STUPI, stupesc, vb. IV. Intranz. (Mold.) A scuipa. Cei ce n-aveau tutun s-apropiau mai tare și, stupindu-și drept la picioare, rosteau: Cine are... fumează... CAMILAR, N. I 11. Apoi ieși, stupind și bodogănind. La TDRG. Cînd eram băiet, stupeam în palma stîngă, apoi trînteam cu muchea palmei celeilalte în stupit și în care parte sărea el, într-acolo apucam și eu. CREANGĂ, A. 141. ♦ Tranz. (Complementul indică o persoană) A scuipa (sau a face numai gestul expresiv) în semn de batjocorire, de înjosire. Ucigașilor... rosti Măgură, întorcîndu-se spre Vieru și stupindu-l drept între ochi. CAMILAR, N. I 424. ♦ Tranz. A elimina un obiect aflat sau introdus în gură. M-a năucit colbul... strigă moșul Pană, stupind de cîteva ori numai glod. CAMILAR, N. I 317. ◊ Fig. Omul are măiestrii primejdioase și mai ales știe să stupească fulger printr-o țeavă. SADOVEANU, V. F. 161. ◊ Expr. A stupi sînge = a scuipa sînge, v. sînge. Am stupit sînge două săptămîni. SADOVEANU, O. VII 360. A-și stupi sufletul (cu cineva) = a se chinui mult cu un om nepriceput, nesupus sau îndărătnic. Hei, hei! Nu știți d-voastră ce poam’ a dracului e Harap-Alb aista. Pînă l-am dat pe brazdă, mi-am stupit sufletul cu dînsul. CREANGĂ, P. 230. Nu-l vezi că-i o tigoare de băiet cobăit și leneș de n-are păreche. Dimineața, pînă-l scoli, îți stupești sufletul. id. A. 13. ♦ (Despre pisici) A-și încorda corpul într-un gest de apărare (rareori de atac) însoțit de un pufăit specific. Scoteam mîțele de prin ocnițe și cotruțe și le flocăiam, și le șmotream dinaintea lui de le mergea colbul; și nu puteau scăpa bietele mîțe din mîinile noastre pînă ce nu ne zgăriau și ne stupeau, ca pe noi. CREANGĂ, A. 37. ◊ Refl. reciproc. Pentru cari trăiesc rău [se spune că] trăiesc ca cînii; se stupesc ca mîțele. ȘEZ. II 47.