) o vorbă sau fără (multă) vorbă = fără (multe) comentarii, fără a crîcni; deodată, într-o clipă; pe neașteptate, pe nesimțite. La culcare, fără multă vorbă, e aproape zece seara (CA. PETR.). ◊ Expr. (înv., pop.) A face (sau a avea) vorbă = a vorbi (despre...); a discuta (despre...), a relata; a comenta. Vorba vine, exprimă îndoiala în privința exactității unei afirmații sau avertizează că cele spuse nu trebuie luate ca atare; e un fel de a spune; chipurile. Am un stăpîn la care lucrez, o părticică dintr-un pat în care mă pot odihni – vorba vine că mă pot odihni (STANCU). Vorbă să fie = nu cred așa ceva; imposibil. În prima generație sînt toți niște pehlivani. Vorbă să fie! (D. ZAMF.). A întinde vorba = a vorbi (despre ceva) mai mult decît trebuie. Ce să mai lungim vorba? îi îngriji ca pe lumina ochilor lui (ISP.). A pune o vorbă (bună) pentru cineva = a interveni în favoarea cuiva, a recomanda (călduros) pe cineva. Te roagă să pui o vorbă bună la ministerul de război (CAR.). Nici vorbă (de... sau să...) = nici pomeneală; nicidecum; în nici un caz. De la cincizeci de kilometri de la Dunăre, a început a ne lipsi pîinea. Apoi aicea în munte, nici vorbă (SADOV.). Mai e (ori mai încape) vorbă! sau ce mai vorbă! = indiscutabil, în mod sigur, fără îndoială. Eram om și jumătate azi, ce mai vorbă, eram bogătaș (CĂL.). A-și cîntări (bine) vorbele v. cîntări. Nu (mai) încape vorbă v. încăpea. A (nu) lungi vorba v. lungi. A scăpa o vorbă v. scăpa. A sorbi vorbele cuiva v. sorbi. A fi strîns la vorbe v. strîns. A-și trage vorba v. trage. A-i rămîne (cuiva) vorba în vînt v. vînt. (A fi) zgîrcit la vorbă v. zgîrcit. 7 Sfat, povață, învățătură; îndemn. Rămase învingătoare vorba judelui. Nu te prinde cu el (AGÂR.). ◊ Expr. A veni (sau a ajunge) la vorba cuiva = a recunoaște că cineva a avut dreptate; a accepta că sfaturile cuiva au fost bune. În sfirșit, bine c-ați venit tot la vorba mea... Dacă m-ați fi ascultat de la început, azi Laura ar fi fost mireasă (REBR.). A nu ieși din vorba cuiva ori a nu-i ieși (cuiva) din vorbă = a îndeplini întocmai dispozițiile, porunca, ordinul cuiva; a se supune întocmai vrerii, dorinței cuiva. Barbu... nu mai ieșea acum din vorba lui Nicu (CA. PETR.). A da dintr-însul o vorbă (sau niște vorbe) v. da. Vorba lui e lege v. lege. 8 Zicătoare, zicală, proverb, expresie. Știi, vorba românului: călătorului îi șade bine cu drumul (BRĂT.). Expr. ˙Vorba ceea, expresie stereotipă folosită pentru a introduce o zicală, un proverb, cuvintele spuse de cineva etc. Vorba ceea: la calic slujești, calic rămîi (CR.). Vorba cîntecului = cum se zice; vorba ceea; așa cum se știe din bătrîni. Dar înăuntru cine șade? vorba cîntecului popular (SADOV.). 9 Promisiune, făgăduială; angajament. Vorba unui prieten e mai sfîntă ca orice hîrțoagă (REBR.). ◊ Expr. Vorba-i vorbă = cuvîntul dat trebuie respectat, promisiunea dată e datorie curată. Da te-ai ținut de cuvînt, moș Nichifor. – Apăi de, jupîne Ștrul, vorba-i vorbă. (CR.). A se ține de vorbă = a-și respecta promisiunile, angajamentele. S-a ținut de vorbă, l-a trimis la Pisa, unde Coletti a dobîndit diploma de doctor în medicină (GHICA). A purta (sau a duce, a ține) pe cineva cu vorba (sau cu vorbe) = a înșela (pe cineva) prin amînarea la nesfîrșit a îndeplinirii unor promisiuni; a amăgi, a păcăli. Se uită așa, nu știu cum, și-l aduce pe om cu vorba (CAR.). A spune vorbe mari și late v. lat. A-și ține vorba v. ține. 10 Zvon; veste, știre, informație. Acum cîteva zile se răspîndise vorba în București că... s-ar fi ivit bande de insurgenți (EMIN.). ◊ Expr. A se face vorbă = a se răspîndi o știre, un zvon. A spune (cuiva) două vorbe = a comunica ceva cuiva. A lăsa vorbă = a lăsa o dispoziție, a anunța ceva înainte de a pleca undeva. Am lăsat vorbă să nu-l trezească pe colonel pentru nimic în lume (PER.). Umblă vorba = se vorbește, se spune. Umblă vorba că și tu ai avea gînduri de însurătoare (GHEȚ.). A trimite (sau a da) vorbă = a transmite un mesaj. Am trimis vorbă printr-un om (H. LOV.). Mi-a trimis vorbă că va trece mîine pe la noi. 11 Bîrfeală, clevetire; calomnie, bîrfa. Pătimea și din pricina vorbelor care alergau ca niște ființe nevăzute prin sat (SADOV.). ◊ Expr. A purta (sau a duce) vorba (sau vorbe) = a bîrfi; a colporta știri (false, calomnioase), zvonuri. Acesta vorbea puțin în față, dar ducea vorbele (E. BAR.). A(-i) ieși (cuiva) vorbă (sau vorbe) = a deveni subiect de bîrfe. O să-mi iasă vorbă că torn statui în metale prețioase (CĂL.). A(-i) scoate vorbă (sau vorbe) (că...) v. scoate. A(-i) scoate (cuiva) vorbe (rele) v. scoate. 12 (înv.) Cuvîntare, discurs. Nu tăiați vorba oratorului (CAR.). 13 Convorbire, conversație; discuție, taifas. Iarna, la gura sobei, vorba se încingea pătimaș (DELAVR.). ◊ Zic. Vorba multă, sărăcia omului. ◊ Schimb(sau schimburi) de vorbe = discuție scurtă, sumară; ext. schimb violent de replici. După acest schimb de vorbe, tăcură, fiecare mai avînd ceva după perdea (SADOV.). Între noi și frate-meu Ion au loc... schimburi de vorbe (STANCU). ◊ Loc.adv. Din vorbă în vorbă = din una în alta, din discuție în discuție. Din vorbă-n vorbă, țăranul zîmbitor întrebă (REBR.). Fără multă vorbă = fără a crîcni, fără să protesteze. Din două vorbe = fără multă discuție; operativ, reped. ◊ Loc.vb. A sta (sau a ședea) de (ori la) vorbă (cu cineva) = a vorbi, a discuta (cu cineva), a conversa; ext. a petrece un timp discutînd cu cineva. Le plăcea să stea de vorbă cu popa și chiar se prindeau la sfaturi (SLAV.). ◊ Expr. A fi vorba de... (sau despre..., să...) = a fi în discuție, a fi obiectul discuției..., a se vorbi de... A-și face de vorbă cu cineva = a găsi prilej de discuție cu cineva. A schimba vorba = a abate convorbirea în altă direcție. A ține (pe cineva) de vorbă = a antrena (pe cineva) într-o conversație (sustrăgîndu-l sau reținîndu-l de la ceva). Încercau... să oprească repetarea acelui gest, ținînd de vorbă pe cei doi (AGÂR.). A se lungi (sau a se întinde, a o întinde) la vorbă (lungă) (ori cu vorba) (cu cineva) = a vorbi prea mult (cu cineva sau unul cu altul); a flecări. Ne-am prea întins cu vorba și luminarea-sa nu știe cum să ne mai intre în voie (CR.). A se prinde (cu cineva) la (sau în) vorbă = a) a începe să discute (cu cineva); a aborda o discuție (cu cineva). Prindeau la vorbă și să mîngîiau cu cuvînt bun și așezat (DELAVR.); b) a se înțelege (unul cu altul), a cădea de acord să... A intra în vorbă (cu cineva) = a) a începe o discuție cu cineva. Intra în vorbă cu primul-ministru fără nici o jenă (CĂL.); b) (pop.) a lega relații de prietenie, de dragoste cu o persoană (de sex opus). A avea o vorbă (sau de vorbă) cu cineva = a avea de comunicat cuiva ceva (secret); a urma să aibă o discuție lămuritoare cu cineva; a avea aranjat ceva (cu cineva). Poftesc... mai ales pe căpitanul Ilie Turculeț, cu care am să am eu o vorbă la un pahar de vin (SADOV.). A se amesteca (sau a se băga, a intra) (nepoftit ori nechemat) în vorbă = a interveni (în mod inoportun) într-o discuție. Așa o fi..., se amestecă în vorbă Marin Serghiescu (CA. PETR.). A lua (pe cineva) cu vorba (înainte) = a distrage atenția (cuiva); a zăpăci (pe cineva) cu prea multe discuții. Te-am luat cu vorba și nu te-am întrebat ce vînt te aduce (REBR.). A se lua cu vorba = a se antrena într-o conversație, uitînd de treburi. Uitîndu-și de mărunțișurile din chioșc, Otilia se luă cu vorba (CĂL.). A schimba o vorbă(-două) sau a schimba (două-trei) vorbe (cu cineva) = a discuta puțin (în treacăt, pe fugă) (cu cineva sau unul cu altul). Ne-am oprit să schimbăm două-trei vorbe (CAR.). Nici vorbă! = a) negreșit, desigur; fără doar și poate; b) nici pomeneală. Nu-i vorbă (sau mai e vorbă?) = fără îndoială, firește, e de la sine înțeles. Vorbă să fie! = nu cred așa ceva, nici pomeneală. (Să) fie (sau rămînă) vorba între noi sau între noi fie vorba, formulă adresată interlocutorului, care însoțește o remarcă, o constatare etc. pe care lumea nu (trebuie să) o știe. Ești un neserios, fie vorba între noi. A se înnădi la vorbă v. înnădi. A lăți vorba v. lăți. A sta la un pahar de vorbă v. pahar. Sămînță de vorbă v. sămînță. A avea (sau a da, aprinde etc.) spor la vorbă v. spor. A veni vorba de... (sau despre..., că...) v. veni. ◊ Compus: vorbă-lungă s.m. invar. = om flecar, palavragiu. ♦ Schimb de cuvinte în contradictoriu; neînțelegere, ceartă. Multă vorbă s-a făcut între tata și mama pentru mine (CR.). ◊ Expr. A sări cu vorba la (sau pe) cineva v. sări. 14 Înțelegere, învoială; tocmeală; tîrguială. Numai să avem vorbă dinainte, să nu fii rău de gură (CR.). ◊ Expr. Așa (ne-)a fost vorba? = formulă prin care se reproșează cuiva că nu a respectat o înțelegere. Păi așa ne-a fost vorba? Da ce, bă, tu vrei să-ți muncesc de pomană? (PRED.). A fi în vorbă (cu cineva) = a fi în tratative pentru încheierea unui acord (de căsătorie, de afaceri etc.). Se mărita și ea cu un băiat de ispravă din Sibiu, fecior de oameni înstăriți, cu care era în vorbă (GHEȚ.). (pop.) A face vorba (sau vorbele) = a peți. Ajunse și el la curtea unui alt împărat, carele asemenea avea o fată. Făcură vorba, și iute, iute se logodi și el cu dînsa (ISP.). A-i face (cuiva) vorbă cu cineva = a mijloci o întîlnire între un băiat și o fată (în vederea căsătoriei). 15 Grai, limbă. Străin la vorbă și la port (EMIN.). • pl. -e. /cf. slav. творьба, rom. dvorbă.