swing ([swiŋ] „legănare”) (JAZZ), factor de natură emoțională care rezultă din relația emisiune-percepție dintre muzician și auditor, ca urmare a manierei specifice de tratare a timpului (1, 2) muzical. Element vital al muzicii de jazz*, s. este acea calitate a execuției care produce auditoriului o continuă și imperioasă tentativă de a concilia dualitatea existentă dintre timpii melodiei (melodia având în permanență o doză de libertate ritmică) cu timpii riguroși egali ai pulsației ritmului de bază (v. și tempo rubato). Este efectul subiectiv rezultat din repetarea continuă a unor scurte stări de tensiune urmate imediat de stări de detență. Un muzician ce cântă cu s. rămâne pe alocuri aproape imperceptibil în urmă față de ritmul piesei, fără a depune vreun efort pentru aceasta, ci, din contră, cântând cu o perfectă siguranță și o totală decontractare. S. depinde de interpret, de stiluri* și epoci, fiind condiționat de preciziunea atacului (1), accentuarea contratimpilor*, iar, pentru instr. melodice, și de inflexiuni (2), intonație (I, 2) și frazare (2); pentru execuția vocală, s. depinde și de felul în care cântărețul își plasează silabele în timp. S. este întotdeauna întreținut, exaltat, adus la paroxism prin execuția dinamizatoare a secției ritmice.