BRAZDĂ, brazde, s. f. 1. Fîșie de pămînt răsturnată cu plugul; urma (șanțul, tăietura) rămasă în pămînt după plug. Brazdele se săltau, reavăne, creșteau, luceau, se culcau una peste alta, adînci, rădăcinile gliei trosneau, nimic nu se putea împotrivi fierului. CAMILAR, TEM. 47 Semănătorul printre brazde lăsa sămînța lui să cadă. MACEDONSKI, O. I 61. Plugurile rămîn singurele pe brazdă în țarină, cu săptămînile. CREANGĂ, A. 72. L-am văzut adesea pe țăran despicînd cu greutate, în arșița soarelui, brazda rebelă. BĂLCESCU, O. I 324. Ziua toată a lucrat, Brazdă neagră-a răsturnat, Și prin brazde-a semănat Grîu mărunt și grîu de vară. ALECSANDRI, P. P. 387. ◊ Loc. adj. (Despre vite de jug, în opoziție cu de către om) Din (sau de) brazdă = din dreapta. Boul din brazdă. ◊ Loc. adv. În brazdă = de-a dreapta. Pune-n brazdă pe Boghean Și către om pe Joian. SEVASTOS, C. 303. ◊ Expr. A da sau a aduce (pe cineva) pe (sau la) brazdă (bună) = a aduce (pe cineva) la calea cea dreaptă, a-l face să se deprindă cu împrejurările, să se acomodeze. Femeile îl categorisesc, romantice: un timid... Dar îl dăm noi pe brazdă, își spun unele, visînd. PAS, L. I 118. Muierea lui se tot gîndi cum și-ar putea dezvăța bărbatul de la băutul cel fără cumpăt, cum l-ar putea aduce la brazdă bună. RETEGANUL, P. IV 8. Pînă l-am dat la brazdă mi-am stupit sufletul cu dînsul. CREANGĂ, P. 230. A se da pe (sau la) brazdă = a se deprinde cu o nouă muncă sau cu o nouă situație; a se acomoda. «Să strîngem reacția în chingi, pînă s-a da pe brazdă», spuneau cei mai îndrăciți din guvern și divan. PAS, L. I 109. Încet, încet, nora s-a dat la brazdă și baba era mulțumită cu alegerea ce-a făcut. CREANGĂ, P. 7. ◊ Fig. Tai brazdă prin desișuri de îndoieli și-arunc Cu buzduganul vrerii hotar departe-n vreme. BENIUC, V. 60. Dar brazda urii va da alte grîne. SADOVEANU, N. F. 190. 2. Bucată de pămînt desprinsă cu iarbă cu tot; glie. Ardea în vatra de brazde foc înăbușit de paie putrede. SADOVEANU, M. C. 51. Peste bețișoare puneau apoi brazde de iarbă – cît puteau fi ele brazde de iarbă așchiile tăiate din pajiște, cu briceagul – și bordeiul era gata. GALACTION, O. I 330. Vino-n codru la izvorul Care tremură pe prund, Unde prispa cea de brazde Crengi plecate o ascund. EMINESCU, O. I 75. Ajungînd în capătul aleei, ne-am pus pe o canapea de brazde. NEGRUZZI, S.I45. 3. Rînd de iarbă (sau de grîu etc.) cosită; polog. O parte din iarbă a rămas necosită, cealaltă în brazdă. SADOVEANU, P. S. 11. Iată vin cosașii... Unii brazdele răstoarnă, în căpiți alții le-adună. ALECSANDRI, P. A. 127. 4. Strat (de legume sau de flori). V.răzor. În mijlocul grădinii cu brazdele de flori... se afla și un iaz. PAS, L. I 87. 5. Fig. Urmă, dîră, făgaș, pîrtie; crestătură. Doctorul în carnea mea Adîncă brazdă taie. COȘBUC, P. 1 79. Vaporu... taie-o brazdă lungă pe-al mării plai senin. ALECSANDRI, P. III 74. ♦ Zbîrcitură, încrețitură, cută a feței. Lîngă fiecare fiu pe moarte A suferit [tatăl] în ceasul marii înfruntări, Că nu degeaba-s lîngă ochi atîtea brazde, – Urme de ani, de aprige-ncercări. CONTEMPORANULȘ.II, 1949, nr. 164, 1/4. Obrajii, despicați în două de niște brazde lungi, verticale, pornite chiar de sub cearcănele ochilor, arătau osteneală multă. GALAN, Z. R. 27.

CONTRACT, contracte, s. n. Convenție, de obicei scrisă, încheiată între două părți cu scopul de a stabili ansamblul de obligații reciproce ale acestora, valabile într-un termen limitat. Oricine deține un imobil fără contract de închiriere sau fără chirie, va plăti, în contul chiriei, impozitul prevăzut. B. O. 1953. 2. Facem contract... se aliază două puteri... voi ne dați brazdă mai adîncă-noi vă vom da pine mai multă și mai bună. CAMILAR, TEM. 293. Domnu Iorgu Vasiliu trimite după Bogza și Cuțui, ca să vie să facă contract pentru brînză. SADOVEANU, B. 221. ◊ Contract de muncă = înțelegere scrisă sau verbală, potrivii căreia un angajat se obligă să presteze o anumită muncă, în schimbul unei remunerații. Dreptul de organizare al muncitorilor fusese desființat. Contractul de muncă-anulat. PAS, Z. IV 170. Contract colectiv (de muncă) = convenție scrisă, încheiată de o instituție sau o întreprindere cu muncitorii și funcționarii respectivi, reprezentați prin comitetul sindical. Contractul colectiv este o puternică armă mobilizatoare și organizatoare a muncitorilor, tehnicienilor, inginerilor și funcționarilor în lupta pentru îndeplinirea și depășirea planului de stat. REZ. HOT. I 203. Contractul colectiv, care îmbină interesele statului privind dezvoltarea economiei socialiste cu apărarea intereselor și cu grija pentru ridicarea continuă a nivelului de trai al celor ce muncesc, se dovedește a fi, an de an, un factor tot mai puternic de antrenare a muncitorilor și tehnicienilor în lupta pentru plan, pentru îmbunătățirea condițiilor de muncă și de trai. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2707. Contract bilateral v. bilateral.

brazdă s.f. 1 Fîșie îngustă de pămînt tăiată și răsturnată cu plugul; brăzdătură. A pus plugul în brazdă (AGÂR.). ◊ Brazdă oarbă v. orb. ◊ Loc.adj. Din (sau de) brazdă = (despre vite de jug) din dreapta. Boul din brazdă. ◊ Expr. A da sau a aduce (pe cineva) pe (sau la) brazdă = a îndrepta pe cineva; a-l face să se adapteze. Pînă l-am dat la brazdă mi-am stupit sufletul cu dînsul (CR.). A se da pe (sau la) brazdă = a se îndrepta; a se deprinde cu o nouă situație, a se acomoda, a se obișnui; a se conforma. Încet, încet nora s-a dat la brazdă (CR.). A răsturna brazda v. răsturna. A trage (o) brazdă v. trage. ◊ Fig. Dar brazda urii va da alte grîne (SADOV.). ♦ Urmă făcută cu plugul în pămînt. 2 Rînd de iarbă, de grîu etc. rămas în urma coasei. Aerul... se îngroșa de mireasma verdeții crude, răsturnată în brazde (AGÂR.). 3 Bucată de pămînt cultivată cu legume, flori etc.; strat, răzor. În mijlocul grădinii cu brazdele de flori (PAS). ♦ Bucată de pămînt acoperită cu iarbă. ♦ Bucată de pămînt desprinsă dintr-un teren și mutată pe un alt loc pentru ornarea parcurilor, protejarea șanțurilor etc. În capătul aleii, ne-am pus pe o canapea de brazde (C. NEGR.). 4 (agric.) Brazdă de udare = element provizoriu al sistemului de irigație, prin care apa este adusă la rădăcina plantelor. 5 Urmă, dîră, pîrtie; crestătură. Ușa veche, cu brazde adînci (AGÂR.). 6 Fig. Zbîrcitură, cută a feței; rid. Obrajii despicați în două de niște brazde lungi (GALAN). • pl. -e. /<sl. veche бразда.

BRAZDĂ, brazde, s. f. 1. Fâșie îngustă de pământ, tăiată și răsturnată cu plugul; urmă rămasă în pământ după plug; brăzdătură. ◊ Loc. adj. Din (sau de) brazdă = (despre vite de jug) din dreapta. ◊ Expr. A da sau a aduce (pe cineva) pe (sau la) brazdă = a îndrepta pe cineva; a-l face să se acomodeze. A se da pe brazdă = a se îndrepta; a se deprinde cu o noua situație, a se acomoda. 2. Bucată de pământ înierbată, de formă paralelipipedică, desprinsă de pe terenurile acoperite cu iarbă, care servește la ornarea parcurilor, la protejarea taluzurilor etc. ◊ Brazdă de udare = element provizoriu al sistemului de irigație, prin care apa este adusă la rădăcina plantelor. 3. Rând de iarbă, de grâu etc. cosit; polog¹. 4. Strat de legume sau de flori; răzor¹. 5. Urmă, dâră, pârtie. ♦ Crestătură. 6. Fig. Zbârcitură, cută a feței; rid. – Din sl. brazda.

BRAZDĂ brazde f. 1) Fâșie de pământ tăiată și răsturnată cu plugul. 2) Urmă lungă care rămâne în linie dreaptă după răsturnarea pământului cu brăzdarul. * A da (sau a se da) la brazdă a se îndrepta; a se schimba în bine; b) a se acomoda; a se deprinde cu ceva. Din (sau de) brazdă vite înjugate la plug dinspre brazdă; din dreapta. 3) Bucată de pământ, de obicei de formă paralelipipedică, desprinsă cu iarbă cu tot de pe un teren pentru a fi răsădită în alt loc (ca ornament, drept protecție etc.). 4) Fâșie de iarbă sau de cereale cosite, având lățimea unei apucături de coasă sau de cositoare; polog. 5) fig. Încrețitură a pielii (mai ales la față); rid; creț; zbârcitură; cută. 6) fig. Urmă longitudinală lăsată pe o suprafață. [G.-D. brazdei] /<sl. brazda

a da pe brazdă (pe cineva) expr. 1. a îmblânzi (pe cineva), a domoli (pe cineva). 2. a învăța (pe cineva), a deprinde (pe cineva cu ceva). 3. a disciplina (pe cineva).

dat pe brazdă expr. (deț. – d. gardieni) care trece cu vederea unele abateri sau nereguli.

BRAZDĂ, brazde, s. f. 1. Fîșie de pămînt răsturnată cu plugul; urmă rămasă în pămînt după plug. ◊ Loc. adj. (Despre vite de jug) Din (sau de) brazdă = din dreapta. ◊ Expr. A da sau a aduce (pe cineva) pe (sau la) brazdă = a aduce (pe cineva) pe calea cea dreaptă, a-l face să se acomodeze. A se da pe brazdă = a se îndrepta; a se deprinde cu o noua situație, a se acomoda. 2. Bucată de pămînt desprinsă cu iarbă cu tot; glie. 3. Rînd de iarbă (sau de grîu etc.) cosită; polog. 4. Strat (de legume sau de flori); răzor. 5. Urmă, dîră, pîrtie; crestătură. ♦ Fig. Zbîrcitură, cută a feței. – Slav (v. sl. brazda).

cĭondănésc (mă) v. refl. (var. din bondănesc. Cp. cu ung. csángatni, a trage clopotele, csöngeni-böngeni, a clămpăni, și civódni, a se certa). Trans. Mold. Mă cert, mă sfădesc cu glas tare: aŭ să se dea pe brazdă orĭ-cît s’ar maĭ cĭondăni (Rebr. 257). – Și cĭondr-, ĭar în Bas. cĭold-. În vest și cĭondăĭesc. V. cĭorovăĭesc și împilduĭesc.

brazdă f. 1. fășie de pământ răsturnată cu plugul: a se da la brazdă, a se deprinde, a se potoli; 2. canal ce se formează prin ruperea și răsturnarea brazdei; 3. bucată de pământ plantată cu flori, legume, iarbă; 4. iarbă verde cosită ce se dă vitelor; 5. fig. urme trecătoare ce lasă unele lucruri: vaporul taie brazdă lungă pe al mării plaiu senin AL. când în cercuri unduioase, când în brazde de văpaie EM. [Slav. BRAZDA].

BRAZDĂ, brazde, s. f. 1. Fâșie îngustă de pământ, tăiată și răsturnată cu plugul; urmă rămasă în pământ după plug; brăzdătură. ◊ Loc. adj. Din (sau de) brazdă = (despre vite de jug) din dreapta. ◊ Expr. A da sau a aduce (pe cineva) pe (sau la) brazdă = a îndrepta pe cineva; a-l face să se acomodeze. A se da pe brazdă = a se îndrepta; a se deprinde cu o nouă situație, a se acomoda. 2. Bucată de pământ înierbată, de formă paralelipipedică, desprinsă de pe terenurile acoperite cu iarbă, care servește la ornarea parcurilor, la protejarea taluzurilor etc. ◊ Brazdă de udare = element provizoriu al sistemului de irigație, prin care apa este adusă la rădăcina plantelor. 3. Rând de iarbă, de grâu etc. cosit; polog¹. 4. Strat de legume sau de flori; răzor¹. 5. Urmă, dâră, pârtie. ♦ Crestătură. 6. Fig. Zbârcitură, cută a feței; rid. – Din sl. brazda.

ALEGERE, alegeri, s. f. Acțiunea de a (s e) alege și rezultatul ei. 1. Desemnare (a cuiva sau a ceva) dintre mai mulți; decizie prin selecționare în favoarea cuiva sau a ceva. Încet-încet, nora s-a dat pe brazdă și baba era mulțumită cu alegerea ce a făcut. CREANGĂ, P. 7. ◊ Loc. adv. Fără alegere = la întîmplare, pe nimerite. Loveau În dreapta și în stînga fără alegere. PAS, L. I 77. La alegere = după voia, după placul sau hotărîrea cuiva. 2. (Mai ales la pl.) Desemnare prin vot a unei persoane pentru o anumită sarcină. Alegeri prin vot deschis. Alegeri prin aclamații. ◊ Alegerile de deputați pentru Marea Adunare Națională și pentru sfaturile populare se fac prin vot universal, egal, direct și secret. CONST. R.P.R. 43. Alegerea sfaturilor populare – noile organe locale ale puterii de stat – a însemnat un pas înainte spre întărirea statului de democrație populară, spre atragerea maselor largi în conducerea treburilor obștești. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 563. Făgăduielile prefecților, la alegeri, au rămas făgăduieli, trecătoare ca scamele de păpădie. SADOVEANU, M. C. 182. 3. Despărțirea părului în două (pentru a potrivi pieptănătura). Niciodată în viața lui nu pusese atîta grijă în alegerea cărării. VLAHUȚĂ, O. A. 132. 4. Separare (prin diverse procedee) a unei substanțe dintr-o masă care o conține. Din zărul ce rămîne după alegerea untului se face urdă bătută. La HEM.

ÎNCET¹ adv. 1. (Pe lîngă verbe de mișcare, în opoziție cu repede) Fără grabă, domol, binișor, liniștit; lin, pe nesimțite. Împleticindu-se, se îndreptă încet spre casă, pășind mărunt și nesigur. BART, E. 318. Care cu poveri de muncă Vin încet și scîrțîind. COȘBUC, P. I 47. Încet plutind se-nalță mireasa-i, o fantasmă. EMINESCU, O. I 95. ◊ (Întărit prin repetare) Înhamă iepele, iese încet-încet la drum. CREANGĂ, P. 135. ◊ Expr. Încetul cu încetul sau încet-încet sau cu încetul = puțin cîte puțin, treptat, cu timpul. Încetul cu încetul mosafirii se risipiră. REBREANU, R. I 225. Și noapte s-a făcut iar cu încetul. ANGHEL, PR. 125. Luna... se-nalță, încet-încet. COȘBUC, P. I 48. Încet-încet nora s-a dat la brazdă. CREANGĂ, P. 7. 2. (Pe lîngă verbe ca «a vorbi», «a cînta», în opoziție cu tare, puternic) Cu glas coborît, scăzut, molcom, potolit. Spuse... încet, cu buzele arse: «Tata cîștigă». SAHIA, N. 106. Un bondar rotund în pîntec Somnoros pe nas ca popii glăsuiește-ncet un cîntec. EMINESCU, O. I 87. Ce poezii cîntă inima-ți încet? ALECSANDRI, P. I 127. 3. (În construcții eliptice, cu valoare de interjecție) Binișor! nu așa tare! Încet! mă doare. ♦ Fără zgomot! Și încet, dorule-ncet. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 340. – Formă gramaticală: (în expr.) încetul.

SFIICIOS, -OASĂ, sfiicioși, -oase, adj. Sfios. Petru, pe zi ce mergea, se făcea mai sfiicios. GANE, N. II 77. Mă apropiam cu gîndul, sfiicios, tremurînd, d-acea vestită școală. DELAVRANCEA, H. T. 86. [Era] cam sfiicios la început, dar s-a dat pe brazdă. VLAHUȚĂ, O. A. 256. ◊ Fig. Cîte o stea singuratecă se ivea la încheieturile norilor și părea că întreabă sfiicioasă pe călător unde merge. GANE, N. I 10. Printre gratii luna moale, Sfiicioasă și smerită, Și-au vărsat razele sale. EMINESCU, O. I 76.

STUPI, stupesc, vb. IV. Intranz. (Mold.) A scuipa. Cei ce n-aveau tutun s-apropiau mai tare și, stupindu-și drept la picioare, rosteau: Cine are... fumează... CAMILAR, N. I 11. Apoi ieși, stupind și bodogănind. La TDRG. Cînd eram băiet, stupeam în palma stîngă, apoi trînteam cu muchea palmei celeilalte în stupit și în care parte sărea el, într-acolo apucam și eu. CREANGĂ, A. 141. ♦ Tranz. (Complementul indică o persoană) A scuipa (sau a face numai gestul expresiv) în semn de batjocorire, de înjosire. Ucigașilor... rosti Măgură, întorcîndu-se spre Vieru și stupindu-l drept între ochi. CAMILAR, N. I 424. ♦ Tranz. A elimina un obiect aflat sau introdus în gură. M-a năucit colbul... strigă moșul Pană, stupind de cîteva ori numai glod. CAMILAR, N. I 317. ◊ Fig. Omul are măiestrii primejdioase și mai ales știe să stupească fulger printr-o țeavă. SADOVEANU, V. F. 161. ◊ Expr. A stupi sînge = a scuipa sînge, v. sînge. Am stupit sînge două săptămîni. SADOVEANU, O. VII 360. A-și stupi sufletul (cu cineva) = a se chinui mult cu un om nepriceput, nesupus sau îndărătnic. Hei, hei! Nu știți d-voastră ce poam’ a dracului e Harap-Alb aista. Pînă l-am dat pe brazdă, mi-am stupit sufletul cu dînsul. CREANGĂ, P. 230. Nu-l vezi că-i o tigoare de băiet cobăit și leneș de n-are păreche. Dimineața, pînă-l scoli, îți stupești sufletul. id. A. 13. ♦ (Despre pisici) A-și încorda corpul într-un gest de apărare (rareori de atac) însoțit de un pufăit specific. Scoteam mîțele de prin ocnițe și cotruțe și le flocăiam, și le șmotream dinaintea lui de le mergea colbul; și nu puteau scăpa bietele mîțe din mîinile noastre pînă ce nu ne zgăriau și ne stupeau, ca pe noi. CREANGĂ, A. 37. ◊ Refl. reciproc. Pentru cari trăiesc rău [se spune că] trăiesc ca cînii; se stupesc ca mîțele. ȘEZ. II 47.

mărturie sf [At: PSALT. HUR. 113^v/26 / V: (înv) ~tor~, mar~ / Pl: ~ii / E: martur + -ie cf gr μαρτυρία, bg мартория] 1 (Bis; înv) Susținere, mărturisire a credinței. 2 (Bis; îs) ~ia credinței Crezul. 3 Parte dintr-o cântare bisericească executată, alternativ, de două persoane Si: stare. 4 (îvr) Martiriu. 5 (Ccr) Mucenic (1). 6 Declarație făcută de o persoană pentru a adeveri un lucru, văzut ori auzit, sau pentru a-și susține părerile. 7 (Spc) Depoziție a unei persoane în fața instanței judecătorești. 8 (Pex) Confirmare a unui fapt săvârșit, văzut sau auzit de cineva Si: (înv) mărturisanie (1). 9 (Înv; îs) ~ de cercetare Anchetă. 10 (Îvr; pex) Judecată. 11 (Înv) Știre. 12-13 (Îrg; ccr) Martor (3, 5). 14 (Bis; înv) Mărturisit¹ (7). 15 Probă. 16 Indiciu. 17 Act, document care servește drept dovadă, probă, indiciu Si: mărturisire (8). 18 Certificat. 19 (Reg; îs) ~ de vestiri Dovadă prin care se adeverește că s-au făcut strigările sau vestirile mirilor înainte de cununie Cf mărturisire (7). 20 (Reg; șîs ~ de cununie) Certificat de cununie. 21 (Șîs ~ de botez) Iconiță sau cruciuliță de metal dăruită de naș participanților la botezul unui copil. 22 (Trs; Mar) Târg săptămânal fixat în zilele în care oamenii veneau la oraș pentru mărturii (6-7). 23 (Olt; îe) A veni la ~ A apuca pe calea cea bună Si: a se da pe brazdă. 24 (Îrg; îlav) De (sau drept) ~ De formă. 25 (Îal) Fără folos.

MĂRTURIE s. f. 1. (Învechit, în limbajul bisericesc) Susținere, mărturisire a credinței. În toate dzile leșuia să împiadece mărturiia și învățătura svîntului. VARLAAM, C. 372. Roagâ-te pentru mine ca să fiu iertat de cît rău ț-am făcut și să-mi obîrșesc viața în bună mărtorie. DOSOFTEI, V. S. septembrie 5^r/19. ◊ (Rar) Mărturia credinței = crezul. Cf. CADE. Parte dintr-o cîntare bisericească executată, alternativ, de două persoane; stare. Cînd nu cîntau împreună, își ținea una alteia ison și se ajutau la mărturii, adică la stări, ca să poată să răsufle. STANOIU, C. I. 193. Maica Natalia cînta la strană, căci era de „rînd”, iar maica Vitalia îi ținea ison ș-o ajuta la mărturii. id. ib. 195. ♦ (Învechit, rar) Supliciu, mucenicie, martiriu. Alți marturi a domnului H[risto]s depreună aflarâ sfîrșitul mărturiei sfîrșindu-să întru H[risto]s. DOSIFTEI, V. S. octombrie 109^r/20. Și așa au obrășitu-și nevoința mărturiei dîndu -și s[u]fl[e]tele în mînule lui D[u]mn[e]dzău, sv[i]nții m[u]cin[i]ci. id. ib. noiembrie 127^v/23. ♦ (Concretizat) Martir² (2), mucenic. Fiind închiși multe mărturii, adecă m[u]cenici, prin temnițe și mearsă îngerul lui D[u]mn[e]dzău de i-au slobodzît. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 143^r/17. 2. Declarație făcută de o persoană pentru a adeveri un lucru, văzut ori auzit, sau pentru a-și susține părerile; spec. depoziție a unei persoane în fața instanței judecătorești ; p. e x t. confirmare, adeverire a unui fapt săvîrșit, văzut sau auzit de cineva; (învechit) mărturisanie (1). Nu-ți voru preemi mărturiia ceaia ce e de menre. COD. VON. 42/19, cf. GCR I, 3/17. Cel ce propovedui mainte pre Hristos și cu mîinile sale boteză-l și de sus de el mărturie auzi. CORESI, EV. 525. Eu Pătrașco Păturniche fac mărturie cu această mică cărțulie, cum amu avut o țigancă la mănăstire de Bistriță (a. 1597). CUV. D. BĂTR. I, 77/23. Nu mărturisi pre vecinul tău mărturie strîmb[ă]. PARACLIS (1639), 251. Nu-l creade nime ce grăiaște, nice să creade necăiuri mărturiia lui. PRAV. 248, cf. 133, 189, 299. Și-l va sudui pre martur înaintea giudețului dzicînd cum mărturiia lui nu iaste bună. EUSTRATIE, ap. GCR I, 123/1. Iară și în leagea voastră scrisu-i, că a doi oameni mârturiia adevărată iaste. N. TEST. (1 648), 116^v/l, cf. 203^r/12. Deci acea mărturie de la acei oameni buni, măriia-sa domnu nostru au credzut-o, și noi toți (a. 1 657). GCR I, 174/36, cf. DOSOFTEI, PS. 115/15. Așa se grăbise de scrisese pîra lui Simion, susținînd-o și prin mărturia lui de preot. REBREANU, I. . 122. Poate fi cazul să ne cheme și pe noi, să ne cerceteze, să dăm vreo mărturie. SADOVEANU, M. C. 67. A venit nașa la noi și a vorbit cu mama și s-a jurat și a adus mărturia altor fini, că încuiase poarta servitoare. PAS, Z. I, 178. Codul, penal sancționează, într-adevăr, sub calificare de. mărturie mincinoasă, fapta unei persoane care, depunînd ca martor înaintea unei instanțe, face afirmații mincinoase. PR. DREPT, 699. Mărturia dreaptă te scapă din păcate. ZANNE, P. VIII, 318. Mărturia mincinoasă în groapă te lasă. id. ib. ◊ (învechit) Mărturie de cercetare = anchetă. Iar acei ce vor rămâne nemulțămiți cu mărturiia D[umnea]voastră de cercetare să-i sorociți ca să viie la Divan (a. 1 803). URICARIUL, iv, 216. ◊ P. e x t. (Învechit, rar); Judecată. Nu se cade episcopului să umble la mărturie (a. 1 640). MURNU, GR. 36. ♦ (Învechit) Cunoștință, știre. Acest nărav au bolnavii, -că nu vor niminea să aibă mărturie de boala lor. CORESI, EV. 244, cf. 170, 203. Și aceștia toți luară mărturie pren credință, nu dobîndiră făgăduința. N. TEST. (1648), 300^v/12. ♦ (învechit și regional ; concretizat) Martor (2, 3) i Sculase pri menre mărturia nedreptății (m a r t o r i m i n c i n o ș i B 1 938) carile. . . întrebară-mă. PSALT. HUR. 29^r/12, cf. PSALT. SCH. I 104/6, PSALT. 46, 62, 270. Și-i va împărți ei Dumnezeu că nu va trebui mărturii, că el însuși iaste și mărturisitoriu și judecătoria. CORESI,EV. 39. De va trimite vreunul să fie mărturie mincinoasă, atunce pentru căce iaste încă nu de vrăstă, tînăr, nu să va putea certa. PRAV. 329, cf. 44, 279. Iară să nu va asculta pre tine, mai ia lîngă tine încă unul sau doi, că de în gura a doi au a trei mărturii să întăreaște tot cuvîntul. N. TEST. (1 648), ap. GCR I, 1 128/1, cf. 134/27. Eu i-am zis să aducă 5 mărturii să mărturisească precum iaste bou al lui și să-l dau (a. 1 760). IORGA, S. D. XII, 72. Ai tu mărturii să pui de față pentru aceste cuvinte ci-m spusăș tu mie? (a. 1 773). GCR II, 97/34. Nu voi vorbi cu el fără de mărturii, ca să nu mai scornească de acestea despre mine. ȘINCAI, HR. III, 211/36, cf. I, 295/36, II, 282/9, gcr II, 206/8, MAG. IST. I, 361/29. Au adus. . . mărturii, oameni cinstiți, care dovedesc că să află cu deplină știință la meșteșugul testemelurilor (a. 1823). DOC. EC. 300. Ai tu mărturie, ca să stea dovadă, după datorie? – Am, el îi răspunse. . . Nu persoane proaste, ci de cinste-n lume. PANN, P. V. I, 121/17. ◊ F i g. Sărmane flori. . . La ce-ntîlnire mărturii tăcute Mi-ați fost? IOSIF, P. 36, cf. HODOȘ, P. P. 132. 3. (Învechit, în limbajul bisericesc) Învățătură, lege morală, precept, poruncă; (învechit, rar) mărturisit¹. Se-ar ținrea feciorii tăi mărturiia mea. PSALT. HUR. 113^v/26, cf. 14 ^v/17. Și ispitiră și mîniară Dzeul de sus, și mărturia (l e a g e a C²) lui nu feriră. PSALT, 161, cf. 195, 259, 265. Feri sufletul mieu mărturia ta (p o r ă n c i t e l e VH, p o r u n c i l e D) și iubii-o foarte. ib. 266, cf. GCR I, 12/34. Fi vor cădea căci nu vor asculta mărturia lui. VARLAAM, C. 418. Ce ei biruiră pre el pentru sîngele mielului și pentru cuvîntul mărturiei lui. N. TEST. (1 648), 312^v/2. Mărturia ta, Dumnedzău sfinte, Credincioasă dînd poruncilor minte. DOSOFTEI, PS. 58/11, cf. MURNU,GR. 36. 4. Probă, dovadă ; semn, indiciu ; act, document (care servește drept dovadă, probă, indiciu) ; certificat, adeverință, (învechit, rar) mărturisire (3), (învechit) mărturisitură (3), mărturiseală (2). Aurulu vostru și argintulu rruginrii și rrugira loru întru mărrturie voao fi-va. COD. VOR. 132/12. Cum veade, nu știm, grairă, ce feciorul înainte puseră-l, destul credincioasă mărturie. CORESI, EV. 172, cf. 36. Făcutu-i-am de la noi această mărturie și am pus pecetia orașului ca să-i fie de credință (a. 1 591). GCR I, 38/37. Pentr-aceea i-am făcut cest zapis să-i hie d[u]m[i]sale de mărturie (a. 1 642). GCR I, 93/12. Într-această carte sînt învățături cu bună tocmire alcătuite și cu adevărate mărturii dentru sf[í]nta scriptură a legii cei vechi. CHEIA ÎN., ap. GCR I, 237/20. Am arătat cu mărturiile și a istoricilor și a numelui ce avem. N. COSTIN, L. 114, cf. 56. Arătăm grije și osîrdie întru aflarea și aducerea mărturiilor și învățăturilor a mulți dascăli și istorici aleși (a. 1714). GCR II, 8/29. Eu l-am sădit numai ție, Dragostei o mărturie, BĂRAC, A. 18/2. Și casa pentru ca s-o știe, Au pus ca semn și mărturie În fața casei o nuia. COȘBUC, B. 31, cf. MARIAN, Î. 78, MURNU, GR. 36. Luîndu-și de acolo mărturie pecetluită să vie slobozi la Suceava. N. A. BOGDAN, C. M. 22, cf. 170. Jalea și planșetele Saftei, pînă la ziuă, fură destulă mărturie. GALACTION, O. 73. Eu am luat-o fără drum în sus, Am mărturie urmele-mi de sînge. BENIUC, V. 7. Marile construcții ale socialismului constituie mărturii vii și puternice ale politicii de pace. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2 372, cf. nr. 2 394, 2399, ib. 1 953, nr. 2 592. După o mărturie bizantină de la începutul veacului al XI-lea, conducătorii populației din ținuturile Dobrogei căutau protecția „stăpînitorului de la nordul Dunării”. LUPTA DE CLASĂ, 1 954, nr. 1, 81. Căsuța apare ca o mărturie a unui trecut mort. CONTEMP. 1 954, nr. 408, 4/4, cf. V. ROM. ianuarie 1 954, 162. Numai pe primarul satului l-a cruțat, ca să fie de mărturie despre puterea lui. RETEGANUL, P. I, 8, cf. II, 25, RĂDULESCU-CODIN, Î. 134. ◊ (Regional) Mărturie de vestiri = dovadă prin care se adeverește că s-au făcut strigările sau vestirile mirilor înainte de cununie. Cf. m ă r t u r i s i r e (4). Cf. MARIAN, NU. 204. ** (Regional; și în sintagma mărturie de cununie) Certificat, extract de cununie. Cf. LM, COMAN, GL. ♦ (Și în sintagma mărturie de botez) Iconiță sau cruciuliță de metal dăruită de naș participanților la botezul unui copil. Cf. PONTBRIANT, LM, DDRF, TDRG. 5. (Transilv. și Maram.) Tîrg săptămînal (fixat în zilele în care oamenii veneau la oraș pentru mărturii 2). Concesiunea tîrgurilor (Uleiuri, mărturii), cum și luatul de vămi la tîrguri. BARIȚIU, P. A. I, 651. În zilele de mărturie el văzu. . . populația sătească ce inundează orașul. AGÎRBICEANU, L. T. 100, cf. VAIDA, CABA, SĂL. 90. Mi-am lăsat boii-n cîmpie Și m-am dus la mărturie. BÎRLEA, C. P. 71, cf. dr. IV, 1 080, T. PAPAHAGI, M. 225, CHEST. V 3/66, ALR I 1 580/255, LEXIC REG. 16. La Cluj miercurea-i mărturie. MAT. DIALECT, I, 79. 6. (Prin nord-estul Olt. ; în e x p r.) A veni la mărturie = a veni la calea cea bună, a se da pe brazdă. MAT DIALECT, I, 230. 7. (Învechit și regional ; în l o c. a d v.) De (sau drept) mărturie = de formă, de mîntuială ; fără folos. Cf. POLIZU, BARCIANU, CIAUȘANU, GL.Pl.: mărturii. – Și: (învechit) mărtoríe, mărturie (DHLR I, 394) s. f. -Martur +suf. $-ie. – Cf. gr. μαρτορία, bg. мартория.

AVENTURĂ, aventuri, s. f. Acțiune îndrăzneață, adesea întreprinsă fără a socoti forțele și condițiile reale (și condamnată la nereușită); întreprindere dubioasă din punctul de vedere al onestității; intrigă amoroasă întîmplătoare. Roman de aventuri. ▭ Femeile îl categorisesc, romantice; un timid... «Dar îl dăm noi pe brazdă», își spun unele, visînd, cutezătoare, o aventură ca în alte cărți pe care le-au citit. PAS, L. I 118. De mult îmi era sete și nu băgasem de seamă... ațîțat de aventura în care intrasem. SADOVEANU, N. F. 119. Peste cîteva zile se publicau mărturisiri... care puneau într-o lumină zdrobitoare tot trecutul, plin de aventuri rușinoase... prin care trecuse omul acesta. VLAHUȚĂ, O. AL. II 6.

brăzdare sf [At: DA / Pl: ~dări / E: brăzda + -re] 1 Tragere de brazde cu plugul Si: brăzdat¹ (1). brăzdătură (2). 2 Lăsare de dâre în urma roților, a corăbiilor etc. Si: brăzdat (2), brăzdătură (3). 3 Ridare.

DA³, dau, vb. I. I. Tranz. (Folosit și absolut) 1. A întinde cuiva un obiect; a înmîna, a oferi. Mama lui Abu-Hasan... le-a dat trei feluri de mîncări. CARAGIALE, O. III 63. Cînd văzui a lor mulțime, cîtă frunză, cîtă iarbă... Am jurat ca peste dînșii să trec falnic, fără păs, Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs. EMINESCU, O. I 147. ◊ Expr. A da o masă, o petrecere etc. = a oferi o masă, a organiza o petrecere etc. Am dat cina asta ca să-l onorez pe Spallazini. CAMIL PETRESCU, T. II 191. Acum să dăm o petrecere, la care... să chemăm și pe Ber-Căciulă! VISSARION, B. 74. A da (cuiva) o gură (sau o guriță) = a săruta pe cineva. Să rîzi mai bine și să-mi dai O gură, numai una. EMINESCU, O. I 174. A da (cuiva) mîna sau a da mîna cu cineva v. mînă. A da cuiva mură-n gură v. mură. A-și da bucățica de la gură v. bucățică. A da bună ziua (bună seara, binețe etc.) = a saluta pe cineva. Și mai dau bun-întîlniș cu unul. SADOVEANU, O. I 564. Dai domnului strein bună seara. Întinzi mîna. Îți spui numele. C. PETRESCU, A. 285. Cînd oamenii se-ntoarnă-n sat Și-mi dau, pe rînd, binețe. IOSIF, PATR. 30. A da față cu cineva = a se vedea, a se întîlni cu cineva. ♦ A pune cuiva ceva la dispoziție, la îndemînă, a face rost de ceva, a procura. Te rog s-mi dai bani de cheltuială, straie de primeneală, arme și cal de călărie, ca să și pornesc fără zăbavă. CREANGĂ, P. 184. Dați-mi, dați-mi aripioare, Să zbor iute pe sub soare. ALECSANDRI, P. II 102. 2. A împărți, a distribui, a repartiza. Știu că s-a împărțit la companii rachiu. L-ai dat oamenilor? CAMILAR, N. I 161. Dînd două-trei cărți [de joc]. NEGRUZZI, S. I 85. ◊ Expr. A da ceva în (sau pe din) două = a împărți în două părți egale; a înjumătăți. Ești mama lui Iorgovan, Mîndrul nostru căpitan. Să ne fii mamă și nouă Care-am dat cu el în două Munca noastră de mulți ani, Împărțind grămezi de bani. TEODORESCU, P. P. 559. A-i da (cuiva) un număr oarecare de ani = a atribui (cuiva) o anumită vîrstă. Eu de-abia ți-aș fi dat șepte, mult opt ani. CREANGĂ, P. 148. A da cuiva cîștig de cauză = a face pe cineva să cîștige (într-un diferend). ♦ A repartiza cuiva un lucru spre executare, a însărcina pe cineva cu ceva, a obliga la ceva. Profesoara ne-a dat să scriem despre Delta Dunării. ▭ Părinții pustnici... mi-au dat canon să mănînc lapte numai de la o vacă. CREANGĂ, P. 116. ◊ Expr. A da (cuiva) de lucru = a însărcina pe cineva cu o muncă, a-i procura o ocupație; a pricinui cuiva multă bătaie de cap, a-l face să o scoată greu la capăt, să se căznească mult. După obicei, ea le dă de lucru cu măsură. CREANGĂ, P. 7. Hai la treabă, cumătriță, că lupul ți-a dat de lucru! id. ib. 29. 3. (Cu privire la persoane, de obicei urmat de determinări ca «pe mîna», «în seama», «în paza», «în grija» etc.) A încredința, a preda. Dete pe fiu-său acestui vînător ca să-l învețe meșteșugul său. ISPIRESCU, L. 183. Pornește spre casă, urmat de cîțiva ostași, în paza cărora l-a dat împăratul. CREANGĂ, P. 84. ◊ Expr. A da (pe cineva) în judecată = a chema pe cineva în fața justiției a intenta (cuiva) un proces. ♦ (Cu privire la obiecte) A preda (pentru a se descărca de o îndatorire). A dat în primire, aceluiași copil, costumul și jobenul. SAHIA, N. 103. Spune-i că te prinzi să-i dai în girezi tot grîul cît îl are semănat. CREANGĂ, P. 155. 4. A preda ceva cuiva (uneori la cererea acestuia), a pune pe cineva în posesia unui lucru (fără a cere sau a primi ceva în schimb), a face cuiva parte de... Țara... s-a gîndit să vă deie pămînt. CAMILAR, N. I 247. Plîngem și dăm – căci ni se cere. Trebuie să deie toți – căci le cerem. SADOVEANU, Z. C. 247. ♦ (Uneori determinat prin «în dar», «de pomană», «plocon» etc.) A dărui. Murise un flăcău... și-mi «dase mă-sa lui» pantaloni de pomană. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 11. [Era] gata totdeauna să-și ia bucata de la gură sau haina de pe dînsa ca s-o dea. M. I. CARAGIALE, C. 134. Îl întîmpină în pragul ușii cerșitoarea, căreia îi dăduse el un ban de pomană. CREANGĂ, P. 213. ◊ Fig. Dă-mi-i mie ochii negri... nu privi cu ei în laturi. EMINESCU, O. I 155. ◊ Expr. A-și da cuvîntul (de onoare) v. cuvînt. ♦ A pune ceva la dispoziția cuiva contra plată. Dă odăi cu chirie. STANCU, D. 245. ♦ (Mai ales determinat prin «împrumut», «cu camătă», «cu dobîndă», «pe datorie» etc.) A împrumuta pe cineva (cu ceva). Ar mai fi cerut, dar știa că Busuioc nu-i dă pe datorie, fiindcă mai e scris acolo la catastif. REBREANU, R. II 57. (Fig.) Lelișoară de pe plai, Spune-mi gura cui o dai? Dă-mi-o mie-n datorie. ȘEZ. I 270. ◊ Expr. A da (pămîntul) în parte v. parte. A da (pămîntul) în arendă v. arendă. ♦ (Uneori determinat prin «înapoi») A întoarce cuiva ceva primit de la el sau ceea ce i se cuvine; a restitui. Băgați de seamă, aveți timp să dați înapoi ce-ați furat. CAMIL PETRESCU, U. N. 295. Uite, maică, urîtul, Cum îmi poartă inelul; Eu i-l tot cer să mi-l deie, El zice c-o să mă ieie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 274. 5. (Cu privire la persoane) A pune la dispoziția cuiva, a repartiza; (popular, cu sensul reueșind din context) a mărita o fată (cu cineva). Ne-am îngrijit de plecarea cuvioșiei-sale și-i dăm slujitori care să-l petreacă pînă la Dunăre. SADOVEANU, Z. C. 168. Dete fetelor pentru grădină un paznic neadormit. ISPIRESCU, U. 13. Îmi dai pe Măndica? ALECSANDRI, T. I 332. ◊ Expr. (Popular) A da (o fată) după cineva = a mărita (pe o fată) cu cineva. Am auzit că ai tăi ar fi glăsuit Că te-or da după mine, fiindcă-s sărac. VINTILĂ, O. 41. Mămucă, să nu mă dai după urît și după bătrîn, ca să mă bucur și eu de viață, cum te-ai bucurat dumneata. SADOVEANU, B. 30. Împăratul... a făcut sfat și a găsit cu cale să deie fata după feciorul moșneagului. CREANGĂ, P. 85. (Rar) A da unei fete (de bărbat) pe cineva = a căsători o fată cu cineva. Tecla se îndrăgi de Stoicea pe viață și pe moarte; și boier Rovin, neavînd ce face, îi dădu pe Stoicea. GALACTION, O. I 51. Împăratul... dete de bărbat fie-sei pe argat. ISPIRESCU, L. 169. 6. (Uneori urmat de determinări introduse prin prep. «pentru», «în locul», «pe» etc.) A oferi ceva în schimbul, în locul... (spre a plăti sau a răscumpăra ceva); a schimba cu... Bătrînețe, bătrînețe, cum te-aș da pe tinerețe! POP. ◊ Expr. A da cinstea pe rușine v. cinste. (Mold.) A da toate pe una = a nu mai avea încotro, a nu-i rămîne altceva decît... Căci și împăratul, cît era de împărat, le dăduse acum toate pe una, și nici macar aceea nu era bună: frica! CREANGĂ, P. 86. (Familiar) A nu da pe cineva pe (sau pentru) altul, se zice pentru a arăta că prețuim pe unul mai mult decît pe celălalt. Nu-l dau pe Ion pe cinci ca Gheorghe. (Refl.) A nu se da pe cineva = a se crede mai grozav decît altul, a nu se lăsa învins sau întrecut de altul, a nu se lăsa schimbat cu altul. Hei! pipiric, pipiric, dară voinic, nu se dă pe orișicine! SBIERA, P. 178. Nu m-aș da pe zece ca d-al de ăștia. ISPIRESCU, L. 15. (Refl., rar) A nu se da pentru mult = a se considera foarte mulțumit de sine sau de situație. E rău la părău, cu geta feciorul de împărat, toate ca toate dar de asta să mă văd o dată scăpat, apoi nu m-aș da pentru mult. BOTA, P. 7. ♦ A oferi (în schimb, drept plată), a plăti. Cît dă de-o căruță? – Cum cît dă?... – Cît plătește? a răspuns tare Miai. PREDA, Î. 120. Nu te mulțumești de simbria ce-ți dau? ISPIRESCU, L. 231. Noră-mea vrea să meargă la Piatră. Cît să-ți dau ca să mi-o duci? CREANGĂ, P. 113. ◊ Expr. A da ortul popii v. ort. A da bir cu fugiții v. bir. ♦ A vinde. Mergem la Pațanghel, să vedem cum a dat porumbul. PREDA, Î. 74. Dau numai pe bani CAMILAR, N. I 166. Cine are un petic de pămînt, din sărăcime, îl dă pe ce pe apă nu curge, ca să scape de foamete. STANCU, D. 102. 7. A jertfi, a sacrifica. N-avem soți, nici fii de dat. BANUȘ, B. 123. Cîinele acesta zece ani a dat din viața lui ca să sară la porunca mea. ISAC, O. 178. ◊ Expr. A-și da viața = a-și jertfi viața din devotament pentru cineva sau pentru ceva. Să nu uităm pe acei care și-au dat viața pentru transformarea revoluționară a patriei. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 371, 3, 1. Mi-aș da viața ca să te apăr. CAMIL PETRESCU, T. II 23. Îmi dau capul, spune cineva care afirmă un lucru cu energie, cu deplină siguranță. 8. (Cu sensul reieșind din context) A arunca, a azvîrli. Să iei pielea cea de porc și în foc s-o dai. CREANGĂ, P. 87. Alelei! tîlhari păgîni, Cum o să vă dau la cîni! ALECSANDRI, P. P. 88. ◊ Expr. A da vina pe cineva = a învinui. A da afară v. afară. A da pe gîrlă = a renunța la un lucru, a-l lepăda. Amu uite cum fac ei: se lăcomesc la două și dau pe gîrlă optsprezece. GALAN, Z. R. 286. A da uitării = a nu se mai gîndi la..., a uita, a părăsi. Singura mea rugă-i uitării să mă dai. EMINESCU, O. I 127. (Formulă de ocară sau de blestem) A da (pe cineva sau ceva) dracului (sau la dracul, naibii, corbilor), a-l da încolo (sau în plata domnului) = a se dezinteresa de cineva sau de ceva, a nu-și mai bate capul cu cineva sau cu ceva. Dă-l încolo de proces-verbal. SEBASTIAN, T. 247. 9. A așeza altfel, în altă poziție. Își dăduse pe ochi pălărioara rotundă. SADOVEANU, O. VI 359. Avea un fel al ei de a-și da capul pe spate. BART, E. 48. Își netezi părul de pe frunte și-l dete pe spate. EMINESCU, N. 12. ◊ Expr. A da la o parte (sau într-o parte) = a îndepărta. Dînd într-o parte ghimpoasele creci ale verdelui mărăciniș, se strecură... pînă la rădăcina celui mai înalt dintre ulmi. MACEDONSKI, O. III 7. A da ochii peste cap = (a fi pe punctul de) a muri; fig. a face fasoane. Începea să cînte de dor și amor, cu ofuri și ochii dați peste cap. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 31. Fata își dădu de cîteva ori ochii peste cap, răsuflă greu și flacăra tainică a vieții se stinse. SANDU-ALDEA, D. N. 277. Indignat grozav și dîndu-și ochii peste cap: «O, doamnă, e teribil ce se petrece!». VLAHUȚĂ, O. AL. II 8. A da (ceva) peste cap = a face un lucru de mîntuială, a lucra superficial. A da (pe cineva) peste cap v. cap (I 1). A da (ceva) după spate = a lăsa la o parte, a trece cu vederea. Mane, fîrtate! Dă-ți mînia după spate. ALECSANDRI, P. P. 73. A da ușa (poarta etc.) de perete = a împinge în lături, a deschide larg. Dete poarta de părete și trecu înainte. ISPIRESCU, L. 359. A da cărțile pe față v. carte. ♦ A petrece prin sau pe după ceva. Un domn scurt și gras, cu ochelari dați după ureche. C. PETRESCU, Î. I 12. ♦ (Complementul indică o băutură sau o cantitate de băutură; determinat prin «pe gît», «de dușcă», «peste cap», «pe spate») A bea (lacom, dintr-o dată sau în cantități mari), a goli bînd, a turna pe gît. Dădu restul de ceai călduț pe gît. C. PETRESCU, C. V. 130. Baba dădu rachiul pe gît. SANDU-ALDEA, D. N. 194. Și d-ta ai cîntec: «Ipate care da oca pe spate Și face cu mîna să-i mai aducă una». CREANGĂ, P. 150. 10. (În diverse procese de muncă, sensul reieșind din context) A da găuri = a găuri. Începu să... dea găuri cu un burghiu. C. PETRESCU, Î. II 183. A da (un obiect tăios) pe piatră = a(-l) ascuți. Scoate bulicheriul din teacă, îl dă pe amînari. CREANGĂ, P. 125. Paloșul scotea, Pe amnar îl da, De și-l ascuțea. TEODORESCU, P. P. 450. A da (un lemn) la rindea = a netezi cu ajutorul rindelei. (Mold.) A da (o țesătură) în undă = a spăla, a clăti. Numai de două ori pîn-acu am dat-o [pînza] în undă. ALECSANDRI, T. 259. ◊ (În legătură cu alte acțiuni ale omului) A da lecții = a preda lecții. Am un băiet, Karl, și aș vrea să-i dați d-voastră lecții. HOGAȘ, DR. II 63. A da o telegramă = a expedia o telegramă. Dați-i o telegramă din partea mea să se intereseze ce e cu depozitul. CAMIL PETRESCU, U. N. 66. A da la ziar = a publica sau a face să se publice în ziar. Și voi la ziar puteți da tot ce știți. C. PETRESCU, C. V. 131. A da foc = a aprinde. Buntași care au de gînd să deie foc tîrgului în astă-noapte! ALECSANDRI, T. I 70. A da bici = a lovi cu biciul. A dat bici calului și-a plecat însoțit de argați. STANCU, D. 22. A da la mînă = a pune la dispoziția cuiva, a înmîna cuiva (un act, un obiect de folosință imediată etc.). I-a... dat la mînă hîrtie de danie. CARAGIALE, O. III 48. A da (refl. a se da) o luptă, o bătălie = a avea loc o luptă. Bătălia în care Tomșa fusese înfrînt... se dăduse dimineață. SADOVEANU, O. VII 154. Luptele se dau acum în Carpați. CAMIL PETRESCU, U. N. 419. A da un spectacol = a reprezenta un spectacol. Spectacolele le da în aer liber. SAHIA, N. 67. A da (pe cineva) dezertor = a face cunoscut în mod oficial că cineva este dezertor. 11. (Despre sol, plante, animale etc.) A produce, a emite, a scoate din sine însuși. Oile dau lînă și lapte. ▭ Ca moarte ramuri vestejite, Sătule să mai deie rod, Își lasă brațele s-atîrne Sărmanul istovit norod. TOMA, C. V. 60. N-am învățat știința ierburilor, dar. pe cît mă taie capul, sacul n-a dat niciodată trandafiri. DELAVRANCEA, A. 93. Mugurii dau frunză și cîmpii dau verdeață. ALECSANDRI, P. III 241. ♦ (Mai ales despre persoane, cu complementele: «glas», «chiot», «țipăt», «răcnet» etc.) A emite, a face să se audă. Stați să deie badea un chiot spre caii ceia. CAMILAR, N. I 309. Ea dă glas și bate cu bățul în poartă. SADOVEANU, B. 35. Le-a pătruns prin piept, ca fierul, Strigătul ce-a dat străjerul. TOMA, C. V. 139. ◊ Expr. A da dintr-însul o vorbă (sau niște vorbe) = a spune lucruri, de obicei minunate, înțelepte. Cînd da cîte-o vorbă dintr-însul, vorba era vorbă. CREANGĂ, P. 142. Are un duh cît șăpte și dă dintr-însa niște vorbe! ALECSANDRI, T. I 129. ♦ A produce, a crea. Eminescu a dat o operă de valoare universală. ◊ Expr. A da la lumină (sau la iveală) = a descoperi ceea ce este ascuns; (cu privire la scrieri) a publica. Săpăturile au dat la iveală ruinele unei vechi cetăți. ▭ Am arătat cartea me la mulți profesori... și ei m-au îndemnat ca să o dau la lumină. KOGĂLNICEANU, S. 102. A da viață = a naște, a da ființă, a făuri; fig. a anima, a însufleți. Bătrînul Dan trăiește ca șoimul singuratic... Privind cu veselie cum soarele răsare Dînd viață luminoasă cu-o caldă sărutare. ALECSANDRI, O. 206. A da (ceva) în vileag (sau tîrgului) = a divulga. Cum de să știe el ceva și să n-o deea tîrgului? ISPIRESCU, U. 112. A da de veste (sau de știre) = a aduce la cunoștință, a vesti. Mică lacrimă fierbinte, Ce te-ncerci cînd n-ai cuvinte... Să dai altui suflet veste De cît dor în tine este. TOMA, C. V. 93. Să cerc a da de știre Marghioliții, după chipul obișnuit... să-i cînt pe sub ferești. ALECSANDRI, T. I 78. A da însemnătate = a acorda atenție. Cred că ea nu dădea nici o însemnătate jocurilor deputatului. CAMIL PETRESCU, U. N. 53. A da semne de... = a indica, a arăta că..., a lăsa să se vadă că... A-și da (refl., familiar, a se da cu) părerea = a-și exprima punctul de vedere. Au să vă vină oaspeți... își dădu părerea dascălul Iov. SADOVEANU, P. M. 27. Așteaptă pe franțuz să-și deie părerea în limba lui străină. id. Z. C. 46. Poate sosește acum, se dădu cu părerea portarul binevoitor. C. PETRESCU, C. V. 123. A da gata = a) a termina, a lichida. Au dat gata patru curcani fripți. SADOVEANU, O. I 297; b) a impresiona puternic, a cuceri (pe cineva). (Sport) A da startul = a anunța plecarea printr-un semnal. La ora 4 s-a dat startul în prima serie a cursei de 100 m plat. 12. A provoca, a prilejui, a pricinui, a cauza, a stîrni. Zeama de mahorcă slăbește și dă căldură. CAMILAR, N. I 143. [Pajul Cupidon] dă gînduri ne-nțelese Vrîstei crude și necoapte. EMINESCU, O. I 108. Un an vine, trece, ș-alt an îl moștenește, Și ce nădejdi dă unul acelălalt le ia. ALEXANDRESCU, P. 77. 13. (Mai ales urmat de verbe ca: «a cunoaște», «a înțelege» etc. la conjunctiv sau la moduri nepredicative) A îngădui, a permite, a lăsa, a face posibil. Îi ședea ghimpe de foc în creier, gîndindu-se că fuga lui putea să deie crezut pînă și coanei Tasica, ba chiar și Rusandei, că el e ucigașul. POPA, V. 80. Începu a horcăi, dînd să cunoască că el a adormit. RETEGANUL, P. I 76. Baba se culcă... dînd a înțelege nurori-sa că are s-o privegheze. CREANGĂ, P. 6. ◊ Expr. A-i da (cuiva) mîna să... = a dispune de mijloace materiale pentru a..., a fi în stare să..., a avea posibilitatea să...; a-i veni bine la socoteală, a-i conveni. Vă impunea mult respect faptul că ei... veneau acasă... cu trăsura, și știați că pentru asta le dă mîna să plătească un leu. PAS, Z. I 110. 14. (Adesea legat de ideea divinității) A rîndui, a destina, a sorti, a hărăzi. Și dînd dumnezeu un vînt bun, corăbiile mergeau ca săgeata. ISPIRESCU, L. 24. Of, jupîneșică, of! Ce-a fost să nu dea dumnezeu să mai fie! CREANGĂ, P. 119. ◊ (Impersonal) Ploi de lumină Mi-i dat să sărut. BENIUC, V. 57. Ți-a fost dat... să-nduri toată durerea Pe care lumea n-o mai simte. VLAHUȚĂ, O. A. 50. Se înduioșa la gîndul că îi va fi dat să trăiască în liniște! MACEDONSKI, O. III 23. ◊ Expr. Ș-apoi dă doamne bine! = apoi a fost strașnic! După aceasta se începe nunta, ș-apoi dă doamne bine! CREANGĂ, P. 279. Ce-o (sau cum a) da tîrgul și norocul = cum se va întîmpla să fie, cum se va nimeri. Apoi dă, tată, cum a da tîrgul și norocul. CREANGĂ, P. 197. (Bine că) a dat dumnezeu! = în sfîrșit, după atîta așteptare, în cele din urmă. A dat dumnezeu de ne-a scris o scrisoare. 15. (Cu privire la oameni, urmat de determinări introduse prin prep. «la») A așeza sau a trimite într-un loc pentru o îndeletnicire determinată. Îl deteră pe la școli și filosofi. ISPIRESCU, L. 2. ◊ Expr. A da (pe cineva) pe brazdă v. brazdă. ♦ (Cu privire la animale) A mîna. Au dat oile la păscut. SBIERA, P. 37. Drăguțule bace, Dă-ți oile-ncoace La negru zăvoi, Că-i iarbă de noi Și umbră de voi. ALECSANDRI, P. P. 1. 16. (Împreună cu obiectul formează locuțiuni verbale) A da sfaturi = a sfătui. A da răspuns = a răspunde. Flăcăul dădea răspuns că așteaptă pe tatăl său cu paralele, ca să împace pe ciobani și pe stăpînul bălții. SADOVEANU, B. 15. A da ordin (sau poruncă) = a ordona, a porunci. M-am necăjit și am dat poruncă să dea gazeta înapoi. CAMIL PETRESCU, U. N. 29. Prefectul i-a dat ordin să plece la expoziție «pe puțin cu trei sute de suflete». SP. POPESCU, M. G. 22. A da bucium = a vesti. Și de acolo din margini de zări, Din creieri de culme, din inimi de luncă, Dau bucium și zvoană spre depărtări, Să-și strîngă tovarăși de rodnică muncă. DEȘLIU, G. 28. A da crezare (sau crezămînt) v. crezare. A-și da (popular a da) sfîrșitul (sau sufletul, duhul) = a muri. Într-o seară, bolnava își dădu sfîrșitul. DUNĂREANU, CH. 10. I-a venit și lui rîndul să-și dea duhul. ANGHEL, PR. 129. Bătrînul a dat sfîrșitu și, după ce l-au înmormîntat, feciorii săi au pornit de au vînat toți munții. POPESCU, B. IV 4. (Prin exagerare) Eram sfîrșit de oboseală, nu mai puteam; îmi dădeam sufletul. SADOVEANU, O. VI 66. A da dovadă = a dovedi. Lenin și Stalin ne învață că membrii de partid trebuie să dea dovadă de inițiativă creatoare în muncă. LUPTA DE CLASĂ, 1951, nr. 11-12, 101. A da prilej (sau ocazie) = a prilejui. Eliberarea poporului nostru a dat prilej miilor de talente... să se afirme, să se dezvolte, să atingă culmi nebănuite în creații. CONTEMPORANUL, S. ii, 1953, nr. 353, 1/2. Eu am apelat la dumneata numai ca să-mi dai ocazie să muncesc. C. PETRESCU, C. V. 134. Natura psihică a lui Eminescu a dat prilej multor aprecieri greșite asupra poetului. IONESCU-RION, C. 65. A da ocol (sau tîrcoale), a da raita (sau o raită) = a se învîrti în jurul unui loc, a cerceta un loc. Pînă seara a clocotit tot tîrgul Nomoloasei de vestea nebunului bătrîn, care dădea tîrcoale la marginea orașului. POPA, V. 150. El poartă calul, dînd ocol... Și ochii pașei mari s-aprind. COȘBUC, P. I 109. A da năvală (sau buzna) = a năvăli. Se așeză jos pe prispă; păsările flămînde dădură buzna la căuș. VLAHUȚĂ, O. AL. I 48. (Eliptic) A venit vestea că dau tatarii. SADOVEANU, O. I 515. A da roată = a se roti. Se zbuciumă vîntu-n mînie, Iar corbii-n pribeagul lor drum Dau roate prin zarea pustie. COȘBUC, P. II 47. A da informații (sau referințe, relații) = a informa, a referi, a relata. Îți voi da relație de călătoria me. KOGĂLNICEANU, S. 41. (Rar) A da răscoală = a răscoli. Doar vîntul nopții-n ierburi dă răscoală! IOSIF, P. 24. A-și da truda (sau osteneala) = a se trudi, a se osteni. Toate chipurile și toate trudile ți le-ai dat, numai ca să mă vezi norocit și însămnat între moldoveni. KOGĂLNICEANU, S. 54. A da luciu (sau lustru) = a lustrui. Vezi luciul ăla de la bielă? Eu l-am dat. SAHIA, N. 30. Ema, dîndu-și lustru la unghii: A venit multă lume? CAMIL PETRESCU, T. II 41. A da raportul = a raporta. Am venit să dau raportul săptămînii. SEBASTIAN, T. 155. A(-și) da demisia = a demisiona. Se înturnă la Iași și îi dete demisiunea. NEGRUZZI, S. I 111. ◊ Expr. A da (un) examen = a se prezenta la un examen, a susține un examen în fața unui examinator; fig. a trece cu succes printr-o încercare. A da seamă (sau socoteală) = a răspunde de ceva, a fi tras la răspundere. Dacă va fi să dau cuiva socoteală, voi istorisi tot ce-am văzut. CAMILAR, N. I 425. Ți-am cerut să-mi dai samă ce cauți la hotar. SADOVEANU, F. J. 152. Eu n-am teamă De-a mele fapte-n viață să dau în ceruri seamă. ALECSANDRI, T. II 192. A-și da seama (rar seamă) = a se dumeri, a pricepe, a se lămuri. Din analiza lucrărilor Congresului ne putem da seama de uriașele sarcini care stau înaintea noastră. DAVIDOGLU, M. 7. Ne-am dat seama că fără popor nu putem face revoluția. CAMIL PETRESCU, B. 67. Fiecine cum i-e vrerea despre fete samă deie-și, – Dar ea seamănă celora îndrăgiți de singuri ei-și. EMINESCU, O. I 79. II. Intranz. 1. (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» sau «cu») A face o mișcare (de obicei repetată), conștientă sau reflexă. Ion dădu încet din cap, în semn că da, și ieși. DUMITRIU, N. 158. Dă din aripi, iar se urcă, iar coboară fluturele roșu. ISAC, O. 254. Privind la mine, Ai tot da cochet din cap. EMINESCU, O. IV 369. ◊ Expr. A da din umeri = a înălța ușor din umeri pentru a-și manifesta neștiința, nedumerirea, nepăsarea. Toți pe cîți îi întrebă dădeau din umere, neștiind ce să răspundă. CREANGĂ, P. 307. A da din gură = a vorbi mult. ♦ (Cu arătarea instrumentului) A face mișcări repetate (în procesul muncii). De mînecate, dă-i cu grebla, cu tătăbonțul. POPA, V. 135. ♦ A o ține într-una, a nu se mai opri (din mers, din vorbă etc.). Face ca și atunci cînd îi curgea sîngele șiroi și el îi da că n-are nimic. SADOVEANU, O. I 87. Călușeri de pe Tîrnavă... Dați, măi, dați, Nu vă lăsați! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 416. ◊ Expr. (Familiar) Dă-i cu..., dă-i cu..., se zice pentru a arăta o succesiune de acțiuni. Din vorbă-n vorbă, tura-vura, ne-am abătut pe la o țuică... una-două-trei... pe urmă dî-i cu bere, dă-i cu vin, dă-i cu vin, dă-i cu bere. CARAGIALE, O. I 119. A da cu paharul = a bea mult. A dat cu paharul pîn’ s-a îmbătat. PANN, P. V. I 118. ♦ (În practicile superstițioase, urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau «în») A spune viitorul, a ghici, a prezice. Safta da în cărți și ghicea în palmă și cafea. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 32. Dați-mi ceva, cît de puțin, să vă dau cu norocul. RETEGANUL, P. II 38. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», sensul reieșind din context) A spăla, a spoi, a unge a vopsi (cu...). Au nu îți e rușine Să-ți dai cu dresuri și sulemenele? TOMA, C. V. 260. Să-mi dau cu apă de izvor pe față. D. BOTEZ, P. O. 16. ◊ Tranz. [Compoziția] trebuie topită întîi în apă, or s-o dea pe păr așa simplu? CARAGIALE, O. VII 5. 3. A lovi, a izbi; a bate. Nu da, păgînule, că-i copilul meu. ALECSANDRI, T. II 14. ◊ (Cu determinări arătînd instrumentul, locul acțiunii sau persoana asupra căreia se răsfrînge acțiunea) Dacă mai spunea o vorbă, dam în el, că am eu socoteală veche. DAVIDOGLU, M. 64. Văzu o muscă înainte, dete cu pălăria în ea și pică la pămînt. RETEGANUL, P. III 80. Mi-ai dat cu frîul în cap, să mă prăpădești. CREANGĂ, P. 196. (Cu construcția schimbată) Îl prinde de brăcinar și dă cu el de pămînt. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 134. ◊ Expr. (Despre două sau mai multe persoane) A-și da coate (sau cu cotul) = a se atinge cu cotul pentru a-și atrage atenția, a-și face semne. Unii dintre flăcăi își dădură cu cotul și-ncepură să zîmbească. DUNĂREANU, CH. 21. A(-i) da (cuiva) peste nas = a pune pe cineva la locul lui printr-o vorbă usturătoare. A da (cuiva) la cap = a lovi, a omorî; fig. a ataca (pe cineva) cu violență, pentru a-i distruge situația, bunul nume etc. Vreau să-mi leg numele de o operă de purificare. Vreau să le dau la cap tîlharilor. C. PETRESCU, C. V. 108. A da (cuiva sau la ceva) cu piciorul = a respinge (pe cineva sau ceva), a nu voi să știi (de cineva sau de ceva); a scăpa un bun prilej, a nu profita de... Ai dat cu piciorul la avere. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 77. Bogătași ce cu piciorul dați la inimi în gunoi... N-am cu voi nici un amestec. MACEDONSKI, O. I 97. Sîntem încredințați că tu nu ni-i da cu piciorul, mai ales aducîndu-ți aminte de prieteșugul nostru. SBIERA, P. 271. Unde dai și unde crapă! v. crăpa. ◊ Tranz. (Folosit și absolut; complementul indică persoana lovită, lovitura sau instrumentul întrebuințat la lovit) Te-a bătut?... – Nu... Mi-a dat numai o palmă. CAMIL PETRESCU, T. II 29. N-am fost slab și nici fricos: Pe opt ți-i dam grămadă jos. COȘBUC, P. I 199. Fata dete călcîie calului. ISPIRESCU, L. 17. Nu pot eu s-o ajung să-i dau o scărmănătură bună. CREANGĂ, P. 268. Dăsagii pe cal punea, Una bună că-i dedea. TEODORESCU, P. P. 503. (Fig., în amenințări; construit cu dativul) Vai... Mădălină... gemu Costache prin somn. – Îi dau eu Mădăline... Eu strig... și el visează Mădăline. CAMILAR, N. I 222. Stăi tu, vulpe vicleană ce ești! Las’ că ți-oi da eu ție. SBIERA, P. 186. ♦ (Instrumentul este o armă de foc) A pune în acțiune, a trage. Eram băiat de vreo treisprezece ani cînd am învățat să dau cu pușca. ODOBESCU, S. III 21. Îmi vine să poruncesc să deie cu tunurile în prostimea aceea. NEGRUZZI, S. I 153. ◊ Tranz. (Complementul indică proiectilul) Se luă după un iepure, dete o săgeată, dete două și nu-l nimeri. ISPIRESCU, L. 8. ♦ A se lovi, a se atinge (de ceva). Calul fugea de da cu burta de pămînt. ISPIRESCU, L. 129. Ajunse la un munte mare... al cărui vîrf da la nori. id. ib. 216. 4. (Urmat de determinări locale sau modale; uneori (tranz.) construit cu pron. «o», care are valoare neutră) A o lua, a o porni, a o apuca, a se duce. Stoicea dădu spre iaz, sprijinindu-se în ciomag. GALACTION, O. I 47. Caii, obosiți și ei, simțind că li se slobod frînele, o deteră în pas domol de tot. SLAVICI, O. I 215. După ce ieși din sat, dete cătră casă prin o pădure. RETEGANUL, P. I 13. Dă soarele după deal și noi tot pe loc stăm. CREANGĂ, P. 128. ◊ Fig. Nevasta n-au știut încotro să deie de bucurie. SBIERA, P. 229. Nu mai știa ce să facă și încotro s-o deie, ca să nu greșească tocmai acum la dică. CREANGĂ, P. 270. ◊ Expr. A da încolo, încoace (sau pe ici, pe colo sau la deal, la vale) = a merge de colo pînă colo; fig. a se frămînta, a încerca în toate chipurile, a-și da osteneală. Dau încolo, încoace; dară nime nu poate chibzui... încotro să fie drumul spre casă. SBIERA, P. 67. Baba... dă la deal, dă la vale, dar n-are ce face; și, de voie, de nevoie, nunta s-a făcut, și pace bună. CREANGĂ, P. 8. A o da pe... = a o aduce altfel, a o întoarce, a o schimba. Cînd însă i se întîmpla să pomenească de ceva din trecutul neamului nostru, o da pe romînește. M. I. CARAGIALE, C. 78. ♦ A se abate, a trece (pe la...), a intra (undeva) pentru puțin timp. Părăsise cu totul gîndul de a mai da pe la universitate. VLAHUȚĂ, O. A. 257. Trecînd Dunărea, dete prin satele turcești și bulgărești. ISPIRESCU, M. V. 17. Părintele mai în toată ziua da pe la școală și vedea ce se petrece. CREANGĂ, A. 2. ◊ Expr. A-i da cuiva în (sau prin) gînd, prin (sau în) cap, în (sau prin) minte = a-i veni cuiva o idee. Cum de i-a dat în cap imbecilului să-mi trimită telegrama? C. PETRESCU, C. V. 111. 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «peste») A ajunge la..., a găsi, a afla, a întîlni, a nimeri. Oriunde ar apuca-o, dă peste oameni. CAMILAR, N. I 316. Ne-a împrăștiat furtuna tocmai cînd dăduserăm peste ursoaică. GALACTION, O. I 50. La moară dau de prieteni. COȘBUC, P. I 76. ◊ Expr. A da de fund = a ajunge pînă la fund; p. ext. a ajunge la margine, la capăt, la sfîrșit. Am făcut datorii peste datorii. Cum dam de fund, nenea Scarlat... îmi făcea numaidecît rost de împrumut cu dobînzi sălbatice. M. I. CARAGIALE, C. 88. Cercați voi marea cu degetul, dar ia! să vedem, cum i-ți da de fund? CREANGĂ, P. 260. A da de capăt v. capăt. A(-i) da (cuiva) de urmă = a găsi pe cel căutat. A da peste cineva cu caii (sau cu căruța etc.) = a veni din mers peste cineva, lovindu-l, răsturnîndu-l. Dedeau cu caii preste oamenii lui Ercule. ISPIRESCU, U. 52. Cine e acesta ce a să deie piste noi cu droșca. NEGRUZZI, S. I 238. A da de dracu = a o păți. A da cu ochii de cineva v. ochi. A-și da cu socoteala că... v. socoteală. ◊ (Urmat de determinări ca: «rușine», «primejdie», «necaz» etc.) Ia cupa cea largă și-ai grijă ce faci; Ascunde-o bine, Căci Mufti... ne-o ia... Și dăm de rușine! COȘBUC, P. I 210. Avem să dăm peste o primejdie mare. ISPIRESCU, L. 6. Cînd este să dai peste păcat, dacă-i înainte, te silești să-l ajungi, iară dacă-i în urmă, stai și-l aștepți. CREANGĂ, P. 223. ♦ Tranz. (Regional) A băga de seamă, a prinde de veste, a observa. Băgînd sacii în moară, au dat că într-înșii nu-i grîu. SBIERA, P. 16. Cînd a dat de copilă că nu-i, a început a-și smulge părul din cap. CREANGĂ, A. 20. 6. (Despre întîmplări sau împrejurări neplăcute; de obicei urmat de determinări introduse prin prep. «peste») A veni peste cineva pe neașteptate, a surprinde pe cineva. Acolo, la Cotnari, am fost demult la culesul viilor, pe cînd încă nu dăduse molima filoxerei. SADOVEANU, O. VIII 233. Deodată dete preste ei o căldură, încît leșinau de sete. RETEGANUL, P. III 75. N-au mers mult și iată c-au dat altă nevoie peste dînsa. SBIERA, P. 208. De multe ce dăduse peste dînsul, se făcuse cam hurșuz. CREANGĂ, P. 111. ◊ Expr. A da strechea într-însul, se spune despre un animal care fuge orbește pentru că a fost mușcat de streche, sau (fig.) despre un om care fuge cuprins de spaimă. 7. (Despre persoane, în legătură cu verbe de mișcare) A ajunge într-un punct, a nimeri într-un loc; (despre drumuri) a intra în alt drum, a se împreuna cu alt drum. Ivancea coti îndărăt ca să iasă prin fundul curții pe drumul ce da în șosea, fără să treacă prin sat. DUMITRIU, N. 53. Fac înapoi, pe același drum, cu gîndul... să dea în Calea Victoriei. SP. POPESCU, M. G. 62. Ieșiră acum din pădure și dădură într-o poiană frumoasă. RETEGANUL, P. I 46. Dacă prin codri pătrunzi, dai de-o vale frumoasă și verde, Pe-al căreia deal se întinde o mîndră grădină. EMINESCU, O. IV 179. ♦ (Rar, despre locuri, terenuri) A ajunge sau a se întinde pînă la... Nimerise în grădini tăcute care dădeau în cîmp. CAMILAR, N. I 102. Făt-Frumos vede că șirul munților dă într-o mare verde. EMINESCU, N. 13. ♦ (Despre ferestre, uși, încăperi etc.) A fi cu fața spre..., a avea vederea spre..., a se deschide spre... Mai la dreapta o ușă cu geam... dă înspre peron. SEBASTIAN, T. 188. Din odăile neluminate ce dădeau în larga încăpere din mijloc se auziră șoapte, rîsete înfundate. M. I. CARAGIALE, C. 120. 8. A nimeri în..., a cădea în... S-azvîrlea, nu s-azvîrlea, Drept în paloșe că da. TEODORESCU, P. P. 443. ◊ Expr. A da în gropi (de prost ce e) = a fi foarte prost. De cînd ai luat zestre o casă, trei cai și-o sanie, te-ai prostit de dai în gropi. GALAN, Z. R. 266. A da din lac în puț = a nimeri din rău în mai rău. A-și da în petic v. petic. A da în brînci v. brîncă. ♦ (Despre păr) A intra, a cădea, a ajunge în... Pletele îi dădeau în ochi. ♦ (Despre lumină) A cădea într-o direcție oarecare. Baba... s-a ghemuit... cu spatele la lună, să nu-i dea lumina-n ochi. CARAGIALE, S. N. 255. Tainicele raze [ale lunii], dînd pieziș pe o zidire... Mîngîie a ei ruină. ALEXANDRESCU, P. 136. 9. (În legătură cu o acțiune în desfășurare; urmat de determinări introduse prin prep. «în») A începe, a trece în..., a intra. Vremea dădu în cald. DELAVRANCEA, S. 50. Copacii dau în mugur. VLAHUȚĂ, O. A. 342. Soarele dă în asfințit. ISPIRESCU, L. 34. ◊ (Impersonal) Dădea în toamnă și-o amorțise frigul. PAS, Z. I 88. ◊ Expr. A da în undă (sau în clocot) = a începe să fiarbă, să clocotească. (Fig.) S-a depărtat al ploii ropot, Dar Rîul Mic a dat în clocot Și spumegă de-a lungul văii. DEȘLIU, M. 35. A da în pîrpăra însuratului = a fi stăpînit de dorința însuratului. Dă, ce să-i zici! dăduse și el în pîrpăra însuratului. CREANGĂ, P. 166. (Despre cereale sau fructe) A da în copt (sau în pîrg) = a începe să se coacă, să se pîrguiască. Acasă perele de vară dau în copt. CAMILAR, N. I 83. Pomul înflorea în fiecare zi... rodul creștea și seara da în pîrg. ISPIRESCU, L. 73. Vezi d-ta, colo departe, niște lanuri frumoase de grîu care dă în copt? CREANGĂ, P. 155. A da în spic = a lega spic. Holdele au dat în spic mai devreme ca în alți ani. ♦ (Despre frunze, muguri, păr) A ieși, a se ivi, a apărea. Le dădea puful pe obraz. SADOVEANU, O. I 271. Am fugit repede la oglindă să cercetez dacă nu mi-au dat fire albe. C. PETRESCU, Î. II 63. A suflat vîntul de primăvară, au încolțit mugurii, a dat frunza. DELAVRANCEA, A. 34. De-ar veni luna lui mai, Să-mi aud cerul tunînd, Să văd norii fulgerînd, Ierbulița-n șesuri dînd. ANT. LIT. POP. I 72. ◊ (Despre sînge, lacrimi etc.) Îmi dau lacrimile și plîng încet de bucurie. CAMIL PETRESCU, U. N. 186. Avea o senzație de durere fizică așa de intensă, că-i da lacrămile în ochi. BART, E. 212. ◊ Expr. A da inima (sau duhul) din cineva, se zice despre acela care e gata să se sufoce în urma unui efort prea mare. Aleargă săraca, de dă inima din ea, ș-o trec amețeli. VLAHUȚĂ, O. A. 369. Începe a striga, de da duhul dintr-însa: «Ioane, Ioane, Ioane!» și Ion – pace! CREANGĂ, A. 64. ♦ (Despre lichide, determinat prin «afară» sau «pe din afară») A trece peste buzele vasului, a ieși afară din vas. Apa numai cît nu da afară din fîntîni. RETEGANUL, P. I 27. ◊ Expr. (Despre lichide în fierbere) A da în foc = a se umfla, a curge afarî din vas. S-a întîmplat să dea laptele în foc. GALAN, Z. R. 38. 10. (Despre anotimpuri, fenomene atmosferice) A veni, a se face a se lăsa, a se porni. Aici, în locul mărului, era o salcie cu scorbură arsă... și stăteau la adăpost în scorbură pescari cînd da cumpăna. CAMILAR, TEM. 195. Ciobanii de demult, cînd plecau cu oile, intrau ca în mănăstire: nu-i mai vedeau fetele și nevestele decît cînd da zăpada. GALACTION, O. I 64. Peste o lună dă primăvara. C. PETRESCU, C. V. 149. 11. (Cu valoare de auxiliar, urmat de un verb la conjunctiv) A începe să..., a se apuca de..., a avea de gînd, a se pregăti pentru o acțiune, a fi pe punctul de a... Rizea dădu să plece. DUMITRIU, B. F. 27. Dragoș dădu să coboare scara, dar iute o sui înapoi, căci Geoiana era cît pe ce să-l umfle în corne. HOGAȘ, DR. II 96. A dat el să se supere și să ne ocărască, dar a priceput îndată că cel mai bun lucru ce-i rămînea de făcut era să rîdă și el cu noi. VLAHUȚĂ, O. A. 456. Dă el să descuie ușa, nu poate; dă s-o desprindă, nici atîta. CREANGĂ, P. 256. III. Refl. și (rar) intranz. 1. (Urmat de determinări locale) A se duce, a merge, a veni. Dă-te mai încoace. ▭ Ian, măi oameni, dați-vă la o parte. CAMILAR, N. I 208. Dă-te la o parte să treacă domnu doctor. C. PETRESCU, C. V. 35. ◊ Expr. A (se) da îndărăt (sau înapoi) = a) a se retrage (mai înapoi). Tuspatru deterăm un pas înapoi. M. I. CARAGIALE, C. 25. Dacă murgu-i sprinten da-n lături sforăind, Viteazul cu blîndeță îl dezmierda. ALECSANDRI, O. 207; b) a se codi, a se sustrage de la ceva, a căuta să scape, a se retrage (într-o luptă). Nu, Ioane, noi nu trebuie să dăm înapoi! Pentru nimic în lume, nici un pas înapoi! CAMILAR, TEM. 85. Teama de necunoscut era de neîndurat. Dar, negreșit, asta numai la cei hotărîți să nu dea, în nici un caz, înapoi. CAMIL PETRESCU, U. N. 337. Cum văd eu, nici de asta nu te-ai da în lături. CREANGĂ, P. 166. ◊ (Locuțiune verbală) A se da jos = a coborî. (Tranz.) De ce m-ați dat jos din tren? SEBASTIAN, T. 232. (Fig.) Prometeu... adesea mustra pe Joe pentru nelegiuirea ce săvîrșise dînd pe tat’său jos de pe scaun. ISPIRESCU, U. 82. Dînd jos pe Lăpușneanul, urcăm pe cine-n loc? ALECSANDRI, T. II 112. ♦ A se așeza undeva. Se dete p-o pernă, răzimîndu-și cotul. PANN, P. V. I 58. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la») A se năpusti, a se arunca, a năvăli asupra cuiva. Cînd se da armăsarul la Galben-de-Soare, mușca din pieile de bivol, iară cînd se da acesta la armăsar, mușca din carne vie. ISPIRESCU, L. 28. Ține-l [pe cîine] să nu se dea la mine. CARAGIALE, O. II 267. Iarna... ursul ajunge de să dă la vite și la oameni. SLAVICI, la TDRG. ◊ Intranz. V-aștept, ca să nu dea la voi cîinele. SADOVEANU, P. M. 261. Zîna... dă deodată la dînsul, să-i scoată ochii. SBIERA, P. 38. ◊ Expr. A da fuga = a se repezi. Eu am dat fuga la brad și m-am suit în brad. SADOVEANU, V. F. 27. A da de-a dreptul = a veni drept la țintă, fără a face ocol. Golătatea încunjură, iară foamea dă de-a dreptul. CREANGĂ, A. 69. 3. A se deda la..., a fi înclinat spre... Leneșa lor minte, dată pe gîndiri ușoare, Se împiedică de-o muncă ce-o cutremură ș-o doare. VLAHUȚĂ, P. 134. El din mica copilărie au fost dat către aceste. DRĂGHICI, R. 73. 4. (În jocuri, urmat de determinări ca «de-a rostogolul», «pe gheață», «în leagăn» etc.) A aluneca, a se rostogoli, a se legăna etc. Fă-te dar tu o roată de lemn și eu una de fier, să ne dăm unul pe un deal, altul pe alt deal. RETEGANUL, P. III 73. În scrînciobul din culme se dau flăcăi și fete. ALECSANDRI, P. III 143. ◊ Expr. A se da peste cap v. cap. A se da de-a tumba (sau de-a dura) = a se da peste cap, a se rostogoli. A se da de rîpă = a se prăpădi. Porumbo, iubește-mă că mă dau de rîpă, pre legea mea! ALECSANDRI, T. 157. A se da în vînt după... = a) a-și da toată osteneala. Ilinca bocea pe la toate pragurile și se da-n vînt după leacuri. VLAHUȚĂ, O. A. 129. Și merg eu acum fără păsare prin păpușoi pînă în dreptul ogrăzii și mă uit printre gard și văd pe mama cum se da în vînt după trebi. CREANGĂ, A. 68; b) a ține foarte mult la cineva, a face orice pentru... 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe lîngă») A se lua cu binele pe lîngă cineva, a încerca să intre sub pielea cuiva. Slutul se dete pe lîngă fată și începu s-o lingușească cu vorbe mierloitoare și să se ia cu binele pe lîngă dînsa. ISPIRESCU, L. 47. Dacă... vrun tinerel viteaz S-ar da pe lîngă mine... Atunci cu voie bună I-aș da sufletu-n dar. ALECSANDRI, T. 156. 6. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «în») A trece în altă parte, în altă tabără sau grupă. Lasă legea creștinească Și te dă-n legea turcească. ALECSANDRI, P. P. 211. ◊ Expr. A se da în (sau de) partea (cuiva) sau a se da cu cineva = a se alătura de partea cuiva (într-o discuție, într-un diferend etc.). Of, of... te-ai dat cu năpîrca de Eftimie. DUMITRIU, N. 238. Stă la chibzuri în care parte să se de. ISPIRESCU, U. 28. ♦ A se acomoda cu cineva, a se lua după cineva sau ceva. Eu gîndesc că s-a da după mine și s-a face și ea bună. CREANGĂ, P. 164. ◊ Expr. A se da pe (sau la) brazdă v. brazdă. 7. (Despre persoane) A se lăsa în voia cuiva. Lasă-ți lumea ta uitată, Mi te dă cu totul mie. EMINESCU, O. I 209. ♦ A se lăsa stăpînit, copleșit de... Dragul meu... învață-te a munci, nu te da lenii. HOGAȘ, DR. II 47. Se dete cu totul la această patimă. NEGRUZZI, S. I 20. Inima i se sfîrșea, Dar îndat’ se stăpînea Și durerii nu se da. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 488. 8. (Mai ales în forma negativă) A ceda, a nu opune rezistență, a se supune. [Cîinii] nu se da să li tai cozile. SBIERA, P. 15. Fricosule... nu mi te da, păcătosule. ALECSANDRI, T. I 117. ◊ Expr. A nu se da cu una cu două = a nu ceda ușor. Flăcăul era chitit la capul său și nu se da cu una cu două. CREANGĂ, P. 142. ♦ (Întregit printr-un participiu, cu sensul determinat de acesta) A se lăsa (nemaiavînd încotro). N-a mai avut ce spune și s-a dat bătut. SADOVEANU, P. M. 205. Cum nu se dă scos ursul din bîrlog... așa nu mă dam eu dus din Humulești. CREANGĂ, A. 116. ♦ (Învechit și familiar; despre armate, cetăți, comandanți) A se preda, a se supune. Numai Timișoara mai este în mîna împotrivnicului, dar întru atîta înconjurată că în puțintică vreme trebuie să se dea. GHICA, A. 306. Aceștii, după puțin, s-au dat robi și cetățuia s-au ars de franțezi. KOGĂLNICEANU, S. 13. Dă-te de voia tea. Să ne scapi de vreo belea. TEODORESCU, P. P. 292. 9. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la», rar «spre») A începe să..., a se apuca de..., a se pune pe... După cină să dau la culcare. RETEGANUL, P. III 83. Se deteră spre odihnă, dar pîndea cînd unul, cînd altul. ISPIRESCU, L. 4. Satul văzînd că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărî să-l spînzure. CREANGĂ, P. 329. La lucru s-au pornit Și la lucru mi s-au dat; Mi s-au dat la secerat. TEODORESCU, P. P. 150. ◊ Expr. A se da (rar, intranz., a da) în vorbă cu cineva = a intra în vorbă. Mai de una, mai de alta, apoi dădură în vorbă cu Pahon. RETEGANUL, P. V 14. Numai cît în vorbă se da, Secerele și gătea. TEODORESCU, P. P. 142. 10. (Numai în expr.) A se da drept (învechit, de) cineva = a voi să treacă drept altcineva, a face să se creadă că e altcineva. [Agenții] s-au ivit în aceeași zi la han la Brătulescu, dîndu-se drept negustori de covoare. POPA, V. 95. M-oi duce la curtea împăratului și m-oi da de doftor. SBIERA, P. 301. Am să mă dau și eu de baroană, cum oi trece granița. ALECSANDRI, T. I 181. 11. (Mai ales în forma negativă) A se pomeni, a se ivi. Înc-așa schilodeală nu mi s-a dat în cale! RETEGANUL, P. III 62. Turbare de cap și frîntură de limbă ca la acești nefericiți dascăli nu s-a mai dat a vedea! CREANGĂ, A. 84. Nu s-a dat pe fața pămîntului o jupîneasă mai iscusită decît Anghelușa. ALECSANDRI, T. I 105. – Forme gramaticale: prez. ind. dau, dai, dă, dăm, dați, dau; imperf. dădeam și dam; perf. s. dădui (regional dedei și detei); m. m. perf. dădusem și dasem (regional dedesem și detesem); prez. conj. pers. 3 să dea (regional să deie).

brăzdar sn [At: DA / Pl: ~e / E: brazdă + -ar] 1 Fier al plugului care trage brazdele în pământ. 2 Parte la mașinile de semănat care introduce semințele în pământ.

brăzdat², ~ă a [At: DA / Pl: ~ați, ~e / E: brăzda] 1 Arat (cu plugul). 2 Care este marcat de urme Vz brăzda. 3 Ridat.

brăzdătură sf [At: DA / Pl: ~ri / E: brăzdat + -ură] 1 Brazdă (1). 2-3 Brăzdare (1-2). 4 (Pex) Adâncitură.

hămui² vt [At: CIAUȘANU, GL. / Pzi: ~esc / E: ham + -ui] (Reg) 1 A face pe cineva să muncească din greu. 2 A da (pe cineva) pe brazdă prin muncă. 3 A hărsi (pe cineva).

NĂRĂVAȘ, -Ă adj. (Despre animale, în special despre cai) Care nu se lasă strunit, care mușcă, azvîrle din picioare, care are nărav (2); năbădăios (2), nărăvit. Să luați seama: calul e cam nărăvaș. f (1900), 542. Calul nărăvaș aruncase cu picioarele de dindărăt. ap. tdrg. Cristea Busuioc se pomeni dincolo de far, în gura canalului, cu pluta săltînd pe valuri ca un cal nărăvaș. tudoran, p. 102. Fierarul bătuse în pămînt stîlpi groși pentru legatul cailor nărăvași. preda, m. 118. Pusese vina pe el că ar fi betejit un cal... fiindcă era nărăvaș din cale afară. t. popovici, se. 15, cf. alr i 1 110/9, 56, 148, 229, 394, 518, 677, 740, 890, 960, a v 14. ◊ (Substantivat) Bădița Șimion încalică un naravaș; eu încalic altul. sadoveanu, o. xiii, 37. ♦ (Substantivat) Epitet pentru un tînăr nerăbdător (2), nervos (3). Cînd pot să dau ochii cu Dumitrana? – Să-l întreb, nărăvașule! barbu, ș. n. 25. ♦ (Despre oameni) Care are apucături rele; vicios; arțăgos. com. liuba, cf. alr 11 517/186, alr sn v h 1 247. ◊ (Substantivat) Piaie nărăvași, trîntori... și stricați din țară. jipescu, o. 111, cf. 33. Stoica e un nărăvaș, și așa i se cuvine, d. zamfirescu, t. s. 17. Prin cîrciumi, întinseseră mai nărăvașii întru pahar petrecere la toartă. pas, l. i, 60. ♦ Fig. Neascultător, îndărătnic. Așa-i c-am fost pe vremuri bun cosaș? Ce brazde aurii lăsam în urmă! Dar iată, brațul cade nărăvaș, Trunchiul s-apleacă, pasul se curmă. beniuc, m. 131. ◊ (Adverbial) S-au depărtat de mal cu chiu cu vai, preț de-o aruncătură de bolovan, și de-acolo înainte luntrea a început a li se învîrti nărăvaș în cercuri tot mai strîmte. v. rom. aprilie 1954, 132. – pl.: nărăvași, -e. – Nărav + suf. -aș.

chez (-ze), s. n. – Linie, brazdă care separă două cîmpuri. Mag. köz (DAR). În Banat și Olt.

ZOREA, zorele, s. f. (Mai ales la pl.) Nume dat unor plante agățătoare ornamentale, cu flori roșii sau albastre, avînd corola în formă de pîlnie (Ipomoea). La anul am să pun zorele, dar le ciugulesc găinile. ARDELEANU, D. 72. Lîngă brazdă, un pavilion cu zorele; acolo mîncau, acolo peste zi cucoana șefului își făcea lectura. BASSARABESCU, S. N. 86. Foaiă ș-o zorea, bună mi-e vremea, rea mi-e inima. TEODORESCU, P. P. 277.

brăzduire sf [At: DA ms / Pl: ~ri / E: brăzdui] 1-3 (Rar) Brăzdare (1-3).

RODNICIE, rodnicii, s. f. Calitatea de a fi rodnic; fertilitate. Dar partea [de semințe] ce s-oprea-ntre brazde, c-o însutită rodnicie, îl răsplătea. MACEDONSKI, O. I 61. Rodnicia pășunilor și holdelor. VLAHUȚĂ, la TDRG.

dârâște sf [At: DA ms / Pl: ~ti / E: dâră + -iște] (Reg) Brazdă în urma plugului.

chez² sn [At: DA / Pl: ~uri / E: mg köz] (Ban; Olt) 1 Brazdă. 2 Țarină.

NEBUNATIC, -Ă adj. 1. (Învechit și popular; despre oameni) (1) ușuratic, zvînturatic. Ștefăniță, nebunatecul fiu al lui Vasile..., muri de friguri rele. Iorga, c. i. i, 48. ◊ (Substantivat) Ce mai stai de vorbă cu nebunaticul acesta? com. marian. ♦ Care denotă lipsă de judecată, de chibzuială. Nefăcînd lucrurilor și vremilor chiverniseală..., ci așa numai pen nebunateca și zburateca lui socoteală... fără de vreame acea sumă dă oaste dentru ale sale oști au dăspărțit. R. greceanu, cm ii, 183. 2. (Despre ființe) Vioi, zglobiu, zburdalnic, nebun (I 2); zvăpăiat; (regional) năsărîmb (I 1), năsărîmbos. cf. lb, valian, v., polizu. Zburătorul nebunatic îl aud sunînd prin stuh. NEGRUZZI, S. II, 60, cf. PONTBRIANT, D., COSTINESCU. Deveni vorbăreț, expansiv, copilăros și nebunatic, cum nu-l văzuse amicul lui niciodată. vlahuță, o. a. 112. Zglobie, nebunatecă, iubeșce pe toți care o complimentează. F (1897), 345, cf. ddrf, Barcianu. O ceată de copii nebunatici ne învîrtim pe dinaintea casei lui Aron. Rebreanu, n. 90. Niște copile nebunatice. Sadoveanu, m. c. 96. ◊ Fig. Vîntul serii nebunatic Pofti-ntr-o zi pe flori la danț. Macedonski, o. i, 134. Matei o strînse la piept sărutîndu-i părul nebunatec. D. Zamfirescu, v. ț. 40. Bătrînul își trecu încet mîna prin părul lui alb, în care vîntul se juca nebunatic. bart, s. m. 62. ♦ (Despre manifestări ale ființelor) Care exprimă, trădează vioiciune, neastîmpăr, zburdălnicie. cf. lm. Buzele ei fragede și rumeioare se răsfoiră într-un rîs de nebunatică bucurie. odobescu, s. iii, 202. Joc nebunatic, copilăresc. Gane, n. iii, 5. Un cîrd de marsuini se întrec în mers cu noi și-n jocuri nebunatice se dau afund, ca iarăși să apară. Bart, s. m. 30. Brazda... dintre sprîncenele lui Stroe Vardaru s-a șters într-o nebunatică izbucnire de rîs tineresc. C. Petrescu, a. r. 20. Făceau gesturi nebunatice pline de finețe și de fantezie. contemp. 1962, nr. 806, 1/7. ◊ (Adverbial) Iute și grațioasă ea sări nebunatec gardul și dispăru rîzînd prin arborii cei ninși ai gradinei. Eminescu, g. p. 73, cf. id. o. iv, 36. – pl.: nebunatici, -ce. – Și: nebunatec, -ă adj. – Nebun + suf. -atic.

PICIOR, picioare, s. n. 1. Fiecare dintre cele două membre inferioare ale omului și fiecare dintre membrele pe care se sprijină corpul celorlalte viețuitoare și care servesc la umblat. Plecă în goană spre deal... Pămîntul duduia sub picioarele lui. BUJOR, S. 127. Calul fiului de crai începe a sări în două picioare. CREANGĂ, P. 185. Cînd își pun copilu-n leagăn, Cu-n picior încet îl leagăn'. EMINESCU, L. P. 143. Acum e legat mai tare, Și de mini și de picioare, Cu lanțuri și cu zăvoare! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. ◊ (Formulă de amenințare) Unde-ți stau picioarele, îți va sta și capul = ți se va tăia capul. Să te duci să-mi aduci herghelia de iepe cu armăsarul ei cu tot... căci de nu... unde-ți stau picioarele, iți va sta și capul. ISPIRESCU, L. 26. ◊ Loc. adj. Bun (sau iute) de picior = iute, sprinten. ◊ Loc. adv. În (sau din) picioare sau d(e)-a-n picioarele = fără a fi așezat; în poziție verticală. Au gustat ceva din picioare, după cum era obiceiul. SADOVEANU, P. M. 182. În picioare, la umbra duzilor, femei înalte, rumene la față, curat îmbrăcate, întind pe rișchitor firele galbene de borangic. VLAHUȚĂ, O. AL. I 132. Într-o a cincea luntre sînt cîntăreți care suflă, d-a-n picioarele, în flaute. ODOBESCU, S. III 110. În vîrful picioarelor = fără a face zgomot, pe neobservate, tiptil. Domițian își luă cărțile și – în vîrful picioarelor – se strecură pe nesimțite printre bănci afară. BASSARABESCU, V. 3. Cu piciorul sau cu picioarele = pe jos. Ceva mai încolo, la zece minute cu piciorul, sînt binefăcătoarele izvoare – vestitele ape minerale de la Căciulata. VLAHUȚĂ, O. AL. I 139. Din cap pînă în picioare v. cap¹ (11). ◊ Expr. A se scula (sau a se ridica) în picioare = a se scula de jos, a se ridica în poziție verticală. Stroe se sculă în picioare și fluieră la început ca un semnal. PREDA, Î. 147. S-au ridicat toți în picioare. CARAGIALE, P. 26. A sări drept (sau ars) în picioare = a se ridica repede, brusc. Sări drept în picioare și plecă hotărît. BUJOR, S. 25. Nurorile atunci sar arse în picioare și cele mari încep a tremura ca varga de frică. CREANGĂ, P. 11. Are numai (atîția...) ani pe un picior = are o vîrstă mai mare decît cea pe care o mărturisește. A se pune (sau a fi) pe (sau în) picioare = a se însănătoși după o boală lungă; fig. a se reface din punct de vedere material. Odihnă îi trebuie și îngrijire bună și să vezi că în scurt e pe picioare. SADOVEANU, O. I 37. Cojocaru lupta încă din greu cu nevoile, căci nu se pusese bine pe picioare cu tot ajutorul dat de Tudor. CAMIL PETRESCU, O. II 64. Eu zic bodaprosti lui dumnezeu că-l văd în picioare. Cît am tras cu boala lui – numai inima mea știe. VLAHUȚĂ, O. A. 428. A pune piciorul (undeva) = a călca, a păși, p. ext. a pătrunde, a se instala undeva; a se duce undeva, a frecventa pe cineva. În doi ani n-a pus piciorul afară din tîrg. GALAN, Z. R. 65. Fac puține vizite și la teatru încă n-am pus piciorul. ALECSANDRI, S. 274. Dragă mi-e lelița naltă Și la mers cam legănată.. Unde ea-și pune piciorul Se aprinde chiar mohorul. BIBICESCU, P. P. 364. A pune pe picioare = a) (cu privire la lucruri, acțiuni etc.) a organiza, a face să meargă, să funcționeze. Eu v-ajut... Cu asemenea metode? Ca să dezorganizezi munca?...Dimpotrivă, abia acu o pun pe picioare. V. ROM. august 1953, 43; b) (cu privire la persoane) a face sănătos, a însănătoși. Cu coada între picioare v. coadă (1). A se topi (sau a se usca, a pieri, a se pierde) pe (din sau de pe) picioare sau d(e)-a-n picioarele = a slăbi, a se prăpădi pe încetul. Mă topesc de-a-n picioarele de dorul părinților mei. ISPIRESCU, L. 8. Amîndoi într-o durere se uscau de pe picioare. CONACHI, P. 84. Numai te uști pe picioare, Ca și floarea de cicoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 212. A boli (sau a duce boala) pe picioare = a fi bolnav (ușor) fără a zăcea la pat. De frică și de griji bolea pe picioare. DELAVRANCEA, la TDRG. Cu un picior în groapă (și cu unul afară) = foarte bătrîn, prăpădit; bolnav de moarte. E cu un picior în groapă și cu unul afară. PREDA, Î. 124. Eu îs bătrînă acu, cu un picior în groapă și unu afară. La TDRG. A vedea (pe cineva) cu picioarele înainte = a vedea pe cineva mort. A dormi (sau a adormi) în picioare (sau d(e)-a-n picioarele) = a dormi (sau a adormi) stînd drept (nu culcat); a fi foarte obosit, a pica de somn. Putea să adoarmă aici, așa, în picioare. DUMITRIU, N. 14. Unde mi-l încinse așa fără de veste o poftă de somn, de parcă-i venea să doarmă d-a-n picioarele. POPESCU, B. II 27. A sta (sau a fi) în picioarele cuiva = a sta în calea cuiva, a împiedica; a deranja pe cineva, a fi inoportun. E tatăl său (mama sa etc.) în picioare = seamănă întocmai, aidoma cu tatăl său etc. Fețișoara lui... bucățică ruptă, tată-său în picioare. CREANGĂ, P. 250. ◊ (Fig.) Ce bujorel de copilă! parcă-i primăvara-n picioare... Te întinerește numai cătînd la dînsa. ALECSANDRI, T. 1416. A sări într-un picior = a se bucura tare. Unde ai mai văzut mirese rîzînd și sărind într-un picior? GANE, N. I 62. Cît te-ai întoarce (sau învîrti) într-un picior = repede de tot, într-o clipă. A o lua (sau a o apuca) la picior sau a întinde piciorul la drum sau a-și lua picioarele pe umeri (sau la spinare) = a iuți pasul; a o șterge, a o tuli. Bucătarul iși luă picioarele pe umere și se depărtă. SLAVICI, la TDRG. Apoi o luară iute la picior. ISPIRESCU, L. 25. Mistreți, vulpi, cerbi, ba chiar și iepurii ar apuca-o îndată la picior. ODOBESCU, S. III 101. A nu-i (mai) sta (cuiva) picioarele (sau a nu-și mai strînge picioarele) = a nu mai sta locului, a alerga de colo-colo, a umbla într-una. Cît era ziulica de mare nu-și mai strîngea picioarele; dintr-o parte venea, și-n alta se ducea. CREANGĂ, P. 284. A-și bate (sau a-și rupe) picioarele = a umbla mult, a osteni umblînd. Degeaba vă mai bateți picioarele ducîndu-vă. CREANGĂ, P. 246. (Rar) A prinde (undeva) picior = a intra, a se așeza, a se statornici (undeva). Corpul lui Kiel Hassan-pașa trecuse Dunărea... și prinsese picior pe țărmul stîng al Dunării. GHICA, S. 374. A cădea în picioare v. cădea. A cădea (sau a se arunca) la picioarele cuiva sau a săruta picioarele cuiva = a se ruga de cineva; a se umili înaintea cuiva. A călca (pe cineva) pe picior = a face sau a spune (cuiva) ceva supărător. A călca cu piciorul stîng (sau cu stîngul) v. stîng. (Despre lucruri) A face (sau a căpăta) picioare = a dispărea. (A sta, a ședea sau a pune) picior peste, picior = a încrucișa picioarele unul peste altul, pentru a sta într-o poziție comodă. Se înfundă în jilț, picior peste picior. C. PETRESCU, C. V. 104. Iată-l răsturnat în birjă, picior peste picior. VLAHUȚĂ, O. A. 449. Și deodată e vioaie, stă picior peste picior. EMINESCU, O. I 164. A lua (pe cineva) peste picior = a lua (pe cineva) în rîs, a-l zeflemisi. Te faci că n-auzi și mă iei peste picior. SADOVEANU, N. F. 147. Văzînd noi că ne iau oamenii tot peste picior... ne acoperim peste tot cu-n țol. CREANGĂ, A. 128. A călca (pe cineva sau ceva) în (sau, învechit, sub) picioare = a zdrobi, a sfărîma, a distruge, a nimici (cu picioarele); fig. a disprețui, a desconsidera. Mircea însuși mînă-n luptă vijelia-ngrozitoare, Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare. EMINESCU, O. I 148. Fericit acel ce calcă tirania sub picioare. ALECSANDRI, P. II 29. A bate din picior v. bate (VI 1). A pune (sau a așterne, a închina ceva) la picioarele cuiva = a supune, a închina, a oferi cuiva (ceva), în semn de supunere sau omagiu. Au venit la han neguțătorii cei adevărați și i-au pus la picioare prețul cuvenit șantalului. SADOVEANU, D. P. 161. Vrei tu la picioare-ți lumea s-o închin? ALECSANDRI, P. II 29. A-i pune cuiva capul sub picior = a omorî pe cineva. Și de-o avea vreun ficior, Puie-i capul sub picior. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 216. A pune piciorul în prag = a lua o atitudine hotărîtă, a se opune energic. Fie-sa pusese piciorul în prag și nu voia nici în ruptul capului să ia pe altul de bărbat. ISPIRESCU, L. 388. Cînd voi să plece, pasionata Porția îi puse piciorul în prag: scene sfîșietoare, rugăciuni fierbinți, amenințări teribile. CARAGIALE, O. II 93. A da (cuiva sau la ceva) cu piciorul v. da³ (II 3). A da sau a trage (cuiva) un picior = a lovi (pe cineva) cu piciorul. A da din mîini și din picioare = a face tot ce e posibil (pentru a duce o acțiune la bun sfîrșit, pentru a scăpa dintr-o încurcătură etc.). A fi (sau a sta, a veghea) în picioare = a fi gata oricînd, a fi mobilizat pentru o acțiune; a fi treaz; a sta de pază. A doua zi, de cu noapte, tot satul era în picioare. BUJOR, S. 123. Iar țara dormea-n pace pe timpii cei mai răi Cît Dan veghea-n picioare la căpătîiul ei. ALECSANDRI, O. 207. (Eliptic) În picioare, toți cu fală, Saltă, saltă țara mea! ALECSANDRI, T. 668. A scula (sau a ridica, a pune) în picioare = a pune în mișcare, a mobiliza, a răscula. A sculat mai tot satul în picioare. CREANGĂ, A. 59. Ca să vîneze lei și tigri. faraonii Egiptului... rădicau în picioare ordii și popoare întregi. ODOBESCU, S. III 79. Ne vom înarma noi... vom ridica țara în picioare. NEGRUZZI, S. I 141. A fi (sau a se pune) pe picior de pace (sau de război) = a fi (sau a se pune) în stare de pace (sau de război). A fi pe picior de egalitate (sau a fi pe același picior cu cineva) = a se bucura de aceleași drepturi, a avea aceeași situație ca altcineva. A trăi pe picior mare = a duce o viață de belșug, a cheltui mult pentru trai. A fi (sau a sta) pe picior de ducă (sau de plecare) = a fi gata de plecare. Oamenii, după ce-și încheiaseră pregătirile începute cu o săptămînă înainte, stăteau pe picior de plecare. CAMIL PETRESCU, O. I 8. Parcă a apucat (sau a prins) pe dumnezeu de (un) picior v. dumnezeu. A lega (pe cineva) de mîini și de picioare = a imobiliza (pe cineva), a nu-i mai lăsa cuiva posibilitatea să acționeze. A-și tăia (singur) craca (sau creanga) de sub picioare = a pierde din propria-i vină un avantaj, a-și periclita singur situația. A cădea de pe (sau din) picioare sau a nu se (mai) putea ține, a nu (mai) putea sta pe picioare, a se legăna (sau a se clătina) pe picioare sau a nu-l (mai) ține, a i se rupe (cuiva) picioarele (de oboseală) = a-și pierde puterile, a fi foarte obosit, a cădea de oboseală. Într-un tîrziu de-abia, cînd Dinu nu se mai putea ține pe picioare, plecă înspre casă, rezemat de brațul Floricăi. BUJOR, S. 45. E cald. De drum îndelungat, Picioarele de-abia-i mai țin Și-i cale pînă-n sat. COȘBUC, P. I 227. De-abia îl țineau picioarele, de trudit ce era. CREANGĂ, P. 302. A i se tăia sau a i se muia cuiva (mîinile și) picioarele = a-și pierde firea (de spaimă, de durere etc.). Cînd însă văzu pe Făt-Frumos ca un voinic... i se tăie mîinile și picioarele. ISPIRESCU, L. 196. Cînd știa că are să deie peste Ivan, i se tăiau picioarele. CREANGĂ, P. 314. (Nici) picior de... = (nici) urmă de..., nici țipenie. Pădurea e pustie, fără picior de om. C. PETRESCU, Î. II 4. N-am lăsat picior de turc în Mehedinți. GHICA, S. 24. (Eliptic) Însă toți [să fie goniți]! Toți pîn’ la unul! Nici un om! Nici un picior. HASDEU, R. V. 82. Negustorie (sau comerț, afaceri) pe picior = comerț constînd din afaceri de vînzare-cumpărare făcute întîmplător, ocazional, fără sediu sau firmă înscrisă. ◊ Compuse: piciorul-caprei = plantă erbacee de pădure, cu frunze compuse mari, cu flori albe, care crește prin locuri umbroase și umede (Aegopodium podagraria); spanac sălbatic; piciorul-cocoșului = plantă erbacee cu rizom lung și cu fructe bombate (Ranunculus Acris); piciorul-vițelului = rodul-pămîntului (Arum maculatum). Piciorul-vițelului sau rodul-pămîntului crește în locuri umede și umbrite prin păduri. ȘEZ. XV 105. 2. (La oameni, determinat prin «de lemn») Proteza unui picior (1). Piciorul de lemn și cîrja sună în pietre. C. PETRESCU, Î. II 78. În urma lor rămîne, în loc de arme sau roți de tun, picioare de lemn și cîrje. SAHIA, N. 19. 3. Parte a diferitelor obiecte care, servind ca suport, seamănă cu piciorul (1). Colonelul ridică în lumină paharul cu piciorul înalt. C. PETRESCU, Î. I 5. Sui pe laiță măsuța cu trei picioare, întinse pe ea ștergar. SADOVEANU, B. 51. Masa nu stă-ntr-un picior Și nici lumea-ntr-un ficior; Masa stă-n patru picioare Și mai sînt voinici sub soare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 251. ♦ Element de construcție al unei clădiri, al unei mașini etc., care are o formă sau o funcție asemănătoare cu a piciorului (1). Picior de bielă. ♦ Partea de jos, apropiată de pămînt, a tulpinii unei plante; p. ext. fig. rădăcină. Arbori de argint care, încununați cu ramuri de smarald, își pierd picioarele într-un tapet de iarbă împestrițat cu miroase de flori. BOLINTINEANU, O. 321. 4. Element al unei construcții de lemn, de metal, da zidărie etc. care servește la susținerea întregii construcții și la legarea ei de teren. Se oprea la piciorul farului. Marea izbea în cadență baza blocului de piatră. BART, E. 316. Picioarele de sprijin [ale podului] zidite-n piatră. VLAHUȚĂ, la TDRG. Picior de siguranță = parte din masivul unui zăcămînt lăsată neextrasă pentru protecția unor lucrări miniere sau a unor construcții de la suprafață. Picior de pod = fiecare dintre elementele de reazem care susțin construcția unui pod. ♦ Jumătate de claie formată de obicei din 15 snopi. [Secerătorii] înălțau ici-colo, din snopi peste snopi, picioare și din picioare clăi. La TDRG. 5. Partea de jos a unui munte, a unui deal, a unui zid etc. și terenul din jurul acestora. Spre miazăzi munții, cu crestele înalte de cremene, făcînd de veghe asupra ținutului, iar la picioarele lor panglica lată a Oltului. BOGZA, C. O. 310. Observai atunci că la picioarele acelor ziduri, pe nisipul pustiei, poposea mulțime de norod. ODOBESCU, S. III 87. Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai, lată vin în cale, Se cobor la vale Trei turme de miei. ALECSANDRI, P. P. 1. ◊ Loc. adv. În picioare = nedărîmat, intact. Mai rămăsese un perete pe jumătate surpat și hogegele în picioare. C. PETRESCU, Î. II 5. Petre se apucase de dimineață să dreagă poarta dinspre uliță din care numai stîlpii mai erau întregi în picioare. REBREANU, R. II 170. Pe un munte nalt și gol... o cetățuie veche a căriia porți și ziduri sînt pînă astăzi în picioare. KOGĂLNICEANU, S. 9. ♦ (Învechit) Partea care atîrnă la un cercel, mai jos de lobul urechii. 1 păreche cercei de aur cîte cu un picior di smarand. ODOBESCU, S. I 421. 6. Piesă de fier între grindeiul și brăzdarul plugului, care se poate ridica și coborî, avînd rolul de a regla adîncimea brazdei. ♦ Coada coasei. Luai coasa de picior Și-n văzduh îi detei zbor. ALECSANDRI, P. P. 259. 7. (Geom.; numai în expr.) Piciorul perpendicularei = intersecția unei drepte cu planul sau cu dreapta pe care aceasta cade perpendicular. 8. (Învechit) Unitate de măsură avînd lungimea de aproximativ o treime dintr-un metru, folosită înainte de adoptarea sistemului metric (în vigoare și azi în unele țări). Doi arșini, trei picioare, se auzi... dinlăuntru. CONTEMPORANUL, III 777. 9. Unitate ritmică a unui vers compusă dintr-un număr fix de silabe lungi și scurte sau accentuate și neaccentuate. «Glossa» lui Eminescu e scrisă în versuri de cîte patru picioare.

UNELTE ȘI MAȘINI AGRICOLE. Subst. Sapă, săpușoară (dim.), săpoi (augm., reg.); săpăligă, săpălugă (rar). Lopată, lopățică (dim.). Cazma, căzmăluță (dim.), hîrleț (reg.). Tîrnăcop, cazma (reg.). Seceră, secerea (dim.), seceruică, secerățică. Coasă; tîrpan; sabiță, rizacă (reg.). Greblă, grebluță (dim.), hreapcă (reg.). Furcă, furcuță (dim.), furchiță (pop., rar), furcoi, vîrfar, țăpoi (reg.), țăpoieș (dim., reg.). Plug, plugușor (dim.), pluguleț, pluguț; polibrăzdar; plug cu disc. Rariță. Grapă, boroană (reg.); talabă. Tăvălug, tăvală (reg.), tefelug, vălătuc. Combină agricolă. Cultivator. Extirpator. Greblă mecanică. Plantatoare. Plug nivelator. Semănătoare. Secerătoare; secerătoare-legătoare; secerătoare-treierătoare; trior, vînturătoare, treierătoare, batoză. Tractor. Vb. A săpa, a da cu sapa, a prăși; a secera; a cosi; a ara, a brăzda, a plugări; a rări, a grapa; a grebla. A semăna; a sădi. A treierea, a vîntura. V. instrumente de tăiat.

MĂNUNCHI s. n. I. 1. Cantitate de fire de grîu, de secară etc. pe care le apucă cu mîna și le strînge în palmă secerătorul pentru a le tăia, (regional) m î n u n ă, v î s l ă; grămadă de fire de păioase sau de iarbă secerate sau cosite, reprezentînd de obicei cantitatea care cade dintr-o dată sub seceră sau sub coasă, ori cantitatea care se poate cuprinde o dată cu palma deschisă, (popular) m î n ă, p o l o g. Orzul. . . trebuie lăsat în mănunchiuri sau în brazde (polog) să se uște. economia, 51/26, cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB. Grîul dă puțină roadă și mănunchii trebuie să steie. . . nestrinși în snopi. I. IONESCU, C. 35/22. [Hrișcă] o lăsăm în brazde ori în mănunche ca să se usuce pe lan. id. ib. 168/25. Duceți pe Sura la grajd și-i dați un mănunchi de fîn. NEGRUZZI, S. III, 195. Coasele fulgerau prin grîu, îl retezau din fața pămîntului, îl culcau pe vergelușe și-l așezau în mănunchiuri pe loc. SANDU-ALDEA, U. P. 158. Mănunchi sau mănunche, mînună ori vîslă, e cît poate coprinde secerătorul cu mîna. I. CR. III, 291. Un secerător, tot tăind mănunche, trebuie să le așeze la spatele sale. PAMFILE, A. R. 119. Din mai multe mănunchiuri se alcătuiește o pală și din pală se face snopul. id. ib. 121. Am deprins a dormi cu capul pe un mănunchi de iarbă. SADOVEANU, O. VI, 520. Îndoite stau, din bete, Parcâ-ar merge în genunchi, Și tot culcă în mănunchi, Spicele ca niște plete. D. BOTEZ, R. S. 86. Cu dreapta îmi secera, Cu stîngă mânuchi făcea. TEODORESCU, P. P. 150, cf. 155. Mă duceam pă lîngă rîu La mîndră holdă de grîu, Mă plecai mârunchi să tai, Grele durori mă luai. ȘEZ. XIX, 73, cf. ALR II 5 210/53, 64, 95, 279, 284, 316, 346, 876. ♦ (Adverbial) Unul lîngă altul. V. c i u c u r e. Copilul mai vîrstnic astfel ne spuse Cum stam lîngă vatră mănunchi. BLAGA, L. U. 154. ◊ F i g. Frumusețea soarelui. . . se prevestea prin mănunchiurile lui de raze. GÎRLEANU, L. 17. Mașina zvîrlea în dreapta și în stîngă mănunchiuri de scîntei ce râspîndeau lumină în bezna nopții. REBREANU, NUV. 95. Pe cerneala apei, vapoarele aruncă mănunchiuri de lumini care sparg întunerecul. STANCU, U.R.S.S. 206. ♦ (Regional) Grămadă alcătuită din mai multe mănunchiuri (I 1) de grîu secerat sau cosit cu coasa prevăzută cu cîrlig și greblă. Grîul secerat se pune în mănunche. DAMÉ, T. 56. Mai multe mîini alcătuite la un loc se numesc mănunchi sau mărunchi. PAMFILE, A. R. 121, cf. PRIBEAGUL, P. R. 73. ♦ (Regional) Snop de strujeni (Furcenii Vechi-Tecuci). ALRM SN I ,h 81/605. 2. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Buchet (de flori). Veț lua munuchiu de isop. biblia (1688), 47²/32. Cînd s-au despărțit, fata i-a dat băiatului un mănunchi de viorele. CARAGIALE, O. II, 295. Puse seara la capul fiecărui din ei cîte un mănuchi de flori. ISPIRESCU, L. 20, cf. 17, 39. Mîna dreaptă cu un mănunchi de flori, înconjoară și mîngîie grumazul unui cerb. ODOBESCU, S. III, 57. Tot norodul era de față cu mănuchiuri de flori. DELAVRANCEA, S. 100. Una dintre fete – cea mai isteață – ia un mănunchi, adecă o legăturiță de busuioc uscat. MARIAN, S. R. I, 77. Pe măsuța din mijloc se vedeau. . . mănunchi de gălbioare și indrișaim. D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 81.Ieri am găsit pe banca solitară Din parc, un biet mănunchi de flori trecute. IOSIF, P. 36. Grădinarul. . . aduna florile cele mai frumoase și, după ce le făcea mănuchi, le ducea împârătiței. POPESCU, B. III, 34. ◊ (În context figurat) Țara noastră este un mănunchi de flori cu miresme și culori variate. CONTEMP. 1953, nr. 376, 3/3. ◊ F i g. (Adverbial) Viața mea. . . S-o strîng mănunchi. CAZIMIR, L. U. 58. ♦ (Rar) Inflorescență, floare (compusă). Garoafa rîde-n soare cu roșul ei mănunchi. MACEDONSKI, O. I, 117. ♦ (Rar) Tufă. Vîntul. . . apleacă mănunchiurile înalte ale cimbrului sălbatec. GÎRLEANU, L. 111. 3. F i g. Grup restrîns de elemente de același fel, constituind o unitate sau o selecție.(Predomină ideea numărului restrîns) Cu mănunchiul acest de oameni lovi cu iuțală mare pre vrăjmașul. GT (1 838), 42/20. Căminarul avea un mănunchi mic de principii sănătoase și nici o subtilitate ori complicație sufletească. CĂLINESCU, E. 21. Aspirațiile entuziaste ale mănunchiului de muzicieni ce-l înconjura. V. ROM. august 1961, 141. b) (Predomină ideea de unitate, de coeziune ; adesea construit cu verbe ca „a uni”, „a strînge”) Împrăștiați de nevoi, uniți însă într-un singur mănunchi sufletesc. . . VLAHUȚĂ, ap. CADE. Iată deci un mănunchi întreg de cauze importante. GHEREA, ST. CR. III, 80. Poezia nu avea altă menire decît. . . a uni într-un mănunchi toate acele energii care se risipeau zadarnic în toate părțile. PETICĂ, O. 428, cf. PUȘCARIU, L. R. I, 170. (Adverbial) Și tinerele-i plete de peste umeri cad Pe piept, și ea le prinde mănunchi în alba-i mînă. COȘBUC, B. 14. c) (Predomină ideea de selecție) Un mănunchi de soli ai artei populare ruse. CONTEMP. 1953, nr. 369, 1/2. O mînă pioasă a cules din opera lui acest mănunchi de poezii. V. ROM. februarie 1 957, 205. 4. (Bot.; Bucov.) Splinuță (Solidago virga aurea). Cf. DDRF, PANȚU, PL. II. (Învechit și regional) Mîner (al unei unelte, arme etc.), coadă, plăsea. Aveau la cap coifuri vărsate și pavețe găunoase cu mânunchiurile mari și sulițe. HERODOT (1 645), 388. Au vîrît și munuchiul după ascuțit. BIBLIA (1 688), 175¹/57. Smulgîndu-ș apoi săbioara luce Mânunchiu la pămînt, vîrv la piept aduce. BUDAI-DELEANU, Ț. Au găsit [o piatră], . . în chipul unui topor și avînd încă la un capăt și o bortă prin care. . . putea pune mînunche. DRĂGHICI, R. 53/22. [Ghioagele] erau subțiri în mănunchi, groase și ghintuite cu cuie la capătul opus. HASDEU, ap. TDRG. Umbrelele sînt mai toate cu mănunche lunge, – de cele scurte abia văzurăm cîteva. F (1 870), 214. Calu-i ud de sînge pînă la genunchi, Pala-i roș văpsită pînă la mănunchi. ALECSANDRI, P.146. Cu dreapta ridică pumnalul Luciu și, pînâ-n mănunchi, adine îl ascunde sub coaste. COȘBUC, AE. 42. Fierul coasei se numește custură . . . iar mîna cu care se îndreptează coasa, mănunchi sau mîner. DAMÉ, T. 37. Din cornul de berbece fac agricultorii din Moldova mănunche la cosoare și cuțite. PAMFILE, I. C. 62. Briceagul are un mănunchi și o limbă. id. ib. 116, cf. 141. Fierăstraiele de mînă cu punte . . . cari au o coadă, mîner sau mănunchi și o punte obicinuit de fier, care ține pînza întinsă. id. ib. 122. Întinse mîna și trase dintr-un colț două junghiuri cu mănunchele frumos lucrate. SADOVEANU, O. V, 507. Săbioară Ghemuită, ghem făcută, Adus vîrfu la mărunche. GRAIUL, I, 52, cf. I. CR. 226, ALR I 917, ALR II 3 972, 4 929, 5 023, 5 043, 6 613, 6 639, 6 640, 6 650. Mărunchi la răzuș. ALR II 6652/141, cf. 6 653, 6 661, 6 662, 6 664. Mînunchiu di la clește. ib. 6 700/284. ◊ (În context figurat) Căuta. . . înlăontrul Evropii să între și toate părțile apusului supt mănunchiul săbiei sale să puie. CANTEMIR, HR. 286. ♦ (Rar) Gîtul viorii. Cf. DDRF, TDRG. - Pl.: mănunchiuri și (regional) mănunche, (rar, m.) mănunchi. – Și: (regional) mănúnche, mănúchi, mărunchi, mărúnche, mînúnchi, (învechit și regional) mînunche, mînúchi, (învechit, rar) munúchi s. n. – Lat. manuclus.

DRES¹, dresuri, s. n. I. Acțiunea de a drege. 1. Reparare. Unde mai pui dresul căsuței și altele. DUNĂREANU, CH. 23. Zidirile cele nouă ce se fac și, după vreme, dresurile caselor. GOLESCU, Î. 44. 2. Întreprindere a unei acțiuni; p. ext. rînduire, aranjare. ◊ (Mai ales în expr.) A-și face dresurile = a-și aranja treburile. Fata împăratului își făcu drsurile cum o învățase tatăl său. ISPIRESCU, L. 377. ♦ (Ironic) Falsificare. Dresuri în rezultatele statistice. I. IONESCU, M. 16. II. (Concretizat) Ceea ce servește la realizarea acțiunii de a drege. 1. (De obicei la pl.) Fard, cosmetic. Chisele și cutiuțe cu dresuri și cu mirodenii. GALACTION, O. I 509. Scoate dintr-un săculeț dresuri și dă-i iute pe obraz, și dă-i pe sprincene, și dă-i pe buze. C. PETRESCU, S. 145. Dresul, sulimanul și rumeneala cu care se văpsea... au tras largi, și adînci brazde pe obrajii ei. GHICA, S. 65. ◊ Expr. A-și pune (sau a-și da cu) dresuri = a se farda, a se sulemeni. Au nu îți e rușine Să-ți dai cu dresuri și sulemenele? TOMA, C. V. 260. ♦ Leacuri. Am cunoscut noi, cinstite jupîne Iațco, un vraci leah care se lăuda cu dresurile lui. SADOVEANU, F. J. 421. 2. (La pl.) Mirodenii, condimente. Îi pui dresuri [mîncării], merge, nu-i pui, arunc-o și cînilor că nici ei n-o mănîncă. HOGAȘ, DR. II 59. – Variantă: (popular) dires, diresuri (SEVASTOS, N. 290), s. n.

brăzduit, ~ă a [At: DA ms / P: ~du-it / V: brez~, ~ă / Pl: ~iți, ~e / E: brăzdui] Brăzdat².

arător, -oare, adj. (rar) (ref. la teren) Arabil: „…iar Michail a dat un intravilan cu patru pământe arătoare” (Mihaly, 1900: 395; dipl. 165). – Din ara „a face brazde cu plugul” + suf. -ător (MDA).

BRAZDĂ (pl. -de) sf. 🚜 1 Fășie de pămînt răsturnată cu plugul; Fig.: a (se) da la (sau pe) ~, a (se) deprinde ¶ 2 Bucată de pămînt, cu iarbă cu tot, scoasă cu hîrlețul ¶ 3 Rînd de iarbă cosită, polog ¶ 4 Strat de legume sau de flori: cîteva înguste brazde de fasole, de praz și de legumă (ODOB.) ¶ 5 Fig. Urmă, dîră; dungă; sbîrcitură: lacrimele curgeau pîraie pe brazdele feței Iui (GN.) [vsl.].

ara (ar, arat), vb. – A răsturna cu plugul brazdele de pămînt. – Mr., megl. ar, istr. oru. Lat. arāre (Pușcariu 105; Candrea-Dens., 67; REW 508; DAR); cf. it. arare, v. prov., sp., port. arar, v fr. arer. Cf. arat, arător, arătură. Der. arat, s. n. (acțiunea de a ara, arătură). – Der. neol. arabil, adj., din fr.

croi (croiesc, croit), vb. – 1. A tăia. – 2. A tranșa. – 3. (Înv.) A face o incizie. – 4. A tăia materialul după un model, a tăia materialul un croitor sau o croitoreasă. – 5. A confecționa, a face. – 6. A da o formă, a modela. – 7. A plănui, a proiecta. – 8. A medita, a reflecta. – 9. A inventa, a făuri. – 10. A face dungi, a brăzda cu lovituri de bici sau palme. – 11. A pedepsi, a lovi, a bate, a da pumni, a pălmui. – 12. A deschide drum. – 13. A fugi, a scăpa. -Mr. cruescu, cruire, megl. cruiés, cruiri. Sl. kroiti, krajati „a tăia” (Miklosich, Slaw. Elem., 26; Miklosich, Lexicon, 312; Cihac, II, 84; Conev 60); cf. bg. krojă, sb. krojiti, slov. krajati. – Der. croială, s. f. (tăietură a unei haine; plan, proiect; dispoziție; tipar, model; minciună, înșelăciune; lovitură, palmă); croi, s. n. (croială), din bg., sb. kroj; croitură, s. f. (croială, confecționare; bucată de material pentru un obiect de îmbrăcăminte); croitoare, s. f. (briceag de pantofar); croitor, s. m. (meseriaș care croiește și coase haine; înv., tăietor; insectă, Cerambys credo); croitoreasă, s. f. (meseriașă care croiește și coase haine); croitoriță, s. f. (Mold., Bucov., croitoreasă); croitori, vb. (a se ocupa cu croitoria); croitorie, s. f. (meseria croitorului); croitorit, s. n. (croitorie); croitoresc, adj. (de croitor); răscroi, vb. (a îndrepta prima croială a unei rochii; a decolta, a face decolteul unei rochii); răscroială, s. f. (acțiunea de a răscroi; decolteu).

FÎIFÎI, pers. 3 fîlfîie, vb. IV. Intranz. 1. A da din aripi, producînd zgomotul caracteristic zborului. Din cînd în cînd saltă dintr-o brazdă neagră o ciocîrlie care fîlfîie pe deasupra noastră și țîrîie ușurel. SADOVEANU, O. A. II 116. Și fîlfîie deasupra-i, gonindu-se în roate, Cu-aripele-ostenite, un alb ș-un negru corb. EMINESCU, O. I 93. ◊ (Metaforic) Și-i era sufletul luminat, căci încetase a fîlfîi în ființa lui fluturele negru al neliniștii. SADOVEANU, N. P. 61. Peste fruntea-i încinsă de lauri, Larg fîlfîit-a Aripa slavei. TOMA, C. V. 40. Neagră-n urmă-ți noaptea vine, Fîlfîind din aripi pline De mister. COȘBUC, P. I 220. 2. (Despre o pînză, un steag etc.) A flutura, a se legăna în bătaia vîntului. Un steag fîlfîia întipărit pe cerul verde. CAMILAR, N. I 73. Pe luciul Dunării... Ian că se zărea plutind, Cu lopețile vîslind, Cu pînzele fîlfîind, Un caic mare, bogat. ALECSANDRI. P. P. 124. ◊ Tranz. A sărit sprinten din mersul trenului, fîlfîindu-și pelerina bogată. GALAN, Z. R. 170. 3. (Despre o flacără) A pîlpîi. Pe pereți, în bezna rece, Fîlfîind ca o aripă, para focului se trece. VLAHUȚĂ, P. 62. Lampa fîlfîia lungă, ca și cînd ar fi vrut să ajungă tavanul. EMINESCU, N. 58. – Prez. ind. și: fîlfîiește (ALEXANDRESCU, M. 158). – Variante: fălfîi (ISPIRESCU, L. 276), fîlfăi (SAHIA, U.R.S.S. 7) vb. IV.

CARNE, (2, rar 1) cărnuri, s. f. 1. Nume dat țesutului muscular al corpului omenesc sau al animalelor. Doctorul în carnea mea Adîncă brazdă taie. COȘBUC, P. I Îi sărise inima de frică și-i tremura toate cărnurile. ISPIRESCU, L. 133. Cînd ți-oi spune pînă la sfîrșit, cred că ți s-a încrîncina și ție carnea pe tine. CREANGĂ, P. 77. Carne vie = carne de pe care s-a jupuit pielea prin lovire, rănire etc. ◊ Expr. A tăia (sau a da, a trage) în carne vie = a) a tăia, a lovi în plin. Cînd aducea fata paloșul... da în carne vie. ISPIRESCU, L. 27. Băieții, cam zglobii, Trag la naiba prin pustii, Nu ca mine-n cărnuri vii. TEODORESCU, P. P. 291; b) fig. a curma fără cruțare un rău. (în legătură cu verbele ◊ a transforma», «a folosi», «a trimite» etc.) Carne de tun = masă de militari trimiși de clasele exploatatoare spre a fi masacrați într-un război nejust de pe urma căruia ele să poată beneficia. Urzind planurile sale de război, imperialismul american contează pe folosirea unor teritorii străine, pe folosirea altor popoare, destinate să servească drept carne de tun în vederea cuceririi dominației Mondiale de către imperialiștii americani. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 114. A fi rău (sau bun) de carne = a se vindeca greu (sau ușor) de o rană. În carne și oase = în persoană, în realitate. Carne din carnea cuiva = descendent direct din cineva, legat prin sînge de cineva. Carne sînt din carnea voastră ruptă. BENIUC, V. 10. A crește carnea pe cineva sau a prinde, a pune carne = a) a se îngrășa. Sultănica... nu era d-alea tărtănețele ce pune carnea pe coaste cu lopata, și trece prin toate. DELAVRANCEA, S. 23; b) a simți o satisfacție, o mulțumire. Făt-Frumos privea și creștea carnea pe el de mulțumire. ISPIRESCU, L. 108. A tremura carnea pe cineva = a tremura (de frică, de supărare etc.). Îl iubea mult pe Dinu și o apuca o groază care o făcea să-i tremure toată carnea pe ea cînd se gîndea că Dinu al ei poate să nu mai fie om de ispravă și să n-o mai iubească. BUJOR, S. 41. A fi prieten unghie și carne (cu cineva) = a fi prieten bun (cu cineva). Pavel făcu o păreche de ciubote de iuft vărului meu Ioan, cu care era prietin unghie și carne. CREANGĂ, A. 1 03. A-și pune (sau a-și băga) carnea în (sau la) saramură = a face mari sforțări, a-și expune viața, a face tot posibilul; a se face luntre și punte. Cînd îi fi la vreun aman, să ne dai de știre, că ne-om băga carnea în saramură și nu te-om lăsa. SANDU-ALDEA, U. P. 231. 2. Bucată din mușchiul animalelor tăiate, întrebuințată ca aliment. Porunci de tăie un bou și alese toate cărnurile la un loc. ISPIRESCU, U. 86. El scoase o torbă plină de cărnuri fripte. ALECSANDRI, la TDRG. Am mîncat carne de miel. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 364. Carne albă v. alb. 3. Parte moale de sub coaja fructelor, care înconjură semințele. V. miez. Poame cu carnea bogată.

brazdă sf [At: CIHAC II, 27 / V: breazdă / Pl: ~de / E: vsl бразда] 1 Fâșie de pământ (răsturnată) lucrată cu plugul. 2 Recoltă strânsă de pe brazdă. 3 (D. vite de jug; îla) Din (sau de) ~ Din dreapta. 4 (Pfm; îe) A (se) da sau a aduce (pe cineva) la (sau pe) ~ A aduce pe cineva pe drumul cel bun. 5 (Fig; îae) A deveni harnic și serios. 6 (Fig) Dâră. 7 (Pex) Hotar (însemnat cu o brazdă (1)) Vz graniță. 8 (Pan; Mol) Bucată de pământ (cu iarbă cu tot) Si: glie. 9 (Reg) Bucată de pământ luată cu un hârleț. 10 (Pan) Rând cosit de iarbă, de grâu etc. Si: polog. 11 (Pan) Strat (de legume sau de flori) Cf răzor. 12 (Îs) ~ de udare Element provizoriu al sistemului de irigație, prin care apa este adusă la rădăcina plantelor. 13 Crestătură. 14 (Fig) Cută a feței. 15 (Fig) Rid.

greși (greșesc, greșit), vb. – 1. A păcătui. – 2. A face rău, a face o faptă rea, a vătăma. – 3. Despre femei, a cădea în păcat. – 4. A se înșela, a greși. – Var. (înv.) agreși. Mr. agîrșescu, megl. grișos. Sl. grĕšiti (Miklosich, Lexicon, 147; Cihac, II, 128; DAR), cf. bg. grešŭ, sb. grešiti, rus. grešiti. – Der. greș, s. n. (greșeală; păcat; înșelare, abatere; brazdă greșită; aguridă), din sb. greš (Bogrea, Dacor., IV, 822; din sl. grĕchŭ „păcat”, după Miklosich, Slaw. Elem., 20; Miklosich, Lexicon, 147 și Cihac, II, 128; postverbal de la greși, după întrebuințare reprezintă un cuvînt diferit, provenind din lat. *agretius); greșeală, s. f. (faptă care constituie o abatere de la adevăr; păcat; înșelare; defect), cu suf. -eală; greșitor, s. m. (înv., delicvent); negreșit, adv. (cu siguranță, fără îndoială); preagreși, vb. (înv., a păcătui), pe baza sl. prĕgrĕšiti.

Remus Repus în circulație de moda numelor clasice, în uz la noi din secolul trecut și destul de frecvent astăzi, Rémus reproduce pe cale cultă lat. Rémus, nume celebru în istoria legendară a romanilor. Fiul vestalei Rea Silvia și frate geamăn al lui → Romulus, Remus este eroul legendei etiologice despre fondarea Romei, atribuită lui Romulus după uciderea fratelui său geamăn. Iată cum relatează Ovidiu acest episod, în Faste: „De prevestiri bucurîndu-se toți au pus temelia / Și-n vreme scurtă a fost zidul cel nou înălțat. / Celer, pe care-l chemase chiar Romulus, lucrul zorește; / Romulus fostu-i-a spus: Grijă de asta să ai: / Nimenea zidul sau brazda trasă de plug să n-o treacă / Cel ce ar cuteza asta – tu morții să-l dai. / Remus, neștiutor, joc să-și bată-nceput-a de zidul / scund și a zis: De el fi-va poporu-apărat? / Fără zăbavă-l sări; îl lovește Celer cu sapa: / Remus de sînge plin jos în țărînă căzu...” Tot mai mulți specialiști consideră că, sub cele două nume – Remus și Romulus – se ascunde un singur personaj legendar, transformat de tradiție în doi frați gemeni, din diverse motive. În acest caz, Rem- și Rom-, temele celor două nume, ar reprezenta același cuvînt, diferența explicîndu-se printr-o alternanță vocalică (pentru discuțiile privind originea și semnificația inițială, → Romulus). ☐ It. Remo, magh. Remusz, rus. Rem.

PRISTAV¹, pristavi, s. m. (Învechit) 1. Cel care anunța poporului știrile oriciale; crainic. A strigat și pristavul porunca. SADOVEANU, D. P. 26. Tunurile seraiului și pristavii în piețe vestiră moartea lui Murad al III-lea. BĂLCESCU, O. II 63. ♦ Slujbaș cu funcții administrative; ispravnic. Eu îs ficior boieresc... Pot s-ajung și pristav. ALECSANDRI, T. 665. Noi la pristav am strigat Și către el ne-am lăudat, Să ne dea drumul împăratul. PĂSCULESCU, L. P. 220. 2. Slujbaș pe moșia unui boier; vătaf. Cînd sînt mai multe pluguri pe brazdă... este unul pus mai mare peste toate plugurile; el se numește vătav sau pristav. PAMFILE, A. R. 51.

făgaș (-șe), s. n. – Urmă, brazdă, urmă de roată. – Var. (Mold., Trans.) vagas, ogaș, hogaș, (Trans.) hăgaș, hăgău. Mag. vágás (Cihac, II, 537; Gáldi, Dict., 95; DAR). După Drăganu, Dacor., VI, 275, alterarea consoanei inițiale se explică prin încrucișarea cu mag. forga „cotitură”, ipoteză puțin probabilă. Cf. sb., cr., rut. vagaš. După DAR, var. hăgău ar proveni din mag. hágo. – Der. hoagă, s. f. (groapă cu apă; pîrîu).

NAMILĂ, namile, s. f. Ființă sau lucru foarte mare; matahală, colos. Deodată ieși din tufișuri o namilă cît un junc. Era un vier negru. SADOVEANU, O. I 64. Namila de vapor a dat peste mine și eu m-am văzut deodată în fundul apei. DUNĂREANU, CH. 190. O namilă de om mînca brazdele de pe urma a 24 de pluguri. CREANGĂ, P. 241. ◊ (În comparații și metafore) Troienii se ridicau namilă pînă în tinda creștinului. DELAVRANCEA, H. T. 249.

căpăstruire sf [At: DA ms / Pl: ~ri / E: căpăstrui] (Îvp) 1 Tivire a unui petic cusut la haină Si: căpăstruit¹ (1). 2 Tragere a unei brazde în jurul unui loc arat Si: căpăstruit¹ (2). 3 Terminare.

AMU adv. Mold. Bucov. Trans. 1 Acum: tocma ~ ți-ai găsit să pleci? ¶ 2 Cu înțeles nehotărît (foarte des întrebuințat în povestiri, pentru a lega un șir de fapte cu altele; uneori e simplu expletiv): îmbuc eu ce îmbuc și mai odihnesc o leacă boii. Amu, cînd să cîrmesc eu pe drumul cela, iaca boul din brazdă se sparie (GR.-N.) ¶ 3 De ~, loc. adv. De acum înainte ¶ 4 ‡Cu înțeles vag, corespunzător aceluia al conjuncțiunilor însă, dar, deci: tu ~ se nu asculți de ei (COD.-VOR.) ¶ 5 ‡~ acmu sau acmu ~, dar acum: nu ~ acmu le-a luat aceastea fiul (COR.) [lat. ad-modo].

A RĂSTURNA răstorn tranz. 1) A face să se răstoarne. ~ mămăliga. ◊ ~ brazda a ara. ~ munți a face lucruri mari, importante. ~ pe gât a bea repede, pe nerăsuflate. 2) (conducători, guverne etc.) A da jos de la putere. 3) fig. (planuri, concepții, teorii etc.) A înlătura ca fiind lipsit de valoare. /răs- + a turna

greș n., pl. urĭ (d. greșesc). Rar. Greșeală: a ochi fără (de) greș (precis; exact). Fără greș, negreșit, hotărît, cert: voĭ veni fără greș. A da (saŭ a face) greș, a da chix, a nu reuși, a nu nemeri. A da (saŭ a băga) greș cuĭva, a-ĭ găsi o vină, un cusur. Loc pe unde plugu a deviat din brazdă și a rămas pămîntu nearat: a face greșurĭ. (V. delirez). Cîrcel (struguraș) trecut cu vederea și rămas necules.

MOLATIC, -Ă adj., subst. I. Adj. 1. Moale¹ (I 1). Pe splendide covoare, molatice, persane, . . . Șed față-n față, singuri. ALECSANDRI, POEZII, 384. Însușirea acestor săpături este că dă impresiunea unei materii molatice colacilor de piatră. CONV. LIT. IX, 14, cf. COSTINESCU. Ceară molatică. LM. Ovăzul omului ieșise deasupra brazdei și acoperea goliciunea pămîntului, formînd un covor mîndru de pajiște molatecă. MERA, L. B. 119. Cum s-a lungit pe covorul molatec de pajiște, a adormit. id. ib. 161. ♦ (Despre gură, buze) Cărnos; fraged. Ea se agăță de gîtul lui și-și lipi gura caldă, molatică, de buzele lui. CAMIL PETRESCU, O. III, 96. 2. (Despre unele forme de relief) Cu înclinație mică, cu pantă lină. Luceafărul de seară ardea . . . la o suliță deasupra dealului negru, a cărui coamă molatică. . . se topea tărăgănat, în jos, spre Ploiești. PETRESCU, O. II, 28. Soarele se și înălțase deasupra dealurilor molatice. id. ib. 138. 3. (Despre oameni) Lipsit de energie; bleg, moale¹ (I 5). Iar tu. . . fiind molatică nu arunca pricina preste alții, carii nu sînt vinovați. AETHIOPICA, 38^r/7. Un tiran molatic. HELIADE,O. I, 222. Mă îndatoresc să ți-l fac blînd, ca un miel. . . – Da' caută să nu mi-l faci și cam prea molatic. KOGĂLNICEANU, în PR. DRAM. 426. Dă-nțelept ce-arăți, pai lumi[i] molatic și leneș uneori. JIPESCU, O. 79. Era molatic, un fel de „lasă-mă să te las”. CONV. LIT. XIX, 204. Era un flăcăiandru care se vedea după apucături că era tont și molatec. ISPIRESCU, ap. CADE. Oștirile împrejuru-i, multe și vegheate, i se păreau molatice și nevoioase. ODOBESCU, S. I, 170. Genova întreagă se oțerea de molaticul Fiesco ! I. NEGRUZZI, S. V, 432. Alexandru era molatec. CONTEMPORANUL, VII, 54. Blîndul și molatecul mieu unchi. . . se sculă repede în picioare. SBIERA, F. S. 397. Se ghicea în această femeie o amară suferință că nu se născuse ea bărbat, în locul molatecului și visătorului ei frate. CAMIL PETRESCU, N. 137. Om molatic. ALR II 3 721/362. ◊ (Substantivat) Copiii tăi sînt niște leneși, niște molatici. FUNDESCU, L. P. I, 106. ♦ (Despre însușiri, manifestări etc. ale oamenilor) Care arată, trădează slăbiciune, nehotărîre, lipsă de energie, apatie, indolență. Damele ambasadei rusești. . . criticau. . . politica prudentă și rezervată a contelui Neselrode, tratînd-o de molatică și umilitoare. GHICA, S. 364. 4. Moale¹ (II 2). Din cerdacul larg din față, fîlfîi ca răspuns. . . faldurii molatici și roșii ai unei batiste subțiri. HOGAȘ, M. N. 54. ♦ (În context figurat) Iar cerul, din molateca-i mătase, Vă va croi veștminte. LESNEA, A. 135. ♦ (Despre ochi, privire) Galeș, languros. Fata, veselă, cu ochi molateci față cu Nicu; – melancolică și gânditoare, în lipsa lui. CONTEMPORANUL, V₂, 485.5. (Despre culori, lumină, izvoare de lumină, sunete) Moale¹ (II 3). Cu un glas molatec: Ce stai pe gînd, îmi zise. NEGRUZZI, S. II, 230. Răspunse o voce dragă și molatecă. EMINESCU, N. 63. Din nori străbate-o rază molatecă și blândă. id. O. IV, 172. ◊ (Adverbial) Deocamdată țărănimea nici nu e cu noi toată, spune molatic, dar sonor, Eliade. CAMIL PETRESCU, O. II, 428. 6. (Despre mișcări) Ușor, abia simțit, moale¹ (II 7); (despre obiecte, ființe etc.) care se mișcă lin, domol; spec. (despre ființe sau părți ale corpului lor) cu mișcări leneșe, voluptoase, lascive. Legănarea molatică a corăbiei și întinderea orizonului îmi schimbă șirul ideilor. ALECSANDRI, O. P. 290. Tu vei netezi cu mîna ta molatecă și albă creții de pe fruntea mea. EMINESCU, G. P. 86, cf. id. O. I, 29. Bucolica undă . . . molatică și-nfiorată . . . se simte schimbată-n femeie. M,ACEDONSKI, O. I, 79. Plopul din poartă fîșîie legânîndu-se, apropiindu-se și depârtîndu-se de fereastră, cu mișcarea molatică a unei draperii imense. VLAHUȚĂ, D. 138, cf. id. N. 11. Acea talie subțire și mers molatic . . . deșteptase, în Sentino, fiara Neapolului, sîngele blestemat. DELAVRANCEA., V. V. 126. Tibrul curge. . . somnoros și leneș, rostogolind pe patul lui de lut undele gălbii și molatice. IORGA, ap. TDRG. Veneau în răstimpuri și treceau pe fruntea mea ușoare și nevăzute suflări molatice de vînt. HOGAȘ, DR. II, 14. Nici măcar un stîrc, cu zborul lui molatic, nu trecu deasupra noastră. CAZABAN, V. 31. Cînd te crezuseși tocmai mai șubred și mai mic, Atunci ți-ajunse brațul molatec mai voinic. ARGHEZIi, C. O. 24. Îl vedeai pe domnul Frederic îndreptîndu-se cu pași molateci spre tine. PAS, Z. I, 307. ◊ F i g. Ceea ce spusese despre Bărăganul nostru condeiul meu cel smead, molatic, searbăd și spălăcit. ODOBESCU, S. III, 159. (Adverbial) [Bosforul] se legăna molatic cu-o leneșă mișcare. ALECSANDRI, P. I, 236. Privirile mele se opriră asupra unei dănțuitoare a cărei trup se îndoia molatic pe brațul ce-i cuprindea mijlocul. CONV. LIT. XIII, 333. Din coșurile-nalte ale fabricelor gîlgîie rotogoale negre de fum ce se risipesc molatic în zarea nesfîrșită. VLAHUȚĂ., R. P. 28, cf. 51. Ierburile subțiri și mlădioase . . . își plecau molatec fruntea lor înspre pămînt. HOGAȘ, M. N. 180, cf. id. DR. I, 58, 169, 229. Ladima se clătină, molatec fericit de această perspectivă, nebănuită acum cîteva minute. CAMIL PETRESCU, N. 7. Ieși molatic și rîzînd șiret pe ușă. CĂLINESCU, S. 230, cf. id. O. I, 15. Începuse vîntul; bătea însă molatic și umed, întărind răcoarea. MIHALE, O. 278. (În context figurat) Ierburile subțiri și mlădioase . . . își plecau molatec fruntea lor înspre pămînt. HOGAȘ, M. N. 180. 7. Care are un efect calmant, care moleșește; blînd, duios, plăcut. Acestea îmi plac mie ca și urechii mele, Iar nu cîntări molatici și bune de femei. HELIADE, O. I, 352. Lumînarea-i stinsă-n casă. . . somnu-i cald, molatic, lin. EMINESCU, O. I, 42. Vise voluptoase în somnul ei molatic O turburau. MACEDONSKI, O. i, 245. Se gîndea la cîte ceva molatic: își închipuia că e pe mare, și-l leagănă valurile. VLAHUȚĂ, N. 38. Creațiunile poetice ale lui Eminescu arată melancolie, blîndețe . . . și nu știu ce dulceață molatecă. GHEREA, ST. CR. I, 141. Un vals molatec se desprinde de pe clapele pianului, supt degetele subțiri și albe ale cîntăreței. GÎRLEANU, L. 139. Își freca acum mînile, privind cu mulțămire, de la fereastră, din căldura molatică a saloanelor. MiRONESCU, S. A. 24. Haina mai păstra căldura molatică a trupului de femeie. V. ROM. martie 1954, 102. ◊ (Adverbial) Vezi izvoare zdrumicate, peste pietre licurind; Ele trec cu harnici unde și suspină-n flori molatic. EMINESCU, O. I, 85. [Luna] își pune. . . piciorul pe-un pisc, pe Himalaia. Iar florile, cuprinse molatic de văpaia Iubirii ș-admirării, îi fac din părul lor Cununi. COȘBUC, S. 72. II. Subst. (Iht.) Grindel (Cobitis barbatula). Cf. ANTIPA, P. 784, BĂCESCU, P. 131. – Pl.: molatici, re și (învechit, f. pl.) molatici. – Și: molatec, -ă adj. – Moale¹ + suf. -atic.

GLIE, glii, s. f. (Popular și poetic) 1. Pămînt; ogor, țarină. Dar cine-ai fost, noi totuși știm. Din glie o știe orice petic. Căci zborul nostru spre-nălțimi Tu l-ai deschis, om sovietic! DRAGOMIR, S. 47. Oamenii își zălogeau glia, vitele, sumanele. CAMILAR, N. I 332. Tu fii ostașul jertfei mari, depline: Ca dintr-un bob să odrăslească mia, Cu sîngele tău cald stropește glia! VLAHUȚĂ, O. AL. 26. ◊ Expr. Sub glie sau sub glii = în mormînt, îngropat. Străinul se odihnea sub glii. SADOVEANU, O. I 380. Dar George-al nostru cum o duce? – Sub glie, taică, și sub cruce. COȘBUC, P. I 101. ♦ Fig. Pămînt strămoșesc, țară, patrie. 2. Brazdă de pămînt. Pretutindeni gliile erau întoarse, schimbaseră culoarea pămîntului. CAMILAR, TEM. 90. Calul... Cu piciorul că-mi bătea, Glie din pămînt rupea. TEODORESCU, P. P. 610.

MIȘEL, -EÁ adj., s. m. I. 1. Adj. (Învechit și regional, despre oameni) Sărac; p. e x t. vrednic de milă, vrednic de plîns, n e n o r o c i t, b i e t, (învechit) mișelos (1). Au doară ai miluit vrun seracu. . . sau ai îmbrăcat vru om mișelu (a. 1550). CUV. D. BĂTR. II, 453/31. E eu mișelu-s și measeru; Dzeu, agiută-mi. PSALT. 136. Cela ce va fura lucru puțin de la vre un om mișăl. . . să-l bată. PRAV. 34. Noi sîntem oameni mișăi, și ne rugăm să nu ne strice oștile împărățiii tale (a. 1784). GCR II, 132/33. Carea dare era prea grea li s-au părut mai ales oamenilor celor mișei. ȘINCAI, HR. II, 215/20, cf. 30/18, 179/19. Aș vrea să trag brazda unde m-am chinuit ca un rob mișel într-o toamnă. SADOVEANU, M. C. 108, cf. ALR 1 452/283,1 548/273, 280, 285, 298, 341, 354, 800, 878. ◊ (Substantivat) Intra-va și mișel (s i r u m a n u l N. TEST. 1 648, s ă r a c BIBLIA 1 688) Întru scîrnave veșminte. COD. VOR. 116/28, cf. 109/19, 118/3. Miluiaște mișelul (n e a v u t u l CC²) și measerul. PSALT. 141. Împărați și deade mișeilor, ib. 241. Să împărțim și altora să mănînce, să dăm mișeilor. CORESI, EV. 50. Să ne grejim de săraci și de mișei. id. ib. 549. Să nu osîndeascâ spre mișei bogații în besearecă. id. 142/14. Stau împărații cu voinicii, mișeii cu bogații, bătrînii cu tinerii (a. 1600). CUV. D. BĂTR. II, 449/16, cf. 80/2, 352/12. Iară ea, cît avea, tot împărțiia mișeilor. MOXA, 373/17, cf. 397/9. Carii ne asupresc pre noi: mișeii au bogații? VARLAAM, C. 132. Bogații . . . nu vor agiutori neputearnicii și mișeii. id. ib. 246, cf. 247. În toată vreamea mișăii aveți cu voi și cînd veți vrea, puteți face lor bine. N. TEST. (1648), 6 071. Și multe bunătăți face . . . , bolnițe de bătrîni și mișei și de bolnavi. DOSOFTEI, V. S. septembrie 13^v/17. Mișelului iaste-i Domnul de scăpare. id. PS. 30/5. Mai mult să se socotească săracii și mișeii din porunca lui Dumnezeu (a. 1 760). GCR 11, 68/21. S-au adus aminte de smereniia noastră și de lipsa mișeilor noștri (a. 1 780). IORGA, S. D. XII, 293. Cu multe daruri ca pre un mișel l-au mîngîiat. ȘINCAI, HR. I, 389/25. Pre bietul nevinovatul vlădic l-au scos de la închisoare și. . . au trebuit mișelul să moară. id. III, 131/12. E ceasul pentru cei mișei. . . Să li se deie partea. BENIUC, V. 82. Avui parte d-un mișel Pică țundra de pe el. JARNIK-BÎRSEANU, D. 249. (E x p r.) Vai și mișel sau mișel și vai = vai și amar. v. a m a r. O, vai și mișel de noi, de nește netrebnici. DOSOFTEI, V. S, octombrie 52^r/7, cf, 83^r/5, Vai și mișel era în Ardeal în zilele acelea. stricîndu-l cu sabie și cu foc hanul tătăresc. ȘINCAI, HR. III, 74/15, cf. II, 81/6. Cîntă cucu-n vîrf de plai, Sînt fete și de biraiȘi le iau feciori de crai, Pe urmă-i mișel și vai. F (1 889), 223. ◊ (Despre viața omului) Viața omului iaste scurtă, nestatornică, înșelătoare, slabă, neputincioasă, mișea. MAIOR, P. 25/5. ♦ (Despre obiecte de îmbrăcăminte) Cu aspect sărăcăcios, mizer. Și-mbrăcîndu-să în haine mișeale, mearsă la casa sa. DOSOFTEI, V. S. ianuarie 14^v/34. Caută la sine și să rușină Vâzîndu-să în haine mișele, Toate ude și pline de tină. BUDAI-DELEANU, Ț. 187. 2. Adj. Umil, smerit. Mi-audzi mișea rugă, mișeale cuvinte. DOSOFTEI, PS. 39/8. ◊ (Substantivat) O fericați mișeii cu sufletul și cu inima dearepți și plecați (a. 1 550-1 580). CUV. D. BĂTR. II, 466/2. 3. Adj. (Învechit și regional) Slab; bolnav; infirm; p. e x t. lipsit de energie, nevolnic. Dacă însă [boierimea] . . . trîntea cu ușurință pe domnii mișei, acei înzestrați cu energie o făceau să plătească scump veșnicul ei neastâmpăr. XENOPOL, I. R. V, 95, cf. ALRM Il/l h 142, ALR I 1 548/56, 107, 170, 255, 273, 341, 348, 351, 354, 610. ◊ (Substantivat) Mișeii nu pot să ridice măcar un poloboc plin. ALECSANDRI, T. I, 442. ♦ Spec. Lepros. Muierea se desparte de bărbatu-și de va fi mișel sau gubav (a. 1 652). ap. TDRG. ♦ (Prin Ban. și Olt.; și substantivat, m.) (Știulete de porumb) mic, nedezvoltat, pipernicit (cu boabe puține și mărunte). Cf. ALR I 452/12, 1 548/1, 12, 29, ALR II 5149/29, LEXIC REG. 55. 4. S. m. (Învechit și regional) Cerșetor. Ieșiți. . . la răspîntii și în ulițele cetăției, și mișeii și beteagii și orbii și șchiopii aduceți-i încoace. CORESI, EV. 413. S-au înnoit acest catastih de brasla mișeilor de tărgu din Iași, care de demult este așăzată această breaslă (a. 1 722). CAT. MAN. I, 289. Ioan staroste de mișăi și cu toți mișăii de aicea de tîrgu de Iași (a. 1 742). URICARIUL, V, 312/12. Cel mai vechi și mai mare număr de documente relative la existența breslelor, ni-l dă doar. . . breasla mișeilor sau calicilor din Iași. N. A. BOGDAN, M. 176. Pridvoarele bisericilor erau înțesate de mișei și calici, care întindeau palma cîntînd cu jale și cerșind milă. SADOVEANU, O. XII, 106, cf. id. Z. C. 82, 115, ALR I 451/341. 5. Adj. (Învechit; și substantivat) (Om) din clasa socială cea mai de jos, (om) de rînd, de condiție modestă; p. ext. supus.. Că mișeii voștri încă vin de să hrănescu în țara lui vodă (a. 1 604-1 619). IORGA, D. B. I, 25, cf. 45 În sat să nu intrați fără de ispravă, ce să lăsați foarte în pace mișeii, să nu mai vie jalobâ pre voi (a. 1 627). ap. CONV. LIT. XVII, 451. Au mărs și la un codru ce să cheamă Ghera, de iarăși au tîlhuit și au făcut rău mișeilor domniii meale (a. 1 629), IORGA, D, B. I, 45. Dăm știre dumital[e] că am trimis pre Apostol acol[o] pentru treb[i] domneștii] ce trebuiesc acmu la Pașt[i], #boboaie și câmeș și cumănace de mișei (cca 1 638). IORGA, B. R. 56. Toate dările și angăriile cîte sînt pe alți mișei în țara domniei mele (a. 1 676). ap. CONV. LIT. XVII, 449. Scriem domnia mea la slugile noastre, la curteanii de țară și la cei de cămară și la aprozii de tîrg și cei de divan și la stolnicei și hănsari și călărași și ruptele și toți mișeii noștri, ț[ă]ranii de ținutul Tutuvii (a. 1 696). IORGA, S. D. XVI, 199. Căutaiu în groapă și vădzuiu oasele goale, și dzișu, amu cine iaste acesta împăratu au mișelu-i. . . ce odihneaște. MOLiTVENIC (sec. XVII), 303. Nu numai gloate mișele, ci și familii de frunte au fost duse sau strămutate în Dachia. ȘINCAI, HR. i, 7/8. Dacă ai fi un mișel de rînd, ar putea scoate gîdea adevărul. SADOVEANU, D. P. 29, cf. 183, id. O. XIII, 56. 6. Adj. (Și substantivat) (Om) ticălos, netrebnic, nemernic, mîrșav; (om) laș, fricos. Firea cea mișeală omenească. N. COSTIN, ap. GCR II, 10/23. Audzi că-i număscu: mișei, cămătari, lacomi, lipsiți, slugi, dobînditori. id., ap. GCR II, 12/25. Pre cei mișei înalță, pre aceia îi rădică din gunoi, iară pre cei vrednici îi urgisesc. ȘINCAI, HR. II, 82/18. Cel ce fuge dinaintea dușmanului este mișel. RUSSO, S. 138. Pe contimporanii mișei i-am dat dracului. BĂLCESCU, ap. GHICA, A. 574. Îi mare cu cei mici. . . , Mișel cu cei voinici Și brav cu cei fugari. ALECSANDRI, T. 612. Mișelul rabdă . . . , omul viteaz nu-i răbdător. id. T. II, 178. Nu spera cînd vezi mișeii La izbîndă făcînd punte. EMINESCU, O. I, 196, cf. 151. Să-mi aducă aicea pe acel mișel, Ca să-și ia pedeapsa scrisă pentru el! CARAGIALE, O. IV, 359. De groaza lui dușmanii au dosit-o ca mișei. MACEDONSKI, O. I, 84. Sînt mișei dă ăștia, care-ți ridică sîngele în cap. VLAHUȚĂ, D. 257. E mișel Un suflet, cînd își uită pe ai săi! COȘBUC, P. I, 160, cf. id. AE. 75. Doi mișei să-și verse ciuda pe stăpîna ta. DAVILA, V. V. 159, Mișelule și netrebnicule! REBREANU, I. 125. Sînt atît de mișel și de căzut. GALACTION, O. 186. Noi cu toții am pătimit de pe urma mișelului de Tomșa. SADOVEANU, O. V, 693. Mișei, dușmani și vicleni! Vă aruncați sută pe om. ALECSANDRI, P. P. 126. Am rămas cu rod în sîn. . . E rod de om mișel. id. ib. 230, cf. 197. Decît sfîntă c-un mișel, Mai bine c-un voinicel, id. ib. 328. Te pomenești că mișelul e într-adevăr în stare să-i tragă după sine și pe nemernicii din Cristeni. VORNIC, P. 208, cf. ALR I 154/8. Mai bine cu un vrednic la pagubă, decît cu un mișel la cîștig. ZANNE, P. VIII, 339. ♦ (Rar, despre acțiunile, caracterul oamenilor) Mișelesc (2). Săvîrșiră o faptă din cele mai mișele. RETEGANUL, P. V, 33. ♦ (Regional, cu sens atenuat, despre copii) Neastímpărat, ștrengar, poznaș; obraznic. Să nu cădeți, mișeilor, să nu vă stropiți. AGÎRBICEANU, L. T. 340, cf. ALR I 1 517, 1 548. 7. Adj. (Învechit și popular; și substantivat) (Om) nepriceput, prost, imbecil, nerod. Un mișăl simțitor este mai cinstit decît un nesimțitor înțelept. KOTZEBUE, U. 5^v/8, cf. 13^v/26, ALR I 1 548/536, 538, 596, 610, 675, 704, 803, 860, 870, 885. II. S. m. art. (Prin Bucov., în sintagma) Mișelu satului = numele unui dans popular. Cf. VARONE, D. 116. – PI.: mișei, -ele. - Și: mișeálă s. f. – Lat. misellus.

ANTETRUPIȚĂ, antetrupițe, s. f. Piesă la plugurile perfecționate, identică cu trupița (dar de proporții mai mici), montată pe grindei în fața trupiței, cu scopul de a obține o răsturnare perfectă și totală a brazdei.

ZVÎNTAT², -Ă, zvîntați, -te, adj. Uscat puțin (după ce a fost udat sau umezit, v. zbicit); (despre alimente) deshidratat, uscat (la vînt sau la soare) pentru a fi conservat. Pornim spre Cucuieți pe o cărăruie zvîntată. SADOVEANU, O. VIII 202. Măi Țîlică, ia vezi de vro două brazde zvîntate, să facem un așternut pentru dumnealui. HOGAȘ, M. N. 66. Vameșii de la hotar încep a cotrobăi prin lăzile mele și dau peste o cutie cu țîri zvîntați ce-i luasem la drum. ALECSANDRI, T. I 310. [Carnea] sub formă de pastramă, adecă zvîntată de toate sucurile ei. I. IONESCU, M. 203.

HREAPCĂ, hrepci, s. f. (Regional) Grebluță care se aplică la coasă, ca să așeze în brazde grînele cosite; p. ext. coasă prevăzută cu o astfel de grebluță. El cosește brazdă din ce în ce mai largă, coasa fîșie din ce în ce mai larg, griul se culcă pe hreapcă. CAMILAR, N. II 569. Dar plug, grapă, teleagă, sanie, car, tînjală, cîrceie, coasă, hreapcă, țepoi, greblă... nici că se aflau la casa acestui om nesocotit. CREANGĂ, P. 38.

rotocol [At: LB / V: ~coală sf, ~oghele, sfp ~ogoală, ~ogol (Pl și: ~ogoluri) / Pl: ~oale / E: roată¹ + ocol] 1 sn Imagine, contur, figură sau corp în formă de inel sau de cerc. 2 sn (Îlav) În ~ sau în ~ oale În formă de cerc sau în spirală. 3 sn (Îal) De jur împrejur. 4 sn Suprafață rotundă. 5 sn (Reg) Șir lung de fân cosit, format din adunarea brazdelor de o parte și de alta spre mijlocul fânațului. 6 sn Rotire (2). 7 sn (Îlav) De-a ~ogolu De-a rostogolul (1). 8 sn (Îe) A da ~ (sau ~oale) cuiva (sau Ia ceva) A-i da târcoale. 9 sfp (Bot) Brumărele (3) (Phlox paniculata). 10 sfp (Bot; șîf rotoghele) Ochiul-boului (Callistephus chinensis). 11-12 sna (Reg) Dans popular nedefinit mai îndeaproape (și melodia pe care se dansează). 13-14 a, av (Pop) Rotund (1-2). 15 a (Reg) Varietate de mere nedefinită mai îndeaproape.

brăzda vt [At: (a. 1703) URICARIUL XVI, 45 / V: ~di, ~dui, brez~, brezdui / E: brazdă] 1 A trage brazde (cu plugul). 2 (Pan; d. roată, corabie etc.) A lăsa urme sau dâre. 3 (În legătură cu fața) A rida. 4 (Spc; îe) A trage întâia ~dă A face începutul. (Fig; îvp) A atinge (pe cineva) cu vorba Si: a ofensa.

PORNI, pornesc, vb. IV. 1. Intranz. și refl. (Despre ființe) A pleca din locul unde se află. Vine toamna... de s-au pornit așa rîndunelele la drum. BART, S. M. 67. Făt-Frumos înșelă și înfrînă calul și chinga mai mult decît altădată, și porni. ISPIRESCU, L. 5. Deci se porni și, înspre sară, ajunse la castelul Genarului. EMINESCU, N. 17. (Determinat prin «la drum») Mă gîndesc că sîntem de departe și trebuie să pornim, la drum asupra nopții. SADOVEANU, B. 274. La drum e bine să pornești cît de dimineață, iar seara să poposești devreme! CREANGĂ, O. A. 118. ◊ Tranz. (Construit cu pron. «o» cu valoare neutră) Am pornit-o alături, pe jos. CAMIL PETRESCU, U. N. 136. Știa, vezi, că astfel era orînda lui, și o porni, luînd cu sine pe un flăcăiandru, nepot al său. ISPIRESCU, U. 34. Gătindu-se mai curat ca de obicei... cei doi tovarăși o porniră la drum. ȘEZ. V 40. ◊ Tranz. fact. (Învechit și popular) Fată hăi! ia dă tu flăcăului demîncatul ce i-am făcut eu și pornește-l. EMINESCU, N. 20. Dragul tatii, mergi cu bine, Voie tu ai de la mine!... Și pe cale mi-l pornește. ALECSANDRI, P. P. 176. Mihai porni înapoi pe solul turcesc, făcîndu-i multe daruri și cinste mare, trimițînd sultanului vorbe pașnice. BĂLCESCU, O. II 273. (Fig.) Mircea! Îmi răspunde dealul, Mircea! Oltul repetează. Acest sunet, acest nume valurile îl primesc, Unul altuia îi spune, Dunărea se-nștiințează, Și-ale ei spumate unde către mare îl pornesc. ALEXANDRESCU, P. 131. ♦ (Despre mijloace de locomoție sau obiecte care se deplasează) A se pune în mișcare. [Trenul] fluiera, fumega, ciocănea, gîfîia, se oprea, iar pornea și se oprea. SADOVEANU, M. C. 96. Pornește vaporul, și iată-mă singur din nou lîngă pupă. ANGHEL, P. 33. Înainte de a se porni vaporul din port, o femeie și un secretar... veniră. BOLINTINEANU, O. 290. ◊ Tranz. fact. Are să vie primăvara... îndată pornim plugurile... adăugă un moșneag. CAMILAR, N. II 329. Bate vîntul sălcile Să-mi pornească șăicile, Să pornesc și șaica mea Tocma colo-n Cladova. TEODORESCU, P. P. 309. ♦ (Despre fenomene ale naturii) A începe să se dezlănțuie, să se desfășoare. Astă-toamnă cînd s-au pornit ploile... a venit la noi, de la oraș, fratele mai mare al mamei. STANCU, D. 224. Se pornise un vînt aspru, prevestitor de ploaie rece. REBREANU, R. I 43. Se pornise vîntul prin cireș, și floarea A-nceput să ningă șișăind domol. COȘBUC, P. I 250. ◊ (Poetic) Un vînt de biruință se pornește îndelung Și lovește rînduri-rînduri în frunzișul sunător. EMINESCU, O. I 144. ♦ (Despre ființe) A merge. Rîse, își puse cușma la loc pe cap, porni mai repede, aproape în fugă. CAMILAR, N. II 329. ♦ Tranz. A duce, a conduce. Nu mă mai boci atîta, că doar nu mă pornești la groapă. VLAHUȚĂ, la CADE. 2. Intranz. și refl. (Despre mașini, motoare, instalații mecanice) A începe să funcționeze, a intra în acțiune. Atunci moara s-a pornit, Roțile și le-a-nvîrtit Și pe loc a măcinat Tot grîul cel săcerat. ALECSANDRI, P. P. 103. ♦ Tranz. fact. A pune în funcțiune. După morar nu m-oi duce, Că somnul cînd e mai dulce El moara că și-o pornește Și pe mine mă trezește. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 75. (În fraze metaforice) Cînd flăcăul murmură respectuos «bună seara», mînia îi porni limba. REBREANU, I. 72. ♦ (Despre acțiuni ale oamenilor, despre manifestări fizice și psihice ale lor) A începe, a izbucni. În tropotul de copite, în murmurul de valuri al oștilor porniră îndată strigătele căpiteniilor. SADOVEANU, O. VII 9. Cînd în sat pornește hora, El mă joară p-un inel Să-mi țin ochii tot la el. COȘBUC, P. II 212. Un clocot de gesturi și de glasuri se porni în mulțime. VLAHUȚĂ, O. A. 157. ♦ Tranz. A începe. Se hotărî să pornească brazda de la capătul dinspre sat. REBREANU, I. 50. Un cîine de la stînă, mînios, porni o plîngere grozavă de urlete. RUSSO, O. 114. Drag mi-i jocul romînesc, Dar nu știu cum să-l pornesc; Și de nu l-oi porni bine, Lesne voi păți rușine! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 359. Calfe și zidari, Curînd vă siliți Lucrul de-l porniți. ALECSANDRI, P. P. 187. ◊ (Poetic) Ramurile brazilor bătrîni porneau șoapte grăbite, care creșteau într-o foșnire duioasă de valuri. SADOVEANU, O. VII 215. Pornește vijelia adîncu-i cînt de jale, Cînd ei soseau alături pe cai încremeniți. EMINESCU, O. I 98. ◊ Expr. A porni pîră (sau judecată, proces, pricină, hîrtie) = a intenta (cuiva) un proces, a deschide acțiune judiciară (împotriva cuiva), a da în judecată (pe cineva). Cănuță, bărbat strașnic, o ținea într-una!... Nu se poate, cocoană! am pornit hîrtie, s-a isprăvit. CARAGIALE, O. I 328. 3. Intranz. și refl. (Despre oameni) A începe o acțiune de oarecare durată, a face un început. Eu așa sînt. Cînd mă pornesc o dată, nu mă mai oprește nici dracu. ALECSANDRI, T. I 54. ◊ (Urmat de un supin sau de o propoziție completivă) Se dezmetici din închipuirile ei și, căindu-se cu amar de ceea ce făcuse, se porni și ea pe plîns. STĂNOIU, C. I. 205. Niște femei porniră să țipe. REBREANU, I. 40. Lumea toată, de la mare pin’ la mic, a pornit să răpăie din palme. CARAGIALE, O. I 376. ◊ Expr. (Popular) A porni grea (sau, rar, într-adaos) = a rămîne însărcinată. După cîtva timp băgară de seamă, atît împărăteasa cît și bucătăreasa, că au pornit grele. RETEGANUL, P. IV 36. Umbla trela-lela în puterea iernii întrebînd... fragi și căpșune pentru cineva care pornise într-adaos. CREANGĂ, A. 85. ◊ Tranz. (Construit cu pron. «o» cu valoare neutră) Eu gîndesc s-o pornesc pe treabă; fata-i hazulie și m-a fărmăcat de-acum. CREANGĂ, P. 164. ♦ A avea tendința să... a fi înclinat spre... Pornit pe îngrășare... Simion Todericiu se mișca greoi. VORNIC, P. 7. 4. Tranz. A îndemna (pe cineva) la un lucru, a stimula, a îmboldi. Simțea un avînt neînstrunat ce-l pornea să meargă supus și ascultător la chemarea porumbiței. ODOBESCU, S. A. 445. ♦ A determina (pe cineva să facă ceva). Sînt grei bătrînii de pornit, Dar de-i pornești, sînt grei de-oprit. COȘBUC, P. I 58. 5. Tranz. A întărită, a ațîța. Și-acum... umbli să pornești oamenii. DAVIDOGLU, M. 18. În loc să-l potolesc, l-am pornit și mai grozav în contra societății, în contra oamenilor care nu te pricep și pentru care literatura e o adevărată infirmitate. VLAHUȚĂ, O. A. 227.

daŭ, dat, dare v. tr. (lat. *dao [îld. do], dĕdi, dătum, dăre; it. dare, pv. cat. sp. pg. dar. Dădeam [vechĭ dam]; dădúĭ [vechĭ dedéĭ, dedéșĭ, déde, déderăm, déderățĭ, déderă, ĭar azĭ maĭ rar detéĭ, detéșĭ, déte, déterăm, déterățĭ, déteră]; să daŭ, să dea [mold. să deĭe]; dă, nu da, dea [mold. deĭe]. P. formă cp. cu staŭ. – V. cred, perd, vînd, ascund). Întind, ofer: a da de pomană banĭ săracilor. Ofer, plătesc: daŭ un franc pe un cuțit. Fac, produc: găina face oŭă, vaca vițeĭ, stejaru ghindă. Predaŭ, remit: a da un hot pe mîna polițiiĭ; a da o scrisoare în primirea, în sama, în mîna cuĭva. Caut, încerc: dădea să vorbească și nu putea. Mișc, împing: daŭ scaunu maĭ încolo. Ung, spoĭesc, văpsesc, sulemenesc: daŭ cizmele cu vax, daŭ părețiĭ cu var, daŭ gardu cu verde, mitocanca se dăduse cu roș. Daŭ jos, scobor: daŭ jos ceva din pod. Răstorn: daŭ jos scaunele fugind. Daŭ înapoĭ, restitui: daŭ înapoĭ ceĭa ce eram dator. Împing înapoĭ: daŭ înapoĭ un ceas (adică minutarele luĭ). Daŭ în ainte, 1) împing în ainte: daŭ în ainte un ceas (adică minutarele luĭ); 2) întrec, îs superior: a da cuĭva mult în ainte (E o expresiune de la joc [popice, biliard ș.a.] cînd un adversar tare dă celuĭ maĭ slab cîte-va puncte de la el, ĭar el începe maĭ de jos). Daŭ ascultare cuĭva, mă supun luĭ, îl ascult. Daŭ (saŭ pun) vine pe cineva, îl acuz, îl învinovățesc. Daŭ năvală, năvălesc. Daŭ ordin, ordonez, poruncesc. Daŭ faliment, devin falit. Daŭ un copil la carte, la școală, îl trimet la școală. Daŭ la jurnal, public în jurnal. Daŭ un copil la stăpîn, îl fac servitor. Daŭ ceva pe foc, arunc în foc. Daŭ pe gît, înghit, beaŭ: daŭ vinu pe gît. Daŭ pe gîrlă, arunc în gîrlă, (fig.) arunc ca lucru fără valoare. Daŭ afară, exclud, elimin. Daŭ pe bete, pe brîncĭ afară, exclud trîntind pe cineva la pămînt. Daŭ de-a dura, rostogolesc. Daŭ pe scară, alung dînd jos pe scară. Daŭ draculuĭ, ucid, (fig.) renunț la ceva: dă-o draculuĭ de carte! Daŭ cărțile (de joc), le împart. Daŭ cep unuĭ butoĭ, îl găuresc și încep a bea din el. Daŭ credință (crezare) cuĭva, unuĭ lucru, mă încred. Daŭ cuĭva cuvîntu, daŭ dreptu de a vorbi într’o adunare. Daŭ dreptate, recunosc că are dreptate. Daŭ medicamente, administrez medicamente. Daŭ drumu, las liber. Daŭ (saŭ bag) groaza în dușmanĭ, îi îngrozesc. Daŭ dosu, întorc spatele, fug de frică. Daŭ pe cineva de rușine, nu mă arăt la înălțimea laudelor luĭ, îl fac de rîs. Daŭ de gol, demasc, trădez. Daŭ pe față, denunț, divulg. Daŭ banĭ în ainte, plătesc în ainte. Daŭ mîna cu cineva, îl salut dînd mîna. Daŭ cuĭva bună ziua, îl salut cu vorba de „bună ziua”. Daŭ cinstea pe rușine, în locu cinstiĭ mă încarc de rușine. Daŭ cuĭva (banĭ) de cheltuĭală, (fig.) îi trag o bătaĭe. Daŭ bir cu fugițiĭ, dezertez. Daŭ pace, las în pace, nu neliniștesc. Daŭ o pedeapsă, o palmă, aplic o pedeapsă, o palmă. Daŭ un țipet, țip. Daŭ gură (saŭ o gură) cuĭva, îl strig. Daŭ o guriță, un bot (fam.), îl sărut. Daŭ de știre, anunț. Daŭ țîță, alăptez. Daŭ de zestre cuĭva ceva, îl înzestrez cu ceva. Daŭ vĭață, vivifiv, fac viŭ. Să dea Dumnezeŭ, să facă Dumnezeu! Daŭ sama, expun socoteala. Îmi saŭ samă, sînt conscient, înțeleg. Îmi daŭ sfîrșitu, mor. Îmi dă mîna să fac ceva, om cu ce (curaj, bani), pot, îndrăznesc. V. intr. Mișc: a da din umerĭ, din cap, din coadă, din picĭor. Lovesc, descarc o armă: daŭ cu pumnu, cu cĭomagu, cu pușca, cu tunu în ceva. Arunc, întind: daŭ cu cĭorpacu, cu plasa (ca să prind pește). Încolțesc, germinez: plantele daŭ vlăstare, mugurĭ. Năvălesc: stațĭ maĭ încet, că nu daŭ (subînț. năvală) Turciĭ și Tătariĭ! Intru: a dat moartea în găinĭ. Cad: calu omu a muncit pîn’a dat în bot, în genunchĭ. Conduc la, răspund: fereastra, cărarea dă dă în grădină. A ieșĭ, a țîșnĭ (vorbind de materiile fecale, de lava unuĭ vulcan ș.a.): uĭ-te ce dă din acest copil dac’a mîncat atîtea fructe! Fig. A vorbi lucrurĭ surprinzătoare: acest copil era odată tăcut (orĭ prost) dar acuma uĭte ce dă din el! Daŭ în, cad în: a da într’o groapă în cursă. A da în gropĭ (de prost), a fi foarte prost. A da în clocote, în fert, în undă, a începe să clocotească, să fearbă. A da în foc (apa, laptele), a se unfla și a se revărsa afară din vas. A da în mugurĭ, în copt (un arbore), a începe să facă mugurĭ, să se coacă. A-țĭ da în teapă, în petec (Iron.), a-țĭ face vechiŭ obiceĭ: Țiganu, chear împărat s’ajungă tot îșĭ dă în teapă. Daŭ în cărțĭ (saŭ cu cărțile), în bobĭ (saŭ cu bobiĭ), ghicesc cu cărțile, cu bobiĭ. Daŭ de saŭ peste, aflu, nemeresc, întîlnesc, mă izbesc de: a săpat pîn’a dat de apă, a mers pîn’a dat de prietenu luĭ, a căutat pîn’a dat peste ce a dorit. A dat de dracu, de belea, a-l întîlni pe dracu, a te izbi de o neplăcere. A da înainte (cu vorba, cu beția, cu vinu), a continua. A da înapoĭ, a scădea, a regresa. A da pe la cineva, a trece, a veni pe la el. A da din umerĭ, a sta nepăsător. A bate din buze, a fi păcălit, a nu avea ce- țĭ trebuĭe. V. refl. Mă las pradă în voĭa cuĭva: mă daŭ somnuluĭ. Mă răped: acest cîne se dă la om (Nu te da, nu te lăsa! se zice cînd te prefacĭ că-țĭ opreștĭ cînele să nu muște pe cineva, dar pe ascuns îl amuțĭ contra luĭ). Cedez, mă daŭ învins, mă predaŭ: nu te da! Mă daŭ învins, prins, mă predaŭ, recunosc că-s învins; mă dedaŭ: mă daŭ studiuluĭ, bețiiĭ. Mă daŭ jos, mă scobor, descind. Mă daŭ în lăturĭ, mă retrag, (fig.) nu mă amestec, nu ajut. mă daŭ după vînt, mă conduc după cum cer împrejurările. Mă daŭ după perdea, mă ascund, fug de de răspundere. Mă daŭ pe brazdă, mă acomodez, mă deprind, mă îmblînzesc. Mă daŭ peste cap, fac pe dracu’n patru, fac tot posibilu. Mă daŭ de (saŭ drept), mă pretind: a te da de (saŭ drept) patriot.

TRAGE, trag, vb. III. I. 1. Tranz. A face efortul de a mișca, de a deplasa un lucru apucîndu-l pentru a-l da la o parte, a-l aduce spre sine sau spre un punct voit. Două fetișcane adăpau niște vite. Trăgeau anevoie în jos ciutura. DUMITRIU, N. 227. El, cu mîini puternice, îl trăsese din fața primejdiei. C. PETRESCU, C. V. 330. Dan își trase scaunul mai aproape. VLAHUȚĂ, O. AL. II 76. Trase perdelele sus. EMINESCU, N. 72. Îl ajunge cu laba, îl trage la dînsul și-l sfîșie în bucăți. GHICA, S. 524. ◊ (Poetic) Uite cum te trage pe furiș apa la adînc. CREANGĂ, A. 36. ◊ (Urmat de determinări arătînd partea de care se apucă) M-am simțit tras de haină. GALACTION, O. I 104. (Refl. reciproc) Am doi moșnegi cu barba șargă, Cînd se-ntîlnesc, se trag de barbă (Pieptenii cu cîlții). SBIERA, P. 320. Doi pureci de păr se trag. BIBICESCU, P. P. 181. ◊ Expr. A trage zăvorul = a manevra zăvorul pentru a încuia (sau a descuia) ușa. Iezii închid ușa după dînsa și trag zăvorul. CREANGĂ, P. 20. A trage (pe cineva) de mînecă = a apuca pe cineva de mînecă pentru a-i face un semn discret, a-i atrage atenția într-o direcție. Serdici mă trage de mîneca vestonului. Spune: să-mi oprești mantaua. SAHIA, N. 118. Cît vei auzi că încep a croi cîte una mai deocheată, tu să mă tragi de mînica hainei, căci eu îndată voi îndrepta-o dupe ființa adevărului. ODOBESCU, S. III 46. A trage mîța (sau pe dracul) de coadă v. coadă (1). A trage (pe cineva) de limbă v. limbă. E tras de păr = este relatat sau expus în mod exagerat, forțat, tendențios, ducînd (intenționat) la concluzii false. Acțiunea, zic ei, e încurcată, trasă de păr. GHEREA, ST. CR. II 253. Se încercară a netezi poezia asta trasă de păr. NEGRUZZI, S. I 340. A trage nădejde v. nădejde. A trage nădejde ca spînul de barbă v. barbă. (Refl.) A se trage în degete (cu cineva) v. deget. A trage cenușa pe turta sa v. cenușă. A trage țărînă (pe cineva) = a înmormînta, a îngropa. Cîntă cucul pe șindilă Pe Barbu trage țărînă. ȘEZ. I 144. A trage pe roată = a supune torturii roții. Horia a fost tras pe roată. A trage pe sfoară = a păcăli, a înșela. S-a lăsat dus de nas și tras pe sfoară de toți șarlatanii. VLAHUȚĂ, O. AL. II 43. Vrei să mă tragi pe sfoară tu, pe mine? Hehei, băiete! CARAGIALE, O. III 55. A trage (pe cineva) la (sau în) judecată = a aduce, a cita pe cineva în fața justiției. Se jură pe copiii lui că-l va trage în judecată și nu se va lăsa pînă ce nu-l va vedea în temniță. REBREANU, I. 94. Plătește-mi antereul că te trag la judecată. GANE, N. II 151. Țăranul a fost tras pe oaie-n judecată. DONICI, F. 79. A trage la răspundere = a chema pe cineva să dea socoteală de faptele sale; a face răspunzător. Va veni vremea cînd să fiți trași la răspundere. ISPIRESCU, M. V. 59. A trage bobii v. bob³. A trage în cărți = a ghici în cărți. Mai tras-ai în cărți, cumnățico? ALECSANDRI, T. I 175. (Intranz.) A trage la sorți v. sorț. (Despre ambarcații) A trage la fund = a începe să se scufunde. ♦ (Cu complementul «clopotul») A face să sune, să bată. Popa Ștefan dădu poruncă dascălului să se suie în turnul bisericii și să tragă clopotele. SADOVEANU, O. VII 113. Dascălii, pe la biserici, voioși clopotele trag. BELDICEANU, P. 123. ◊ Intranz. (Cu subiectul «clopotul») Cînd vor trage clopotele de ieșit din biserică. RETEGANUL, P. I 25. Cînd era la miez de noapte, Trăgeau clopote de moarte. BIBICESCU, P. P. 357. ◊ Refl. El o așezat deasupra dealurilor o furcă și un clopot care se trage singur la suflarea vîntului. ȘEZ. II 26. 2. Tranz. Fig. (Învechit) A îndemna, a atrage, a da ghes. Așa aș fi pățit eu, să mă fi încredințat lor și să mă fi lăsat tras de dînșii. SBIERA, P. 86. Papa și împăratul se cercau a trage toate stăpînirile Europei într-o legătură împotriva turcilor. BĂLCESCU, O. II 39. ◊ Expr. A-l trage (pe cineva) inima v. inimă (II 1 c). A-l trage (pe cineva) ața la ceva v. ață (1). ◊ Intranz. Prietenele au tras de ea s-o aducă la joc și la cîntece. DUMITRIU, P. F. 56. ♦ (Construit cu prep. «asupra») A provoca, a atrage. Cîtă hulă și defăimare voi trage asupră-mi. DRĂGHICI, R. 15. Subt acest chip de nimic, voi putea să trag vreo inimă asupră-mi, ca să mă iubească? GORJAN, H. IV 31. 3. Tranz. A pune (mai rar a scoate) un obiect de îmbrăcăminte sau de încălțăminte, depunînd oarecare efort. Ne tragem căciulile pe urechi. STANCU, D. 257. Damian își trăsese cizmele. CAMIL PETRESCU, O. I 556. Trage-ți, lele, cununa Cam pe ochi, cam pe sprincene. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 17. 4. Tranz. (Cu privire la anumite fluide, energii) A abate din drum pentru a aduce în direcția voită. Am pus la cale apoi ca să tragă în ogradă și izvorul ce era aproape. DRĂGHICI, R. 165. 5. Tranz. A întinde, a încorda, a smuci sfori, fire sau obiecte făcute din astfel de materiale, apucînd de unul din capete. Constantin trase scurt și cu putere hățurile de frînghie. DUMITRIU, N. 247. Cu murgul trăgînd de frîu. TEODORESCU, P. P. 640. Trage ața cît să nu se rupă. ◊ Expr. A trage sforile = a unelti în ascuns, a pune ceva la cale prin intrigi, uneltiri. Take Georgescu trăgea sforile cultivînd un vag spirit corporatist. PAS, Z. I 301. 6. Intranz. A avea greutatea de..., a cîntări, a atîrna. Trage poate 800 de litre. NEGRUZZI, S. I 40. Carnea ei putea să tragă 40 ocă. DRĂGHICI, R. 84. Din cinci sute buzdugane, Alegea unul mai mare, La cîntar că mi-l punea Cinci sute oca trăgea. ANT. LIT. POP. I 342. ◊ Fig. Ce trage părerea domnului? – E hotărîtoare. DELAVRANCEA, O. II 259. ◊ Expr. A trage (greu) în cumpănă v. cumpănă (2). 7. Tranz. A înfige (în frigare, în țeapă sau în alt corp ascuțit). Îl trag în lancie ca p-un iepure-n frigare. CARAGIALE, O. III 144. Le presară cu sare Și le trage-ntr-o frigare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 456. 8. Tranz. A duce, a căra, a tîrî după sine. Am tras buștenii în Copcă. GALACTION, O. I 62. Cînd se întoarse... trase după el un șervet. C. PETRESCU, Î. I 13. Eu trag grapa după mine; Eu o trag și ea nu vine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 429. ◊ Expr. A trage (sau, refl. impers., a se trage) targa pe uscat = a o scoate greu la capăt, a o duce greu; a trage pe dracul de coadă. Pînă prin postul mare, uneori, de bine de rău se mai trăgea targa pe uscat. PAS, Z. I 131. A trage un picior (sau piciorul) = a șchiopăta. Paraschiv cîrciumarul trăgea un picior și-și pusese singur firma «La șchiopul». PAS, Z. I 54. Pășea trăgînd piciorul încet, dar pe-a lui față Zbura ca o lumină de glorie măreață. ALECSANDRI, P. A. 210. 9. Tranz. Fig. A aduce după sine, a provoca, a isca, a atrage. Cea mai mică mișcare, produsă în vreuna din aceste naționalități, trage după sine imediata convulsiune a tuturor celorlalte. HASDEU, I. V. 127. Toată fapta trage după sine răsplata sa. BĂLCESCU, O. I 140. 10. Tranz. (Despre animale de tracțiune) A face să meargă un vehicul; a duce. Duman și Viorica, împodobiți cu flori de tei, trăgeau mîndri carul încărcat. BUJOR, S. 35. ◊ (Poetic) O cojiță de alună trag locuste, podu-l scutur. EMINESCU, O. I 87. ◊ Intranz. Caii trăgeau greu la deal, cu gîturile spînzurînd, cu nările aburind. DUMITRIU, N. 145. Îndemna blînd și stăruitor vacile care trăgeau din răsputeri, încovoindu-și spinarea. REBREANU, I. 93. Boii nu trag nici mai tare, nici mai încet. GÎRLEANU, L. 38. ◊ Expr. A trage la jug v. jug. 11. Tranz. Fig. A îndura, a suporta, a pătimi. Stătea acum gîndindu-se cu groază la pedeapsa ce urma s-o tragă pentru adormirea la post. MIRONESCU, S. A. 75. Cît am tras cu boala lui numai inima mea știe. VLAHUȚĂ, O. A. 428. Ai să tragi încă multe năcazuri. CREANGĂ, P. 222. De-aș mai trage cîte-am tras, Eu de tine nu mă las. TEODORESCU, P. P. 308. ◊ Expr. A trage o spaimă = a se speria foarte tare. ♦ A suporta consecințele unei greșeli, ale unei fapte rele; a ispăși. Îi veni rîndul și lui Ștefan Furtună, veteranul, să-și tragă păcatele. MIRONESCU, S. A. 24. Zi și d-ta că ai avut să tragi un păcat strămoșesc. CREANGĂ, P. 220. ◊ Absol. Capul face, capul trage. 12. Tranz. A îndrepta și a opri un vehicul, o ambarcație la un loc fix de staționare (de obicei pentru ca oamenii să se poată urca sau coborî). Am tras binișor luntrea la țărm lîngă niște stuhărișuri. V. ROM. octombrie 1953, 24. Stoica se scărpină iar în cap și, iscusit, trase poștalionul lîngă pridvorul cu geamlîc. CAMIL PETRESCU, O. I 179. ◊ Absol. Zi vezeteului să tragă la scară. ALECSANDRI, T. 297. 13. Intranz. A poposi, a se opri (la o casă) pentru a fi găzduit; a se instala undeva pentru un timp limitat. Traseră la un han urît. SADOVEANU, O. VII 78. Anunță-mă din vreme cînd vii. Tragi la mine, negreșit. CARAGIALE, O. VII 263. Îmi pare rău că nu trage aci în gazdă directorul. ALECSANDRI, T. I 275. ♦ A se opri (cu un vehicul) la un adăpost. Am tras cu căruța sub un plop mare. CREANGĂ, O. A. 97. ◊ Tranz. Sub streșinile acelea puteai trage și o căruță. DUMITRIU, P. F. 48. 14. Refl. A se tîrî, a merge cu greutate. Abia se putu trage pînă acasă de năcaz. RETEGANUL, P. II 55. Sosi și țiganul cu biata babă care abia se trăgea de bătrînețe și de slăbiciune. SBIERA, P. 118. Copii mici, de se trag încă pe brînci. ȘEZ. IV 135. 15. Refl. (Urmat de determinări locale introduse mai ales prin prep. «la») A se duce (mînat de o dorință), a se îndrepta spre o țintă. [Copiii] iar se trăgeau la mal. SADOVEANU, O. VIII 136. Dau de o fîntînă în cale și boii să trăgeau cătră ea, semn că le era sete. RETEGANUL, P. V 31. ◊ Fig. N-a rămas inimă-n mine Și cîtă a mai rămas Toată la neica s-a tras. HODOȘ, P. P. 40. ◊ Intranz. Țineam ceaslovul deschis, și cum erau filele cam unse, trăgeau muștele și bondarii la ele. CREANGĂ, O. A. 35. 16. Intranz. Fig. A tinde spre, a se simți atras către. N-am ce zice, tragi la bine. PAS, Z. I 168. Cum trage puiul la cloșcă, așa să tragă ei la casă. SEVASTOS, N. 261. Vezi dacă-i militar, tot la vitejie trage. ALECSANDRI, T. I 72. Omul la om trage, și vita la vită. PANN, P. V. I 13. Banul la ban trage. ◊ Refl. Se bucura grozav cînd vedea că mă trag la carte. CREANGĂ, O. A. 38. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «a») A tinde spre, a prevesti (o anumită stare). Obosite șî trăgînd a moarte, ele [apele] nici nu încearcă să se trezească din somnul greu care le-a cuprins. BOGZA, C. O. 156. Jachetele lui, călcate zilnic, trăgeau a mare. BASSARABESCU, S. N. 41. Cel ce mănîncă din mînă, trage a sărăcie. ȘEZ. XII 164. 17. Refl. (Învechit și arhaizant) A se retrage din locul unde se află, p. ext. din instituția, postul, colectivitatea din care face parte. Soldații se trăgeau îndărăt în dezordine. DUMITRIU, N. 112. Răzășul se trase la cuibul de pe Răut. SADOVEANU, O. VII 100. Apoi m-oi trage de la sfat, măria-ta. DELAVRANCEA, O. II 89. Domnul meu, să te tragi. Aștept pe împărat. ODOBESCU, S. I 250. Mă făcu să mă trag de la fereastră. NEGRUZZI, S. I 58. Năvala se trase înapoi, spăimîntată de piepturile goale a vitejilor. RUSSO, O. 34. ◊ Tranz. Domnu abate să tragă pre bezădele de la școala publică. KOGĂLNICEANU, S. 64. ◊ Expr. A-și trage mîna de deasupra cuiva = a înceta de a mai ocroti pe cineva; a părăsi. Împărăția își trage de deasupra lui mîna. SADOVEANU, Z. C. 251. ♦ (Despre ape) A se retrage. Apa heleșteului se trase într-o parte și într-alta. ISPIRESCU, L. 37. Rîul înapoi se trage... munții vîrful își clătesc. ALEXANDRESCU, M. 14. A început atmosfera a să liniști, valurile mării a să alina... apa a să trage la matca ei. DRĂGHICI, R. 112. II. 1. Tranz. A lua, a scoate; a smulge. Îi trage inelele din deget. ISPIRESCU, L. 109. ◊ Fig. D-sa, de la această concepție primă, trage un plan pentru o dramă. GHEREA, ST. CR. II 267. Subiectele mai tutulor acestor producții au fost trase din istoria națională. CARAGIALE, O. III 221. ◊ Expr. A trage concluzii v. concluzie. A trage foloase din (sau de pe urma) = a folosi de pe urma. A trage un profit = a profita. A trage învățăminte din (sau de pe urma) = a învăța (dintr-o experiență). ♦ (Cu complementul «dinți», «măsele») A extrage. Nici un doctor nu trăgea măselele mai repede și fără durere ca dînsul. REBREANU, I. 120. 2. Tranz. A scoate (o armă) din teacă (pentru a începe lupta). Zăcea pe pietre Lara, cu spada lîngă el Pe jumătate trasă. MACEDONSKI, O. I 263. Credeți că trage spada să pedepsească repede pe acei cutezători? CARAGIALE, O. III 256. 3. Tranz. (Cu privire la un lichid) A scoate (dintr-un recipient), a extrage. Se duce la puț, trage apă, umple o găleată. DUMITRIU, P. F. 60. Ia trageți-mi încoa cîte-o cinzeacă de la cep. ODOBESCU, S. I 84. ◊ (Poetic) Trage miere dintr-o plantă, făr-a beteji pe floare. CONACHI, P. 278. ◊ Expr. A trage vinul de pe drojdie = a scoate vinul limpezit din vasul în care și-a depus drojdia. A trage băutura în sticle = a scoate băutura dintr-un vas mai mare și a o turna în sticle. 4. Tranz. (Cu privire la puroi, la copturi etc.) A face să se colecteze, să se strîngă. Să-ți dee mnealui ce are acolo... să tragă o coptură. POPA, V. 148. 5. Tranz. A lua (cu forța), a obține (cu dificultate). Andrii Popa, hoț barbat! Zi și noapte de călare Trage bir din drumul mare. ALECSANDRI, P. I 36. Bezădelile și Vogoridi au a trage banii lor de la pastorul, la începutul fieștecărei luni. KOGĂLNICEANU, S. 129. Mai adastă-mă nițel, Ca să-mi dau socoteala, Ca să-mi trag simbrioara. TEODORESCU, P. P. 668. ♦ A lua îndărăt, a retrage. Cînd ieși boierul din tovărășia dumitale, își trase partea lui, 20000 de galbeni. DELAVRANCEA, O. II 278. ♦ A reține. Nici ei nu mănîncă... și trag și plata lucrătorilor. RETEGANUL, P. V. 55. 6. Intranz. Fig. (În expr.) A trage cu urechea = a asculta pe furiș pentru a prinde zgomote ușoare sau vorbe șoptite; a-și încorda auzul, a-și ascuți urechea. Nevestele trag cu urechea, se folosesc de întuneric și-și dau cu cotul, chicotesc cînd prind cîte-o frîntură din vorba unchiașului. SP. POPESCU, M. G. 24. Țrase cu urechea și simți că cineva jumulește pomul de mere. ISPIRESCU, L. 74. Trage cu urechea și aude bine că s-apropie drumeț. CARAGIALE, O. III 52. (Tranz.) Toate acestea le-au tras Pepelea cu urechea. SBIERA, P. 17. A trage cu ochiul (cu ochii sau cu coada ochiului) = a se uita pe furiș, a privi din fugă, fără a fi observat. Prizonierul își fuma pe furiș țigara, trăgînd cu coada ochiului la fața aspră a sergentului. SADOVEANU, O. VI 15. Tot trag cu ochii la pojijia casei. SEVASTOS, N. 51. Trăgea cu coada ochiului spre a vedea dacă o bagă în seamă cei de primprejur. ISPIRESCU, U. 21. Intrați în codru și trageți cu ochiul; nu cumva îți zări zmei pe după copaci! ALECSANDRI, T. I 426. (Tranz., rar) A întors capu-ncolo și a început să bea din țigară... Dar mă trăgea cu coada ochiului. CARAGIALE, O. I 47. ( Regional) A trage de seamă = a băga de seamă. Fata mai că leșină de bucurie, dar iarăși trase de seamă și mulțămi oamenilor. RETEGANUL, P. II 68. 7. Tranz. A inspira, a respira; a inhala. Trăgea cu lăcomie pe nări mireasma ascuțită. SADOVEANU, O. VIII 13. Trăgea aerul rece al nopții adînc, pînă în fundul plămînilor. BART, E. 56. ◊ Expr. A-și trage sufletul (sau răsuflarea) = a respira (greu). N-avea putere-n el să-și tragă Nici sufletul. COȘBUC, P. I 243. Își trase sufletul adînc și cu plăcere. CONTEMPORANUL, IV 83. (Intranz.) A trage de moarte (sau a trage să moară) = a se zbate în chinurile morții, a-și trăi ultimele clipe; a fi pe moarte. Seara primiseră vorbă în sat că vitele lor aflate pe culmile Hășmașului Mare sînt bolnave și trag să moară. BOGZA, C. O. 25. Cînd trăgea tata de moarte, m-a chemat la patul lui. RETEGANUL, P. V 80. Leul cel înfricoșat... trage de moarte și-i aproape de sfîrșit. ȚICHINDEAL, F. 8. Bărbatu mi-i dus la moară, Soacră-mea trage să moară. HODOȘ, P. P. 50. ♦ (Cu complementul «tutun», «tabac», p. ext. «ciubuc») A fuma, a priza. Întreabă pe un arnăut care trăgea ciubuc la altă masă. CARAGIALE, O. III 43. Iar îi tragi tiutiun, soro? ALECSANDRI, T. I 175. Dragu mi-i bădița, drag, Care nu trage tăbac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 409. ◊ Absol. Tutunul este o otravă... – Da tu de ce tragi, mă-ntrerupe maiorul. CARAGIALE, M. 131. ◊ Intranz. Vasile stătea în margine, trăgînd din țigară, și simțea cum i se lipește limba uscată de cerul-gurii. DUMITRIU, N. 230. A tras iar adînc din pipă. SADOVEANU, N. P. 27. Soarbe din cafea mai alene, trage din tutun mai greoi. BASSARABESCU, V. 36. 8. Intranz. (Despre aparate sau instalații de ardere) A arde bine, a avea tiraj. De dimineață se făcuse foc, la început soba nu trăgea și tot fumul ieșise în odaie. VLAHUȚĂ, O. A. 296. 9. Tranz. (Folosit și absolut) A sorbi, a înghiți, a bea băuturi alcoolice. Ceva rom, băiete, rusesc, tare de-ți crapă măseaua! Trage un gît și te dezmorțește. SADOVEANU, O. VI 31. Primarul Ion Pravilă se abătea mai des să tragă cîte-o țuică. REBREANU, R. II 309. Știi ce?... N-ar fi bine oare să tragem și noi o dușcă? ALECSANDRI, T. I 91. ◊ (Întărit prin «pe gît») De necaz traseră băutura pe gît și cei care se aflau în preajma ofițerilor. PAS, Z. IV 75. ◊ Expr. A trage la măsea (sau la mustață) = a bea mult alcool, a fi bețiv. (Cu parafrazarea expresiei) Cînd tragi sorcoveții la musteață de ce nu te olicăiești atîta? CREANGĂ, A. 17. III. Tranz. A trasa, a marca, a desena, a duce, a cresta (linii, semne, contururi). Cu un creion lat, continuă să tragă linii pe o scîndură. C. PETRESCU, Î. II 181. Zugrăvelile ce închipuiau războaiele lui Moamet... ereau trase de mîini îngerești. GORJAN, H. IV 155. ◊ (Poetic) Fluviul curge domol, trăgînd în jurul orașului o panglică lată de ape turburi și grele. BOGZA, M. S. 19. [Acest stat] ale cărui hotare le trăsese cu sabia sa. BĂLCESCU, O. II 289. De la casă pînă la casă, tot funii și ațe trase (Drumul). GOROVEI, C. 136. (Refl.) Vine albastre se trăgeau pe fața ei albă ca o marmură vie. EMINESCU, N. 4. ◊ (În contexte figurate) Soarta a tras o dungă brutală peste combinațiile lui. REBREANU, R. I 46. ◊ Fig. (Despre trăsăturile feței, mai ales despre ochi și despre sprîncene) Chiar de n-ar avea sprîncenile trase ca din condei... tot n-ar da cu foiță și cu muc de lumînare. DELAVRANCEA, S. 9. Pe deasupra ochilor Trasă-i peana corbilor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 136. ◊ Loc. adj. Tras cu sfoara (sau cu frînghia) = aliniat cu ajutorul unei sfori bine întinse. Ulițile orașelor europenești, trase cu sfoara, au multă monotonie. NEGRUZZI, S. I 69. Toate drumurile sînt trase cu frînghia, casăle în linie. KOGĂLNICEANU, S. 4. ◊ Expr. A trage (o) brazdă = a ara. Cîte un plug se mișcă încet, trăgînd o brazdă adîncă. BOGZA, C. O. 153. Hai, ho, ța, ho, Bourean, Trage brazdă pe tapșan. ALECSANDRI, P. P. 168. IV. 1. Tranz. (Folosit și absolut) În diverse procese de muncă, în diverse operații sau în acțiuni care presupun un efort fizic. V. da³ (I 10). A trage la rindea = a netezi cu ajutorul rindelei. A trage (o țesătură) la piuă = a supune (o țesătură) unei operații mecanice cu ajutorul ciocanelor pivei (pentru a o face deasă și pîsloasă). Călțunii... sînt trași la chiuă și-s cu dungi roșii. ȘEZ. IX 34. A trage la tipar = a tipări. A trage la șapirograf = a imprima cu ajutorul șapirografului. (Familiar) A trage (pe cineva) în poză = a fotografia. A trage pe piatră (sau pe amnar, pe curea etc.) = a ascuți. Urîtă vreme, grăi moș Matei, trăgînd apăsat pe-o curea o custură. MIRONESCU, S. A. 41. Paloș din teacă scotea, pe amnar că mi-l trăgea. TEODORESCU, P. P. 668. A trage pe calapod = a întinde pe calapod. A trage cu acul = a coase, a broda. Cîndu-i trage cu acul, să se rumpă bumbacul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 347. A trage cu coasa = a cosi. Mă usuc ca cucuta Cînd o tragi cu coasa. SEVASTOS, N. 164. Unde tîrg erea mai bun Tragi cu coasa să faci fîn. TEODORESCU, P. P. 488. (Intranz.) A trage la rame, la (sau din) lopată = a vîsli. Adam și cu Trofim nu trăgeau la rame. DUMITRIU, P. F. 4. Mîndrul trage din lopată Trece Dunărea îndată. ALECSANDRI, P. P. 51. A trage în dinți = a mesteca. Friptura tare, de n-o puteau trage în dinți. ȘEZ. I 234. A trage în fușalăi (sau în piepteni) = a dărăci. Du-te și vezi de trage pînă în sară în fușalăi lîna pe care ți-am pregătit-o. SADOVEANU, B. 19. ♦ A toarce. Lasă pînza să mai steie, Că mi-ai tors-o prin cosire Și mi-ai tras-o prea subțire. MARIAN, S. 97. Din caier trăgînd, Din ochi lăcrămînd. SEVASTOS, C. 296. ♦ A trece prin..., a vîrî prin..., a petrece. Își trase unghiile prin barba rară. C. PETRESCU, R. DR. 130. ◊ Expr. A trage banul (sau gologanul) prin barbă = a freca de barbă un ban cîștigat (cu credința superstițioasă că acest gest atrage bogăția). Trăgînd gologanul prin barbă și băgîndu-l în buzunar. PAS, Z. I 104. Tras prin (printr-un sau ca prin) inel sau (mai rar) tras prin mărgea, se spune despre o persoană cu trupul subțire, mlădios, grațios. Trupușoru-i gingășel Părea tras pintr-un inel. ALECSANDRI, P. I 91. Cine mi-a văzut Mîndru ciobănel Tras printr-un inel. ANT. LIT. POP. I 331. Mîndra naltă, supțirea, Parcă-i trasă prin mărgea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 41. (Refl.) A se trage la față = a slăbi, a avea figura obosită, palidă, a arăta rău. Flăcăul începea să doarmă mai puțin și să se tragă la față. SADOVEANU, B. 171. 2. Tranz. A deforma plastic un material ductil, făcîndu-l să treacă printr-o filieră, pentru a obține bare, sîrme sau țevi. 3. Tranz. (Familiar, de obicei construit cu dativul etic; cu sensul precizat de determinări) A face (ceva) din plin, cu multă energie, cu pasiune, cu vioiciune. Trag o horă de tremură pămîntul. SEVASTOS, N. 82. Apoi au tras o nuntă romînească care a ținut două săptămîni. RETEGANUL, P. V 44. Păcat că nu sînteți și voi aici, să-i tragem pe-nfundate un chef la căldurică. CARAGIALE, O. VII 20. Mi-au tras o frecătură bună cu oțet de leuștean. CREANGĂ, A. 15. Îi tragem un stos în astă-seară? ALECSANDRI, T. 1702. (Absol.) Va să zică îi tragi la gazetă zdravăn... C. PETRESCU, C. V. 125. ◊ Expr. A trage un somn (sau un pui de somn) sau a trage (la) soamne (sau la aghioase) = a dormi (adînc). Am tras cu toții un pui de somn spre ziuă. STANCU, D. 178. De la Ieși și pîn-aici, mai că nici n-ai cînd trage un somn bun, și-ai ajuns. MIRONESCU, S. A. 133. S-a pus să-i tragă la soamne. CARAGIALE, O. III 50. După ce te-am găzduit... tu, gogeamite flăcău în putere, să-i tragi la aghioase. id. ib. 55. A-i trage (cuiva) butucul v. butuc. A trage condeiul v. condei. A trage (cuiva) chiulul v. chiul. (Intranz.) A trage la fit v. fit. ♦ A cînta, a striga puternic. Flăcăii trăgeau chiote de răsunau văile. BUJOR, S. 39. Cu toții într-un glas îi traseră un cîntec haiducesc de clocoteau văile. VLAHUȚĂ, O. AL. 152. Privighetorile prin crîngulețele înflorite trăgea niște geamparale de-ți lua auzul. ISPIRESCU, L. 292. ◊ Expr. A trage o gură = a certa cu asprime, a muștrului. El se mai și obrăznicise cînd stăpînu-său i-a tras o gură. SLAVICI, N. I 234. ◊ Intranz. Dodată auzi niște balauri de lăutari trăgînd din viori de gîndeai că mănîncă foc. ISPIRESCU, L. 109. Eu cînd trag din cimpoi... sar căprioarele de se prăpădesc. ALECSANDRI, T. 243. 4. Intranz. (În expr.) A trage cu coada ochiului (mai rar cu geana sau cu mustața) = a face un semn discret Flăcăii-și trag cu geana, Rîd apoi și ei. COȘBUC, P. II 56. El îi trase cu mustața, iară ei îi făcu inima sfîrr! ISPIRESCU, U. 119. Mai zîmbiți, soro dragă... mai trageți cu coada ochiului... ca altele. ALECSANDRI, T. I 160. 5. Tranz. A da o lovitură, a bate, a plesni. Pui acum de-ți trage la tălpi atîta cît nu poți duce. ISPIRESCU, L. 178. ◊ Absol. (Cu indicarea instrumentului acțiunii) Au început amîndoi să zbiere și să-și tragă-n cap cu toiegele. CARAGIALE, O. III 200. Fiul craiului îi și trage atunci cu frîul în cap. CREANGĂ, P. 195. ◊ (Instrumentul acțiunii este complement direct) Îmi trăgeai palme de-mi venea amețeală. DUMITRIU, N. 128. Zicînd acestea, Dardarot i-a tras un picior. CARAGIALE, O. III 50. Ciocoieșu satului... Trage pinteni calului. MARIAN, S. 175. 6. Intranz. A descărca o armă spre țintă, a face ca glonțul, săgeata etc. să pornească spre țintă. Soldații începură să tragă. DUMITRIU, N. 141. La început tragem toți cu furie. CAMIL PETRESCU, U. N. 321. Dac-o veni ursul, trage fără temere. BOLINTINEANU, O. 330. Copii, trageți... eu vreu astăzi să mă-ntrec în arc cu voi. ALECSANDRI, P. I 33 ◊ (Cu indicarea țintei) Eram pe cîmp azi, amîndoi, și trăgeam la becațe. DUMITRIU, B. F. 39. Trage cineva din noapte în noi. CAMIL PETRESCU, U. N. 267. ◊ (Cu indicarea instrumentului acțiunii) Un vînător trage cu pușca. SADOVEANU, O. VIII 179. Trăgînd mereu din carabină, Săriră-n front. COȘBUC, P. II 40. ◊ Tranz. (Instrumentul acțiunii, p. ext. detunătura, focul etc. devin complemente directe) Traseră focuri de pușcă în aer. DUMITRIU, N. 12. Aprozii trag cîteva săgeți. DELAVRANCEA, O. II 140. Cadînele trăgeau puști și pistoale după ferestre. GHICA, S. 19. 7. Tranz. A freca o regiune a corpului, în scopuri terapeutice; a masa. Venii să mă tragi nițel pe spate, că nu mai pot. STĂNOIU, C. I. 188. Lă purcelul, îl scaldă, îl trage frumușel cu untură din opaieț, pe la toate încheieturile. CREANGĂ, P. 76. ◊ Intranz. (Cu determinări indicînd boala, și introduse prin prep. «de») Știe să tragă de gîlci. CARAGIALE, O. III 47. V. Intranz. (Despre vînt) A bate (încet), a sufla (ușor). Trăgea un vînt subțire dinspre baltă. SADOVEANU, O. I 27. Trăgea un vîntișor care abia adia. ISPIRESCU, L. 6. Vremea e frumoasă, dar cam ger!... Trage un vînt rece «de ustură». RUSSO, O. 152. ♦ Tranz. (Despre un curent de aer) A învălui, a cuprinde (pe cineva) provocîndu-i o senzație de răcoare bruscă și neplăcută (care poate cauza îmbolnăvirea). Să nu te tragă răceala, duduie! C. PETRESCU, R. DR. 79. ◊ (Prin metonimie) M-a tras și fereastra. CARAGIALE, O. I 60. VI. Refl. 1. A descinde din..., a fi din neamul..., a fi urmașul... Nu contenea a dovedi, cui vrea și cui nu vrea să-l asculte, că se trage direct din Porfirogeniții Bizanțului... C. PETRESCU, A. R. 11: Se trăgea și el din viță de împărat. ISPIRESCU, U. 8. De se trag din neam mare, Asta e o întîmplare. ALEXANDRESCU, M. 321. ◊ (Tranz., în expr.) A-și trage neamul din... v. neam. ♦ A fi originar din... După mamă se trăgea din Pipirig. SADOVEANU, E. 103. 2. A proveni din..., a fi provocat de... Din asta i s-a tras și moartea, CARAGIALE, O. III 101. A pomeni ea, baba mea, cîte zilișoare-a avea de năcazul acesta, că numai din pricina ei mi se trage. CREANGĂ, P. 128. ◊ Tranz. Orașul Constantinopole ș-a tras mărirea lui de la un Constantin. BĂLCESCU, la TDRG.

cucură, -e, s.f. – Cormana plugului, care întoarce brazda: „Eu grăiescu cu nevasta, / Rupe-mi-se cucura” (Bârlea 1924: 210). Termen general în Maramureș; se mai întâlnește în Bistrița și sporadic pe Valea Prutului (ALR 1956: 18). – Din magh. kukora „strâmb” (DA cf. DER), cf. srb. kukora „cârlig.”

ÎMPLÎNTA, împlînt, vb. I. Tranz. A înfige, a vîrî. I Apucă lopețile, se aplecă, împlîntîndu-le în apă. DUNĂREANU, CH. 240. Cîrmaciul împlîntă adînc lopata în valuri. VLAHUȚĂ, O. A. 418. O zbierătură puternică dete taurul din pricina durerii ce avea din pierderea ochiului; coarnele și le împlîntă în pămînt și scotea pămînt ca și cu lopata. RETEGANUL, P. IV 42. ◊ Refl. Cele cinci brăzdare ale plugului își înăbușiră zăngănitul, împlîntîndu-se adînc, cu sete, în pămînt. MIHALE, O. 123. Unde buzduganul s-a-mplîntat, Acolo nouă ani am săpat, Pîn’ ce buzduganu-am aflat. BIBICESCU, P. P. 304. (Fig.) Ochii săi se împlîntară pe rînd în ochii celor două femei. DUMITRIU, B. F. 59.

NĂMETE s. m. (Mai ales la pl.) Cantitate mare de zăpadă căzută într-un loc sau îngrămădită de viscol; troian, noian (I 1). cf. lb, i. golescu, c., valian, v. O parte a gurguiului, împresurată de cenușă groasă ca un nămet de nea. codru-drăgușanu, c. 170, cf. polizu. Cîmpii de gheață cu nămieți de zăpadă. ispirescu, l. 57. Fum pe coșul Hagiului nu s-a pomenit. Ridice viscolul nămeții pînă la streșini. DELAVRANCEA, H. T. 14, cf. PAMFILE, VĂZD. 168. Nămeții și, printre ei, pîrtiile făcute cu lopata, îmbîcsea și mai mult curtea caselor. ardeleanu, d. 294. Nămeți de la pol te cuprind. bacovia, o. 132. Nămeții se topiră în bălți murdare. c. petrescu, Î. ii, 157, cf. id. r. dr. 55. Nămeții urcau zăplazurile, și cu greu răzbeai pe la răspîntii, unde ninsoarea spulberată se vîntura ca pleava la aria de treierat. i. botez, șc. 49. Zece zile-a viscolit... Zece nopți și zece zile, Huruiau mii de tocile, Ascuțind printre nămeți, Suliți, săbii și săgeți. arghezi, s. p. 126. Viscolul care bîntuise... adunase nămeți uriași. stancu, r. a. iv, 62, cf. iii, 374, v, 299. Razele slabe ale soarelui au început să topească nămeții. scînteia, 1954, nr. 2 916. Mai greu era drumul în diminețile cu zăpadă multă și viscol, cînd trebuia să luptați cu nămeții. pas, z. i, 294. Trebuia să dea zilnic o bătălie cu nămeții, ca să ajungă la Gara de nord. beniuc, m. c. i, 298. Sprintenă, elegantă, sania despica nămeții, aruncînd în lături cu partea din față... două brazde albe. galan, z. r. 145. Acu sosise iarna și era nămetele mare, nu glumă. rădulescu-codin, l. 11, cf. 8, alr i 1252. Ridică-ți nemetul dinaintea ușii tale și nu îngriji de bruma ce cade pe casa vecinului tău. zanne, p. i, 50. ◊ Fig. Tăceți s-adorm, nu voi să prind de veste Că mi s-a stins văpaia tinereții, Și-asupră-mi anii grei și-aștern nămeții. vlahuță p. 210. ♦ p. ext. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Cantitate mare din ceva; grămadă, morman (1). Ulița... se ducea de-a berbeleaca în nămeții de verdeață prăfuiți ai Cișmigiului. macedonski, o. iii, 47. Talazurile negre... se izbesc de coastele vaporului, care, gîfîind greoi, se luptă cu nămeții de apă și-și taie cale dreaptă pe marea învolburată. vlahuță, r. p. 55. Nămete de lemne. vîrcol, v. 96. ◊ Fig. A te copleși sub un nămete de erudițiune cinegetico-academică. odobescu, s. iii, 63. – pl.: nămeți. – Și: (regional) nămet s. m., nămeț (alr i 1 252/790; pl. nămete, ib.) s. n., nămăt (vîrcol, v. 96), năimeț (alr i 1 252/5) subst., namete (polizu, lm, tdrg, alr i 1 252/870, 885, 887) s. m., nameț (alr i 1 252/880) subst., nemete (lb, valian, v., costinescu, lm, DDRF, BARCIANU, ALEXI, W., DELAVRANCEA, O. II, 43, tdrg, alr i 1 252/100, 896, 898; pl. și, n., nemeturi, lb) s. m., nemet (pl. nemete, alr i 1252/748) s. n., nomeț (ib. 1 252/770) s. m., momet (vîrcol, v. 96) subst. – Din bg. намет.

NĂMETE s. m. (Mai ales la pl.) Cantitate mare de zăpadă căzută într-un loc sau îngrămădită de viscol; troian, noian (I 1). cf. lb, i. golescu, c., valian, v. O parte a gurguiului, împresurată de cenușă groasă ca un nămet de nea. codru-drăgușanu, c. 170, cf. polizu. Cîmpii de gheață cu nămieți de zăpadă. ispirescu, l. 57. Fum pe coșul Hagiului nu s-a pomenit. Ridice viscolul nămeții pînă la streșini. DELAVRANCEA, H. T. 14, cf. PAMFILE, VĂZD. 168. Nămeții și, printre ei, pîrtiile făcute cu lopata, îmbîcsea și mai mult curtea caselor. ardeleanu, d. 294. Nămeți de la pol te cuprind. bacovia, o. 132. Nămeții se topiră în bălți murdare. c. petrescu, i. ii, 157, cf. id. r. dr. 55. Nămeții urcau zăplazurile, și cu greu răzbeai pe la răspîntii, unde ninsoarea spulberată se vîntura ca pleava la aria de treierat. i. botez, șc. 49. Zece zile-a viscolit... Zece nopți și zece zile, Huruiau mii de tocile, Ascuțind printre nămeți, Suliți, săbii și săgeți. arghezi, s. p. 126. Viscolul care bîntuise... adunase nămeți uriași. stancu, r. a. iv, 62, cf. iii, 374, v, 299. Razele slabe ale soarelui au început să topească nămeții. scînteia, 1954, nr. 2 916. Mai greu era drumul în diminețile cu zăpadă multă și viscol, cînd trebuia să luptați cu nămeții. pas, z. i, 294. Trebuia să dea zilnic o bătălie cu nămeții, ca să ajungă la Gara de nord. beniuc, m. c. i, 298. Sprintenă, elegantă, sania despica nămeții, aruncînd în lături cu partea din față... două brazde albe. galan, z. r. 145. Acu sosise iarna și era nămetele mare, nu glumă. rădulescu-codin, l. 11, cf. 8, alr i 1252. Ridică-ți nemetul dinaintea ușii tale și nu îngriji de bruma ce cade pe casa vecinului tău. zanne, p. i, 50. ◊ Fig. Tăceți s-adorm, nu voi să prind de veste Că mi s-a stins văpaia tinereții, Și-asupră-mi anii grei și-aștern nămeții. vlahuță p. 210. ♦ p. ext. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Cantitate mare din ceva; grămadă, morman (1). Ulița... se ducea de-a berbeleaca în nămeții de verdeață prăfuiți ai Cișmigiului. macedonski, o. iii, 47. Talazurile negre... se izbesc de coastele vaporului, care, gîfîind greoi, se luptă cu nămeții de apă și-și taie cale dreaptă pe marea învolburată. vlahuță, r. p. 55. Nămete de lemne. vîrcol, v. 96. ◊ Fig. A te copleși sub un nămete de erudițiune cinegetico-academică. odobescu, s. iii, 63. – pl.: nămeți. – Și: (regional) nămet s. m., nămeț (alr i 1 252/790; pl. nămete, ib.) s. n., nămăt (vîrcol, v. 96), năimeț (alr i 1 252/5) subst., namete (polizu, lm, tdrg, alr i 1 252/870, 885, 887) s. m., nameț (alr i 1 252/880) subst., nemete (lb, valian, v., costinescu, lm, DDRF, BARCIANU, ALEXI, W., DELAVRANCEA, O. II, 43, tdrg, alr i 1 252/100, 896, 898; pl. și, n., nemeturi, lb) s. m., nemet (pl. nemete, alr i 1252/748) s. n., nomeț (ib. 1 252/770) s. m., momet (vîrcol, v. 96) subst. – Din bg. намет.

căpăstru (căpestre), s. n. – 1. Porțiune de harnașament care se pune pe capul calului. – 2. Șuvoi de apă de la titirezul coșului de moară. – Mr. căpestru, căprestu, megl., istr. căpestru. Lat. capĭstrum (Pușcariu 272; Candrea-Dens., 243; REW 1631; DAR), cf. alb. kapistrë, it. capestro, prov., cat. cabestre, fr. chevêtre, sp. cabestro, port. cabresto. – Der. căpăstra (var. încăpăstra), vb. (a duce de căpăstru, a conduce;a înconjura ogorul cu o brazdă care indică limitele acestuia; a înconjura un chenar cu un tiv de siguranță), care poate reprezenta lat. capĭstrare (Candrea-Dens., 245; REW 1630); căpăstrui, vb. (a duce de căpăstru); căpestreală, s. f. (însăilare dublă în jurul unui petic). Din rom. provine rut. kapestra (Candrea, Elemente, 404; Berneker 485).

trag, tras, a tráge v. tr. (lat. tráhere, tractum, a tîrî, de unde, pin anal. cu culeg-cules, dreg-dres, s’a făcut trag-tras; it. trarre, pv. fr. traire, cat. traure, sp. traer, pg. trazer). Tîrîĭ, aduc spre mine saŭ după mine: îmĭ trag scaunu spre masă, calu trage căruța (locomotiva vagoanele, remorcheru șlepurile). Scot: a trage sabia din teacă, cizmele din picĭoare (a trage cizmele în picĭoare, a te încălța cu ele). Scot sugînd cu gura saŭ cu pompa: a trage vin din butoĭ; a trage cĭubuc, tutun (adică „fum de tutun”, a fuma). Apuc și întind puțin: l-a tras de picĭor ca să se scoale, de urechĭ fiind-că era obraznic. Scot din urnă la noroc: a trage sorțĭ. (A trage sorțiĭ înseamnă și „a te prezenta la serviciu militar”, unde, în ainte, te recruta dacă trăgeaĭ un număr maĭ mic de cît micu contingent necesar și-țĭ dădea drumu dacă trăgeaĭ un număr maĭ mare). Scot din mașina tipografică: a trage o mie de exemplare dintr’o carte. Însemn, duc pe pămînt orĭ pe hîrtie: a trage o brazdă cu plugu, un hotar, o linie pe hîrtie. Frec, masez: l-a tras pe (saŭ la) picĭoare ca să se dezmorțească. Arunc săgețĭ din arc (trăgînd de coardă), gloanțe din pușcă (trăgând de pedică): a trage săgețĭ, gloanțe, cartușe, ghĭulele. Adresez, aplic (lovesc) orĭ scot (sunete): a trage cuĭva o înjurătură saŭ o palmă (un cuțit, un glonț), a trage un cîntec saŭ un plîns (V. taxim). Fac, mă apuc de: a trage un chef, un somn. Atrag, chem: s’a dus unde-l trage inima. Chem, aduc, traduc: l-a tras în judecată. Sufer, pățesc: de-aș maĭ trage cîte-am tras, eŭ de tine nu mă las (P. P.). Fac să răcească: m’a tras curentu și am răcit. A trage clopotele, a apuca de funia lor și a le face să sune, (fig.) a linguși, a te gudura, a face curte (pin aluz. la clopotele care se trag la biserică în onoarea unuĭ preut maĭ mare). A trage folos, a profita. A trage de mînecă pe cineva (fig.), a te ținea după el cu oferte. A trage nădejde, a nădăjdui: trage și el nădejde ca spînu de barbă și prepelița de coadă. A-țĭ trage păcatu cu un lucru, a suferi cu el după ce l-aĭ acceptat. A trage o poliță asupra cuĭva, a emite o poliță pe numele luĭ. A-țĭ trage sufletu, a răsufla: era o îmbulzeală de nu puteaĭ să-țĭ tragĭ sufletu. A trage în țeapă, a pune în țeapă (un supliciŭ medieval). A trage ușa după tine, a o în chide. V. refl. Mă retrag: a se trage la munte, apele s’aŭ tras. Mă scobor, am originea: Româniĭ se trag din Romanĭ. Provin, rezult: din boala ceĭa i s’a tras moartea. Tind, mă îndrept: acest copil se trage la învățătură. V. intr. Mîn, poposesc pe noapte: a trage la han. A avea curent bun și a face să ardă bine focu: soba asta trage bine. E curent de aer și poțĭ răci: odaĭa asta trage. A emite răceală: acest zid trage. Am greutate4, apes în cantar: acest sac trage zece chilograme, trage mult (saŭ greŭ) la cantar. A trage a, a tinde a, a călca a: acest copil trage a soldat; apa trage la matcă, și mojicu la teapă. A trage cu, a da cu, a lovi cu: a trage cu cĭocu, cu toporu, cu pușca, cu tunu, cu gloanțe, cu cartușe. A trage cu ochĭu, a te uĭta pe furiș. A trage cu urechea, 1. a asculta pe furiș, 2. a asculta atent un zgomot care nu se aude lămurit. A trage de moarte, a trage să morĭ, a fi aproape de ultima suflare, de moarte. A trage în gazdă, a poposi la cineva ca să dormĭ. A trage la măsea, a bea, a fi bețiv. A trage pe sfoară, a înșela, a escroca.