cocon, coconi, s.m. – 1. Copil, prunc. 2. Tânăr de neam; domn: „Această numire se folosește și azi pentru băiat, fată. Denotă că maramureșenii au fost nemeși, și când au ceva adunare, mai ales la composesorat, se intitulează boieri” (Bârlea, 1924, II: 462); „Să văd mândrele ce fac / Și coconu mneu cel drag” (Papahagi, 1925: 182). „Termenul este încă viu în graiul maramureșean și, în parte, în graiul moldovenesc. A mai fost atestat în ținutul Năsăudului, în Țara Oașului și în Ugocea. De la sensul inițial și de bază, «copil», a ajuns la sensul de «copil (fiu) de boier sau de domnitor»; din această cauză și-a restrâns aria de circulație” (Scurtu, 1966: 79-81). Termenii de cocon, cocoană sunt atestați în Țara Maramureșului, unde sunt folosiți predilect, dar e folosit și sinonimul prunc. În Chioar, Codrul și Lăpuș se folosește exclusiv termenul prunc „fiu”, aria compactă a termenului prunc fiind nord-vestul Transilvaniei (subdialectul crișean), unde este singurul termen întrebuințat (Scurtu, 1966: 51). Termen specific subdialectului maramureșean (Tratat, 1984: 347). – Et. nec. (MDA); probabil din coc(a) „copil” + suf. -on (DER).