MANGOSÍT, -Ă adj. (Rar la f.; mai ales în Mold.; adesea substantivat) (Om) care nu este bun de nimic, care nu merită nici o considerație, tont, nătărău, neghiob; „mare la trup și prost” (CREANGĂ, GL.) ; „cu toate păcatele pe capul lui” (ȘEZ. III, 70). Mangositule, afară! Ieși, c-oi da-n păcat cu tine, ieși! PR. DRAM. 367, cf. URICARIUL, X, 404. Mangosiții noștri de bărbați se tem de cuconașul. NEGRUZZI, S. III, 15. Ce stai ca un butuc în capră, mangositule. . . coboară de-agiută la trăsură. ALECSANDRI, T. 385, cf. 274, 392. Ticălosul și mangositul! încă se rînjea la mine cîteodată și-mi făcea, cu măseaua. CREANGĂ, P. 28, cf. 254. Un mangosit de sfetnic d-ai Împăratului Roșu se făgăduise diavolului. ISPIRESCU, L. 226. Nu-i aice mangositul de băiet? CONTEMPORANUL, VI₁, 501. Prepuneam eu de mult că ești bun numai de stîrnit femeile, ei, lasă, mangositule! I. NEGRUZZI, S. I, 184. Lasă, mări mangositule, că-mi vei veni tu acasă! MARIAN, O. I, 346, cf. id. S. R. I, 104. În loc să-i dai mînă de ajutor. . . , te-ai luat după mangositu ăsta. PETICĂ, O. 220. Na! zise el, mai dîndu-i o tiflă; păcătoaso și mangosito! HOGAȘ, M. N. 145. Se temea că l-or mînca zmeii de viu, dacă or afla cît de măngosit îi el. SBIERA, P. 179. Și, vai, rău m-a pălmuit, Ardă-l focu magosit. MARIAN, SA, 29. Să nu fi mai ajuns să mă iei pe mine, mangosîtule. ȘEZ. VII, 135. ◊ F i g. Unde e mangosita și năzdrăvana de soartă, să ne-o împrietenim și noi măcar pe o zi de iarnă. ap. TDRG. ♦ (Regional) (Om) murdar, îngălat. V. n e s p ă l a t. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. ♦ (Regional) Stricat, dărăpănat, deteriorat (Raia de Sus-Tîrgu Jiu). CHEST. II 170/16. Case mîngosite. ib. - Pl.: mangosiți, -te. – Și: mangasít, -ă (GHEȚIE, R. M., BARCIANU), măngosit, -ă, mîngosit, -ă (com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI) adj. – Etimologia necunoscută.