șteáp, șteapuri, s.n. 1. Cotor de plantă rămas după secerat; țepușă, ghimpe, bucată de lemn: „Bărbații au adus custurile, cu care să-și taie câte-un șteap...” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 241). 2. Vreasc: „Îs ca pomii dezgrădiți: / Care pângă dânșii trec / Cu șteapuri îi ștepuiesc” (Memoria, 2001: 113). 3. Bucată scurtă de lemn: „De ciudă și de mânie, s-a repezit la Fata Pădurii și, cu un șteap de lemn, i-a dat pe unde și cum a nimerit” (Bilțiu, 1994: 284). – Din srb. štap (DEX, MDA), germ. Stab „băț, baston” (Scriban, DEX, MDA).