Definiția cu ID-ul 938524:

Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

ZĂBUN, zăbune, s. n. 1. Haină de iarnă, de lînă sau de bumbac, cu mîneci și vătuită, uneori lungă pînă la genunchi, purtată mai ales de oamenii de la țară. Purta pe umeri în ziua aceea un zăbun vechi al filozofului Neonil. SADOVEANU, P. M. 19. Bejenarii începură să caute prin căptușeala zăbunului, prin sacul cu mălai, prin trențele din căruță. GALACTION, O. I 288. Numai Sultănica, singură, se mișcă în toată amorțirea... Pulpanele zăbunului bănănăie în voia întîmplării. DELAVRANCEA, S. 33. A văzut cu ochii cum trecea un om Prin grădină. Iată-l! Ține-n mini zăbunul. Parcă-s doie umbră! Nu, e numai unul. Un tîlhar! COȘBUC, P. I 253. ◊ (Metaforic) Își spală cerul de-ntunerec fața Și cîmpu-mbracă înflorit zăbun. BENIUC, S. 42. 2. Anteriu lung și larg, purtat de preoți și de călugări. 3. (învechit) Haină lungă, fără mîneci, făcută din stofă scumpă și purtată odinioară de boieri. 1 zăbun de sandal de Veneția cu fețe. ODOBESCU, S. I 421. – Pl. și: zăbunuri (DUMITRIU, N. 54). – Variantă: (3) zobon (NEGRUZZI, S. I 145) s. n.