UNDĂ, unde, s. f. I. 1. Cantitate dintr-o masă de apă care face o mișcare ritmică ușoară de ridicare și coborâre formând ondulații la suprafața apei; p. ext. apă (curgătoare sau stătătoare). ♦ Șuvoi, torent. ♦ Ploaie, ninsoare etc. care cade în rafale. 2. Masă de aer care se mișcă ușor; p. ext. aer, văzduh. 3. Mișcare de vibrație (ușoară); zgomot (ușor). II. (Fiz.) Propagare din aproape în aproape a unei oscilații, cu viteză finită și printr-o variație spațială. ◊ Lungime de undă = distanța dintre două puncte succesive ale unei unde, în care oscilația are aceeași fază. Undă seismică = undă pornită din epicentrul unui cutremur de pământ, de-a lungul căreia cutremurul se propagă în interiorul și la suprafața pământului. Undă de șoc = undă seismică de mare intensitate. Undă electromagnetică = câmp electromagnetic variabil care se propagă în urma interacțiunilor dintre variațiile câmpului electric și ale celui magnetic. (În radiofonie) Undă scurtă = undă electromagnetică cu o lungime medie de 0,50 m. Undă mijlocie = undă electromagnetică cu o lungime de 200-600 m. Undă lungă = undă electromagnetică cu o lungime de 700-2.000 m. Undă verde = procedeu folosit pentru asigurarea fluenței maxime a traficului auto pe arterele de circulație din orașe, realizat printr-un sistem de comandă coordonată a semafoarelor. – Lat. unda (cu sensul II după fr. onde).

PE prep. I. (Introduce un complement direct). 1. (Complementul este exprimat printr-un substantiv nume propriu sau nume comun care indică o ființă) Îl strig pe Ion. A împușcat pe lup în cap. ♦ (Complementul este exprimat printr-un substantiv comun care indică un lucru) Cui pe cui se scoate. 2. (Complementul este exprimat printr-un pronume personal, relativ, interogativ, demonstrativ, nehotărât sau negativ) L-a întrebat pe el. Pe cine nu-l lași să moară, nu te lasă să trăiești. Pe cine să chem? L-a adus și pe celălalt. A strigat pe cineva. Nu strig pe nimeni. ◊ Expr. Unul pe altul (sau una pe alta, unii pe alții, unele pe altele) = reciproc, între ei (sau între ele). ♦ (Complementul este exprimat prin numeralul nehotărât „câți”, „câte”, cu valoare de pronume relativ) Pe câți i-am ajutat. 3. (Complementul este exprimat printr-un numeral ordinal, cardinal, distributiv) Pe al doilea nu l-am văzut. Adună pe 5 cu 7. Vedea pe câte unul zâmbind. 4. (Complementul este exprimat printr-un adjectiv sau un numeral substantivat, fiind precedat de articolul „cel”) I-a invitat pe cei harnici. 5. (Complementul este exprimat printr-un substantiv sau un pronume precedate de adverbul de comparație „ca”) Mă privește ca pe un străin. ◊ Loc. adv. Ca pe el (sau pe ea, pe ei, pe dânsa etc.) = de-a binelea, de tot; zdravăn. II. (Introduce un complement indirect). 1. În legătură cu..., fiind vorba de... Vorbea pe seama cuiva. 2. Împotriva, în contra (cuiva). E pornit pe el. 3. În schimbul, pentru... A dat doi lei pe bilet. ♦ (Cu o nuanță temporală și distributivă) în schimbul unei munci (de o zi, de o lună etc.); în timp de... Cât să-ți dau pe an? III. (Introduce un complement circumstanțial) 1. (Introduce un complement circumstanțial de loc) S-a oprit pe o treaptă. ◊ Expr. Pe lume = în cuprinsul lumii, pretutindeni; în diverse puncte ale globului. ◊ (Cu o nuanță instrumentală) Emisiune pe unde scurte. ◊ (Cu o nuanță temporală) Pe drum i-am spus o poveste. ♦ (Dă complementului pe lângă care stă o nuanță de aproximație) Caută pe după bănci. ◊ Expr. Pe acasă = a) undeva în preajma sau în apropierea casei; b) în interiorul casei, la casa în care locuiește cineva sau în sânul familiei sale. ♦ (Formează expresii și locuțiuni) Pe cale. Pe din jos de... Pe deasupra. Pe de lături. Pe urma... 2. (Introduce un complement circumstanțial de timp) Pe căldura asta o să ne uscăm de sete. ◊ Loc. adv. Pe mâine = a) în cursul zilei de mâine; b) pentru mâine; până mâine. ◊ Loc. conj. Pe când = a) în timp ce, pe vremea când; b) (cu nuanță adversativă) În acest timp însă, în schimb (în acest timp); iar. ◊ Loc. prep. Pe după... = cam după... aproximativ după... Pe aproape de... = (cam) în apropierea..., (cam) înainte de... ♦ Pe timp de..., pe o durată de..., în fiecare, la fiecare, pentru fiecare; într-o perioadă de... Cantitate de cărbune planificată pe 5 ani. ♦ În, spre, înspre. Pe primăvară. Pe-nserate. ♦ (Formează expresii și locuțiuni) Pe atunci. Pe loc. Pe timpuri. Pe veci. Pe viitor. 3. (Introduce un complement circumstanțial de mod) A plecat pe furiș. ◊ Expr. (Pop.) A rămâne (sau a fi) pe a cuiva = a rămâne (sau a fi) pe voia cuiva, a se face după cum dorește (cineva). (Pop.) Dacă-i pe aceea... = dacă-i așa..., dacă așa stau lucrurile... ◊ (Cu o nuanță locală) Munceau până cădeau pe brânci. ♦ În schimbul..., pentru..., cu prețul..., cu... ♦ (Cu o nuanță instrumentală) Cu ajutorul..., prin intermediul..., cu..., prin...; în... ♦ (Cu o nuanță cantitativă; în expr.) Pe atât(a) sau p-atâta = în această măsură, într-atâta, cu atâta, la atâta. ♦ (Indică un raport de măsură) Teren de 20 pe 25 de metri. ♦ (Cu sens distributiv) Câte trei spectacole pe săptămână. ♦ (Formează expresii și locuțiuni) Pe apucate. Pe larg. Pe nume. Pe din două. Pe terminate. 4. (Introduce un complement circumstanțial de cauză, adesea cu nuanță finală) Din cauza. Se contrazic pe nimicuri. ♦ În urma, ca urmare. L-a certat pe spusa unui copil. 5. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Spre, pentru; spre a..., pentru a..., să... S-a așternut pe somn. 6. (În formule de jurământ) Pe cinstea mea. IV. (Urmat de un atribut) Are un semn pe toată viața. [Var.: (înv. și pop.) pre prep.] – Lat. super, per.

SCURT, -Ă, scurți, -te, adj. adv., s. f. I. Adj. 1. (Despre obiecte) De lungime redusă. ♦ (Despre distanțe, drumuri) Care se parcurge în puțin timp (având o lungime redusă). ♦ (Substantivat, f. pl.) Unde scurte. ♦ Expr. A lua (sau a ține pe cineva) de (sau din) scurt = a trata (pe cineva) cu asprime, a supune (pe cineva) unei discipline severe. (Substantivat, f.) A trage scurta = a duce greul, a suporta consecințe (neplăcute). ♦ Infinitiv scurt = formă de infinitiv în limba română, care poartă caracteristica conjugării. ♦ (Despre opere literare sau științifice) De proporții reduse. ♦ (Despre vorbire) Concis, fără multe cuvinte. ◊ Loc. adv. În (sau pe) scurt = fără multe cuvinte, în puține vorbe. ♦ Fig. Mărginit, redus. 2. (Despre părți ale corpului) De lungime mică; (despre ființe) mic de statură, scund. ◊ Vedere scurtă = miopie. ◊ Expr. (A fi) scurt de vedere = (a fi) miop. A avea mână scurtă = a fi zgârcit. ♦ (Despre lucruri) Care are o înălțime mică. 3. (Despre vreme sau despre alte noțiuni temporale) Care durează puțin, care trece sau se termină repede. ◊ Silabă (sau vocală) scurtă = silabă (sau vocală) care are o durată mai mică decât durata medie. ◊ Expr. În (sau peste) scurt timp sau în scurtă vreme = în curând. II. Adv. 1. Brusc, repede. Se oprește scurt. ♦ Fără multă vorbă; fără a admite replică, energic. I-a poruncit scurt. 2. (De) la distanță mică; p. ext. strâns. A lega scurt. III. S. f. 1. Haină groasă, de obicei vătuită sau îmblănită, lungă până deasupra genunchilor. 2. (Pop.) Inflamare a ganglionilor de la subsuoară sau din regiunea inghinală; adenopatie axială sau inghinală. – Probabil lat. *excurtus (= curtus) sau din scurta (derivat regresiv).

MICROFONIE s.f. 1. Reacție care se produce între un microfon în funcțiune și difuzoarele sale atunci cînd amplificatorul întrece ca volum o anumită limită. ♦ Fenomen care are loc atunci cînd la condensatorul variabil al unui radioreceptor nu funcționează bine gama de unde scurte. 2. Slăbire a vocii. [Gen. -iei. / < fr. microphonie].

MICROFONIE s. f. 1. reacție care se produce între un microfon în funcțiune și difuzoarele sale atunci când amplificatorul întrece ca volum o anumită limită. ◊ fenomen care are loc atunci când la condensatorul variabil al unui radioreceptor nu funcționează bine în gama de unde scurte. 2. slăbire a vocii. (< fr. microphonie)

BONCI-BRUEVICI, Mihail Aleksandrovici (1888-1940), radiotehnician rus. Cercetător și inventator în domeniul tuburilor electronice de putere al emisiei și propagării undelor scurte; sub conducerea sa a fost construită una dintre primele stații de radioemisie de mare putere.

a vorbi pe unde scurte expr. (intl.) a vorbi argotic.

radioastronom s. m. (astr.) Cercetător în domeniul radioastronomiei ◊ „După cum a precizat radioastronomul R.B., suprafața grupului de pete este de 25 de ori mai mare decât suprafața Terrei, dimensiune pe care au depășit-o numai petele observate pe Soare în aprilie 1947 și în mai 1951. Actualele pete, care sunt o urmare a «subrăcirii magnetice» a gazelor cu o temperatură de 5800 grade Celsius de la suprafața Soarelui, au provocat [...] mari perturbări ale emisiilor radio pe unde scurte.” Sc. 16 VII 82 p. 6; v. și an-lumină (1966), radiogalaxie (din fr. radioastronome; PR 1950; DEX-S)

LOVINESCU 1. Eugen L. (1881-1943, n. Fălticeni), critic, istoric literar și prozator român. Fondator și mentor al revistei și cenaclului „Sburătorul” (1919), unde s-au afirmat Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, A. Holban, Vladimir Streinu, Ion Barbu, T. Vianu ș.a. Format la școala maioresciană și a impresionismului critic francez (E. Faguet, J. Lemaître), a combătut sămănătorismul și excesele poporaniste, sprijinind afirmarea poeziei moderniste și a romanului citadin și de analiză („Critice”, „Istoria literaturii române contemporane”). Pornind de la G. Tarde, a analizat evoluția societății române în sec. 19 din perspectiva încercărilor de a se sincroniza cu Occidentul („Istoria civilizației române moderne”). Monografii, sinteze despre scriitori pașoptiști („Gr. Alexandrescu”, „C. Negruzzi”, „Gh. Asachi”) și um impunător ciclu junimist („T. Maiorescu”, „T. Maiorescu și posteritatea lui critică”, „T. Maiorescu și contemporanii lui”), antologii. Proză scurtă („Nuvele”), un ciclu epic eminescian (romanele „Mite” și „Bălăuca”), roman de analiză (ciclul „Bizu”), teatru (drama „Peste prag”). Memorialistică și portretistică („Memorii” I-III, „Aqua forte”, „Sburătorul [Agende literare]”) de un interes excepțional, cu intuiția justă a dominantei psihologice, frapant formulată, în pofida tendinței caricaturale. Traduceri din Homer („Odiseea”), Vergiliu („Eneida”), Horațiu („Ode”, „Epode”), Tacit („Anale”) ș.a. Manuale de latină. M. titular post-mortem al Acad. (1991). 2. Horia L. (1917-1983, n. Fălticeni), dramaturg român. Nepotul lui L. (1). Piese axate pe conflicte sociale și psihologice, tratând procesul destrămării familiei burgheze, problema puterii, drama creației, raportul individ-societate („Citadela sfărâmată”, „Surorile Boga”, „Moartea unui artist”, „Petru Rareș”, „Jocul vieții și al morții în deșertul de cenușă”). 3. Monica L. (1923-2008, n. București), critic literar și eseist român. Fiica lui L. (1) și soția lui Virgil Ierunca. Stabilită la Paris (1947). Prin colaborarea sa permanentă la Radio Europa Liberă (emisiunile săptămânale „Teze și antiteze la Paris” și „Actualitatea românească”) a contribuit substanțial la informarea ascultătorilor din țară și al evaluarea corectă a literaturii române. Mai multe volume de cronici literare și articole polemice („Unde scurte”). 4. Vasile L. (1905-1984, n. Fălticeni), eseist român. Nepot al lui L. (1). Lucrări de hermeneutică a gândirii simbolice și analogice, perspectivă din care sunt abordate miturile, basmele etc. („Dacia hiperboreeană”, „Interpretarea ezoterică a unor basme și balade românești”, „Mitul sfâșiat”, „Jurnal alchimic”) și operele unor scriitori ca I. Creangă și Mateiu I. Caragiale („Creangă și Creanga de aur”, „Al patrulea hagialîc”), înțeleși ca mari inițiați.

acătare pr. fig. excelent, însemnat: și eu acătare poamă nu sunt, dar nici fiece pasăre nu mă mănâncă PANN. [Lat. ECCU TALEM, de unde scurtat atare și cutare]^[1]. corectat(ă)

acolo adv. în acel loc, în opozițiune cu aci. [Lat. ECCU’IILOC, de unde scurtat colo].

aici adv. Mold. V. aci. [Lat. ADHICCE, de unde scurtat ici].

UNDĂ, unde, s. f. I. 1. Cantitate dintr-o masă de apă care face o mișcare ritmică ușoară de ridicare și coborâre formând ondulații la suprafața apei; p. ext. apă (curgătoare sau stătătoare). ♦ Șuvoi, torent. ♦ Ploaie, ninsoare etc. care cade în rafale. 2. Masă de aer care se mișcă ușor; p. ext. aer, văzduh. 3. Mișcare de vibrație (ușoară); zgomot (ușor). II. (Fiz.) Propagare din aproape în aproape a unei oscilații, cu viteză finită și printr-o variație spațială. ◊ Lungime de undă = distanța dintre două puncte succesive ale unei unde, în care oscilația are aceeași fază. Undă seismică = undă pornită din epicentrul unui cutremur de pământ, de-a lungul căreia cutremurul se propagă în interiorul și la suprafața pământului. Undă de șoc = undă seismică de mare intensitate. Undă electromagnetică = câmp electromagnetic variabil care se propagă în urma interacțiunilor dintre variațiile câmpului electric și ale celui magnetic. (În radiofonie) Undă scurtă = undă electromagnetică cu o lungime medie de 0,50 m. Undă mijlocie = undă electromagnetică cu o lungime de 200-600 m. Undă lungă = undă electromagnetică cu o lungime de 700-2.000 m. Undă verde = procedeu folosit pentru asigurarea fluenței maxime a traficului auto pe arterele de circulație din orașe, realizat printr-un sistem de comandă coordonată a semafoarelor. – Lat. unda (pentru sensul II, după fr. onde).

SCURT, -Ă, scurți, -te, adj., adv., s. f. I. Adj. 1. (Despre obiecte) De lungime redusă. ♦ (Despre distanțe, drumuri) Care se parcurge în puțin timp (având o lungime redusă). ♦ (Substantivat, f. pl.) Unde scurte. ◊ Expr. A lua (sau a ține pe cineva) de (sau din) scurt = a trata (pe cineva) cu asprime, a supune (pe cineva) unei discipline severe. (Substantivat, f.) A trage scurta = a duce greul, a suporta consecințe (neplăcute). ♦ Infinitiv scurt = formă de infinitiv în limba română, care poartă caracteristica conjugării. ♦ (Despre opere literare sau științifice) De proporții reduse. ♦ (Despre vorbire) Concis, fără multe cuvinte. ◊ Loc. adv. În (sau pe) scurt = fără multe cuvinte, în puține vorbe. ♦ Fig. Mărginit, redus. 2. (Despre părți ale corpului) De lungime mică; (despre ființe) mic de statură, scund. ◊ Vedere scurtă = miopie. ◊ Expr. (A fi) scurt de vedere = (a fi) miop. A avea mână scurtă = a fi zgârcit. ♦ (Despre lucruri) Care are o înălțime mică. 3. (Despre vreme sau despre alte noțiuni temporale) Care durează puțin, care trece sau se termină repede. ◊ Silabă (sau vocală) scurtă = silabă (sau vocală) care are o durată mai mică decât durata medie. ◊ Expr. În (sau peste) scurt timp sau în scurtă vreme = în curând. II. Adv. 1. Brusc, repede. Se oprește scurt. ♦ Fără multă vorbă; fără a admite replică, energic. I-a poruncit scurt. 2. (De) la distanță mică; p. ext. strâns. A lega scurt. III. S. f. 1. Haină groasă, de obicei vătuită sau îmblănită, lungă până deasupra genunchilor. 2. (Pop.) Inflamare a ganglionilor de la subsuoară sau din regiunea inghinală; adenopatie axială sau inghinală. – Probabil lat. *excurtus (= curtus) sau din scurta (derivat regresiv).

PE prep. I. (Introduce un complement direct). 1. (Complementul este exprimat printr-un substantiv nume propriu sau nume comun care indică o ființă) Îl strig pe Ion. A împușcat pe lup în cap. ♦ (Complementul este exprimat printr-un substantiv comun care indică un lucru) Cui pe cui se scoate. 2. (Complementul este exprimat printr-un pronume personal, relativ, interogativ, demonstrativ, nehotărât sau negativ) L-a întrebat pe el. Pe cine nu-l lași să moară, nu te lasă să trăiești. Pe cine să chem? L-a adus și pe celălalt. A strigat pe cineva. Nu strig pe nimeni. ◊ Expr. Unul pe altul (sau una pe alta, unii pe alții, unele pe altele) = reciproc, între ei (sau între ele). ♦ (Complementul este exprimat prin numeralul nehotărât „câți”, „câte”, cu valoare de pronume relativ) Pe câți i-am ajutat. 3. (Complementul este exprimat printr-un numeral ordinal, cardinal, distributiv) Pe al doilea nu l-am văzut. Adună pe 5 cu 7. Vedea pe câte unul zâmbind. 4. (Complementul este exprimat printr-un adjectiv sau un numeral substantivat, fiind precedat de articolul „cel”) I-a invitat pe cei harnici. 5. (Complementul este exprimat printr-un substantiv sau un pronume precedat de adverbul de comparație „ca”) Mă privește ca pe un străin. ◊ Loc. adv. Ca pe el (sau pe ea, pe ei, pe dânsa etc.) = de-a binelea, de tot; zdravăn. II. (Introduce un complement indirect). 1. În legătură cu..., fiind vorba de... Vorbea pe seama cuiva. 2. Împotriva, în contra (cuiva). E pornit pe el. 3. În schimbul, pentru... A dat doi lei pe bilet. ♦ (Cu o nuanță temporală și distributivă) în schimbul unei munci (de o zi, de o lună etc.); în timp de... Cât să-ți dau pe an? III. (Introduce un complement circumstanțial) 1. (Introduce un complement circumstanțial de loc) S-a oprit pe o treaptă. ◊ Expr. Pe lume = în cuprinsul lumii, pretutindeni; în diverse puncte ale globului. ◊ (Cu o nuanță instrumentală) Emitere pe unde scurte. ◊ (Cu o nuanță temporală) Pe drum i-am spus o poveste. ♦ (Dă complementului pe lângă care stă o nuanță de aproximație) Caută pe după bănci. ◊ Expr. Pe acasă = a) undeva în preajma sau în apropierea casei; b) în interiorul casei, la casa în care locuiește cineva sau în sânul familiei sale. ♦ (Formează expresii și locuțiuni) Pe cale. Pe din jos de... Pe deasupra. Pe de lături. Pe urma... 2. (Introduce un complement circumstanțial de timp) Pe căldura asta o să ne uscăm de sete. ◊ Loc. adv. Pe mâine = a) în cursul zilei de mâine; b) pentru mâine; până mâine. ◊ Loc. conj. Pe când = a) în timp ce, pe vremea când; b) (cu nuanță adversativă) În acest timp însă, în schimb (în acest timp); iar. ◊ Loc. prep. Pe după... = cam după... aproximativ după... Pe aproape de... = (cam) în apropierea..., (cam) înainte de... ♦ Pe timp de..., pe o durată de..., în fiecare, la fiecare, pentru fiecare; într-o perioadă de... Cantitate de cărbune planificată pe 5 ani. ♦ În, spre, înspre. Pe primăvară. Pe-nserate. ♦ (Formează expresii și locuțiuni) Pe atunci. Pe loc. Pe timpuri. Pe veci. Pe viitor. 3. (Introduce un complement circumstanțial de mod) A plecat pe furiș. ◊ Expr. (Pop.) A rămâne (sau a fi) pe a cuiva = a rămâne (sau a fi) pe voia cuiva, a se face după cum dorește (cineva). (Pop.) Dacă-i pe aceea... = dacă-i așa..., dacă așa stau lucrurile... ◊ (Cu o nuanță locală) Munceau până cădeau pe brânci. ♦ În schimbul..., pentru..., cu prețul..., cu... ♦ (Cu o nuanță instrumentală) Cu ajutorul..., prin intermediul..., cu..., prin...; în... ♦ (Cu o nuanță cantitativă; în expr.) Pe atât(a) sau p-atâta = în această măsură, într-atâta, cu atâta, la atâta. ♦ (Indică un raport de măsură) Teren de 20 pe 25 de metri. ♦ (Cu sens distributiv) Câte trei spectacole pe săptămână. ♦ (Formează expresii și locuțiuni) Pe apucate. Pe larg. Pe nume. Pe din două. Pe terminate. 4. (Introduce un complement circumstanțial de cauză, adesea cu nuanță finală) Din cauza. Se contrazic pe nimicuri. ♦ În urma, ca urmare. L-a certat pe spusa unui copil. 5. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Spre, pentru; spre a..., pentru a..., să... S-a așternut pe somn. 6. (În formule de jurământ) Pe cinstea mea. IV. (Urmat de un atribut) Are un semn pe toată viața. [Var.: (înv. și pop.) pre prep.] – Lat. super, per.

PE prep. A. Introduce un complement direct, de obicei dublat de acuzativul pronumelui personal neaccentuat; cînd complementul precedă verbul, pronumele personal este obligatoriu. I. Urmat de un complement direct exprimat printr-un substantiv care poate fi. 1. (Nume propriu de persoane) Pe Eminescu, noi, poeții tineri, Zădarnic încercăm, nu-l vom ajunge. BENIUC, V. 28. În trei ani a îngropat trei fete: pe Lina, pe Ionița, pe Măriuca. STANCU, D. 109. Deseori dureri ascuțite îl cercau pe Ursu. SADOVEANU, O. II 198. ◊ (Numele de persoană e precedat de art. «alde») L-au înconjurat oamenii pe alde Uțupăr. STANCU, D. 161. ◊ (Numele propriu indică un animal) Am adăpat pe Joiana. 2. (Nume comun care indică o persoană) a) (Substantiv nearticulat) Mi-a răspuns că... el pe logofăt îl crede. STANCU, D. 104. Îmi făcu semn să-l privesc încă o dată pe colonel, C. PETRESCU, S. 129. Iaca, jupîneșică dragă, cum învață nevoia pe om ce să facă. CREANGĂ, P. 125. Nu face haina pe om, ci omul face haina. ♦ (Între substantiv și prepoziție se intercalează o determinare atributivă: adjectiv, adjectiv demonstrativ, relativ-interogativ, nehotărît) Pe care copil l-ai văzut? a [Crivăț] vede întîia oară pe alt tînăr boier. SADOVEANU, F. J. 121. Toți au putut vedea pe tînăra. nevastă. NEGRUZZI, S. I 78. ♦ (Învechit, introduce substantive comune care exprimă o colectivitate; atestat în forma pre) Doamne... iartă greșiților tăi! Cruță pre biată țară. NEGRUZZI, S. I 140. b) (Substantiv precedat de un articol nehotărît) Nimic, din cîte pot să facă pe-un om fericit, nu-i lipsea. VLAHUȚĂ, O. A. 469. Își alese mire pe un fiu de împărat. ISPIRESCU, la TDRG. c) (Substantiv articulat cu articolul hotărît enclitic) (Substantivul denumește o rudă apropiată) Bunicul l-a însurat și pe cel mai mic dintre băieții lui, pe tata. STANCU, D. 484. O trag pe mama de rochie, în semn că vreau să-i spun ceva. SAHIA, N. 50. Trezește pe mama. CREANGĂ, P. 79. (Substantivul e urmat de un atribut substantival prepozițional) Împăratul... poruncește să-i aducă pe hîrca de babă înaintea sa. CREANGĂ, P. 101. (Substantivul e urmat de un atribut adjectival) Și el – el vîrful mîndru al celor ce apasă, Salută-n a lui cale pe-apărătorul mut. EMINESCU, O. I 62. (Substantivul e urmat de un adjectiv posesiv) Dar am pe Simon, pe băiatul meu. SAHIA, N. 101. Intrînd pe poartă, Grigore Iuga văzu... pe servitorii lui. REBREANU, R. I 18. Pe sub colină, rîul Curge-ncins pe lîngă ea Tocmai cum pe draga mea O încinge brîul. COȘBUC, P. I 261. ◊ (Rar, mai ales în poezie, un adjectiv posesiv intercalîndu-se între prepoziție și substantiv) Pasăre de la graniță, N-ai văzut pe-al meu bădiță? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 122. ◊ (Numele de rudenie la singular, urmate de un pronume posesiv cu rol de atribut, apar și nearticulate) Doi copii cîștigase cu el mama, pe soră-mea Evanghelina și pe frate-meu Ion. STANCU, D. 5. 3. (Nume comun care desemnează un animal, de obicei personificat, în basme, în fabule, în proverbe) a) (Substantivul e nearticulat) Opri pe dobitoace de le îmblînzi și le trimise la locul lor. ISPIRESCU, L. 7. Zi foarte așteptată Și scumpă în nevoi, Ca să vedem odată Pe lupi mîncați de oi. ALEXANDRESCU, M. 299. ♦ (În unele expresii, în care acțiunea verbală e reciprocă) Lup pe lup nu se mănîncă. b) (Substantivul e articulat cu articolul hotărît enclitic și e urmat de un atribut adjectival sau substantival prepozițional) Iute doboară pe cerbii fruntași cari veseli și mîndri Coarne-ncrîngate clăteau. COȘBUC, AE. 15. Leoaica mină, gonește pe ciuta cea. îngrozită. CONACHI, P. 269. Dar și mierla din pădure Are pe unul anume, Pe cucul cu pene sure. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 206. Dă-mi pe roibul drăguleț. ALECSANDRI, P. P. 87. 4. (Nume comun care indică un lucru) a) (În unele expresii în care acțiunea verbală e reciprocă, de tipul: ) Cui pe cui se scoate. Mînă pe mînă spală și amîndouă obrazul. b) (Rar, prin atracția unei construcții prepoziționale anterioare, în care substantivul indică o persoană sau un animal) îmbracă... pe cal cu o piele de urs și pe frîu cu una de șerpe. SBIERA, P. 41. Școala face pe omul om Ș-altoiul pe pomul pom. PANN, la TDRG. c) (Rar, arătînd o tendință de personificare, de însuflețire a obiectului) Pe trandafir l-a lăsat albina mai la urmă. II. Urmat de un complement direct exprimat printr-un pronume (cu excepția pronumelui nehotărît «ce») care poate fi: 1. (Pronume personal) Iar pe mine să mă îngrijești cu însuți mîna ta șase săptămîni. ISPIRESCU, L. 3. Cînd v-a întreba pe voi, să dați vina pe mine și să lăsați să vorbesc eu pentru toate. CREANGĂ, P. 9. ♦ (Pronume de politețe) De ce să te țină minte pe dumneata? STANCU, D. 259. D-apoi asta nu vă privește pe d-voastră; ia, mai bine păziți-vă gura! CREANGĂ, P. 82. 2. a) (Pronumele relativ «care») Fiecare fir de floare pe care-l ating mă face să tresar. SAHIA, N. 24. Blestemul părinților, pe care nu-i asculta, ci îi tot necăjea, a făcut-o să fie gheonoaie. ISPIRESCU, L. 4. Era odată un flăcău stătut, pe care-l chema Stan. CREANGĂ, P. 139. Se lăsă încet-încet, într-un ostrov mîndru din mijlocul unei mări, lîngă o căsuță singuratică, pe care era crescut niște mușchi pletos. id. ib. 213. ♦ (Rar, numeralul nehotărît «cîți», «cîte», cu valoare de pronume relativ) Pe cîți i-au găsit, i-au mînat spre curtea primăriei. STANCU, D. 148. Nu mai sta din pocnit cu biciul, de șuguit cu toți drumeții pe cîți îi întîlnea. CREANGĂ, P. 112. M-a făcut maica pe mine Să fiu doftor de copile: Pe cîte le-oi doftori, Prea frumos mi-or mulțumi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 374. b) (Pronumele relativ «cine») Nu vin în sat numai vești bune. Vin și de celelalte. Ba că armata pîrjolește satele și omoară lumea la întîmplare, pe cine pun mîna gradații, ba că soldații nu vor să tragă în răsculați. STANCU, D. 151. În ochii fiecăruia citești teama disperată la gîndul că nu va regăsi pe cine caută. SAHIA, N. 51. Pe cine nu-l lași să moară, nu te lasă să trăiești. c) (Pronumele interogativ «care») Pe care dintre ei să-l aduc? ▭ Pe care [basm] vrei să mi-l spui? STANCU, D. 45. d) (Pronumele interogativ «cine») Pe cine să chem? BENIUC, V. 97. 3. (Pronume demonstrativ) I-a intrat un cui în ochi. L-a pierdut și pe celălalt. STANCU, D. 82. ◊ (Urmat de o determinare atributivă) Dă-mi-o pe asta albastră. ▭ Îi aude pe cei de pe capră cum sar jos. SAHIA, N. 6. (Pronumele demonstrative «cel», «acela» și formele lor populare, în compunere cu pronumele relativ «care» sau «ce») Notînd Stănescu a făgăduit să-i învețe să-și scrie numele pe hîrtie, pe acei care vor voi să învețe. STANCU, D. 228. Îl bag în infirmerie numai pe ăla care cade jos. SAHIA, N. 113. La jugu-i el silește pe cei ce l-au urît. EMINESCU, O. I 62. 4. (Pronume nehotărît) O să mai avem pe cineva la masă. STANCU, D. 428. Pe unul din ei îl cunoștea. SAHIA, N. 73. Gheonoaia... rugă pe Făt-Frumos să-și aleagă de soție pe una din cele trei fete ce avea. ISPIRESCU, L. 5. Culegea la flori domnești Culegea și nu-i plăcea. Pe toate le azvîrlea! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 123. (Atestat și în forma învechită pre) Întrebă pre unii și pre alții despre scorpie. ISPIRESCU, L. 9. ◊ Expr. Unul pe altul (sau una pe alta, unii pe alții, unele pe altele) = reciproc, între ei (sau între ele). Ne-am gîdilat unii pe alții cu bîtele. STANCU, D. 167. Privise cum s-au salvat unul pe altul cele două tancuri sovietice. CAMILAR, N. I 388. Una pe alta se îndemnau la treabă. CREANGĂ, P. 7. 5. (Pronumele negative «nimeni» sau «nici unul») De un ceas te uiți la toate fetele. Pe care ai ales-o? – Pe nici una. STANCU, D. 360. N-am mințit pe nimeni. SAHIA, N. 68. III. Urmat de un complement direct exprimat printr-un numeral care poate fi: 1. (Numeral ordinal) Cele două femei o duceau de subțiori pe a treia care tușea și picioarele i se împleticeau. CAMILAR, N. I 392. Doi sfanți, doi sfanți o mănușă! Pe a doua fără gologani! PAS, L. I 44. 2 a) (Numeral cardinal hotărît, care se referă la persoane sau lucruri, cînd e așezat înaintea verbului, și numai la persoane, cînd urmează după verb) Pe doi i-au evidențiat, iar pe șase i-au criticat. A lăsat cinci pomi, pe trei i-a tăiat. A examinat pe doi dintre ei. b) (Numeral cardinal, în expresii aritmetice sau algebrice, p. ext. o cantitate, un număr exprimat printr-un semn convențional, într-o formulă de algebră, chimie, fizică etc.) Adună pe 5 cu 7. Scade pe 6 din 25. Înlocuiește în polinom pe x cu a. 3. (Numeral distributiv) Făt-Frumos... cum punea mîna și apuca pe cîte unul de coadă, îl trîntea și astfel toți caii căzură. ISPIRESCU, L. 3. IV. Urmat de un complement direct exprimat printr-un adjectiv sau numeral cardinal. (Adjectiv la gradul pozitiv precedat de articolul adjectival «cel» sau de formele populare ale acestuia) a) Nu poți ridica gard nou. îl întărești pe cel vechi cu proptele. STANCU, D. 290. Mulți care nu-și găsesc pe cei așteptați dau năvală în vagoane să-i caute. SAHIA, N. 51. b) (Adjectiv la gradul superlativ relativ) Am ascultat pe cel mai bun elev. a Și ține-ascuns Sub straiul picurînd de ploi Pe cel mai bun dintre eroi. COȘBUC, P. I 145. Să-i trimită grabnic pe cel mai vrednic dintre nepoți. CREANGĂ, P. 184. c) (Numeral precedat de articolul adjectival «cel») I-au lăudat pe cei trei prieteni. V. Urmat de un complement direct, subînțeles, determinat de un pronume sau de un substantiv în genitiv. O vezi pe a lui Gidie? Pe Măndica? Lipa-lipa cu papucii, toată ziua. STANCU, D. 29. A dat ordin ca ogarii împușcați să fie aduși în curtea școlii. I-am tîrît cu cîrligul și noi pe ai noștri. id. ib. 435. De mai multe ori, în strîngerea hîrtiilor, mîinile lor s-au atins. Le-a simțit pe-ale furierului reci. SAHIA, N. 81. El nu mai văzuse pînă atunci alt chip de muiere decît pe-al mă-sii. ISPIRESCU, L. 125. VI. Urmat de un complement comparativ exprimat printr-un substantiv sau un pronume și precedat de adverbul de comparație «ca». Oamenii... vin s-o vadă cape cineva care s-ar fi întors după o lungă călătorie de pe celălalt tărîm. STANCU, D. 280. Gheonoaia ospătă pe Făt-Frumos și-l omeni ca pe-un călător. ISPIRESCU, L. 5. Mama lui bădița Vasile își petrecea băietul la Piatră, bocindu-l ca pe un mort. CREANGĂ, A. 9. Nu mă lăsa ici străină Ca pe-o floare-ntr-o grădină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 11O. ◊ Loc. adv. Ca pe el (sau pe ea, pe ei, pe dînsa etc.) = de-a binelea, de tot, nu glumă, cum se cade, cum trebuie, cu adevărat; foarte tare, zdravăn. Unul apucă caii de dîrlogi și mi ți-i opri ca pe ei. ISPIRESCU, L. 107. Ercule dovedi pe acel dulău și-l omorî ca pe el. id. U. 56. Trîntește baba în mijlocul casei, și-o frămîntă cu picioarele, și-o ghigosește ca pe dînsa. CREANGĂ, P. 13. B. Introduce un complement indirect. 1. (În loc. prep.) Pe seama (cuiva) = în socoteala, relativ la, cu privire la. Multe se ziceau pe sama fetei împăratului Roș. CREANGĂ, P. 233. Dacă critica mea va fi... nedemnă și nepotrivită pentru scrierea ce-a provocat-o, rușinea va rămînea numai pe seama mea. ODOBESCU, S. III 10. 2. În legătură cu, fiind vorba de. Cînd o fi pe vitejie, Și noi avem o urgie. TEODORESCU, P. P. 105. 3. Împotriva, în contra (cuiva). A se supăra pe cineva. ▭ Dușmancele mi-s multe: Cîte-s de la noi la deal Toate țin pe mine-alean. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 68. 4. (Complementul exprimă obiectul unui schimb) În schimbul, pentru. Pe cușma dumitale pot să-ți dau și o mie de lei. SBIERA, P. 274. Nu-ți e de vînzare [furca], și cît mi-i cere pe dînsa? femeie hăi! CREANGĂ, P. 96. Ce-mi dai tu pe piele? TEODORESCU, P. P. 120. ◊ (Legat de un sens figurat) Am dat o clipă de viață trecătoare pe alta mai ferice și-n veci nepieritoare. ALECSANDRI, P. III 330. ♦ (Cu nuanță temporală și distributivă; obiectul valorificat este exprimat printr-un substantiv care denumește timpul de muncă) În schimbul unei munci de o zi, o lună, un an etc. Zece lei pe lună; boierește te plătesc. STANCU, D. 463. Hai! cît să-ți dau pe an, ca să te tocmești la mine? CREANGĂ, P. 150. C. Introduce complemente circumstanțiale. I. Urmat de un complement circumstanțial de loc. 1. (Complementul arată că starea, acțiunea sau mișcarea are loc la suprafața sau deasupra unui obiect) Lîngă el s-au ridicat copiii, vlăstare tinere, care au crescut pe maidane, răzleți și sălbăticiți. SAHIA, N. 94. O căsuță singuratică pe care era crescut niște mușchi pletos. CREANGĂ, P. 213. Pe un deal răsare luna ca o vatră de jăratic, EMINESCU, O. I 76. Ce stai, bade, tot pe prag Și te uiți la noi cu drag? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 229. ◊ (Construcția prepozițională are funcțiune atributivă) Poartă coade pe spate. ◊ (Cuprinde și ideea de acoperire) Pune capacul pe oală. ▭ Moșneagul... pune cușma pe cap, o îndeasă pe urechi. CREANGĂ, P. 81. ♦ (Legat de un sens figurat) Asupra. A pune vina pe cineva. ▭ Ce griji pe dînsul, ce fiori Cînd se gîndea că-i greu războiul. COȘBUC, P. I 99. Mare noroc pe Guvidi! CARAGIALE, S. 124. [Fata babei] se alinta... lăsînd tot greul pe fata moșneagului. CREANGĂ, P. 283. ♦ În jurul, pe după. Port cu ochii-n zări întunecate Jugul vremii aspre pe grumaji. BENIUC, V. 40. Văzu un balaur care se încolăcise pe un copac. ISPIRESCU, L. 89. ♦ De și-a spălat mîinile în vin și le-a șters pe șorțul negru. STANCU, D. 133. Se rezimă p-o fereastră spre acea grădină foarte frumoasă. GORJAN, H. I 4. ♦ Din sus de, deasupra. Uiu, iu, mîndruța mea, Auzi ce zice lumea: Că te culci seara cu soare Și te scoli în prînzu mare, Cîndu-i ciurda-n zăcătoare Și soarele pe răzoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 422. De pe. În zadar a ta suflare... Șterge urma pe cărare. ALECSANDRI, P. III 22. ♦ (Construcția prepozițională, legată de un sens figurat, are funcțiune atributivă; cuprinde și ideea de posesiune) Peste. Țăranii... să ceară... Să fie ei stăpîni pe-ntreaga țară. BENIUC, V. 87. 2. (În legătură cu verbe de mișcare; complementul arată suprafața pe care se desfășoară mișcarea, într-o direcție oarecare sau în direcții diferite) Alții coborîră pe albia Bistriței la vale. SADOVEANU, F. J. 364. Singur, abătut, rătăci două zile pe cheiuri și pe plajă. BART, E. 394. Pe-același drum de soare plin Veneau doi inși. COȘBUC, P. I 228. Colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de haos pe cărări necunoscute. EMINESCU, O. I 132. ◊ (Cu nuanță instrumentală) Emisiunea a fost transmisă pe unde scurte. ◊ (Cu sens local și temporal) Pe drum calul spuse fetei cu ce tertipuri îmblă tată-său să-i încerce bărbăția. ISPIRESCU, L. 16. 3. (În legătură cu verbe care denumesc o acțiune de revărsare, prelingere sau scurgere) Peste, de-a lungul. Perișorul îi cădea pe umeri în unde. ISPIRESCU, L. 20. Toarnă... toată apa cea din fîntînă pe jăratec. CREANGĂ, P. 65. Părul ei... se împărțea despletit pe umerii și spatele sale. NEGRUZZI, S. I 145. 4. (În legătură cu verbe care denumesc o acțiune de străbatere, de trecere) Prin. Jupîn Iațco... putu vedea pe fereastră pe Jder. SADOVEANU, F. J. 428. Dînd pinteni calului, ieși pe poartă ca vîntul. ISPIRESCU, L. 4. Eu mă răped în cramă s-aduc și un cofăiel de vin ca să meargă plăcintele acestea mai bine pe gît. CREANGĂ, P. 10. [Caii] se-ntrec pe cîmpul luciu, scoțînd aburi lungi pe nare. ALECSANDRI, P. III 12. ♦ (Introduce o propoziție atributivă cu sens local) Pe care. Se află și o potecă pe unde poate fi urcată rîpa. STANCU, D. 489. 5. (Complementul arată direcția sau ținta unei mișcări sau acțiuni) Spre, înspre, la, către. Ia-o pe dreapta. ▭ Tresări plecîndu-se pe spate. SAHIA, N. 77. Într-un tîrziu el a-ntrebat, Privind așa pe deal, răzleț: «Departe-i pînă-n sat?». COȘBUC, P. I 228. Iese afară spăriată, dă încolo, dă pe dincolo și, cînd intră în bordei, ce să vadă? CREANGĂ, P. 11. 6. (În legătură cu ideea de încadrare într-un loc determinat, într-un spațiu etc.) În, în cadrul. Angajamentele muncitorilor s-au extins pe întreaga fabrică. Pe lume = în toată lumea, printre toți oamenii. N-am pe nimeni pe lume. SADOVEANU, F. J. 549. Ca Săgeată de bogat Nici astăzi domn pe lume nu-i. COȘBUC, P. I 53. Ce nu se poate pe lumea asta? ISPIRESCU, L. 193. 7. (Dă complementului pe lîngă care stă o nuanță de aproximație, de neprecizie, indicînd un spațiu mai larg decît cel arătat de construcția fără prep. «pe») Păsărilă atunci se înalță puțin și începe a cotrobăi pe după stînci. CREANGĂ, P. 268. Avem cînepă de vară Ș-o mîncă focul pe-afară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 457. Să spui lui Vrîncean Și lui Ungurean Ca să mă îngroape Aice pe-aproape, în strunga de oi. ALECSANDRI, P. P. 2. ◊ Pe acasă = a) undeva în apropierea casei. Nu-i acasă Ion? – Ba da, e pe acasă; b) acasă (considerat ca loc de trecere sau de stabilire temporară). Acum n-are timp să vină vara... pe acasă. STANCU, D. 35. Ia, nu știu cine-a fost pe la mine pe-acasă în lipsa mea. CREANGĂ, P. 30. Deaca codru frunza-și lasă, Toți voinicii trag pe-acasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 289. 8. (În expresii și locuțiuni) Pe acolo v. acolo. Pe aici v. aici. Pe aiurea v. aiurea. Pe alocuri v. alocuri. Pe cale... v. cale. Pe deasupra v. deasupra. Pe dedesubt v. dedesubt. Pe de lături v. latură. Pe de o parte..., pe de altă parte v. parte. Pe departe v. departe. Pe dinafară v. dinafară. Pe dinainte v. dinainte. Pe dinăuntru v. dinăuntru. Pe din jos de... v. jos. Pe din sus de... v. sus. Pe jos v. jos. Pe loc v. loc. Pe sus v. sus. Pe unde v. unde. Pe urma... (sau urmele...) v. urmă. II. Urmat de un complement circumstanțial de timp. 1. În timpul, cît timp e... Acuma pe rouă Trifoiul e bun de tăiat. BENIUC, V. 138. Pe arșița asta o să ne uscăm de sete. CREANGĂ, P. 204. Pe zodii sîngeroase porneau a lui popoară. EMINESCU, O. I 91. Păsăruică cu cunună, La ce cînți seara pe lună? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 120. ◊ Loc. adv. Pe mîine = a) mîine, în cursul zilei de mîine. Le vreau, pe mîne cînd se scoală, Copiilor, o zare mai senină. BENIUC, V. 17. Pe mîne să vii la mine la amiazi. RETEGANUL, P. V 70; b) pînă mîine; pentru mîine. Ședința s-a amînat pe mîine. ▭ Aveți de grije, însă, ca pe mîine dimineață strugurii să fie copți. RETEGANUL, P. II 54. ◊ Loc. prep. Pe după = cam după, aproximativ după. Eu gîndesc, de mi-a ajuta dumnezeu, pe după-amiază să-ți pun de-a binele nora în Piatră. CREANGĂ, P. 115. (întărit prin «cam») Iară cînd fu cam pe după miezul nopții... se sculă binișor. ISPIRESCU, L. 377. Pe aproape de = aproape de, în apropierea, (cam) înainte de. Cînd, pe aproape de cîntători, Scaraoschi... pornește cu grăbire la locul știut. CREANGĂ, P. 303. ◊ Loc. conj. Pe cînd... = a) (cu sens temporal de simultaneitate) în timp ce, pe vremea (sau timpul) cînd. Pescari care trăiseră acolo pe cînd balta avea pește. SADOVEANU, P. M. 11. Pe cînd se petreceau acestea, iacă s-aud scîrțîind niște care. CREANGĂ, P. 14; b) (cu sens adversativ) în acest timp însă, în schimb (în acest timp); iar. Noi, care știm munci, vom avea totul... Pe cînd cei ce-o duc acum în huzur și lenevesc, au să rabde. CAMILAR, N. I 399. Jupîn Iațco gemea... cerînd moartea, pe cînd eu mă băteam cu gîndurile. SADOVEANU, F. J. 414. L-a adus în grădină... să-i laude florile... pe cînd ar fi trebuit să meargă mai întîi la grajduri. ISPIRESCU, L. 20. ♦ Pe timp de, pe o durată de. Bravii mineri din această mină luptă acum ca pînă în ianuarie 1950 să extragă cantitatea de cărbune planificată pe 5 ani. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 161, 7/1. Ș-apoi ia să nu răspundă, că dracu-i a lor pe șepte ani. CREANGĂ, A. 142. În. Era pîn iarna... de la ’49... ba mi se pare că era pe primăvară la ’50. CARAGIALE, S. N. 41. ♦ Spre, înspre. Încet, încet, pe-nserate, s-au împuținat drumeții. CARAGIALE, S. N. 254. Pe toamnă se pomenește cu un argat că-i aduce un burdușel de brînză. ISPIRESCU, L. 209. Tăind... o bucată de carne de broască ca să o frigă pe sară, ceialantă rămășiță au udat-o cu apă de mare. DRĂGHICI, R. 88. ◊ (În legătură cu vîrsta, cu un număr de ani, luni etc.) Trei luni, pe-a patra, n-a căzut strop și nu s-a văzut nor. C. PETRESCU, R. DR. 151. Eu, babei mele, că merge pe douăzeci și patru de ani de cînd m-am luat cu dînsa... și tot nu i-am spus. CREANGĂ, P. 122. 2. (Urmat de determinări care arată distribuția) În (la, pentru) fiecare; într-o perioadă de. Între timp i se mări leafa cu cinci lei pe zi. SAHIA, N. 109. Eu mă tocmesc pe trei ani o dată. CREANGĂ, P. 151. Mă bărbieresc de trei ori pe săptămînă. NEGRUZZI, S. I 199. ◊ (Învechit) Pe toată ziua, (sau luna, săptămîna etc.) sau pe fiecare zi (sau săptămînă, lună, an etc.) = în fiecare zi (sau săptămînă, lună, an etc.). Să-mi dea... pe fiecare zi o baniță de jăratec. ISPIRESCU, L. 15. Mă mustră cugetul de atîtea dovezi mincinoase ce-mi ceri pe toată ziua. ODOBESCU, S. III 45. Le veneau pe tot anul calendare cu povești la sfîrșit. NEGRUZZI, S. I 3. 3. (În expresii și locuțiuni) De azi pe mîine v. azi. De pe acum v. acum. Pe atunci v. atunci. Pe dată (ce) v. dată. Pe loc v. loc. Pe înnoptat v. înnoptat. Pe timpuri v. timp. Pe urmă v. urmă. Pe veci v. veac. Pe viață v. viață. Pe viitor v. viitor. Pe vremea... v. vreme. III. Urmat de un complement circumstanțial de mod. 1. (Cu sens local și modal) Și nevastă-sa, și fetele umblau altădată desculțe, munceau pînă cădeau pe brînci. STANCU, D. 41. Se duc la casa leneșului, îl umflă pe sus, îl pun într-un car cu boi, ca pe un butuc nesimțitori. CREANGĂ, P. 329. 2. (Cu sens modal propriu-zis) Soarele dorind să vază Pruncul meșter ce direge, Pe furiș, cu mîini de rază, Frunza-n lături mi-o alege. BENIUC, V. 51. De dimineață a certat-o pe Tina, fiindcă a trimis, pe ascuns, omul de serviciu să facă tîrguieli în oraș. C. PETRESCU, A. 277. Noaptea își întindea pe încetul tristul său hobot. NEGRUZZI, S. I 263 ◊ (În construcții corespunzătoare gerunziului) Nu ți-a merge tot așa, pe somn, pe mîncare și pe bere. ALECSANDRI, T. 611. ♦ În conformitate cu..., potrivit cu..., după...; în baza... Am izbutit, măicuță, să facem acum pe cheful spînului. CREANGĂ, P. 227. De-aș avea, pe gîndul meu, Un cal aprig ca un leu! ALECSANDRI, O. 63. Îmbodolite în surtuce și jachete croite nu pe măsura lor. NEGRUZZI, S. I 105. Orașele... constituindu-se pe- principiul comunal, se ocîrmuiau de o magistratură. BĂLCESCU, O. II 14. Eu pe deal, mîndră pe șes, Ș-o cunosc numai pe mers. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 34. ◊ (Construcția prepozițională are funcțiune atributivă) În zadar îl tot recheamă la regulament și la deciziuni, cu speranță că astfel d-lor ti vor lucra un dicționar pe placul d-sale. ODOBESCU, S. III 333. ◊ Expr. A rămîne (sau a fi) pe a (cuiva) = a rămîne (sau a fi) pe voia (cuiva) sau după cum voiește (cineva). Îndată o apucau de obraz baba și cu fiică-sa și trebuiau numaidecît să rămîie pe a lor. CREANGĂ, P. 284. Dacă-i pe aceea... = dacă-i așa... dacă așa stau lucrurile... Nu ți-o da tata, îți dau eu, dacă-i pe-aceea. POPA, V. 51. Dacă-i pe aceea, domniță, apoi eu pot să pun capăt necazului și amărîciunii măriei- tale. CARAGIALE, S. N. 279. ♦ Cu. Vlădica l-o trîntit la butuc trei zile și trei nopți, numai pe apușoară și pe o mînă de hrișcă. La TDRG. 3. (Complementul denumește o valoare de schimb) În schimbul, pentru, cu prețul, cu. De unde au ei atîtea avuții... Dacă și le-au cumpărat, pe ce și le-au cumpărat? CAMILAR, N. I 400. «Ți-l duc eu!» [sacul]. – «Cum?». – «Pe plată!». COȘBUC, P. I 63. Mai bine ar fi să se ducă cu. [oul] în tîrg să-l dea pe bani. ISPIRESCU, L. 266. Dă gînsacul pe o pungă. CREANGĂ, P. 43. 4. (Cu înțeles instrumental, adesea și local) Cu ajutorul, prin intermediul, cu, prin. Vești mai mîndre ca-n povești A zvonit pe frunză vîntul. BENIUC, V. 105. Din cînd în cînd, pe vîntul ușor, veneau fulguiri albe din livezile înflorite. SADOVEANU, O. I 258. Arald pe-un cal negru zbura. EMINESCU, O. I 92. Poruncitu-mi-a mîndra Pe un pui de rîndunea Să mă duc pînă la ea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 132. ♦ (În construcții care denumesc limba ca mijloc de comunicare) În. Pe romînește. ▭ Sînt mecanic. Pe limba noastră de la țară, fierar. STANCU, D. 366. 5. (Cu înțeles cantitativ; în locuțiuni) Pe atît(a) sau p-atît(a) = în această măsură, într-atîta, cu atîta, la atîta. Mila împărăției-tale m-a îngăduit p-atîta. GORJAN, H. IV 145. Pe atît nu se lăsa, Ci de mînă-l apuca Și la baie mi-l ducea. TEODORESCU, P. P. 477. Pe cît = a) (cu înțeles restrictiv) după cum, în măsura în care. Pe cît se vede, pînă acuma n-a rătăcit [calea]. SADOVEANU, F. J. 371. Pe cît știu, această armată și-a creat singură... mijloacele sale de existență. ODOBESCU, S. III 578; b) (cu înțeles comparativ, mai ales în corelație cu pe atîta sau cu atîta) Pe măsură ce, cu cît. Au început a se ivi niște nourași, carii, pe cît mergea, acoperea ceriu cu un hohot întunecat. DRĂGHICI, R. 9. Păi cît se uita la dînșii, cu atît se umplea mai mult de bucurie. GORJAN, H. I 59; c) (cu înțeles multiplicativ) încă o dată atît..., cît. Asta n-aș face-o eu, de-ar mai fi el pe cît este. CREANGĂ, P. 229. Mai na bani pe cît ți-am dat. BIBICESCU, P. P. 284. 6. (Indică un raport de măsură) Casa este clădită pe un loc de 20 pe 25 de metri. ◊ (În fracții) Trei pe patru (scris 3/4). 7. (Cu înțeles distributiv) Întîi spectacolele acelea oribile se dădeau pe divizii, mai apoi pe regimente.CAMILAR, N. I 371. ◊ (Construcția prepozițională are funcțiune atributivă) S-au organizat întreceri socialiste pe profesiuni. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 161, 7/3. 8. (În expresii și locuțiuni) A fi pe cale să... v. cale. A se pune pe (fugă, lucru, carte, plîns etc.) v. pune. Cît pe-aci (sau p-aci p-aci) v. aici. Pe apucate v. apucat. Pe baza sau pe bază de... v. bază. Pe credit v. credit. Pe de-a-ntregul v. întreg. Pe din două v. doi. Pe larg v. larg. Pe neașteptate v. neașteptat. Pe nerăsuflate v. nerăsuflat. Pe nume v. nume. Pînă pe acolo v. pînă. Pe terminate v. terminat. IV. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza. (Cu nuanță finală) La ce sînt bune bulendrele pe care vă sfădiți voi? ISPIRESCU, L. 215. (Cu nuanță modală) Își sleia toate puterile minții pe certuri. VLAHUȚĂ, la TDRG. ♦ În urma. Un profesor era destituit pe spusa unui călugăr... că auzise pe acest profesor enunțînd idei liberale. GHICA, la TDRG. V. (Introduce un complement circumstanțial de scop; la origine cu sens local) Spre, pentru; spre a..., pentru a..., să... Au venit armiile pornite oricînd pe jaf, pe măcel. STANCU, D. 8. Sui în căruță și te așterne pe somn. CREANGĂ, P. 130. Foaie verde iarbă-rea, Poruncitu-mi-a maica Pe-o frunzuță de smochină Să mă duc la ea pe cină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 179. ◊ (În construcție cu supinul; de obicei exprimă o acțiune intensă) S-a pus Lina pe tăcut. COȘBUC, P. I 50. S-au adunat cu toatele... și unde nu s-au așternut pe mîncate și pe băute, veselindu-se împreună. CREANGĂ, P. 34. VI. (În formule de jurămînt) Pe cinstea mea. Pe viața mea. D. (Urmat de un atribut) Singură se desprinde zgaiba. Pielea a rămas albă... semn pe toată viața. STANCU, D. 278. Vezi, pe-un rege ce-mpînzește globu-n planuri pe un veac. EMINESCU, O. I 130. E. (Învechit, construit cu «a fi») Pe cale (de a), în curs de. Cînd era pe adormire Le cînta cu-nduioșire. ALECSANDRI, P. II 182. Toate stau pe o schimbare. CONACHI, P. 123. Cînipa mi-am semănat, Dar cînd fu pe adunat, Boala-n trupu-mi a intrat. ALECSANDRI, P. P. 310. F. În prepoziții compuse. De pe = a) din jur, de lîngă; de deasupra. Noi sîntem, cei mai mulți, de pe Argeș. STANCU, D. 149. Cei doi muncitori nu plîng, își șterg de pe frunte sudoarea și sîngele. SAHIA, N. 45. Eu m-am uitat de pe prag, Pînă l-au jurat sub steag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 296. ◊ (În construcții atributive) Pădurea de brad de pe Măgura clipi din cetini și dădu și ea zvon. SADOVEANU, B. 24. Piatra de pe groapă crăpînd în două sare. EMINESCU, O. I 95. Să vezi șoimul de pe stîncă Cum se-nalță. ALECSANDRI, P. I 17; b) din. Gem și mă întorc de pe o parte pe alta. STANCU, D. 128. Faci reclamă mergînd sau de pe loc? SAHIA, N. 104; c) (modal) după. În zori de zi el a trecut Cu plugul pe la noi. Și de pe bici l-am cunoscut. COȘBUC, P. I 93. Frunză verde de ovăz, Floricică de pe șes, Te-am îndrăgit de pe mers. ALECSANDRI, P. P. 403. Pînă pe = pînă la, pînă deasupra. Și caii, stropiți pînă pe spinare de noroi, par obosiți. STANCU, D. 418. Boierul se azvîrle pe-un cal și ține numai o fugă pînă pe lanuri. CREANGĂ, P. 159. Pe la v. la. Pe lîngă v. lîngă. – Variante:(regional) pă, (învechit) pre prep.

UNDĂ, unde, s. f. I. 1. Cantitate dintr-o masă de apă care face o mișcare ritmică, ușoară, de ridicare și coborîre (v. val, talaz); p. ext. apă (curgătoare sau stătătoare). Priveam în unda limpede jocul peștilor care fulgerau prin lumina apei ca niște săgeți de argint. SADOVEANU, O. VII 294. Bătrîne Olt! – cu buza arsă Îți sărutăm unda căruntă. GOGA, P. 15. Unde zglobii împrejur clipotind se-nălțau curioase, Nava plutea ușurel, fără pilot în lumină. TOPÎRCEANU, P. 47. Pîrîului se tînguiește-o floare: Ce blînd erai în vremuri mai senine! Purtai în unde numai dezmierdare. CERNA, P. 92. ◊ Fig. Undele poporului se despică îndată sub pașii lor... și se închid după ei. BOLINTINEANU, O. 287. (Cu aluzie la mișcarea ondulatorie a apei) O părere de rău cumplită îi aduse în piept o undă de dor. SADOVEANU, O. II 29. Intra, oare, în tulburarea mea și ceva din prestigiul acelui obraz atît de drag... sub undele arămii ale părului? GALACTION, O. I 58. Era fără îndoială un paroxism, o undă de nebunie în furia ei. CAMIL PETRESCU, U. N. 93. Pe fața femeii trecu o undă de înviorare. REBREANU, R. II 65. ◊ Expr. A ieși în undă = a ieși la suprafață, a se afirma. Vroința să ne fie tare și vom ieși iar în undă. ALECSANDRI, S. 110. Sfînta dreptate a ieșit în undă pentru toți. id. T. III 1470. (Despre lichide) A da în undă v. da³ (II 9). ♦ Șuvoi, torent. Am trecut eu Tazlăul de-amu vro trei zile, după bureți, da m-o prins unda dincoace și n-am mai putut trece-napoi. HOGAȘ, M. N. 212. ♦ Ploaie, ninsoare etc. care se abate în trîmbe, fără continuitate. Cătră sfîrșitul lunii martie veniră cîteva unde reci de lapoviță. SADOVEANU, O. IV 51. Ploaia cade-n unde. ALECSANDRI, P. III 453. 2. Masă de aer care se mișcă ușor; p. ext. aer, văzduh. Intrai c-o undă aspră a vijeliei. SADOVEANU, O. I 434. Unde de fierbințeală vibrau peste bisericuța adormită. GALACTION, O. I 42. Ciocîrliile înnebuniseră, plutind și ciripind în undele curate ale înălțimilor. SANDU-ALDEA, U. P. 25. Aerul, răsfirat în unde diafane subt arșița soarelui... oglindește ierburile și bălăriile din depărtare. ODOBESCU, S. III 14. ◊ (Determinat prin «de vînt») Clopotele se stingeau în vreo undă de vînt rece. DUMITRIU, N. 54. Ce de joc și veselie cînd e soarele la toacă! Iată-le, sărind se joacă Undele de vînt. COȘBUC, P. II 16. ◊ Fig. Luca Talabă intră cu cîțiva tovarăși, aducînd o undă violentă de usturoi. REBREANU, R. I 170. (Cu aluzie la durata scurtă, dar puternică a mișcării de deplasare) Calul se năpustea cîte o undă. SADOVEANU, O. I 511. 3. Mișcare de vibrație; zgomot, sunet. Începură în noaptea de primăvară, afară, a tremura vibrările clopotului celui mare. Veneau unde după unde, cînd mai slăbite, cînd mai pline. SADOVEANU, O. IV 54. II. (Fiz.) Fenomen variabil în timp, care se produce într-un mediu continuu printr-o acțiune din aproape în aproape. ◊ Undă sonoră = undă care, prin propagarea ei, transmite sunetul într-un mediu. Lungime de undă = distanța dintre două puncte succesive, în direcția de propagare a unei unde periodice, în care oscilația are aceeași fază, după depășirea căreia valorile succesive ale funcțiunii de undă se reproduc cu aceleași valori și în aceeași ordine. Undă seismică = undă pornită din epicentrul unui cutremur de pămînt și de-a lungul căreia cutremurul se propagă în interiorul și la suprafața pămîntului. (În radiofonie) Undă scurtă = undă electromagnetică cu o lungime de 0-50 m. Undă mijlocie = undă electromagnetică cu o lungime de 200-600 m. Undă lungă = undă electromagnetică cu o lungime de 700-2000 m.

SCURT², -Ă, scurți, -te, adj. 1. (Despre obiecte, în opoziție cu lung) De lungime mică. Avea cojoc în clinuri, de miel negru, scurt pînă la genunchi. SADOVEANU, B. 143. Colonelul... îmi dărui o pușcă... scurtă și ușoară. ODOBESCU, S. III 22. ◊ Undă scurtă v. undă. ♦ (Despre drumuri, distanțe) Care se parcurge în puțin timp. Ei mergeau, fără a simți că merg, părîndu-li-se calea scurtă și vremea și mai scurtă. CREANGĂ, P. 276. Mergînd seara la mîndra, Scurtă mi-a părut calea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 224. Calea bătută este cea mai scurtă (= drumul cunoscut, te duce mai repede la țintă). ◊ Expr. A lua (pe cineva) de (sau din) scurt v. lua (V). A ține (pe cineva) de (sau din) scurt = a controla de aproape sau cu severitate purtarea (cuiva), a supune pe cineva unei discipline severe. A fost numai un călugăr cu ei și n-a putut să-i ție din scurt. STĂNOIU, C. I. 85. Naltă-i mîndra și subțire, Mînce-l lupii cui mi-o ține; Că mi-o ține prea de scurt Și nu pot să o sărut. HODOȘ, P. P. 161. ◊ (Substantivat, f., în expr.) A trage scurta = a duce greul, a suporta consecințe neplăcute. ♦ (Despre opere literare și științifice) De proporții reduse. ♦ (Despre vorbire) Fără multe cuvinte, concis. ◊ Loc. adv. În (sau pe) scurt = fără multe cuvinte, în puține vorbe; concis. Spui. Dar pe scurt acum, că uite, se face ziuă. CAMIL PETRESCU, U. N. 85. Atunci el povesti în scurt toată istoria cu merele. ISPIRESCU, L. 85. În scurt, ce să-ți mai prelungesc? Tu ești uitat, uitat... cum n-ai mai fi fost. NEGRUZZI, S. I 65. ◊ Expr. Scurt și cuprinzător v. cuprinzător. ♦ Fig. Puțin, mărginit. Unde este vorbă multă, acolo e treabă scurtă. PANN, P. V. I 15. ◊ Expr. (Glumeț) Poale lungi și minte scurtă v. poală (I 1). (Cu altă construcție) O vorbă romînească: coadă lungă, minte scurtă! zicătoare... a poporului. ODOBESCU, S. III 44. 2. (Despre părți ale corpului, în opoziție cu lung) De lungime mică; (mai rar despre oameni, în opoziție cu înalt) mic de statură; de talie mică; scund. Cînele mișcă iute din coada scurtă. SADOVEANU, O. VII 362. Era un om scurt, roșcovan, cu musteața roșie zbîrlită. MIRONESCU, S. A. 88. Gazda mea era un moșneag ca la 65 ani, scurt și gros. NEGRUZZI, S. I 58. Pune șaua să mă duc, Să mă duc la Cîmpulung, Să-mi aleg un cal porumb, Scurt în gît și lung în trup. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 506. Iapă scurtă și vînoasă Cu dungi negre pe spinare Și scîntei de foc în nare. ALECSANDRI, P. P. 129. (Substantivat) Scurto, groaso, Und’ te duci? TEODORESCU, P. P. 218. ◊ Expr. A avea mînă scurtă = a fi zgîrcit. A face (pe cineva) mai scurt de o palmă (sau cu un cap) = a omorî (prin tăierea capului). Unii din boieri... umblară să turbure poporul: iară Mihai, aflînd... îi făcu mai scurți de cîte o palmă. ISPIRESCU, M. V. 33. Nu-i numai un cîine scurt de coadă v. cîine. Scurt de vedere = miop. Învățatul d-tale, uitîndu-se prea de-aproape la un rac mare și viu – știi că e scurt de vedere – racul l-a apucat cu foarfeca piciorului. HOGAȘ, M. N. 24. Era și cam scurt de vedere, așa că trebuia să se uite lung pînă să-i cunoască. CONTEMPORANUL, VI_II 202. (A fi) scurt la vorbă (sau la cuvînt, la grai) = (a fi) puțin comunicativ. Tată-meu... era de felul lui scurt la vorbă. GANE, N. II 188. De ce așa de scurți și repezi la cuvînt? DELAVRANCEA, O. II 220. Ursan, pletos ca zimbrul, cu pieptul gros și lat... E scurt la grai, năprasnic, la chip întunecos. ALECSANDRI, P. A. 164. Vedere scurtă = miopie. ◊ De mică înălțime, jos, scund. Apa se încreți în vălurele scurte. SADOVEANU, Î. A. 93. 3. (Despre vreme sau noțiuni temporale) Care durează puțin, care trece sau se termină repede. Ca să-i fie scurtă vremea, pînă pleacă, El se uită pe cîmpie, Fluieră și nu mai știe Ce să facă. COȘBUC, P. I 223. Trec anii cu grăbire pe calea scurtei vieți. ALECSANDRI, P. A. 80. Ea se afla într-unul din acele momente rari în cursul scurtei noastre vieți. NEGRUZZI, S. I 78. ◊ Expr. În scurtă vreme (sau în scurt timp) sau în scurt, peste scurt = în curînd, fără a trece multă vreme la mijloc. Se lungi și pieri în scurt spre miazăzi. SADOVEANU, M. C. 94. De altfel, în scurtă vreme, a trebuit să ne mutăm împreună. CAMIL PETRESCU, U. N. 24. În scurt timp se făcu sănătos. ISPIRESCU, L. 188. În scurtă vreme robul s-a întors. CARAGIALE, O. III 75. ◊ (Despre unele acțiuni sau fenomene) Dormi puțin, un somn scurt și chinuit. DUMITRIU, N. 71. Două fulgere scurte... sparg noaptea. STANCU, D. 256. ◊ Silabă sau vocală scurtă = silabă sau vocală care are o durată mai mică decît durata medie. Infinitiv scurt = forma de infinitiv a verbelor, în limba romînă, care poartă caracteristica conjugării (și care are în terminație o silabă mai puțin decît abstractul verbal corespunzător).

radom sm [At: DEX / Pl: ~uri / E: fr radôme] Dispozitiv pentru protejarea antenelor de unde scurte contra agenților atmosferici.

UNDĂ (pl. -de) sf. 1 Val, talaz, apa mării, unui lac, unui rîu, etc., care se mișcă încoace și încolo ridicîndu-se și coborîndu-se pe rînd: (Sfîntul) au potolit și unda mării ce se scornise și vivorul au încetat (DOS.); Acuma la ureche-i un cîntec vechiu străbate... Ca molcoma cadență a undelor pe lac (EMIN.); își aduce Ialomița dinspre apus undele-i galbene și liniștite (VLAH.); pr. ext. poet. suprafața apei: Pășește lin o barcă pe unda adormită (ALX.); Ⓕ a ieși în ~, a ieși la suprafață: sfînta dreptate a ieșit în ~ pentru toți (ALECS.) ¶ 2 Pr. anal. Tot ce se ridică și coboară ca o undă, clocot: biata cătană se tot uita acum la scalda ce da unde (RET.) ¶ 3 Mold. Trans. Ⓕ Furie momentană (PAMF.) (VIC.) ¶ 4 ~ de sînge, val de sînge, țîșnitură: Și grabnic unda sîngelui țîșni din rană (COȘB.) ¶ 5 Ⓕ Val, roiu de oameni, mulțime nenumărată ce dă năvală: mai mulți din slujitori se mirau, curtea or păzi despre acea ~, au la mănăstiri s’or căra ca și alți tîrgoveți (N.-COST.) ¶ 6 Pr. ext. Ceea ce prezintă ridicături și scufundături ca niște unde; în spec. vorb. de păr: părul ei castaniu ce se slobozea în unde de mătase pe albii ei grumazi (NEGR.); perișorul subțire și tufos îi cădea pe umeri în unde (ISP.) ¶ 7 Succesiune alternativă de reflexe pe care le au unele stofe de mătase, ape ¶ 8 📻 ⚡ Serie de mișcări concentrice ce se propagă într’un fluid elastic în interiorul căruia s’a exercitat o impulsiune; unde sonore, unde luminoase, mișcări care se presupune că sînt produse în aer prin vibrațiunea corpurilor sonore, în eter prin vibrațiunea razelor luminoase, și cu care se explică fenomenele sunetului și al luminei; lungime de ~, distanța străbătută într’o unitate de timp de propagarea impulsiunii care a dat naștere undei; unde scurte, unde a căror lungime e mică [lat. ŭ n d a].

ULTRASCURT, -Ă, ultrascurți, -te, adj. 1. Care este foarte scurt. 2. (În sintagma) Raze ultrascurte (și substantivat, f. pl.) = radiații electromagnetice cu lungimi de undă foarte scurte, utilizate în radiofonie, în medicină etc. – Ultra- + scurt. (2 după fr. ultra-court).

ULTRASCURT ~tă (~ți, ~te) Care este foarte scurt. ◊ Raze ~te radiații electromagnetice cu lungimi de undă foarte scurte, utilizate în radiofonie, medicină etc. /ultra- + scurt

RADAR s.n. Dispozitiv de detectare și de localizare a unor obstacole, obiective etc., bazat pe principiul reflectării undelor radioelectrice scurte și ultrascurte de către anumite obstacole. [< engl. radar < ra(dio) d(etecting) a(nd) r(anging) – detectare și reperare prin radio].

ULTRASCURT, -Ă adj. 1. Foarte scurt. 2. Raze ultrascurte (și s.f.pl.) = radiații electromagnetice cu lungimi de undă foarte scurte, utilizate în radiofonie, în medicină etc. [< ultra- + scurt, după fr. ultra-court].

RADAR s. n. aparat, instalație de detectare și localizare a unor obstacole, obiective etc., bazat pe principiul reflectării undelor radioelectrice scurte și ultrascurte de către anumite obstacole; radiolocator. (< engl., fr. radar)

ULTRADIATERMIE s. f. folosire în termoterapie a undelor herțiene scurte. (< fr. ultradiothermie)

ULTRASCURT, -Ă adj. 1. foarte scurt. 2. raze ~e (și s. f. pl.) = radiații electromagnetice cu lungimi de undă foarte scurte, utilizate în radiofonie, în medicină etc. (după fr. ultra-court)

REPEDEA s. f. (La pl.) Grup de insecte coleoptere cu corpul zvelt, cu picioare puternice, foarte lungi și subțiri, adaptate pentru alergat (familia Cicindelide). Au zbor foarte rapid, dar scurt, de unde le vine și numele. Au culori metalice, strălucitoare și de obicei prezintă pete sau benzi albe pe elitre. Atât adulții cât și larvele se hrănesc cu insecte, fiind folositoare pentru combaterea dăunătorilor agriculturii. Cele mai comune specii sunt repedea de câmp (Cicindela campestris) și repedeaua de munte (C. silvicola).

POPESCU-GOPO, Ion (1923-1989, n. București), regizor român de film. Figură proeminentă a animației mondiale, încununat cu Palme d’or la Cannes (1957) pentru „Scurtă istorie”, unde lansează celebrul personaj Omulețul și concentrează istoria umanității în 10 minute. Produce o revoluție anti-Disney prin grafismul esențializat și un nou mod de narațiune cinematografică. Pelicule de animație („7 arte”, „Săruturi”, „Homo Sapiens”, „Allo, Hallo!”); lungmetraje de ficțiune („S-a furat o bombă”, „Pași spre lună”, „Harap-Alb”, „Comedia fantastică”, „Maria Mirabela”). Autorul volumului „Filme, filme, filme”.

IONOSFÉRĂ (< fr. {i}; {s} gr. ion „călător, migrator” + gr. sphaira „sferă”) s. f. (FIZ., GEOGR.) Strat superior al atmosferei terestre cuprins între 50 și 500 km; este alcătuit din gaze rarefiate și puternic ionizate, care reflectă undele radioelectrice scurte și parțial medii, permițând ca acestea să poată fi recepționate la mari distanțe. Se caracterizează prin temperaturi ridicate (până la 3.000°C), din cauza proceselor de ionizare a aerului, precum și a radiațiilor cosmice. În i. se produc aurorele polare și se dezagregă majoritatea meteoriților. Sin. termosferă.

ULTRASCURT, -Ă, ultrascurți, -te, adj. 1. Care este foarte scurt. 2. (În sintagma) Raze ultrascurte (și substantivat, f. pl.) = radiații electromagnetice cu lungimi de undă foarte scurte, utilizate în radiofonie, în medicină etc. – Ultra- + scurt (2 după fr. ultra-court).

IMPULSIE, impulsii, s. f. (Și în forma impulsiune) 1. Tendință provocată de un factor psihologic, emoțional; excitare, stimulent. [Întîmplările] sînt păstrate în amintirea oamenilor, și mai mult decît atît: în străfundurile organice ale ființei lor, acolo de unde pornesc impulsiunile. BOGZA, C. O. 360. 2. Mișcare imprimată unui corp de o forță exterioară. Tovarășul meu a dat luntrii o impulsie puternică și prelungă și s-a tupilat. SADOVEANU, O. A. II 152. ◊ Impulsie electrică = emisiune scurtă de undă electromagnetică. – Variantă: impulsiune (pronunțat -si-u-) s. f.

TREI num. card. 1. Numărul care, în numărătoare, are locul între doi și patru. Trei și cu trei fac șase. ▭ Trîntind ușa și sărind treptele din trei în trei, Filip izbuti să taie drumul Skodei, chiar în poartă. GALAN, B. I 25. ◊ Expr. Trei-trei = încet, anevoie, alene. Încălecă pe mîrțoaga lui și, trei-trei, mergea singur. ISPIRESCU, L. 247. ◊ (Folosit la formarea numerelor compuse) Patruzeci și trei. ◊ (Adjectival) De-abia pe la cinci, cînd ajunse acasă, își aminti că dăduse întîlnire pentru ora trei tînărului transilvănean. REBREANU, R. I 52. Să așternuse zăpada de trei palme. DELAVRANCEA, T. 145. S-a dus trei zile și trei nopți pînă ce ajunse la o cîmpie. ISPIRESCU, L. 4. Soacra cu trei nurori [titlu]. CREANGĂ, P. 16. (Eliptic, subînțelegîndu-se persoane sau lucruri, ora, ziua etc.) Și, scurtă vorbă, unde erau trei, eu eram al patrulea. CREANGĂ, O. A. 65. (Expr.) A lua pe cineva la trei păzește (mai rar la sau în trei parale) = a cere cuiva socoteală pe un ton sever și disprețuitor. Minache, băiatul jupînului... ne ia la trei păzește. STANCU, D. 349. Cînd le-o veni apa la moară, o să vă ia iarăși la trei păzește. PAS, Z. IV 206. (Cu pronunțare regională) Mă ia și în trii parale ciocoiul. ALECSANDRI, T. 277. În doi timpi și trei mișcări v. doi. ♦ (Familiar, cu valoare de numeral ordinal) Al treilea, a treia. Etajul trei. ♦ (Formînd numeralul adverbial corespunzător) Calul se și scutură de trei ori. CREANGĂ, P. 195. La aceste poște, în ceasuri hotărîte, de trei ori pe zi să dau scrisori, și de trei ori să iau răspunsuri. GOLESCU, Î. 53. ♦ (Precedat de «cîte» formează numeralul distributiv corespunzător) S-a tăiat fiecare pîne în cîte trei bucăți deopotrivă de mari. CREANGĂ, O. A. 268. ♦ (În forma de feminin trele, precedat de «toate» sau «cîte») Toate trele se sileau să-i găsească o poreclă caraghioasă potrivită. REBREANU, I. 74. Trei aceste leacuri sînt Sufletului pe pămînt. Tu să-ncerci cu toate trele. COȘBUC, P. I 185. 2. Compuse: a) (Bot.) trei-frați = gen de toporași cu flori galbene, plăcut mirositoare (Viola saxatilis); trei-frați-pătați = gen de toporași (din care s-a obținut, prin încrucișare cu alte specii, panseaua) (Viola hortensis); b) (Bis.) trei-ierarhi = trisfetite. – Formă gramaticală: f. (rar) trele.

ULTRASCURTĂ, ultrascurte, adj. f. (În expr.) Raze ultrascurte = radiații electromagnetice cu lungimi de undă foarte scurte, utilizate în radiofonie, medicină etc.

LEBEDEV, Piotr Nikolaevici (1866-1912), fizician rus. Prof. univ. la Moscova. Cercetări în domeniile opticii, acusticii și magnetismului terestru. A obținut pentru prima oară (1895) și a cercetat undele electro-magnetice scurte (6 mm); a măsurat presiunea luminii asupra corpurilor solide (1899) și asupra gazelor (1907) („Cercetări experimentale asupra presiunii luminii”), confirmând, cantitativ, teoria electromagnetismului asupra luminii.

GRIGORESCU 1. Nicolae G. (1838-1907, n. sat Pitaru, jud. Dâmbovița), pictor și desenator român. M. de onoare al Acad. (1899). Mare peisagist și portretist. Principalul ctitor al picturii moderne române, pe care o îndreaptă pe făgașul deschis de Corot, Coubert, Millet și în general de grupul pictorilor de la Barbizon, urmat de cel al impresioniștilor („Toamnă la Fontainebleau”, „Paznicul de la Chailly”, „Maternitate”). Profitând de exemplul tuturor acestora și de inovațiile lor inspirate mai ales de practica picturii de plein air și de soluțiile de atmosferă, lumină, intensitate cromatică, G. revoluționează mijloacele de exprimare plastică ale picturii noastre de până la el, înlocuind formele închise, perfect finisate, în tușe contopite, promovate de pictura academică, cu cele mai libere, mai spontane, în tușe aparente și puternic vibrate, conforme viziunii moderne („Pe malul Siretului”, „Fete torcând la poartă”, „Iarmaroc”, „Luminiș”). A desfășurat o prodigioasă activitate de pictor de icoane și biserici, lăsând să transpară în detaliile unor ample compoziții religioase vocația sa de peisagist, prin imagini care anunță uneori viitorul său plein-air-ism (bisericile de la Băicoi, Mărginenii de Jos, Zamfira, Puchenii Mari și Agapia). În 1861 pleacă în Franța, unde, după o scurtă trecere pe la Școala de Arte Frumoase din Paris, se stabilește, cu unele întreruperi, la Barbizon. În 1869, se întoarce definitiv în patrie. Pictează priveliști de țară, scene din viața rurală, figuri și portrete de țărani într-o viziune adesea arhaizantă, semănătoristă, cu puternice accente idilice, evrei în târgurile moldovenești de odinioară, precum și numeroase portrete reprezentative pentru societatea românească a epocii („Mocanul”, „Fata cu zestre”, „Ciobănaș”, „Țărancă cu maramă”, „Țărancă voioasă”, „Evreul cu gâsca”, „Marele Ban Herescu-Năsturel”, „Portret de femeie”, „Autoportret”). Urmând în 1877 armatele românești pe front, G. a lăsat schițe, desene, acuarele și tablouri, de un pronunțat dinamism și libertate de expresie, o mărturie impresionantă asupra Războiului nostru de neatârnare („Atacul de la Smârdan” – în mai multe variante -, „Convoi de prizonieri”, „Sentinela”). După 1880, elementele de factură impresionistă ale picturii sale se accentuează, imaginile câștigând în luminozitate și atmosferă și evidențiind totodată o mai concentrată disoluție a formelor, proprie în general impresionismului, și păstrându-le acestora construcția („Pescăriță la Granville”, „Bătrână la Brolle”, „Strada la Vitré” – în mai multe variante – „Drum greu”, „Car cu boi pe înserat”). În ultimii 10-12 de viață, pictura lui G. este marcată de prevalența – uneori excesivă – a tonului foarte deschis al luminii, față de intensitatea pigmentară a culorii, perioadă care cunoaște totuși o seamă de opere de vârf („Car cu boii la Orății”, „Întoarcerea de la bâlci”). 2. Dinu Alexandru G. (n. 1914, București), pictor francez de origine română. Nepotul lui G. (1). Lucrări care îl apropie deopotrivă de tașism și gestualism, prin pata amplă de culoare și energia gestului pictural („Armonie”, „Compoziție”).

MORUN, moruni, s.m. Pește din fam. acipenseridae (sturioni), cel mai mare sturion, numit și (rus.) beluga (Huso huso), cu corp gros, acoperit de scuturi mici, iar cele dorsale, mai mari, îngropate parțial în piele; poate ajunge până la 5-8 m lungime și 1600 kg; prezent mai ales în Marea Caspică și Marea de Azov, dar și în Marea Neagră, de unde urcă pe distanțe scurte în fluviile aferente; de la morun se obțin icrele negre cele mai valoroase, cu bobul foarte mare, de 3,3-4 mm diametru, de culoare cenușie-neagră, comercializate ca beluga-caviar. – V. sturion

tranzistorizat, -ă adj. Care funcționează pe bază de tranzistori ◊ „Radioreceptorul tranzistorizat «Dunărea», staționar, cu 3 lungimi de undă (lungi, medii și scurte), utilizând schema constructivă a radioreceptorului «Delta» va fi prezentat într-o casetă furniruită.” I.B. 6 I 66 p. 1; v. și Sc. 2 V 64 p. 1; v. și intruziune, policardiochinetograf [var. transistorizat] (din fr. transistorisé, engl. transistorized, it. transistorisato; DMN 1968; DN3)

gîrbácĭ n., pl. e (turc. kyrbač, alb. bg. gŭrbač, rus. karbáč, ung. korbács, bicĭușcă, bicĭ scurt și gros, de unde și sp. carbacho, fr. cravache, cravașă; germ. karbatsche). Bicĭușcă, cravașă, maĭ ales scurtă și groasă. Lovitură de gîrbacĭ: gîrbacele luĭ Căpitan Costache. Fig. S. m. Lovitură de pumn: ĭ-a tras doĭ gîrbacĭ în ceafă. – Și hîrbacĭ (Bz.).

EMINESCU, Mihai (pseud. lui M. Eminovici) (1850-1889, n. Botoșani), poet român. M. de onoare post-mortem al Acad. După o copilărie trăită la Ipotești și Cernăuți (unde urmează școala primară și gimnazială) și după o adolescență petrecută în peregrinări prin țară, o vreme însoțind, ca sufleor, trupe teatrale, pleacă pentru studii universitare la Viena (1869-1872) și, cu sprijinul material al „Junimii”, la Berlin (1872-1874). Studiază filozofia (cu preferințe pentru Schopenhauer, Kant, Platon), dar și istoria, economia politică, științele naturii, dintr-o nevoie de cunoaștere excepțională, manifestată de timpuriu. Formația intelectuală și universul de cultură configurate acum se vor resimți în întreg scrisul eminescian. Stabilit la Iași este, succesiv, director al Bibliotecii Centrale, revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui, redactor la „Curierul de Iași”. În toamna lui 1877 pleacă la București, unde va fi redactor (între febr. 1880 și dec. 1881, redactor-șef) la ziarul conservator „Timpul”, până în iun. 1883, când se îmbolnăvește. Anii următori sunt ai unei vieți profund nefericite, cu perioade alternante de alienație și luciditate. Internat în sanatorii la București și Viena, revine, după o scurtă călătorie, la Iași, unde lucrează la Biblioteca Centrală. În apr. 1888, la București, reintră în gazetărie, dar internat în spital (febr.), moare la 15 iun. 1889. După debutul din 1866 în revistă „Familia” (când I. Vulcan îi dă numele de Eminescu) publică aici, până în 1869, mai multe poezii, în care (ca și în cele rămase în manuscris) se pot observa deopotrivă influențe ale romanticilor pașoptiști (elogiați, alături de alți înaintași, în „Epigonii” și în alte poezii) și cristalizarea unor motive și formule stilistice originale. Din apr. 1870 începe să colaboreze (cu „Venere și Madonă”) la „Convorbiri literare”, singura revistă în care va publica de aici înainte poezie. Activitatea lui creatoare continuă cu mare intensitate pe parcursul celor trei epoci următoare ale vieții și ale scrisului său: studențească, ieșeană, bucureșteană. Opera lui E. a fost descoperită treptat de-a lungul câtorva decenii și abia o dată cu încheierea (1993) ediției academice de „Opere” (ediția „Perpessicius”), în 16 tomuri, a devenit cunoscută în totalitate. Creată în numai 17 ani, cuprinde poezie, proză, teatru, articole, eseuri și însemnări filozofice, literatură populară, traduceri. Poeziile de dragoste – cel mai numeroase și mai cunoscute – cântă fie o iubire ideală, un vis de iubire („Sara pe deal”, „Floare albastră”, „Lacul”, „Dorința”, „Scrisoarea a IV-a”), fie o iubire trecută („Departe sunt de tine”, „De câte ori, iubito”, „Afară-i toamnă”, „Sunt ani la mijloc”, „Când însuși glasul”, „Din valurile vremii”) fie, mai rar, un reproș adresat femeii care nu înțelege iubirea sau o degradează („Pe lângă plopii fără soț”, „Scrisoarea V”). În general, erotica eminesciană este una a iubirii absente, a reveriei proiective sau recuperatoare. Caracteristică este semnificația cosmică a sentimentului, înțelegerea iubirii care mod de a participa la viața Universului. De aici, sensul existențial al iubirii, în care poetul vede salvarea de neant și condiția realizării vocației sale creatoare, ceea ce explică gravitatea și profunzimea eroticii eminesciene. Componentă a poeziei de dragoste sau obiect de contemplare în ea însăși, natura este în poezia lui E. mai ales o proiecție a imaginației sale decât descrierea unei peisaj real. Este o natură fabuloasă, reprezentată mai ales de codru, spațiu al vitalității cosmice („Memento mori” – episodul Dacia, „Călin [file de poveste]”, „Povestea codrului”), în care peisajele au o semnificație simbolică. O funcție esențială în creația poetică eminesciană revine visului în stare trează, reveriei, care transfigurează lumea reală („Diana”, „Fiind băiet păduri cutreieram”) sau produce materia poeziei, fiind principalul instrument al imaginației. E. este, ca toți marii romantici, un poet vizionar și visul intră în țesătura intimă a operei lui. Din romantism vine și prezența masivă a mitului; se constată nu doar absorbirea în materia poetică a unor mituri din diverse culturi și din folclorul național, ci și tendința continuă de mitizare și creare de mituri noi. În afară de mituri cosmogonice și escatologice („Scrisoarea I”, „Rugăciunea unui dac”), aflăm mituri ale geniului („Povestea magului călător în stele”, „Luceafărul”), o viziune mitică asupra Daciei (episodul cu această temă din „Memento mori”, „Gemenii”) etc. E. privește din perspectiva mitului istoria lumii („Memento mori”) sau a nației („Andrei Mureșanu”, „Scrisoarea III”), femeia (văzând în ea un înger sau o Dalilă), natura – spațiu al unei geneze perpetue („Scrisoarea I”, „Luceafărul”) sau al contopirii de tip mioritic („Mai am un singur dor”). Când iubirea, contemplarea naturii, mitul nu mai pot exalta spiritul și nici măcar detașarea de lume („Glossa”) nu-l poate împăca, poetul e copleșit de melancolia lui funciară („Melancolie”, „Peste vârfuri”, „Trecut-au anii”, „Odă – în metru antic”), care răzbate de altfel din toată opera. Chiar și modelul folcloric este folosit pentru a filtra în el tulburătoarea expresie a suferinței naționale („Doina”). Paralel cu poezia, E. a scris proză și teatru. Din proză a publicat doar patru texte, valoroase și importante pentru lărgirea posibilităților genului. „Făt-Frumos din lacrimă” este un basm de autor, deosebindu-se de prototipul folcloric atât sub raportul substanței – mai bogată și puternic liricizată – cât și al stilului original și strălucitor. „Sărmanul Dionis” este prima nuvelă filozofică-fantastică din literatura română. „La aniversară” este o delicată schiță psihologică despre adolescență, „Cezara” o nuvelă de dragoste într-o viziune naturistă, ce culminează în imaginea paradisiacă a „insulei lui Euthanasius”. Dintre prozele rămase, în general, neterminate și publicate postum, se remarcă romanul, de început „Geniu pustiu” și „Avatarii faraonului Tlà”, construit pe ideea metempsihozei. Din multele proiecte de piese de teatru ale lui E. cele mai interesante sunt acelea care trebuiau să compună „Dodecameronul dramatic”, un ciclu de 12 drame inspirate din istoria națională. Puține au ajuns însă în stadii mai avansate de elaborare, între care „Bogdan Dragoș”, „Alexandru Lăpușneanu”, „Mira”. Publicistica lui E. constituie o importantă operă de gânditor social-politic. Dincolo de valoarea documentară, ea interesează prin fundamentul ei doctrinar, formulat explicit în seriile de articole „Icoane vechi și icoane nouă” (1877), „Studii asupra situației” (1880) și implicit în toate textele, ceea ce conferă consecvență și coerență atitudinilor gazetarului. Este o doctrină organicistă și evoluționistă, a dezvoltării economice, sociale, culturale firești, prin structuri și instituții care să țină seama de tradițiile naționale și de nivelul istoric atins de societatea românească. O doctrină conservatoare dar nu reacționară, căci respingând „formele goale” (structurile și instituțiile) introduse („importante”) de revoluția burgheză, E. nu pledează pentru întoarcerea la stadii istorice anterioare, ci pentru „umplerea” cu conținut a acestor forme. Publicistica are o valoare deosebită și prin varietatea registrului stilistic ce merge de la demonstrația teoretică riguroasă și de la aforism până la comunicarea colocvială menită să facă accesibile unui public neinițiat concepte și teorii de economie politică sau până la pamfletul de mare forță expresivă. Din toată opera lui E. s-a tipărit în timpul vieții doar un volum de poezii, alcătuit de T. Maiorescu (dec. 1883), cel care afirmase primul valoarea poetului, în 1871, și va scrie întâiul studiu de referință asupra lui, în 1889. Atunci a început extraordinara influență a lui E. asupra liricii românești, ca și procesul descoperii și asimilării întregii creații a celui care a devenit pentru conștiința noastră națională „expresia integrală a sufletului românesc” (N. Iorga). corectat(ă)

acum adv. 1. în acest moment; 2. în timpul de față. [Lat. ECCU MODO, de unde *acumù (arhaic acmu), scurtat în acu și amu, acest din urmă particular Moldovei].

mamă f 1. femeie ce a născut un copil; 2. fig. țară de origină, cauză primă: lenea e mama tuturor vițiilor; 3. femeie bătrână și termen de gingășie către un copilaș: mamă dragă; de mama focului, nevoie mare, cumplit de. [Lat. MAMMA, termen din graiul copiilor (însemnând totdeodată mamă și lapte sau țâță) de unde și variantele mămă (scurtat mă) și mumă].

RECE, reci, adj. 1. (În opoziție cu cald, fierbinte) Lipsit de căldură, care are o temperatură mai scăzută față de un mediu oarecare (socotit cald) sau față de căldura corpului omenesc; care dă senzația de frig. Parcă străbate-o săgeată De-a lungul cîmpiilor reci. COȘBUC, P. II 9. Ajungînd la izvor, odată și începe a bea hîlpav la apă rece. CREANGĂ, P. 225. Bătrînul alb și blînd în aer își ridică a farmecelor vargă Și o suflare rece prin dom atunci aleargă. EMINESCU, O. I 94. Bulgăraș de gheață rece Vin’mîndro, de mă petrece. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 297. ◊ Climă rece = clima polară; p. ext. clima regiunilor situate în apropierea cercului polar, unde verile sînt foarte scurte, temperatura neridicîndu-se de obicei peste 10°. Locuință rece = locuință care nu poate fi bine și ușor încălzită, care nu ține căldura, friguroasă. Beție rece v. beție (1). Gamă rece v. gamă (2). Război rece = stare de încordare, de tensiune provocată de un stat imperialist în rîndul populației proprii sau a altor state în scopul de a crea un climat favorabil înarmărilor și agresiunilor militare. Abces rece = abces fără caracter inflamatoriu. ◊ Expr. A îmbăta (pe cineva) cu apă rece v. îmbăta. ♦ (Substantivat, n. sg.) Frig, răceală, temperatură în jurul lui 0°. Rece la gît cînd simțea Și puțin de se mișca Sfoara de pe gît sărea. TEODORESCU, P. P. 540. ◊ Loc. adv. La rece = a) la o temperatură scăzută, în jurul sau sub 0°. Alimentele se țin la rece; b) la temperatură normală, fără a încălzi. Nituire la rece; c) fig. fără patimă, obiectiv; neinfluențat de sentimente, de interese personale. ◊ Expr. A nu-i face (cuiva) nici cald, nici rece = a-l lăsa indiferent, a nu-l impresiona. A-i trece (cuiva) rece prin inimă (sau prin spate) = a se înfiora, a se înspăimînta. Cînd i-au zărit împărăteasa i-au trecut numai rece pin inimă și, leșinînd, au picat jos. SBIERA, P. 109. A scoate (sau a sufla) din gură cînd cald, (și) cînd rece = a susține cînd una, cînd alta, a acționa cînd într-un fel, cînd într-altul, a o scălda, a o întoarce în toate felurile. Ai scos din gură cînd cald și cînd rece, C-acel care suflă să se încălzească Ș-apoi iarăși suflă caldul să răcească. PANN, P. V. I 165. ♦ Care dă o senzație neplăcută de frig; care înfioară, care înfrigurează, care dă un tremur. La gîndul că aș putea fi prins, mă cuprinde o deznădejde rece. CAMIL PETRESCU, U. N. 402. Un fior rece ca gheața îi trece prin vine. CREANGĂ, P. 26. Fiara-n codri tremura, Căci prin lumea spăimîntată, În uimire cufundată, Treceau reci fiori de moarte. ALECSANDRI, P. II 11. (Pleonastic) Apucîndu-l niște răcori reci de frică. ISPIRESCU, L. 100. ♦ (Despre hrană) Care și-a pierdut căldura, care nu mai este cald; răcit; care se compune din alimente neîncălzite; care se consumă fără a fi în prealabil încălzit. Hrană rece. Mîncare rece. ▭ De mîncare? o ceapă, un usturoi și-o bucată de mămăligă rece din poliță sînt destul pentru o nevastă tînără ca tine. CREANGĂ, P. 6. Să-mi faci bucate și, cînd m-oi întoarce eu de la biserică, să le găsesc nici reci, nici fierbinți, ci cum îs mai bune de mîncat. id. ib. 289. ♦ (Regional; despre pîine) Care nu este proaspătă; veche. ♦ (Despre oameni; p. ext. despre organele sau membrele lor) Cu temperatura scăzută sub nivelul normal; înțepenit, înghețat (de frig, de o emoție puternică). Îi luă mîna rece și aspră. DUMITRIU, N. 154. Ea căzu ca moartă de groază pe peptul lui și mîinile ei reci s-ascunseră în sînul lui. EMINESCU, N. 11. ◊ Expr. A(-i) fi (cuiva) inima rece = a-i fi mereu teamă, a fi mereu înspăimîntat. Plecat-am nouă din Vaslui Și cu sergentul zece, Și nu-i era, zău, nimănui în piept inima rece. ALECSANDRI, O. 235. Cînd, măicuță, m-ai făcut, Mai bine să fi zăcut, Că de rău ți-ar fi trecut; Dar de mine nu-ți mai trece, Că ți-e inima tot rece, Neștiind cum oi petrece! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 184. (Cu) sînge rece = (cu) calm, (cu) prezență de spirit. Prin urmare, văd lucrurile cu sînge rece. BOLINTINEANU, O. 420. ♦ Care și-a pierdut sau e lipsit de căldura animală; inert, neînsuflețit, țeapăn, mort. O să fiți reci și cu alge cafenii în gură și în păr. DUMITRIU, P. F. 22. Într-o dimineață, Petre fu găsit rece, întins pe chei în fața prăvăliei, c-un cuțit în inimă. BART, E. 322. De cînd căzu un trăsnet în dom... de-atunci în somn Ca plumbul surd și rece el doarme ziua toată. EMINESCU, O. I 96. 2. Fig. (Despre oameni) Lipsit de căldură sufletească, de sensibilitate, neprietenos, distant; indiferent, insensibil. Pătimaș și îndărătnic s-o iubești ca un copil, Cînd ea-i rece și cu toane ca și luna lui april? EMINESCU, O. I 157. ◊ (Adverbial) Uliana zîmbi rece. DUMITRIU, P. F. 221. Mi-a răspuns rece, calculat. CAMIL PETRESCU, U. N. 191. Iuga răspunse rece, ridicînd pălăria. REBREANU, R. I 76. ♦ (Despre manifestări ale oamenilor) Care exprimă răceală, ostilitate, indiferență, lipsă de sensibilitate. Răsună din trăsură o voce rece, ciudată. DUMITRIU, N. 123. Mă urmărești ca pasărea de pradă, Mă iscodești cu ochii răi și reci. CAZIMIR, L. U. 95. ♦ Nepăsător, impasibil, imperturbabil. Nu spera și nu ai teamă. Ce e val, ca valul trece; De te-ndeamnă, de te cheamă, Tu rămîi la toate rece. EMINESCU, O. I 194. Ci eu în lumea mea mă simt Nemuritor și rece. id. ib. 181. ◊ Expr. A lăsa (pe cineva) rece v. lăsa. ♦ (Despre gîndire, idei, noțiuni, cuvinte etc.) Cu caracter obiectiv, bazat numai pe elemente logice. Vă vor face totdeauna ce v-au făcut azi, cu chibzuială rece. CAMIL PETRESCU, U. N. 413. Nădejdea caldă-n el slăbea, Pe cît creștea de rece gîndul. COȘBUC, P. I 100. Nu trebuie să cerem de la vînători o aprețuire (= apreciere) rece și nepărtinitoare a întîmplărilor. ODOBESCU, S. III 47. ◊ (Adverbial) Și în gîndu-mi trece vîntul, capul arde pustiit, Aspru, rece sună cîntul cel etern neisprăvit. EMINESCU, O. I 158. ♦ (Despre o încăpere) Neprietenos, neospitalier, străin. Trecu pragul fără să-l atingă – și odaia în care eram deveni mai rece și mai largă. IBRĂILEANU, A. 136.

căpătîĭ (vest) și -ăĭ (est) n., pl. ĭe (lat. capitaneum, cap, capăt, d. caput, cap, ca întîĭ d. antáneus). Ceĭa ce puĭ supt cap ca să dormĭ, ca perna saŭ alt-ceva. Partea patuluĭ unde se pune perna. Lemn scurt și gros pus supt o ladă, un butoĭ ș. a. (V. chezăș). Bucată, vîrf dintr’o prăjină, dintr’un drug, dintr’o funie ș. a. A da de căpătîĭ, a afla, a descurca, a ajunge la un rezultat. A ĭeși la căpătîĭ, a ajunge la rezultat, a sfîrși bine. Om fără căpătîĭ (pernă), vagabond, haĭmana.

cocon, -i, s.m. – 1. Copil, prunc. 2. Tânăr de neam; domn: „Această numire se folosește și azi pentru băiat, fată. Denotă că maramureșenii au fost nemeși, și când au ceva adunare, mai ales la composesorat, se intitulează boieri” (Bârlea 1924 II: 462); „Să văd mândrele ce fac / Și coconu mneu cel drag” (Papahagi 1925: 182). „Termen este încă viu în graiul maramureșean și, în parte, în graiul moldovenesc. A mai fost atestat în ținutul Năsăudului, în țara Oașului și în Ugocea. De la sensul inițial și de bază, «copil», a ajuns la sensul de «copil (fiu) de boier sau de domnitor»; din această cauză și-a restrâns aria de circulație” (Scurtu 1966: 79-81). Termenii de cocon, cocoană sunt atestați în Țara Maramureșului, unde sunt folosit predilect, dar e folosit și sinonimul prunc. În Chioar, Codrul și Lăpuș se folosește exclusiv termenul prunc, „fiu”, aria compactă a termenului prunc fiind nord-vestul Transilvaniei (subdialectul crișean), unde este singurul termen întrebuințat (Scurtu 1966: 51). – Din coc(a) „copil”, suf. -on (DER).

stați(un)e f. 1. stare scurtă într’un loc; 2. locul unde stau trăsurile publice; 3. locul unde se opresc trenurile spre a depune și a lua pe călători: stațiune de cale ferată; 4. localitate de băi: stațiune termală.

ȚIGLĂ², țigle, s. f. (Mold.) 1. Vergea de lemn sau de fier ascuțită la un capăt, în care se înfige carnea pentru a o frige; frigare. Ieșea de la o vatră de jar c-o țiglă lungă de fier, în care erau trecuți pui rumeniți. SADOVEANU, O. VII 52. Să pregătească ospăț cu păsări puse la țiglă și plăcinte la cuptor. C. PETRESCU, R. DR. 173. Spintecai și curății păstrăvii pe dinlăuntru, îi înșirai pe o țiglă cît toate zilele de lungă. HOGAȘ, M. N. 76. 2. Cursă pentru prins raci, făcută dintr-un băț scurt, cu un capăt despicat, unde se pune momeala.

cocon, coconi, s.m. – 1. Copil, prunc. 2. Tânăr de neam; domn: „Această numire se folosește și azi pentru băiat, fată. Denotă că maramureșenii au fost nemeși, și când au ceva adunare, mai ales la composesorat, se intitulează boieri” (Bârlea, 1924, II: 462); „Să văd mândrele ce fac / Și coconu mneu cel drag” (Papahagi, 1925: 182). „Termenul este încă viu în graiul maramureșean și, în parte, în graiul moldovenesc. A mai fost atestat în ținutul Năsăudului, în Țara Oașului și în Ugocea. De la sensul inițial și de bază, «copil», a ajuns la sensul de «copil (fiu) de boier sau de domnitor»; din această cauză și-a restrâns aria de circulație” (Scurtu, 1966: 79-81). Termenii de cocon, cocoană sunt atestați în Țara Maramureșului, unde sunt folosiți predilect, dar e folosit și sinonimul prunc. În Chioar, Codrul și Lăpuș se folosește exclusiv termenul prunc „fiu”, aria compactă a termenului prunc fiind nord-vestul Transilvaniei (subdialectul crișean), unde este singurul termen întrebuințat (Scurtu, 1966: 51). Termen specific subdialectului maramureșean (Tratat, 1984: 347). – Et. nec. (MDA); probabil din coc(a) „copil” + suf. -on (DER).

ACROSTICHUM L., ACROSTIHUM, fam. Polipodiaceae. Gen originar din regiunile subtropicale, unde crește în mlaștini. Rizom scurt, erect și frunze penate, foarte mari, pieloase, cu spori pe partea inferioară.

Musa nana Lour. (syn. M. cavendishii Lamb.). Specie cu frunze oblong-albăstrui, lungi pînă Ia 1 m și late de cca 25-30 cm, vîrf rotunjit, dispuse într-o rozetă densă și întinsă. Plantă înaltă de cca 2 m, tulpină groasă și scurtă. Iernează în seră caldă unde fructifică ușor.

TERATRON s. n. instrument de văzut prin ceață care emite unde a căror lungime depășește lungimile de undă ale luminii, dar este mai scurtă decât cele folosite în radiolocație. (< fr. tératron)

*pardesíŭ n., pl. ie și turĭ (fr. pardessus, d. par, pe, și dessus, deasupra, de unde și turc. pardösü. Palton maĭ scurt și maĭ supțire care se poartă maĭ mult primăvara și toamna.

țică m. fam. piciu, băiat: de unde ești tu, măi țică? CR. [Scurtat din băiețicâ].

ultrascurt, ~ă [At: LTR² / Pl: ~rți, ~e / E: ultra¹- + scurt cf fr ultra-court] 1 a Extrem de scurt. 2-3 a, sfp (îs) Raze (sau unde) -e (Radiații electromagnetice) cu lungimi de unde foarte mici, utilizate în radiofonie, medicină etc.

Hic iacet lepus! (lat. „Aici zace iepurele!”) – Locuțiune latină care corespunde cu românescul: „Aici e aici”, adică problema, dificultatea. Jurisconsulții din timpurile cînd limba latină era de uz curent (secolele XV, XVI, XVII) obișnuiau, la studierea unui dosar, să noteze pe marginea pasajelor unde era punctul dificil al problemei, sau unde credeau că au descoperit misterul ei: hic iacet lepus, sau pe scurt: hic..., adică: aici e vizuina unde se ascunde iepurele căutat! Cu timpul, expresia latină a fost concurată de corespondentul ei german, azi la fel de răspîndit: Hier liegt der Hund begraben (Aici e îngropat cîinele), cu siguranță derivat din latinește, dar legat de o poveste cu un cîine, în loc de iepure. IST.

boreasă, -e, s.f. – 1. Soție, nevastă. 2. Stăpâna casei, găzdoaie. În Maramureș, este utilizat predilect în zona Săpânța și Borșa-Moisei; rar în alte localități: „Căpitanul nu mă lasă / La copii și la boreasă” (Papahagi: 187; Borșa, 1920; v. și Bârlea 1924 II: 127; Brediceanu 1957: 39). ALR îl semnalează doar în Săpânța: la „soție” în Săpânța i se spune boreasă (inf. din Berbești); „nevastă i se spune până pe la 40 de ani, de la 40 în sus i se spune boreasă” (inf. din Săpânța) (ALR 1969: 174). Termenul are înțelesul de „nevastă, femeie măritată, soție, muiere” și (rar) de „femeie” (în general). Aria de răspândire (cf. ALR) este Târnava Mare și Făgăraș. Atestările din texte arată că odinioară cuvântul a avut o arie mai mare și mai compactă. În luptă cu celelalte sinonime, termenul (contras din boiereasă) apare ca o relicvă a unor stări sociale vechi. În Maramureș are și sensul de „stăpână”. Patria lui rămâne Transilvania sau aproape exclusiv această provincie. Moldovenii îl socotesc un „ardelenism”. În graiul popular din Maramureș și Ugocea se întrebuințează frecvent. ALR atestă derivarea (masc. refăcut din fem. boreasă) boresar cu sensul de „tânăr însurat” în Maramureș, unde știm că au existat odinioară boieri (Scurtu 1966: 192). Termen atestat cu sensul de „nevastă” și în Maramureșul din dreapta Tisei (DRT). – Din boiereasă, (< boier „nobil” [< sl. boljarinŭ] + -easă).

ȚICLĂ, țicle, s. f. Instrument pentru pescuit raci, făcut dintr-un băț scurt, cu o despicătură la un capăt, unde se pune momeala.

NENE s. m. 1. (Învechit și regional) Tată. M-au părăsît neanea ș-am rămas de mamă. dosoftei, ps. 83/5. Eu-s, neaneo, hiică-ta Eufrosina. id. v. s. septembrie 27^v/8. Am avut o giumătate de mo(a)ră partea no(a)stră moșie dre(a)ptă făcut(ă) de neanea din pajiști. (a. 1686). ștefanelli, d. c. 10. Mamă, zi să vie nenea Ca să-mi mai scuture lenea. pann, p. v. i, 107/16. Și socru-tău nu ți-i nene, Să-ți deie faguri de miere. marian, nu. 246. Ridică hobotul tău Și-i vedea pe socru-tău Și ți-a părea tată-tău. Ba! poate-i și mai frumos, Numai nu-i așa milos Cum al tău nene ți-a fost. id. ib. 637. Are să mă deie nenea, cu bună samă, după acest țigan pogăn! sbiera, p. 125, cf. com. din bilca-rădăuți și din straja-rădăuți. Cînd rămîn pruncii de nene, Străinei îs făr’de vreme. bîrlea, C. P. 120, cf. T. PAPAHAGI, m. 227, COMAN, GL., alrm i/II h 212. ♦ spec. (Regional) Tată vitreg. alrm i/ii h 214. ♦ (Regional; la pl.) Părinți (Cotîrgași-Vatra Dornei). șez. ii, 209. Nu-i cum iera pi vremea cîn neni, moșî (părinții și bunicii) noștri iera tiniri ca noi. ib. 2. (Popular) Termen de respect folosit pentru a vorbi cu (sau despre) un frate mai în vîrstă; (popular) neică (1). v. bade. cf. valian, v., POLIZU, COSTINESCU, DDRF, BARCIANU, ALEXI, W., pușcariu, l. r. i, 48. Dă-mi și mie roșcove, nene! stancu, d. 40, cf. h ii 256. Chivuța se-nspâimînta Și cătră nen’ său grăia. jarnfk-bîrseanu, d. 492. Au, nene și frățioare! Ce fuse și ăst păcat, D-arde foc la noi in sat?! păsculescu, l. p. 209, alr i/ii h 162, alrm i/ii h 224. Tata Lungul, Mama Lata, Nenea Fluierătoru (Coșul, vatra, fumul), teodorescu, p. p. 225, cf. gorovei, c. 107. ♦ Spec. (Regional) Frate vitreg. alrm i/ii h 223. 3. (Regional) Termen de respect folosit de nepoți pentru a vorbi cu (sau despre) un unchi. Pe mine însă nu cuteza să mă ceară nenea Ghiță al popii, deși îmi era unchi. f (1906), 4. Nenea Antonache era fratele mamei. brătescu-voinești, Î. 25, cf. alrm i/ii h 232, 233. 4. (Familiar) Termen de respect folosit (de obicei de cei mai tineri) pentru a vorbi cu (sau despre) un bărbat (mai) în vîrstă; (popular) neică (2), (regional) nană¹. v. bade, moș (I 2). Eu așa am grăit cu nenea Enache (a. 1752). iorga, s. d. xII, 61. Neane, dar ești tu cu minte! Ce duci cînele în spate? țichindeal, f. 348/2. Rău îmi pare, nea cutare și cutare, Că îmi uitai ca pămîntul. pann, h. 50/22. Să venim la istoria d-tale, nene Bogonos. negruzzi, s. i, 224. Ha, ha, ha!... răpide mi-l luași pe bietul dorobanț, nene. alecsandri, t. 400. Mă! spune lui nen' tu Chiriac nu uite de ce ne-a fost vorba. caragiale, t. ii, 19, cf. 17. Nea Budulea... avea un picior mai scurt decît celălalt. slavici, n. i, 147. Da unde te duci, nene George? ispirescu, l. 139, cf. f (1906), 4. Avusese cîteva, discuții cu nenea Tomiță, care o recomandase pe Evantia. bart, e. 319. Nenea Vasilescu și tovarășii lui au cîte-o încăpere, în fundul magazinului. arghezi, b. 44. Pot demonta tractorul și noaptea pe întuneric și îl fac la loc pe pipăite cu ochii legați, dacă mă ajută nea Prodan la carburator, galan, b. ii, 63. Las' că și nenea Gherasim, cîrmaciul, cu toate că strigă uneori cu asprime, are o inimă, să nu-i găsești pereche în lume. tudoran, p. 171, cf. 18. Mă băiete, scoal în sus și pune un scaun lui nean’ tău Matei sub picioare. preda, î. 76, cf. 107. Mîine o să meargă la nenea Dobre. barbu, ș. n. 12. Fluieră i făcuse nenea Pahon. reteganul, p. i, 14. Într-un papuc și-o opincă, lipa, lipa nea Stănică, se zice despre omul leneș. cf. pann, p. v. i, 155/20. Vorbi și nenea Ion, că este și el om sau vorbi și nea Vlad, că-i și el din sat, se zice despre omul prost (care se amestecă într-o discuție), zanne, p. vi, 160, cf. 88, 162, 163, 169, 253, 274, 441, 442. ◊ (Glumeț) Nenea Acul, țața Ața își pierdură dimineața Pe un cot de postav sau șeviot. arghezi, s. p. 27. ◊ (Apelativ familiar pe care și-l dă o persoană mai în vîrstă, vorbind cu cineva mai tînăr) Știi dumneata că d-atunci trebuie să fie aproape șaptezeci de ani? – Or fi, nento, îmi răspunse el. ghica, s. 15. ◊ Nenea Martin = moș Martin, v. moș (I 2). Oare nu cumva nenea Martin a dat raita pe la d-ta pe-acasă? creangă, p. 31, cf. candrea, f. 265. De frică, i se îmmoaie labele lui nenea Martin și cade. rădulescu-codin, Î. 86. ♦ (Prin Olt.) Unul dintre numele dracului. Te ia nen’ tu. arh. Olt. xxi, 271. 5. Termen de adresare prin care se exprimă dezaprobarea, surprinderea neplăcută. Vasăzică ai prins... cîți ai zis. Păi asta se cheamă pescuit, nene? sebastian, t. 19. La horă, nene, cu țăranii, în mijlocul poporului. t. popovici, se. 508. 6. (Familiar) Termen întrebuințat în cursul unei povestiri sau conversații și care, fără a fi adresat unei persoane anumite, exprimă mirare, satisfacție etc.; (popular) neică (4). Și cînd venea ea, nene, dobora copacii. ispirescu, l. 5, cf. 78, 130, 213. Se-ntind, nene, de căldură, De le-ajung genunchii-n gură. coșbuc, p. ii, 48. Cînd ceața să ridica, Ei, nene, să pomenea Din inima cîmpului, În buricul pămîntului. păsculescu, l. p. 212. 7. (Argotic) Stăpîn al unei case de toleranță sau proxenet, codoș. v. pește¹. „Am să mă fac nene”, răspunse, m. i. caragiale, c. 116, cf. bul. Fil. ii, 206, 211, vii, 282, scl 1963, 24. – pl.: (rar) neni. – art.: nenea. gen. dat.: lui nenea. voc. și: (învechit) neaneo. – Familiar, urmat de adj. pos. pers. 2 și 3 sg.: nen’ tău, nen’ tu, (rar) nean’ tău (cu voc. nento), nen’ său, nen’ su. – Și: (formă prescurtată) nea, (învechit) neăne s. m. – cf. bg. неня , scr. nena.

anapest (< gr. ἀνάπαιστος, din ἀνά + παίω „a lovi”), picior (1) metric compus din două silabe scurte și una lungă. Este inversul dactilului*, de unde și denumirea de antidactil. Ex. U U -.

PECHINÉZ (< n. pr. Peking) s. m. Rasă de câini de apartament, de talie mică (15-23 cm înălțime, greutate până la 6,5 kg), cu ochi exoftalmici, botul scurt și turtit, urechile lăsate în jos, picioarele scurte, părul lung și mătăsos. Originară din China, unde erau crescuți în Palatul Imperial, a fost adusă de englezi în Europa.

CANGUR, canguri, s. m. Mamifer erbivor din Australia, cu coadă lungă și cu picioarele anterioare scurte, a cărui femelă are sub pântece o pungă unde își ține puii când sunt mici (Macropus giganteus). – Din fr. kangourou.

UNDĂ ~e f. 1) Ondulație care se propagă pe suprafața unei ape liniștite (mare, lac, iaz). ~ele lacului. 2) Mișcare (ușor) oscilatoare într-un mediu oarecare. ◊ ~ seismică undă pornită din epicentrul unui cutremur de pământ, de-a lungul căreia cutremurul se propagă în interiorul și la suprafața pământului. ~ sonoră undă de sunet ce se propagă prin mișcare oscilatoare. ~e scurte, ~e lungi, ~e medii, ~e ultrascurte clasificare a undelor electromagnetice, folosite în radiodifuziune. [G.-D. undei] /<lat. unda

cojóc n., pl. oace (vsl. kožuhŭ, d. koža, pele; sîrb. bg. rut. kožuh, de unde și ung. kosók, kosog și ngr kozóka). Haĭnă scurtă saŭ lungă (cu mînicĭ saŭ fără mînicĭ) făcută din blană de oaĭe (saŭ și de alt animal) cusută de o haină de postav saŭ purtată așa cum este, cu pelea afară. Îșĭ scutură baba cojoacele, ninge, maĭ ales în zilele babeĭ (1-9 Martie, cînd poporu zice că o babă, care reprezentă ĭarna, îșĭ scutură cojoacele la munte). A scutura saŭ a scărmăna cuĭva cojocu saŭ blana (cum aŭ cîniĭ, lupiĭ), a-l bate răŭ. A avea ac de cojocu cuĭva, a avea mijloace de a-l constrînge. A-țĭ întoarce cojocu (pe dos), (ca țăranu cînd e timp răŭ), a-țĭ schimba atitudinea, a te arăta maĭ energic. A întreba de ce (din ce) e cojocu, a maĭ perde timpu cu vorba. V. burcă 1, bitușă, tihoarcă, bondă.

KIPLING [kípliŋ], Joseph Rudyard (1865-1936), scriitor englez. Nuvele într-o manieră impresionistă („Ricșa fantomatică”, „Multe născociri”, „Căpitani curajoși”) și romane („Lumina care s-a stins”, „Kim”, „Cele șapte mări”) evocând India cu fauna și flora ei luxuriantă, învăluită într-o atmosferă de basm. În culegerile de poezii („Cântece departamentale”, „Balade de cazarmă”), ca și în volumele „Povestiri simple din munți”, „Trei soldați”, „Povestea familiei Gandsby”, K. prezintă existența obișnuită a soldaților, ofițerilor și a micilor funcționari locali, preamărind curajul albilor și valoarea unei vieți de acțiune și susținând teza misiunii civilizatoare a colonialismului englez. Celebru pentru volumul de povestiri „Cărțile junglei”, unde se dovedește a fi un maestru al narațiunii scurte, colorate și vioaie, îmbogățită cu elemente de măreție sobră. Premiul Nobel pentru literatură (1907).

căpătâiu n. 1. partea patului unde se pune capul; 2. pernă de sub cap; 3. lemn scurt și gros ce se pune sub o bute, ladă, etc.; 4. bucată mică tăiată sau ruptă: căpătâiu de lemn, de funie; 5. fig. început, sfârșit: a da de căpătâiu, a afla, a descurca; a ieși la căpătâiu, a sfârși bine, a izbuti; om fără căpătâiu, vagabond. [Lat. CAPITANEUS].

CANGUR, canguri, s. m. Mamifer erbivor din Australia, cu coadă lungă și cu picioarele anterioare scurte, a cărui femelă are sub pântece o pungă unde își ține puii mici (Macropus giganteus). – Din fr. kangourou.

OXIGENAT, -Ă, oxigenați, -te, adj. Care conține (mult) oxigen, transformat cu ajutorul oxigenului. ◊ Apă oxigenată = lichid incolor, constituit dintr-o soluție de perhidrol în apă obișnuită; are proprietăți dezinfectante și decolorante și se întrebuințează în medicină și în industrie. ◊ (Despre păr) Decolorat prin acțiunea apei oxigenate; (despre persoane) cu părul decolorat prin acțiunea apei oxigenate. Umbla cu părul scurt, oxigenat. PAS, Z. I 90. Pavilionul era în locul unde e masa cea cu... două doamne oxigenate. C. PETRESCU, C. V. 225.

cangur sm [At: DA / Pl: ~i / E: fr kangourou] Mamifer erbivor din Australia, cu coadă lungă și picioarele anterioare scurte, a cărui femelă are sub pântece o pungă, unde își ține puii când sunt mici (Macropus giganteus).

bagáj s.n. 1 Totalitatea lucrurilor care se iau într-o călătorie, într-o deplasare etc. ◇ Casă (sau birou, sală) de bagaje = birou special amenajat în incinta unei gări sau autogări unde pot fi depuse spre păstrare, pentru un timp scurt, bagajele călătorilor. Vagon de bagaje = vagon de cale ferată special amenajat pentru transportul bagajelor (mai voluminoase). ◇ Expr. A-și face bagajele = a) a se pregăti de plecare; b) a pleca. A face cuiva bagajele = a da pe cineva afară (din casă), a goni. A da la bagaje = a preda bagajele la serviciul special al sțației de cale ferată pentru a fi transportate la destinația indicată. ◆ (înv.) Totalitatea lucrurilor care se luau într-o expediție militară. 2 Ext. Sacoșă, plasă etc. încărcate cu mărfuri, obiecte etc. A venit de la piață cu bagaje grele. 3 Fig. (cu determ. care indică felul, calitatea, cantitatea etc.) Totalitatea cunoștințelor acumulate de cineva. Are un bagaj de cunoștințe cinematografice de invidiat. • pl. -e. /<fr. bagage, lat. bagagium, germ. Bagage.

IMPULS ~uri n. 1) Factor (intern sau extern) care îndeamnă la o acțiune; imbold; îndemn; stimulent. 2) fiz. Mărime egală cu produsul dintre masa unui corp și viteza lui. 3) fiziol. Undă de excitație transmisă prin intermediul căilor nervoase. 4) Emisiune de scurtă durată a unui curent electric. ~ luminos. /<lat. impulsus

ABSENȚĂ s.f. 1. Lipsă a unei ființe sau a unui lucru (dintr-un loc unde ar fi trebuit să fie). 2. Pierdere bruscă și de scurtă durată a cunoștinței. ♦ (Fig.) Neatenție, distracție; indiferență. [Cf. fr. absence, lat. absentia].

HALTĂ s. f. 1. stație mică de cale ferată, unde nu se opresc decât trenuri locale. 2. (fam.) oprire, popas. 3. scurtă oprire a unei trupe în marș, pentru odihnă, ajustarea echipamentului sau verificarea tehnicii de luptă. ◊ punct rutier de oprire obligatorie pentru îndeplinirea unor formalități administrative sau plata unei taxe. (< germ. Halte/stelle/, fr. halte)

pistól n., pl. oale (ngr. pistóli, rus. pistól, d. it. pistóla, „pistol”, d. pistóne, „piston”, și „archebuză scurtă cu țeavă largă” saŭ, după alțiĭ, d. orașu Pistoja, unde se zice că s’a inventat pistolu. De la Pistoja vine it. pistolése, un fel de pumnal cu doŭă tăișurĭ, de unde, pin schimbare de sufix, s’a făcut fr. pistolet, pistol; sp. pistola). O mică armă de foc cu care se trage ținînd-o c’o singură mînă fără s’o sprijinĭ: din pistol s’a dezvoltat revolveru, dar pistoalele cu repetițiune aproape aŭ înlocuit revolverele. Prov. Cum e Turcu, și pistolu, cum e stăpînu, și sluga. Adv. Iron. Îmbrăcat pistol, gol pușcă, fără haĭne. – În est pop. chi-.

om, oameni, s.m. – 1. Bărbat (însurat). 2. Soț. 3. Capul familiei (în societatea patriarhală). 4. (top.) Vârful Omul (1931 m.), situat la sud de Bistrița Aurie, la granița dintre Bistrița-Năsăud și Suceava, „amintind pe Saturn, onorat cu numele de Homorod” (Filipașcu 1940); cf. Vf. Omul, din M-ții Bucegi, Omul de Piatră, din M-ții Făgăraș, cu sensul de „om sacru” (Vulcănescu, 1985). Numele topic provine fie de la sensul (3) „cap, vârf”, fie de la prezența unor stânci având configurații umanoide, de unde încărcătura mitologică, reminiscență a practicilor de adorare a pietrelor (Scurtu 1966). 5. (mit. loc.) Omul Nopții (Omul de Miază-Noapte, Omul Pădurii, Omul cel Sălbatic, Omul Vântului, Feciorul Pădurii, Fercheșul Pădurii). „Înfățișat uneori ca un antropoid cu un singur ochi sau cu un singur picior, care merge sărind ca iepurele, când mare, când mic, Omul Nopții o urmărește pe Fata Pădurii, o prinde, o omoară, rupând-o în două și o consumă în fața ciobanului-victimă” (Eretescu 2007: 11). Un personaj mitologic oarecum similar există în legendele abhaze (din Caucaz) pe numele Abnauayuh „omul pădureț” (Kernbach 1989). – Lat. homo „om”.

HEAVISIDE [hévisaid], Oliver (1850-1925), matematician și fizician britanic. Lucrări în domeniul electricității (transmisia undelor electromagnetice) și al matematicii (calculul operațional). A formulat (1902), la scurtă vreme după A.E. Kennelly, ipoteza existenței ionosferei (stratul Kennelly-H.).

om, oameni, s.m. – 1. Bărbat (însurat). 2. Soț. 3. Capul familiei (în societatea patriarhală). ♦ (top.) Vârful Omul (1.931 m), situat la sud de Bistrița Aurie, la granița dintre Bistrița-Năsăud și Suceava, „amintind pe Saturn, onorat cu numele de Homorod” (Filipașcu, 1940); cf. Vf. Omul, din Munții Bucegi, Omul de Piatră, din Munții Făgăraș, cu sensul de „om sacru” (Vulcănescu, 1985). Numele topic provine fie de la sensul (3) „cap, vârf”, fie de la prezența unor stânci având configurații umanoide, de unde încărcătura mitologică, reminiscență a practicilor de adorare a pietrelor (Scurtu, 1966). 4. (mit.) Omul Apei, personaj imaginar din basmele maramureșene: „Omul Apei este un spirit malefic, cu toate că în unele legende este inofensiv. Este imaginat în chip de om și locuiește în apele adânci, fiind și stăpânul peștilor, cu care îi atrage pe cei pe care îi întâlnește, pentru a-i îneca și mânca. Unele legende iau aspect de basme, deoarece Omul Apei le dăruiește peștișorul de aur, simbol al bogăției” (Bilțiu, 1999: 30). 5. (mit.) Omul Fiarelor (Sălbatice), personaj mitologic local, numit și Împăratul Lupilor: „Omul Sierelor era înalt, cât un brad de o sută de ani și avea numai jumătate trup, de-a lungul, adică din creștetul capului și până la talpa piciorului. Și această jumătate ardea ca focul, de nu te puteai uita la el de groază și spaimă, căci cine cuteza a se uita la el murea în scurtă vreme” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 46). 6. (mit.) Omul Nopții (Omul de Miază-Noapte, Omul Pădurii, Omul cel Sălbatic, Feciorul Pădurii, Omul Vântului), personaj mitologic înfățișat ca un antropoid cu un singur ochi sau cu un singur picior, care merge sărind ca iepurele (Eretescu, 2007:11). Era un om „cu fălci și cu dinți ca de cal”, cu ochii „cât boul” și cu nasul „cât pumnul” (Bilțiu, 1999: 31). Omul Nopții o urmărește pe Fata Pădurii, pe care o prinde, o omoară rupând-o în două și o consumă în fața ciobanului-victimă (Eretescu, 2007). „Omu Nopții sare într-un picior ca și iepurele când merge. Și umblă pe dealuri și pe păduri. Pe Fata Pădurii o ia și o pune pe foc. Îi face capătul. Nu-i bine să te întâlnești cu el. Dacă îl vezi, nu-i bine a zice către el nimic” (Ioan Ivănciuc, 54 ani, Cornești, cf. Bilțiu, 1999: 173). „Tată-meu o fo’ pribeag mare, șî venea la el Fata Pădurii șî trecea șî să ducea. După ceea o zinit Omu Nopțî. Da o-ntrebat: N-ai văzut pă Ileana Sân-Ziana? Da’ zice pribeagu’ că n-o văzut-o. Omu Nopții zicea: Eu mă duc după ea să o găsăsc. Dară, să ducea după ea / Șî o găsea, / Țâțele i le tăia, / Pădurea după ea zdera / Și tătă că o rupea” (Ileana Codrea, Vadu Izei, 1922, cf. Papahagi, 1925). 7. (astr.) Omul, numele popular al constelației Hercule. Potrivit unei legende românești, la facerea lumii, cerul era foarte aproape de pământ. Însă, într-o zi, o femeie ce îngrijea un copil nou-născut a aruncat spre cer un scutec murdar, încât era gata să mânjească cerul cu el. Dumnezeu s-a supărat și a îndepărtat cerul de pământ. Atunci, Omul s-a hotărât să plece la cer, la Dumnezeu, să-l convingă să aducă cerul înapoi, aproape de pământ. A luat cu el Carul Mare, cu patru boi, Carul Mic, Candela, Crucea de la biserică, Fântâna din răscruci, Sfredelul, Secera, Coasa, Plugul, Dulăul, Cloșca cu pui, Scroafa, Păcurarul cu oile, Boarul de la vaci, Vizitiul, Porcarul, Hora din sat etc. Cam pe la jumătatea drumului dintre Pământ și Cer, s-a întâlnit cu Dracul, cu care s-a luat la harță. Diavolul a scos din traistă Balaurul, Ursul, Scorpia. Omul s-a luat la trântă cu dracul și l-a învins. Urmele acestei bătălii se văd și astăzi pe cer. – Lat. homo „om, muritor, bărbat” (Scriban, Șăineanu; Diez, Pușcariu, CDDE, cf. DER; DEX, MDA).

PLEIONE D. Don, PLEIONE, fam. Orchidaceae. Gen originar din munții Himalaia și China unde cresc pe stînci și copaci, 15 specii, cu pseudobulbi numeroși, scurți, ovali. Frunze caduce, subțiri. Peduncul scurt, crește din baza pseudobulbului și poartă 1-2 flori mari, label în formă de cornet, înfășurînd coloana.

litánie f. (vsl. litaniĭa, ngr. litania, vgr. litaneía, de unde și lat. litania, fr. litanie). Șir de maĭ multe rugăcĭunĭ scurte adresate luĭ Dumnezeŭ. Fig. (după fr.). Enumerațiune lungă și plicticoasă: o litanie de reclamațiunĭ.

CÎRÎI, Arii, vb. IV. 1. Intranz. (Despre păsări, mai ales despre ciori și găini) A scoate sunete scurte și guturale, caracteristice. V. croncăni. Privi lung spre clopotnița veche, unde ciorile cîriiau înspăimîntate. CAMILAR, N. I 204. A urcat dealul, a trecut cîmpul. Ploaie și ceață. Nici țipenie de om. Nici măcar ciori care să croncănească, să cîrîie. STANCU, D. 16. Stoluri de ciori, cîrîind sălbatic, începură să se învăluie peste sat. AGÎRBICEANU, S. P. 30. O găină începe să cîrîie. DUNĂREANU, CH. 119. Cloșca se tot duce cîrîind. CONTEMPORANUL, III 261. ◊ Refl. (Rar) Se cîriiau, încă somnoroase, găinile popii. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 72. ◊ (Neobișnuit) Tranz. Te-or cîrîi și cioarele, de te-or auzi. ALECSANDRI, T. 1589. 2. Intranz. (Despre oameni) A vorbi cu un ton ascuțit și strident, care trădează ostilitate. Ai pierdut mulți bani! cîrîi Eleonora privind în gol. DUMITRIU, N. 128. Tranz. 3. A cicăli (pe cineva), a se ține de capul cuiva cu vorba. Lasă-mă dracului, nu mă mai cîrîi și tu. SLAVICI, N. II 127. ◊ Refl. reciproc. A se certa. Țăranul legase vita slăbănoagă de gardul bisericii și se cîrîia cu dorobanțul. PAS, L. I 137. Lumea sta grămadă, ascultînd cum se cîrîiau unul pe altul trei inși. GHICA, S. 502. – Prez. ind. și: (rar) cîrîiesc.

INFLAMABIL, -Ă, inflamabili, -e, adj. 1. (Despre unele corpuri) Care ia foc repede, care se aprinde ușor. Material inflamabil. ▭ Găsea formule scurte, care cădeau ca picături inflamabile peste jeratecul de jos, de unde țîșneau în aprobări vii ca flacările. CAMIL PETRESCU, P. V. 19. ♦ (Chim.) Care produce la o temperatură relativ joasă gaze sau vapori care împreună cu aerul atmosferic pot da un amestec combustibil. 2. Fig. Care se înflăcărează, care se pasionează, care se entuziasmează. Abia putea să țină în frîu mulțimea, așa de lesne inflamabilă. BART, E. 285.

catrínță f., pl. e (d. numele femeĭesc Catrinuța, Catrina, de unde și ung. katrinka, katrinca, karinca, id., ca și pol. katanka, rochie scurtă, d. litv. katénka, cămășuță, adică „Catinca”. V. caterincă). Est. Fotă. – În vest cătrință, -înță, crătință și cretință (Ban. Trans.), cratință și cretință (Arg.).

*3) brac m. (fr. braque, d. vgerm. braccho, de unde și it. bracco). Un fel de cîne de vînat cu păru scurt și cu urechile cam blegĭ. V. braĭcă și barac.

DEBARCADER, debarcadere, s. n. Loc special amenajat pe malul unei ape pentru debarcarea călătorilor și descărcarea mărfurilor. Vrei să spui că nu avem debarcader și plajă proprie? CAMIL PETRESCU, T. III 22. O potecă scurtă și cu trepte cobora... pînă la micul debarcader vechi și putred, unde stăteau priponite cîteva luntrii. GALACTION, O. I 571. În negura nopții se profilă silueta unui vapor la debarcader, gata de plecare. BART, E. 250.

CHIOR, CHIOARĂ, chiori, chioare, adj. 1. Care vede numai cu un ochi; căruia îi lipsește un ochi. Ești chior sau nătărău De dai în gropi mereu? ALECSANDRI, T. 347. (Substantivat) În țara orbilor, chioru-i împărat, se spune despre o persoană mediocră, care este apreciată în raport cu celelalte persoane și mai puțin dotate din cercul său. 2. Orb. Dă de un heleșteu și, văzînd niște lișițe pe apă, zvîrrr! cu toporul într-însele, cu chip să ucidă vro una... Dar lișițele, nefiind chioare, nici moarte, au zburat. CREANGĂ, P. 46. Te văd eu, că doar nu-s chioară. ALECSANDRI, T. I 36. Să nu te uiți înapoi, că acuma vine mama [zmeoaica]; căci, cum te-i uita înapoi, îți ia ochii și rămîi chior. ȘEZ. I 229. ◊ Expr. A da chior peste cineva = a da peste cineva (sau a se izbi, a se ciocni de cineva) orbește. Numai iată ce vede Harap-Alb altă minunăție și mai minunată: o schimonositură de om avea în frunte numai un ochi mare cît o sită, și cînd îl deschidea, nu vedea nimica; da chior peste, ce apuca. CREANGĂ, P. 243. Ivan atunci, văzînd că moartea dă chioară peste dînsul, se stropșește la ea zicînd: Pașol, Vidma, na turbinca! CREANGĂ, P. 312. A o lua de-a chioara = a merge orbește, fără a ști încotro; a o lua razna. De acum s-o luăm de-a chioara, și unde ne-a fi scris, acolo vom ieși. CREANGĂ, A. 30. ♦ (Ironic) Care nu vede bine, care are vedere scurtă, miop. 3. Care se uită cruciș; sașiu, încrucișat. Astăzi parcă-s chioară, Unde-i unul, parcă-s doi. CONTEMPORANUL, II 143. Dragă mi-e lelița chioară, Suflă-n foc, se uită-n oală. POP. 4. Fig. (Despre surse de lumină) Care dă o lumină slabă, insuficientă; (despre lumină) slabă. Se întorceau tot pe înnoptate pe aceleași drumuri luminate la depărtări mari de un felinar chior. PAS, Z. I 141. Lumina pe stradă, chiar și pe bulevarde și în localuri, era chioară. PAS, Z.87. ♦ (Despre o fereastră) Mică sau în parte astupată, prin care lumina străbate cu greu. Casa are cinci odăi joase, cu ferestruie chioare. CONTEMPORANUL, V_II 144. 5. (În expr.) Apă chioară = a) (ironic) aliment lichid prea diluat. Sleite de apa chioară a cazonelor, de apa leșietică a marmitelor, infanteriile grăbeau spre pădurea morții. CAMILAR, N. I 243; b) vorbe lipsite de miez. Miron Juga n-asculta discursul prefectului. El disprețuia mijloacele acestea de-a încurca pe săteni cu apă chioară. REBREANU, R. II 86. A nu avea para chioară sau (mai rar) a nu avea chioară în pungă = a nu avea nici un ban. Un ăla... un prăpădit de amploiat, n-are chioară-n pungă. CARAGIALE, O. I 44. O para chioară nu mai avea. Nici să lucreze nu mai putea. MARIAN, S. 251. Fără para chioară sau fără chioară para în pungă (sau, rar, fără de chioară de para) = complet lipsit de bani. Mocanii noștri merse toată ziua întinsă pe drum și seara ajunse la o cîrciumioară biruiți de foame și fără chioară para în pungă. POPESCU, B. III 90. Mai leagă-ți banii, voinice, Și mai pune-i la chimir... Că te-ajunge-o vreme rea, Făr’ de chioară de para. ȘEZ. 142.

înturnat², ~ă [At: ANON. CAR. / Pl: ~ați, ~e / E: înturna] 1-2 a Care (a fost determinat să vină sau) a venit înapoi de unde a plecat. 3 sn (Îe) A merge pe ~e A pleca pentru scurt timp. 4 a (D. un copil; îe) ~ de la țâță Lăsat să sugă după ce a fost înțărcat. 5 a Cuprins din nou de o stare afectivă. 6 a Întors de pe o parte pe alta. 7 a (D. obiecte sau corpuri) Așezat cu josul în sus. 8 a Curbat. 9 a Încovoiat. 10 a (D. o parte a corpului) Răsucit într-o parte. 11 a Care a revenit asupra celor spuse. 12 a (D. lucruri datorate) Restituit. 13 a (Mtp; d. farmece) Întors (20). 14 a (D. o boală) Revenit. 15 sn (Reg) Smântână fiartă cu unt în care se sfărâmă pâine de grâu.

zburătăci vb. IV. 1 tr. A arunca cu ceva într-un pom (pentru a face să cadă fructele) sau într-o pasăre (pentru a o alunga). Zburătăcește-n treacăt o găină (CAZ.). 2 intr., refl. (despre stoluri de păsări, roiuri etc.) A se risipi bătînd din aripi, înălțîndu-se de la pămînt. Un roi de muște zburătăcea primprejur (REBR.). ♦ (despre păsări, insecte) A face zboruri scurte, aproape de pămînt. ♦ (refl.; despre viețuitoare cu aripi) A părăsi locul unde se află, plecînd în zbor. ◊ Fig. Cînd s-a făcut fată, Glafira s-a zburătăcit (SADOV.). ♦ (tr.) A face să se împrăștie; a spulbera. Vîntul zburătăcea frunzele. 3 intr., refl. (despre pui, ext., despre copii) A se dezvolta, a crește; a se maturiza și a deveni independent; ext. a se răzleți. De la zece ani... începu băiatul a se zburătăci (SADOV.). ♦ (tr.) Fig. A ajuta pe cineva să-și facă un rost în viață. • prez.ind. -esc. /de la zbura.

METRU (< fr. mètre < lat. metrum ; gr. metron, măsură) Unitate ritmică atît în versificația greco-latină, cît și în versificația modernă. I se mai spune și picior metric și asigură cadența sau ritmul, metrul fiind un model ritmic al unei limbi. Elementul de bază al metrului este silaba sau mai precis vocala de sprijin, lungă sau scurtă, accentuată sau neaccentuată. Felul metrului se extinde și asupra versului întreg, de unde rezultă: vers în metru trohaic, iambic, dactilic, spondeu etc. sau mai simplu: vers trohaic, iambic etc.

Călin Prenume de mare vechime la români, frecvente și răspîndite în toate regiunile țării, Călin și Călina sînt și astăzi la modă, în bună măsură datorită cunoscutului poem eminescian Călin. Deși sînt perfect identice cu călin și călină (un arbust cu flori albe și fructe roșii – căline), numele personale nu au nici o legătură cu domeniul florei, întrucît reproduc, pe Kalin, Kalina întîlnite în onomastica slavilor, la bulgari, sîrbi, croați, ruși ucraineni. Lăsînd la o parte ipoteza originii turco-tătare a lui Kalin (s-a propus un etimon a cărui semnificație ar fi „gros, corpolent”), total nepotrivit pentru vechi nume de botez, Călin și Călina aparțin familiei onomastice → Calinic, nume calendaristic la slavi, români și alte popoare europene. Folosite, de ex. la ruși, drept forme curente pentru numele de origine grecească, Kalin se explică prin eliminarea părții finale din Kalin-ik, considerată a fi sufix diminutival de către o populație care nu mai înțelegea semnificația originară a numelui (aceeași scurtare a numelui grecesc o întîlnim și într-o inscripție latină din Dacia, unde apare Calin); deși nu pot fi puse în legătură, este interesant de amintit că la vechii greci erau în uz un nume Kallinos (purtat de un poet elegiac din sec. 7 î.e.n.) și fem. Kalline (soacra poetului Pindar). La ucraineni și huțuli, Kalina este forma populară a unui alt nume calendaristic, Aculina, dar legătura cu aceasta este tîrzie și nemotivată etimologic. Prezența lui Călin în vechile noastre documente este semnalată încă din 1391 (în Țara Făgărașului); derivatul toponimic Călinești (numele unui sat din Argeș atestat în 1388), probează uzul timpuriu ai numelui la români, care trebuiau să folosească întîi pe Călin și apoi să-l derive și pe Călinești. Folosite și astăzi ca hipoc. Călinaș și Călinel se adaugă unor vechi derivate Calincea, Calinița etc.

FLUORESCÉNȚĂ (< fr.) s. f. Proprietate a unor substanțe, numite fluorescente, de a emite lumină un timp foarte scurt (până la 10^-9 s) când sunt iradiate cu radiații de o anumită lungime de undă (radiații ultraviolete, radiații X etc.). Pe f. unor substanțe (sulfat de chinină, fluoresceină) se bazează unele teste clinice (fluoroscopia și fluorometria).

FI, sînt, vb. IV. Intranz. A. Verb predicativ. 1. A exista, a avea ființă. Sînt flori care-și înclină boiul și mor topite de visare, Mai sînt și ochi ce plîng în noapte și-adorm cînd soarele răsare! ANGHEL, P. 20. Copilașul nostru nu mai este! CREANGĂ, P. 177. Că-i iarbă de noi, Și umbră de voi. ALECSANDRI, P. P. 1. ◊ Expr. (În legătură cu o negație) De cînd sînt (ești etc.) = de cînd mă aflu pe lume, dintotdeauna. N-am sărit peste garduri niciodată, de cînd sînt. CREANGĂ, P. 28. Tu, de cînd ești, nu te-ai îngrijit de toaletă. NEGRUZZI, S. I 64. (Cu accentul frazei pe primul element) E ce (sau cum) e sau a fost ce (sau cum) a fost, dar... = treacă-meargă. Aici e cum e, dar să vedem dincolo. ▭ De foame ar fi ce-ar fi, dar n-am cu ce mă-nveli. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 464. 2. (În legătură cu o noțiune locală, exprimată sau subînțeleasă) A se afla, a se găsi. Sînt la pat și copiii ceilalți. PAS, Z. I 215. Cine știe pe unde va fi fiind, singur și flămînd. SADOVEANU, B. 21. Cine-i acolo? – Eu. – Cine eu? – Eu, Ivan. CREANGĂ, P. 308. ◊ (Despre abstracte; construit cu dativul) Gîndul îi era la fiicele sale. ISPIRESCU, L. 51. Nevoia te duce pe unde nu ți-i voia. CREANGĂ, P. 30. ♦ A-și avea obîrșia, a se trage, a deriva, a proveni. Ia spune-mi, flăcăule, din ce parte de loc ești? ISPIRESCU, L. 298. 3. (În locuțiuni temporale) A trăi, a viețui, a o duce; (despre lucruri, situații, acțiuni etc.) a dura, a dăinui, a ține. Alt stăpîn în locul meu nu mai face brînză cu Harap-Alb, cît îi lumea și pămîntul. CREANGĂ, P. 230. Om lega frăție de cruce pe cît om fi și om trăi. EMINESCU, N. 7. ◊ (Impersonal, urmat de compliniri temporale, adesea fixînd momentul unei acțiuni) Era... într-o seară de ajun de an nou. PAS, Z. I 72. Era dimineață cînd am intrat în oraș. NEGRUZZI, S. I 67. Cînd o fi de către seară, Să mi te pai ca de ceară... Cînd va fi de dimineață, Să te duci din astă viață. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 259. (În legătură cu noțiuni de durată, exprimă ideea de scurgere a timpului) Ah! e mult de-atunci. COȘBUC, P. I 259. Puțin mai este și ai să ajungi împărat. CREANGĂ, P. 191. 4. A se îndeplini, a se întîmpla, a se petrece, a avea loc. Mi-a spus cum a fost, răspunse munteanca. SADOVEANU, B. 276. Vulturul se va duce... să afle ce este pe la frații tăi. ISPIRESCU, L. 330. Nu era joc, nu era clacă în sat, la care să nu se ducă fata babei. CREANGĂ, P. 284. ◊ (Repetat, formează diferite construcții, care exprimă resemnarea în fața evenimentelor sau înfruntarea lor) Ridică, cu un gest de curaj, același gest de «ce-o fi, o fi», receptorul. SEBASTIAN, T. 80. Toți doctorii spuseră că împăratul să lase scaunul împărăției unuia dintre gineri, că așa o fi fost să fie. VISSARION, B. 60. Și-apoi, ce-a mai fi, a mai fi. CREANGĂ, P. 269. ◊ Expr. Fie! = a) (exprimînd consimțirea) să se facă precum spui, accept. Vino și tu! – Fie, am să viu! b) (exprimînd concesia) admit, aprob, merită, nu e păcat. Destulă muncă avu, dar fie, că izbuti. ISPIRESCU, L. 3. 0 fi! = se poate, posibil. O fi, nu tăgăduiesc. FILIMON, la TDRG. Așa a fost să fie = așa a trebuit să se întîmple, era inevitabil ca lucrurile să se petreacă în acest chip. (Familiar) Este? = nu-i așa? Da știi, mă simt eu fără carte, că cine n-are carte n-are parte... Este, d-le căpitan? – Da cum să nu fie, d-le Paraipan? D. Zamfirescu, R. 88. 5. (În legătură cu noțiuni cantitative, în special prețuri) A costa, a prețui, a valora. Cît sînt roșiile? 6. (În explicații superstițioase, în ghicitori etc.) A însemna, a fi semn că. Ce e cînd ți se bate tîmpla a dreaptă? CARAGIALE, O. I 58. ◊ Expr. A nu fi a bine (sau a bună) = a nu fi semn bun. Nu mai plînge, Săftică, nu-i a bine! CONTEMPORANUL, V_I 101. B. Cu funcțiune copulativă. 1. Formează, împreună cu numele predicativ, predicatul. Gălăciuc este a! șaselea. SAHIA, N. 41. Secundul... căpitan cu vechime, era între două vîrste. BART, E. 118. El e flămînd și e-nsetat, Și-i slab, că e bătrîn. COȘBUC, P. I 227. Casa, din care nu vedem decît o bucată de perete... este a lui Marcu Florii Cucului. SLAVICI, N. I 29. Se vede lucru că nici tu nu ești de împărat, nici împărăția pentru tine. CREANGĂ, P. 186. (Expresie de urare) Să-ți fie de bine, verișorule! ALECSANDRI, T. I 39. Expr. A fi bine de cineva sau a-i fi cuiva bine = a se găsi într-o situație prielnică, favorabilă, a avea parte de liniște, de mulțumire. De noi ar fi mai bine în pădure! RETEGANUL, P. IV 8. A fi cu cineva = a fi de partea cuiva, a ține cu cineva, a fi partenerul cuiva. Să fii cu copiii tăi, ori să fii cu mine. ISPIRESCU, L. 272. Trageți toți cîte-o carte! Domnule, ești cu mine. ALEXANDRESCU, P. 89. A fi cu ceva = a avea ceva. Dealul e cu spini acum. COȘBUC, P. I 259. Era cu o stea în frunte. ISPIRESCU, L. 306. 2. (Construit cu dativul) Împreună cu un nume predicativ exprimă o stare sau o acțiune arătată de numele predicativ respectiv. Si de-aceea tot ce mișcă-n țara asta, rîul, ramul, Mi-e prieten numai mie, iară ție dușman este. EMINESCU, O. I 147. ◊ Expr. Ce mi-i (ți-i etc.)...= ce importanță are..., ce folos de... Ce mi-i vremea, cînd de veacuri Stele-mi scînteie pe lacuri. EMINESCU, O. I 123. (Familiar) Ți-o fi (i-o fi etc.) = ajunge, destul. Hai, du-te! Ți-o fi! SADOVEANU, P. M. 69. ◊ Impers. (În legătură cu starea timpului) Dar uite nu e vînt – Și-i cald. COȘBUC, P. I 230. Ce era afară: să nu scoți cîne din casă, dar încă om! CREANGĂ, P. 143. 3. (În construcții impersonale, cu subiectul logic în dativ, în legătură cu noțiuni exprimînd un sentiment, o senzație, o stare sufletească) A simți. Să spunem că mi-a fost greu; însemna să nu fi plecat la școală? DAVIDOGLU, M. 8. Lene să ne strici aparatul... nu-ți fuse. SEBASTIAN, T. 12. Se puse pe un plîns de-ți era mai mare jalea de dînsul. ISPIRESCU, L. 287. [Îi] era lehamite de mustrările socrilor. CREANGĂ, P. 89. ◊ Expr. A fi cuiva drag (cineva sau ceva) = a-i fi pe plac, a îndrăgi, a iubi. Așa-i fusese drag în tinerețe Lipan, așa-i era drag ș-acum. SADOVEANU, B. 11. Mi-e (ți-e etc.) (urmat de un infinitiv, un supin sau o propoziție secundară cu verbul la conjunctiv) = îmi pasă, îmi vine (greu sau ușor), îmi bat capul, port grija, sînt interesat. Dacă nu ți-a fost de cumpărat, la ce i-ai dat drumul [pupezei]? CREANGĂ, A. 57. (Regional) Mi-e (ți-e etc.) a mînca = simt (simți etc.) nevoia de a mînca. Numai bucatele să fie gata mai devreme, pentru că dumisale îi este a mînca. NEGRUZZI, S. I 82. Mi-e (ți-e etc.) că... (sau să nu... ) (urmat de viitor sau de prezentul cu sens de viitor) = mă tem (te temi etc.) că... (sau să nu... ). Mi-e că n-o să te ia, tovarășe. DUMITRIU, N. 263. Sînt bătrîn... și mi-e să nu poticnesc. ISPIRESCU, L. 21. Mi-i să nu mă scoți din sărite. CREANGĂ, P. 152. 4. (Impersonal, urmat de un infinitiv sau de un conjunctiv) A urma (să se facă), a trebui (să se facă). Cînd fu a se boteza pruncul. ISPIRESCU, M. V. 4. Și de-a fi să mor În cîmp de mohor, Să spui lui Vrîncean. ALECSANDRI, P. P. 2. Cînd este a se face vreo înmormîntare, obiceiul antic cere a se așeza poduri în calea mortului. id. ib. 140. ◊ (Urmat sau precedat de o noțiune temporală; adesea pleonastic) Iar cînd a fost de s-a-mplinit Ajunul zilei de nuntit. COȘBUC, P. I 55. Iar cînd fuse într-o zi tocmai cînd copilul împlinea cincisprezece ani... se sculă Făt-Frumos și zise... ISPIRESCU, L. 2. ◊ (Rar, la forme personale) Pîn-eram de nu iubeam, Unde mă culcam dormeam. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 12. 5. (De obicei impersonal; mai ales la imperfect urmat de un conjunctiv) A avea putința, posibilitatea, ocazia, chipul să... Nuntă n-a mai făcut, căci cu cine era s-o mai facă. CREANGĂ, P. 86. ♦ A se afla pe punctul de a..., a nu mai lipsi mult pînă să... Tocmai eram să vă întreb de unde le aveți [salatele]. CREANGĂ, P. 210. Eram șă-ți țes o haină. EMINESCU, N. 9. Mă puse întîi la buchi, dar văzînd că într-o zi era să mă înăduș... hotărî a-mi spune singur tabla [înmulțirii]. NEGRUZZI, S. I 247. ◊ Expr. (Urmat de o propoziție cu verbul la conjunctiv) Era mai (mai) sau aproape, p-aci (p-aci), cît p-aci (sau pe ce), tocmai, (mai rar) puțin era = puțin lipsea să se întîmple (ceva). Cînd era mai să-i ajungă, să uită fata-ndărăpt. RETEGANUL, P. I 39. Strîngîndu-l tare în brațe, era mai ca să-l omor. EMINESCU, O. I 80. 6. (Urmat de un supin) A putea, a trebui, a considera că este cazul să..., a se cuveni. Nici că e de gîndit. ISPIRESCU, L.m 253. Oare nu-i de făcut vreo șmichirie, pănă mai este încă vreme? CREANGĂ, P. 321. C. Verb auxiliar. I. Construit cu un participiu variabil, servește la formarea conjugării pasive. Nemaifiind supărat de nimene, trage Ivan un somn de cele popești. CREANGĂ, P. 303. Virtuți mari, fapte cumplite îți sînt ție cunoscute. ALEXANDRESCU, P. 133. ◊ (Cu repetarea pleonastică a participiului) Fost-am fost trimiși cu bine Din Suceava cătră tine. ALECSANDRI, P. A. 97. II. Construit cu un participiu invariabil formează timpuri compuse ale conjugării active. 1. Cu viitorul I se formează viitorul anterior. Vom putea sta de vorbă numai cînd voi fi terminat de scris. 2. Cu condiționalul prezent se formează perfectul optativ condițional. Zidul pieri ca și cum n-ar fi mai fost. ISPIRESCU, L. 26. Tu ești uitat, uitat ca cum n-ai fi mai fost. NEGRUZZI, S. I 65. 3. Cu conjunctivul prezent se formează perfectul conjunctivului. Frate Nae, să fi fost el aici să mă fiarbă așa. CARAGIALE, O. I 45. 4. Cu infinitivul se formează perfectul infinitivului. Se poate lăuda a fi învățat meșteșugul în timp foarte scurt. 5. Cu viitorul I sau cu perfectul conjunctivului se formează prezumtivul prezent și perfect. Unde s-a fi găsind acel Împărat-Roș... numai cel de pe comoară a fi știind. CREANGĂ, P. 234. Oare așa fel de tineri să se fi aflînd mulți în lume? DRĂGHICI, R. 7. III. Construit cu un participiu invariabil sau cu gerunziul, servește la alcătuirea formelor perifrastice de perfect compus, mai mult ca perfect sau imperfect. Tocmai pe cînd părerea de rău îl ajunsese și, mai și decît pînă aici, erau trecînd printr-o pădure mare și deasă. ISPIRESCU, L. 109. O căsuță singuratică pe care era crescut niște mușchi pletos. CREANGĂ, P. 213. Te-ai fost dus. NEGRUZZI, S. I 6. – Forme gramaticale: prez. ind. sînt (familiar îs, prescurtat -s), ești (pronunțat iești), este (pronunțat ieste, prescurtat e, îi, i-), sîntem (accentuat și sîntem), sînteți, sînt; imperfect eram (pronunțat ieram); perf. s. fui (regional fusei); conjunctiv să fiu; imperativ pers. 2 sg. fii (negativ nu fi); part. fost.

PRÎSNEL, prîsnele, s. n. (Și în forma prisnel) 1. Jucărie făcută dintr-o rotiță străbătută de un bețișor scurt, care se răsucește între degete și apoi se aruncă pe o suprafață netedă, unde continuă să se învîrtească singură; titirez, sfîrlează. Ca pe un prisnel învîrtește trupul. EMINESCU, N. 139. ◊ Expr. (Sprinten sau iute) ca prîsnelul (sau ca un prisnel) = foarte iute, vioi, sprinten, ager. Cucoana Catinca se învîrti ca un prisnel, coborî în pivniță și se întoarse repede c-o cană plină de vin. SADOVEANU, O. III 633. Eram om sprinten ca prisnelul. RETEGANUL, P. V 81. Moșneagul, iute ca un prisnel, așterne țolul. CREANGĂ, P. 68. ♦ Fig. Copil mic și foarte vioi. 2. Rotiță de lemn găurită la mijloc, fixată la capătul de jos al fusului de tors, pentru ca acesta să se învîrtească mai ușor. 3. Partea inferioară a fusului morii (de apă sau de vînt) înțepenită într-una dintre pietrele acesteia. – Variantă: prisnel s. n.

berc (bearcă), adj. – Cu coada scurtă sau fără coadă. Probabil din v. germ. brecha (› germ. Bruch „fragment”, fr. brèche, de unde sp. brecha), prin intermediul unui cuvînt sl. pe care nu îl cunoaștem; cf. sb., bg. birka „oaie cu lînă creață”, ceh. birka „oaie obișnuită”, pol. bierka „oaie fără coadă” (Cihac, II, 481), care ar putea foarte bine proveni din rom. (DAR). După Bogrea, Dacor., I, 257, din lat. *brevicus (< brevis). – Der. bercă, s. f. (oaie cu lînă creață și scurtă); bîrcă, s. f. (oaie cu lînă creață); bîrcaci, s. m. (cioban).

bárdă f., pl. barde, bărzĭ și berzĭ (ung. bárd, d. vgerm. barta, ngerm. barte, ol. barde, de unde și pol. barta, rut. bardu, bg. sîrb. bradva. V. halebardă). Secure tîmplărească cu coadă scurtă și tăișu lung. A azvîrli cu barda’n Dumnezeŭ orĭ în lună, a fi plin de încredere în tine, a fi provocator. (Poate de la un vechĭ obiceĭ de a stăpîni atîta pămînt cît puteaĭ s’aruncĭ cu barda. Cu timpul, ceĭ ce stăpîneaŭ mai mult pămînt pe baza forțeĭ lor se purtaŭ mîndru față de alțiĭ, și de aci zicătoarea. [Cojbuc, ziaru Epoca, 25 Dec. 1897]).

hârciog¹ sm [At: LB / Pl: ~ogi / E: mg hörcsög] 1 Mamifer rozător cu blană pufoasă, roșcată-cafenie, cu coadă scurtă și cu două pungi de amândouă părțile gurii, pentru transportul proviziilor în galeriile subterane unde hibernează Si: grivan (Cricetus cricetus). 2 (Reg) Guzgan. 3 Sobol. 4 Mârțoagă.

Ioan, sfânt, unul dintre cei patru evangheliști, originar din Galileea, de meserie pescar, fost ucenic al lui Ioan Botezătorul. Face parte dintre cei 12 apostoli aleși de Iisus și este cel mai tânăr și mai iubit de El. Prezent la răstignire, Iisus îi dă în grijă pe sfânta Sa maică, îl însoțește pe Petru în activitatea sa misionară în Iudeea, Galileea și Samaria, ia parte la Sinodul de la Ierusalim și este socotit unul dintre stâlpii Bisericii. Din Efes este exilat în insula Patmos, unde are revelația pe care a consemnat-o în Apocalipsă. Revenit la Efes, a scris la scurt timp după evanghelie și cele trei epistole ale sale. Este sărbătorit la 8 mai. ◊ Evanghelia după Ioan v. evanghelie.

cotor [At: ECONOMIA, 30 / V: cătur, ~tior, ~oară, ~tur / Pl: ~oare, (reg) ~oară sn, ~i sm / E: nct] 1 sn (Înv) Parte, segment care unește două părți ale unui obiect. 2 sn (Bot) Tijă care leagă frunza sau fructul de ramură Si: lujer. 3 sn (Bot) Cocean. 4 sn (Bot) Miezul verzei. 5 sn (Bot) Picior rămas după tăierea căpățânii de varză. 6 sn (Bot) Miezul fructului. 7 sn (Bot) Parte superioară a codiței, care rămâne la fructul cules sau căzut. 8 sm (Bot; reg) Mugur. 9 sm (Bot; reg) Inimă a miezului la fragi, căpșuni, zmeură și mure, care intră în receptacul și de care sunt lipite sepalele. 10 sn (Bot) Parte de jos a plantei, mai groasă, opusă vârfului. 11 sn (Bot) Tulpină a plantelor, de la rădăcină până la primele ramuri sau frunze. 12 sn (Bot; reg) Trunchi al arborilor. 13 sn (Bot) Coardă lăsată la butucul viei, din care dau vițele. 14 sn (Bot) Tijă purtătoare de semințe la ceapă. 15 sn (Bot) Tulpină a plantelor, de la rădăcină până la vârf, de pe care pornesc ramurile sau frunzele. 16 sn (Bot; spc) Tulpină a porumbului, cu sau fără frunze, de pe care s-au cules știuleții. 17 sn (Bot; reg) Nervură a frunzei. 18 sn (Bot) Capăt inferior, mai gros, al tulpinii sau al ramurii unui copac. 19 sn (Bot) Ciot rămas după tăierea unui copac sau unei ramuri. 20 sn (Bot) Ciot rămas pe tulpină după culesul știuletelui de porumb. 21 sn (Pop) Parte a snopului de grâu formată din tulpini legate, în opoziție cu spicele. 22 sn (Bot) Parte rămasă în pământ din plantele cu tulpina tare. 23 sn (Bot) Rădăcină a plantelor leguminoase. 24 sn (Bot) Butuc al viței. 25 sn (Bot) Trunchi de copac de pe care s-au tăiat crengile. 26 sn (Agr) Tăiere a vițelor inutile la vie. 27 sn (Agr) Săpare a viei. 28 sn (Agr; îe) A ridica via la ~ A lega via de haraci. 29 sn (Pex; lpl) Resturi rămase din tulpina plantelor de nutreț. 30 sn (Pex; lpl) Crengi tăiate la curățatul pomilor sau la vie. 31 sn (Pop) Parte rămasă dintr-un membru amputat. 32 sn Bază a organului sexual bărbătesc. 33 sm Parte de la cap a cornului rupt. 34 sn Coadă tăiată sau ruptă. 35 sn Parte superioară a cozii calului, care unește șira spinării cu rădăcina părului lung care formează coada. 36 sn Coadă de cal tăiată scurt. 37 sm Ax al penei de pasăre, de pe care se iau fulgii. 38 sm Parte tare a penei păsărilor, din piele și până unde încep fulgii. 39 sm Rădăcină a penelor unei păsări care nu a fost jumulită bine înainte de a fi gătită. 40 sm (Pop; pan; d. oameni) Fire rare și tari care cresc în barba tinerilor care n-au început încă să se bărbierească. 41 sm (Pop; pan; d. oameni) Fire din barbă rămase după bărbierit. 42 sm (Pop; pan) Fire rare rămase pe capul unui chel. 43 sm (Pan) Păr tuns prea scurt. 44 sm (Pop; pan) Barbă rasă prost. 45 sn (Înv; pan) Toc fără peniță. 46 sn (Pan) Parte mai groasă a unui instrument de scris, care se ține între degete. 47 sn (Pan) Capăt de funie. 48 sn (Pan) Parte din fier a unui cuțit, a unei săbii etc. care intră în mâner. 49 sn (Pan) Parte a peniței care se înfige în toc. 50 sn (Pan) Parte a pipei în care intră țeava care se ține în gură. 51 sn (Pan) Capăt de sus al undiței, cu cârligul de care se leagă coarda. 52 sn (Pan) Parte a lingurii care unește concavitatea cu capătul ținut în mână. 53 sn (Pan) Parte a măturii unde coada intră între nuiele sau paie și este legată cu sârmă. 54 sn (Pan) Parte prea scurtă rămasă dintr-un obiect tăiat. 55 sn (Pan) Coadă prea scurtă a unei unelte. 56 sn (Pan) Bucată din coada ruptă a unei unelte care rămâne în inelul de metal. 57 sn (Pan) Parte a cărții unde se unesc foile. 58 sn (Pan) Parte a chitanțierului care rămâne după tăierea chitanțelor. 59 sn (Pan) Carte cu copertele și o parte din foi rupte. 60 sn (Pan) Parte a crucii de la pământ până la brațe. 61 sn (Pan) Parte care se înfige în pământ a unui par. 62 sn (Îvp; fig; îe) A avea sau a face ~oară cu cineva A avea legături de afaceri cu cineva. 63 sn (Îvp; fig; îe) A avea ~oare A avea bani. 64 sm (Fig) Om mic de statură și gras. 65 sn (Pex) Mâner. 66 sn (Pex) Toartă. 67 sn (Pex) Coadă a unei unelte. 68-69 sn (Spc) Mâner al unei săbii sau al unui cuțit. 70 sn (Spc) Coadă a undiței. 71 sn (Pex) Orice resturi care nu mai servesc la nimic. 72 sn (Pex) Mătură roasă de prea multă întrebuințare. 73 sn (Pex) Lingură cu coada ruptă. 74 sn (Pex) Cuțit cu lama ruptă. 75 sn (Pex) Cuțit tocit. 76 sn (Pex; reg; îf ~tior) Răzuș cu care se curăță plugul 77 sn (Pex) Bază rămasă dintr-o lumânare care a ars.

bliț s. n. Sursă de lumină intensă și de scurtă durată, cu care sunt prevăzute aparatele de fotografiat ◊ „[...] festivitățile de admitere a noi membri în cluburi unde pocnesc sticle de șampanie și străfulgeră blitzurile fotografice.” Sc. 4 XI 79 p. 6 [scris și blitz] (din germ. Blitz[licht]; DEX, DN3)

MĂRUNT, -Ă adj. I. (Indică dimensiunea) De dimensiuni, de proporții reduse ; mic. Pre pizmași goni-i-va cu fulgere multe, Și le va da spaimă cu săgeți mînunte. DOSOFTEI, PS. 51/8. Pre la marginele cărții, unde mărturia lor trebuiaște, cu slove mai mănunte insămnate le veți videa. CANTEMIR, HR. 52, cf. 90, id. IST. 143, PISCUPESCU O. 136/4. Sămínța ei este foarte mănuntă. I. IONESCU, c. 84/22, cf. CONACHI, P. 264. Unde-i acea mare Vidră ale căreia cuvinte, Ca o sămință măruntă, îmi cădeau adînc în minte? HASDEU, R. V. 152. Pomul nalt frumos răsare Din sămínța cea măruntă. ALECSANDRI, POEZII, 236, cf. 34. Puse de tăie scîndurile, făcîndu-le țîndări mărunte. ISPIRESCU, L. 65. Încă nițel, încă nițel și aripioarele lui vor curge ca niște flori mărunte. DELAVRANCEA, V. V. 87. Poate că intrase chiar, cu un pas mărunt, ușor și nesimțit, prin ușa întredeschisă a odăii. HOGAȘ, M. N. 20. O stea măruntă și vie din infinit se ivea mereu prin coroana unui plop. IBRĂILEANU, A. 182. Imensa lume a vietăților mărunte lucrase c-o hărnicie neistovită. SADOVEANU, O. IX, 79, cf. 13. Pe atunci umbla cu pași mărunți pe ulița noastră moș Bodrîngă. id. E. 114, cf. BENIUC, V. 23. Minerii noștri harnici de pe Jii Farămă muntele în cioburi mărunte. DEȘLIU, G. 46. Multe-s frate și mai multe Corturi mari, corturi mărunte. ALECSANDRI, P. P. 77, cf. GCR II, 300. Lelea cu mărgele multe Amiroase-a flori mărunte De pe vale, de la munte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 36, cf. 100, 169, 402, HODOȘ, P. P. 92,482. Piatră măruntă. ALR I 1 372/26, cf. 1 372/30, 35, 40, 45, 75, 77, 79, 85, 87, 251. Din grăunțe mărunte Se fac grămezi mai multe. ZANNE, P. I, 190, De la baltă pînă la munte, Tot zale mârunte (Stelele). GOROVEI, C. 356. ◊ Vite mărunte = denumire pentru oi și capre. De toată turma de vite mari sau mărunte. . . la pășune se lua de la lei 50 și pînă la 80. CR (1830), 25¹*17. ◊ (Ca determinativ, urmînd după un nume de animal sau de plantă, indică specii sau varietăți ale acestora) Ce mi-ai da dar, cînd ți-aș înșira pa nume, vere Moțăilă, numirea strugurilor?. . . Uite: strugure tămîios,. . . coada vulpii, mărunt (mărunțel). JIPESCU, O. 53. Mălaiul mărunt se seamănă ca și cerealele. PAMFILE, A. R. 196, cf. 68. Mei mărunt. PANȚU, PL. 175. Muscă d-a mănuntă. ALR SN I h 243, cf. ALR I 1952/35, 45. Prune mărunte. ALR II 6082/928. ◊ (Adverbial) Făcu semnul crucii mărunt și de multe ori, asupra ușilor și asupra perinei. SADOVEANU, B. 125. ♦ (Despre scriere) Cu litere de dimensiuni reduse. Privi mult scrisul mărunt al fetei. AGÎRBICEANU, A. 76. ◊ (Adverbial) E un volum elegant și mărunt tipărit, pe hîrtie velină. SADOVEANU, O. IX, 322. 2. (Despre suprafețe; în opoziție cu întins, vast) Care ocupă o suprafață redusă ; restrîns, mic. Și sînt și alte api curătoari. . . carile cură prin Acarnaniia și dă în marea ostroavilor mănunte. HERODOT (1645), 95. 3. (În opoziție cu î n a l t) De înălțime, măsură sau statură redusă ; scurt, scund, mic. Fiind locul despre apă cu pădure mănuntă, au pogorît pre mirodenia fumului la locul unde este acum mînăstirea Ețcani. SIMION DASC., LET. 15, cf. N. COSTIN, LET. I A, 5/5. Figura sa. . . domnea între urmașii lui ca un pin puternic între arborii mai mănunți. ASACHI, S. l. II, 70. Și din fundul celor munți Trec prin ape fără punți Albi mocani pe cai mărunți. ALECSANDRI, POEZII, 589, cf. 284. Cum nu-s vîntul ce aleargă Pe oglinda largă Luciul apei de-l încruntă Cu undă măruntă. EMINESCU, O. IV, 24, cf. ODOBESCU, S. III, 65. Pe cai de munte, mărunți, puternici și cuminți, caravana urca la pas. VLAHUȚĂ, O. A. III, 44. Astfel pe cale vorbind, mergeam spre mărunta căscioară. COȘBUC, AE. 157, cf. 55, DELAVRANCEA, H. T. 98. Ajunseră la o fîntînă cu ghizduri mărunte. SANDU-ALDEA, D. N. 67, cf. 12, 81. Trec pe vale la iernat Turmele mărunte. IOSIF, P, 52. Nu rareori se întîmpla ca măruntul meu călugăr să-și tragă iute mîna de pe cîte un hrib. HOGAȘ, DR. I, 233, cf. II, 87. Își făcu loc prin îngrămădeală un bătrîn mărunt, îndesat. SADOVEANU, O. V, 562, cf. X, 8, id. E. 116. Oameni mărunți apar, oameni de munte, și trec cu luntrea peste apele Oltului. BOGZA, C. O. 346, cf. STANCU, R. A. III, 155. Înlemnit în fața colonelului, un ofițer mărunt raporta. CAMILAR, N. I, 84. Ș-acum se găsesc De benchetuiesc. . . La des păltiniș, Mărunt aluniș. ALECSANDRI, P. P. 63, cf. H XI I 5, DR. V, 526. Masa-i măruntă. ALR II/I h 80. 4. (Despre nume de materie sau colective) Cu părțile componente mici sau foarte mici ; fin. Sarea măruntă ce se face tăind drobii nu se pierde aici ca la Ocna. I. IONESCU, P. 354, cf. URICARIUL, XIX, 379. Și albinele-aduc miere, aduc colb mărunt de aur Ca cercei din el să facă cariul, care-i meșter faur. EMINESCU, O. I, 87. Mustățile lungi și genele rășfrînte li s-au albit de pulberea măruntă din bolovanii de piatră în cari izbesc de dimineață pînă seara. DELAVRANCEA, V. V. 118, Cf. SANDU-ALDEA, D. N. 19. Suflarea aspră a crivățului. . . rîdica spre naltul nourilor vîrteje sure de gheață măruntă. MIRONESCU, S. A. 23. Și calea ți-aș vărui Tot cu var de cel mărunt Ca să ajungi mai curînd. JARNIK-BÎRSEANU, D. 115. Făină menuntă. ALR I 1372/85, cf. 1372/26,35, 40, 45, 69, 75, 77, I 79, 87, 251. Brînză măruntă la putină. ib. 1818/786. Cărbune mărunt. GL. V. J. ◊ (În ; context figurat) Și tot mai blînd răsună cîntări molcomitoare. . . Iar primăvara cerne un colb mărunt de floare. PĂUN-PINCIO, P. 93. ♦ Cu bobul mic. Cf. DR. XI, 125. Descarc băcălii Și-ncarc dimerlii Tot de grîu mărunt Și de arnăut. ALECSANDRI, P. P. 116. Iar prin brazde-a azvîrlit Arnăut cu grîu mărunt. PĂSCULESCU, L. P. 25. (Regional) Vin mărunt = vin de bună calitate. Aleze zin d'e cel mărunt. Gruia s-îmbâta curund. POP., în JAHRESBER. VI, 54. ** S p e c. (Despre ploaie, burniță sau ninsoare) Cu stropi sau fulgi mici și deși. Ploaia cădea măruntă pe stradele nepavale. EMINESCU, N. 33. Afară era moină, cernea de sus o bură măruntă. VLAHUȚĂ, O. A. III, 72. Și-n țîrîitul măruntei ploi auzi Parcă-un suspin, ce-ncearcă să te-nmoaie. PĂUN-PINCIO, P. 48. Vin din iarna-ntunecoasă Zile lungi cu ploi mărunte. TOPÎRCEANU, B. 23, Începe o ploaie rece, măruntă. BART, S. M. 15, cf. CAMIL PETRESCU, O. III, 192, ALR I 1 978/35. ◊ (Adverbial) S-a luminat a ploaie... începe să cearnă mărunt și-nțepos. CARAGIALE, O. I, 144. Ningea mărunt și des, iar o furie de viscol împrăștia fulgii de-a lungul ulițelor. DEMETRESCU, O. 122. Ploua mărunt. . . Crengile pădurii începeau să se acopere de ploaie. SAHIA, N. 76. 5. (Adesea adverbial) (Tăiat, rupt, sfărîmat) în bucăți de dimensiuni (foarte) reduse. Și chedrii din Livanul Domnul îi detună. . . Mănunt îi zdrumică. DOSOFTEI, PS. 87/11. Tot trupul tăiat cu cuțite mănunt eși vitejeaște biruind cătră D[u]mn[e]dzău. id. V. S. octombrie 6^v/6. Să iei patlageanele. . . și dupe ce le vei da undă să le scuri de apă bine și să le tai măruntu (a. 1749). GCR II, 43/34. În oale fierbea curechiu, cu clisă Rîncedă și cu ceapă mănuntă. BUDAI-DELEANU, Ț. 304. Să iai buruiană. . . proaspătă, mărunt pisată, un pumn plin. CALENDARIU (1814), 173/24. Unul apă îi aduce, Altul îi taie mere, Al treilea mărunt i le face. ȘEZ. IV, 144. Tai pînea mănunt. ALR II 3 474/76. 5. (Despre mers) Cu pași mici (și grăbiți). Dar atuncea greieri, șoareci, Cu ușor măruntul mers, Readuc melancolia-mi Iară ea se face vers. EMINESCU, O. I, 106. Iară freamătul de frunze Îngîna măruntu-ți mers. PĂUN-PINCIO, P. ◊ (Adverbial) Pășea iute, mărunt, ușor, ca un șoarice. DELAVRANCEA, H. T. 99, cf. AGÎRBICEANU, A. 458. Se urcă, fugi mărunt, își alese un loc și începu să se sorească. C. PETRESCU, R. DR. 26. Îmi închipuiam, cred, că mi-i dragă copila care trecuse mărunt pe lîngă mine. SADOVEANU, O. VII, 317. Două cîrduri de oi urcau mărunt spre cîmpie, pe culmea plină de nenumărate poteci. PREDA, I. 143. ♦ (Substantivat f. art. ; regional) Numele unui dans popular. Cf. VARONE, D. II. (Despre ființe) Care este de vîrstă fragedă, abia născut sau de cîțiva ani; care este nevîrstnic, mic. Să răpească și să fure Fete mari cu ochi de mure, Și copii mărunți de ani, Copilași de cei bălani. ALECSANDRI, POEZIIi, 414. Era odată un biet creștin sărac și c-o droaie de copii mărunți, DELAVRANCEA, V. V. 225, cf. 131. Copiii mei sînt toți mărunți. CIAUȘANU, GL. ◊ (Substantivat) Sforăiau subțire, învălmășiți în somn, mărunții familiei. V. ROM. ianuarie 1956, 37. ♦ (Substantivat, în credințele populare, eufemistic) Ielele. MARIAN, D. 336. Mă-n- tîlnii cu Frumoasele, Multele, Măruntele. id. ib. III. (Indică cantitatea ; învechit, substantivat, în l o c. a d v.) Cu măruntul = în cantitatate mică, cu bucata, în detaliu, cu amănuntul. S-au hotărît... ca acele cîte două plătească la vameșul cel ce le strînge cu măruntul (a. 1822). DOC. EC. 250. Îl va împărți prin vînzare și pe la alții din coprinsul Prințipatului, ca și ei să vînzâ cu măruntul pe la particulari (a. 1 839). ib. 732, cf. PONTBRIANT, D., BARCIANU. Este o bonificație. . . ce o acordă angrosiștilor și aceștia detailiștilor. . . la vînzarea cu coletul sau cu măruntul. I. PANȚU, PR. 5. IV. (Învechit, rar ; indică intensitatea, în opoziție cu p u t e r n i c, t a r e, intens) De intensitate redusă ; ușor, slab, scăzut, mic. Se face slobozire de toate tunurile , și focul cel mărunt, începînd mehterhaneaua și altă muzică. GHEORGACHI, LET. III, 303/38. V. (Indică valoarea, calitatea) 1. (În opoziție cu v a l o r o s, î n s e m n a t, i m p o r t a n t) Care are o valoare, o importanță redusă, neînsemnat, mic. V. m i n o r. Nu huli . . . nici blâstemă pre zioa ceaia ce-au născut, fac mulți și în boale mărunte. CORESI. V. 146. De lucrurile a toată lumea gîndește, cele mai menunte le trece cu gîndul. M. COSTIN LET. I, 282/30. Multe războaie mai mănunte au avut romanii cu dachii în Misia. CANTEMIR, HB. 166, cf. 322. Noi aice ne mărginim numai a arăta lista cărților ce au ieșit de sub teascurile sale, afară de afișuri, bileturi, înștiințeri și alte tipărituri mărunte (a. 1 851). URICARIUL, XIII, 342. Să te angajezi la o tipografie mică, dintre acelea care execută lucrări mărunte, ca practicant. PAS, Z. I, 300. Judecă judecătorul procese mărunte – furturi de găini, furturi de oi, bătăi între neamuri. STANCU, D. 257, cf. V. ROM. iulie 1 953, 94. Evidența cheltuielilor mărunte o ține nevastă-mea. V. ROM. iulie 1 954, 297. Și-ți tot minte mii și sute Și mai mari și mai mănunte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 276. Cheltuieli mărunte fac datorii de frunte. ZANNE, P. V, 164. ◊ S p e c. (Despre bani, monede) O monedă măruntă se va stămpa din aramă. AR (1829), 170¹/46. Să-mi dai bani mărunți de cîteva mii, ca să-i am la îndemînă. SADOVEANU, O. X, 577. Șept'e buț D'e ban morunț, Să nu-ț paie că-m dai mulț. T. PAPAHAGI, M. 100. ♦ (Substantivat ; la pl. sau la sg. cu sens colectiv) Mărunțiș (III 2) Și n-am mărunte. . . D-o săptămînă n-am luat socoteli prăvăliei. DELAVRANCEA, O. II, 361. Taxa diseară; acum n-am mărunte, zise el. CONV. LIT. XLIV₁, 41. N-am mărunt. I. CR. III, 119. N-am mărunt să-ți dau restul. MAT. DIALECT, I, 180. ♦ ( Substantivat, f. pl., adesea în corelație cu „multe”) Fleacuri, nimicuri,. mărunțișuri. Cf. LM. Și acum intră în casă începe-a se chicoti și a spune de la nuntă multe și mărunte. CREANGĂ, P. 173. cf. ȘĂINEANU, D. U. S-au întors la Malu, vorbind cîte și cîte mărunte. SADOVEANU, M. C. 138. De la un asemenea flecar, cu agerime descusut, multe și mărunte se puteau afla. C. PETRESCU, A. R. 17. ** (Substantivat, f. pl.; rar) Amănunte, detalii. A cunoaște toate mănuntele unei pricini. PONTBRIANT, D. ◊ Loc. a d v. (Cu) de-a mărunta = în mod amănunțit, cu de-amănuntul. Cf. COSTINESCU, ARHIVA, II, 198, BARCIANU. Din oraș la Țăligrad La sărdaru lu Novac, Lua ul'iț d-a rînda, Birturi d-a mărunta. ALEXICI, L. P. 8. 2. (Despre oameni) Lipsit de finețe psihică și intelectuală, lipsit de înțelegere, de generozitate ; (despre idei, sentimente, fapte ale oamenilor) care arată sau trădează lipsă de rafinament, care dovedește orizont îngust. V. b a n a l, meschin. Femeile, în genere, cînd au simțul comicului, îl au mărunt. IBRĂILEANU, S. L. 45. Poale lungi și minte scurtă Judecată mai măruntă. ZANNE, P. III, 307. ◊ (Adverbial) Entuziasmul este altoit pe același fond de nemulțumire și pe aceeași concepție mărunt pesimistă. LOVINESCU, C. VI, 17. 3. Care se află pe o treaptă inferioară într-o ierarhie; de rînd. Ștefan vodă strîns-au boierii țării și mari și mici și altă curte măruntă. SIMION DASC., LET. 43. Aici, în ziua asta de duminică, e plimbarea poporului mărunt. SADOVEANU, O. IX, 230. Dacă mergi dumneata, merge tot Oboru, și dacă merge Oboru, merge toată negustorimea măruntă. CAMIL PETRESCU, O. II, 101. A cunoscut nevoile și suferințele părintelui unei mărunte familii mic-burgheze. V. ROM. septembrie 1 954, 137. - PL: mărunți, -te. – Și: (învechit și popular) mănúnt, -ă, (învechit) mînúnt, -ă, (regional) menúnt, -ă, morúnt, -ă adj. – Lat. minutus, -a, -um.

diviziune, termen generic aplicat la împărțirea sau fracționarea după reguli specifice a unor elemente ale muzicii: 1. D. normală a valorii* notelor este binară*, dacă nota* întreagă se împarte prin 2, 4, 8 etc., în care caz se determină grafic ritmul* binar (cu accente (II, 7) din 2 în 2 elemente ritmice). 2. D. normală a notei întregi cu punct este ternară*, dacă împărțirea se face cu 3, 6, 12 etc., în care caz se determină grafic ritmul ternar (cu accente din 3 în 3 elemente ritmice). Nu numai nota întreagă (cu sau fără punct) poate fi împărțită ca mai sus, ci și diferitele ei fracțiuni. Există și d. excepționale sau neregulate ale ambelor valori, cu care se obțin diferite efecte expresive-ritmice. Ex.: trioletul*. Alte d. excepționale ale valorii notelor sunt cvartoletul*, cvintoletul*, sextoletul* etc. 3. D. octavei*, v. gamă; mod; tetracord; pentacord. 4. D. intervalelor* se efectuează, în sistemul egal temperat*, în părți egale sau neegale. Ex.: secunda* mare (tonul*) se împarte în două secunde mici (semitonuri*) egale, dar octava se poate împărți fie în intervale egale (12 semitonuri sau 6 tonuri sau 4 terțe* mic sau 3 terțe mari), fie neegale (1 cvartă* + 1 cvintă* sau 1 terță mare + 1 sextă mică). În sistemele netemperale* nici un interval, de orice mărime, nu se poate diviza în părți egale, ceea ce a constituit unul din motivele principale ale părăsirii lor și adoptării sistemului egal temperat. 5. (acustică). În timpul vibrației unei coarde sau a unei coloane de aer dintr-un tub sonor are loc o d. spontană a coardei sau a coloanei de aer, în elemente de 2, 3, 4,... ori mai mici. D. prin 2 produce octava sunetului fundamental; prin 3, cvinta octavei; prin 4, cvarta cvintei octavei etc. În final, această d. dă naștere seriei sunetelor armonice*. 6. (ist.) D. armonică (geometrică) și d. aritmetică, după concepția lui G. Zarlino, bazată pe fenomene acustice, reprezintă cele două moduri opuse în care pot vibra coardele sau aerul dintr-un tub sonor. D. arm. (notată convențional: 1: 1/2: 1/3: 1/4 etc.) pleacă de la fracționarea regulată a unei coarde sau, ceea ce este totuna, de la o serie de coarde de lungimi tot mai mici, corespunzătoare rapoartelor din paranteză. Ultimele trei coarde produc acordajul* perfect major* pe tonica* do. D. aritmetică (notată convențional: 1: 2: 3: 4 etc.) pleacă de la o serie de coarde cu lungimi de 2, 3, 4,... ori mai mari decât cea mai scurtă. Ultimele trei coarde produc acordul perfect minor* pe tonica la. În alcătuirea celor două serii de sunete, unde Zarlino recunoaște existența tuturor intervalelor consonante* pe care le admite, constă din așa-numita dualitate arm. (v. dualism). După evidențierea ca atare a sunetelor arm. în sec. următor și după confirmarea lor științifică de către fizicianul J. Sauveur (1701), s-a văzut că acestea erau tocmai sunetele corespunzătoare d. arm. zarliniene. Ele au fost numite armonice superioare, pentru a le deosebi de cele inferioare, corespunzătoare d. aritmetice. Deși nici un fapt experimental nu a putut demonstra existența obiectivă distinctă a armonicelor inferioare, ele au fost considerate de unii teoreticieni din sec. 18 (J.-Ph. Rameau, G. Tartini ș.a.) ca geneza naturală a acordului și a modului min., datorită paralelismului originii lor cu armonicele superioare.

DOI, DOUĂ num. card. Numărul care în numărătoare are locul între unu și trei. Unu și cu unu fac doi. ♦ (Adjectival) Roșca aducea tovărășiei doi cai și un cîne ciobănesc. SADOVEANU, P. M. 13. Doi feciori în depărtări Ți i-a stins războiul. NECULUȚĂ, Ț. D. 112. Omul cu doi ochi Bine vede. TEODORESCU, P. P. 256. ◊ Loc. adv. În (sau din) două vorbe (sau cuvinte) = pe scurt, fără multă vorbă, fără pierdere de vreme. Și, din două vorbe, fiul craiului îl tocmește. CREANGĂ, P. 203. În două cuvinte, e vorba de a ști: al cui e dreptul de proprietate. ODOBESCU, S. II 6. La doi pași = aproape. Locuiește la doi pași de tramvai. ◊ Expr. În doi timpi și trei mișcări = imediat, foarte repede. Ozun dragă, ți-a răsucit... capul, în doi timpi și trei mișcări. Nu te-am crezut așa de slab de înger. C. PETRESCU, C. V. 339. Nu face (sau nu plătește) nici două parale (sau doi bani) = nu prezintă nici un interes, nu are nici o valoare. (Om sau taler) cu două fețe v. față. În doi peri v. păr. (În glumă) (A spune) două vorbe ș-un cuvînt = (a spune) pe scurt, în puține cuvinte. ♦ (Mai ales în stilul narativ, adesea în legătură cu «unu» sau «trei», ori precedat de adj. nehotărît «vreo») Exprimă un număr, o cantitate, o durată nehotărîtă; cîțiva, cîteva. Într-o zi se luă după un iepure, dete o săgeată, dete două și nu-l nimeri. ISPIRESCU, L. 8. Și merg ei o zi și merg două și merg patruzeci și nouă. CREANGĂ, P. 199. Se suie iute în pod și scoboară de acolo... vreo două dimerlii de păsat. id. ib. 5. Am zărit de la fereastră vro două trăsuri coborînd dealul spre sat. ALECSANDRI, T. I 339. Ce focul, bade, te ține De nu vii seara la mine, Batăr la două, trei zile? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 237. ♦ (Familiar, cu valoare de num. ordinal) Al doilea, a doua. Etajul doi. Tomul doi. ♦ (Substantivat) Profesorul a dat elevului un doi (= nota doi). Doi de doi. (Eliptic, subînțelegîndu-se ora, ziua, banii, cartea de joc marcată cu acest număr etc.) E două și zece. ◊ Loc. adv. În (sau pe din) două = în două bucăți (egale sau nu). Împarte frățește, pe din două. ▭ Cînd o frîngi [pîinea albă] în două, se înalță un abur copt și bun. C. PETRESCU, C. V. 119. Îl prinse pe degetul cel mic și buzduganul se rupse în două. EMINESCU, N. 4. Mane-n lături tot fugea, Iară Toma-l agiungea Ș-așa bine mi-l chitea, Că din fugă mi-i tăia Giumătate-a trupului Cu trei coaste a negrului! Mane-n două jos cădea. ALECSANDRI, P. P. 74. Una, două = mereu, într-una, continuu. Una, două, joacă! ▭ Și una, două, la pupăză, de nu știau cei din casă ce tot caut în pod așa de des. CREANGĂ, A. 55. (Despre anumite materii) În două (sau pe din două) cu... = amestecat (în părți egale) cu altceva. Făina e în două cu țărîna... Mîncăm pămînt fiert în loc de mămăligă! VLAHUȚĂ, O. A. 157. S-a și stîrnit un vifor cumplit – cu lapoviță în două, – de nu vedeai nici înainte, nici înapoi. CREANGĂ, P. 143. (În propoziții negative) Cu una cu două = ușor, repede. Patroana nu se lasă bătută cu una cu două. CAMIL PETRESCU, T. I 418. Stambulachie însă nu este om să se dea bătut cu una cu două. MACEDONSKI, O. III 4. (Înaintea unei alternative) Din două una sau una din două = ori una, ori alta, ori... ori... Măi bărbate... alegeți una din două: ori merg eu de unde-am venit, ori alungă-ți copiii. RETEGANUL, P. I 43. ◊ Expr. Una și cu una fac două = limpede, scurt, fără vorbă, fără să mai încapă discuție. Nici una, nici două = fără multă vorbă, fără a sta pe gînduri, dintr-o dată, imediat. Nici una, nici două, haț! pe ied de gît, îi retează capul pe loc. CREANGĂ, P. 23. Nici una, nici două, o dată începe a bate în poartă cît putea. id. ib. 308. A nu vorbi sau a nu zice (nici) două = a nu scoate o vorbă, a nu zice nici cîrc, a tăcea chitic. Toată dimineața N-a vorbit nici două, iar cînd a-nceput Mă-sa cu ocară, fata s-a făcut Albă și-apoi verde. COȘBUC, P. I 245.

ABSENȚĂ, absențe, s. f. 1. Lipsă a unei ființe sau a unui obiect din locul unde ar fi trebuit să se afle. ♦ (Concr.) Semn cu care se notează această lipsă. 2. Pierdere bruscă și de scurtă durată a cunoștinței; leșin. 3. Lipsă de atenție, distracție, indiferență a cuiva. – Din fr. absence, lat. absentia.

SCENĂ s.f. 1. Parte mai ridicată a unei săli de teatru, unde joacă actorii. 2. Teatru; arta dramatică. ◊ A părăsi scena = a se retrage din teatru, (fig.) dintr-o activitate oarecare; a pune în scenă = a organiza felul în care se va reprezenta o piesă de teatru. ♦ Decorurile folosite pentru a reprezenta locul unde se petrece acțiunea piesei. 3. Subdiviziune a unui act dintr-o piesă determinată fie de intrarea sau ieșirea unui personaj, fie de modificarea locului sau a timpului de acțiune. ♦ (P. ext.) Scurtă etapă în desfășurarea unei opere literare în care se consumă o singură întîmplare, într-un cadru neschimbat. 4. Loc unde se petrece o acțiune sau o activitate. 5. Acțiune, fapt, eveniment care poate impresiona pe cineva. 6. Ceartă, ieșire violentă, scandal. // (În forma scen-, sceno-) Element prim de compunere savantă cu semnificația „(referitor la) scenă”. [Pron. sce-. / < fr. scène, it. scena, cf. lat. scaena, gr. skene – adăpost, refugiu].

SCENĂ s. f. 1. parte mai ridicată a unei săli de teatru, unde joacă actorii. 2. teatru; arta dramatică. ♦ a părăsi ~a = a) a se retrage din teatru; b) a se retrage dintr-o activitate; a pune în ~ = a organiza felul în care se va reprezenta o piesă de teatru. ◊ decorurile pentru a reprezenta locul unde se petrece acțiunea unei piese sau a unui film. 3. subdiviziune a unui act dintr-o operă dramatică, marcată prin intrarea sau ieșirea unui personaj; succesiune de cadre dintr-un film care înfățișează o acțiune distinctă. ◊ scurtă etapă în desfășurarea unei opere literare în care se consumă o singură întâmplare, într-un cadru neschimbat. 4. loc unde se petrece o acțiune, o activitate. 5. acțiune, fapt, eveniment care poate impresiona pe cineva. 6. ceartă, ieșire violentă, scandal. ♦ a-i face cuiva ~ (sau ĕ) = a aduce cuiva reproșuri cu vorbe violente, amenințări, plâns. (< fr. scène, it. scena, lat. scaena)

ABSENȚĂ, absențe, s. f. 1. Lipsă a unei ființe sau a unui obiect din locul unde ar fi trebuit să se afle. ♦ (Concr.) Semn cu care se notează această lipsă. 2. Pierdere bruscă și de scurtă durată a cunoștinței, întâlnită în epilepsie. 3. Fig. Neatenție, indiferență a cuiva. – Din fr. absence, lat. absentia.

SEPTIMANIA, reg. istorică din SV Franței, situată între fl. Garonne și Rhône și m-ții Pirinei și Ceveni. Colonizată în timpul domniei împăratului roman August (27 î. Hr.-14 d. Hr.) cu veterani din Legiunea a VII-a (de unde, probabil, și numele reg.). Stăpânită succesiv de vizigoți (din 407), arabi (din 720), a fost cucerită în 759 de Pepin cel Scurt, primul rege carolingian (751-768). În timpul domniei lui Carol cel Mare (768-814) pe terit6. S. a fost creată marca Gothia care a intrat în 778 în componența mărcii Poulouse, revenită în sec. 10 conților de Toulouse. În 1229 S. a intrat în stăpânirea Coroanei franceze.

CĂPUI (-nesc) vb. tr. și refl. 1 A (se) căpătui: a se îngriji de cele trebuincioase (pentru drum, pentru o întreprindere, etc.): în scurt timp, el se căpuise cu de-a binele PĂC.; așa căpuit și pregătit de drum, pleca către satul unde trăiau părinții Iui ISP. ¶ 2 A prinde (prin surprindere), a apuca, a înhăța: au căpuit-o îndată și au adus o stăpînului lor SB. [cap].

paĭ n., pl. e (lat. pálea, pop. pália, de unde rom. paĭe, considerat ca f. col., din care s’a făcut un sing. paĭ; it. paglia, pv. pg. palha, fr. paille, sp. paja. V. paĭaț). Cotoru gramineelor micĭ (grîŭ, orz, ovăs), maĭ ales după ce i s’aŭ luat grăunțele la treĭerat: pălărie de paĭe, cînele doarme în paĭe. Fig. Foc de paĭe, entusiazm gălăgios și scurt. Om de paĭe, om fără energie și din care alțiĭ fac ce vor (după un obiceĭ din vechea Grecie, unde cel ce vrea să fie martur fals, purta ca semn un paĭ la încălțăminte). A-țĭ aprinde paĭe’n cap, a te’ncurca într’o afacere care stîrnește marĭ nemulțămirĭ contra ta. (Era odată un obiceĭ ca, atuncĭ cînd reclamaĭ domnuluĭ orĭ altuĭa, să te ducĭ „cu rogojina’n cap și jalba’n proțap” și să-țĭ aprinzĭ niște paĭe’n cap ca să atragĭ atențiunea). Arde focu’n paĭe ude, mocnește focu (orĭ pasiunea) supt cenușă și poate izbucni violent.

SAINT-DENIS [sẽdní] 1. Oraș în Franța, la 11 km N de Paris, în conurbația pariziană; 89,9 mii loc. (1999). Ind. chim., constr. de mașini. Aici se află o biserică abațială ridicată, potrivit legendei, de Sfânta Genoveva în sec. 5, pe locul unde Sf. Denis îndurare (c. 250) martiriul. Regele Dagobert (c. 630) o reconstruiește și o transformă în necropolă regală. Începută sub Pépin cel Scurt (754), cea de-a treia biserică a fost consacrată de Carol cel Mare (775). Numeroase sarcofage merovingiene și carolingiene, în care sunt închise remarcabile tezaure de aur. Începând din 1122, datorită abatelui Suger, a avut loc o amplă renovare, conducând la crearea primului exemplu de mari proporții al stilului gotic, căruia această construcție i-a dat un impuls semnificativ. Din sec. 12 și până la începutul sec. 15 stindardul regilor Franței a fost „flamura de la St.-Denis”. 2. Oraș, port la Oc. Indian, centrul ad-tiv al ins. Réunion; 131,5 mii loc. (1999). Centru comercial. Muzeul de pictură și sculptură Léon Dierx. Ind. alim. (rom, zahăr, conserve); tutun. Export de uleiuri vegetale, melasă, rom, zahăr.

strîng, -îns, a -înge v. tr. (lat stringĕre, a strînge, it. stringere, strignere, pv. estrenher, fr. étreindre, sp. estreñir). Apes din toate părțile așa în cît să se micșoreze: ursu l-a strîns în brațe și l-a înădușit, asasinu l-a strîns cu mînile (cu funia) de gît, a strînge sacu la gură. Fac maĭ strîmt, retrag, micșorez (îndoind, înfășurînd, împachetînd): a strînge un laț, picĭoarele, aripile, pînzele corăbiiĭ, catrafusele, o scrisoare în patru, (fig.) pretentiunile (a le restrînge). Pun la un loc, adun, grămădesc: a strînge grînele de pe cîmp, a strînge armată. Adun, economisesc: a strînge banĭ albĭ pentru zile negre. Percep, încasez: a strînge birurile. Adun, convoc, reunesc: ĭ-a strîns pe totĭ și le-a spus. Pun la loc cum a fost, rechem: a strînge patu (saŭ așternutu), haĭnele, misa (după ce-aĭ mîncat), a-țĭ strînge trupele (după bătălie). A strînge cuĭva mîna, a-l saluta (a-ĭ felicita saŭ a-ĭ mulțămi) strîngîndu-ŭ mîna. A strînge frîu, a ținea calu maĭ din scurt, a nu-l lăsa în voĭe. A te strînge gheata, a simți durere din cauza ghetelor prea strîmte. Fiecare știe unde-l strînge gheata, fie-care-șĭ știe nevoile luĭ. A strînge cu ușa, a prinde așa în cît să nu poată nega. A țĭ se stringe inima (de întristare), a te întrista adînc.

pierdere sf [At: CORESI, EV. 18 / Pl: ~ri / E: pierde] 1 (Euf) Ucidere. 2 (Euf) Nimicire. 3 (Euf) Moarte. 4 (Euf) Sinucidere. 5 (Bis; euf; îoc mântuire, salvare) Osândire de către Dumnezeu la chinurile iadului pentru păcatele săvârșite. 6 (Bis; euf; îoc mântuire, salvare) Neputință de a dobândi viața veșnică. 7 (Cu sens atenuat) Nenorocire. 8 (Cu sens atenuat) Primejdie. 9 (Înv) Distrugere. 10 (Înv) Ruinare. 11 Cotropire a unei colectivități umane, a unui popor, a unei țări, a unei așezări. 12 (Înv) Anulare a unei idei abstracte. 13 Suprimare din memorie. 14 Păgubire. 15 Deposedare de un bun, de un drept, de o calitate etc. Si: (îvr)pierzanie (9). 16 (Pex) Irosire. 17 (Ccr) Ceea ce se pierde, nu se mai posedă, nu mai rămâne în stăpânirea cuiva. 18-19 (Spc) (Pagubă materială reprezentată de) diferența dintre cheltuielile și încasările totale ale unei organizații economice și o perioadă dată. 20 (Îlav) În ~ Fără câștig. 21 (Îal) În deficit. 22 (Teh) Diferență dintre valoarea unei mărimi fizice la intrarea într-un sistem tehnic și valoarea acestei mărimi restituite util de acest sistem. 23 (Lpl) Pagubă în vieți omenești. 24 Amputare a unui membru sau organ. 25 Neputință de a mai folosi o parte a corpului, un organ etc Si: invaliditate. 26 (Îls) ~ de sânge Hemoragie. 27 (Înv) ~a capului Pedeapsă cu moartea. 28 (Îas) Amețeală. 29 (Pop; șîs ~ de copil) Avort. 30 Despărțire pentru totdeauna de o persoană foarte apropiată. 31 (Spc) Separare prin moarte de cineva. 32 Înfrângere la un concurs. 33 Ratare a unui moment favorabil. 34 Ratare a plecării cu un mijloc de transport cu orar fix, datorată întârzierii. 35 (Îs) ~ de vreme (sau de timp) Ocupare a timpului altfel decât este util, necesar. 36 (Înv; îlav) Fără ~ de vreme În foarte scurt timp Si: imediat. 37 (Reg; îc) ~-de-vară (sau ~-de-vreme) Persoană care pierde timpul. 38 (Îoc găsire, aflare) Ignorare a locului unde se află un obiect propriu sau primit în păstrare Si: dispariție, rătăcire. 39 Lipsă de informații despre cineva sau ceva. 40 Imposibilitate de a mai găsi pe cineva sau pe ceva.

PÓINTER (< engl.) s. m. Rasă de câini de vânătoare, originară din Anglia (unde a fost consemnată în c. 1650), de talie înaltă (58-71 cm), cu greutatea de 23-34 kg, cu picioare lungi, urechile lăsate în jos, părul scurt și neted, de culoare albă cu pete mari negre, maro sau galbene.

EXPRESIE, expresii, s. f. 1. Exprimare. Eminescu a eliminat elementele culese din poezia timpului și și-a creat un instrument de expresie propriu. ROSETTI, S. L. 37. ♦ Formulare scurtă, concisă, care exprimă, adesea figurat, o idee. Ea era armată cu suliți și se rînduia în «falange» sau «gloate adînci», de unde a venit și expresia «a se îngloti oștile». BĂLCESCU, O. I 26. ♦ Cuvînt. Dacă unele piese aveau oarecare expresii familiare, ele erau la locul lor. NEGRUZZI, S. I 344. 2. Manifestare, arătare, redare a ideilor, a sentimentelor, a unei realități etc. printr-un semn exterior (cuvinte, acțiuni, mimică etc.). Ce este literatura de nu chiar expresia vieții unei nații? RUSSO, O. 55. ♦ Înfățișare exterioară a figurii, care reflectă starea sufletească a omului; reflectare vie (în privire, pe figură) a unei stări interioare. Ajuns în fața gropii – a luat poziția de drepți și a rămas nemișcat, fără expresie. SAHIA, N. 89. Sutele de fețe cu aceeași expresie păreau a fi ale aceluiași cap, cu aceleași gînduri și simțiri, un singur și același om în infinite exemplare, ca un produs în mare al unei uzine uriașe. REBREANU, R. II 86. Privirile lui, reci și fără nici o expresie, se opreau cînd pe mîinile ei cojite și butucănoase, cînd pe chipul ei uricios. VLAHUȚĂ, O. A. 99. 3. (Mat.) Ansamblul de mărimi legate între ele prin simboluri de operații matematice. Expresie algebrică. – Variantă: expresiune (GHEREA, ST. CR. II 51, BĂLCESCU, O. I 222) s. f.

PORUNCI, poruncesc, vb. IV. Tranz. 1. (Urmat de propoziții completive) A dispune (cu autoritate) ca ceva să se îndeplinească întocmai, a da poruncă; a ordona. A poruncit să vie înaintea sa sfetnicul cel tînăr. SADOVEANU, D. P. 38. Tînărul porunci oamenilor să taie cercurile bieților. POPESCU, B. I 5. Atunci împăratul, chiar în puterea nopții, se scoală, rădică toată curtea în picioare și poruncește să-i aducă pe hîrca de babă înaintea sa. CREANGĂ, P. 101. ◊ Fig. Ce voie prea înaltă, ce lege porunci Căderea dopotrivă cu înălțarea a fi? ALEXANDRESCU, M. 10. ◊ (Cu complement intern) Vodă ce-mi făcea? Porunci poruncea, Schele că rupea, Scări că le tăia. TEODORESCU, P. P. 468. ◊ Intranz. Ce, tu îmi poruncești mie? Ce, îmi spui tu mie ce să fac, un’să mă duc? DUMITRIU, N. 241. ♦ A obliga pe cineva (dîndu-i porunci), să execute ceva. [Doctorii] erau porunciți să nu cumva să spuie... că boala de care mureau cu sutele era ciumă. GHICA, S. 278. Porțile erau străjuite și păzitorii porunciți a nu lăsa să iasă nime. NEGRUZZI, S. I 150. ♦ Intranz. A fi stăpîn, a avea putere de stăpîn. Așa-i cînd capra-i în frunte, poruncind în loc de țap. HASDEU, R. V. 88. 2. A da comandă să se fabrice, să se confecționeze, să se execute ceva; a comanda. Să-i aducă șalurile și covoarele pe care le-a fost neguțat și poruncit în acea cetate. SADOVEANU, D. P. 38. Își făcu planul pe loc să-și încaseze dreptul pe o lună înainte și să-și poruncească măcar ghete și pantaloni. STĂNOIU, C. I. 20. Îndeplineam însărcinări de tot soiul... porunceam la Malines horbote pentru Brühl. M. I. CARAGIALE, C. 54. ◊ A cere să i se aducă, să i se pună la dispoziție pentru a fi utilizat. Am poruncit o trăsură cu patru cai și am plecat spre Clara, pe drumul cel mai scurt. GALACTION, O. I 106. Prietenul se opri aci zîmbind, își aprinse cu tabiet țigara, porunci cafele, vin. M. I. CARAGIALE, C. 76. De unde să-ți aduc eu herghelia ce-mi poruncești? ISPIRESCU, L. 27. 3. (Transilv.) A trimite vorbă, a comunica, a transmite (prin cineva). Vai, bădița, dor ț-o fi, N-am pe cine-ți porunci, Făr’ pe lună Voie bună, Și pe stele Dor și jele, Iar pe vînt Cîte-un cuvînt. HODOȘ, P. P. 84. Poruncit-a bădița Pe-un spic verde de secară Să mă duc, că el se-nsoară... Foaie verde lemn sucit, înapoi i-am poruncit Pe-un spic verde de ovăz Să se-nsoare sănătos. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 98. – Variantă: (regional) poronci (CREANGĂ, O. A. 206, ALECSANDRI, T. I 210) vb. IV.

urla [At: DOSOFTEI, V. S. decembrie 30^v/8 / Pzi: urlu și (înv) url / E: ml ululare] 1 vi (D. unele animale, mai ales d. câini și lupi) A scoate sunete prelungi, specifice. 2 vi (Îe) A(-i) ~ (cuiva) lupii în casă (sau pe cuptor, în vatră) A avea casa părăsită. 3 vi (Pex; îae) A fi înșelat de soție. 4 vi A imita urletul lupului. 5-6 vi și (rar) vt (Pan; d. oameni) A scoate strigăte puternice (de durere, de mânie, de spaimă etc.). 7-8 vi și (rar) vt (Pan; d. oameni) A spune ceva cu glas foarte ridicat Si: a striga, a țipa, a răcni¹, a zbiera, a olălăi. 9 vt (Mun; îe) A ~ pe cineva A cicăli pe cineva. 10 vt (Mun; îae) A ruga insistent (pe cineva). 11 vt (Mun; îae) A bate foarte tare (pe cineva). 12 vi A cânta foarte tare (și neplăcut pentru auz). 13 vi A plânge în hohote. 14 vi (Fig; d. o colectivitate umană exprimată de obicei metonimic printr-un substantiv care indică și locul unde se află aceasta) A produce un vuiet prin aclamații, proteste etc. 15 vi (Fig; d. o colectivitate umană exprimată de obicei metonimic printr-un substantiv care indică și locul unde se află aceasta) A se vorbi cu insistență despre ceva, aprobând sau reprobând Si: a vui. 16 vi (D. vânt, viscol, apă etc.) A produce un zgomot prelung și puternic. 17 vi (D. instrumente muzicale, aparate care emit sunete) A răsuna (1). 18 vi (D. tunete, arme de foc) A produce un zgomot puternic (și înfundat), adesea repetat (prin ecou) la intervale scurte Si: a bubui (1). 19 vi (Rar; d. mecanisme, instalații etc.) A produce zgomote puternice și prelungi în timpul funcționării. 20 vi (D. locul unde se produc zgomote) A se umple de sunete puternice (și a le retransmite prin ecou) Si: a răsuna, a vui. 21 vi (Îe) A-i ~ (cuiva) capul (sau urechile, auzul) A-i vâjâi (cuiva) capul sau urechile. 22 vz (Reg; d. intestine) A chiorăi (1). 23 vi (Reg; d. albine, muște etc.) A bâzâi, adunându-se grămadă. 24 vz (Trs; d. apa unui râu, mai ales cu nivelul crescut) A curge cu vuiet puternic. 25 vz (Trs; d. apa unui râu, mai ales cu nivelul crescut) A se revărsa (1). 26 vz (Trs; adesea urmat de determinări ca „la vale”, „de la munte”) A coborî (21) Si: a tuna. 27 vt (C. i. lemne) A da drumul la vale pe uluc. 28 vt (D. articole de îmbrăcăminte) A aluneca în jos de pe coip. 29 vt (Reg; fig; d. bărbie) A atârna (1). 30 vz (Trs; d. oameni) A veni. 31 vz (Trs; d. oameni) A ieși. 32 vz A se năpusti. 33 vz (Mun; Mol; îe) A-i ~ (cuiva ceva) prin (sau în) cap A-i trece cuiva prin minte. 34 vz (Trs; d. pământ) A se surpa. 35 vrp (Pex; d. construcții) A se dărâma (3).

FUGĂTOR, -OARE, fugători, -oare, adj. (Rar) 1. Care fuge mult sau repede. (Fig.) Cernă fugătoare, Apă curgătoare, Să nu mă răpui Ci-adevăr să-mi spui Pe unde să trec Drumul să-mi aleg? TEODORESCU, P. P. 416. 2. Care trece repede, care are o existență efemeră. Întinderile oarbe tremurau cu răstimpuri scurte de întuneric... sub licăririle fugătoare și iuți ale focului ceresc. HOGAȘ, M. N. 176.

MĂTURĂTURĂ s. f. 1. Măturare. Cf. POLIZU, LM, BARCIANU, ALEXI, W. 2. Ceea ce se adună cu mătura ; gunoi. Cf. PONTBRIANT, D., COSTINESCU, DDRF, ALEXI, W. I se întâmplă să întîlnească în cutia unde cad măturâturile bucătăriei. . . [cîini] cu o înfățișare jalnică. GALACTION, O. 310. Felul materiei prime: rămășițele de la prelucrarea deșeurilor (resturilor) ; măturătura și fibrele scurte de la cardele de vigonie. IONESCU-MUSCEL, FIL. 73. - Pl.: măturături. – Mătura + suf. -(ă)tură.

OKÁPI (< fr.; cuv. bantu) s. f. Specie de rumegătoare din familia girafelor, înaltă de c. 1,60 m și având o greutate de c. 250 kg, gâtul mai scurt decât girafa și culoarea maro, cu dungi albe pe spate (Okapia Johnstoni). Trăiește în pădurile din Africa, mai ales în R.D. Congo unde a fost creată în 1996 o rezervație naturală care face parte din patrimoniul natural mondial.

REZONÁNȚĂ (< fr. {i}) s. f. 1. Fenomenul de oscilație a unui sistem fizic datorită energiei primite din exterior de la un alt sistem, cu care se află în legătură directă sau mijlocită prin intermediul undelor și care oscilează cu o frecvență egală sau apropiată de una dintre frecvențele cu care este capabil să oscileze primul sistem; cu cât frecvența celui de-al doilea sistem este mai apropiată de frecvența primului sistem, cu atât amplitudinea oscilațiilor acestui sistem este mai mare. R. este folosită la instrumentele muzicale (pentru amplificarea și timbrarea sunetelor), în radiofonie (pentru acordarea radioreceptoarelor pe frecvența postului emițător), în cercetările privind fizica corpului solid (ex. r. ciclotronică, r. paramagnetică) etc.; ea apare și în împrejurări nedorite (ex. trepidațiile). ◊ Cutie de r. = cavitate al cărei volum de aer este capabil să oscileze și să amplifice sunetele. ♦ Creștere puternică, în anumite condiții, a secțiunii eficace a unor reacții nucleare; prin analogii matematice, această r. poate fi interpretată ca fiind o particulă elementară cu viață foarte scurtă. 2. (CHIM.) Teorie conform căreia starea electronică reală a moleculei rezultă prin suprapunerea diferitelor stări electronice probabile ale moleculei respective (structuri limită). Funcția de undă globală a moleculei se obține prin combinarea liniară a funcțiilor de undă ale structurilor limită. ◊ R. magnetică nucleară (RMN) = modificarea orientării anumitor nuclee atomice plasate în câmp magnetic static, atunci când sunt supuse acțiunii unui alt doilea câmp electromagnetic oscilator. Principalele aplicații practice sunt spectroscopia RMN, folosită pentru efectuarea de analize chimice și biochimice de mare finețe (ex. în controlul calității produselor în industria farmaceutică) și imageria prin RMN, folosită în medicină pentru obținerea de imagini de foarte bună calitate (îndeosebi în vederea localizării tumorilor sau leziunilor de la nivelul sistemului nervos).

VASILIE, cel MARE, ierarh gr. Bασίλιος cognomen grec < Bασιλεύς „rege”, lat. Basilius, luat ca nume numai la începutul erei noastre. I. VASILIE forma calendaristică, cultă. 1. – (Dm; Ștef); cu afer: Silie (17 A IV 272). Vasălie, Vaselie, Vasîlie (Mar; Br); Vasalie (Mar, Ard); Văsălie (Mar), scurtat Sălie 1707 (BCI VII 11); diminutive: Văsălică și Văsălucă, Sîlucă (Paș) – II. Vasile forma curentă. 1. Vasil (Rel; Drag); -escu; -ești și -eni ss. 2. Ipoc.: Sile, b.; Sila s. sau < s-t Sila; Sileni s.; Silĭ ar. (Ant Ar). 3. Derivate: a) Vasilaș -că, -cu (Buc); -co (Sd XVI; LM), din care s-ar explica; Lașco, olt. (16 B I 59; Sd XXII) și Lașcu, mold. sau < Mihalașcu; b) Vasil/cea (Dm; 17 A V 135); c) Vasil/ea pren. (Mano 19), de unde avem: Silea (Dm; C Ștef; Ard) și s.; Șilea (Moț); d) Vasil/ică, frecv. act. e) sincopat: Vasilcuță și Cuță, act.; f) Vasilin, scurtat în Silinești s. (Dm); Silinescu; g) Vasiliță, mold. (Sd V 104; BAP II 169); h) Vasiloiu (Ard). 4. Văsale (BCI IV 165). 5. Vasăle, scurtat, Săle, C. (Sur XXI). 6. Vasălța t. (16 A IV 226). 7. Feminine: Vasila (Dm; Ștef; Ard; P³) etc.; Vasilia (Sc); Vasăleia (Ard I 64). Vasilica (17 A IV 517); < Silica (Sc); < Lica, frecv. (Sc) Vasîia (Mar 167); Vasilena (Sucev 175); Vasilina s. (Dm); – f., dobr. (RI XI 206); Văsălina (Sur VIII); Văselina = Veselina, mold., (Sd V 213-4); Vesila (P¹¹ f° 27 verso). III. Din lat. vulg. sanctus ◊ Vasilius: Sinvăsiĭu și Sînvăziĭ (Șincai II 53). Din lat. vulg.* Vasilius: Văsiiu (Ard II 36); 1. ◊ Vasiiu: Vasiĭu (Ștef); Vasîi, Von (Met 123); Vasii ard, 1633 (Paș); Vasi, Ion (Drag 304); – Gr., olt. (Sd XXII 351), cu – iĭ contras în i; Vasai, V., ard.; Vaste (Mar 91); Vasieș (M mar); 2. Văsiia b. (16 A II 5); Văsie (Mar; 16 A II 109); Vasiica f. (Sd XVI 298). 3. Vasăi (Cat. mold II); Văsii, frecv. (Mar; Șchei I; R. Gr); -u (Ard II 36); Văsiu (16 B VI 375; 17 B I 252); cu afer Siĭului, Apa (17 B IV 150); prob. Șiul t.; Văsiia (16 A II 5); Văsie (Mar; 16 A II 109); Văsieni s.; Văsiescu act.; Văsioiu, act. 4. Văsîiu (17 B III 4); Văsăiu, munt., 1644 (Vieri 66); Văslești s. 5. + Vasian; Vâsiian, mold. (Sd XXII); Văsîian (Vr).; Vasăian (Cat mold II). IV. Cu apoc. și schimb, părții finale: Vas (Ard) sau < Vas (lat. Bassus); Vasu (Fag); -l 1556 (Paș); Vas/ea (Ard); -escu (act.); Vaseia (16 A I 598). 2. Vasoc (Mar). 3. Vasucici (16 A II 115). 4. Văsea (16 B III 194); Văsel (Ard I 242); Văsigan, mold. 1630 (BCI IV 165); Văsui (Moț; 17 B II 430); -ul și Văsoaia ss. 5. Prob. cu rotacism Văsiran, C. (Sur VIII). V. Cu sufixe grecești: 1. + -ache: Vasilache; cu afer. Lache formă ce se poate explica și prin < Manole, Anghel, Mihail; Vasilachea (Sd XVI 85.) 2. + -at, plural -ați; Vasilați s.; Văselați s. (Giur 44), cf. gr. Bασιλάτος 3. + -iu: Vasiliu (Tec I); cu afer. Liu, C., (act.). 4. + suf. -iki: Vasilichi; -a f (Puc). VI. Forme de origine slavă: 1. Vasile + suf. -co, -ev, -ov, etc.: Vasilco (Buc); Vasilca b., țig. (16 B II 16); Silea b. (16 B III 362); Vasilcoiu fam.; Vasilcău s.; Vasileva, Vasileu, Vasilou, Vasîlău ss. (Dm); Vasiliuți s. 2. Ucrainene: a) Vasĭa (Ștef); Vasiova s. b) Vasco = Vasca, prenume la boieri mold. din sec. XV (Dm; Ștef); Vasca b. (Mar; C Ștef; Sd XVI); – f. (16 A I 216); c) Vascu, Văscul (Sur XVII); Vescul popa (16 A III 185); d) Vascan (Dm; Ștef); -i s; Văscan (Dm; C Ștef; Sd XVI și XXII; 16 A I 530) -i s.; Vîșcan (Tut 7); e) Vascău (Dm); Văscăuți s.; Văscuțoiul (Tis 317); f) Vascoc (Mar); g) Văscunel (16 A III 282); h) Vescan, act.; i) Vașincă, G. ard. (C Cos II 480). 3. Feminine: Vasilc/a (P¹); -ă, olt. (RI VI 263); Vasălca (Tec I); Vasîlcă (Mar; Șez); Vasolca (17 A IV 420); Vasiutca (Dm); Vasutca, sec. XV (Ștef; RI I 48); Vasuta (17 A II 333) etc. VII. Compuse și contaminări. 1. + Chir: Chirvasie; Chirvăsuță (Puc). 2. + Ion: (Va) Silion (Dm; C Ștef; Tec I; 16 A III 33); Sălion (Vit 27); + Ioan: Silioan = Siloan (16 A I 138, 392); Sălioan mon. (RI X 118) Silieoana f. (Grș 10). Formele 1 și 2 se pot explica și din Ghervasie (VII 1), sau din Siluan < Silvan (VII 2). 3. + Iancu: Silianco (16 A IV 232). 4. + Filimon: Silimon, T. (An Pl 125). VIII. Basilius forma latină, dacă s-a reținut de tradiție, ar explica formele: 1. Basu, mold. 2. Basa b. (C. Ștef); m-te în Muscel. 3. Băsa (Mar). 4. Basea (Ț-Rom 77; Dm; C Ștef; 16 B II 75; 17 B II 159). 5. Băsăscul (Dm; Ștef); Băsăști și Băsești, Băseni, Basinți ss. 6. Băsan, Gav., mold. (Sd VI 92); -ul (16 A IV 125); Băseanu (Sd XI). 7. Basea boier sec. XVI (P Gov f° 11) și s., ard.; Basea = Basina (C Bog). 8. Băsica munt. 1821 (E. Vîrtosu, Mărturii... 1941). 9. Basîna b (C Ștef; C Bog). 10. Basoc (Tec I); -u răzeș mold. 1770; Băsoc, N. (Sur XV 268). 11. Băsoi, Onța (Isp V¹). 12. Asemănări: Basilca f., țig. (AO X 22); Basoba b. munt. 1639 (RI X 138); Bascu, I., ard (Braș).

BAN, nume frecvent în onomastica romînă și a țărilor vecine, după titlul dregătoriei din Ungaria, extinsă ca marchizat de graniță (banat) și asupra țărilor de la sud, organizate succesiv din sec. al XII-lea: banatul de Maciva, de Severin, al Bosniei, al Bulgariei de Vidin etc. Cel de Severin, alipit Țării Romînești la 1330, devine prototip al celui de Craiova (Oltenia); de atunci apar și „bănișorii de județ”. „Toponimele moldovene formate din acest cuvînt sînt destul de numeroase” observă Iorgu Iordan „deși bănia e foarte recentă în Moldova” (Loc. p. 170 n. 4). Originea lor este de căutat în onomastica maramureșenilor descălecători aici. Miklosich nu aduce niciun radical slav pentru toponimele formate din această temă, iar Weigand derivă blg. Банйo, Банкo, Банчo, din dregătoria „ban” de origine avară la Unguri, < tc. -avar baian, „bogat, nobil”, termen primit de turanici de la perși (după Hasdeu); de această origine și în onomastica romînă, nu este exclus ca uneori numele să fie o scurtare din frecventul Șerban, precum ar dovedi femininul Bana < Șerbana, altfel inexplicabil. I. 1. Ban, frecv. în Ardeal și Maramureș;b., 1205 (Drăg); 1301 (14 C I 16), de unde numele se va extinde peste Carpați: – (Moț; Ard II 148; 16 B I 84, III 232); – sec. XIII (Vlah PB); post. (16 B VI 12); moșn. zis și Banea (ib. 185); Ban, V. (Sur V). 2. Bana b. (16 B VI 139; Sd V 173);- Stan (17 B II 78); Bana f. (16 B III 367) t. (Moreni); Bană b. (Mîneciu). 3. Banu frecv. (Ard II 38).4. Banul, apare în Moldova ca nume din sec. al XV-lea înainte de introducerea instituției: – (Ștef; 17 A IV 117, V 329; Isp II¹, V¹; G Roș 69);Ion (16 A I 258), frecv.; Bănuleț, Ion (Sd XIX 25). 5. Bănul/escu; -ești s., 1649 nume schimbat în Bălunești la 1780, iar azi Bălănești (Has). 6. Banae b. (17 B III 299) cf. și subst. bănae, pasăre (Păs). 7. Băna f., țig. (17 A 111 152); Bănoae marital. 8. Banace (Tec. I; Olt; 17 BI 32); Bănăcești neam brașovean din sec. al XVIIl-lea (BCI XII 88). 9. + -ar: Banar, N, 1711: -ul, I. (R Gr); -iu, Gh. (Sur XIV); Bănaru (Sd XVI); V. (Isp IV¹); Bănărescu (L Pl 337; Nif). 10.+ -at: Banat, N. (Ul 37); Bănat t. (în s. Buzduc, olt); Bănățoiu, M., 1730 (IO 136). 11. + -ău: Bănău (Has), ca Dănău < Dan; R., munt. 1598 (RI VIII 151). 12. Banea frecv. (Moț; 16 B II 304, III 161, 367, V 208; 17 B III 213; Sur II; IS 270) etc.; la genitiv Banii (17 B II 247); Băn/escu frecv., -ești, -easa, -esele ss., Baneș act. (Jiul ard). 13. Bănică, fam.; Banica f. (AO XX 126); 14. + -igă: Bănigă, călăraș, 1655 (Sd IV 42). 15. + -ilă: Bănil (AO X 130); -ă (Ștef; 16 B I 2, IV 487); -a s. (Băl III); Bănitul (Cat mold II). 16. Bănișor, N. act. 17. + -iță: Baniță (Ștef); – Udobă (16 B I 20); Băniț, Dan (Șchei I); Bănița popa (Sd V 21); Bănițan, Ion act. < s. Banița sau Băniță; pentru top. ard. s-ar admite ipoteza < bae cu n palatal (etim. Al. Cristureanu); Banițul, Ion (Șchei 1.). 18. Baniu s., olt.; -l t.; Bănie b. (13-15B 174). 19. Cu suf. slave -ov,-ici: Banov, Drăgoi (Div 66), în doc. slav, traduce pe Drăgoi al Banului; Bănici, M. (17 A II11); Bănici, Duma (Sur V); Baniciu (Vr); Bănicioia act. 20. *Bănuc, -i (17 B III 20); Bănuț, munt. (17 BII 81; Sur I); – fiul lui Vlăduț 1604 munt. (Sur I); -i, act.; -ul, Ion, munt. (Sd V 122); -ă, I. (An Pit 82); -ă pren. (P² f° 16). 21. Banuș, M., act. 22. Bănățescu, C. (Î Div). II. Cu suf. -ca, -co, -cu, -cea: 1. Banc (M mar); – Floare (Met 224); -a s.; pîrîu (Bîr IV); Bănea b. (17 B I 353). 2. Banko, comite de Bihor, 1209 (11-13 CI 148); Banco (Mar 166; Dm; Sur II; P Gov f° 10 vo) Banco zis și Banul (16 B IV 388); Bancu, Micu (Cat); -l (Ț-Rom 197; 16 B III 5). 3. Bance (16 B I 12, 85; II 10; Ard; 17 B I 177); – Gh. (Buc); Banc/ea pren. ard.(Paș); fam. (17 BII 237; Isp III¹); -olt. (Sur VI); -escu, buc. (M Put 131); Bănciĭa (17 B I 214). 4. Bănc/escul, M. (Isp II¹); -easca t., -eni, -ești ss. 5. Băncil/ă pren. (P³ f° 17); frecv., fam. (Has; Ard I; Puc); -escu (Puc). 6. Bancina b. (16 A 1 428). 7. Banciu (Dm; Ștef; Has); – ard. 1722 (Paș); frecv., act.; -l și -lea (Ard); -lescu act. 8. Prob. + suf. -otă: Bîncotă munt. (17 B I 489) și Bancolescu act.