absolut a. 1. nemărginit, nesupus vreunei condițiuni sau restricțiuni: putere absolută; 2. indispensabil: majoritate absolută; 3. de sine stătător: adevăr absolut; 4. Gram. opus la relativ: om e un termen absolut, tată, unul relativ. ║ n. Filoz. ceeace există în sine și prin sine. ║ adv. 1. cu totul; 2. neapărat, fără doar și poate.

abur (aburi), s. m. – 1. Vapori de apă – 2. (Înv.) Sufletul animalelor necuvîntătoare, considerat în esență mecanic. – Mr. abur (ă). < Lat. albūlus („pată albă” în lat. med., cf. Thomas, Bull. Du Cange, V, 100), pe baza aspectului material al vaporilor de apă. Albulus s-a păstrat în it. avolo „mreană” (REW 328; Prati), fr. able (tte). Fonetismul nu pare să constituie vreo dificultate. Pierderea lui l, care apare și în cuvintele citate, și în fr. gabole < galbulus etc. (Thomas, Bull. Du Cange, V, 130; O. Deutschmann, Romanist. Jb. I, 144), pare a fi anterioară rom.; totuși, trebuie să fi fost destul de tîrzie, pentru a împiedica pierderea lui b intervocalic. Același rezultat în alb. avulj. În general cuvîntul rom. este considerat autohton (Miklosich, Slaw. Elem., 9; anterior indoeuropenei după Lahovary 319), sau provenind din alb. (Cihac II, 714; Philippide, II, 605; DAR; Rosetti II, 108); acesta din urmă ar reprezenta un indoeurop. *a-vel-os (Jokl, Ling.-Kulturhist. Untersuchungen, 263) sau *abbra- (Meyer, Alb. St., III, 81). S-a renunțat la der. de la vapor (Diez, II, 14; Philippide, II, 657), ca și cea de la un *vapulus (Philippide, Principii, 7; Pascu, I, 27; Arch. Rom.., IX, 300), greu de admis. Explicația lui Densusianu, Rom., 1898, p. 130, prin *abburire (în locul lui *abburare, cf. sp. aburar), este cu totul improbabilă, căci ideea de vapori nu se potrivește cu cea de combustie; REW 15 și DAR menționează cu rezervă această ipoteză. Der. abura, vb. (a scoate aburi); aburat, adj. (umezit); abureală, s. f. (răsuflare; briză); aburi, vb. (a produce aburi; a exala; a răsufla); aburitor, adj. (care exală); aburiu, adj. (vaporos; albicios); aburos, adj. (vaporos), cuvînt creat de Odobescu, prin paralelismul it. vapore-vaporoso sau fr. vapeur-vaporeux. Din rom., ngr. ἄμπρος (Meyer, Neugr. St., II, 74)

acăța (acăț, at), vb. – 1. A prinde. – 2. A atîrna. – 3. (Fam.) A acosta o femeie pe stradă. – 4. (Arg.) A obține, a dobîndi. – Var. agăța (și der. săi). Mr. acaț, cățari „a prinde”, istr. (a)coț „prind”. Origine incertă. Se consideră în general ca fiind reprezentant al lat. accaptiāre, din captiāre (Philippide, Principii, 43; Pușcariu, Lat. ti, 12; Pușcariu 7; Candrea-Dens. 6; REW 1663; DAR); cf. it. cacciare, v. prov. cassar, fr. chasser, sp. cazar, port. caçar. Toate cuvintele romanice au păstrat sensul primitiv, „a prinde cerbul”, ca în mr. și istr. Semantismul nu pare să ridice nici o problemă deosebită; însă fonetismul este dificil, datorită reducerii inexplicabile a grupului pt › t. Este posibil să se fi produs o contaminare cu vreo formă balcanică, de ex. bg. kacjă „a agăța” (Meyer, Alb. St., IV, 81), cf. cățăra. Candrea, Elementele, 403, și Pușcariu 7 presupun o contaminare cu cață „toiag, bîtă”; Cihac, II, 475 pleacă de la mag. akasztani (cf. Schuchardt, ZRPh., XXVIII, 41; Candrea-Dens., 6). Acăța pierde treptat teren față de agăța, în pofida strădaniei gramaticienilor și puriștilor. – Der. acățăcios, adj. (lipicios); acățătoare, s. f. (șiret, atîrnătoare); acățături, s. f. pl. (cîrcei la vița de vie). Cf. cață.

aceră (acere), s. f. – Vultur, acvilă. – Var. aciră < Lat. ăquila (Pușcariu 10; REW 582; DAR); cf. prov. aigla, fr. aigle, cat. áliga, sp. águila, port. aguia. Cuvîntul rom. este rar, astăzi practic a dispărut. Nu apare în texte vechi nici autentic populare; astfel încît poate fi creație artificială, datorată vreunui filolog latinist din sec. XIX (după cum crede DAR; însă filologul avea, în acest caz, un excepțional simț al limbii). Adevărul este că latiniștii din sec. XIX au inventat forma acvilă, s. f., care încă se mai folosește, în limbajul poetic și heraldic, și der. acvilin, adj. (vulturesc, ca ciocul acvilei, coroiat).

A CERTA a bruftui, a bruftului, a da (cuiva) cu flit, a desființa, a face albie de porci (pe cineva), a face pe cineva cu ou și cu oțet, a face pe cineva praftură, a flitui, a lua în șuturi, a obrăznici, a pizdui, a probozi, a-i sări (cuiva) în cap, a scărmăna, a scoate (pe cineva) la tablă, a spăla pe cineva pe cap, a-i spune cuiva vreo două de dulce, a trage (cuiva) un frecuș / un perdaf / o săpuneală, a ține (cuiva) o predică, a umple de bogdaproste, a zice (cuiva) vreo două de dulce.

aciua (aciuez, aciuat), vb. – A-și găsi refugiu, a se pune la adăpost, a se pripăși. – Var. aciuia, aciola. < Lat. ciere (lat. tîrzie cire) „a incita, a chema”, cf. accire „a chema la sine, a lăsa să vină”. Dacă este, cum presupunem, un cuvînt pastoral, s-a referit mai întîi la acțiunea de a strînge cu strigăte vitele, pentru a le pune la adăpost de vremea rea. Fonetismul îndreptățește presupunerea unei schimbări de conjug., care poate fi tîrzie, și evoluția lui i la iu, ca în bucium, cf. invers, reducerea lui u › i în adia și baier. Fenomenul este cunoscut și în it., cf. angelus, it. angiolo, calabr. anciulu. Celelalte explicații nu sînt satisfăcătoare. Cihac, II, se gîndea la sl. utečati „a fugi”. Lat. *accellare, din cella „ascunzătoare” (Philippide, ZRPh., XXXI, 287; Pușcariu, Conv. Lit., 1908, 602; REW 1802; DAR; Pascu, Beiträge, 14) prezintă dificultăți (cf. Graur, BL, V, 92). Candrea-Dens., 10 propun lat. *accubiliare, inacceptabil fonetic, ca și ipoteza lui Giuglea, Concordances, 20 (cf. REW 4564), bazată pe lat. *jacilia din *jacile. Var. aciola, cu der. acioală, s. f. (refugiu, adăpost, copertină), care circulă pe o arie redusă în Munt., este mai greu de explicat. Este probabil să fi intervenit vreo contaminare, de ex. cu poală „fustă”, de unde sensul de „copertină”, sau vreo analogie, de ex. cu forma dublă înșeua și înșela.

a face (pe cineva) marț expr. 1. a învinge (pe cineva) la jocul de table, fără ca adversarul să aibă vreo piesă scoasă la terminarea jocului. 2. a surclasa / a învinge (pe cineva) fără drept de apel; a dovedi o superioritate covârșitoare asupra unui rival.

AFLA, aflu, vb. I. 1. Tranz. și intranz. A lua cunoștință despre ceva; a căpăta informații, vești, noutăți despre ceva; a auzi o veste, o noutate etc. 2. Tranz. A găsi, a descoperi (căutând sau întâmplător). 3. Refl. A fi, a se găsi într-un loc, într-o poziție, într-o împrejurare oarecare; a fi, a exista în realitate. ◊ Expr. (Fam.) A se afla în treabă = a se amesteca, a interveni într-o discuție sau într-o acțiune numai de formă, fără a aduce vreo contribuție. Să nu se afle (ca) să... = (să) nu cumva să... Cum nu se (mai) află = care iese din comun; extraordinar. (Pop.) Nu se (sau unde se) află! = nu-i adevărat! 4. Tranz. (Pop.) A descoperi, a inventa, a scorni. – Lat. afflare „a sufla spre ceva, a atinge cu respirația”.

AFLA, aflu, vb. I. 1. Tranz. și intranz. A lua cunoștință despre ceva; a căpăta informații, vești, noutăți despre ceva. 2. Tranz. A găsi, a descoperi (căutînd sau întîmplător). 3. Refl. A fi, a se găsi într-un loc, într-o poziție, într-o împrejurare oarecare. ◊ Expr. (Fam.) A se afla în treabă = a interveni într-o discuție sau într-o acțiune numai de formă, fără a aduce vreo contribuție. Să nu se afle (ca) să... = să nu cumva să... Cum nu se (mai) află = care iese din comun; extraordinar. (Pop.) Nu se (sau unde se) află! = nu-i adevărat! ♦ A exista. 4. Tranz. (Pop.) A născoci, a inventa, a scorni. Acest chip au aflat Robinson ca să nu uite cursul anului (DRĂGHICI). – Lat. afflare „a sufla spre ceva, a atinge cu respirația”.

a-i spune cuiva vreo două de dulce expr. a certa / a mustra pe cineva.

alageà f. stofă de mătase vărgată: roche de alagea de Triest FIL.; fig. a păți alageaua, a fi păcălit: ca să nu pață vreo alagea ISP.; a căpăta alageaua, a cădea în mare nevoie: nimeni nu s’a putut atinge de împărăția mea fără să-și capete alageaua ISP. [Turc. ALADJA; sensul figurat pare a se raporta la daraverile nu tocmai oneste cu stofele de mătase (cf. cumaș)].

ALUNECA, alunec, vb. I. Intranz. 1. A-și pierde echilibrul, călcînd pe o suprafață lucioasă; (prin exagerare) a cădea, a se prăbuși. Unul din caii trăsurii alunecă și căzu (REBREANU). 2. A se deplasa de la locul unde era așezat. Paltonul i-a alunecat de pe umeri. 3. A se mișca lin, fără a întîmpina vreo rezistență; a se strecura, a pătrunde. Alunecă gîrla între sălcii (IOSIF). ◊ Expr. A aluneca printre degete = a fi greu de prins, de găsit; a scăpa de sub control. – Lat. lubricare.

ALUNECA, alunec, vb. I. Intranz. 1. A-și pierde echilibrul, călcând pe o suprafață lucioasă (și a cădea, a se prăbuși). 2. A se mișca lin, fără a întâmpina vreo rezistență; (despre două corpuri aflate în contact) a se deplasa unul față de celălalt tangențial, fără a se rostogoli; a se strecura ușor. 3. Fig. A se abate, a se lăsa ispitit; a greși. [Var.: luneca vb. I] – Lat. lubricare.

AMESTEC, amestecuri, s. n. 1. Reuniune de lucruri diverse; complex format din elemente diferite; amestecătură (1), combinație, mixtură. ♦ (Chim.) Produs obținut prin punerea laolaltă a mai multor substanțe care își păstrează proprietățile caracteristice. 2. Amestecătură (2). 3. Intervenție într-o afacere; participare (necerută sau forțată) la treburile sau relațiile altora; ingerință. ◊ Expr. A (nu) avea (vreun) amestec = a (nu) avea un (vreun) rol într-o afacere, a (nu) avea (vreo) legătură cu cineva sau ceva. – Din amesteca (derivat regresiv).

AMESTEC, amestecuri, s. n. 1. Reunire de lucruri diverse; complex format din elemente diferite. ♦ (Chim.) Produs obținut prin punerea laolaltă a mai multor substanțe. 2. Intervenție într-o afacere; participare (necerută sau forțată) la treburile sau relațiile altora. Toți întorseseră capetele, mirați de amestecul unui străin în conversația lor (REBREANU). ◊ Expr. A avea (vreun) amestec = a juca un rol într-o afacere, a avea legătură cu cineva sau ceva. ♦ (Înv. și arh.) Intrigă. – Postverbal al lui amesteca.

amețeală f. 1. stare bolnăvicioasă când toate par a se învârti în jurul nostru; 2. turburarea vederii de o lumină prea vie sau de vreun accident; 3. leșin.

APROXIMATIV, -Ă, aproximativi, -e, adj. Care este aproape exact, aproape adevărat. ♦ (Adverbial) Cam, aproape, vreo, circa. – Fr. approximatif.

APROXIMATIV, -Ă, aproximativi, -e, adj., adv. 1. Adj. Care este aproape de o mărime dată, aproape adevărat. ♦ (Ir.) Vag, imprecis. Are cunoștințe aproximative. 2. Adv. În jur de..., cam, aproape, vreo, circa. – Din fr. approximatif.

APROXIMATIV adv. 1. aproape, cam, circa, vreo, (pop.) ca la, (înv.) pregiur. (Au trecut ~ două ore.) 2. v. relativ.

aripă (-pi), s. f. – 1. Organ care servește la zbor. – 2. Simbol a tot ce străbate spațiul cu repeziciune. – 3. Ocrotire, protecție. – 4. Piesă de aparat care prezintă asemănare cu aripa păsărilor. – 5. Capăt, flanc al unei trupe dispuse în ordine de bătaie. – 6. Parte laterală a unei clădiri. – 7. Parte a unui automobil care seamănă cu o aripă. – 8. Paletă a roții unei mori de apă. – Mr. aripă, areapită, megl. (i)aripă. Lat. ālĭpēs „înaripat”, probabil aplicat la început la obiectele care prezentau vreo asemănare cu aripile păsărilor (ca de ex. paleta roții hidraulice), și apoi generalizat, în locul lat. ala. Cf. calabr. alapa, prov. aubo, arbro, fr. aube, v. cat. álep, sp. álabe, toate cu sensul spaniol, care coincide cu sensul 8; cf. și cors. álaba „oblon” și port. aba „margine”. Mai multe materiale în Corominas, I, s. v. álabe. Etimologia alipes, propusă de Densusianu, Hlr., 30, este pentru REW 310 „begrifflich unmöglich”. Evoluția semantică prezintă în mod cert dificultăți; în ciuda acestui fapt, această ipoteză pare însă mai plauzibilă decît celelalte. După Pușcariu 123, „unbekannt, obwohl im ersten Teil des Wortes ala zu erkennen ist”. Același autor, în DAR, s-a decis în favoarea lat. alapa „palmă, lovitură” (etimologie acceptată și de REW 319, explicată de Diculescu, Elementele, 435 ca un der. de la ala cu suf. -αφος sau ιφος, a cărui necesitate nu ni se pare clară); dar trecerea semantică de la „palmă” la „aripă” este mai greu de explicat decît decît pe cea pe care am sugerat-o mai sus. Celelalte ipoteze sînt mai curînd fanteziste: din mag. röp „pană, penaj” (Cihac, II, 476); din gr. ῥιπή „început, pornire” (Roesler 564); de la un der. verbal *alipare, de unde alt der. postverbal *alipa (Pascu, I, 39; Beiträge, 7; Etimologii, 17); de la ala, cu suf. -ip (Pascu, Arch. Rom., VI, 325); din fondul anterior limbilor indo-europene, în legătură cu arab. risa și cu dravidiana (Lahovary 313). Der. aripa, vb. (a înaripa, a da aripi; a speria o pasăre cu pușca); aripăriță, s. f. (oaie care merge de obicei departe de turmă); aripat, adj. (înaripat); aripi, vb. refl. (despre copii, a avea convulsii, boală atribuită, în credința populară, faptului de a fi mîncat aripi de pasăre); aripioară, s. f.; aripos, adj. (înaripat); înaripa, vb. (a da aripi, a însufleți).

Artemis, în mitologia greacă, zeița vînătorii, asimilată de timpuriu de către romani cu Diana, o veche divinitate de origine italică (v. și Diana). Artemis, soră geamănă cu Apollo (în legătură cu nașterea ei, v. Apollo), era fiica lui Zeus și a Letonei. La început a avut aceleași atribute cu fratele ei: era o divinitate răzbunătoare, care semăna molimi și moarte printre muritori. Artemis își secondează fratele în numeroase acțiuni: îl însoțește în exil atunci cînd Apollo ispășește omorîrea Pythonului, e alături de el în războiul troian, participă împreună la uciderea copiilor Niobei etc. Cînd Apollo ajunge să fie identificat cu Helios (Soarele), Artemis e identificată și ea cu Selene (Luna). Mai tîrziu, Artemis capătă atribute de zeitate binefăcătoare: ea era, de pildă, considerată protectoare a cîmpurilor, a animalelor și a vindecărilor miraculoase. În calitatea sa de zeiță a vînătorii era înfățișată ca o fecioară sălbatică, singuratică și care cutreiera pădurile însoțită de o haită de cîini, dăruiți de Pan, ucigînd animalele cu arcul și cu săgețile ei făurite de Hephaestus. Insensibilă la dragoste, îi pedepsea pe toți cei care încercau să se apropie de ea (v. Actaeon și Orion) sau, dacă la rîndu-i încerca să se apropie de vreun muritor, dragostea ei era rece și stranie (v. Endymion).

ASEXUALITATE s. f. lipsă a dorinței, a interesului sexual, fără vreun suport organic. (< engl. asexuality)

ATARE adj. invar. v. oarecare, vreun.

ATONALITATE s.f. (Muz.) Lipsă de armonie, de tonalitate, rezultînd din faptul că cele 12 tonuri ale gamei cromatice sunt considerate egale, fără vreo ierarhie sau funcție armonică între ele. [Cf. fr. atonalité, it. atonalità].

autocontempla vb. refl. I A se contempla pe sine însuși ◊ „Retrași în taina căminelor sau în larma veselă a vreunui restaurant, N.R. sau C.F., D.B. sau M.P. se autocontemplă în secvențele realizate în prealabil.” R.l. 3 I 67 p. 3 (din auto1- + contempla; cf. fr. autocontempler; DN3)

a zice (cuiva) vreo două de dulce expr. a certa, a mustra, a dojeni cu asprime (pe cineva).

bábă f. pl. e (vsl. sîrb. bg. rus. rut. baba, babă. V. babá, babiță, batcă). Femeie bătrînă. Iron. Babalîc, mare grindă verticală în juru căreia se’nvîrtește moara de vînt (steajăr, pivot). La moara de apă, patru mari grinzi care susțin podu. Mold. Cozonac înalt și gros (neîmpletit). Zilele babeĭ, cele noŭă zile (în Mold. și doŭă-spre-zece) de la începutu lui Martie, cînd, de ordinar, e frig. Baba-gaia, puĭa-gaĭa (V. gaĭe). Baba-mija, jocu copilăresc numit maĭ des de-a mijitele orĭ de-a ascunsele. Baba oarba, un joc copilăresc în care unu se leagă la ochĭ și căută să-ĭ prindă pe ceĭlalțĭ. Baba-turca saŭ numai turca (pl. e și ĭ), un fel de teatru popular la Crăciun și Anu-Nou (în Mold. sud) care consistă dintr’o procesiune de tipurĭ populare, ca țăranu, Jidanu, Harapu, din irozĭ și maĭ ales dintr’un fel de monstru cu cap de capră orĭ barză înalt de vreo treĭ metri și dus de un om ascuns supt el. (În Mold. nord. turca și capra, în Ban. cerbuțu. V. brezaĭe, paparudă).

bahór n. pl. oáre (rus. bagór). Dun. de jos Cîrlig de vreo 40 c.m. fixat într’o coadă de apucat morunu prins deja cu carmacele. V. timieac.

barbún m. (ngr. barbúni, d. ven. barbun, it. barbone; turc. barbunia, bg. barbunĭa). Un pește din neamul crapuluĭ, lung de vreo 20 c.m. (cyprinus barbus). Un pește din neamu calcanuluĭ (mullus barbatus).

barză (berze), s. f. – Pasăre călătoare, cocostîrc. – Var. (Olt.) bardăș, bardoș. Cuvînt obscur, provenind probabil din lat. *gardea, în loc de ardea „bîtlan”. Existența lui g- în lat. este atestată de it., sp. garza, port. garça. Este dificil de explicat alterarea inițialei în rom. Este posibil să fie vorba de un b- primar, alterat tîrziu în it. și sp., ca în cazul lui vadus › guado sau vastare › guastare (cf. Meyer-Lübke, Ital., 103; Rohlfs, Gramm., 250); sau mai curînd de o confuzie balcanică a lui g cu b, permanentă în sl. (cf. sb. briziti față de sl. griziti; sb. bozduvan din tc. bozdugan etc., și care se produce în rom. numai înainte de un u (rubus › rug; lingua › limbă; nebula › negură; cf. lat. gula › sard. bula). Posibila der. de la ardea apare deja în REW 619. Totuși, se consideră în continuare, în mod tradițional și general, că este vorba de un cuvînt din fondul autohton (Hasdeu, Col. Traian, 1873, p. 140), identic cu alb. barth (f. bardhë) „alb” (cf. Hasdeu 2526; DAR; Philippide, II, 698; Meyer 27; Barič, Albanorum. Studien, II; Capidan, Raporturile, 519; Candrea; Rosetti, II, 110). Pe lîngă faptul că această explicație este insuficientă, atîta vreme cît nu cunoaștem istoria cuvîntului alb., este posibil să avem a face cu o eroare de principiu. Ipoteza alb. se întemeiază, într-adevăr, pe o serie de supoziții îndoielnice, cum ar fi ideea prealabilă că ambele cuvinte, alb. și rom., sînt identice; ideea că păsările primesc de obicei numele culorii penajului lor; și ideea că albul atrage cel mai mult atenția din aspectul general al berzei. Nu trebuie să ne surprindă, prin urmare, dacă Lahovary 315 caută etimonul acestui nume în vreo rădăcină anterioară indo-europenei, care ar trebui să însemne „strălucitor”. În ce ne privește, credem că alb. barth „alb”, ca și rut. barza „oaie cu pieptul alb” (pe care Candrea, Elementele, 400 și Rosetti, II, 110 îl consideră der. din rom.) și sb. barzast „cafeniu, brun” nu au nici o legătură cu numele berzei, și reprezintă sl. brĕzŭ „alb”, într-o fază anterioară metatezei lichidelor; cf. breaz.

băga vb. I (în limbajul vorbit, incult) A aduce (de obicei produse alimentare) în magazine ◊ „În Gara de Nord s-a băgat bere.” R.l. 11 IX 93 p. 1. ◊ „În anumite zile «se băga ouă».” R.l. 17 IX 93 p. 1. ◊ „Să afli dacă vine alcool rafinat sau hârtie higienică, dacă s-a băgat pastă de dinți la colț sau dacă mai este vreo șansă pentru bere.” ◊ Rev. 22 29/95 p. 4. ◊ „Vechea glumă de la radio Erevan – fiecare om sovietic va dispune în comunism de un helicopter personal, ca să afle unde se dă unt și unde s-a băgat carne – a fost pusă la lucru cu ajutorul biroticii moderne.” D. 173/96 p. 16 (cuvânt cu largă circulație în vremea comunismului)

băiat (băieți), s. m. – 1. Băiat de serviciu; vînzător; servitor. – 2. Tînăr, flăcău. – 3. Bărbat. Cuvînt obscur. Sensul primitiv pare a fi fost acela de „hamal”; cf. băiat „picolo”, băiat de prăvălie: intrase ca băiat într-o prăvălie (Basarabescu). Dacă este într-adevăr așa, ar putea să se identifice cu vreun cuvînt lat. de tipul baiulator „hamal”; pentru aceasta ar trebui să se presupună că verbul baiulare a suferit o schimbare de tipul *bailare (certificată de it. baila) › *bailiare › bailliare (confirmată de Niermeyer 76; cf. it. balia, care este totuși modificare internă a it., Meyer-Lübke, Ital., 54). Plecînd de la *balliator, der. lui băiat este normală (cf. împărat < imperator). Este de asemenea posibil să fie vorba de un *ba(i)liatus, cum par să indice calabr. vajazzu „slugă, țăran”, bajazza „servitoare; femeie ușoară”, lat. med. bailetus „servitor”, probabil rezultat al unei contaminări cu va(r)let și lat. med. baietus „paj”, atestat într-o glosă irlandeză (Plummer, Bull. Du Cange, I, 225); cf. și lat. baiulus, de unde a provenit ngr. βαϊουλος › ngr. βαιλας „servitor”. Pe de altă parte, este posibil să avem dovada existenței în rom. a lui *ba(i)liare „a duce”, datorită prezenței în bg., sb. a lui bajat „(pîine) greu de mestecat”, care se poate explica numai printr-un sens primitiv, „dus cu sine, transportat”, provenind din rom. Confuzia semantică între „servitor” și „tînăr, flăcău” este pe cît de generală pe atît de ușor de explicat, cf. sp. mozo, muchacho, fr. garçon. În orice caz, pare mai puțin probabilă soluția admisă în general (Diez; Koerting 1163; Densusianu, Rom., XXXIII, 275; REW 887; Pușcariu, Dacor., IV, 808 și Lr., 546; Rosetti, I, 163), și care pleacă de la același etimon, dar urmînd o evoluție semantică diferită. Această explicație pleacă de la prezența în rom. a vb. a băia „a crește”, slab reprezentat în regiunea Banatului și în Hațeg (cf. ALR, 235), și pe care autorii menționați îl derivă din lat. baiulare „a duce, a purta, a crește” (cf. balia „doică”, de unde ngr. βαγία, βαϊα, prov. baila „doică”, fr. bailler „a da”, port. baiular „ a mîngîia”), prin intermediul acelorași modificări fonetice. Dacă se admite acest punct de vedere, am avea în băiat un semantism paralel sp. crío < criar. Totuși, această ipoteză pare inacceptabilă, pentru că a băia „a crește” se explică perfect în cadrul limbii rom., plecîndu-se de la a băia „a îmbăia”, fără a fi nevoie să se recurgă la etimoane îndoielnice; și, de asemenea, pentru că băiat este cuvînt de uz cu totul general, cu excepția regiunii Crișanei și a Banatului (ALR 184): adică este necunoscut numai în acea regiune în care se păstreză a băia „a crește”, ceea ce pare împotriva logicii. În sfîrșit, trebuie arătat că Hasdeu 2894, urmat de Tiktin (cf. REW 913) și de Candrea, îl explică pe băiat prin vb. a (îm)băia, a cărui dificultate a fost indicată de DAR. Der. băiată, s. f. (Trans., fată); băietan, s. m. (băiat, flăcău); băiețandru, s. m. (băiat, flăcău); băiețaș, s. m. (băiat, copil); băiețea, s. f. (Trans., fată); băiețel, s. m. (băiețaș); băiețesc, adj. (de băiat); băiețește, adv. (ca băieții); băiețică, s. f. (Trans., fată); băiețică, s. m. (Mold., băiat); băiețime, s. f. (mulțime de băieți); băiețoi, s. m. (vlăjgan); băiețos, adj. (de băiat).

bezer s. m. – Intestine, prapur. – Var. bezereu, bezărău,bizer; beiser, s. m. (arg.) carte de joc de două puncte; băzărău, s. n. (guler de cămașă sau bluză, încrețit). Gr. μεσαραιον, probabil prin intermediul vreunei forme sl.; cf. pol. bryže „tiv încrețit”, rut. brižja „intestine” (DAR; Scriban), rus. bryži „fragă”, brižeika „intestine”. Pentru asocierea sensurilor de „intestine” și „guler încrețit”, cf. și fr. fraise.

bold (bolduri), s. n. – 1. Strămurare, strămurariță. – 2. (La albină și alte insecte) Ac. – 3. Vîrf ascuțit. – 4. Ac cu gămălie, ac, cui. – 5. Imbold. Sl. bodli „spin” (Miklosich, Lexicon, 35; Cihac, II, 21), cf. bg. bodilo „ac, vîrf ascuțit”. Der. boldan, s. n (vîrf, culme; tibia); boldi, vb. (a împunge; a îmboldi; a căsca ochii); boldiș, adv. (oblic, pieziș); boldișcă, s. f. (secară); boldui, vb. (a incrusta); imbold, s. n. (stimulent, îndemn); îmboldi, vb. (a înțepa; a îmboldi, a incita); îmbolditor, adj. (care înțeapă). Imbold este der. postverbal de la îmboldi, introdus artificial de literatură (cf. fonetismul cu i în loc de î) și fără circulație populară. Din aceeași familie trebuie să facă parte beldie, s. f. (prăjină subțire, par lung; tulpină), chiar dacă vocalismul prezintă vreo dificultate; der. beldios, adj. (ațos); beldete, s. m. (Olt, băț); beldiță, s. f. (pește, Alburnus bipunctatus).

bortă, -e, s.f. – 1. Gaură, scobitură, groapă. 2. Trunchi de copac scobit în interior (Dăncuș 1986). 3. Lemn găunos, văgăună (A. Radu 1941: 13): „Leuștean fiert în apa stătută, luată din borta vreunui lemn din pădure” (A. Radu 1941: 13). – Din germ. Borte „bordură, tresă, găitan” (Borcea, Galdi); Din ucr. bort (DA, DER); Rom. bortă > ucr. bort(a) (Candrea).

BRÂNZĂ f. Produs alimentar, preparat din lapte coagulat separat de zer prin scurgere. ~ de vacă. ◊ A nu face nici o ~ a) a nu realiza nimic; b) a nu fi bun de nimic; a nu valora nimic. A alege ~a (sau urda) de zer a separa binele de rău. A strica ~a (cu cineva) a rupe relațiile, a se certa (cu cineva). A nu face ~ cu cineva a nu putea ajunge la vreo înțelegere cu cineva. ~ bună în burduf de câine se spune despre o persoană care posedă multe calități, dar nu le folosește în scopuri bune. Frate, frate, dar ~a-i cu (sau pe) bani în chestiuni de afaceri nu se ține cont de relațiile de rudenie sau de prietenie. Zgârie-~ om zgârcit. [G.-D. brânzei] /Orig. nec.

breb (brebi), s. m. – Castor. Sl. bebrŭ, bebrĭ și de asemenea bibrŭ, bobrŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 15; Lexicon, 34; Cihac, II, 28; DAR); cf. rus. bobrĭ, pol. bóbr, ceh. bobr, cr. breber. După Miklosich, Fremdw., 77, espe un cuvînt împrumutat de sl. din vreo limbă străină, ceea ce l-a determinat pe Philippide, Principii, 140, să creadă că slavii îl împrumutaseră din rom.; totuși, după Berneker 44, este cuvînt indo-european, normal în sl. Der. din rom. plecîndu-se de la lat. fiber, propusă odinioară de Diez, I, 63 și reluată de Koerting 1291 și de Philippide, fusese deja respinsă de Cihac, I, 29 și Densusianu, Rom., XXXIII, 275 și Hlr., 98. Cf. breabăn.

brusture (brusturi), s. m. – 1. Plantă, lipan (Lappa). – 2. Varietate de năsturel, Veronica Beccabunga. – 3. Lumînărică, Petasites officinalis. – Var. brustur, brustan, brostan, brusc(ăl)an. Mr. bruștură. Sl. broštĭ (T. Papahagi, Etimologii, București, 1940), cu sing. reconstruit pe baza pl. brusturi, ca ciucure, fagure etc. REW 1097 indică, însă cu rezerve, etimonul incert lat. ūstŭlāre. După Gamillscheg, Rom. germ., II, 250, de la un gepidic *brustilô „mătase” (› germ. Borste, fr. bosse), ipoteză încă și mai incertă. Este posibil să aibă vreo legătură cu comel. bruskandol „hamei”, caz în care ar putea fi un cuvînt alpin.

*budízm n. Religiunea lui Buda (din sec. V înainte de Hristos). – Budizmu constă maĭ ales în credința că omu, printr’un indefinit șir de existențe, expiază păcatele și ajunge la un repaus final (nirvana), adică salvarea sufletuluĭ, care nu se maĭ renaște și nu maĭ expiază. E răspîndit în India, China, Japonia, Tibet, Turchestan ș.a. și e profesat de vreo 470,000,000 de oamenĭ.

bulz (bulzi), s. m. – 1. Cocoloș, bulgăre. – 2. Bucată, îmbucătură. – Var. bulț, bulg. Origine necunoscută. Totuși, nu lipsesc diverse ipoteze, toate neconvigătoare. Cihac, II, 33, se gîndește la rus. bulka, pol. bula. DAR amintește lat. bulga „bolgie”, de unde fr. bouge, it. bolgia: înainte, Pușcariu 235 propusese lat. *bŭlgius, der. de la cuvîntul anterior, pe care REW 1382 îl consideră „begrifflich schwer”. Pascu, I, 51, propune lat. *balteum; Densusianu, GS, I, 351, sugerează o legătură cu kirghizul bultai „a se umfla”, tc. buldak „umflat”, pe care REW o consideră mai probabilă, dar care prezintă totuși dificultăți. Giuglea, Dacor., III, 595, se referă la un der. de la lat. bulla, de tipul *bullidus, bazat pe paralelismul solidus-solz. Pentru Pușcariu, Dacor., III 822, și VII, 476, cuvîntul rom. provine de la un alb. *buljëzë. În sfîrșit, Diculescu 181 și ZRPh., XLIX, 420, pleacă de la un gepid *bultia (cf. germ. med. de sus bulte); ipoteză acceptată de Scriban, dar pe care REW 1382 o consideră „historisch unwahrscheinlich”. Este posibil să fie vorba de cuvîntul german (cf. sp. bulto), introdus în rom. pe filiera vreunei limbi sl., ceea ce ar explica consonantismul (ž › z, sau ž › ğ › g); cf. rus. bulyžnik „piatră de pavaj”. Dar și mai probabil pare o der. internă rom. de la bolf (din sl. sau creație expresivă?), prin intermediul unei evoluții fonetice *bulh › bulg, al cărui pl. bulgi › bulji ar fi înlesnit refacerea unui sing. bulz. Der. bulgăre (var. bulgăr), s. m. (cocoloș), format de la var. bulg, prin intermediul pl. *bulgări (Byck-Graur 29); bulgări (var. îmbulgări), vb. (a acoperi cu lut); bulzăriță, s. f. (sac care servește la strecuratul brînzei); bulziș, adv. (strîns); îmbulzi, vb. (a presa; a strînge; a urmări, a grăbi); îmbulzeală, s. f. (mulțime, înghesuială, îngrămădeală).

butuc (butuci), s. m. 1. Trunchi, buturugă. 2. Partea de jos a tulpinei viței de vie. 3. Instrument de tortură în care se prindeau picioarele, mîinile și gîtul condamnaților. 4. Partea centrală a roții. 5. Buștean scurt. 6. Calapod de pălărier. – Var. butug, butur, butor, butoare, butău, butură, buture. < Din lat. *bottum, „bont, fără vîrf” și „bot, obiect rotund”, prin intermediul unei formații diminutivale, ca sat > sătuc, pat > pătuc etc. Coincidența semantică între „rotund” și „trunchi”, cf. fr. bille, billot. Var. provin de la *but, pl. *buturi; de la această ultimă formă s-a refăcut un sing. analogic butur(ă). – Der butai, s. n. (înv., stup); butuci, vb. (a pune în butuc 3); butucănos (var. botocănos, butucos), adj. (grosolan, necizelat); buturugă (var. buturig, buturigă, buturoagă), s. f. (trunchi, ciot), de la butur(ă) + suf. -uc, cf. alternanța butuc-butug; buturugat, adj. (cu noduri); butușină, s. f. (ciot); îmbutuci, vb. (a pune în butuc, în instrument de tortură). – Credem, prin urmare, că acest cuvînt este un simplu dublet al lui bot. Nu numai că această opinie nu este împărtășită de filologi, dar nici nu există un acord în legătură cu identitatea cuvintelor menționate mai sus. Pentru butuc, Schuchardt, ZRPh., XV, 103 (cf. DAR, I, 712) se referă la o rădăcină but-, fără altă explicație, pe care Densusianu, Hlr., 381, o consideră de origine cumanică (cf. cuman. butak „ramură”) și pe care Tiktin o consideră slavă. Din tc. butak, după Șeineanu, II, 65; și din tc. buduk „cu picioare scurte” (cf. bondoc), după K. Treimer, Mitt. Wien, 356, cf. Lokotsch 372. Același radical bott- „gros, rotund” revine la Diculescu, 17 și ZRPh., XL, 413 (cf. REW 1239a), dar considerat de origine germanică; butuc ar fi în legătură cu it. botta (comasc. bottola), fr. botte și butură cu gepidicul *bûtilo.. Această părere, acceptată de Gamillscheg, Rom. germ., II, 250-1, și Scriban, a fost respinsă de Densusianu, GS, I, 348, pentru care butura provine din bg. botur (cf. Rosetti, II, 82). Același cuvînt este menționat și ca provenind din lat. *buttula (Candrea, Eléments, 2; REW 1389); din lat. imbutum (Giuglea, LL, II, 31); din sl. (Tiktin); din arab. batk „acțiunea de a tăia” (Moldovan, 404); sau din vreo altă limbă anterioară indoeurop. (Lahovary 320). Butură rămîne fără explicație în DAR, care afirmă, în schimb, că buturugă este „rezultatul unei fuziuni a lui butuc cu butură și tumurug”. – Dacă explicația noastră este corectă, din rom. trebuie să provină rut. butjuk, butuki (Miklosich, Wander., 20; Candrea, Elemente, 406), mag. butuk, bg. botur(o) (Capidan, Raporturile, 221), ngr. μπούτουρα (Bogrea, Anuarul, II, 391). – [1238]

CA adv. v. aproape, aproximativ, cam, circa, vreo.

cafti (-tesc, -it), vb. – A lovi, a bate. Origine necunoscută. Cuvînt de argou. Nu știm dacă are vreo legătură cu mr. mi căhtescu „mor (de rîs)”. – Der. cafteală, s. f. (bătaie). Din acest ultim cuvînt ar putea proveni iud. sp. haftoná „bătaie”, dacă nu cumva ambele cuvinte duc la o sursă comună, în acest caz, orientală.

CAM adv. 1) La vreo; aproximativ; aproape. ~ la doi kilometri. 2) Într-o măsură oarecare; întrucâtva; oarecum. ~ bolnav. Vremea este ~ rece. /<lat. quam magis

cap (-pete), s. n. – 1. Extremitatea superioară a corpului omenesc. – 2. Aspect, înfățișare. – 3. Minte, inteligență, spirit. – 4. Viață, existență. – 5. Individ, ins. – 6. (Pl.) Capital, avuție. – 7. Șef, căpetenie, conducător. – 8. Partea cea mai înaltă, mai importantă. – 9. Început, parte inițială. – 1O. Extremitate, parte extremă cu care se sfîrșește ceva. – 11. Față, avers, parte a monedei cu efigia. – 12. (Înv.) Capitol, paragraf. – 13. Pomană din 33 de colaci care se împart pentru odihna sufletului celor morți; se face de obicei chiar în ziua morții (capul de țărînă) la 6 și la 12 săptămîni. – Mr. cap, capite; megl. cap, cǫp, capiti, istr. cǫpete. Lat. *capum, forma vulgară de la caput (Pușcariu 269; Candrea-Dens., 236; REW 1668; DAR; Rohlfs, Differenzierungen, 51); cf. it. capo, prov., cat., fr. chef, sp., port. cabo, toate cu sensuri der. Din punct de vedere semantic, cuvîntul rom. reprezintă, deci, o fază arhaică, întocmai ca sp. cabeza, față de fr. și it. Cf. căpătîi, căpățînă, căpcăun, capîntortură. Pl. reproduce lat. capita (cf. om, pl. oameni). Totuși, s-a dezvoltat un pl. analogic, capi, care se folosește numai cu sensul 7, și într-un mod destul de oscilant: Bălcescu scrie indiferent capetele armatei și capii armatei. Der. capăt, s. n. (parte extremă; sfîrșit, deces, moarte; bucată, fragment; extremitatea osiei carului; colac care se dă de pomană pentru odihna sufletului morților; înv., capitol, paragraf), sing. analogic format pe baza pl. capete (ca sunet-sunete, ropot-ropote etc.); timbrul ă se explică prin labiala precedentă cf. omăt-omeți, făt-feți; capeș, adj. (tenace; încăpățînat), cuvînt derivat artificial de Odobescu; căpețel, s. m. (înv., început; capăt, fragment, crîmpei; colac de pomană), dim. al lui capăt cu suf. -el (După Candrea-Dens., 237; REW 1636 și DAR, din lat. capĭtĕllum „căpșor”; dar semantismul corespunde mai bine der. pe care o sugerăm); căpețea (var. căpățea(lă), capețea, căpețeală), s. f. (parte a frîului care trece peste capul și botul calului), der. de la căpețel (cf. cel-cea; purcel-purcea; cățel-cățea etc.), așa cum pe drept a observat Candrea (pentru Pușcariu 277; REW 1637 și DAR, din lat. capĭtium al cărui rezultat *căpeț s-a format probabil cu suf. -ea); căpetenie, s. f. (căpetenie, șef), de la capete, cu suf. abstract -enie; căpui (var. încăpui) vb. (a pune stăpînire, a captura; a dota, a aproviziona; a împărți pomana numită cap sau căpețel), cuvînt pe care DAR; Pușcariu, Dacor., I, 595 și Scriban îl derivă de la mag. kapni „a căpăta, a obține”, dar care nu pare posibil a fi separat de cap, cel puțin cu ultimul său sens; este totuși probabil să se fi produs o contaminare între cele două cuvinte, singura care ar explica celelalte accepții din rom. De aceeași proveniență trebuie să fie căpușe, s. f. (mugure, mai ales de viță de vie; păduche al oilor, Melophagus ovinus; ricin, Ricinus communis), mr., megl. căpușă, prin intermediul suf. dim. -uș, f. -ușe (ca mănușe, picioruș, etc.). Der. propusă de Pușcariu, Dacor., I, 594, a fost acceptată de REW 1658 și DAR; cf. Rosetti, I, 113. Semantismul nu pare că reprezintă vreo dificultate; cf. sp. capullo, pe care A. Castro, RFE, 1918, 34, îl derivă de la caput și care are același sens. Celelalte explicații sînt mai puțin convingătoare (din bg., după Pascu, II, 184; de la *cap, postverbal de la capēre, su sensul de „(lucru) care se șterpelește”, după Giuglea, Contributions). Alb. këpušë („căpușă” și „fragă”), bg. kapuš, sb. kapuša trebuie să provină din rom. (cf. Capidan, Raporturile, 204; pentru relațiile cu alb., Philippide, II, 703 și Capidan, Meglonoromînii, 59). Der. căpuși (var. încăpușa), vb. (a înmuguri); căpușnic, s. m. (frăguță, Cirsium oleraceum); căpșună, s. f. (fruct, Fragaria elatior, Fragaria collina). Der. acestui ultim cuvînt nu lasă nici o îndoială (cf. alb. și mr. căpușă „căpușă” și „fragă”); pentru suf. Pușcariu, Dacor., I, 593, propune -ună, care nu este curent în rom (cf. REW 1668). Probabil trebuie plecat de la *căpușun, cu suf. -un, cf. gărgăun, și cu sing. refăcut pe baza pl. Der. căpșunică, s. f. (frăguță; specie de plantă); căpșuniu, adj. (culoarea căpșunii). Capsoman, s. m. (prost, nătîng), pare a fi un der. expresiv de la cap, cu suf. -man, ca gogoman, hoțoman etc. Der. nu este clară; poate fi vorba de o contaminare cu ngr. ϰαφο- „sărac” sau mai curînd de un infix expresiv ca in cotoșman.

caut (-tă), adj. – Precaut, prudent. Lat. cautus (sec. XIX). Este latinism, folosit rar de vreun scriitor trans. – Der. cautelă, s. f. (grijă, precauție); cauțiune, s. f. (sumă de bani depusă ca garanție); cauționa, vb. (a garanta, a plăti cauțiune); cauționament, s. n. (garanție); cauționar, s. m. (garant), toate din fr.

CAVEANT CONSULES (NE QUID DETRIMENTI REIPUBLICAE CAPIAT!) (lat.) consulii să ia măsuri (ca republicii să nu i se aducă vreun prejudiciu!) – Formulă rostită în Senat prin care consulii erau învestiți cu puteri discreționare în momente de mare primejdie. Azi, avertisment, semnal de alarmă. (Și Cicero, „In Catilinam”, I, 2, 4).

cântec de lume, denumire dată inițial de oamenii bisericii creațiilor laice care circulau îndeosebi în oraș. Termenul reprezintă trad. expresiei gr. ᾄσματα ἐξωτεριϰά [ásmata exoteriká], „cântece exterioare” (bisericii), „laice, profane”, în contrast cu ᾄσματα ἐϰϰλησιαστιϰά [ásmata eklisiastiká], „cântece bisericești”. Asemenea cântece erau cuprinse în occid., în perioada medievală, sub denumirea lat. musica civilis, musica vulgaris. Prima atestare la români a termenului c. datează din anul 1561 (cf. Ist. lit. rom., p. 138). La început sunt cuprinse sub această denumire atât creațiile culte cât și cele pop.; cu începere de la sfârșitul sec. 18 erau cuprinse creațiile orășenești cu caracter erotic, cum erau cântecele pe versuri ale poeților Văcărești și ale lui C. Conachi, care circulau mai ales prin lăutari* dar și prin manuscrise. Acestea formează marea majoritate a „folclorului ” urban în prima jumătate a sec. 19. În aceeași perioadă, circulă și termenul cântec politicesc, care nu este decât trad. gr. τραγούδια πολιτιϰά [tragúdia politiká], termen care a dispărut însă repede. În ultimul pătrar al sec. 19, prin c. se înțeleg creațiile lirice „populare” [λαïϰά] nelegate de vreun prilej, sub toate aspectele lor, pentru a se ajunge apoi la înțelesul de cântece executate, mai ales în grup, la diferite ocazii: muncă, petrecere, șezătoare etc. Din punct de vedere muzical, c. din jurul anului 1800 își vădesc prin elementele lor intonaționale, originea în primul rând în muzica greco-turco-perso-arabă care circula intens în Țara Românească și în Moldova; după anul 1821 începe să se facă simțită tot mai mult și influența muzicală occid., ajungându-se adesea la amestecul, în aceeași piesă, al trăsăturilor stilistice specifice celor două culturi. Creațiile urbane de influență orient. au continuat să circule la oraș până aproape de zilele noastre, sub denumirea de: cântece de inimă albastră, cântece de mahala sau chiar, impropriu desigur, de cântece țigănești. V. folclor; cântec (I, 5); maneà.

chiti (-tesc, -it), vb. – 1. A împodobi, a înfrumuseța, a orna. – 2. A potrivi, a aranja, a orîndui. – 3. A organiza, a plănui, a dispune. – 4. A proiecta, a calcula. – 5. A judeca, a chibzui, a gîndi. Sb. kititi „a înfrumuseța”, sau bg. kyta „buchet” (Cihac, II, 51; Miklosich, Slaw. Elem., 27; Miklosich, Lexicon, 328; Berneker 679). Cu toate că evoluția semantică este firească în toate fazele ei, este rar ca un cuvînt sl. să fi dezvoltat în rom., de la sine, o gamă atît de întinsă de sensuri. Este de presupus că în evoluția sa ar fi influențat vreun cuvînt ca a căta, sau poate ngr. ϰιττάζω „a vedea, a privi”. – Der. chiteală, s. f. (podoabă; giuvaiere, bijuterii; ordine, organizare; aranjare, potrivire; judecată, părere; supoziție, idee). Cf. cuvîntul următor.

cinste s. f. – 1. Onoare, probitate, integritate. – 2. Onoare, prestigiu. – 3. Onoare, cumințenie, castitate, neprihănire. – 4. Onoare, demnitate, distincție. – 5. Onoare, considerație, respect, stimă. – 6. Dar, cadou, plocon. – 7. Invitație, poftire la băutură sau mîncare. – 8. Funcție, slujbă, demnitate. – 9. (Pl.) Dar propter nuptias oferit de rudele miresii. Sl. čĭstĭ „venerație” (Miklosich, Slaw. Elem., 53; Cihac, II, 52); čistiti „respectat.” N pare să se fi introdus din epoca sl., prin contaminare cu čęstĭ „parte, soartă” (DAR). Der. cinsteș, adj. (onest, drept; demn; impunător, mîndru); cinstaș, s. m. (persoană care oferă un dar miresei); cinsteț (var. cinstelnic), adj. (cinstit; distins), de la vreun nume de plantă sl., ca rut. čistec, pol. czysciec, sb. čistac, cf. Berneker 158 și DAR; cinsti, vb. (a onora, a respecta; a venera; a adora; a ține, a păstra, a respecta; a onora, a acorda distincții, a distinge, a recompensa; a face cadou, a dărui; a invita, a pofti, a oferi mîncare sau băutură; a închina paharul), din sl. čistiti, cu evoluție semantică paralelă lui cinste; cinstit, adj., (respectabil, distins, venerabil, demn; onest, drept, corect; înv., nobil; f. curată, castă, pură, inocentă, neprihănită; fam., cherchelit, afumat); cinstitor, adj. (politicos, amabil; care cinstește); necinste, s. f. (dezonoare, rușine, terfelire, lipsă de onestitate); necinsti, vb. (a dezonora, a păta; a profana; a dezonora, a viola, a forța, a silui), necinstit, adj. (dezonorat; incorect; profanat; f. violată; siluită); necinstitor, adj. (lipsit de respect; siluitor); descinsti, vb. (rar, a dezonora, ca silui).

ciocni (ciocnesc, ciocnit), vb. – 1. A bate, a izbi. – 2. A bate în ușă. – 3. A închina, a lovi ușor paharele înainte de a bea. – 4. A tăbărî, a năvăli, a se repezi. – 5. A rezista, a se opune. – Mr. ciucăes, megl. ciucnes. Formație spontană, plecîndu-se de la cioc „zgomot produs de o izbitură”, care prezintă un paralelism perfect cu ciocăni. Se consideră, totuși (Cihac, II, 55; DAR; Candrea), că trebuie să provină din vreo formă sl. ca rus. čoknuti, bg. čeknuvam; ceea ce nu pare posibil, dacă se ia în considerație aceeași posibilitate expresivă, aplicată identic boc(ă)ni și poc(ă)ni. Der. ciocnaș, s. m. (miner care muncește într-o salină), cf. ciocănaș, probabil prin contaminare cu ocnaș; ciocneală s. f. (izbitură); ciocnet, s. f. (izbitură); ciocnitură, s. f. (izbitură).

ciorap-chilot s. m. Ciorap-pantalon ◊ „Faci reclamă pentru vreun circ sau pentru vreo fabrică de ciorapi-chilot?” Săpt. 12 IX 75 p. 12 (din ciorap + chilot)

ciormă (-me), s. f. – Vierme. – Var. ciorman, ciormag. Sl. čirmŭ „roșu”, care probabil era la început numele vreunui vierme, cf. lat. vermiculus › fr. vermeil (DAR; cf. Berneker 169).

ciovică (-ce), s. f. – 1. Pasăre (Strix passerina). – 2. Nagîț (Vannellus cristatus). Creație expresivă, care urmărește să imite sunetele păsării; nu este sigur dacă această creație este proprie rom. (DAR) sau vreunei limbi sl., cf. slov. čovik „bufniță,” mag. csuvika „bufniță”, (Cihac, II, 56; Skok 72); cf. it. civetta, fr. chevêche (REW 4800). Hiecke 132 și DAR cred că este vorba de o onomat. proprie rom.

CIRCA adv. (atribuie celor spuse o notă de aproximație) Cam vreo; la vreo; aproximativ. ~ trei mii de lei. /<lat. circa

CIRCUMVALAȚIE s.f. 1. Ansamblu de fortificații executat de asediatorul unei cetăți, unui oraș etc. contra vreunui atac dinafară. 2. Șosea de ocolire a unui oraș sau a altui centru aglomerat. [Gen. -iei, var. circumvalațiune s.f. / < lat. circumvallare – a înconjura cu fortificații, cf. fr. circonvallation].^[1]

ciucă (-ci), s. f. – 1. Culme, pisc, vîrf. – 2. Țintă, obiectiv. – Mr., megl. ciucă. Cuvînt care apare în toate limbile balcanice, cf. ngr. τσούϰα „tumul, gorgan”, alb. čuka „culme”, bg. čuka „colină”, sb. cuca „coastă înaltă și povîrnită”, mag. csúcs „vîrf”. Unica explicație care pare posibilă este cea a unei creații expresive, care ar explica numai aceste coincidențe; cf. cioc, cu același sens de „vîrf” (cf. Capidan, Dacor., II, 462, care recunoaște identitatea ambelor creații, dar le reduce la alb. čuka). Celelalte explicații par insuficiente. Philippide, Bausteine, 53 (cf. Philippide, II, 706; Rosetti, II, 114), se referea la gr. ϰύϰλος „cerc”, care este greu de admis. DAR presupune păstrarea unui cuvînt autohton și Lahovary 323, a unui termen anterior indoeurop. În plus, DAR consideră sensul 2 drept cuvînt diferit, pe care îl pune în legătură cu sucă, mag. szuka „cățea în călduri.” Sensul de „țintă” este normal, dacă ne gîndim că de obicei țintele, de ex. cele pentru arcași, trebuiau să fie așezate pe vreo înălțime. Der. ciuc (pl. ciuchi sau ciuci), s. m. (smoc de păr), refăcut de la cioacă-cioc (Byck-Graur 28 se gîndesc că este un sing. refăcut pe baza lui ciucuri); ciuci, s. m. pl. (paste făinoase, în formă de tăiței), pe care Graur 140 îl derivă din țig. čuči „membru viril”, probabil pentru că l-a glosat greșit, prin chiftele în formă de cîrnat. Cf. ciucure.

ciump, -ă, adj. – Șchiop; ciuntat, tăiat, scurtat, retezat: „Cu vreo două oi mărunte / Că nu pot zini de ciumpe” (Lenghel 1979: 173). În expr. stă ciump = ghemuit (ALR 1969: 140). – Cuvânt autohton (Philippide 1928, Rosetti 1962, Brâncuși 1983).

cînd adv. și conj. – 1. Indică o relație de coincidență temporală nuanțată cu ajutorul prepozițiilor: coincidența termenului inițial, de cînd; a termenului final, pînă cînd; a termenului mediu, pe cînd. – 2. (Cu cond.) Dacă, în caz că (indică o relație condiționată). – Mr. cîndu, megl. cǫn, istr. căn(d). Lat. quando (Pușcariu 364; REW 6932; Candrea-Dens., 344; DAR); cf. it. quando, fr. quand, sp. cuando. – Der. cînduși, conj. (înv., cînd); cîndai, adv. (poate, posibil), arhaism pe care DAR îl consideră der. din lat. quando alias; cîndva, adv. compus cu va < vrea, ca ceva, cineva; nicicînd, adv.; oarecînd, adv. (înv., vreodată), identic prin formație cu oricînd, adv., a cărui var. vericînd, se apropie mai mult de forma primitivă, cf. vreun.

CLEPTOMANIE s. f. Manie caracteristică prin impulsul patologic de a-și însuși prin furt bunuri străine fără a avea nevoie de ele și fără a urmări vreun profit material. – Din fr. cleptomanie.

cloambă (cloambe), s. f. – 1. Ramură, creangă. – 2. Cîrlig, cange. – Var. cl(e)o(a)mbă, cl(e)o(a)pă. Probabil din săs. Klompen, germ. Klumpen „băț” (Drăganu, în DAR; cf. Gáldi, Dict., 192), ceea ce ar explica uzul său restrîns la Trans. Etimonul propus de Cihac, II, 63 și Scriban, din rus. klumba „gazon”, este incert, cuvîntul rus. fiind foarte recent, probabil din engl. clump. Pascu, Etim., 47, propune un lat. *crumba din gr. ϰορύμβη, care nu se potrivește nici acesta. Poate să existe vreo legătură, care din punct de vedere semantic pare greu de stabilit, cu sl. klǪbo „minge”. Cf. rut. kljuba „cîrlig”, ceh. klubák „cioc”, care se află într-o legătură nedeterminată cu rom. clobanț, s. n. (cioc, gură; cîrlig), folosit în Bucov. și Trans., care pare a fi o contaminare între cloambă și clonț; tot așa cum cluciumb (var. cloci(u)mp), s. n. (tulpină de porumb; suport de vîrtelniță), pare a fi rezultatul contaminării între cloambă și pociumb. – Der. clombos, adj. (rămuros).

CONFISCA vb. tr. a lua cuiva un bun fără vreo despăgubire, ca sancțiune administrativă sau penală. ◊ a trece un bun inamic în patrimoniul statului care l-a sechestrat. (< fr. confisquer, lat. confiscare)

CONTEMPLATIV, -Ă, contemplativi, -e, adj. Care contemplă, care este înclinat spre contemplare; visător. ♦ Care se limitează la contemplare, neurmărind vreun scop practic sau, în genere, transformarea realității. ◊ Viață contemplativă = viață consacrată meditației și nu acțiunii. – Din fr. contemplatif, lat. contemplativus.

CONTEMPLATIV, -Ă adj. care contemplă, înclinat spre visare; meditativ, visător. ◊ care se limitează să contemple, fără vreun scop practic. (< fr. contemplatif, lat. contemplativus)

Copreus, unul dintre fiii lui Pelops, originar din Elis. A fost izgonit din patria sa deoarece comisese un omor. S-a refugiat la Eurystheus și a devenit umilul și credinciosul servitor al acestuia. Ori de cîte ori Heracles primea vreo însărcinare din partea lui Eurystheus, ea îi era transmisă prin intermediul lui Copreus.

cotei (-i), s. m. – 1. Cățel de salon. – 2. Cățel în general. Origine incertă. S-au propus succesiv vreun cuvînt dacic (Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 274), un der. de la cot (Șeineanu, Création métaphorique, II, 15; Ruffini 114), în alb. kut(a) „cîine” (Philippide, II, 809; Pascu, Beiträge, 40), cuvîntul sl. kotelĭ „pisică”. (DAR; Scriban) sau rus. kotejko „pisică” (Candrea), ori vreun idiom anterior indoeurop. (Lahovary 326). Cel mai probabil este să avem a face cu o origine expresivă în legătură cu coteli „a iscodi” (în acest caz forma primitivă ar putea fi *cotel, cu sing. analogic) sau mai probabil coțăi „a tăia coada” (pornind de la formă primitivă *cotaie, ca potaie, alt sing. analogic); această ultimă formă se potrivește mai bine cu der. pe care îi propunem în continuare. Der. coteică, s. f. (cățea); cotaibă, s. f. (coteț de cîini), încrucușare cu colibă, cocioabă, cociorbă (după DAR, din rut. kotóbanja „coș în care se pune cloșca”); cotarlă, s. f. (cățel, potaie), cu var. cotîrlă, (Trans.) cocearlă, șarlă (după Șeineanu, Chien, 220, de la un romanic *kota „cîine”; pentru Candrea, în legătură cu bg. kotora „pisică”; după Scriban din mag. kutya „cîine”); cotîrlău (var. Banat cotîrloniu), s. m. (flăcău, fecior); cotîrleț, s. n., sau cotîrneață, s. f. (ogradă, poiată), cuvinte încrucișate cu coteț și coteneață (după Candrea, bg. kotara, kotarnik); cotîngan, s. m. (Trans., flăcău, fecior), pus în legătură de DAR cu mag. katangoló „care umblă făcînd zgomot”, de Densusianu, GS, I, 350, cu cătană „soldat”, și de Diculescu 180 și Scriban cu v. germ. și suedezul kutte sau kutti „flăcău”; cotoarbă, s. f. (femeie stricată; ghinion, nenoroc); cotîrje, s. f. (poreclă dată persoanelor sau animalelor bătrîne și slabe), probabil prin confuzie cu cocîrja „a îndoi” (după S. Pop, Dacor., V, 178, și DAR, din sb. kotrešan „ciufulit”); cotic, s. m. (Trans. de Nord, tînăr leneș).

CULCA, culc, vb. I. 1. Refl. și tranz. A (se) întinde, a (se) așeza în poziție orizontală (spre a dormi, a se odihni sau a face să adoarmă sau să se odihnească). ◊ Expr. (Refl.) A se culca pe-o ureche (sau pe urechea aceea) = a nu se sinchisi de nimic, a fi nepăsător. Culcă-te sau poți să te culci pe o (sau pe acea) ureche = ia-ți nădejdea; e în zadar să mai păstrezi vreo speranță. ♦ Refl. recipr. (Fam.) A avea raporturi sexuale cu cineva. ♦ Tranz. A adăposti peste noapte; a găzdui. ♦ A pune pe cineva să se întindă sau a se întinde la pământ cu fața în jos (în cadrul unor exerciții militare). 2. Tranz. A pune, a așeza un obiect, o parte a corpului etc. pe ceva sau pe cineva. 3. Tranz. (În expr.) A culca la pământ = a doborî; a ucide. ♦ Refl. (Despre plante) A se pleca, a se îndoi spre pământ. – Lat. collocare.

CUNOȘTINȚĂ s. 1. v. pregătire. 2. (la pl.) v. învățătură. 3. (la pl.) v. elemente. 4. v. știre. 5. (concr.) relație, (fam. fig.) pilă. (Ai vreo ~ la minister?)

DECLARAȚIA UNIVERSALĂ A DREPTURILOR OMULUI, document internațional adoptat de O.N.U. la 10 dec. 1948. Prevede respectarea drepturilor și libertăților omului și cuprinde o enumerare a acestora. Ziua adoptării declarației se celebrează în fiecare an ca „Ziua drepturilor omului”. PREAMBUL Considerând că recunoaștem demnității inerente tuturor membrilor familiei umane și a drepturilor lor egale și inalienabile constituie fundamentul libertății, dreptății și păcii în lume, Considerând că ignorarea și disprețuirea drepturilor omului au dus la acte de barbarie și care revoltă conștiința omenirii și că făurirea unei lumi în care ființele umane se vor bucura de libertatea cuvântului și și a convingerilor și vor fi eliberate de teamă și mizerie a fost proclamată drept cea mai înaltă aspirație a oamenilor, Considerând că este esențial ca drepturile omului să fie ocrotite de autoritatea legii pentru ca omul să nu fie silit să recurgă, ca soluție extremă, la revoltă împotriva tiraniei și asuprii, Considerând că este esențial a se încuraja dezvoltarea relațiilor prietenești între națiuni, Considerând că în Carta popoarelor Organizației Națiunilor Unite au proclamat din nou credința lor în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și în valoarea persoanei umane, drepturi egale pentru bărbați și femei și că au hotărât să favorizeze progresul social și îmbunătățirea condițiilor de viață în cadrul unei libertăți mai mari, Considerând că statele membre s-au angajat să promoveze în colaborare cu Organizația Națiunilor Unite respectul universal și efectiv față de drepturile omului și libertățile fundamentale, precum și respectarea lor universală și efectivă, Considerând că o concepție comună despre aceste drepturi și libertăți este de cea mai mare importanță pentru realizarea deplină a acestui angajament, ADUNAREA GENERALĂ proclamă PREZENTA DECLARAȚIE UNIVERSALĂ A DREPTURILOR OMULUI ca ideal comun spre care trebuie să tindă toate popoarele și toate națiunile, pentru ca toate persoanele și toate organele societății să se străduiască, având această declarație permanent în minte, ca prin învățătură și educație să dezvolte respectul pentru aceste drepturi și libertăți și să asigure prin măsuri progresive, de ordin național și internațional, recunoașterea și aplicarea lor universală și efectivă, atât în sânul popoarelor statelor membre, cât și al celor din teritoriile aflate sub jurisdicția lor. Articolul 1. Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi. Ele sunt înzestrare cu rațiune și conștiință și trebuie să se comporte unele față de altele în spiritul fraternității. Articolul 2. Fiecare om se poate prevala de toate drepturile și libertățile proclamate în prezenta declarație fără nici un fel de deosebire ca, de pildă, deosebirea de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, de origine națională sau socială, avere, naștere sau orice alte împrejurări. În afară de aceasta, nu se va face nici o deosebire după statutul politic, juridic sau internațional al țării sau al teritoriului de care ține o persoană, fie că această țară sau teritoriu sunt independente, sub tutelă, neautonome, sau supuse vreunei limitări de suveranitate. Articolul 3. Orice ființă umană are dreptul la viață, la libertate și la securitatea personală. Articolul 4. Nimeni nu va fi ținut în sclavie, nici în servitute; sclavajul și comerțul cu sclavi sunt interzise sub toate formele sale. Articolul 5. Nimeni nu va fi supus la torturi, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante. Articolul 6. Fiecare om are dreptul să i se recunoască pretutindeni personalitatea juridică. Articolul 7. Toți oamenii sunt egali în fața legii și au, fără nici o deosebire, dreptul la o egală protecție a legii. Toți oamenii au dreptul la o protecție egală împotriva oricărei discriminări care ar viola prezenta declarație și împotriva oricărei provocări la o asemenea discriminare. Articolul 8. Orice persoană are dreptul la satisfacția efectivă din partea instanțelor juridice naționale competente împotriva actelor care violează drepturile fundamentale ce-i sunt recunoscute prin constituție sau lege. Articolul 9. Nimeni nu trebuie să fie arestat, deținut sau exilat în mod arbitrar. Articolul 10. Orice persoană are dreptul în deplină egalitate de a fi audiată în mod echitabil și public de către un tribunal independent și imparțial care va hotărî fie asupra drepturilor și obligațiilor sale, fie asupra temeiniciei oricărei acuzări în materie penală îndreptată împotriva sa. Articolul 11. 1. Orice persoană acuzată de comiterea unui act cu caracter penal are dreptul să fie presupusă nevinovată până când vinovăția sa va fi stabilită în mod legal în cursul unui proces public în care i-au fost asigurate toate garanțiile necesare apărării sale. 2. Nimeni nu va fi condamnat pentru acțiuni sau omisiuni care nu constituiau, în momentul când au fost comise, un act cu caracter penal conform dreptului internațional sau național. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsă mai grea decât aceea care era aplicabilă în momentul când a fost săvârșit actul cu caracter penal. Articolul 12. Nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viața sa personală, în familia sa, în domiciliul sau în corespondența sa, nici al atingeri aduse onoarei și reputației sale. Orice persoană are dreptul la protecția legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri. Articolul 13. 1. Orice persoană are dreptul de a circula în mod liber și de a-și alege reședința în interiorul granițelor unui stat. 2. Orice persoană are dreptul de a părăsi orice țară, inclusiv a sa, și de a reveni în țara sa. Articolul 14. 1. În caz de persecuție, orice persoană are dreptul de a căuta azil și de a beneficia de azil în alte țări. 2. Acest drept nu poate fi invocat în caz de urmărire ce rezultă în mod real dintr-o crimă de drept comun sau din acțiuni contrare scopurilor și principiilor Organizației Națiunilor Unite. Articolul 15. 1. Orice persoană are dreptul la o cetățenie. 2. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de cetățenia sa sau de dreptul de a-și schimba cetățenia. Articolul 16. 1. Cu începere de la împlinirea vârstei legale, bărbatul și femeia, fără nici o restricție în ce privește rasa, naționalitatea sau religia, au dreptul de a se căsători și de a întemeia o familie. Ei au drepturi egale la contractarea căsătoriei, în decursul căsătoriei și la desfacerea ei. 2. Căsătoria nu poate fi încheiată decât cu consimțământul liber și deplin al viitorilor soți. 3. Familia constituie elementul natural și fundamental al societății și are dreptul la ocrotire din partea societății și a statului. Articolul 17. 1. Orice persoană are dreptul la proprietate. atât singură, cât și în asociație cu alții. 2. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa. Articolul 18. Orice om are dreptul la libertatea gândirii, de conștiință și religie; acest drept include libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea, singur sau împreună cu alții, atât în mod public, cât și în mod privat, prin învățătură, practici religioase, cult și îndeplinirea riturilor. Articolul 19. Orice om are dreptul la libertatea opiniilor și exprimării; acest drept include libertatea de a avea opinii fără imixtiuni din afară, precum și libertatea de a căuta, de a primi și de a răspândi informații și idei prin orice mijloace și independent de frontierele unui stat. Articolul 20. 1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire și de asociere pașnică. 2. Nimeni nu poate fi silit să facă parte din dintr-o asociație. Articolul 21. 1. Orice persoană are dreptul de a lua parte la conducerea treburilor publice ale țării sale, fie direct, fie prin reprezentanți liber aleși. 2. Orice persoană are dreptul de acces egal la funcțiile publice din țara sa. 3. Voința poporului trebuie să constituie baza puterii de stat; această voință trebuie să fie exprimată prin alegeri nefalsificate, care să aibă loc în mod periodic prin sufragiu universal, egal și exprimat prin vor secret sau urmând o procedură echivalentă care să asigure libertatea votului. Articolul 22. Orice persoană, în calitatea sa de membru al societății, are dreptul la securitatea socială; ea este îndreptățită ca prin efortul național și colaborarea internațională, ținându-se seama de organizarea și resursele fiecărei țări, să obțină realizarea drepturilor economice, sociale și culturale indispensabile pentru demnitatea sa și libera dezvoltare a personalității sale. Articolul 23. 1. Orice persoană are dreptul la muncă, la libera alegere a muncii sale, la condițiile echitabile și satisfăcătoare de muncă, precum și la ocrotirea împotriva șomajului. 2. Toți oamenii, fără nici o discriminare, au dreptul la salariu egal pentru muncă egală. 3. Orice om care muncește are dreptul la o retribuire echitabilă și satisfăcătoare care să-i asigure atât lui, cât și familiei sale, o existență conformă cu demnitatea umană și completată, la nevoie, prin alte mijloace de protecție socială. 4. Orice persoană are dreptul de a întemeia sindicate și de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale. Articolul 24. Orice persoană are dreptul la odihnă și recreație, inclusiv la o limitare rezonabilă a zilei de muncă și la concedii periodice plătite. Articolul 25. 1. Orice om are dreptul la un nivel de trai care să-i asigure sănătatea și bunăstarea lui și a familiei sale, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuința, îngrijirea medicală, precum și serviciile sociale necesare; el are dreptul la asigurare în caz de șomaj, boală, invaliditate, văduvie, bătrânețe sau în celelalte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistență; în urma unor împrejurări independente de voința sa. 2. Mama și copilul au dreptul la ajutor și ocrotire deosebite. Toți copiii, fie că sunt născuți în cadrul unei căsătorii sau în afara acesteia, se bucură de aceeași protecție socială. Articolul 26. 1. Orice persoană are dreptul la învățătură. Învățământul trebuie să fie gratuit. cel puțin în ceea ce privește învățământul elementar și general. Învățământul tehnic și profesional trebuie să fie la îndemâna tuturor, iar învățământul superior trebuie să fie de asemenea egal, accesibil tuturor, pe bază de merit. 2. Învățământul trebuie să urmărească dezvoltarea deplină a personalității umane și întărirea respectului față de drepturile omului și libertățile fundamentale. El trebuie să promoveze înțelegerea, toleranța, prietenia între toate popoarele și toate grupurile rasiale sau religioase, precum și dezvoltarea activității Organizației Națiunilor Unite pentru menținerea păcii. 3. Părinții au dreptul de prioritate în alegerea felului de învățământ pentru copiii lor minori. Articolul 27. 1. Orice persoană are dreptul de a lua parte în mod liber la viața culturală a colectivității, de a se bucura de arte și de a participa la progresul științific și la binefacerile lui. 2. Fiecare om are dreptul la ocrotirea intereselor morale și materiale care decurg din orice lucrare științifică, literară sau artistică al cărei autor este. Articolul 28. Orice persoană are dreptul la o orânduire socială și internațională în care drepturile și libertățile expuse în prezenta declarație pot fi pe deplin înfăptuite. Articolul 29. 1. Orice persoană are îndatoriri față de colectivitate, deoarece numai în cadrul acesteia este posibilă dezvoltarea liberă și deplină a personalității sale. 2. În exercitarea drepturilor și libertăților sale, fiecare om nu este supus decât numai îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul de a asigur cuvenita recunoaștere și respectare a drepturilor și libertăților altora și ca să fie satisfăcute justele cerințe ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică. 3. Aceste drepturi și libertăți nu vor putea fi în nici un caz exercitate contrar scopurilor și principiilor Organizației Națiunilor Unite. Articolul 30. Nici o dispoziție a prezentei declarații nu poate fi interpretată ca implicând pentru vreun stat, grupare sau persoană dreptul de a se deda la vreo activitate sau de a săvârși vreun act îndreptat spre desființarea unor drepturi sau libertăți enunțate în prezenta declarație.

demînda (-d, -at), vb. – A porunci, a ordona. Creație ce pare artificială, și pe care o găsim numai la Murnu (așa demîndă Alcinou). Este formată pe baza fr. demander, it. dimandare, nu știm dacă pe baza vreunui împrumut mr., care nu ne este cunoscut. Totuși, Candrea-Dens., 496 menționează pe dimîndare, pe care îl consideră reprezentant direct al lat.

despăcălire s. f. Readucere la realitate ◊ „Întâi, două crime încep prin a se arăta încărcate de motive personale, încurcate și verosimile toate. Apoi (despăcălire de un tip foarte neobișnuit) aflăm că nici una din cele două crime nu avea vreo legătură cât de mică cu viața personală, cu sentimentele, cu biografia actuală a victimelor, ci cu trecutul vinovaților.” R.lit. 18 XII 75 p. 17 (din despăcăli)

Deus otiosus („zeu care se odihnește”), tip de zeu creator în unele mituri, care și-a abandonat opera și s-a retras în cer, nemaipăstrând vreo legătură cu lumea creată; zeu neutral, care nu mai participă la treburile lumii. – Expr. latină.

dezinhibare s. f. (livr.) Lipsă de inhibiție, de prejudecată ◊ „Oricum, e o lucrare care impune prin seriozitate, competență, ingeniozitate și e demnă de subliniat dezinhibarea față de vreo prejudecată literară curentă în ce privește limba.” R.lit. 14 I 71 p. 22 (din dez- + inhibare)

DISTONIE s.f. (Med.) Anomalie în funcționarea organismului sau a vreunui organ. [Gen. -iei. / < fr. dystonie, cf. gr. dys – dificil, tonos – tonus].

DOAR adv., conj. 1. adv. abia, numai, tocmai, (reg.) taman. (Răspunsul îi vine ~ în zori.) 2. adv. exclusiv, numai. (~ atâta știu.) 3. adv. exclusiv, numai, singur. (~ el m-a înțeles.) 4. adv. poate. (Așteaptă ~ o face vreo greșeală.) 5. conj. (adversativ și restrictiv) că. (~ nu mi-oi feșteli onoarea!)

DOI, DOUĂ num. card. Număr având în numărătoare locul între unu și trei și indicat matematic prin cifrele 2 și II. ◊ (Adjectival) Vine cu doi prieteni. ◊ Loc. adv. În (sau din) două vorbe (sau cuvinte) = pe scurt, fără multă vorbă. La doi pași = aproape. ◊ Expr. (Fam.) (A spune) două vorbe și-un cuvânt = (a spune) pe scurt, în puține cuvinte. (Fam.) În doi timpi și trei mișcări = foarte repede, imediat. ◊ (Cu valoare de num. ord.) Tomul doi. ◊ (Intră în componența num. adverbial) A venit de două ori. ◊ (Intră în componența num. distributiv) Plecau câte doi. ◊ (Substantivat) Trei de doi. ◊ Loc. adv. În (sau pe din) două = în două bucăți, în două părți (egale). În (sau pe din) două cu... = amestecat (în părți egale) cu altceva. Una-două = întruna, mereu, continuu. Cu una, cu două = (în construcții negative) cu ușurință, repede. Nici una, nici două = pe neașteptate; imediat. Din două una sau una din două = ori una, ori alta; ori..., ori... ◊ Expr. Una și cu una fac două = fără vorbă multă; scurt, limpede. A nu vorbi sau a nu zice (nici) două = a nu scoate o vorbă; a tăcea. ♦ (Adjectival) Vreo doi = câțiva. ♦ (Substantivat) Cifră care indică numărul definit mai sus. A scris un doi pe tablă. – Lat. *dui, duae.

electrofone, instrumente ~. Această cea mai tânără dintre toate grupurile de instrumente* se caracterizează prin transformarea oscilațiilor electrice în sunete muzicale. Nu se includ în această categorie instr. la care curentul electric are un rol adiacent (de ex. la orgă*, unde pune în mișcare mecanismul pneumatic) E. se împarte în electromecanice și radioelectrice. Din primul grup fac parte instr. tradiționale (pian*, chitară* etc.) ale căror sunete obținute în mod obișnuit sunt transformate (pe cale electromagnetică, electrostatică, electroacustică sau fotoelectrică) în oscilații electrice și redate din nou, amplificate, sub formă de vibrații* sonore. La aceste instr., prin modificarea frecvențelor electrice, este posiblă schimbarea calităților timbrale* și dinamice ale sunetelor. Cele mai cunoscute din acest grup sunt instr. de tipul pianului: Neo-Bechstein, elektronium, electrophon, photona, pianofon, rhytmikon și orga Wurlitzer. Din al doilea grup fac parte instr. eterofone, la care sunetele sunt produse de tuburi electronice, ionice, și mai nou de tranzistoare, prin două generatoare de înaltă frecvență sau de unul, eventual mai multe generatoare, de frecvență joasă, filtre și modulatoare de amplitudine și frecvență. Sunetul acestor instr. este influențat printr-un factor extern (de ex. mână, sârmă, buton etc.). Instr. radioelectrice pot fi monodice și plurifone. Cel mai vechi dintre monodice* (care emite un singur sunet în același timp) este instr. teremin sau termenvox (inventat în 1920 de inginerul Lev Sergheevici Teremin). Acesta constă dintr-un sistem de tuburi electronice, montate într-o cutie de forma unui aparat de radio, având o antenă pe suprafață. Apropiind palma de antenă, sunetul devine tot mai acut. O pedală reglează intensitatea sunetelor. Alt instr. din această categorie este cel numit Undele Martenot*. Instr. enumerate mai jos funcționează în general pe baza principilor descrise: electrophon, eterophon, melocord, kaleidofon, ondiolină, partiturofon, trautonium etc. în categoria instr. plurifone (care pot emite simultan mai multe sunete) se numără orgile Ahlborn, Dereux, Ranger, polychord, consonata novachord, ionika, Hammond, Lipp (v. orgă electronică). Sunetele electronice se pot obține prin combinarea generatoarelor electronice cu fixatorul electro-magnetic al sunetelor. Generatorul de sunete produce sunete muzicale fără armonice*; cu ajutorul multivibratorului se obțin sunete bogate în armonice, iar generatorul de zgomote produce sunete de frecvență* nehotărâtă, de o dinamică uniformă. Prin mixtura celor trei factori producători de sunete se pot obține combinații sonore nelimitate. Prin lovirea unei tobe electrice (membrană de microfon) se realizează sunete pregnante, ritmice sau aritmice, după necesitate. În muzica concretă* în afară de aceste elemente constitutive ale muzicii electronice* se utilizează și efecte de zgomote* externe (de ex. șuieratul locomotivei, sirena vapoarelor, strigăte, scârțiituri etc.) înregistrate* pe bandă de magnetofon, reînregistrate pe diferite turații, eventual inversate, iar efectele sonore obținute sunt redate din nou. Sunetele astfel realizate se combină cu ajutorul unui instr. denumit electro-clavicord și din totalitatea varietăților sonore se realizează „compoziția”. Pentru aceste lucrări nu se mai poate folosi notația, tradițională, recurgându-se la semne, care se aseamănă cu graficele electrotehnice. Executarea pieselor se face exclusiv prin difuzoare*, fără intervenția vreunui interpret.

farafastîc (farafastîcuri), s. n. – 1. Fleac, bagatelă. – 2. Moft, capriciu, fasoane. Tc. falan-fistik (Iogu, GS, IV, 384), probabil încrucișat cu ngr. φαραφᾶς „fanfaron” (Cihac, II, 576; DAR), sau cu vreo intenție expresivă (cf. Iordan, BF, II, 189).

femeie-marinar s. f. Femeie care a îmbrățișat meseria de marinar ◊ „Am avut în schimb plăcerea de a o cunoaște pe unica femeie-marinar din flota fluvială și, probabil, și din cea maritimă românească; este vorba despre A.ț. A. a demonstrat de vreo șase ani, de când este marinar (sau... marinăriță), că este posibil accesul femeii și în această meserie prin tradiție masculină.” Sc. 19 XII 79 p. 1; v. și femeie-aviator (1972) (din femeie + marinar)

fenomenologia muzicii. Problema centrală a fenomenologiei este aceea a semnificației. Orice act de semnificare presupune o implicare și o poziție de conștiință. Pentru fenomenologie rolul conștiinței (atât rolul conștiinței mele, cât și al conștiiței celorlalți implicați în actul de semnificare) nu poate fi negat, înlăturat sau ignorat. Semnificația autentică este dată de raportarea lucrurilor însele la conștiință, și nu de desemnarea acestora de către cuvinte. Marele salt pe care-l face fenomenologia stă în faptul că ea depăsește impasul născut din rolul impropriu acordat limbajului de către filozofia dinaintea ei. Ceea ce e hotărâtor se impune prin sensul prin sensul lucrurilor însele și a existenței, cuvântul urmează abia să fie revalorificat în cadrul unui act, cu scopul relevării unei semnificații care, atunci când e obligată să se producă prin discursul vorbit, urmează să conducă la un act fondat pe angajarea unei esențe. Trebuie făcută distincția între limbajul operatoriu, care conduce în în orice împrejurare un act împreună cu proiectul său însoțitor, și materialul din cadrul actului de exprimare sau semnificare, nu necersamente de ordin lingvistic. Noțiunea sau conceptualitatea date de cuvântul uzual este limitată și provizorie, limbajul fenomenologic care se constituie ulterior fiind singurul care poate da măsura sensurilor lumii, apărând el însuși ca limbaj al ideației și ideat totodată. Prin fenomenologie existența devine umanizată, căci pentru a fi sesizată ea trebuie să fie o existență ideată prin mijlocirea conștiintei. De pe această poziție, actul muzical ca fapt și expresie de conștiință capătă deplina sa valoare și singura explicitare autentică posibilă. Căci cele două viziuni privind muzica, propuse de către filozofia modernă precedentă: recunoașterea kantiană a rolului formei* în muzică și extraordinara perspectivă dată muzicii de către dialectica hegeliană, erau în bună parte anihilate prin necunoașterea capacității revelatorii proprie muzicii prin obturarea de către cuvânt a specificei deschideri a muzicii către semnificație. Or, în muzică, absoluitatea și autonomia (și, am putea adăuga, paradoxal, însăși heteronomia ei) sunt condiționate de către forța ei proprie de exprimare cu sens, prin excluderea folosirii cuvântului și a logosului noțional. Dar atât Kant cât și Hegel au restrâns neîngăduit conceptualitatea artistică (și în special pe cea muzicală) la modalitatea conceptualității lingvistice obișnuite. Ca urmare a unei asemenea poziții, muzica devenea un simplu obiect, căruia rămânea să i se atribuie din afară și ulterior etichete de semnificație, iar nu o modalitate de expresie a ființei, ea însăși capabilă de relevare a sensurilor existenței și de aprehendare specifică a a lumii. Prin fenomenologie, muzicii îi sunt postulate obligația și posibilitatea de semnificație, precum și capacitatea de a fi un mod uman fundamental de exprimare, care se cere să fie totodată de o totală absoluitate specifică, revelatoriu de sensuri ce nu pot fi date pe altă cale, dar care nu sunt autonome față de ideația de conștiință. Primele indicii ale unor cercetări fenomenologice muzicale apar însăși la Edmund Husserl (1859-1938), fondatorul curentului fenomenologic. În scrierile sale referințele la muzică sunt destul de frecvente dar, după cum e firesc în cadrul unei fenomenologii generale, ele nu-și propun ca țel principal elucidarea fenomenologică a muzicii, ci servesc doar ca exemplificări la o problematică de ansamblu. Unele din ele, de o acuitate și justețe unică de intuiție, pot fi însă încadrate în constituența unei f. Ne vom mărgini a da un singur exemplu, pentru a ilustra seriozitatea și rolul generator pe care îl poate avea cercetarea fenomenologică pentru muzică, perspectiva nebănuită pe care o deschide spre înțelegerea și înfăptuirea actului muzical. În cartea sa Lecții pentru o fenomenologie a conștiinței intime a timpului, cuprinzând conferințe pronunțste în anii 1904-1905, void să arate caracteristicile percepției în actul de prezentificare, Husserl face următoarea descriere: „(...) noi numim melodia în ansamblul său, melodia, percepută, cu toate că singurul perceput este momentul prezent. Noi procedăm astfel pentru că extensiunea melodiei nu este doar dată punct cu punct într-o extensiune perceptivă, ci pentru că unitatea conștiinței retenționale <menține> încă în conștiință sunetele scurse, care urmărindu-se produc unitatea de conștiință raportată la obiectul temporal în unitate a sa, la melodie (...). Dar melodia în ansamblul său apare ca prezentă atât timp cât ea încă mai răsună încă sunetele care îi aparțin, vizate într-un singur ansamblu de aprehensiune. Ea a trecut abia după apariția ultimului său sunet” (Vorlesungen zur Phänomenologie des inneren Zeitbewusstseins, în: Jahrbücher für Philosophie und phänomenologische Forschung, IX, 1928, 398; sublinierile sunt ale lui Husserl). Din exemplificarea citată decurg, pentru o f., cel puțin două fapte importante: 1) Câmpul de prezență nu se confundă cu simpla succesiune punctuală de momente prezente. În cadrul actului muzical apar câmpuri de existență a căror durată și demarcație este dată de unitatea de sens: câmpul unitar de existență se oferă drept câmp de prezență a percepției de conștiință. 2) Conștiința noastră participă prin faptul că propune un sens unitar câmpului de existență și se implică prin tăierea actului muzical prezentativ ca percepere succedantă a câmpurilor de prezență. Foare rar însă cercetările fenomenologice care se referă la muzică, aflate în exemplificări asemeni aceleia de mai sus, pot servi drept model, al unei fenomenologii a actului muzical. Explicația stă în faptul că ele trebuiesc să se realizeze într-un ansamblu constituit, cu o coerență specifică. Acestea pot fi îndeplinite fie ca cercetări aparținând unei estetici fenomenologice, fie ca analize și intuiții fenomenologice asupra actului muzical considerat drept modalitate specifică de semnificare. Odată cu încercarea de a transpune cercetările fenomenologice asupra unui domeniu specializat, apare însă îndoiala dacă respectiva operație se mai poate realiza în raza obișnuită dată de clasificările și metodele curente. De aceea cercetarea fenomenologică asupra muzicii nu mai este reductibilă la clasificările obișnuite, care așează muzica exclusiv în perimetrul esteticului și nici posibilă doar ca strictă analiză* tehnico-profesională (deși aceasta este și ea absolut indispensabilă). La aceasta se adaugă o dificultate proprie metodei fenomenologice: fenomenologia nu e o știință deductivă, metoda sa de bază nu e deducția sau inducția, ci intuiția fenomenologică; enunțurile unei f. nu se realizează în mod deductivist din anumite enunțuri generale, ele trebuiesc descoperite printr-o nouă intuiție fenomenologică proprie domeniului, ceea ce presupune, din partea cercetătorului, o anumită cunoaștere, de o anumită manieră, dar foarte amplă și profundă, a muzicii, alături de cerința de a fi foarte priceput în mânuirea metodei fenomenologice și un cunoscător al esteticii fenomenologice. Atunci când ne referim la fenomenologie, avem în vedere mai ales principalele scrieri ale lui Husserl și ale colaboratorilor, comentatorilor și continuatorilor săi direcți, orientându-ne mult mai puțin spre cercul fenomenologic de la München, din care însă facem o excepție pentru Max Scheler, ale cărui cercetări, legitimând o fenomenologie a afectelor și a empatiei, și a cărui poziție față de formalismul kantian îi dau o deosebită însemnătate pentru f. Se recunosc certe origini fenomenologice și la principalii exponenți ai existențialismului: Martin Heidegger (un timp elev al lui Husserl), Merleau-Ponty și Sartre. Pe de altă parte, o ramură de gândire descinsă din Heidegger, noua hermeneutică filosofică, având ca reprezentanți însăși pe Heidegger – prin preocupările sale despre artă – elevul său Gadamer, întemeietorul acestui curent și Paul Ricoeur, comentator al lui Husserl, ar putea avea un rol însemnat în definirea unei noi hermeneutici muzicale, care să depășească impasul vechii muzicologii hermeneutice (H. Kretschmar și, în parte, A. Schering). Dar aceasta s-ar confunda în bună parte, cu f., sau ar fi o derivată a ei. Fenomenologia se preocupă de estetic (v. estetică muzicală) nu numai în cadrul unui domeniu specializat, ci și ca trăsătură umană generală, întrucât trăsăturile estetice apar în orice semnificație inclusă într-o atitudine umană, și, pe de altă parte, întrucât valoarea estetică se afirmă ca formă specifică de manifestare a unei semnificații esențial umane. F. nu se poate mărgini numai la o cercetare de estetică fenomenologică, dar în esteticile fenomenologice constituite apare o proponență diferențiată a problemelor, unele aspecte de manifestare fiind necesar modificate pentru cazul atitudinii intenționale estetice, de care cercetarea actului muzical, ca act diferențiat estetic, trebuie să țină seama. De aceea vom face o scurtă trecere în revistă a exponenților esteticii fenomenologice, relevând cu precădere aspectele importante care se desprind pentru o fenomenologie și estetică fenomenologică a muzicii. Moritz Geiger (1880-1938), socotit întemeietorul esteticii fenomenologice, a fost primul filozof fenomenolog care s-a ocupat cu precădere (aproape în exclusivitate) de problemele esteticii, afirmând cu tărie posibilitatea, forța și mai ales caracterul autonom al esteticii fenomenologice. Dar, ca fenomenolog, el a aparținut școlii de la München și nu a îmbrățișat poziția ulterioară radicală, a fenomenologiei transcedentale, inițiată de Husserl după însăși caracterizarea lui Husserl, el nu a fost un adept total al fenomenologiei – iar ca estetician s-a depărtat cu greu de estetica „Einfühlung”-ului („empatiei”) a profesorului său Th. Lipps, ceea ce face ca el să se găsească încă prea aproape de estetica psihologică și să nu întrevadă pe deplin deschiderea radicală pe care fenomenologia o oferea domeniilor esteticului. Potrivit vederilor cercului de la München, Geiger se îndreaptă spre o estetică a valorilor. Așa cum se recunoaște că au existat intuiții fenomenologice și înainte sau în afara curentului fenomenologic, Geiger recunoaște că au existat asemenea intuiții cu privire la estetica fenomenologică, dând ca exemplu distincția pe care o face Lessing între artele timpului și cele ale spațiului. Numai că, în cadrul unei fenomenologii muzicale contemporane, va trebui să amendăm părerea lui Lessing și Geiger, care pentru muzică nu se confirmă. După numeroasele eșecuri ale definii muzicii drept artă a timpului [v. timp (III)], va trebui să renunțăm la acest punct de vedere și să o definim dinamic, drept artă cinetică, a mișcării (v. energetism). Actului de trăire muzicală i se înfățișează o mișcare sonoră, un flux, care prezentifică o noetică a absoluității muzicale, cu o dublă tendință autonomică-heteronomică. Conștiința se implică în acest flux, sub o formă proprie, individuală, dar tot cinetică de esența „melos”-ului (sau, mai degrabă, preluând o fericită expresie a lui Camil Petrescu: cenestezică). În lb. română s-au publicat materiale datorate esteticienilor fenomenologi Roman Ingarden (Studii de estetică, Buc., 1978) și Mikel Dufrenne (Fenomenologia experienței estetice, Buc., 1976, 2 vol.), ceea ce ne dispensează de a mai face o prezentare a f. din cadrul acestor estetici. Vom releva pe scurt două probleme la R. Ingarden, discipol și colaborator apropiat a lui Husserl: 1) Neutralizarea de conștiință din cadrul actului de trăire estetică. Într-o independență creatoare față de profesorul său, Ingarden respinge necesitatea unei „neutralizări” de conștiință, în actul de trăire estetică. Noi am adăuga că, pentru ca o trăire artistică să aibă loc autentic în domeniul actului muzical, conștiința se antrenează într-o atitudine de „pathos”, adică de luptă acerbă pentru realizarea noetică a ceea ce garantează în mod evident adevărul (adică forța de convingere a justiției intuiției devenirii care constituie esența actului). În aceeași măsură am modifica, pentru demersul fenomenologic muzical, și modul în care se face ceea ce Husserl numește „reducția de conștiință”. Pentru acesta e un termen destul de nefericit, căci pentru a înțelege în ce constă de astă dată conștiința (care nu numai că nu se reduce, ci apare concretă, într-o structură muzicală a unei simultaneități totale, ca psyché, ca evidență a poziției de conștiință manifestată muzical), trebuie din contră să realizeze de către concretul sonor structurat de o cucerire intropatică a conștiinței – și aceasta nu numai pentru conștiința egologică, ci și pentru toate conștiințele participante ale realizatorilor actului de redare, ceea ce duce la o transferare obligatorie, pe acest nivel, a unei conștiințe de ordin social. 2) Problema straturilor. Ingarden face, în domeniul artelor, extraordinara descoperire fenomenologică a existenței straturilor. El constată că, în opera literară, aceste straturi sunt în număr de patru, însă în mod greșit, dintr-o necunoaștere mai adâncă a muzicii el limitează pentru actul muzical numărul straturilor la unul singur. Aceasta provine la Ingarden și dintr-o definire prea măruntă a trăsăturilor straturilor. De aceea trebuie să le redefinim mai larg: Straturile sunt manifestări ireductibile dar convertibile ale forțelor de sintetizare umane, de patru tipuri diferite, aflate la baza artelor principale, dar prezentate obligator în modalitatea specifică a fiecăreia dintre arte (în cadrul actului artistic specific). Primul strat, al actului de trăire și al noeticei fundamentale, se manifestă în muzică drept prezentificarea cinetică. Al doilea strat, al comunicării, tensional, se prezintă în muzică, spre diferență de literatură, drept comunicare afectivă, obligatoriu non-noțională. Al treilea strat, intensional, al reprezentării, se manifestă muzical ca modalitate simpatetică de aprehensiune, drept „mimesis”. Al patrulea strat, ce se confundă cu al doilea nivel, propune elementul necondiționat, care nu poate lipsi dar nici un demers fenomenologic de orice ordin (inclusiv artistic) așa-zisa „reducție de conștiință” care în muzică cere o prezență concretă a lumii sonorului, structurată ca lume a psihicului și ducând la cucerirea intropatică a conștiinței. Enumerarea esteticienilor care au o contribuție directă sau indirectă la fenomenologia muzicii nu ar fi completă, dacă nu l-am cita pe Galvano Della Volpe (1895-1968), care a încercat o fuziune a fenomenologiei și esteticii marxiste. În Critica gustului (1960) Della Volpe stabilește distincția între arte și științe prin criteriul extrem de important al contextualității, care caracterizează actul artistic, adică faptul că actul artistic presupune obligatoriu o contextualitate, absentă în știință. Contextualitatea, adică organicitatea dialectică a procesului actului de trăire, este în muzică o condiție fundamentală, care garantează logica, de natură dialectică și interconexivă, a actului muzical. Cu aceasta se deschide și o problemă a demersului dialectic din cadrul fenomenologicului muzical (pe care Della Volpe nu a întrevăzut-o). Căci contextualitatea este sinteza noetică, depășind în artă sinteza dialectică, care nu este decât o alteritate ce se corelează unei prime poziții dicotomice, a existenței concomitente duble teză-antiteză. Cu toate că Nicolai Hartmann (1882-1950) nu este reprezentant direct al fenomenologiei, în tulburătoarea sa Estetică (apărută postum, 1953) se recunoaște o subtilă filiație fenomenologică atât în planurile celor trei părți – alcătuitoare ale cărții, care tratează în fond cele trei nivele fenomenologice, cât și în preluarea creatoare a ideii straturilor. Apariția lucrării în limba română (Buc., 1974) ne dispensează de a o prezenta mai pe larg, dar ne incită la o critică de principiu asupra referirilor ei la muzică. Ceea ce decepționează aici este o anumită rămășiță a formalismului născută din filozofia anterioară fenomenologiei, căreia i s-a putut sustrage numai Schopenhauerm cu o intuiție care-l făcea să bănuiască un element profund al esenței muzicii. Muzica este definită de către Hartmann prin „negativă”, prin ceea ce nu este ea față de cuvânt și reprezentare, ca artă „nereprezentativă” (dealtfel reapare puerila așezare a muzicii alături de arhitectură și numai puțin naiva discriminare între muzica absolută și muzica cu program), în loc să se recunoască de la bun început caracterul propriu al noeticii muzicale de a se investi în dinamica unui act cinetic contextual și de a apărea intuibilă ca atare, ab initio. Neavând această axă permanentă de referință noetică, concretul sonor este văduvit de posibilitatea sa de a căpăta aspecte noezice și noemice proprii, ceea ce duce la nevoia de a aștepta o etichetare „din afară” a semnificațiilor muzicale. Nu este înțeleasă nici vocația dublă a muzicii autonom-heteronomă, capacitatea sincreticului* primordial al muzicii de a revărsa sensuri în modalitatea autonomă a muzicii și capacitatea autonomului muzical de a fi disponibil (transparent) spre o heteronomie (reală sau mai ales prezumată) care nu atinge însă absolutul. În România dintre cele două războaie, fenomenologia a avut un adept ardent în Camil Petrescu, remarcabil prin cunoașterea atentă și amplă, precum și prin viile sale deschideri spre cunoașterea estetică – în special estetica teatrală. Studiul său: Husserl, o introducere în filozofia fenomenologică (55 p. din cadrul Istorie filozofiei moderne, vol. III, apărut și în extras, 1938) este încă și azi o excelentă expunere, vie și pătrunzătoare, bine informată și accesibilă. Vederi fenomenologice personale și creatoare transpar și în alte lucrări, articole și polemici ale sale: de la ampla lucrare Modalitatea estetică a teatrului (teză de doctorat, 1937) până la notele din jurnalul său. Un valoros reprezentant, la noi în țară, al Cercului de la München, încă prea puțin cunoscut, este Victor Iancu, elev al lui A. Pfämfer (a se vedea admirabilul său studiu din Metodologia istoriei și criticii literare – Metoda fenomenologică în critica literară, Buc., 1969). Dintre publicațiile de informare și dezbatere cităm în primul rând lucrările celui mai remarcabil cunoscător al domeniului, prof. Al. Boboc, scrierile lui Tudor Ghideanu (Conștiința filozofică de la Husserl la T. de Chardin, 1981) și Crizantema Joja (articolul: Abstracția și teoria modernă a semnificației, în: Probleme de logică, vol. VII, 1977). Pentru domeniul esteticii fenomenologice, cartea documentată a lui N. Vanina: Tendințe actuale în estetica fenomenologică și unele studii datorate lui N. Tertulian, Marcel Petrișor ș.a. În general trebuie să spunem că toate esteticile fenomenologice de până acum nu au reușit să fixeze precis trăsătura de bază a unei f., întrucât ignorează un principiu fundamental husserlian: Zu den Sachen selbst („a te adresa însăși lucrurilor”) care pentru muzică este hotărâtor. Într-o estetică muzicală autonomă, așa cum se cere estetica fenomenologică, nu poate fi altă referință noetic-noematică decât concretul sonor, în prezentarea sa triplă: 1) ca plăsmuiri ale „formei” – adică ale instituirii actului muzical unitar de conștiință, realizator diacronic al virtualității de semnificare; 2) ca structuri – adică alcătuiri muzicale ale totalității – care fac să apară în ele (într-o modalitate strict specifică) unitatea psihicului uman și dau garanția realizării unității de conștiință și a regiunilor ei; din analiza prezentării concret-sonore a structurărilor rezultă poziția intropatică a conștiinței donatoare de semnificație; 3) ca diverse constructe muzicale realizând concret expresia semnificației de conștiință finalizată în ideația de transcendență. Din aceasta rezultă cele trei nivele ale fenomenologiei actului muzical – adică diviziunile de bază obligatorii ale demersului fenomenologic, ca unități funcționale specifice. Nivele sunt trepte ale realizării muzicale semnificative, impacturi ale actului muzical asupra conștiinței, raportări obligatorii ale lui la conștiință, întrucât actul muzical nu se valorifică noetic decât prin evidența manifestării în el a prezenței de vreun ordin ierarhic al conștiinței. Sonorul muzical este, prin el însuși, generator de sens, mediator de conștiință și purtător de semnificație. F. vede specificul muzical ca prezentare sonoră concretă (absolută, autonom-heteronomă) a faptelor de semnificație. Legea fenomenologică de bază s-ar putea enunța astfel: tot ceea de există ca sens, poziție și exprimare de conștiință își găsește apariția și prezentarea de orice ordin în lumea concretului sonor, adică în plăsmuirile, structurile și constructele sale, cu singura condiție ca ele să se refere în permanență la o contextualizare noetică a actului muzical. F. este de fapt una a actului muzical și nu una a muzicii, întrucât prin ea însăși muzica nu are decât deschiderea spre semnificație, ea căpătând sensul care o poate duce la semnificația abia în cadrul actului. Nu „opera muzicală” este obiectul de cercetare al fenomenologiei muzicale, ci actul sub forma sa realizată, prin participarea obligatorie a celor ce redau muzica, întrucât astfel muzica nu duce la actul de trăire. Scriindu-și opera, compozitorul – în măsura talentului său – are în vedere intențional posibilitatea de revelare a sensului ei, prin actul redării (nu neapărat în mod voluntar conștient). În actul autentic de redare trebuie să se implice și să se manifeste în mod necondiționat, printr-o acțiune înfăptuitoare de pe o poziție comună, conștiința participanților la redare. O altă caracteristică substanțială a fenomenologiei muzicale rezultă din dubla valență a relațiilor sunetului muzical către succesiune și simultaneitate. Avem în vedere faptul că relațiile dintre sunete, cu toate calitățile lor, se manifestă cu o egală capacitate potențială de valorificare într-o dublă orientare dispozițională. Manifestarea în simultaneitate nu anulează pe cea primară, a succesiunii, și nici nu o face ininteligibilă (așa cum se întâmplă în artele realmente temporare) – dimpotrivă o dimensiune adaugă un surplus de interes celeilalte, iar conștiința le agreează cu o egală plăcere pe amândouă. Aceasta duce la posibilitatea de a aduce în cadrul conștiinței egologice, printr-o transferare de rezidență întreaga bogăție a unor raporturi plurale de conștiință. Manifestările psihice prezentate de muzica de tip polifonic-simfonic capătă astfel aspectele depline în psyché, produs egologic al socialului. Dar cu aceasta, relațiile operatorii interpersonale care apar evidente în actul de redare și care se subsumează în muzica triadei dialectice lărgite propun, ca un complement a demersului fenomenologic, un dublu demers dialectic – în curgerea succesivă și în manifestarea intersubiectivă a factorilor actanți. Căci natura polifonic-simfonică a muzicii este totuși secundară și derivată din natura sa primordială cinetică și acordă astfel preponderență succesiunii, afirmând astfel puternic dialectica desfășurării sale. De aceea o fenomenologie a actului muzical nu se poate înfăptui complet decât prin realizarea a ceea de Geiger arăta ca o necesitate, pentru o estetică fenomenologică, a îmbinării fenomenologiei cu spiritul dialecticii hegeliene. Revenind la statutul definitoriu al muzicii, la caracterizarea ei ca artă a cineticului, observăm că ceea ce împiedică ca această definire să fie unanim acceptată provine din faptul că pentru „bunul simț” spațialitatea acestei mișcări nu „se vede”, întrucât calitățile a-temporale ale obiectelor aparținând lumii sonorului se manifestă sub o formă sugerativă: sunetele au înălțime (2) și relații de înălțime, au volum, amplitudine* [intensitate (2)], culoare, precum și o proveniență (stereofonie*), în cazul polifoniei. De aceea există o inerență a acestora în timp. Ele pot fi totodată judecate în afara timpului (ca și duratele* muzicale, dealtfel), dar toate se produc în durată (ceea ce nu e același lucru cu timpul intuiției și al obiectelor intenționale ale actului muzical prezentificativ, care e inversiv și conexat de mișcare). De aici faptul că cinetica muzicală este o mișcare în care primordialitatea o are latura timpului, și nu aceea a spațiului, dar acest timp este unul special: ireversiunea sa este este prevăzută în relații – atât succesive cât și simultane – strict determinate teoretic. Ea poate fi, în scopul redării reproductive: fixată, suspendată, manevrată, decupată, analizată, reluată etc., dar în cadrul actului prezentificativ ea apare realmente ca ireversibilă. Însă fixarea rigidă, cantitativă, „matematică” privește doar suportul reproductiv al redării, nu și redarea ideativă, care e de natură calitativă și finalizantă și cere depășirea acestei fixități mecanice printr-o emergență a redării determinată de poziția noetic-noematică, imposibil de fixat în înseși semnele muzicale scrise. Redarea ideatică muzicală cere o rigoare mai înaltă pentru că antrenează lumea sensurilor sonorului muzical într-o lume superioară stadiului inițial, în universul unitar perfect al semnificației și creează efectul transcendenței în existența umană ideată. Prin faptul că orientarea noetică se înfăptuiește pe un ax cinetic, cele două corelate care rezultă din analiza noetică a intuiției mișcării ne dau noesa, ca proiect semnificativ al unei persoane solitare și noema, ca realizare de semnificare, de către o persoană plurală (încă neîncadrată în cineticul contextual). Cele două corelate se produc în dimensiunile pe care Bergson le-a denumit timp-durată și timp-spațiu (timp obiecte): noeza în timpul-durată iar noema în timpul-spațiu. Și f. însăși, deși încă timidă, are o oarecare tradiție. Primul care a abordat și publicat asemenea cercetări, ca recunoașterea deliberată a a punctului de vedere fenomenologic, a fost dirijorul Ernest Ansermet (1883-1963). Lui i se datorează o amplă lucrare: Les fondements de la musique dans la conscience humaine (Neuchâtel, 1961, 2 vol., 603 + 291 p.) precum și o suită de interviuri, luate de un alt adept al fenomenologiei, J.-Claude Piguet (Neuchâtel, 1963). Postum a fost publicată o selecție destul de bogată reunind articolele sale cele mai substanțiale. Dimensiunea lucrărilor, care desigur merită să fie citite cu atenție ne împiedică să facem orice tentativă de expunere a vederilor sale, unele extrem de valoroase din punctul de vedere pe care îl urmărim aci (în special în unele din articolele sale), alteori cu semne de întrebare. Lucrarea sa principală este, după însuși mărturisirea autorului, doar o introducere (!) la o fenomenologie muzicală inspirată de Husserl și Sartre. Citirea ei lasă un sentiment de insatisfacție din trei motive: 1) Deși Ansermet descoperă o lege justă percepției muzicale, prin care complicatele operații de calculare ale relațiilor de înălțime sunt reduse logaritmic, fapt care se produce aievea în realitatea psihofizică, ulterior revine permanent și inutil la o fastidioasă calculație matematică, neesențială pentru fenomenologia actului muzical. 2) Propunând un model tonal (v. tonalitate (1)) drept normă de judecată valorică, autorul este într-o permanentă polemică și atitudine de desconsiderare a celor mai importanți compozitori contemporani, ceea ce îi închide orice înțelegere fenomenologică a acestora. Ori fenomenologia nu stabilește norme de acest fel. 3) Cu toată vastitatea materialului, rezultatele pentru o fenomenologie muzicală sunt disproporționat de neconcludente. Hans Mersmann este autorul unei ample și valoroase lucrări de referință: Angewandte Musikästhetik (Estetica muzicală aplicată, 1926, Berlin, 747 p.), în care își mărturisește atașamentul la fenomenologie. Dar cartea nu își propune cu riguroasă consecvență o constituire a unei f., ci rămâne la referiri incidentale. Un alt reprezentant însemnat al f. este Boris de Schloeser (singurul pomenit de Dufrenne în op. cit.). Dirijorul Sergiu Celibidache este, credem, cel mai viu reprezentant al f. O viziune autentică și bogată în intuiții fenomenologice valoroase, este aplicată măiestrit în activitatea sa artistică și pedagogică. Din păcate aceste vederi nu sunt accesibile unui public cititor, întrucât nu există o expunere teoretică autorizată care să provină din prima mână, ci doar din interviuri și note de curs disparate. F. și-a găsit la noi exponenți informați și atașati în scrierile muzicologilor L. Rusu și Gh. Firca. De asemenea, o viziune largă a fenomenologiei stă la baza teoretică și practică a școlii dirijorale din țara noastră, condusă de C. Bugeanu; caracteristica acesteia este sinteza cu demersul dialectic hegelian și consecvența strânsă în aplicarea la concretul muzical, adică o fenomenologie a actului muzical, cu o referire permanentă, obligatorie, la realizarea sensurilor și semnificațiilor prin raportarea la conștiință.

FETIȘCANĂ s. 1. (fam.) puștancă, puștoaică. (O ~ de vreo 12 ani.) 2. v. adolescentă, tânără. (O ~ zglobie.)

flaimuc s. m. Om prost, neghiob, nerod. – Origine necunoscută. Cuvîntul a fost popularizat de Alecsandri, prin intermediul unui personaj numit Flaimuc (Șeineanu, Semasiol., 172). Numele poate veni de la vreo comedie germană din vremea aceea; în compunerea lui s-ar putea recunoaște germ. frei mucken „a bîrfi neîngrădit”. Nu este posibilă interpretarea lui Scriban, care pleacă de la germ. verflucher „blestemat” (cf. Iordan, BF, VII, 261). – [3418]

fraier (fraieri), s. m. – 1. (Arg.) Om prost, care este furat sau de la care se obține vreun avantaj. – 2. (Arg.) Ins, tip. Germ. Freier „pretendent, logodnic” (Graur, GS, VI, 335), cf. pol. frajerz „logodnic” (Graur, BL, IV, 82), ceh. frajer (Berneker 283), cr. frajar. Semantismul pare să se explice prin ideea că logodnicul este întotdeauna tras pe sfoară. După Vasiliu, GS, VII, 114, din germ. Freiherr „domn”. Der. fraieri, vb. (a înșela, a trage pe sfoară, a escroca); fraiereală, s. f. (escrocherie; lenevie); fraierește, adv. (ca pungașii).

FREE-LANCE /FRI-LENS/ s. n. muzician liber-profesionist, neîncadrat prin contract în vreo formație. (< engl. free-lance)^[1]

fundúc și fondúc m. (turc. fonduk, pop. fyndyk, d. fond, rus. funt. V. funt. Vechĭ. O monetă turcească de aur (vreo 35 de piaștri turceștĭ, ĭar în Munt. 22 de leĭ).

gaie (găi), s. f. – Pasăre răpitoare, uliu (Milvus regalis, Milvus ater). – Var. caie, (înv.) gaică. Mr. gaie „cioară”. Creație expresivă pe baza lui ga, care exprimă croncănitul acestei păsări. Coincidența cu lat. gaia „cioară” este întîmplătoare; rezultatul rom. nu corespunde nici semantic nici fonetic; pe de altă parte, semnificația din rom. arată că nu trebuie plecat de la un cuvînt care să se refere la specie, ci la vreo caracteristică în comun mai multor păsări. Totuși, lat. este considerată drept etimon al cuvîntului rom. de Pușcariu 693; Candrea-Dens.,708; REW 3640; Pascu, II, 241 și DAR; Pascu, Beiträge,17, preferă să plece de la lat. gavia. Var. caie poate să fi suferit influența sb. kanja „uliu” (Berneker 483). Der. gaiță, s. f. (cioară, Garrulus glandarius; Alunar, Nucifraga caryocatactes; uliu; persoană gureșă), probabil prin încrucișare cu galiță (după Cihac, II, 112; Șeineanu, Semasiol., 162; REW 3640 și DAR, ar fi vorba de un der. direct din sl., dar pierderea lui l nu este clară).

grăúnte și (maĭ vechĭ) grăunț n., pl. numaĭ grăunțe (var. din grunț. Forma grăunte e după munte-munțĭ. Cu grîŭ n’are legătură). Bob, fir, gránul de cereale orĭ de alt-ceva: un grăunte de grîŭ, de popușoĭ, de orez, de muștar, de nisip. Pl. Est. Grăunțe de popușoĭ: a da grăunțe găinilor. Fig. Sacu cu grăunțe, traĭsta cu orz, locu de unde poțĭ trage vreun folos: toțĭ aspiraŭ la sacu cu grăunțe! A avea grăunțe în cap, a fi foarte prost. V. gărgăun.

GREȘ, greșuri, s. n. (Înv. și reg.; azi mai ales în loc. și expr.) Greșeală. ◊ Loc. adv. Fără greș = în mod perfect, fără a comite vreo eroare. ◊ Expr. A da greș = a) a nu nimeri ținta, obiectivul ochit; b) a nu izbuti într-o acțiune, într-o întreprindere. (Înv.) A-i da (cuiva) greș = a-i imputa (cuiva) ceva, a găsi vinovat (pe cineva). (Reg.) A nu avea greș = a nu constitui o greșeală, a nu aduce vătămare, a fi nimerit. – Din greși (derivat regresiv).

grum (grumuri), s. n. – Grămadă, stivă, teanc. Lat. grumus „movilă”. Este un cuvînt care, în rom., apare numai în dicționarele vechi (Cihac; Miklosich, Slaw. Elem., 18; Meyer, Neugr. St., IV, 20; Damé), dar pe care nu-l cuprind nici DAR nici vreun lexicograf modern. Nu pare a avea circulație actuală. Existența sa este atestată și de mr. grumur „grămadă” (REW 3887) și de grumura, vb. (Trans., a umple), cuvînt rar, pe care îl menționează și îl studiază Lacea, Dacor., II, 624, considerîndu-l der. de la un lat. *grumulāre, de la grumulus (mai curînd, de la pl. grumuri). – Der, sugruma, vb. (a strangula), cf. mr. zgrum, cu pref. su(b)-, ca în sugușa (Pușcariu, Lr., 177; după Pascu, I, 96, de la un lat. *suggrumāre); sugrumător, adj. (care sugrumă); sugrumătură, s. f. (strangulare, parte îngustă).

haiducească (haiducesc) 1. Baladă (IV) h., cântec epic popular care reflectă lupta poporului împotriva asupritorilor externi și interni; haiducul „vrea să restabilească cumpăna dreptății” (Al. Russo), el ajută pe cei asupriți, de aceea poporul i-a conferit cele mai înalte calități, adesea hiperbolizate. Producție poetic-muzicală de largă respirație epică, de mari dimensiuni, ale cărei mijloace de expresie au fost grefate pe vechiul fond al baladelor eroice-vitejești, B.h. se grupează tematic în două categorii: b.h. antiotomane și antitătărești (ciclul Novacilor, Badiu, Tănizlav, Tătarii și robii, Doicin Bolnavul, Marcu Viteazu, Stanislav) și b.h. împotriva asupritorilor interni (Pintea Viteazul, Corbea, Toma Alimoș, Miu, Gheorghilaș, Radu Anghel, Ion ăl Mare, Botea, Codreanu, Iancu Jianu, Pantelimon, Bujor, Stoian etc.). Recitativul* epic este stilul propriu b.h., iar în unele zone, textul poetic se așterne pe melodii de cântec (I, 1) liric. B.h. au avut o perioadă de înflorire în sec. 17-19. Unele teme ale b.h. se întâlnesc și în folc. popoarelor sud-dunărene. 2. Dans h., dans pop. românesc care a luat naștere în mediul haiducesc. Primele notații de d.h. le deținem din sec. 16 (o melodie în colecția lui Jan de Lublin, două melodii în colecția de la Dresda), iar din sec. următor sunt consemnate trei variante ale melodiei din colecția Jan de Lublin, intitulate: Dansul al IV-lea în 6; Dansul lui Lazăr Apor și Dansul Coloman (în Codex Caioni). Melodiile Haiducky (pol.) sunt variante ale cunoscutului dans Banul Mărăcine*. Sulzer clasifică dansurile românești în: d.h., dansuri mocănești și dansuri cătănești, iar Densușianu subliniază apropierea dintre folc. haiducesc și cel păstoresc. D.h. se caracterizează prin complexitatea coregrafică (pași și figuri de virtuozitate), utilizarea unei recuzite speciale, spectaculoase (Ghircoiașiu). În repertoriul actual se mai păstrează unele dansuri bărbătești numite Haiduceasca, fără vreo asemănare melodică sau coreografică cu d.h.

haiku s. n. Poezie de tip clasic japonez din trei versuri, primul și al treilea pentasilabice, iar al doilea heptasilabic ◊ „Laconismul, economia extremă a haiku-ului nu poate fi comparată cu nici o virtute asemănătoare a vreunei specii lirice europene.” R.lit. 12 XII 74 p. 20. ◊ „Putem vorbi despre noi, așadar, în graiul desenat al unui mare pictor japonez. Ca în haiku-urile tălmăcite, în pendulările cărora legăm două lumi cu aceleași fire ascunse, din desenele lui I.M. se poate citi o poezie a locului și fizionomiilor românești.” R.lit. 10 IV 75 p. 1; v. și 4 X 79 p. 21 (cuv. jap.; cf. engl., fr. haïku; PR 1922, CD; DTL; DEX-S)

haios, -oasă adj. (arg.) Amuzant, simpatic ◊ „Dacă amicu’ de la Constanța are vreo poantă nouă, te sun din nou și ți-o spun, că știi ce «haios» e tipu’.” Sc. 10 XII 75 p. 2. ◊ „La intersecție [...] m-a pus dracu să râd de un grup de hippyoți pe motciclete cu trei roți. Aveau niște căști haioase și niște ochelari de mai mare râsul [...] Unul din ei și-a parcat drăcovenia în dreptul meu, iar între ochi mi-a proptit un pistol de dimensiuni impresionante. Restul [...] țipau să împuște rahatul ăsta de azilant.” R.l. 16 I 93 p. 3. ◊ „A apărut partidul liber-schimbist, o tâmpenie haioasă.” ◊ Rev. 22 13/94 p. 10 (din hai, cf. a face hai de cineva, „a lua peste picior”; C. Lupu în LL 3/72 p. 349, M. Popescu-Marin în SCL 3/79 p. 275; DEX-S)

helicotecă s. f. (franțuzism) Colecție de imagini filmate din helicopter ◊ „O «helicotecă». E vorba de aproximativ cinci sute de ore în avion; de trei mii de ore în helicopter; de 13 ani de viață – petrecuți filmând o țară întreagă: Franța. Serialul, intitulat «Franța văzută din cer» i-a adus autorului acestei «helicoteci» 12 premii internaționale, două Oscar-uri și alte vreo 40 de distincții.” R.lit. 20 II 75 p. 22

Heracles, vestit erou grec, neîntrecut în forță și vitejie și care, după moarte, a fost primit în rîndul zeilor, devenind nemuritor. Heracles – numit de către romani Hercules – era fiul lui Zeus și al Alcmenei. Pentru a se uni cu Alcmene, Zeus a luat chipul și înfățișarea soțului ei, Amphitryon, plecat să lupte împotriva teleboenilor (v. și Amphitryon). Din unirea Alcmenei cu Zeus s-a născut Heracles, iar din unirea Alcmenei cu Amphitryon, sosit imediat după aceea, s-a născut Iphicles, frate geamăn cu Heracles. Dîndu-și seama de originea divină a lui Heracles, Amphitryon a consimțit să-l crească în casa sa, alături de Iphicles. Gelozia Herei față de Alcmene s-a manifestat însă de timpuriu, încă înainte de nașterea copilului. Fiindcă Zeus – ca să-și ocrotească viitorul fiu – făgăduise regatul Argosului primului urmaș care se va naște din Perseus, Hera a îndemnat-o pe fiica ei, Ilithyia, care patrona nașterile, să întîrzie nașterea lui Heracles și s-o grăbească în schimb pe cea a lui Eurystheus, fiul lui Sthenelus. Datorită acestui fapt, Eurystheus se naște la șapte luni, revenindu-i lui Argosul (v. și Eurystheus), iar Heracles e purtat zece luni în pîntece de Alcmene. Mînia Herei continuă să se reverse și după naștere, de data asta însă asupra copilului. Într-o noapte, cînd cei doi frați se aflau în leagănul lor, ea le trimite doi șerpi cu gîndul să-l ucidă pe Heracles. Fără să-și piardă cumpătul, Heracles, deși avea numai zece luni, îi apucă pe fiecare cu cîte o mînă și-i sugrumă, în timp ce Iphicles, îngrozit, trezește toată casa cu țipetele lui. Este un semn în plus pentru Amphitryon cu privire la originea divină a copilului. El îl crește însă mai departe în casa sa, ca pe propriul său fiu. Cînd Heracles crește, el își înspăimîntă părintele, ucigîndu-și dascălul, pe Linus, și acest fapt îl determină pe Amphitryon să-l trimitp pe Heracles la țară să-i păzească cirezile. Eroul stă acolo pînă la vîrsta de optsprezece ani, cînd săvîrșește primul său act de vitejie: ucide leul din Cithaeron, care atacase cirezile tatălui său. Cu această ocazie el se unește cincizeci de nopți la rînd cu cele cincizeci de fiice ale regelui Thespius, la care stă în gazdă tot timpul cît durează vînătoarea. După ce ucide fiorosul animal, Heracles se întoarce acasă. Pe drum se întîlnește cu solii regelui Erginus, trimiși să ridice tributul la care erau supuși tebanii. El se luptă cu Erginus și îl învinge. Drept mulțumire că i-a scăpat pe tebani de tributul înjositor, regele Creon i-o dă în căsătorie lui Heracles pe fiica sa, Megara. Cu Megara eroul a avut mai mulți copii. Urmărindu-l mai departe cu mînia sa divină, Hera îi ia mințile și, într-un delir furios, îl determină să-și ucidă copiii. În urma săvîrșirii acestei fărădelegi, eroul consultă oracolul de la Delphi. Pentru ispășire, Apollo îi poruncește să-i slujească timp de doisprezece ani lui Eurystheus. La cererea acestuia, care-l pune la felurite munci, Heracles săvîrșește cele douăsprezece mari fapte de vitejie cunoscute sub numele de muncile (sau isprăvile) lui Heracles. – Prima muncă este uciderea leului din Nemea, o fiară înspăimîntătoare care pustia ținutul respectiv. Eroul îl sugrumă apoi îl jupoaie de pielea îngrozitoare la vedere. Înfățișîndu-se mai apoi îmbrăcat în această piele lui Eurystheus, acesta, de frică, nu-i îngăduie să pătrundă în cetate ci îi poruncește să-și depună prada înaintea porților. Cu această ocazie eroul înființează Jocurile Nemeiene. – A doua muncă a lui Heracles este uciderea hidrei din Lerna. Născută din Typhon și din Echidna, hidra era un balaur monstruos, a cărui răsuflare ucidea pe oricine îi simțea duhoarea. Ea avea nenumărate capete, care pe măsură ce erau retezate, creșteau la loc. Unul dintre capete era nemuritor. Heracles a reușit să-i reteze capetele și, cu ajutorul nepotului său, Iolaus, să-i ardă carnea în locul unde fuseseră, pentru a le împiedica să mai regenereze. La urmă el îi retează și capul cel nemuritor și, îngropîndu-l în pămînt, împinge deasupra lui o stîncă uriașă. Sîngele hidrei era și el aducător de moarte. De aceea, la plecare, eroul și-a muiat săgețile în el, făcîndu-le astfel veninoase. – A treia muncă a lui Heracles este prinderea mistrețului de pe muntele Erymanthus. Groaznicul animal a fost urmărit de către erou prin mijlocul unor zăpezi înalte, pînă cînd, sleit de puteri, a fost prins. – A patra muncă a lui Heracles este prinderea unui căprior cu coarne de aur, care aparținea zeiței Artemis. Vestit prin iuțeala lui, căpriorul a fost fugărit un an încheiat de către erou, care, în cele din urmă, l-a ajuns în Arcadia și, rănindu-l ușor, a reușit să-l prindă. – A cincea muncă a lui Heracles este curățarea grajdurilor lui Augias. Augias, regele din Elis, avea peste trei mii de vite și grajdurile care le adăposteau nu mai fuseseră curățate de peste treizeci de ani. La porunca lui Eurystheus, Heracles s-a legat să le curețe într-o singură zi, cerîndu-i o răsplată lui Augias, dacă avea să reușească. Augias s-a învoit. Atunci eroul a schimbat cursurile rîurilor Alpheus și Peneus și, abătîndu-le prin mijlocul grajdurilor, a făcut ca tot gunoiul să fie dus de ape pînă-n seară. Cînd și-a cerut însă plata cuvenită, Augias a refuzat să-și țină făgăduiala, fapt pentru care avea să fie pedepsit mai tîrziu de către erou. – A șasea muncă a lui Heracles este distrugerea păsărilor stimfalide. În pădurile care împrejmuiau lacul Tsymphalis din Arcadia sălășluiau puzderie de păsări de pradă, care pustiau ținutul. Heracles le-a stîrpit ucigîndu-le cu săgețile sale otrăvite. – A șaptea muncă a lui Heracles este prinderea taurului din Creta. Odinioară, regele Minos voise să-i sacrifice taurul lui Poseidon dar, cucerit de frumusețea animalului, îl cruțase. Zeul mării se răzbunase, făcînd taurul să devină furios. Heracles a reușit să-l prindă și i l-a adus lui Eurystheus, care însă i-a redat libertatea. – A opta muncă a lui Heracles este îmblînzirea iepelor lui Diomedes. Diomedes, regele Thraciei, avea niște iepe sălbatice pe care le hrănea cu carne omenească. Heracles l-a ucis pe Diomedes și le-a dat iepelor lui să-i mănînce trupul. După ce s-au ospătat din carnea stăpînului lor, iepele au devenit blînde și s-au lăsat ușor prinse. Heracles i le-a dus și pe acestea lui Eurystheus. – A noua muncă a lui Heracles este dobîndirea cingătorii purtate de Hippolyte, regina amazoanelor. Cingătoarea îi fusese dăruită acesteia de însuși Ares, zeul războiului. Heracles i-o ia, după ce se luptă cu amazoanele, și o dăruiește fiicei lui Eurystheus. – A zecea muncă a lui Heracles este aducerea boilor lui Geryon (v. și Geryon), tot la porunca lui Eurystheus. Cirezile de boi ale lui Geryon se aflau pe insula Erythia, departe, către apusul lumii. Ca să ajungă acolo, eroul a străbătut deșertul Libyei, apoi Oceanul, iar ca să pună mîna pe boii lui Geryon, l-a ucis mai întîi pe Orthrus, cîinele cu două capete care-i păzea, apoi pe Eurytion, uriașul care-i păștea și, în sfîrșit, pe însuși Geryon, monstrul cu trei trupuri, căruia-i aparțineau. După multe peripeții, Heracles ajunge cu bine din nou la Eurystheus, nu fără să fi avut însă de furcă pe drumul de întoarcere cu numeroși dușmani care-l atacaseră, vrînd să-i fure boii. – A unsprezecea muncă a lui Heracles este culegerea merelor din Grădina Hesperidelor. Merele acestea erau de aur, și ele aparțineau Herei, care le primise în dar, cu prilejul nunții ei cu Zeus, de la Gaea. Hera le dusese în Grădina Hesperidelor și i le dăduse în pază lui Ladon, un balaur uriaș cu o sută de capete. După ce cutreieră mări și țări, după ce trece prin Caucasus unde-l eliberează pe Prometheus (v. și Prometheus), Heracles ajunge la hiperboreeni, unde se afla faimoasa grădină, și, cu ajutorul lui Atlas, izbutește să fure merele și i le aduce lui Eurystheus. – A douăsprezecea – și cea din urmă – muncă a lui Heracles este aducerea lui Cerberus din împărăția umbrelor subpămîntene, cea mai grea încercare la care a fost supus eroul. În îndeplinirea acestei sarcini, el a fost ajutat de Hermes și de Athena. Ajuns în Infern, Heracles s-a întîlnit cu umbra lui Meleager – căruia, cu această ocazie, i-a făgăduit s-o ia în căsătorie pe Deianira (v. și Deianira) – cu Pirithous, cu Theseus și cu Ascalaphus, pe care i-a scăpat din chinurile la care erau supuși și, în sfîrșit, cu zeul Hades, care s-a învoit să i-l dea pe Cerberus cu condiția ca eroul să-l prindă fără să se servească de vreo armă. Strîngîndu-l cu amîndouă mîinile de gît, Heracles a reușit să-l stăpînească pe Cerberus și să-l tîrască după el, pe pămînt. La vederea lui Cerberus însă, Eurystheus a fost atît de înfricoșat încît s-a ascuns și n-a vrut să-l primească. Neavînd ce face cu el, Heracles l-a adus atunci înapoi în Infern. În afara acestor isprăvi, eroul a săvîrșit, în diferite împrejurări, numeroase alte acte de curaj și vitejie, care i-au dus faima și l-au făcut renumit. Printre ele se numără: 1. Expediția întreprinsă împotriva Troiei. Laomedon, regele Troiei, a refuzat să-i dea lui Heracles răsplata cuvenită pentru faptul că eroul a salvat-o pe Hesione, fiica regelui, din ghearele unui monstru îngrozitor. Heracles atacă cetatea, îl ucide pe rege împreună cu toți fiii lui și i-o dă de soție pe Hesione lui Telamon, unul dintre tovarășii lui de arme (v. și Hesione 1.). 2. Războiul împotriva giganților, în care eroul a luptat alături de olimpieni (v. Gigantes). 3. Războiul împotriva lui Augias, întreprins de erou datorită faptului că regele din Elis refuzase să-i dea plata cuvenită pentru că i-a curățat grajdurile. Cu ocazia victoriei, eroul a înființat Jocurile Olimpice. 4. Expediția organizată împotriva Pylosului, unde domnea regele Neleus (v. și Neleus), expediție în cursul căreia Heracles îl ucide pe rege împreună cu toți fiii lui în afară de unul singur, Nestor. Cu această ocazie Heracles a rănit mai mulți zei, printre care pe Hera și pe Ares. 5. Războiul împotriva Spartei (v. și Hippocoon), în cursul căruia, deși învingător, eroul este rănit la mînă și vindecat apoi de către Asclepius. 6. Lupta împotriva driopilor, în care, învins la început, Heracles iese în cele din urmă învingător, îi bate pe driopi și-i pune pe fugă. Motivul izbucnirii conflictului între erou și driopi a fost faptul că, o dată, pe cînd trecea prin ținutul lor călătorind împreună cu Deianira și cu fiul său Hyllus, driopii au refuzat să-i dea să mănînce copilului, care era înfometat. 7. Lupta cu centaurii, stîrniți de mirosul vinului pe care eroul îl băuse în peștera lui Pholos. Cu această ocazie a fost ucis din greșeală de către Heracles și bunul centaur Chiron. 8. Readucerea Alcestei din regatul subpămîntean (v. Admetus). 9. Lupta cu Antaeus (v. Antaeus). 10. Lupta cu Cycnus (v. Cycnus 2.), pe care l-a ucis în drum spre Grădina Hesperidelor. 11. Eliberarea lui Prometeus. Traversînd Caucazul, pe drumul spre aceeași Grădină a Hesperidelor, eroul a ucis vulturul care devora ficatul titanului Prometheus înlănțuit de o stîncă. 12. Lupta împotriva lui Lycaon, fiul lui Ares și al Pyrenei, care, opunîndu-se trecerii lui Heracles spre Grădina Hesperidelor, a fost învins și el de către erou. 13. Lupta cu gigantul Alcyoneus pe care l-a omorît cu măciuca sa, ajutat fiind și de zeița Athena. 14. Prinderea cercopilor (v. Cercopes). În sfîrșit, viața eroului, bogată în peripeții, cuprinde și alte episoade menite să-i ilustreze forța și vitejia. De pildă, este cunoscut episodul luptei dintre Heracles și zeul apei Achelous, pentru a obține mîna Deianirei, sora lui Meleager, căruia, în Infern, eroul îi făgăduise s-o ia de soție (v. mai sus). După căsătorie, omorînd din greșeală o rudă a soției sale, Heracles este silit să pornească în exil împreună cu Deianira și cu fiul lor, Hyllus. Pe drum Deianira este atacată de centaurul Nessus, care vrea s-o violeze. Heracles îl rănește mortal cu una din săgețile sale otrăvite. Înainte de a muri, centaurul îi dăruiește Deianirei un filtru miraculos, filtru care – după spusele lui – avea să i-l aducă înapoi pe Heracles atunci cînd ei i se va părea că eroul n-o mai iubește. Șiretenia lui Nessus și gelozia Deianirei aveau să pricinuiască, mai tîrziu, moartea eroului (v. Deianira). În urma uciderii nedrepte a lui Iphitus, fiul regelui Eurytus (v. și Iphitus), Heracles e atins de nebunie. Pentru a fi „purificat” el se duce la Delphi, dar acolo, insultînd oracolul, își atrage asupră-și mînia lui Apollo. În urma omorului și a sacrilegiului comis, el nu mai poate fi purificat decît dacă se va vinde ca sclav, timp de trei ani, pentru a-i sluji unui stăpîn. Așa ajunge Heracles în slujba Omphalei, regina Lydiei. E răstimpul în care eroul, robit și iubit de regină, participă la vînătoarea mistrețului din Calydon. După împlinirea termenului, Heracles se războiește cu regele Eurytus. Pe vremuri, Eurytus îi refuzase mîna fiicei sale, Iole. Eroul se luptă cu Eurytus, îl ucide și, cum dragostea pentru fiica acestuia persistă, o ia cu el pe Iole. Aflînd, Deianira îi trimite o cămașă îmbibată cu filtrul lui Nessus, pe care Heracles îl ucisese odinioară. Departe de a-i aduce înapoi soțul, filtrul – răzbunare perfidă a centaurului – Face ca veșmîntul o dată îmbrăcat să se lipească de trupul eroului și să ia foc. În zadar se luptă Heracles cu desperare să scape de cămașa ucigătoare. O dată cu ea își smulge de pe trup fîșii de carne și flăcările mistuitoare îi ajung pînă la oase. Atunci, simțindu-și sfîrșitul aproape – în timp ce Deianira îngrozită de fapta ei se sinucide – eroul își înalță singur un rug și se pregătește de moarte. El o încredințează fiului său Hyllus pe Iole și lasă cu limbă de moarte ca, mai tîrziu, cei doi să se căsătorească. Își dăruiește arcul și săgețile lui Philoctetes și se urcă pe rugul de mai înainte pregătit. În timp ce flăcările rugului se înalță, un nor pogoară din ceruri și cade un trăsnet. Cînd ceața se risipește, corpul eroului nu mai există. El a fost luat în Olympus, unde va petrece după moarte în rîndul nemuritorilor. Vechea ură a Herei se șterge. Ea îl primește acum pe Heracles în lăcașul zeilor, căsătorindu-l cu fiica ei, Hebe, zeița veșnicei tinereți. Eroul devine nemuritor, drept răsplată pentru vitejia, curajul și nedreptățile îndurate pe pămînt.

hori, horesc, vb. intranz. – A cânta sau a interpreta la un instrument melodii populare: „A cânta hore; când moare vreun fecior tânăr ori vreo fată din sat, atunci nu-l cântă (= bocesc) femeile, ci-l horesc fetele, adică îl petrec cu hori, cântece până la groapă, de regulă cu acompaniament de lăutari” (Țiplea 1906). – Din hore.

imprimantă s. f. Aparat de tipărire a documentelor obținute cu ajutorul unui computer ◊ „[...] de la mașina sa de scris-computer cu imprimantă am extras următoarele poeme [...]” R.lit. 28 XII 92 p. 2. ◊ „Câteva bune pagini bătute frumos la mașină. Ori, poate, cine să mai știe, scoase pe imprimanta vreunui ordinator.” D. 147/95 p. 3; v. și R.l. 10 IX 92 p. 6, 29 XII 93 p. 13; v. și copiator, dealer, tastatură (din fr. imprimante; PR, DMC 1962; DN3, DEX-S)

INGAMBAMENT s. n. procedeu de versificație constând în continuarea ideii poetice în versul următor, fără a marca aceasta prin vreo pauză; enjambement, rejet (3). (< it. ingambamento, după fr. enjambement)

INGAMBAMENT s.n. (Lit.) Procedeu de versificație constînd în continuarea ideii poetice în versul următor, fără a marca aceasta prin vreo pauză; enjambement; rejet. [< it. ingambamento, fr. enjambement].

INTRUS, -Ă adj., s. m. f. (cel) care se introduce undeva fără drept, fără vreo calitate; nepoftit, inoportun. (< fr. intrus, lat. intrusus)

INTRUS, -Ă, intruși, -se, s. m. și f., adj. (Persoană) care se introduce undeva sau la cineva fără a avea vreo calitate, fără a fi chemată, poftită sau dorită; nepoftit, inoportun. – Din fr. intrus.

INTRUS, -Ă s.m. și f. Cel care se introduce undeva sau la cineva fără drept, fără vreo calitate; nepoftit, inoportun. [< fr. intrus, cf. lat. intrusus – împins în].

ISPRAVĂ, isprăvi, s. f. 1. Faptă, treabă, acțiune dusă (cu bine) până la capăt, îndeplinită cu succes; p. ext. aventură. ◊ Loc. adj. De ispravă = (despre oameni) cumsecade, vrednic; (despre acțiuni) bun, remarcabil. De nici o (sau nici de o) ispravă = care nu e bun de nimic, care nu inspiră încredere. ♦ (Ir.) Poznă, năzdrăvănie. 2. Rezultat bun obținut în urma unor eforturi; succes, reușită, izbândă. ◊ Expr. Fără nici o (sau vreo) ispravă = fără nici un rezultat; zadarnic. – Din sl. isprava, bg. izprava.

ÎNCHIS ~să (~și, ~se) 1) v. A ÎNCHIDE și A SE ÎNCHIDE. ◊ Cu ochii ~și a) fără atenție, superficial; b) fără a întâmpina vreo greutate; foarte ușor. 2) (despre adunări, ședințe etc.) La care participă numai membrii organizației. 3) (despre persoane și despre caracterul lor) Care este puțin comunicativ; retras; nesociabil. 4) (despre aer) Care stă neîmprospătat de mult timp; stătut. 5) (despre sunete, voce) Care nu are rezonanță; lipsit de sonoritate; surd; înfundat. Vocală ~să. /v. a închide

JUSTIFICARE s. 1. îndreptățire, justificație logică, motivare, motivație, rațiune, temei, (livr.) legitimare, legitimitate, (pop.) noimă, (înv.) rezon. (~ unei hotărâri.) 2. logică, motivare, noimă, rațiune, rost, sens, temei. (Nu văd ~ acestei hotărâri.) 3. explicare, explicație, motivare. (Există vreo ~ a gestului său?) 4. v. scuză. 5. v. dezvinovățire.

JUXTAPUNERE, juxtapuneri, s. f. Acțiunea de a juxtapune și rezultatul ei; alăturare, juxtapoziție. ♦ (Gram.) Mijloc de exprimare a raporturilor sintactice de coordonare sau de subordonare dintre elementele alcătuitoare ale unei propoziții sau fraze, care constă în simpla lor alăturare, fără ajutorul vreunui cuvânt de legătură; parataxă. – V. juxtapune.

KARATE s. n. Metodă japoneză de luptă care folosește în atac sau apărare mișcări rapide și violente, fără a apela la vreo armă. [Acc. și: karate] – Din fr. karaté.

LA adv. v. aproape, aproximativ, cam, circa, vreo.

legá¹ [At: COD. VOR.¹ 10r/12 / Pzi: leg / E: ml ligare ] 1 vt (C.i. fire, funii, fâșii dintr-o țesătură etc.) A uni strâns capetele printr-un nod sau cu un ochi, fundă etc. pentru a forma un întreg Si: a înnoda, a strânge, a înnădi. 2 vt (Îe) A lega gura pânzei, lega nodurile, lega la gură A înnoda firele de la capătul urzelii înainte de a începe țesutul unei pânze pentru a nu se destrăma bătătura. 3 vt (Fig; îae) A începe cu bine un lucru sau o afacere. 4 vt (Fig; îae) A începe să-i meargă bine cuiva. 5 vt (Reg; îe) A lega băierile de la pungă A face economii. 6 vt (Reg; îae) A deveni mai econom, mulțumindu-se cu un trai mai modest. 7 vt (Îvp; îe) A lega tei (sau teie) de curmei (sau curmeie) A căuta subterfugii. 8 vt (Îvp; îae) A vorbi fără temei. 9 vt A înnoda șireturi, nojițe etc.. pentru a încheia sau pentru a fixa încălțămintea pe picior Si: a se încălța. 10 vt (Prc; c.i. opinci, obiele) A strânge pe picior cu ajutorul nojițelor. 11 vt (Reg; îe) Cât ți-ai lega nojița (sau nojițele) la un picior Foarte repede. 12 vt A face noduri, ochiuri de împletitură sau de plasă Si: a înnoda. 13 vt (Îc) Ac de ~t Croșetă. 14 vt (Îac) Andrea. 15 A petrece în jurul gâtului cravata, pe sub gulerul cămășii, fixând în față capetele printr-un nod special executat. 16 vt (Pex) A purta cravata după o anumită modă. 17 vrp (D. bărbați îndrăgostiți; îe) A-i lega calțaveta A fi foarte supus femeii iubite, făcându-i toate poftele. 18 vt A pune și a înnoda bani, obiecte de valoare într-un colț de batistă, basma, ștergar etc.. pentru a-i păstra sau a-i lua cu sine. 19 vt (Spc) A pune și a înnoda bani, obiecte de valoare într-un colț de batistă, basma, ștergar etc. pentru a-i oferi ca plată, ca pomană împreună cu obiectul în care au fost puși. 20 vt (C.i. fire, ștergare, năframe etc. de o culoare cu o anumită semnificație) A prinde de ceva prin înnodare pentru a aminti ceva sau ca semn a ceva. 21 vt (Spc; c.i. cozile împletite ale femeilor; urmat de determinările „în cunună”, „una peste alta”) A împreuna prin înfășurare în jurul capului ori prin petrecerea peste cap dintr-o parte în alta. 22 vt (Spc; reg) A înnoda frunzele a două sau mai multe fire de porumb verde pentru a face umbră. 23-24 vtr (Fig; d. prietenie) A (se) consolida. 25 vt (C.i. saci, desagi, pungi etc.) A închide la gură, adunând marginile și înnodându-le sau strângându-le cu o sfoară ale cărei capete se înnoadă. 26 vt (C.i. obiecte, materii etc..) A pune într-o învelitoare, într-un sac, într-o pungă etc. care se strânge la gură sau la margini. 27 vt (Pop; îe) Leagă sacul până e plin Averea trebuie administrată chibzuit încă de la început. 28 vt (Pop; îe) În sacul ~t nu știi ce-i ~t Se spune despre o femeie însărcinată despre care nu se știe dacă va naște băiat sau fată. 29 vt (Pop; îe) A lega paraua cu șapte (sau nouă, zece) noduri (ațe) A cheltui cu economie o sumă de bani. 30 vt (Pop; îae) A fi zgârcit. 31 vt (C.i. nervi, canalele unor glande, cordonul ombilical) A obtura prin strangulare. 32 vt (C.i. documente vechi, pergamente, teancuri de foi, cutii, pachete etc.) A împacheta prin înfășurare și prindere cu panglici sau sfori pentru a nu se deteriora sau pentru a fi transportate. 33 vt (Reg) A petrece funii prinse de un druc de-a lungul sau de-a latul carului încărcat cu paie etc. pentru a le presa și a le ține strâns. 34 vt (Spec) A aplica o pecete pe un document, pe o scrisoare etc. pentru a o sigila. 35 vt (C.i. fire de grâu, de cânepă sau nuiele, vreascuri etc.) A lua și a pune laolaltă, strângându-le cu ajutorului unei chite etc. astfel încât să nu se risipească, să nu se sfărâme, să fie ușor manipulate. 36 vt A încinge cu o funie etc. snopuri, mănunchiuri etc. pentru a nu se desface. 37-38 vt (Pop; îe) A (nu) ~ două în (sau într-un) tei (prin etimologie populară trei) A (nu) pune nimic de-o parte din câștigul obținut. 39 vt (Reg; îe) A nu lega două A nu aduna deloc bani sau avere. 40 vt (Pop; gmț; îe) Să-i legi cu tei (într-un curmei) și să-i dai pe apă (sau în gârlă) Se spune despre doi oameni la fel de netrebnici sau de ineficienți. 41 vt (C.i. părul oamenilor) A strânge la un loc cu ajutorul unei panglici, al unei funde etc., pentru a nu se împrăștia în dezordine, pentru a nu acoperi ochii. 42 vt (C.i. obiecte de îmbrăcăminte sau părți ale acestora) A aduna pe lângă corp făcând din două sau mai multe părți un tot, prin înnodare sau prin împreunarea capetelor, a marginilor, etc. ori cu ajutorul unui cordon, al unui brâu, al unei panglici etc. ca să nu se desfacă, să nu alunece sau să nu stea neglijent Si: a încinge. 43 vt (Reg; c.i. opinci, urmat de determinarea „la cioc”) A strânge, a încreți marginile cu o sfoară, cu o curelușă trecută prin mai multe găuri. 44-45 vtr (D. oameni) A (se) încinge cu un brâu. 46 vt (Rar; c.i. pânzele corăbiei) A aduna la un loc Si: a strânge. 47 vt (Rar) A începe hora. 48 vt (C.i. uși, obloane, porți etc.) A consolida prin aplicarea unor drugi, a unei șine etc. pentru a mări rezistența ori soliditatea Si: a fereca. 49 vt (Fig; îe) A avea inima ~tă cu curele A fi nepăsător. 50 vt (Fig; îae) A fi insensibil. 51 vt A strânge butoaie, lăzi etc. cu șine sau cercuri de fier pentru a le spori rezistența în utilizare. 52 vt A strânge cu un cerc piesele care alcătuiesc un obiect pentru a realiza un tot. 53 vr (Îvp; îe) Butia cu un cerc nicicum nu se leagă A nu putea anula un rău dintr-o dată. 54 vt A întări roțile de lemn ale unor vehicole prin aplicarea unei șine peste obezi. 55 vt (C.i. căruțe, care) A îmbrăca în fier caroseria. 56 vt (C.i. mai ales obiecte de podoabă) A îmbrăca cu plăci de metal prețios Si: a placa. 57 vt (C.i. piese de mobilier, pergamente sau acte de preț) A îmbrăca, prin acoperire integrală sau parțială, cu piele, cu catifea etc. pentru a proteja sau pentru a înfrumuseța. 58 vt A prinde una de alta foile unei cărți, prin coasere sau lipire și a-i pune scoarțe Si: a broșa, a cartona, a coperta (reg) a compacta. 59 vr (Rar; d. oameni, urmat de „în zale”) A-și îmbrăca armura Si: (înv) a se împlătoșa, a se înzăua. 60 vt (C.i. obiecte dezmembrate sau piese detașabile ale unui obiect) A (re)compune prin punerea una lângă alta a părților componente sau desfăcute, prin strângerea lor cu o funie, lamă metalică, sârmă etc. Si: (pfm) a drege. 61 vi (Îe) Viața ~tă cu ață Se spune despre existența precară sau periclitată a cuiva. 62 vt (Înv; îe) A lega tabăra (sau, rar, lagărul) A fortifica, prin diverse întărituri, în special prin care de luptă, o armată care staționează sau se află în marș, pentru a împiedica intruziunea inamicului în rândurile proprii. 63 (Înv; îae) A pune o armată în dispozitiv de luptă. 64 vt (C.i. obiecte de mărime sau de greutate mică) A fixa pe loc sau unul de altul cu ajutorul unui lanț, al unei frânghii etc. pentru a nu se desprinde, pentru a nu cădea sau pentru a rămâne în poziția sau în locul dorit Si: a agăța, a atârna, a prinde, a țintui. 65 vt (Îvp; spc) A construi plute, asamblând trunchiuri de copaci. 66 vt (Îvp; c.i. părți detașabile ale unor obiecte precum condeiul, coasa etc..) A fi fixat în toc sau în legătoare, pentru a putea fi utilizat sau pentru a nu-l pierde. 67 vt (Spc; c.i. lăstari de viță-de-vie ori tulpine ale unor plante de cultură agățătoare) A fixa pe araci Si: a arăci. 68 vt (Pop; c.i. fuiorul sau caierul de lână) A pune în furca de tors o cantitate de lână și a o prinde de aceasta cu o panglică, cu o sfoară etc. 69 vt (C.i. ambarcațiuni; udp „de”, „la” care indică locul sau obiectul de care se fixează) A fixa prin parâme Si: a acosta, a ancora. 70 vi (Mrn; îe) A lega în barbă A ancora cu două ancore ale căror lanțuri sunt paralele. 71 vt (Mrn; îe) A lega la schelă A opri într-un port o corabie, fixând-o cu părâme de stâlpii cheiului. 72 vt (Îvr) A întinde pânzele unei corăbii. 73 vt (C.i. ustensile, aparate de mici dimensiuni, greutăți) A fixa de o parte a corpului cu o funie, cu o curea, cu un lănțisor etc. pentru a fi ușor de purtat sau de folosit.. 74 vi (Reg; îe) A umbla cu ciolanele ~te la gât Se spune despre cineva care se comportă nefiresc. 75 vt (Îvr; îe) A-i ~ (cuiva) lingurile de gât A nu aștepta cu masa pusă pe cineva invitat, care a întârziat. 76 vt (Îvr; îae) A lăsa flămând pe cineva. 77 vt (Îrg; îe) A-i ~ (cuiva) bășica (sau tinicheaua) de coadă A concedia pe cineva cu scandal. 78 vt (Îrg; îae) A retrage cuiva bunăvoința sau favoarea de care se bucura Si: a disgrația. 79 vt (Pop; îe) Șoarecele nu încape-n gaură și-și mai leagă și-o tigvă de coadă Se spune despre oamenii care încearcă să facă mai mult decât pot. 80 vt (Fam; îe) A lega cartea (sau vornicia etc.) de gard A întrerupe o activitate. 81 vt (Reg; îe) A nu fi ~t de gard A nu fi etern sau fără sfârșit. 82-83 vtr(p) (C.i. oameni sau trupurile lor; udp „de”, „în”, „cu”) A (se) prinde unul de altul. 84-85 vtr(p) (C.i. oameni sau trupurile lor; udp „de”, „în”, „cu”) A (se) prinde unul pe altul de ceva sau de cineva. 86-87 vtr(p) (C.i. oameni sau trupurile lor; udp „de”, „în”, „cu”) A (se) atârna. 88-89 vtr(p) (C.i. oameni sau trupurile lor; udp „de”, „în”, „cu”) A (se) înlănțui pentru a acționa ca o singură forță. 90 vt (Pop; îe) Bun să-l legi la rană Se spune despre un om blând și generos. 91 vt (Pop; îe) Omul bătrân și nebun leagă-l de gard și-i dă fân Se zice despre cel care nu mai poate fi educat sau îndreptat. 92 vt (Reg; d. copii mici; îe) A fi ~t de poalele mamei A depinde total de ajutorul mamei. 93 vt (Fam; îe) A ține (pe cineva) ~t de fusta (cuiva) A fi nedeslipit de cineva. 94 vt (Pop; d. musafiri; îe) A fi ~t de scaun A nu mai pleca. 95 vt (Fig; c.i. sunete, cuvinte) A îmbina în conformitate cu normele specifice unei limbi pentru a vorbi sau a citi cursiv. 96 vt (Fig; c.i. propoziții, fraze) A formula și a combina pentru a exprima ceva. 97-98 vt (Îe) A (nu) putea să lege un cuvânt, o vorbă (sau vreo câteva cuvinte, vorbe) A (nu) putea rosti. 99-100 vt (Îae) A (nu) putea construi (decât) cu dificultate un enunț. 101 vt (Rar; îe) A lega vorbe fără șir A vorbi incoerent. 102 vt (Rar; îe) A nu lega două A nu putea înțelege nimic din vorbirea cuiva. 103 vt (Fig; rar; c.i. subiectul scrierii, șîe „a lega în stihuri”) A versifica. 104-105 vtr (D. activități psihice, în fiziologia umană) A (se) forma. 106 vt (D. divinitate, persoane cu putere de decizie) A crea. 107 vt (Îlv; d. oști) A lega împresurare A se desfășura. 108 vr (Îvr; d. căldură) A se forma. 109 vr (Îvr; d. căldură) A se degaja. 110-111 vtr (D. căi de comunicație, poduri etc.) A uni orașe, locuri etc..aflate la o oarecare distanță unele de altele. 112-113 vtr (D. săli, camere, spații din imobile) (A face să comunice sau) a comunica. 114 vt (C.i. obiecte perechi, piese formate din două părți identice) A uni prin alăturare sau prin strângere cu ajutorul unui șiret, lănțișor etc. 115 vt (C.i. pari, stâlpi etc.) A uni pentru a îngrădi sau a împrejmui ceva. 116 vt (C.i. grinzi, bârne etc. folosite în construcție) A împreuna cu ajutorul cuielor sau prin încastrare. 117 vt A asambla părțile componente ale unor piese din structura unor unelte agricole. 118-119 vtr (D. sprâncene, linii geometrice sau ornamentale) A (se) îmbina. 120 vt A (re)face conexiunea dintre vase sanguine, nervi, oase, țesuturi etc. 121 vt (Med) A sutura. 122 vr (Îvr) A se încleia. 123 vr (D. lapte) A se prinde. 124 vr (D. sirop) A se îngroșa, devenind cleios. 125 vt (Teh; c.i. conductori sau anumite piese și ansamble ale unui sistem electric, electronic sau de alt tip) A realiza o conexiune între un element al acestuia și o sursă de alimentare Si: a conecta, a cupla, a racorda. 126 vt (Teh; spc) A instala aparatele și dispozitivele necesare conectării la rețea a unei mașini, a unui aparat etc. 127 vt (C.i. piatră sau blocuri de piatră de construcție, pereți etc.) A fixa într-un ansamblu omogen și de o mare soliditate Si: a încastra, a înțepeni. 128-129 vtr (D. atomi, substanțe chimice sau alimente în stare fluidă) A fi combinat sau a se combina cu… 130 vt A uni cuvintele cu ajutorul cratimei. 131 vt (C.i. cuvinte, propoziții, fraze) A nu marca grafic, prin spații albe, unitățile unui enunț. 132-133 vtr (D. propoziții sau d. elemente ale acestora) (A fi în relație sau) a se relaționa cu…. 134-135 vtr (D. accentul silabic, sunete, secvențe muzicale) (A fi unit sau) a se uni în chip armonios Si: a (se) armoniza. 136-137 vtr (Spc; d. cuvinte, idei, secvențe narative) A (se) structura în mod logic, coerent. 138-139 vtr (Fig; c.i. oameni) A (se) aduna în aceeași parte sau la un loc. 140 vt (C.i. lucruri, fenomene, creații sau părți, aspecte ale acestora) A grupa pe baza unor însușiri comune ori pe baza unor aprecieri, considerații etc. 141-142 vtr (D. regiuni geografice sau istorice) A (se) situa în același plan ori în același sistem. 143 vr (Îlv) A se lega prieteni A se împrieteni. 144 vr (Îlv) A se lega tovarăși A se întovărăși. 145 vr (Îlv) A se lega frați de cruce A deveni frați de cruce Si: (înv) a se înfrăți. 146-147 vtr (C.i. raporturi afective, de rudenie etc.) A (se) stabili o relație de prietenie, rudenie etc. 148 vt (Fam; îlv) A ~ (o) cunoștință A cunoaște pe cineva. 149 vt (Îe) A lega vorbă (sau vorba, înv, voroavă) A intra în vorbă cu cineva. 150 vt (D. primari, conducători, state etc.) A intra în relații diplomatice, politice, unilaterale etc. 151 vt (Înv; îe) A lega pacea (sau împăcăciunea) A încheia pace. 152 vt (Îe) A lega cuvânt A face un legământ. 153 vt (Îvr; îe) A lega tablele A ratifica un acord prin documente. 154-155 vtr (Înv) A (se) căsători. 156 vt (Îvp; îe) A-și lega viață (sau, rar, viețile) ori soarta (și viața) (de cineva) A se căsători. 157-158 vt (Îvp; îe) A fi ~t cu Duhul (sau, rar, cu cel necurat) A fi unit (cu Duhul Sfânt sau) cu cel necurat. 159 vt (Îe) A-și lega destinul (soarta) de cineva (sau de soarta) destinul cuiva A împărtăși aceeași soartă, evoluție cu cineva. 160 vt (Rar; îe) A fi ~t cu veșnicia A fi predestinat veșniciei. 161 vrr (D. oameni, familii, colectivități) A se unui în jurul aceluiași ideal. 162 vrr (D. oameni, familii, colectivități) A se asocia. 163 vt (D. neamuri, așezăminte) A (se) înfrăți. 164 vr (Rar; d. personalități creatoare) A se asemăna pe baza afinităților de creație. 165-166 vtr (D. oameni, suflet, inimă, minte) A fi atașat sau a se atașa de cineva. 167 vt (Rar; îe) A-și lega ochii (de ceva) A nu-și putea lua privirea de la ceva. 168-169 vtrp (Înv; îe) A lega de glie (sau de pâmânt, rar, de moșie) (A aduce pe cineva sau) a fi adus în situația de rob, de subordonare din punct de vedere economic, politic și social față de un anumit ținut, de o anumită moșie. 170-171 vti (Înv; pex; îae) A diminua sau a îngrădi libertatea de mișcare și de organizare a cuiva. 172 vi (Fig; urmat de „de pământ”, „de brazdă”) A fi constrâns să ducă o viață limitată spiritual. 173 vi A fi atașat de locul de muncă, de rangul deținut sau oamenii de care depind acestea. 174 vi (Pex) A fi în subordinea sau la cheremul cuiva. 175 vr (Îvp) A se ocupa cu pasiune de ceva. 176 vt (Înv) A fi interesat de… 177 vt (Înv; c.i. nume, orgolii, funcții) A-și face un merit, un renume etc. din ceva. 178 vr (Fam) A provoca la vorbă, la ceartă, la bătaie etc. prin cuvinte, gesturi, atitudini etc. sfidătoare sau violente Si: a se agăța, (înv) a se alega¹, a persecuta, (îrg) a agasa, a enerva, a sâcâi, a supăra, a plictisi, a zădărî, (liv) a bate la cap, a tracasa, (reg) a se ține de capul cuiva, a se ține scai de cineva, a zăhăi. 179 vr (Îe) Ce te legi de (cineva)? Se spune când o persoană nu este lăsată în pace. 180 vr (Îvp; îe) A se lega de cineva ca scaiul de oaie, a se lega de capul (cuiva) A sta mereu în preajma cuiva, devenind uneori agasant. 181 vr (Rar; îe) A se lega de coada (cuiva) A se ține după cineva. 182 vr (Îvr; îe) A-și lega unul și altul gura (de cineva) A bârfi. 183 vr (Pop; d. dor, dragoste, boală etc.) A pune stăpânire pe… Și: a se aprinde, a se lipi. 184 vr (Îvp; d. blesteme, vrăji) A se adeveri. 185 vr (Îe) ~-s-ar moartea de…! Blestem prin care se dorește moartea cuiva. 186 vt A acosta o persoană de sex opus, cu intenția de a o seduce sau de a abuza sexual de ea. 187 vt A face avansuri cuiva într-un mod nepermis Si: a hărțui sexual. 188-189 vtr A pretinde pe nedrept ceva. 190-191 vtr A (se) folosi (de) ceva drept pretext pentru a face scandal, a se răzbuna, etc. 192 vt (C.i. fenomene, procese, obiecte etc. aparent disparate) A fi în strânsă conexiune cu… 193 vt (C.i. noțiuni, concepte etc.) A fi în mod strict corelat cu... Si: a se corela, a se intercondiționa. 194 vt (C.i. activități, procese, fenomene etc.; udp „de”) A determina. 195 vt (C.i. activități, procese, fenomene etc.; udp „de”) A condiționa. 196 vt (Pex; c.i. activități, procese, fenomene etc.; udp „de”) A influența. 197 vt (C.i. oameni) A depinde de… 198-199 vtr (C.i. rezultatele unor activități intelectuale sau artistice și consecințele unor fenomene, procese etc.; udp „cu”, „de”) A (se) asocia cu... 200-201 vtr (C.i. produse ale unor activități creatoare, urmările unor fapte, procese etc.) A (se) fundamenta. 202-203 vtr (Pex; c.i. produse ale unor activități creatoare, urmările unor fapte, procese etc.) A (se) explica prin… 204-205 vtr (Îe) A(-și) lega numele (de ceva) A (se) face cunoscut prin ceva. 206-207 vtr (Îae) A i (se) asocia reputația cu ceva. 208 vt (C.i. opinii, idei etc. sau efecte, rezultate etc.) A desprinde pe cale de consecință Si: a decurge, a deriva. 209 vrr (D. credințe, cunoștințe, anecdote, povesiri, tradiții etc.; udp „de”) A se referi la... 210 vrr (D. credinte, cunoștințe, anecdote, povesiri, tradiții etc.; udp „de”) A trimite la…. 211 vt (C.i. oameni) A imobiliza pe cineva cu ajutorul unei funii, al unui lanț, al unor cătușe Si: a fereca, a încătușa, a înlănțui, a pune în fiare. 212 vt (Spc; c.i. persoane urmărite, delincvenți etc.) A lua prizonier Si: a aresta, a captura, a închide, a întemnița. 213 vt (Îe) A ~ (pe cineva) fedeleș (sau burduf, butuc, bute, cobză, nod, snopi, îvr, ca butuc) A imobliliza complet pe cineva prin legături (89) foarte bine strânse. 214 vt (Îe) A ~ (pe cineva) spate în spate (sau la spate) A imobilza într-o singură legătură trupurile a doi oameni așezați spate la spate. 215 vt (Fig; îe) A ~ (pe cineva) de mâini și de picioare A imobiliza total pe cineva. 216 vt (Fig; pex; îae) A priva pe cineva de libertatea de mișcare sau de acțiune. 217 vi (Fam; îe) A fi nebun (sau, rar bun) de ~t A fi bolnav psihic, aflat într-o criză de agitație psiho-motorie. 218 vi (Fam; îae) A se comporta ca un nebun. 219 vt (Înv; c.i. condamnați) A imobliza, prin fixarea cu diverse legături, de unul sau de doi stâlpi, de cozile a două cămile, de vârfurile a doi copaci, etc. pentru a pedepsi, pentru a supune la cazne sau pentru a ucide Si: a țintui. 220 vt (Rar; îe) A ~ (pe cineva) la stâlpul infamiei A condamna pe cineva în public Si: a blama. 221-222 vtr (Fig) A (se) încurca. 223-224 vtr A (se) prinde în cursă. 225 vt (Îvp) A lua în stăpânire Si: a supune. 226 vrp (Fig) A fi ținut în loc. 227 vrp (Fig) A fi împiedicat. 228 vt (Fig; îe) A lega mâinile A lipsi de puterea de a acționa. 229 vt (Înv; îe) A fi cu mâinile ~te la piept A-și împreuna mâinile în semn de cucernicie sau de neputință. 230 vt (Înv; pex; îae) A fi uluit. 231 vt (Îe) A lega limba (sau gura) cuiva A împiedica pe cineva să vorbească. 232 vt (Îae) A reduce la tăcere pe cineva. 233-234 vtr (Îe) A i (se) lega cuiva limba (A face să nu mai vorbească sau) a nu mai putea vorbi Si: a amuțî. 235-236 vtr (Spc; îae) A nu mai putea vorbi din motive de boală. 237 vt (Fam; îe) Leagă-ți gura (sau clanța, fleoanca, leorpa, troampa)! Nu mai vorbi. 238 vt (Rar; îe) A-i ~ (cuiva) fierul A împiedica pe cineva să mai lupte, blocându-i mișcarea spadei Si: a dezarma. 239 vt (Înv) A împiedica mișcarea unei roți. 240 vt (C.i. animale domestice, rar, păsări; udp „cu”, „de”, „la”) A fixa printr-un lanț, printr-o funie etc. petrecută pe după o parte a corpului, pentru a mâna în direcția dorită ori pentru a împiedica să fugă. 241 vt (Îe) A (-și) ~ măgarul (sau samarul) de gard A se îmbogăți în urma slujbei pe care o are. 242 vt (Rar; îe) A-și lega calul (reg, caii) A se liniști. 243 vt (Reg; îe) A lega câinele la gard A se lăuda în mod justificat. 244 vt (Fam) A lega cățeaua, leagă-ți căteaua (sau haita)! A se opri din vorbit. 245 vr (Pop; d. pești) A se prinde în undiță, năvod etc. 246 vrr A se obliga să îndeplinească sau să respecte condițiile sau termenii unui contract, ai unei convenții etc. 247 vrr A cădea de acord Și: a se învoi. 248 vr (Pop) A paria. 249 vr (Pop; spc; d. călușari) A se constitui în formație în urma unui jurământ Si: a se jura. 250 vt (Udp „cu”, „prin”, „de”) A fi constrâns prin ceva față de cineva sau ceva. 251 vt (Udp „cu”, „prin”, „de”) A fi dator. 252 vt (Îe) A spune cuvinte care leagă A-și lua un angajament față de cineva cu ocazia logodnei sau căsătoriei. 253 vt (Spc) A pune drept zălog Si: (pop) a chiezăși. 254 vt (Înv; c.i. dări, impozite etc., legi, dispoziții etc.) A institui și a face să intre în vigoare. 255 vt (Îvr) A fixa un legământ care implică un anumit tip de credință morală. 256 vt (Bis; îvp; c.i. sărbători sau posturi din calendarul creștin) A institui prin hotărâre sinodală zilele de sărbătorire ale unui sfânt și zilele sau perioadele de timp în care creștinii sunt datori să postească. 257 vt (Pop) A impune o interdicție Si: a interzice. 258 vt (Înv) A anula printr-o lege (33), amendament etc. o dare, un impozit, etc. 259 vt (a) (Bis; îoc a dezlega; d. apostoli, preoți etc.) A opri, prin anumite dispoziții, reguli, canoane, etc., de la anumite fapte, conduite etc. Si: a interzice. 260 vt (a) (Bis; pex; îoc a dezlega) A lipsi de iertare abaterile de la canoanele instituite și pe oamenii care se fac vinovați de ele. 261 vt (a) (Bis; spc) A nu dezlega păcatele cuiva. 262 vt (a) (Pex; înv; d. oameni, instituții etc. cu mare influență sau putere de decizie) A dispune după bunul plac de putere, de prerogativele etc. unei funcții, meserii etc. 263 vt (a) (Fig; pop; îcr a dezlega) A vrăji pe cineva. 264 vt (a) (Fig; pop; îcr a dezlega) A descânta de ceva pe cineva. 265 vt (Pex; îvp; c.i. oameni, sentimente, privirile acestora etc.) A aduce în imposibilitate de a acționa sau de a funcționa normal. 266 vt (Îvp; c.i. bărbați, trupul, virilitatea acestora) A face impotent prin farmece. 267 vt (C.i. miri, sau unirea sexuală dintre aceștia) A împiedica, prin vrăjitorie să se producă. 268 vt (C.i. ploaie, vânt, furtună) A opri, prin vrăji, descântece, să survină. 269 vt (C.i. ploaie, vânt, furtună etc.) A face prin vrăji să se abată asupra unui anumit ținut. 270 vt (Îvr; c.i. un ritual magic, o vrajă, efectele acestora) A opri să se producă Si: a anula, a desface, a suprima. 271-272 vtrp (Îe) A ~ (cuiva) drumul A împiedica pe cineva să meargă pe unde dorește. 273-274 vtrp (Îae) A zădărnici planurile cuiva. 275 vt (Pop; c.i. bani, comori, etc.) A fi sub puterea unui blestem. 276 vt A acoperi, de obicei prin înfășurare, cu ajutorul unei bucăți de pânză, a unei năframe etc. pentru a proteja. 277 vt (Spc) A acoperi gura, ochii pentru a împiedica pe cineva să vadă, să vorbească etc. 278-279 vtr (D. femei) (A fi îmbrobodit sau) a se îmbrobodi. 280-281 vtr (D. bărbați, urmat de „turcește”) (A fi înfășurat sau) a-și înfășura capul, după moda orientală, cu un șal, un turban etc. 282 vt (Îe) A-și lega capul cu…, a-și lega de cap necaz (sau nevoie) A se căsători. 283 vt (Îae) A-și complica existența. 284-285 vti (Îe) A-și lega ochii, a lega la ochi A (se) amăgi. 286-287 vti (Îae) A(-și) face iluzii. 288-289 vti (Spc; îae) A fermeca. 290 vt (Pop) A acoperi cu un văl, basma etc. capul miresei în cadrul ceremoniei de nuntă, în semn de trecere a acesteia în râdul nevestelor. 291 vt A acoperi cu ceva corpul unei ființe sau părți ale acestora pentru a le proteja. 292 vt (Reg; c.i. stoguri, clăi, căpițe de fân, paie, etc.) A acoperi vârful cu ceva pentru a proteja de umezeală, de vânt etc. 293 vt A îngriji o rană sau pe cineva bolnav prin aplicarea de pansamente, comprese, bandaje Si: a bandaja, a pansa. 294 vr (Fam; îe) A se lega la cap fără să-l doară A-și crea complicații, greutăți inutile. 295-296 vtrp (Pop) A (se) trata. 297 vt (Pop) A alina o durere sufletească. 298 vi (Îvp; d. plante de cultură, florile acestora) A se afla în perioada de fructificație Si: a face fructe. 299 vi (Îe) A lega sec A nu rodi. 300 vi (Spec; d. varză) A face căpățână. 301 vi (Îvp; d. pomi altoiți) A da naștere la tulpini secundare. 302-303 vir (D. roade, fructe etc.) A începe să se dezvolte, trecând de la stadiul de floare la cel de fruct. 304 vi (Pan; d. animale) A concepe. 305 vi (Rar; d. anumiți compuși chimici) A se solidifica în prezența unui reactiv. 306 vr (Fig; d. oameni) A deveni mai vânjos Si: a se întări.

LIBER², -Ă, liberi, -e, adj. 1. (Despre oameni) Care se bucură de libertate, de independență individuală și cetățenească, care are drepturi politice și cetățenești depline. ♦ (Despre popoare, state, orașe) Independent, neatârnat, nesupus (unei puteri străine), autonom. 2. (Despre oameni) Care are posibilitatea de a acționa după voința sa, de a face sau de a nu face ceva; care nu este supus nici unei constrângeri; slobod. ◊ Liber arbitru = libertate absolută a voinței omului, postulată la idealismul filozofic¹, în opoziție cu determinismul. 3. (Despre acțiuni) Care nu este supus unei restricții cu caracter arbitrar. ◊ Traducere liberă = traducere care redă conținutul originalului în formele proprii limbii în care se traduce, fără să respecte riguros forma originalului. Versuri libere = rânduri de poezie neprozodică, în care normele prozodice, dacă apar, sunt aplicate necanonic, după dorința autorului. Intrare liberă = intrare fără plată într-o sală de spectacol, pe un stadion etc. Lovitură liberă = (la unele jocuri sportive cu mingea) lovitură acordată unei echipe drept compensație pentru o infracțiune sau o greșeală comisă de echipa adversă. Profesiune liberă = profesiune exercitată de o persoană pe cont propriu (fără să fie angajată permanent într-o instituție sau întreprindere). ◊ Compus: (Substantivat) liber-profesionist = persoană care exercită o profesiune liberă. 4. (Despre timp) De care se poate dispune la bunul plac, care este în afara obligațiilor (profesionale). ◊ Expr. (Substantivat) A avea liber = a se afla în afara obligațiilor (mai ales profesionale) pe o perioadă de timp; a fi scutit pentru un timp oarecare de obligațiile (profesionale) pe care le are în mod obișnuit, a putea dispune de timpul său. 5. (Despre bănci, scaune, locuințe etc.) Care nu este ocupat, gol; neînchiriat. 6. (Despre oameni) Care nu are obligații față de alții; neangajat, disponibil. 7. Care este lipsit de artificialitate, natural, degajat, armonios, ușor. ◊ Expr. (Adverbial) A vorbi liber = a) a ține un discurs, o prelegere etc. fără a citi un text; b) a fi sincer, a spune deschis ceea ce gândești; c) a vorbi fără perdea, obscen. (A vedea) cu ochii liberi = (a vedea) fără ajutorul unui instrument optic. Desen liber = desen artistic efectuat fără ajutorul vreunui instrument tehnic. 8. (În loc. adv.) În aer liber = în plin aer, în mijlocul naturii. Sub cerul liber = afară, într-un loc descoperit. – Din fr. libre, lat. liber.

lúnă f., pl. ĭ (lat. luna, din *lucna, d. lucére, a luci: it. pv. sp. luna, fr. lune, cat. lluna, pg. lua. Rudă cu vsl. luna. V. alunică 2). Planeta care se învîrtește în prejuru pămîntuluĭ și care ĭa lumină de la soare și luminează pămîntu noaptea. Satelitu uneĭ planete: Joĭe are patru lunĭ. Lumina luniĭ: a călători pe lună, uneorĭ poțĭ citi la lună. Fiecare din cele doŭăsprezece părțĭ ale anuluĭ și care are 30 saŭ 31 de zile, afară de Februariŭ, care are 28, și alte orĭ 29. Luna de mĭere, prima lună a căsătoriiĭ. Om cu fața ca luna, om cu fața prea rătundă și grasă. Cîte’n lună și’n soare, fel de fel de lucrurĭ saŭ vorbe. A-țĭ răsări luna’n cap, (Iron.) a deveni chel. Să n’ajung luna cu mîna și soarele cu picĭoarele (dacă nu spun drept), o formulă de jurămînt glumeț cu care acoperĭ o mincĭună. – Luna e de 49 de orĭ maĭ mică de cît pămîntu și se află la vreo 350,000 de chilometri de el. Ĭa are văĭ, munțĭ și vulcanĭ, dar n’are atmosferă, că nu se văd nourĭ, și razele luminoase care vin de la soare nu se răsfrîng, ceĭa ce împedecă vĭața, cel puțin p. ființe organizate ca noĭ. Ĭa se învîrtește în prejuru pămîntuluĭ în 29 de zile și jumătate, formînd ceĭa ce se numește lună lunară, și se prezentă pămîntuluĭ tot-de-a-una cu aceĭașĭ față, cu alte cuvinte, noĭ nu vedem de cît emisfer al eĭ. Atracțiuniĭ luniĭ, combinate cu a soareluĭ, se datoresc fluxurile oceanuluĭ. – În timpu învîrtiriĭ eĭ luna trece pin 4 faze, după cum se vede o parte din ĭa saŭ toată. Prima fază și ultima se numesc pătraru dintîĭ și cel din urmă (adică primu sfert și ultimu), cînd luna are forma numită semilună. Pătraru dintîĭ se maĭ numește și lună noŭă și craĭ noŭ. Cînd luna se vede toată, se numește lună plină. A patra fază e cînd nu se maĭ vede, din cauza umbreĭ pe care ĭ-o face pămîntu. – Asupra lunaticilor (somnámbulilor) ĭa n’are nicĭ o influență, cum crede poporu.

MARȘRUT, marșrute, s. n. 1. Itinerar. ♦ Document, act în care este fixat itinerarul unui tren, al unei mașini etc. 2. Mers continuu al unui tren de marfă cu parcurs lung, care nu lasă și nu ia vagoane din vreo stație de pe itinerar. 3. (Tehn.) Metodă de lucru la mai multe mașini. [Var.: marșrută s. f.] – Din rus. marșrut, fr. marcheroute, germ. Marschrout.

master s. n. (cuv. engl. americ.; înv.) ◊ „Aici se adunaseră vreo treizeci de actori din toate colțurile țării [S.U.A.] pentru a-și da master-ul în arta teatrală.” R.lit. 3 IV 84 p. 24. ◊ „Din toamnă voi introduce master-ul, a anunțat Liviu Maior.” ◊ Rev. 22 15/94 p. 6. ◊ „Candidații reușiți la concursul de admitere în ciclul de studii aprofundate (master) vor avea în acest an prioritate la cazarea în căminele studențești.” R.l. 29 IX 95 p. 5; v. și Academica 5/94 p. 6, ◊ Rev. 22 35/94 p. 6 (din master[’s degree] din sistemul universitar american)

măguli (măgulesc, măgulit), vb. – A flata, a linguși. Creație expresivă, cum o demonstrează suf. -li, și corespondența cu guguli, giugiuli, cocoli, fofoli, șoșoli etc., cu același sens. Trebuie să se pornească de la o rădăcină *măc- sau *moc- „obiect rotund”, cf. moacă și alte derivate menționate acolo. Fără îndoială, în general se consideră că-i vorba de un ngr. *μαγουλίζω, format după μάγουλον „obraz” (Cihac, II, 672 și II, 181; Meyer, IF, III, 69; Berneker, II, 4; Tiktin); dar această der. este îndoielnică, deoarece nu se poate concepe un vb. rom. care să provină dintr-un s. gr.: în mod normal, vb. trebuie să fi existat în gr., sau s. ar fi lăsat vreo urmă în rom. E adevărat că se menționează și un sl. maguliti se: dar Miklosich, Lexicon, 359, se îndoiește că acest cuvînt ar fi realmente sl. și că nu se poate cita decît un singur ex., al cărui sens este conjunctural, și care probabil provine din rom. Der. măguleală, s. f. (lingușire, flatare); măgulitor, adj. (lingușitor); măgulitură, s. f. (înv., lingușire); măglisi (var. mîglisi), vb. (a linguși), în loc de *măgulisi (după Cihac, II, 181, din pol. mahlować, rezultat imposibil din punct de vedere fonetic); măglisitor, adj. (lingușitor). Din rom. provine bg. din Trans. magula (Miklosich, Bulg., 126).

măsură (< fr. mesure; lat. mensura), unitate de diviziune (2) în interiorul unei compoziții (1) muzicale, limitată grafic de două bare (II, 3) care taie vertical liniile portativului*. Stă la baza organizării și grupării duratelor* sunetelor*, cuprinde un anumit număr de timpi (1, 2) și este caracterizată de periodicitatea accentelor (III, 1) tari care, în general, cad pe prima notă a m. Este indicată la începutul compoziției, după cheie* și armură*, prin două numere suprapuse în formă de fracție: cel de jos arată durata fiecărui timp, iar cel de sus numărul de timpi conținuți în fiecare m. [ex.: indicația 3/8 se citește „trei optimi” sau „trei pe opt” (nerecomandabil) și înseamnă că în fiecare m. există trei timpi, durata fiecăruia fiind de o optime*]. Schimbarea m. în cursul desfășurării compoziției impune indicarea noii m. ♦ M. se clasifică după criterii legate de caracteristicile respective. M. binară* cuprinde doi timpi (ex.: 2/2, 2/4, 6/8 etc.), iar cea ternară* trei timpi (ex.: 3/2, 3/4, 3/8 etc.). Primul timp este accentuat și se numește tare sau forte; ceilalți sunt neaccentuați, slabi. M. simplă cuprinde doi sau trei timpi, cu un singur accent, și corespunde cu metrul (3) din poetică, un timp fiind echivalentul unei silabe. M. compusă este formată din mai multe m. simple omogene (ex.: m. de 9/8 este formată din trei m. simple de 3/8 și echivalează cu o m. ternară în care fiecare timp reprezintă trei optimi). Are atâtea accente câte m. simple cuprinde, primul fiind principal, iar celelalte, secundare. M. mixte, relativ rar utilizate, sunt m. formate din m. eterogene simple (ex.: 5/4 = 3/4 + 2/4 = 2/4 + 3/4, unde accentul primei m. componente este cel principal, iar al celei de-a doua, secundar; ceilalți timpi sunt neaccentuați). Uneori m. mixte sunt separate în m. componente prin bare punctate. M. simetrică cuprinde mai multe accente la intervale de timp egale și este de fapt o m. compusă omogenă, formată deci din mai multe m. simple cu același număr de timpi. M. asimetrice au caracteristicile m. mixte. M. alternative pot fi simetrice (ex.: 9/8, 6/8 sau 2/4, 3/4, notate la cheie pentru întregul discurs muzical) sau asimetrice, notate pe parcurs la fiecare schimbare de metru. Prima și ultima m. a unei compoziții sau a uneia din părțile sale de sine stătătoare pot fi incomplete, în care caz suma duratelor valorilor componente trebuie să fie egală cu valoarea m. întregi (v. anacruză). În structura formală a muzicii clasice există o corespondență între elementele acesteia și m. (ex. motivul* = 1 m.; fraza* = 4 m. etc.) ceea ce a determinat pe teoreticieni să considere m. ca pe o unitate a discursului muzical. ♦ În practica solfegierii* sau a dirijatului*, m. este marcată gestic prin anumite mișcări ale brațului sau mâinii, cu sau fără baghetă. Bătaia* indică fiecare din părțile egale în care se divide o m. A bate măsura (tactul) înseamnă a indica, prin diferite gesturi, felul m., marcând fiecare timp în parte sau chiar o m. întreagă, în cazul tempo(2)-urilor foarte rapide; v. tactare. ♦ În vechea musica plana (v. cantus planus) și în cântul greg.* nu există vreo diviziune a melodiilor în m. și deci nici barele respective, deoarece notele aveau toate aceeași lungime. Nici în muzica mensurală (musica mensurata*) nu existau asemenea diviziuni, deși notele erau de diferite lungimi determinate, ritmul fiind stabilit de înseși valorile notelor [v. timp (I, 1)]. Aceste valori nu erau însă constante, ci dependente de ordinea în care se succedau notele de lungime mai mică sau mai mare, astfel că apăreau situații ambigue. Pentru siguranța execuției s-a introdus (sec. 15) un punct divizionar (punctum divisionis) și un semn grafic asemănător literei (cifrei) romane V, care servea la separarea perioadelor* ritmice, fără a influența valoarea notelor. Aceste semne grafice au fost considerate ca precursoare ale barei de m. și deci ale diviziunii în m. Una din primele utilizări ale acesteri bare se întâlnește în lucrarea Musica instrumentalis deudsch din 1529 a lui Martin Agricola (1486-1556), fiind necesară mai cu seamă în cazul partiturilor* scrise pentru mai multe voci (2). Ulterior, diviziunea în m. prin adoptarea barei, semn grafic foarte practic, s-a generalizat, cu deosebire în urma extinderii procedeelor de tipărire a muzicii. Sunt rare excepțiile de la sistemul diviziunii în m. a compozițiilor muzicale. Ele se întâlnesc în stilul fanteziei*, în unele pasaje de mare virtuozitate (ex.: la începutul ultimului timp al Sonatei op. 106 a lui Mendelssohn-Bartholdy) și, în general, cadențele (2) sau în pasaje de mare neregularitate ritmică. În ultimele decenii, s-a tins însă spre eliminarea m., mai ales în unele compoziții de avangardă (v. modernă, muzica) cum și, destul de des, în notarea melodiilor pop. cu ritm foarte liber sau nederminat (ex. doinele*).

MÂNCARE, (2,3) mâncări, s. f. 1. Acțiunea de a mânca și rezultatul ei. ◊ Poftă de mâncare = apetit. De mâncare sau de-ale mâncării = hrană, alimente. ◊ Loc. adj. De mâncare = comestibil. 2. (Abstract) Prânz; cină, masă. 3. (Concr.) Ceea ce se mănâncă; hrană, aliment. ◊ Expr. A strica mâncarea degeaba = a trăi degeaba, fără a fi de vreun folos, a nu fi bun de nimic. A o duce într-o mâncare și într-o băutură = a petrece, a chefui întruna. ♦ Fel de bucate. ◊ Expr. Asta-i altă mâncare (de pește) = asta e cu totul altceva. A fi tot o mâncare de pește = a fi același lucru, a fi totuna. ♦ Fig. (Fam. și depr.) Soi, fel. [Pl. și: (3) mâncăruri] – V. mânca.

mecanice, instrumente ~, aparate muzicale acționate exclusiv prin mecanisme, fără intervenția vreunui instrumentist. Primele i. datează în Europa din sec. 14, sub forma jocurilor de clopoței* sau de clopote* acordate (1), montate în turnuri, acționate prin mecanismul orologiilor, cântând melodii întregi la ore fixe. Uneori muzica se asociază cu apariția unor figurine montate pe un disc rotativ. Mecanismele funcționează prin puterea arcurilor sau a unor greutăți atârnate, învârtind un cilindru de lemn prevăzut cu știfturi, acționând asupra ciocănelelor, care lovesc corpurile sonore (clopote, clopoței, bare de fier, coarde etc.). V. și carillon. La i. al căror sunet este de sursă aerofonă, mecanismul acționează asupra unor pârghii care deschid ventilele tuburilor de orgă*, acționând simultan și asupra foalelor, producând suflul necesar sunetului. Un astfel de instr. era orchestrionul (5), utilizat în bâlciuri, locuri de distracții etc. Cilindrii cu știfturi au fost utilizați până în sec. 18, când s-a dezvoltat o manufactură a i. miniaturale pe baza principiilor descrise mai sus. La aceste instr., cilindrii de lemn au fost înlocuiți cu cei metalici, corpurile sonore fiind simplificate și înlocuite cu un șir de limbi metalice acordate (1) sau cu mici tuburi labiale. Mecanismele muzicale erau montate în ceasuri, ceasornice, jucării, tabachere, cutii etc. Marii maeștri, ca Mozart, Haydn ș.a., au compus piese pentru astfel de mecanisme. Urmează o perioadă când cilindrii cu știfturi sunt înlocuiți cu discuri din carton sau metal, prevăzute cu orificii sau benzi perforate astfel că, rotindu-se (cu ajutorul unui sistem de pedale sau manivelă), prin orificiile respective aerul să poată pătrunde în tuburile sonore (ca de ex. la ariston, herophon și manopan). Flașneta (germ. Dreheorgel, fr. orgue de barbarie; pop. caterincă), cunoscută deja în sec. 18, are același sistem, având deseori tuburi cu registre (II, 1) stridente. Un tip de dimensiune mică, serinette (germ. Vogelorgel) servea pentru deprinderea păsărilor de a cânta. La i. cordofone (dea, mignon etc.), benzile perforate declanșează, printr-un mecanism, ciocănelele care lovesc coardele. La unele instr. se poate influența într-o măsură oarecare agogica*, dinamica* și tempo(2)-ul pieselor muzicale. Pianele de reproducere (germ. Reproduktionklavier) (ca de ex. phonola, pianola*, Welte-Mignon etc.) pot înregistra și reda interpretări personale. Există înregistrări în acest gen de Debussy, Glazunov, Grieg, Leoncavallo, Mahler, Ravel, R. Strauss ș.a. I. au fost eliminate prin apariția gramofonului, urmat de pick-up și magnetofon*.

microgrădiniță s. f. Grădiniță cu un număr restrâns de copii ◊ „O fetiță de vreo patru ani, cu o păpușă în brațe, îi spune bunicului: «Hai mai lepede, tată-male, că întâlziem de micloglădiniță!» Bătrânelul își corectează nepoțica «Microgrădiniță; ia mai spune o dată».” I.B. 28 III 74 p. 2. ◊ „La cerere, cooperativa oferă copiilor de vârstă preșcolară microgrădinițele sale din toate sectoarele capitalei.” R.l. 28 I 75 p. 4 (din micro- + grădiniță)

microinterval, orice interval mai mic decât semitonul*. Se deosebesc: 1. M. provenite din sisteme egal temperate* și m. provenite din sisteme netemperate. Din prima categorie fac parte sfertul și optimea de ton* (respectiv t/4 și t/8), octava* cu 12 sunete egal temperate cuprinzând 24 și respectiv 48 de asemenea m. Există apoi treimea, șesimea și noimea de ton (t/3, t/6 și t/9), aceeași octavă conținând respectiv 18, 36 și 54 m. de acest fel. Noimea de ton de aici este evident ceva mai mică decât noimea de ton din sistemul egal temperat Mercator-Holder, care cuprinde 53 de sunete* în octavă* (come*). Din cea de-a doua categorie de m. fac parte achisma (minimă) (1/4 de ton, 1/8 de ton), comele (1/3 de ton, 1/6 de ton) și coma trisintonică (1/9 de ton, 1/12 de ton). Nu se poate vorbi de t/3, t/4 etc. în sistemele netemperate, deoarece în acestea tonul și semitonul au mai multe valori și, în plus, nici un interval nu poate fi în principiu divizat în părți egale (v. semiton; ton). 2. O categorie aparte de m. o formează acelea anume create pentru compararea și măsurarea intervalelor utilizate în muzică (v. cent sau centisunet și savart). ♦ Dintre m., t/4 a fost utilizat în practica și în teoria muzicii antice grecești, făcând parte din tetracordul* enarmonic*. Unele m. sunt elemente constitutive, organice în teoria modurilor* orient. În muzica arabo-persană octava este divizată în 17 m. ( de c. t/3), iar în cea indiană în 22 de śruti (m. = c. t/4). Sfertul de ton este utilizat în muzica pop. a unor popoare din sud-estul Europei, precum și în muzica psaltică (v. bizantină, muzică). Bartók și Enescu l-au folosit în creația cultă, ultimul în opera Oedip și în Sonata pentru pian și vioară nr. 3 „în caracter popular românesc”. La Praga, Alois Hába a fondat în 1923 un conservator pentru muzica prin t/4, a făcut să se construiască instr. muzicale pentru m. (un pian și o orgă prin t/4, clar., tr., chitare) și a compus muzică (simf., teatrală, vocală și de cam.) în t/4 și t/6. Doctrina sa, vizând la o reformă radicală a sistemului temperat prin folosirea unei tehnici componistice bazate pe m., este expusă într-un tratat din 1927. D. Cuclin a elaborat o teorie proprie a sistemului t/4 și a preconizat construcția unei orgi comatice, cu diviziunea octavei în 53 de come. ♦ Alunecările expresive (ascendente sau descendente) de la o treaptă la alta a scării muzicale, alunecări de intonație subsemitonală cuprinse în melodiile create de unele popoare răsăritene, nu pot fi considerate ca intercalări de m. Ele au un simplu caracter ornamental, fără stabilitate. Nu pot constitui puncte de plecare și nici de oprire și nu pot primi funcțiuni tonale, modale sau acordice. Ca atare, ele nu fac parte din vreun sistem de m. funcționale, cum ar putea fi cazul sferturilor de ton teoretizate de A. Hába și D. Cuclin.

minimodel s. n. ◊ „Tehnicianul P.L. din Galați are o colecție inedită de vreo 500 de minimodele: autoturisme, autocamioane, tractoare, avioane, trenuri, case, gări [...]” Sc. 5 VIII 75 p. 5. ◊ „Să mai menționăm că P.L. a mai creat – cu aceeași migală, iscusință și răbdare – nu mai puțin de 300 de astfel de minimodele, între care și autoturisme, vagoane, locomotive, case [...]” Sc. 4 I 78 p. 3 (din mini- + model)

monokini ♦ 1. s. n. Costum de baie femeiesc, alcătuit numai din slip ◊ „Organizatorii festivalului pregătesc pentru duminică o bătaie cu flori. Păzitorii ordinei și bunelor moravuri organizează vânătoarea purtătoarelor de monokini.” Cont. 21 V 65 f.p. ♦ 2. s. f. (rar) Femeie care poartă acest costum ◊ „Acum vreo cinci ani municipalitatea își mobilizase serviciile de ordine în faimoasa campanie anti-monokini, dar azi, la Carlton, în același hol în care o «monokini» apărea călare, asistăm la alt spectacol la fel de extravagant.” R.lit. 2 VI 77 p. 24 (din fr., engl. monokini; DMN 1964, BD 1965)

MOTIVARE s. 1. v. justificare. 2. v. argument. 3. justificare, logică, noimă, rațiune, rost, sens, temei. (Nu văd ~ acestei decizii.) 4. explicare, explicație, justificare. (Există vreo ~ a gestului său?) 5. v. scuză.

*muschetár m. (fr. mousquetaire). Pe la 1600, în Francia, soldat pedestru armat cu muschetă. Muschetariĭ regeluĭ, muschetarĭ călărĭ care formaŭ doŭă companiĭ și făceaŭ parte din trupele caseĭ regeluĭ. (Uniĭ aveaŭ caĭ albĭ orĭ surĭ, alțiĭ negri și se numeaŭ muschetarĭ albĭ și muschetarĭ negri). – Și mușchetar orĭ muscatír (rus. mušketer), pedestraș moldovenesc la 1852, cînd un regiment avea o companie de grenadirĭ și șase de muscatirĭ (vreo 1600 de oamenĭ).

NEJUGĂNÍT, -Ă, nejugăniți, -te, adj. – Fără explicație în vreun dicționar. Apare în definiția de la HADÂMB (2). (Reg.) Bou sau cal nejugănit bine. [DLRM]

NEMIJLOCIT, -Ă, nemijlociți, -te, adj., adv. (Care se face) fără mijlocirea vreunei persoane, fără interpunerea vreunei fapte, întâmplări etc. din afară, pe o cale neocolită, direct. – Ne- + mijlocit.

NERVOS, -OASĂ, nervoși, -oase, adj. 1. Care se referă la nervi (1), care aparține nervilor (1); alcătuit din nervi (1); care este provocat de nervi (1); p. ext. de natură nevrotică. ◊ Sistem nervos = totalitatea centrilor nervoși și a căilor de transmisiune centripetă și centrifugă din organism. Sistem nervos central = ansamblu anatomic alcătuit din creier, cerebel, bulb și măduva spinării. Boală nervoasă = boală care afectează psihicul (fără a fi cauzată de vreo leziune organică cunoscută); boală de nervi. 2. Care nu-și poate păstra calmul, care se enervează ușor; iritabil, mânios, nevricos; p. ext. emotiv. ♦ Care se găsește într-o stare de încordare, de surescitare; enervat, iritat. ♦ (Despre gesturi, manifestări) Care trădează nervozitate, enervare, iritare, nerăbdare. ♦ (Adverbial) Cu nervozitate. 3. Care are nervi (3), musculos, vânos; fig. puternic, viguros, plin de nerv (4), energic. – Din lat. nervosus, fr. nerveux, it. nervoso.

NIL, fluviu în partea de E și NE a Africii, cel mai lung din lume, care curge pe direcția S-N, străbătând cinci țări (Rwanda, Tanzania, Uganda, Sudan și Egipt); 6.671 km; supr. bazinului: 2,87 mil. km². Izvorăște din partea de N a Rwandei, din M-ții Virunga, sub numele de Kagera, traversează L. Victoria din care iese în aval de Jinja cu numele Victoria Nil, trece apoi prin lacurile Kyogo și Albert (fost Mobutu Sésé Séko), în aval de care poartă denumirea Albert Nil; de la granița Ugandei cu Sudanul și până la confl. cu Râul Gazelor (Bahr el-Ghazal) se numește Bahr el-Jabal, de aici și până la confl. cu Nilul Albastru este numit Nilul Alb (Bahr el-Abiad), iar apoi, până la vărsarea în M. Mediterană este cunoscut cu denumirea de N. În cursul superior străbate o regiune muntoasă, în cadrul căreia formează mai multe cascade (Kabalega, fostă Murchison, 40 m înălțime, Owen Falls. 20 m ș.a.) și repezișuri iar după ce străbate succesiv lacurile Victoria, Kyoga și Albert pătrunde într-o câmpie joasă, mlăștinoasă, numită Sudd, unde se desparte în mai multe brațe, iar, ulterior, traversează deșerturile Nubiei și Sahara, fără ca să primească vreun afluent. În cursul mijlociu și inferior formează șase cataracte (patru pe terit. Sudanului și două pe cel al Egiptului), numerotate de la 1 la 6, începând de la Assuan/Aswān spre amonte. În zona de vărsare în M. Mediterană, N. formează o deltă, extinsă pe 24 mii km², cuprinsă între nouă brațe, din care doar Damietta și Rosetta sunt navigabile. În perioada iun.-oct. nivelul apei N. este crescut, îar în nov.-mai, apele scad continuu. Variațiile de nivel ale N. ating 6-7 m, provocând în zona egipteană revărsări și mari inundații. De-a lungul N. au fost construite mai multe baraje pentru crearea unor lacuri folosite la irigații, precum și un baraj hidroenergetic (la granița din Sudan și Egipt), creându-se lacul de acumulare Nasser. N. este navigabil pe porțiuni din cauza cataractelor. De-a lungul văii N. se află majoritatea orașelor egiptene, în bazinul său inferior fiind realizate primele lucrări de irigație din lume (mileniul 4 î. Hr.) și primele măsurători organizate ale nivelului apelor. Pe sub N. curge cel mai lung râu subteran din lume, cu un debit mediu anual de șase ori mai mare decât al N., descoperit în 1958.

NITAM: ~-NISAM adv. pop. a) fără a fi așteptat; pe neașteptate; ca din senin; b) fără a avea vreun motiv. /<bulg. nitam, nisam

nô (în lb. japoneză „artă”), teatru tradițional japonez, reprezentând un complex sincretic* ce reunește în forme riguroase vorbirea, cântecul, dansul, mișcarea scenică, pantomima, costumația și măștile. S-a dezvoltat din saragaku, formă de artă muzicală preluată în sec. 7 din China și adusă la expresia sa deplin închegată de către preoții șintoiști în sec. 14. Nucleul teatrului n. îl constituie un dans de o extremă stilizare și o bogată încărcătură simbolică, care își propune redarea unor subiecte legendare și episoade ale literaturii clasice. Spectacolul de n. clasic era de fapt un ciclu de cinci piese căruia i se adăuga o piesă independentă, cu caracter ritual, Okina (de obicei piesa introductivă). Urmau, fără întrerupere, celelalte piese, cu subiecte care „coboară” din lumea zeilor în cea a eroilor, în cea reală, în fine, în cea fantastică, a spiritelor (stârnind o involuntară analogie cu ciclul reprezentărilor din teatrul antic grec. – v. tragedie), într-o ordine neabătută. Punctul central al ciclului, n. propriu-zis, este cea de-a treia piesă. Astăzi se tinde spre un ciclu de trei sau două piese; ori de unde s-ar începe acest ciclu, ordinea pieselor este mereu respectată. Într-o reprezentație n. evoluează numai actori bărbați, un cor de opt cântăreți și un grup instr. ce constă dintr-un fue (flaut), două feluri de tsuzumi (tobe cu două fețe, cu corpul de forma unei clepsidre, neacordabile și lovite cu degetele) și o taiko [tobă mai mare de forma unui butoi, lovită cu baghete (2)]. Protagonistul principal este shité, recitator, cântăreț, dansator și purtător de mască și reprezentând ființele ireale. I se opune waki, un actor nemascat, ce închipuie pe scenă spectatorul și care prin jocul său adresează întrebări lui shité. Actorii rolurilor secundare se numesc tsuré. Principiul structural în n. îl constituie jo-ha-kyu (introducere-dezvoltare-încheiere), principiu care de la macrostructură se transmite, prin alte jo-ha-kyu, din ce în ce mai restrânse pe axa timpului, până la elementele microstructurale (de ex. până la pronunțarea unui cuvânt). Partea vocală are o structură ritmică bazată pe un text de 12 silabe (subîmpărțite prin 7+5 sau 5+7 silabe; la rândul ei, unitatea de 7 este subîmpărțită prin 5+2 sau 2+5, iar cea de 5 prin 3+2 sau 2+3 silabe). Schema ritmică a acomp. instr. se bazează pe opt „lovituri”, ceea ce impune (asemănător folclorului* românesc, în cazul versurilor catalectice) fie pauze* în cântul vocal, fie introducerea unei anacruze* în cel instr. Cântecul este solistic* și monodic*, dar poate fi înlocuit pe alocuri cu somptuoase recitări. Solistic cântă și instrumentiștii, dar se constituie frecvent și în asambluri. ♦ Spectacolul n. se desfășoară pe o scenă apropiată de public, de o nuditate severă, cu un parchet cerat, sub o lumină puternică ce nu lasă nimic în penumbră, eliminându-se orice recuzită conținând vreo aluzie la realul cotidian. Spectatorul-auditor trebuie captat exclusiv prin mijloacele scenice și sonore – ele însele utilizate cu o mare economie – ale actorilor, cărora le descifrează sugestiile și simbolurile (cele din urmă încorporate unui cod, cunoscut desigur mediului receptor specific). Tipul acesta de dramatism „static”, timpul muzical special al n. au interesat avangarda europ. a anilor ’60, ceea ce a atras și atenția muzicologiei* de orientare fenomenologică* și nu doar de factură orientalistă. Aparținând clasei sociale a samurailor, n. a cunoscut numai infime schimbări în decursul sec., arta sa învățându-se și astăzi în Japonia în școli speciale.

OARECARE pron., adj. 1. pron. careva, cineva, unul, vreunul, (pop.) cinevașilea, (înv. și reg.) oarecine, oareșicine, (înv.) cinevași, neștine. (~ dintre ei a întârziat.) 2. adj. vreun, (prin Transilv.) atare. (~ om.) 3. adj. obișnuit. (Un individ ~.) 4. adj. neînsemnat, (livr.) insignifiant. (Un ziar ~.) 5. adj. câtva, nițel, puțin. (~ vreme a stat în casă.) 6. adj. ceva, câtva, oareșicare, (înv. și reg.) cevași, cevașilea, oarecât, oarecâtva, oareșice. (Are ~ treabă acolo.) 7. adj. anumit, (înv.) oarecine. (Vorbea cu un ~ dispreț.)

OBSERVATOR, -OARE adj. 1. Care observă, scrutează. ♦ Perspicace, pătrunzător. 2. Prin care se atrage cuiva atenția asupra unor abuzuri, greșeli etc. săvîrșite. // s.m. și f. Cel care are misiunea să observe ceva, să urmărească ceva. ♦ Persoană oficială desemnată de un stat sau de o organizație pentru a asista la lucrările unei conferințe sau ale unor organisme internaționale, fără drept de vot și fără calitatea de a-și asuma vreun angajament. ♦ Militar care execută o misiune de observare (2). [Cf. fr. observateur, lat. observator].

OBSERVATOR², -OARE I. adj. 1. care observă, scrutează. ◊ cu spirit de observație, perspicace, pătrunzător. 2. prin care se atrage cuiva atenția asupra unor abuzuri, greșeli săvârșite. II. s. m. f. 1. cel care are misiunea de a observa, de a urmări, a studia științific un fenomen. 2. cel care asistă la un eveniment fără a participa. III. s. m.. 1. persoană oficială desemnată de stat, de o organizație, pentru a asista la lucrările unei conferințe, organisme internaționale, fără drept de vot și fără calitatea de a-și asuma vreun angajament. 2. militar care execută o misiune de observare (2). (< fr. observateur, lat. observator)

operă-concert s. f. Operă prezentată sub formă de concert ◊ „Orchestra Cinematografiei își propune să continue, în noua stagiune, inițiativa operelor-concert cu Wozzeck de Alban Berg, Walkiria și Siegfried de Richard Wagner.” Cont. 8 X 65 p. 6. ◊ „Pierre Colombo nu a creat vreun dezacord cu maniera dirijorilor amintiți, în prezentarea de opere-concert.” Săpt. 19 IV 74 p. 6 (din operă + concert)

ornamentare, procedeu de variație (1) a unei melodii vocale sau instrumentale prin adăugarea unor note* sau grupe de note accesorii de durată mică, numite ornamente*. Având la origine tendința spontană spre improvizație*, o. apare în arta interpretativă încă din cele mai vechi timpuri. Gustul pentru o. precum și formele ei au fost însă diferite de la o epocă la alta, oscilând între limitele unei extreme abundențe și libertăți și între cele ale unei maxime sobrietăți și preciziuni. Modalitățile o. pot fi împărțite în categorii, reprezentând totodată etape evolutive ale acestei maniere: 1) o. cu totul improvizată* a melodiei, fără vreo indicație specială, realizată în exclusivitate potrivit fanteziei, sensibilității și tehnicii interpretului; 2) o. în baza unor semne convenționale, puse deasupra unor note ale melodiei; 3) o. cu notarea exactă, cu caractere mici de durate (1) neproporționale, a tuturor sunetelor ornamentale. În cursul acestei evoluții au luat naștere o serie de figuri ornamentale destinate adăugării sau înlocuirii notelor din melodie. Denumirile lor, semnele prin care erau indicate, precum și modul de execuție, diferă după limbă, epocă și stil. O parte din ele s-au menținut până în zilele noastre ca figuri ornamentale obișnuite ale muzicii tradiționale (apogiatura*, trilul*, mordentul*, grupetul*, arpegiul* etc.; v. și ornamente). Cunoașterea temeinică a o. în diferite epoci stilistice, este indispensabilă interpretării sau reeditării corecte a unei opere. ♦ Indicații ale unor figuri ornamentale se întâlnesc încă din epoca monodiei* medievale religioase și laice, iar mai târziu se găsesc și în perioda de dezvoltare a polif. în timpul Renașterii*, însă o. devine o adevărată tehnică, sistematizată în lucrările didactice ale epocii, constând din însușirea a numeroase figuri (1) ornamentale numite diminutiones sau passaggi. Având doar un rol decorativ și pe de altă parte nesocotind textul, ele sunt înlocuite, prin alte ornamente numite affetti, cu funcție expresivă în slujba textului. ♦ În sec. 17 și 18, arta o. ia o mare amploare, atât în muzica instr. cât și cea vocală. Virginaliștii engl. și apoi claveciniștii fr. utilizează numeroase figuri ornamentale, notate prin diferite semne, al căror mod de execuție necesită adevărate tabele explicative. (La Fr. Couperin se întâlnesc 27 asemenea figuri). J.S. Bach întrebuințează cu mai multă moderație aceste figuri, pe care de cele mai multe ori le scrie complet, prin note muzicale. În muzica vocală, interpreții epocii, în căutarea unui cât mai desăvârșit bel canto*, recurg la o o. excesivă, improvizată sau indicată de compozitor. O dată cu sfârșitul sec. 18, interesul pentru o. scade, pentru ca în epocile următoare să nu mai apară decât în cazuri izolate de exacerbare a acestei maniere (Chopin). ♦ Pe lângă funcția sa melodică, o. contribuie la dezvoltarea formei*, prin rolul său în producerea variațiunii* (v. și temă). Ea are și repercusiuni verticale, contrapunctice și armonice, prin producerea eterofoniei și a disonanțelor*. ♦ Monodia (1) pop., românească este înzestrată cu o bogată o., constând din numeroase formule, unele cu rol decorativ, altele incluse în melodie. Ele stau la baza improvizației și a producerii variantelor (I, 1) acestor melodii.

PADÉLĂ (< germ., engl.) s. f. Vâslă (de 2,10-2,50 m lungime) prevăzută la capete cu câte o pală convexă, cu care se poate vâsli, alternativ, în cele două borduri, folosită la caiac. P. nu are punct de sprijin pe vreun dispozitiv de ghidare, ci este susținută și acționată de către caiacist.

Paisie Velicicovschi (1722-1794), sfânt, stareț al m-rii Neamț, n. la Poltava în Malorusia (Ucraina). După studii la Academia movileană din Kiev (1735), este făcut rasofor sub numele de Platon (1741), trece în Moldova (1745), unde reorganizează obștea celor aproape o mie de călugări, deprinzând pe mulți să practice isihasmul. A tradus din operele sfinților părinți aproape 300 de manuscrise, dintre care vreo 40 scrise de el. Cuviosul Paisie este numit și „cel Mare”, fiind îngropat în bis. mare a m-rii Neamț. Este sărbătorit la 15 noiembrie.

PARATAXĂ s.f. Mod de exprimare a raporturilor de coordonare sau de subordonare în propoziție sau în frază prin simpla alăturare, fără ajutorul vreunui cuvînt de legătură; juxtapunere; coordonare sintactică. [< fr. parataxe, cf. gr. parataxis < para – lîngă, taxis – așezare].

pe prep. – 1. Peste, deasupra: pe bolta alburie (Eminescu); cum șade? bolnav în pat? Nu, sănătos, pe pat (Alecsandri). – 2. La, în: sărută fata pe frunte (Sadoveanu); pe gînduri cad (Eminescu). – 3. Peste (indică ideea de repetiție): scrisori pe scrisori (N. Costin). – 4. Indică o relație bidimensională: camera secretarului, mare de vreo trei metri pe patru (Cocea). – 5. Spre, înspre (sens local): ușa se deschidea pe-afară (Fundescu); hai să ne’ntoarcem pe-acasă (Alecsandri). – 6. În (sens temporal): pe o frumoasă zi de vară (Odobescu). – 7. Pînă (sens local și temporal): o sticluță de spițerie plină pe sfert (Bassarabescu). – 8. Pînă la (indică anii neîmpliniți ai vîrstei): una-i de 16 pe 17 (Alecsandri). – 9. Circa, mai mult sau mai puțin (arată aproximația): plecă de acasă pe la răsăritul soarelui (Gane). – 10. Cu, pe timpul (sens temporal): pe toamnă (Ghica). 11. Prin intermediul, cu ajutorul (sens modal): au strîns oaste pe bani (Urechiă); găsește ușa sălii pe pipăite (Caragiale). – 12. Pentru (arată scopul): eu n-am venit pre bătaie, ce pre pace (Neculce); zaharicale pe diseară (Alecsandri); jucau uneori pe cîte-o prăjitură (Bassarabescu). – 13. Contra, împotrivă: ați trimis cu pîră pre Urechiă (Doc. Mold. 1617). – 14. Fiecare (sens distributiv): am un bucătar cu zece galbeni pe lună (Alecsandri); mînca pe zi cîte trei care de pîne (Sbiera). – 15. Formează acuzativul numelor de persoană: aștept pe soră-mea (Alecsandri). – 16. Introduce adv. și locuțiunile adv. (sens expletiv): cum ai ajuns pe aici? (Ispirescu); pe la noi, în provincie (Alecsandri). – Var. (înv.) pre, (Mold.) pi, (Munt., vulg.) pă. – Mr., megl. pri, istr. pre. Lat. per (Pușcariu 1293; Candrea-Dens., 1396), cf. alb. për, it. per (calabr. pe), fr. par, sp., port. por. În mod general, reproduce sensurile rom. ale lui per și super; în anumite sensuri, totuși, pare să reproducă ngr. ϰατά. Pentru acuzativul personal, cf. sp. a și Meyer-Lübke, Rom. Gramm., III, 351 (explicația lui Gr. Nandriș, Mélanges M. Roques, Paris 1952, III, 1599-65, care se bazează pe sl. na, nu e convingătoare). Întrebuințarea acestui acuzativ nu este generală. Se evită folosirea lui pe cu s. articulat și fără atribut: cunosc omul, cunosc pe om, cunosc pe omul bun, dar niciodată cunosc pe omul. Paralelismul cu sp. nu e întîmplător. Sensul lui pre › pe folosit pentru a indica acuzativul este, ca și în sp., cel al lui ad lat., ca în multe dintre sensurile 5-11, din același înțeles se explică folosirea lui expletivă, cînd introduce un adv. Comp. presus, adv. (pe deasupra; superior); prejos, adv. (dedesubt, inferior), ambele folosite doar la comparativ; precum, adv. (cum, așa cum). – Cf. peste.

pentarhie s. f. (Grecism) Sistemul celor cinci patriarhate locale din Bis. veche: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim, ordine fixate în canonul 36 al Sinodului 6 ecumenic de la Constantinopol (680 d. Hr.) și potrivit căreia episcopul de Roma se află în această poziție nu în virtutea vreunui primat asupra Bis. universale, ci ca primul între egali („primus inter pares”). – Din gr. penta „cinci” + arhi „căpetenie”.

POATE adv. 1. posibil, probabil. (~ să vin.) 2. pesemne, probabil, (pop.) pasămite, (reg.) samite. (~ nu știe ce să facă.) 3. cumva, eventual, (înv.) cândai. (Aveți ~ o țigară?) 4. doar. (Așteaptă ~ o face vreo greșeală.) 5. (interogativ) oare?, (astăzi rar) au?, (înv. și pop.) ori?, (reg.) doar? (~ nu ți-am dat ce-ai vrut?)

porunci, poruncesc, vb. intranz. – 1. A dispune, a comanda, a ordona. 2. A vesti (pe cineva): „Maramureșeanul de azi, întâlnind în drum spre satul său vreun consătean, îl întreabă: «ce poruncești acasă?», la care i se răspunde: «le poruncesc voie bună și sănătate!», întocmai ca străbunii romani, care întrebuințau formula «iubeo te avete!»” (Filipașcu 1940: 27); „Frunză verde-a mărului / Poruncit-am mândrului” (Țiplea 1906: 466). – Din sl. porunčiti.

PRECOGNÍȚIE (< fr.) s. f. (În parapsihologie) Capacitate paranormală prin care evenimentele sunt prevăzute, prin vise, presimțiri etc., înainte de a exista vreo dovadă că acestea se vor petrece, numită și percepție extrasenzorială cognitivă.

PREGIUR adv. v. aproape, aproximativ, cam, circa, vreo.

PROLEM SINE MATRE CREATAM (lat.) prunc născut fără mamă – Ovidiu, „Metamorphoseon libri”, II, 553. Lucrare elaborată fără ca autorul să se inspire din vreun model. Montesquieu a pus aceste cuvinte drept epigraf la „L’Esprit des lois”.

PROTOGAMIE, protogamii, s. f. (Rar.) Căsătorie între un bărbat și o femeie care nu mai contractaseră înainte vreo altă căsătorie.

pușcă (puști), s. f. – 1. (Înv.) Tun. – 2. Armă. – 3. Fuituială. – 4. (Înv.) Pompă de incendiu. Sl. pušĭka (Miklosich, Slaw. Elem., 41; Miklosich, Fremdw., 120; Conev 122); cf. alb. puškë, bg., rus. puška, pol. puszka, sb., mag. puska, țig., sp. pusca (Besses 136). – Der. pușca (var. împușca), vb. (a trage cu pușca; a ucide cu foc de armă); (îm)pușcă’n lună, s. m. (haimana, golan; hoț, bandit); (îm)pușcătură, s. f. (foc de pușcă); pușcar, s. m. (înv., tunar, artilerist); pușcări, vb. (a trage, a descărca o armă de foc); pușcărire, s. f. (împușcătură); pușcaș, s. m. (înv., tunar; înv., corp de 500 de soldați infanteriști sub comanda marelui armaș; trăgător; vînător înarmat cu o pușcă); pușcoci (var. pișcoci, pușcoace, pișcoace), s. n. și f. (pușcă veche, jucărie ca o pușcă); pușcărie, s. f. (înv., artilerie; închisoare, ocnă); pușcăriaș, s. m. (deținut); pușcuță, s. f. (pușcă; cușcă); pușculiță, s. f. (pușcă mică; vas mic cu bani). Nu e sigur dacă pușcărie „temniță” trebuie explicat prin faptul că vreun depozit sau cazarmă de artilerie ar fi servit la închisoare (Tiktin); mai probabil în acest cuvînt se păstrează, ca în pușcuță și pușculiță, semantismul primitiv din sl. cf. v. germ. buhsa „cutie”, gr. πυξίς „cutie, țarc”. Bg. puškaria provine din rom. (Capidan, Raporturile, 234).

PUȘTI s. pici, prichindel, țânc, (reg.) pricolici, (fam.) zgâmboi, (fig.) năpârstoc. (Un ~ de vreo 5 ani.)

RĂSPUNDE vb. 1. v. replica. 2. a întoarce, a replica. (I-a ~ vreo două!) 3. v. garanta. 4. v. corespunde.

RĂSUNET ~e n. 1) Sunet auzit la distanță și prelungit prin ecou. ~ul împușcăturilor. 2) pop. Proprietate a unor spații închise de a intensifica și de a prelungi sunetele; rezonanță. 3) fig. Efect produs de ceva asupra cuiva; impresie deosebită; ecou; rezonanță. A avut vreun ~ acțiunea lor? ◊ A avea (sau a găsi) ~ a trezi interes; a face impresie. /a răsuna + suf. ~et

RĂSUNET s. 1. v. ecou. 2. v. rezonanță. 3. (fig.) ecou, rezonanță, (înv. fig.) sunet. (A avut vreun ~ în opinia publică acțiunea lor?)

REEXPORT, reexporturi, s. n. Faptul de a reexporta; exportare a unor mărfuri importate (fără a le supune vreunei prelucrări). [Pr.: re-ex-] – Din reexporta (derivat regresiv).

refren, secțiune muzicală cu funcție tematică ce constituie punctul de plecare și de încheiere a unei forme* bazate pe principiul alternanței (înțelegem prin punct de plecare ideea sau nucleul care generează muzica și implicit forma respectivă, nu neapărat prima secțiune a unei lucrări muzicale). Desigur, definiția nu cuprinde toate aspectele problemei dat fiind faptul că r. a apărut în foarte multe ipostaze, unele dovedindu-se excepții de la regulă. Astfel r. este atestat încă din cele mai vechi timpuri, martor rămânând folclorul* ancestral, în care aspectul îi este de formulă (1). Prezent în cântecele tuturor popoarelor, se pare că s-a născut din cântarea alternativă, responsorială* între un solist* și cor* (care susținea o replică, un scurt comentariu etc.). Alte teorii susțin originea lui din cântecul de joc* ceea ce ar reclama o desprindere a ideii de r. de textul cântat. În fine, există și teorii care încearcă explicația originii din alte surse, cum ar fi cântecul de muncă, executat în grup (mișcarea ce trebuie efectuată simultan de toți lucrătorii), sau apariția r. dintr-un imbold poetic de bază în jurul căruia „se improvizează” și la care se revine în mod obligatoriu. Această ultimă concepție este prezentă, după unii teoreticieni, încă din antic. Cultivarea r. revelă un procedeu de adâncire a expresivității, a unei anumite idei, stări sau efect artistic (a se vedea imnurile (1) din literatura vechilor greci, precum și condacul* biz.). ♦ Muzica medievală europ. preia concepția din antic. punând totodată, din ce în ce mai mult, accentul pe formă. Astfel r., pe lângă funcția ideatico-expresivă, constituie și un pretext în construcția formală. Cultivarea r., în special în genurile de dans* (cum ar fi forma de rondeau*), dar și în cele vocale a dat naștere unor forme muzicale din ce în ce mai complexe. Găsim r. la începuturile epocii medievale în muzica trubadurilor* de la care ne-au rămas rondo-urile ca forme strofice cu r. (rondeau, rondellus, rotundellus, cantilena, cantilena rotunda). O formă apropiată de principiul succesiunii dintre cuplet* și r., care va deveni forma clasică de bază a rondo*-ului, era, într-o perioadă mai târzie, alternanța dintre comentariul instr., ce purta denumirea de ritornel [v. ritornelă (2)] și părțile vocale. În cazul pieselor de dans, principiul repetiției genera două modalități fundamentale de dispunere a părților: alternanța și repriza*. Relația muzică-text devine tot mai puternică. Succesiunea între cuplet și r. se reduce la început la schema: solo-cor (carol*, estampida*, lai* etc.). În unele dansuri fenomenul de repriză era uneori confundat cu ideea de r. [ballata – v. baladă (I, 1, 2), vireleai*, rondeau etc.]. Forma acestor dansuri era legată implicit de ceea ce oferea textul. ♦ Barocul* aduce o limpezire în sensul utilizării principiului alternanței, în care r. joacă rolul principal. Prototipul este rondoul* parizian al lui Fr. Couperin „cel Mare” (Le Grand). De asemenea, lucrările pentru clavecin* ale lui Louis Couperin continuă același principiu deși formele utilizate nu poartă denumirea de rondeau ci de cioconă*, passacaglie* sau courante*. R. lui L. Couperin păstrează, în majoritatea aparițiilor, caracterul de dans, periodicitate și simetria*. Dezvoltările și comentariile variaționale ale cupletelor conduc, în schimb, la legătura dintre formele cu r. și principiul variației (1). Se conturează astfel ideea de variațiuni (2) în jurul r. care rămâne cu funcție tematică de bază. Se cristalizează totodată una din caracteristicile spiritului vremii: monotematismul* (promovat și de J.B. Lully, J. Ph. Rameau etc.). De ex., rondoul monotematic baroc cu patru episoade (A B A C A D A E A) rămâne un pilon principal în dezvoltările ulterioare pe care J.S. Bach, G. Fr. Händel și alții, apoi clasicii sau romanticii, iar în sec. nostru neoclasicii le vor ridica pe adevărate culmi. Importantă, în tot acest periplu al r., de la forma primară a simplei alternanțe până la cele mai complexe construcții romantice și neoromantice de tipul rondo-sonată (de exemplu: ABAC/dezv./ABA) care reclamă îmbinarea de forme, rămâne funcția primordială pe care o joacă r., indiferent de contextul apariției. ♦ (în folc. rom.) Fragment poetic și melodic, care amplifică forma unor genuri. După Brăiloiu sunt mai multe categorii de r.: pseudo- r. (care nu are loc fix în melodie și înlocuiește unul sau mai multe rânduri melodice); r. propriu-zis, regulat (cu loc fix în melodie, având o structură binară și o dimensiune egală sau inegală cu versul) și neregulat (dimensiune identică sau diferită de aceea a versului, loc fix, dar structură diferită de structura versului – grupe binare și ternare* sau numai ternare). R. se întâlnește aproape în toate genurile: mai rar în balade (IV) și în doine* (cu excepția unor tipuri din Transilvania nordică). Textul r. diferă după gen (în unele genuri este asociat cu textul poemului, în altele este independent). Melodia r. este diferită de restul piesei, înrudită cu vreun rând melodic sau chiar identică. În unele genuri are funcție de invocație (în unele colinde*, bocete*, cântece de seceră, de nuntă), în alte constructiv-estetică: de amplificare, a perioadei* muzicale, de contrast, de adâncire a conținutului muzical, sau de cadențare (impune un alt raport cadențial sau revenirea la sistemul cadențial tradițional). Un loc aparte îl au r. versificate (sau strofice) care se deosebesc de celelalte r. prin: dimensiune (ajung până la 32 silabe), loc final, structură identică cu a versului sau diferă (conținutul poetic se modifică de la o strofă melodică la alta, după sensul acestora). Bogăția și diversitatea r. reprezintă geniul creator al poporului și atitudinea intens activă a interpreților. Unele r. sunt acceptate de colectivitate și devin permanente, altele, dimpotrivă sunt refuzate și rămân numai în repertoriul câtorva interpreți, ceea ce se observă îndeosebi în cântecul liric [v. cântec (I) propriu-zis], cel mai apropiat de viața zilnică și cel mai maleabil.

RENTĂ ~e f. ec. Venit regulat pe care îl aduce o proprietate, fără ca posesorul acesteia să depună vreo activitate productivă. /<fr. rente

RENTIER, -Ă, rentieri, -e, s. m. și f. Persoană care beneficiază de o rentă, din care trăiește, fără să desfășoare vreo activitate productivă pentru a-și câștiga existența. [Pr.: -ti-er] – Din fr. rentier.