OPRIRE, opriri, s. f. Acțiunea de a (se) opri și rezultatul ei. 1. Întrerupere, încetare a unei acțiuni, a unei mișcări, rămînere pe loc, staționare. Cu tabacii înfierbîntați nu mai poate fi oprire. CAMIL PETRESCU, O. II 468. ◊ Loc. adv. Fără oprire = neîntrerupt, neîncetat, continuu. Muncitorii au lucrat zi și noapte fără oprire. BARANGA, 171. Mersesem trei ceasuri fără oprire. HOGAȘ, M. N. 11. ♦ (Concretizat) Loc unde se oprește sau unde trebuie să se oprească cineva sau ceva din mers; stație, popas. 2. Ținere pe loc, reținere. O măsură agrotehnică obligatorie la îngrijirea culturilor de toamnă în perioada de iarnă este oprirea zăpezii pe semănături. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2862. 3. Interdicție, piedică, stăvilire, opreliște. Iubirea cea de sine... Căreia, spre înfrînare și spre un fel de oprire, Mintea îi stă împotrivă. CONACHI, P. 277.