AMERINDIAN, -Ă, amerindieni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La pl.) Populații băștinașe din America, de rasă mongoloidă, numite și piei roșii sau indieni²; (și la sg.) persoană care aparține uneia dintre aceste populații. 2. Adj. Care aparține amerindienilor (1), privitor la amerindieni; indian². [Pr.: -di-an] – Din fr. amérindien.

MOȚ¹, moțuri, s. n. 1. Șuviță de păr (mai lung și mai des) din frunte sau din creștetul capului (la oameni și la animale). ◊ Expr. (Fam.) (A fi) cu moț (în frunte) sau mai cu moț = (a se socoti) cu vază, mai deosebit, mai iscusit, mai grozav. A spune lucrurile cu moț = a exagera, a înflori ceva. Moț și el, se spune când cineva intervine (nechemat) într-o discuție. A lua (pe cineva) de moț = a trage de păr. ♦ Șuviță de păr legată cu o panglică; p. ext. panglica cu care se leagă această șuviță. ♦ (Mai ales la pl., în forma moațe) Șuviță de păr răsucită pe un șiret, o hârtie, o cârpă etc. pentru a se încreți; p. ext. șiret, cârpă, hârtie etc. folosite în acest scop; bigudiu. 2. Smoc de pene de pe capul unor păsări. 3. Panaș, ciucure confecționat din diferite materiale, care se atârnă la fes, scufie, căciuliță etc. 4. Pielea roșie-albăstruie de pe capul curcanului, care atârnă în jos; creastă. ◊ Compus: moțul-curcanului = a) plantă erbacee mare cu flori roșii, roz sau albe în formă de spice care atârnă în jos (Polygonum orientale); b) plantă erbacee cu flori roșii, mici, așezate în spice lungi, care atârnă ca o coadă (Amaranthus caudatus). 5. Nume dat unor inflorescențe. 6. (Reg.) Plantă acvatică cu flori verzui, unite în spic, care ies la suprafața apei (Potamogeton perfoliatus). 7. Partea superioară ascuțită, prelungită sau bulbucată, a unor lucruri; vârf. [Pl. și: moațe] – Et. nec.

PIELE, piei, s. f. 1. Țesut conjunctiv-epitelial care acoperă întreaga suprafață a corpului animalelor vertebrate și a celor mai multe dintre nevertebrate; spec. epiderma omului. ◊ Loc. adj. și adv. În (sau cu) pielea goală = complet dezbrăcat; gol, nud. ◊ Loc. adv. (Până) la piele = în întregime, de tot, complet. ◊ Expr. A ști (sau a vedea etc.) cât îi (sau ce-i) poate pielea cuiva = a ști (sau a vedea) de ce e în stare, cât valorează cineva. A nu-i face pielea (nici) doi bani (sau nici două parale, nici o ceapă degerată) sau a nu-i plăti pielea (nici) un ban = a nu fi bun de nimic, a nu avea nici o valoare. A nu(-și) mai încăpea în piele = a) a fi bucuros, fericit etc.; b) a fi foarte îngâmfat. A(-i) intra (sau a i se băga) (pe) sub piele sau (pe) sub pielea cuiva = a reuși să câștige încrederea sau simpatia cuiva (prin lingușiri, insistențe, servicii etc.). A i se face (cuiva) pielea de găină (sau de gâscă) ori pielea găinii (sau a gâștii) = a i se încreți (cuiva) pielea (de frică, de frig etc.). A-i lua (cuiva) (și) pielea (de pe el) sau șapte (ori nouă) piei = a exploata pe cineva crâncen, a-l jecmăni. (A fi) numai piele(a) și os(ul) = (a fi) foarte slab. A-i frige cuiva pielea = a se răzbuna pe cineva, a chinui sau a pedepsi aspru pe cineva. A plăti cu pielea = a suporta o pedeapsă corporală. A-și lăsa pielea (pe undeva) sau a da pielea popii = a muri (pe undeva). A-și pune pielea în saramură = a) a risca, a se expune; b) a-și impune anumite restricții pentru a realiza ceva. A-și pune pielea pentru cineva = a se expune la neplăceri pentru cineva; a-și pune viața în primejdie pentru cineva. A-și ieși din piele = a fi cuprins de un sentiment foarte puternic (de bucurie, de ciudă etc.). A-i da (sau a-i ieși cuiva ceva) prin piele = a suporta consecințele unui fapt, a o păți, a-i ieși pe nas. A-și vinde (și) pielea de pe el = a-și vinde tot, a face orice sacrificiu material (pentru a scăpa de o datorie, de o primejdie etc.). A-și vinde scump pielea = a lupta cu înverșunare, provocând mari neajunsuri adversarului (chiar dacă nu mai sunt sorți de izbândă). A rămâne numai cu pielea = a rămâne foarte sărac. (A fi) vai (și amar) de pielea cuiva = (a fi) rău de cineva, (a fi) vai de capul lui. A simți (ceva) pe propria (sa) piele = a suporta din plin și personal consecințele unei situații. A fi în pielea cuiva = a se afla exact în aceeași situație (dificilă) cu altcineva. A face ceva pe pielea altuia = a-și satisface gusturi, a-și crea avantaje în dauna altora, aruncând riscul asupra altora. Numai pielea lui știe, se spune despre cel care a răbdat și a suferit multe. A avea pielea groasă sau a fi gros la piele (sau cu pielea groasă) = a fi lipsit de bun-simț, a fi obraznic. A-i face (cuiva) pielea tobă (sau burduf) = a bate pe cineva foarte tare. ◊ Compus: pieile-roșii = nume dat populației indiene aborigene din America de Nord; amerindieni. ♦ Fig. Ființă, făptură; p. ext. viață. Ține la pielea lui. 2. Piele (1) jupuită de pe un animal (și prelucrată); spec. blană. ♦ Piele de drac = țesătură deasă de bumbac, foarte rezistentă, cu o parte pufoasă (imitând antilopa). [Gen.-dat.: pielii, pieii] – Lat. pellis, -em.

YORK s. m. Rasă de porci de culoare albă, cu pielea roșie și păr rar, cu botul cârn și cu urechi mari, creată în Anglia. (din engl. york)

AMERINDIENI s. pl. indieni (pl.), piei-roșii (pl.). (~ii reprezintă populația băștinașă din America.)

PIEI-ROȘII s. pl. v. amerindieni (pl.).

piei-roșii s. f. pl.

MOȚ¹ moțuri n. 1) Smoc de fire din frunte sau din creștetul capului. * A lua (sau a apuca) de ~ pe cineva a trage de păr pe cineva; a părui. 2) Smoc de pene de pe capul unor păsări. 3) Pielea roșie de pe capul curcanului care atârnă ca un ciucure. * ~ul curcanului plantă erbacee ornamentală cu flori purpurii, grupate în spice lungi. 4) Ciucure confecționat din diferite materiale, care se atârnă la căciulițe, bonete, fesuri etc. 5) Parte proeminentă (ascuțită) a unui lucru. /Orig. nec.

PIELE piei f. 1) (la om și la animale) Înveliș exterior al corpului. ◊ Pieile-roșii populație autohtonă din America de Nord; amerindieni. Cu (sau în) ~ea goală dezbrăcat complet; nud. A uda până la ~ a uda complet. A lua șapte (sau nouă) piei de pe cineva (sau a-i lua cuiva și ~ea) a stoarce de la cineva tot ce poate da. A-și teme ~ea a se feri de riscuri. A scăpa cu ~ea întreagă a scăpa nevătămat (dintr-o situație complicată). A nu-l mai încăpea pe cineva ~ea (sau a nu-și mai încăpea în ~) a) a fi foarte gras; b) a simți o mare mulțumire sufletească. A-și ieși din ~ a depune supraeforturi peste puteri (pentru a realiza ceva). A rămâne numai cu ~ea a rămâne sărac de tot. A simți pe propria ~ a trece printr-o situație dificilă. A-i face cuiva ~ea tobă (sau burduf) a bate tare pe cineva. A i se face cuiva ~ea de găină (sau de gâscă) a i se încreți cuiva pielea de frig sau de frică. A-și lăsa pe undeva ~ea a muri nu se știe pe unde. A fi numai ~ și oase a fi extrem de slab. A da ~ea popii a deceda. Te mănâncă ~ea? vrei să mănânci bătaie? 2) Înveliș cu păr al unor animale, jupuit (și prelucrat); blană. ~ de urs. ~ de iepure. ◊ ~ crudă piele de animal jupuită, dar neprelucrată. A vinde ~ea ursului din pădure a conta pe ceea ce nu posedă încă. ~-de-drac țesătură specială de bumbac, tare și rezistentă. 3) Material obținut din învelișul prelucrat al corpului animalelor din care se confecționează obiecte de încălțăminte și de galanterie. ◊ ~ artificială imitație de piele. [G.-D. pielii] /<lat. pellis

AMERINDIAN, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) care aparține unei populații băștinașe din America; indian², piei roșii. ◊ (s. f.) ansamblu de limbi vorbite de amerindieni. (< fr. amérindien)

!piei-roșii (pop.) s. m. pl., art. pieile-roșii (pie-i-)

Piei-roșii m. pl. numele Indienilor din America de N., astfel numiți, fiindcă își vopsesc corpul cu pământ roșu (coloarea lor adevărată e ca ciocolada).

Statele-Unite n. pl. mare republică federativă în America de N., coprinzând 38 de State și 10 teritorii cu o populațiune de 118 mil. loc. (între cari 250.000 Indieni sau Piei-Roșii), cu cap. Washington. Basine huiliere, mine de petrol, aur, argint, fier, aramă, mercuriu; cerealele și bumbacul sunt bogăția țării.

AMERINDIAN, -Ă, amerindieni, -e, s. m. și f., adj. 1. S.m și f. (La pl.) Populații băștinașe din America, de rasă mongoloidă, numite și piei roșii sau indieni²; (și la sg.) persoană care aparține uneia dintre aceste populații. 2. Adj. Care aparține amerindienilor (1), privitor la amerindieni; indian². ♦ (Substantivat, f.) Limbă aparținând diverselor populații indigene din America. [Pr.: -di-an] – Din fr. amérindien.

PIELE, piei, s. f. 1. Țesut conjunctiv-epitelial care acoperă întreaga suprafață a corpului animalelor vertebrate și a celor mai multe dintre nevertebrate; spec. epiderma omului. ◊ Loc. adj. și adv. În (sau cu) pielea goală = complet dezbrăcat; gol, nud. ◊ Loc. adv. (Până) la piele = în întregime, de tot, complet. ◊ Expr. A ști (sau a vedea etc.) cât îi (sau ce-i) poate pielea cuiva = a ști (sau a vedea) de ce e în stare, cât valorează cineva. A nu-i face pielea (nici) doi bani (sau nici două parale, nicio ceapă degerată) sau a nu-i plăti pielea (nici)un ban = a nu fi bun de nimic, a nu avea nicio valoare. A nu(-și) mai încăpea în piele = a) a fi bucuros, fericit etc.; b) a fi foarte îngâmfat. A(-i) intra (sau a i se băga) (pe) sub piele sau (pe) sub pielea cuiva = a reuși să câștige încrederea sau simpatia cuiva (prin lingușiri, insistențe, servicii etc.). A i se face (cuiva) pielea de găină (sau de gâscă) ori pielea găinii (sau a gâștii) = a i se încreți (cuiva) pielea (de frică, de frig etc.). A-i lua (cuiva) (și) pielea (de pe el) sau șapte (ori nouă) piei = a exploata pe cineva crâncen, a-l jecmăni. (A fi) numai piele(a) și os(ul) = (a fi) foarte slab. A-i frige cuiva pielea = a se răzbuna pe cineva, a chinui sau a pedepsi aspru pe cineva. A plăti cu pielea = a suporta o pedeapsă corporală. A-și lăsa pielea (pe undeva) sau a da pielea popii = a muri (pe undeva). A-și pune pielea în saramură = a) a risca, a se expune; b) a-și impune anumite restricții pentru a realiza ceva. A-și pune pielea pentru cineva = a se expune la neplăceri pentru cineva; a-și pune viața în primejdie pentru cineva. A-și ieși din piele = a fi cuprins de un sentiment foarte puternic (de bucurie, de ciudă etc.). A-i da (sau a-i ieși cuiva ceva) prin piele = a suporta consecințele unui fapt, a o păți, a-i ieși pe nas. A-și vinde (și) pielea de pe el = a-și vinde tot, a face orice sacrificiu material (pentru a scăpa de o datorie, de o primejdie etc.). A-și vinde scump pielea = a lupta cu înverșunare, provocând mari neajunsuri adversarului (chiar dacă nu mai sunt sorți de izbândă). A rămâne numai cu pielea = a rămâne foarte sărac. (A fi) vai (și amar) de pielea cuiva = (a fi) rău de cineva, (a fi) vai de capul lui. A simți (ceva) pe propria (sa) piele = a suporta din plin și personal consecințele unei situații. A fi în pielea cuiva = a se afla exact în aceeași situație (dificilă) cu altcineva. A face ceva pe pielea altuia = a-și satisface gusturi, a-și crea avantaje în dauna altora, aruncând riscul asupra altora. Numai pielea lui știe, se spune despre cel care a răbdat și a suferit multe. A avea pielea groasă sau a fi gros la piele (sau cu pielea groasă) = a fi lipsit de bun-simț, a fi obraznic. A-i face (cuiva) pielea tobă (sau burduf) = a bate pe cineva foarte tare. ◊ Compus: Piei-roșii = (Pop.) nume dat populației indiene aborigene din America de Nord; amerindieni. ♦ Fig. Ființă, făptură; p. ext. viață. Ține la pielea lui. 2. Piele (1) jupuită de pe un animal (și prelucrată); spec. blană. ♦ Piele de drac = țesătură deasă de bumbac, foarte rezistentă, cu o parte pufoasă (imitând antilopa). [Gen.-dat.: pielii, pieii] – Lat. pellis, -em.

MOȚ¹, moțuri, s. n. 1. Șuviță de păr (mai lung și mai des) din frunte sau din creștetul capului (la oameni și la animale). ◊ Expr. (Fam.) (A fi) cu moț (în frunte) sau mai cu moț = (a se socoti) mai important, mai deosebit, mai iscusit, mai grozav. A spune lucrurile cu moț = a exagera, a înflori ceva. Moț și el, se spune când cineva intervine (nechemat) într-o discuție. A lua (pe cineva) de moț = a trage de păr. ♦ Șuviță de păr legată cu o panglică; p. ext. panglica cu care se leagă această șuviță. ♦ (Fam.; mai ales la pl., în forma moațe) Șuviță de păr răsucită pe un șiret, o hârtie etc. pentru a se încreți; p. ext. șiret, hârtie etc. folosite în acest scop; bigudiu. 2. Smoc de pene de pe capul unor păsări. 3. Panaș, ciucure confecționat din diferite materiale, care se atârnă la fes, scufie, căciuliță etc. 4. Pielea roșie-albăstruie de pe capul curcanului, care atârnă în jos; creastă. ◊ Compus: moțul-curcanului = a) plantă erbacee mare cu flori roșii, roz sau albe în formă de spice care atârnă în jos (Polygonum orientale); b) plantă erbacee cu flori roșii, mici, așezate în spice lungi, care atârnă ca o coadă (Amaranthus caudatus). 5. Nume dat unor inflorescențe. 6. (Reg.) Plantă acvatică cu flori verzui, unite în spic, care ies la suprafața apei (Potamogeton perfoliatus). 7. Partea superioară ascuțită, prelungită sau bulbucată, a unor lucruri; vârf. [Pl. și: moațe] – Et. nec.

IRMIZIU, -IE, irmizii, adj. (Popular) Roșu-închis. V. cîrmîziu. Vin d-ăl irmiziu. TEODORESCU, P. P. 575. ♦ (Substantivat) Piele roșie. Cu cizme de irmiziu. Cu obiele de bumbac. TEODORESCU, P. P. 474. – Variantă: hermîziu, -ie (TEODORESCU, P. P. 540) adj.

MĂRUNȚIȘ, mărunțișuri, s. n. 1. (Mai ales la pl.) Lucruri, obiecte mărunte (fără valoare). Își adună micile obiecte de toaletă și ceasornicul și cîteva mărunțișuri, le înfundă în poșeta de piele roșie. REBREANU, R. II 137. (În forma regională mărunțuș) Încep cu toții a cărăbăni la saltele cu puf, perini moi, o legătură cu demîncare și alte mărunțușuri. CREANGĂ, P. 117. O coasă ruginită, o secere și alte mărunțușuri. CONTEMPORANUL, V_I 290. ♦ Fig. Fapte, idei mărunte, fără importanță; amănunte. Mărunțișurile-mi scapă și ideile ce-mi vin, Dacă-ncep cu o zîmbire, se sfîrșesc cu un suspin. ALEXANDRESCU, P. 49. Fostu-ne-ar fi de vro treabă o asemine vedere Oprită în mărunțișuri? CONACHI, P. 268. ♦ (Regional) Bucățele de carne. Un blid... era plin de curechi acru, colea prăjit cumsecade, mai avînd în el și ceva mărunțișuri. RETEGANUL, P. I 65. 2. (La sg., cu sens colectiv) Bani mărunți. Răsturnă pe masă mărunțișul din buzunar. C. PETRESCU, C. V. 47. Că nu-și mai vine în voie, măcar de i-ai da tot mărunțișul și pe deasupra și toiagul lui vodă pe spinare. DELAVRANCEA, H. T. 129. Nu s-a găsit nimic alta decît... mărunțiș în monede nouă de nichel. CARAGIALE, M. 245. 3. (La pl.) Lucruri mici, mai ales obiecte și materiale accesorii (ace, ață, nasturi etc.). Magazin de mărunțișuri. 4 (Învechit, numai în expr.) A vinde cu mărunțișul = a vinde în cantități mici, a vinde cu amănuntul. Canalurile ce intră în oraș sînt pline de corăbii care au într-însele mărfuri și stau pînă le vînd, unii cu ridicata și alții cu mărunțișul. GOLESCU, Î. 108. – Variantă: mărunțuș s. n.

MEȘINĂ, meșine, s. f. Piele (mai ales de oi, capre) folosită în special pentru căptușirea încălțămintei. Lazăr Lungu privea nehotărît în jos, la noroiul ce căuta să-i treacă peste opincile-i subțiri, ca de meșină. MIHALE, O. 48. Cizmarul întrebuințează pentru căptușeala pantofilor și a cizmelor meșină albă și roșie. I. IONESCU, M. 704. Tureatca e căptușită cu un fel de piele roș-gălbuie, subțire, păroasă, numită meșină. ȘEZ. IX 33.

MOȚ¹, moțuri și (2) moațe, s. n. 1. Șuviță de păr la femei și copii, ondulată și lăsată pe frunte, sau, la copii, prinsă în creștetul capului cu o panglică, cu o fundă; p. ext. panglică sau fundă cu care se leagă această șuviță. Poartă moț albastru. ▭ Să-ți fac o coadă ș-un moț. ȘEZ. I 237. ◊ Expr. A lua de moț (pe cineva) = a apuca, a trage de păr (pe cineva). (Ironic) (A fi) cu moț (în frunte) sau mai cu moț = a fi cu vază, însemnat, iscusit, breaz, grozav. Să-l vezi pe Martin: el cu moțu-n frunte. DAVIDOGLU, M. 83. Cum te-ai brodit tu mai cu moț, Mai firoscos decît noi toți? TEODORESCU, P. P. 111. A spune lucrurile cu moț = a exagera, a înflori o expunere. ◊ (Familiar, cu valoare de interjecție, la adresa unei persoane care se amestecă nechemată în vorbă) Eh! moț! săriși și tu. Moț și el! ◊ (Rar, la animale) De pe vîrful prelins al moțului său din frunte, cele de pe urmă picături de apă ale potopului ceresc se strecurau domol și rar. HOGAȘ, M. N. 179. 2. (La pl.) Bucată de șiret, hîrtie sau metal pe care se înfășoară o șuviță de păr pentru a o ondula. V. bigudiu. 3. Smoc de pene de pe capul unei păsări. Pupăza are moț. Moțul ciocîrlanului. 4. Pielea roșie care atîrnă (ca un ciucure) de pe capul curcanului. V. creastă. Un curcan stă sus, pe-o bîrnă. Nu vrea să se bucure. Moțul roșu îi atîrnă Moale ca un ciucure. TOPÎRCEANU, M. 39. ♦ Compus: moțul-curcanului = a) plantă erbacee cu flori roșii în formă de spice care atîrnă în jos (Poligonum orientale); b) plantă erbacee cu flori mici și roșii așezate în spice lungi și mari, care atîrnă ca o coadă (Amarautus Caudatus). Moțul-curcanului tivea cu violet șanțurile. I. BOTEZ, ȘC. 102. 5. Ciucure de fire de mătase, de lînă sau de bumbac, care atîrnă la fes, la scufie etc. Cu căciuli moțate, Cu moțuri vărgate, Lăsate pe spate. TEODORESCU, P. P. 497. 6. Partea superioară, ascuțită sau bulbucată a unor lucruri. Îmi aduc aminte de fiecare fir de păpădie al cărui moț l-am retezat cu nuiaua. STANCU, D. 24. Moțurile capelelor se înălțau țanțoșe către tavan. SAHIA, N. 73.

RĂSCULA, răscol, vb. I. Refl. 1. (Despre colectivități) A se ridica împotriva unei asupriri, a unei împilări; a porni la luptă contra asupritorilor; a se răzvrăti. V. revolta. Pieile-roșii se răscoală și vor să scape de stăpînirea englezilor, pentru că-i exploatează. SAHIA, U.R.S.S. 127. Boierii ridică fruntea, părăsesc pe noul domn și se înțeleg în taină cu Tomșa ca să se răscoale cu toții în contra lui. ALECSANDRI, T. II 52. ◊ Fig. Răsculatu-s-a Universul contra globului din aer? EMINESCU, O. IV 134. ♦ Tranz. A stîrni, a ațîța la luptă (contra asupririi). [Oamenii] gîndesc că odată și odată o să se nască alt Tudor – altfel o să-l cheme poate -... să răscoale satele, gata de răscoală din pricina împilărilor. STANCU, D. 9. [Lume] răscoală-ți copiii viteji ca titanii! NECULUȚĂ, Ț. D. 40. El răscoală în popoare a distrugerii scînteie Și în inimi pustiite samănă gîndiri rebele. EMINESCU, O. I 51. ♦ Tranz. Fig. A indigna, a revolta. Să întoarcem mai bine ochii de la această cruntă priveliște care răscoală inima. BĂLCESCU, O. II 157. 2. (Neobișnuit) A se ridica. Mișcările mînelor... cari aci se răsculau în sus, aci se trînteau cu zgomot pe masa verde. DELAVRANCEA, S. 131.

PIELE, piei, s. f. 1. Țesut care învelește în întregime corpul omului, al animalelor vertebrate și al unor nevertebrate, avînd rolul de a proteja corpul și uneori de a-i menține temperatura constantă. Pielea poate fi considerată ca o imensă terminație nervoasă. NICOLAU-MAISLER, D. V. 35. Atunci Ivan dezleagă turbinca în fața tuturor, numai cît poate să încapă mîna, și luînd cîte pe un drăcușor de cornițe, mi ți-l ardea cu palcele, de-i crăpa pielea. CREANGĂ, P. 306. Bat-o cruciulița lele, N-avu cum să nu mă-nșele, C-o văzui albă la piele Și la grumaz cu mărgele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 242. ◊ Loc. adj. și adv. Cu (sau în) pielea goală v. gol³. ◊ Expr. A i se face (cuiva) pielea de găină (sau de gîscă) ori pielea găinii (sau a gîștii) = a i se încreți (cuiva) pielea (de frică sau de frig). A fost pe-aici odată unul Horea... Vi se face pielea de găină? De ce? BENIUC, V. 95. A fi numai piele și oase sau a fi numai pielea și oasele de cineva v. o s. A fi dezbrăcat la piele = a fi fără nici un fel de îmbrăcăminte pe trup, a fi gol (pușcă), v. gol¹. Odraslele șefilor de trib african... se închină la pietroaie și idoli de lemn, și dezbrăcați la piele... prezidează festinurile cu dans, tam-tam și torțe de rășină. C. PETRESCU, R. DR. 101. N-aș vrea să fiu în pielea (cuiva) = n-aș vrea să fiu în locul, în situația cuiva, să pățesc ce are să pățească sau ce-a pățit cineva. A nu-și mai încăpea în piele v. încăpea. Te mănîncă pielea = cauți bătaie. A-i lua (cuiva) pielea sau șapte (ori nouă) piei = a exploata crîncen pe cineva, a-l jecmăni, a-l jupui. A-i frige pielea cuiva = a se răzbuna pe cineva, a-l face să sufere, a-i face zile fripte. Mai rabdă Harap- Alb, căci cu răbdarea îi frigi pielea. CREANGĂ, P. 223. A-și lăsa pielea (pe undeva) = a muri (pe undeva). A-și pune pielea la saramură = a risca, a se expune. A-și pune pielea pentru cineva = a se expune la neplăceri, a-și pune viața în primejdie pentru cineva. A-și ieși din piele (de bucurie, de ciudă etc.) = a fi foarte bucuros, a-i fi foarte ciudă etc., a nu mai putea (de bucurie, de ciudă etc.). Cînd îl vede norocul apropiindu-se de pădure tot numai cu toporul pe umăr și mai zdrențos decît în celelalte zile și tot zgî2riat, sta să-și iasă din piele. RETEGANUL, P. IV 25. A se băga sau a intra (pe) sub pielea cuiva v. băga. A intra (pe) sub pielea cuiva v. intra. A-i da prin piele = a o păți, a suferi consecințele unui lucru făcut; a-i ieși pe nas. A ști (sau a vedea) cît îi plătește (cuiva) (sau ce-i poate) pielea = a ști (sau a vedea) de ce e în stare cineva, a ști cît face, cît plătește cineva. Luați seama: jandarmii! Ne-au ajuns din urmă. Acuma să vedem ce ne poate pielea. DAVIDOGLU, O. 129. Nu-i plătește pielea (nici) un ban (sau nici o ceapă degerată), se zice despre cineva care nu-i bun de nimic. A face cuiva pielea cojoc v. cojoc. A i-o face (cuiva) pe piele = a se răzbuna pe cineva. Stăi – măi tu, că ți-o fac eu ție pe piele, femeie fără de inimă ce mi-ai fost. ISPIRESCU, L. 281. S-a mîniat rău pe sat Și trei zile n-a mîncat,Și le-a făcut-o pe piele. PANN, P. V. III 17. A-și vinde și pielea = a-și vinde tot, a-și vinde și cămașa (pentru a scăpa de o datorie, de o primejdie etc.). A-și vinde scump pielea = a căuta să obții cît mai mult, fiind într-o situație grea, într-o luptă etc. Oi căuta și eu să-mi vînd pielea cît se poate mai scump, ca să nu-mi pară rău pe ceea lume c-am fost înșelat. GANE, N. II 107. A rămîne numai cu pielea = a rămîne fără nimic, a rămîne sărac lipit pămîntului. A fi vai (și-amar) de pielea (cuiva) = a fi rău de cineva, vai de capul lui. De-oi veni pe-acolo și n-oi găsi trebile făcute după plac, vai de pielea ta are să fie. CREANGĂ, P. 208. Era o fată robace și răbdătoare; căci altfel ar fi fost vai ș-amar de pielea ei. id. ib. 283. A da pielea popii = a muri. Te poftesc să nu cumva să mă lași la o adică. Eu am venit cu d-ta precum m-ai rugat iar apoi n-am gust să-mi dau pielea popii. ALECSANDRI, T. I 90. A simți (ceva) pe propria (sa) piele = a suporta din plin consecințele unei situații. A face ceva pe pielea altuia = a face ceva pe seama, pe socoteala, în dauna cuiva. Moșierii și capitaliștii fac război pe pielea norodului, rîvnind să distrugă revoluția rusă ca să spargă amenințarea ce venea și asupra lor. SADOVEANU, M. C. 75. A fi gros la piele (sau cu pielea groasă) = a fi lipsit de bun- simț, de rușine, a fi obraznic. A-i face (cuiva) pielea tobă = a stîlci pe cineva în bătaie, a-l bate măr. Numai pielea lui știe, se spune despre cel care a răbdat și a suferit multe. ◊ (Numai la pl., în expr.) Pieile roșii = populația indigenă din America de Nord. ♦ Fig. Viață, existență. Avea să-și piardă viața doar pentru atîta lucru, pentru două-trei piei de golani săraci. DUMITRIU, N. 215. Dacă ții la pielea dumitale, să te duci mai degrabă, să ieși curînd din casa asta. CARAGIALE, O. I 70. 2. Pielea (1) unui animal jupuită de pe trup, tăbăcită și întrebuințată în industrie. Mănuși de piele de căprioară. ▭ Cînd treceam pe lîngă casa noastră, mi se strîngea inima. A luat-o... proprietarul unei fabrici de piele. C. PETRESCU, Î. II 238. În dulapuri vechi de lemn simplu erau cărți vechi legate în piele. EMINESCU, N. 52. Piele crudă = piele de animal jupuită (și conservată prin procedee chimice și fizice). ♦ Blană¹. Pe lavițe-așternute cu albe piei de ied Bărbații stau în șiruri. COȘBUC, P. I 161. Pe înserate, se îmbracă pe ascuns într-o piele de urs, apoi încălecă pe cal [și] iese înaintea fecioru-su pe altă cale. CREANGĂ, P. 185. Să nu faci azi ca lupul ce-n pielea cea de oaie Vorbea pe placul turmei să poată s-o jupoaie! BOLINTINEANU, O. 157. Nu vinde pielea ursului din pădure (= nu conta, nu te baza pe un lucru pe care nu-l ai). ◊ (În expr.) Lup în piele de oaie (cu aluzie la lupul din fabulă) = om fățarnic și viclean. – Forme gramaticale: gen.-dat. pielii și (mai rar) pieii.

ROȘU³, -IE, roșii, adj. (Și în forma roș, -ă) I. 1. De culoarea sîngelui. Și colo, departe, departe, de unde izvorăște Suceava, cerul e roșu, parc-ar arde o cetate. DELAVRANCEA, A. 107. Mergînd el așa... dă de un măr mare cu niște mere roșii ca focul. RETEGANUL, P. II 77. ◊ (Urmat de alt adjectiv care precizează nuanța) O geană roșă-aurie mai sclipește pe cer. BART, S. M. 13. Costumul lui... e compus, într-acel portret, de un anteriu de sevai roș-gălbui. ODOBESCU, S. I 262. ◊ Ouă roșii = ouă vopsite (cu roșu, p. ext. cu orice culoare), tradiționale la creștini de paști. Pătlăgea roșie (și substantivat, f.) v. pătlăgea. Pămînt roșu = tip de sol de culoare roșiatică (întîlnit mai ales în ținuturile mediteraneene). Brad-roșu v. brad. Fir roșu v. fir. ♦ (Adverbial) Cu roșu, în roșu. Fata se arătă sprintenă, cu cămașă albă și catrință neagră vrîstată roș. SADOVEANU, B. 21. 2. Roșcat, roșcovan, arămiu. Cu spînul tot am dus-o, cum am dus-o, cîne-cînește pînă acum. Dar cu omul roș nu știu zău la cît mi-a sta capul. CREANGĂ, P. 234. Am un bou roșu, unde se pune de se culcă o dată, într-un an i se cunoaște locul (Focul). ◊ Pieile-roșii v. piele. 3. De culoare rumenă-aprinsă (din cauza afluenței de sînge sau a unui defect de circulație). Era voinic, roșu la față. DUMITRIU, N. 18. Nasul tău prea e roșu. DELAVRANCEA, O. II 178. Vai, mîndruță, albă ești, frumoasă ești; Dar ești albă de albele, Roșie de rumenele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 439. ◊ (Întărit prin comparații) Pînă eram pe sub codru, Eram roșu ca și măru. BIBICESCU, P. P. 165. Badea meu, tînăr copil, Roșu ca un trandafir. Din obraz îi pică sînge, Unde-l văz inima-mi plînge. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 39. ♦ (Despre ochi) Injectat, congestionat. Avea ochii veșnic roșii de plîns ascuns. REBREANU, I. 114. ♦ Îmbujorat la față (din cauza unui aflux de sînge provocat de o emoție, de un sentiment). Roșie ca focul de rușine. REBREANU, I. 19. Smărăndița se făcea roșie ca sfecla, ceilalți rîdeau. VLAHUȚĂ, O. AL. II 14. Fiul craiului, cel mai mic, făcîndu-se atunci roș cum îi gotca, iese afară în grădină și începe a plînge în inima sa. CREANGĂ, P. 189. Ea-și acopere cu mîna fața roșă de sfială. EMINESCU, O. I 82. 4. (Despre metale) Înroșit în foc; incandescent. [Podul rulant] își schimbă de la sine direcția, purtînd peste capetele a sute de muncitori un trup de fier roșu. SAHIA, N. 33. Dă foc casei de aramă... de se face casa roșă cum e jăraticul. CREANGĂ, O. A. 251. ◊ Fier roșu = fier incandescent cu care se înfierează animalele (odinioară sclavii și ocnașii). Calificația ce da persoanelor despre care vorbea era atît de ingenioasă, încît ai fi zis că le pune un fier roșu pe frunte. BOLINTINEANU, O. 378. 5. (Învechit, în expr.) Ban roșu v. ban¹ (2). II. Fig. Inspirat sau pătruns de idei revoluționare; creat de o mișcare revoluționară (în special de cea comunistă, bolșevică). Mult te-ai schimbat în opiniile politice!... Ar zice cineva că ești roșu! Toată țara este roșie. BOLINTINEANU, O. 457. ◊ Fig. Prin aerul cel roșu, femei trec cu-arme-n braț. EMINESCU, O. I 62. ◊ Gărzile Roșii = detașamente revoluționare de muncitori, organizate în Rusia în timpul revoluției din 1917. Armata Roșie v. armată. Colț roșu v. colț (I 2). – Variantă: (Mold.) roș, -ă, roși, adj.

SUBȚIA, subțiez, vb. I. 1. Refl. A deveni, a se face mai subțire. Pierise roșul aproape vînăt al fălcilor pline. I se subțiase gîtul în gulerul cămășii. DUMITRIU, N. 205. Fusese și bolnavă cu doi ani în urmă; se subțiase și se uscase de istov. SADOVEANU, P. M. 50. [Umbra] se subție... se lipi de părete și se așeză ironică, fantastică, lungă în dreptul lui. EMINESCU, N. 78. ◊ Tranz. Ea era o arendășoaică, pe care nu putea s-o mai subțieze nici un corset, eu un negustor, pe care-l tăbăciseră agoniseala și vîntul mării. GALACTION, O. I 77. Fața babei s-au apucat îndată de cioplit picioarele, ca să le mai subțieze. SBIERA, P. 214. ◊ Expr. A-și subția buzele (sau gura) = a-și strînge buzele, făcîndu-le să pară mai subțiri, mai mici; a vorbi din vîrful buzelor. Bine spune Ghiță că locul tău nu-i în lume, ci la mînăstire. – Ba locul meu e în lume, și-a subțiat Nastasia buzele- SADOVEANU, M. C. 76. Cînd cu ochii mari, sălbateci se privește în oglindă, Subțiindu-și gura mică și chemîndu-se pe nume... EMINESCU, O. I 80. ♦ Tranz. (Despre îmbrăcăminte) A face ca cel care o poartă să pară mai subțire. Rochia aceasta te subțiază. 2. Tranz. (Cu privire la corpuri lichide sau gazoase) A face să fie mai puțin concentrat, mai puțin dens; a dilua, a rări. ◊ Refl. Fig. Tîrziu de tot, cînd se trezi o clipă din somn, întunericul se subția... și un cocoș cînta. CĂLINESCU, E. O. I 53. 3. Tranz. A face ca glasul să aibă un timbru mai subțire, mai înalt. Lupul se duse la un fierari și puse să-i ascuță limba și dinții, pentru a-și subția glasul. CREANGĂ, P. 22. 4. Refl. Fig. (Despre oameni și despre însușiri sau manifestări ale lor, adesea ironic) A deveni mai ales, mai fin, mai delicat; a se rafina, a se cultiva, a se stila. Am avut de-a face cu fel de fel de lume și mi s-a subțiat limba. Dacă vrai să știi, mi s-a subțiat și caracterul. SADOVEANU, P. M. 24. Acum lumea s-a subțiat, fiecare vorbește și scrie limba sa proprie. GHICA, S. 53. – Prez. ind. și: subțiu (BOGZA, Ț. 74). – Variantă: (regional) supția (ISPIRESCU, L. 142) vb. I.

AMERINDIENI s. pl. indieni (pl.), piei-roșii (pl.). (~ reprezintă populația băștinașă din America.)

INDIENI s. pl. amerindieni (pl.), piei-roșii (pl.). (~ii reprezintă populația băștinașă din America.)

amerindian, ~ă a [At: DEX² / P: ~di-an / Pl: ~ieni, ~e / E: fr amérindien] 1 smf (Lpl) Populații băștinașe din America, de rasă mongoloidă, numite „piei roșii” sau „indieni”. 2 smf Persoană care face parte din amerindieni (2). 3 a Care aparține amerindienilor (2). 4 a Privitor la amerindieni (2).

PIEI-ROȘII s. pl. amerindieni (pl.), indieni (pl.). (~ reprezintă populația indigenă din America.)

călțun sm [At: TETRAEV. (1574) 204 / V: colțon, col~ / Pl: ~i / E: ngr ϰαλτσύνι] (Reg) 1 Încălțăminte de sărbătoare (asemănătoare cu cizmele) cu tureac scurt, având deasupra o frunză de piele roșie. 2 (Pan) Gheată grosolană, lucrată din piele, din pănură sau din lemn. 3 Un fel de ciorapi fără talpă (asemănători cu ghetrele sau cu jambierele) Si: călțunaș (1). 4 Încălțăminte de lână (asemănătoare cu pâslarii) care se purta prin casă sau prin curte. 5 (Șîc ~ul-Doamnei) Plantă erbacee din familia rozaceelor, înaltă de 10-15 cm, cu flori galbene cu vinișoare violete Si: comanacul-ciobanului, condurul-doamnei, cerențel (2), crânceș, cuișoriță, hreaniță, papucii-doamnei, rădiche, ridichioară (Geum rivale). 6 (Șip; îc) ~ul-popii Plantă erbacee de talie mică, din familia violacee, cu tulpina întinsă pe pământ, glabră sau puțin pubescentă, cu frunzele cordiforme sau reniforme, cu florile inodore, albastre-deschis sau violete și fructul capsulă oblongă ascuțită Si: atlanac, atlângicuri, călțunași (4) albaștri, micșunele, tămâioare, toporași, viorele (Viola silvestris). 7 (Bot; reg; îac) Viorele sălbatice (Viola canina). 8 (Bot; reg; îac) Greghetin (Geranium pratense). 9 (Bot; reg; lpl) Canale (Impatientis balsamina).

cârmâziu, ~ie [At: ȘIO / V: ~muz~, ~muzie, ~mijiu, ~mijie, căsmăjiu, căsmăjie, irmiziu, irmizie / Pl: ~ii / E: cârmâz + -iu] 1 a (Pop) Roșu viu. 2 sn (Înv; îf irmiziu) Piele roșie. 3 sf (Înv; îf irmizea) Cizmă roșie.

moț¹ sn [At: ANON. CAR. / Pl: ~uri și (13, 14) moațe / E: nct] 1 Smoc, șuviță de păr mai lung și mai des, din frunte sau din creștetul capului, la oameni și la animale Si: motoc (3). 2 Smoc de pene, uneori de altă culoare, de pe capul unor păsări Si: (reg) moțochină (1). 3-4 (Irn; Îljv) (Mai) cu ~ (Într-un mod) mai deosebit, mai iscusit, mai grozav decât altcineva. 5-6 (Îal) (Într-un mod) mai îngrijit. 7-8 (Îal) (Într-un mod) mai hazliu. 9 (Îe) ~ și el! Se spune cuiva care apare pe neașteptate undeva sau intervine brusc într-o discuție. 10 (Gmț; îlv) A lua (sau a apuca) de ~ A trage de păr. 11 (Reg; îe) A face (pe cineva) cu ~ A defăima. 12 (Îc) ~ul-cocoșului Plantă nedefinită mai îndeaproape. 13 Șuviță de păr la copii, legată cu o panglică. 14 (Pex) Panglică cu care se leagă moțul (9) copiilor. 15 (Mpl) Șuviță de păr răsucită pe o bucată de șiret, de cârpă, de hârtie sau pe o clamă, pentru a se încreți. 16 (Pex) Șiret, cârpă, hârtie folosită în acest scop Vz bigudiu. 17-18 (Reg) (Barbă mică sau) cioc. 19 Panaș. 20 Ciucure. 21 Piele roșie care atârnă ca un ciucure deasupra ciocului curcanului. 22 (Îc) ~ul-curcanului Plantă erbacee mare, cu flori roșii, roz sau albe dispuse în spice ce atârnă Si: (reg) creasta-cocoșului, nasul-curcanului (Polygonum orientale). 23 (Reg; îae) Busuioc-roșu (Amarantus caudatus). 24 (Reg; îae) Levănțică (Lavandula officinalis). 25 (Reg) Inflorescență. 26 (Spc) Floare de papură. 27 (Spc) Spic din vârful porumbului. 28 (Spc) Boabe, grăunțe în spic. 29 (Reg) Con de brad. 30 (Mun) Plantă acvatică cu flori verzui, unite în spic, care ies la suprafața apei (Potamogeton perfoliatus). 31 (Pan) Parte mai de sus a unui obiect Si: vârf 32 (Mun; Olt; fig) Parte mai bună a unui lucru Si: lamură. 33 (Pan) Vârf ascuțit al unei căciuli, al unei bonete etc. 34 (Reg) Căciulă. 35 (Reg; pan) Gurgui al opincii. 36 (Trs; pan) Prâsnel la fus. 37 (Reg; pan) Feștilă a lumânării. 38 (Reg; pan) Matiță (1).

york smi [At: LTR² / P: iorc / E: eg york] Specie de porci de culoare albă, cu pielea roșie și cu părul rar, creată în Anglia.

piele sf [At: PSALT. HUR. 86^r/9 / G-D: pielii, pieii / Pl: piei / E: ml pellis, -is] 1 Țesut conjunctiv-epitelial care acoperă întreaga suprafață a corpului animalelor vertebrate și a celor mai multe dintre nevertebrate. 2 (Spc) Epidermă a omului. 3 (Înv; îs) ~a oului Corion. 4 (Înv; îs) ~a oaselor Periost. 5 (Înv; îs) ~ a foalelui Diafragmă. 6 (Înv; îs) ~a fecioriei Himen. 7 (Reg; îs) ~ groasă Bătătură în talpa piciorului. 8 (Îlav) În (sau cu) ~a goală (ori ~ile goale) sau (îrg) în ~ ori cu ~a (sau ~ile) Complet dezbrăcat Si: gol, nud. 9 (Îlav) (Până) la ~ În întregime Si: de tot, complet, cu desăvârșire, total. 10 (Îe) Cât îl încape (pe cineva) ~a sau cât îi încape (cuiva) în ~ Cât poate îndura cineva. 11 (Îae) Cât îi este cu putință. 12 (Îae; pex) Mult. 13 (Îe) A ști (sau a vedea) cât îi (sau ce-i) poate (sau îi face, îi plătește) ~a cuiva A ști sau a vedea de ce este în stare cineva. 14 (Îae) A cunoaște cât valorează cineva. 15 (Îe) A nu-i face (sau a nu-i plăti) (cuiva) ~ a (nici) doi bani (sau nici două parale, nici o ceapă degerată) A nu fi bun de nimic. 16 (Îae) A nu avea nici o valoare. 17 (Îe) A nu(-și) mai încăpea în ~ A fi foarte bucuros, fericit etc. 18 (Îae) A nu ști ce să mai facă de prea mult bine. 19 (Îae) A fi extrem de îngâmfat, a fi plin de ifose, de pretenții. 20 (Îe) A-i intra (sau a i se băga) cuiva (pe) sub ~ ori a intra (sau a se băga) (pe) sub ~a cuiva A reuși prin insistențe, servicii, lingușire etc. să câștige încrederea sau simpatia cuiva. 21 (Îe) A(-i) lua (cuiva) (și) ~a (de pe el) sau a(-i) jupui (ori a scoate) șapte (sau nouă) ~i (de pe cineva) (Rar) A omorî, a distruge pe cineva. 22 (Îae) A pretinde de la cineva mai mult decât poate da. 23 (Îae; spc) A estorca de bani. 24-25 (Îe; îla) (A fi) numai ~(a) și osul (sau oase, oasele, ciolanele) (A fi) foarte slab. 26 (Îe) A fi (sau, rar, a trăi) în ~a cuiva A fi, a se afla exact în aceeași situație cu altcineva. 27 (Îe) A-i face (cuiva) ~a tobă (sau burduf) A bate pe cineva tare, a-l stâlci în bătaie. 28-29 (Îe; îlav) (A fi) vai (și amar) de ~a cuiva (A fi) rău cuiva. 30-31 (Îae; îal) (A fi) vai de capul lui. 32 (Îe) A-i da (sau a-i ieși cuiva ceva) prin ~ A suferi consecințele unui lucru Si: a o păți, a-i ieși pe nas. 33 (Îae) A-i fi ca învățătură de minte. 34 (Îe) A-l mânca ~a (pe cineva). 35 (Îe) A i se face (cuiva) ~a găinii (sau ~a de găină) A i se încreți cuiva pielea de frică, de frig. 36 (Pex; îae) A-i fi foarte frică, frig etc. 37 (Îe) A face ceva pe ~ a altuia A face ceva în dauna cuiva, obligându-l să suporte el greutățile și neajunsurile. 38 (Îae) A-și crea avantaje pe spinarea altuia. 39 (Îe) A-și pune ~a (în sau la saramură) pentru cineva (sau pentru ceva) A se expune unui risc pentru cineva sau pentru ceva. 40 (Îae) A-și impune anumite restricții. 41 (Îae) A face sacrificii mari. 42-43 (Fam; îe) A(-și) pune ~a pe băț (sau pe ciomag) A (se) distruge. 44-45 (Îae) A (se) omorî. 46 (Fam; îe) A da ~a popii sau a-și lăsa ~a pe undeva A plăti ceva cu viața. 47 (Reg; îe) A răbda în ~ A răbda cât poate de mult. 48 (Reg; îe) A plăti cu ~a A suporta o pedeapsă corporală, o bătaie. 49 (Îe) A-i frige (cuiva) ~a A chinui, a consuma pe cineva, a-i face zile fripte. 50 (Îae) A pedepsi foarte aspra. 51 (Îae) A se răzbuna pe cineva. 52 (Îe) A-și vinde (sau a-și cheltui) (și) ~ a de pe el A vinde tot ce are, pentru a scăpa de o anumită situație sau pentru a realiza un anumit lucru. 53 (Îae) A nu mai rămâne cu nimic. 54 (Îe) A-și vinde scump ~a A lupta cu înverșunare, provocând neajunsuri mari adversarului, chiar dacă nu sunt speranțe de izbândă finală. 55 (Îae) A-l face pe adversar să plătească scump victoria. 56 (Înv; reg; îe) A i-o face cuiva pe ~ A contrazice pe cineva. 57 (Îae) A se opune cuiva. 58 (Îae) A-i face rău, a se răzbuna pe cineva. 59 (Îe) A fi gros la ~ sau a avea ~a (sau, rar, o ~) groasă A fi lipsit de bun simț, a fi neobrăzat. 60 (Reg; îe) A întări din ~ A se preface că nu înțelege o aluzie. 61 (Pop; îc) Piei-roșii Amerindieni. 62 (Reg; dep; îc) Piele-lungă Om foarte slab, căruia îi atârnă pielea. 63 (Reg; prin etimologie populară; îc) Piele-largă Pelagră. 64 (Fig) Ființă. 65 (Pex) Viață. 66 (Reg) Pieliță. 67 (Reg; dep) Mârțoagă. 68 (Dep) Femeie bătrână. 69-70 Piele (1) jupuită de pe un animal (și prelucrată). 71 (Spc) Blană. 72 (Fam; îe) A umbla după piei de cloșcă A-și pierde vremea. 73 (Îae) A fi fără ocupație. 74 (Reg; îe) A semăna pe ~ A semăna direct pe miriște, înainte de a ara. 75 (Îs) ~ de drac Țesătură deasă de bumbac, foarte rezistentă, cu o parte pufoasă, imitând antilopa Vz diftină. 76 (Rar; îas) Pistil². 77 (Reg; fig; irn; îas) Om foarte rezistent. 78 (Îs) ~a dracului Țesătură ușoară de bumbac, cu lustru, utilizată de obicei la căptușeala hainelor Si: (înv) mitcal, percalină. 79 (Spc) Halat confecționat din piele (76). 80 (Reg; îs) (Față de) masă de ~ sau pânză de ~, măsai de ~ Mușama. 81 (Reg; îs) Burduf de piele în care se transportă alimente sau se păstrează lichide. 82 (Mun) Coajă de copac tânăr.

popion sm [At: HELIADE, O. I, 132 / P: ~pi-on / Pl: ~i / E: fr papion] (Rar) Specie de maimuță africană cu pielea roșie, cu capul mare și coada scurtă (Papio papio).

york s.m. Nume dat unei rase de porci de culoare albă, cu pielea roșie și cu părul rar, cu urechi mari, creată în Anglia; porc care face parte din această rasă. ◊ Yorkul mare = varietate de dimensiuni mari a acestei rase; marele alb. • /<engl. York; cf. nm. pr. York, oraș în Marea Britanie.

TULBĂ s.f. (Mold.) Traistă, desagi. A: Calasir, tulba Haricliei înfâșurîndu-o cu niște piei roase, ca cum ar fi fost vreo altă sarcină, o purta pieziș preste umere. I, 9^v. Aicea Calasir s-au culcat puind capul preste tulbă, iar Haricliia au șezut făcînd traista scaon. I,11^r. // B: cf. ST. LEX., 305. Etimologie: ucr. torba. Vezi și tulbiță. Cf. straiță, tisug.

MĂRUNȚIȘ s. n. I. 1. (La pl.) Bucăți de dimensiuni reduse dintr-un anumit material. Aducea acasă batista plină de mărunțișuri de piatră. AGÎRBICEANU, A. 478. ♦ (Regional ; cu sens colectiv) Grohotiș (Copăcel-Făgăraș). H XVII 38. ♦ (Regional ; cu sens colectiv) Alice. Cf. LB. ♦ (Regional) Glonț (Mogoș-Cîmpeni). ALR I 1 412/100. 2. (Cu sens colectiv) Nume generic dat peștilor de dimensiuni reduse ; plevușcă. V. a l b i t u r ă. Se prinde tot felul de mărunțiș, însă mai cu seamă albitură. ANTIPA, P. 439, cf. 783. ♦ Vînat format din animale mici. Ziua ne-a mers din plin, zise stăpinul moșiei către mulțimea ce-l înconjoară, doi cerbi, patru lupi și un porc, afară de mărunțișuri ce nu se mai numără. GANE, N. I, 128. 3. (Prin Munt.; cu sens colectiv) Grîu de vară. Sămănăturile de bucale, pîne mărunțică, pîne albă, pîne de vară sau mărunțiș, după ce au răsărit, poartă numele de holde. PAMFILE, A. R. 93. Am băgat în pămînt op[t] pogoani di mărunțiș. GRAIUL, I, 267. II. (Ieșit din uz ; în l o c. a d v.) Cu mărunțișul = în cantitate mică, cu bucata, în detaliu, cu amănuntul. Cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., COSTINESCU, BARCIANU. IIII. 1. (La pl.) Lucruri de mică importanță, fără mare valoare. S-avem locuri dă lucru pentru făptuirea a orce mănunțișuri. JIPESCU, O. 137. Își adună micile obiecte de toaletă și ceasornicul și cîteva mărunțișuri, le înfundă în poșeta de piele roșie. REBREANU, R. II, 137. Uitîndu-și de mărunțișurile din chioșc, Otilia se luă cu vorba. CĂLINESCU, E. O. I, 42. Sînt tot felul de mărunțișuri necesare pentru un motociclist. V. ROM. iulie 1 954, 306. ♦ S p e c. Obiecte de mercerie. Vinde mărunțișuri. DDRF. Mărunțișuri și galanterie. NOM. PROF. 57. Se uitase în vitrinele magazinelor. . . asurzit de strigătele vînzătorilor de mărunțișuri. BARBU, Ș. N. 9. 2. (Cu sens colectiv) Monede de valoare mică, mai ales de metal ; mărunt, (argotic) măruntaie (II 2). Mărunțiș în monede nouă de nichel ca de șaptezeci de bani. CARAGIALE, M. 245. Nu-și mai vine în voie măcar de i-ai da tot mărunțișul. DELAVRANCEA, H. T. 129. Suma aceasta o avea, dar îi mai trebuia și ceva mărunțiș care să-i ajungă pînă la trecere. REBREANU, I. 435. Răsturnă pe masă mărunțișul din buzunar și scoase restul bancnotelor din portbilet. C. PETRESCU, C. V. 47. Tu ai să-mi dai un rest. Prefer mărunțiș. ARGHEZI, C. J. 246, cf. CĂLINESCU, I. 105. Se căută în buzunare și începu să numere niște mărunțiș. PREDA, D. 166. Mărunțișul nu ajungea nici pentru o distanță la autobuz. V. ROM. ianuarie 1954, 79. Și paralele-am băut. . . Cu fetițe din Focșani, Numai de opsprece ani, Mărunțișul de rubiele Cu fetițe de la schele. TEODORESCU, P. P. 306 3. (La pl.) Fapte lipsite de importanță ; nimicuri, fleacuri, chițibușuri. Fostu-ne-ar fi de vro treabă o asemine vedere Oprită în mărunțișuri ce trebuința nu cere? CONACHI, P. 268. O să te pui să tai ceapă la bucătărie, să speli vasele, să tai lemne, să aduci apă cu sacaua de la Filaret și alte mărunțișuri de felul acesta. FILIMON, O. I, 133. Acuma nu mai lua în seamă și dumneata toate mărunțișurile. REBREANU, I, 137, cf. 294. Nu se ridică îndeajuns deasupra mărunțișurilor. Pierde perspectiva. V. ROM. aprilie 1954, 15. Nu prea băgăm de seamă mărunțișurile care se întîmplau în jurul meu. STANCU, R. A. IV, 302. IV. (Popular ; la pl. sau la sg. cu sens colectiv) Măruntaie (I 1). Un blid ca o jumătate de mierță era plin de curechi acru, colea prăjit cumsăcade, mai avînd în el și ceva mărunțișuri. RETEGANUL, P. I, 65. Măruntișu porcului. ALR I 751/708, cf. 751/122, 174. V. (Prin sudul Transilv.) Numele plantei Veronica crivita. PĂCALĂ, M. R. 17. – Pl.: mărunțișuri și (învechit și regional) mărunțișe (LB, IORDAN, L. R. A. 71). – Și: (regional) mănunțíș s. n. – Mărunt + suf. -iș.

piei-roșii (amerindieni) (pop.) s. m. pl., art. pieile-roșii (desp. pie-i-) (acești piei-roșii)

MEȘÍNĂ¹ subst. 1. S. f. Piele de oaie sau de capră, tăbăcită, folosită la confecționarea unor obiecte de îmbrăcăminte și de încălțăminte, mai ales la căptușirea încălțămintei; p. ext. (mai ales la pl.) bucată sau sort de piele de acest fel; obiect confecționat dintr-o astfel de piele. Căpeteniile înfășară în prostirile aceale ce primiră . . . si în meșinuri. DOSOFTEI. ap. GCR I. 258/27, cf. ANON. CAR. Vama cea mare precum s-au așezat . . . Meșine de 52: 1 leu (a. 1 726-1 733). N. A. BOGDAN, C. M. 160. Învățătură pentru cum să dai ape roșii pe meșină la cărți (începutul sec. XIX). GRECU, P. 402. Scauni îmbrăcați cu meșănă (a. 1 821). IORGA, S. D. XXI, 414. Nici să să puie la lucru în loc de saftiian meșină, că aceea este înșelăciune (a. 1 823). DOC. EC. 289. Ceară, bumbac, meșini, hier, pietre, tutun, pește sărat, cafea, pînză, și marfă de Țarigrad. CR (1 832), 208 ²/26. Boierii cei mari se îmbrăcau cu. . . papuci sau cizme galbene de meșină. GHICA, S. 501. Cizmarul întrebuințează pentru căptușeala pantofilor și a cizmelor meșină albă și roșie, ce se aduce din Turcia. I. IONESCU, M. 704. Tureatca este căptușită cu un fel de piele roșie-gălbuie, subțire și păroasă, numită meșină. PAMFILE, I. C. 348. Făceau ciubote pentru țărani, iminii. . . și papuci femeiești de meșină. N. A. BOGDAN, C. M. 178, cf. NICA, L. VAM. Două ghete de meșină deșelată. KLOPȘTOCK, F. 222. Privea nehotârît în jos, la noroiul ce căuta să-i treacă peste opincile-i subțiri, ca de meșină. MIHALE, O. 48. Întinsese bucata de meșină pe masa de croit. SCÎNTEIA, 1 953, nr. 2 798. Drag mi-a fost și-mi pare bine C-am cal negru pe supt mine Și cu șaua de meșină. MAT. FOLK. 371, cf. ȘEZ. IX, 33. Pe față poartă un obrăzar făcut de meșină. I. CR. II, 12. 3. Subst. pl. (Mold., în forma meșini) Pantaloni țărănești confecționați din piele tăbăcită de oaie sau de miel. 6 pt. pe nești meșini [glosat: „nădragi din piele de oaie”] (a. 1 743). BUL. COM. IST. I, 228, Cf. IZVOADE, 340, H i 103, VI 33, 228, X 112, XVI 272, 289. Pe cel deal, pe cel colmel, Primblă-mi-s-un voinicel Cu cușmă creață de miel, Cu meșini, cu cojocel. SEVASTOS, C. 173, cf. 159, ȘEZ. I, 10, I. CR. III, 377, VASILiU, C. 14. Călduroasele meșini (cioareci din piei de oaie cu lîna înlăuntru). JUN. LIT. XII, 47. Toată iarna n-o scos meșinii de pe el! Com. din DARABANI-DOROHOI. – Accentuat și: (neobișnuit) méșină. BARCIANU. – Pl.: meșini, (1 și) meșine, (învechit) meșinuri. – Și: (rar) meștínă (ZANNE, P. II, 485, III, 229) s.f., (învechit) meșín s. n. – Din tc. meșın.

O.K. (engl. „Totul e bine”, „e în regulă”) – Expresia, foarte frecventă în Statele Unite, s-a introdus în numeroase limbi. Ea derivă, probabil, din cuvintul „Oke”, care, în graiul pieilor roșii înseamnă: „Așa este!”. (Vezi și: „All right!”).

Ultimul mohican (sau, dintre mohicani) – titlul romanului, apărut în 1826, al scriitorului american Fenimore Cooper, care a răspîndit versiunea că mohicanii (un trib al Pieilor-Roșii din Connecticut) ar fi dispărut cu desăvîrșire. De aici, expresia de „ultimul mohican” pentru cel din urmă reprezentant al unei asociații, al unei promoții, al unei familii etc. Se întrebuințează și la plural. LIT.

MOȚ¹ s. n. 1. Smoc, șuviță de fire de păr (crescute mai lungi și mai dese) din frunte sau din creștetul capului (la oameni și la animale); smoc de pene (uneori de altă culoare) de pe capul unor păsări; (regional) moțochină (1), moțoc (2). Cf. ANON. CAR. Să iasă cu moț fiecare pui. PANN, H. 81/6. Tunderea sau tăierea moțului se întîmplă. . . după împlinirea anului al treilea de la naștere. MARIAN, NA. 414. O oaie mărginașe se opri, ridică moțul din cîrd, behăi și o luă la goană. PREDA, Î. 143. O pupăză, simțind cum i se ridică Moțul de pene din creștet. V. ROM. octombrie 1954, 160. Mai poftim, Anico, jos, Să-ți fac o coadă ș-un moț. ȘEZ. I, 237. Moț, moțișorul meu, De cînd te-am spălat, De cînd te-am pieptănat, Nici o slujbă nu ți-am dat. MAT. FOLK. 690. În ușa stînii venea Și-n stînă că să uita, Numai moțul că-i zărea Și din gură câ-i zicea. PĂSCULESCU, L. P. 276. Nașa a luat din moț copilului. Com. din ȚEPEȘ- CERNAVODĂ. (F i g.) O singură fată am, îi dau zestre bună, alt moț nu-i trebuie. SADOVEANU, P. M. 63. ◊ (De obicei ironic) (Mai) cu moț = a) l o c. a d j. (mai) de seamă, (mai) important, (mai) deosebit, (familiar) (mai) breaz. A zice că boieru e mai cu moț ca rumănu este a crede că cîinili crescut în casă. . . nu e tot una cu ăl ciobănesc, JIPESCU, O. 130. Te găsiși tu mai cu moț, să ne faci de rîs. KLOPȘTOCK, F. 132, cf. 161. Toate erau aci mai cu moț decît la locanta domnului Maicu din Satu Mare. STANCU, R. A. V, 107. Păstra pentru la urmă o învinuire care se născocise în mintea lui. Era cea mai cu moț. PAS, Z. III, 287. îs mai cu moț dînșii GALAN, B. I, 60, DAVIDOGLU, M. 83. Cum te-ai brodit tu mai cu moț, Mai firoscos decît noi toți. TEODORESCU, P. P. 111, cf. CIAUȘANU, GL. ; b) l o c. a d v. (mai) îngrijit, (mai) înflorit, (mai) cu haz. Spune-le nițel mai cu moț, iar nu așa, odoronc-tronc, ca din topor. ISPIRESCU, ap. ZANNE, P. I, 555. ◊ E x p r. Moț și el !, se spune cuiva care apare pe neașteptate undeva sau intervine brusc într-o discuție. Cf. ZANNE, P. II, 715, CIAUȘANU, GL. (Glumeț) A lua (sau a apuca) de moț = a trage de păr, a bate (pe cineva) trăgîndu-l de păr. Ducîndu-se la baba Eva, o luă de moț, o învîrti de trei ori pre după mînă și o bătu de o făcu vînâtă. CĂTANĂ, P.B. II, 15. (Regional) A face (pe cineva) cu moț = a defăima (pe cineva). ZANNE, P. I, 555. ◊ Compus: moțul-cocoșului = numele unei plante nedefinite mai de aproape. Se arde o buruiană numită moțul-cocoșului, se amestecă cu undelemn și se unge vita la mușcătură. GRIGORIU-RIGO, M. P. II, 13, cf. BUJOREAN, B. L. 385. ♦ Șuviță de păr (la copii) legată cu o panglică; p. e x t. panglica cu care se leagă această șuviță. Fetița și-a pierdut moțul. Com. din BRAȘOV. ♦ (Mai ales la pl.) Șuviță de păr răsucită pe o bucată de șiret, de cîrpă, de hîrtie sau pe o clamă, pentru a se încreți; p. e x t. șiret, cîrpă, hîrtie folosită în acest scop. V. bigudiu. ♦ (Regional) Barbă mică sau cioc. Cf. ALR II 6 932/27, 833. 2. Panaș; ciucure. Seimenii călări, înarmați și îmbrăcați cu haine roșii și moțuri galbene. FILIMON, O. I, 302, cf. IORDAN, L. R. A. 61, TEODORESCU, P. P. 497. 3. Pielea roșie care atîrnă (ca un ciucure) deasupra ciocului curcanului. Un curcan stă sus, pe-o bîrnâ, Nu vrea să se bucure. Moțul roșu îi atîrnă Moale ca un ciucure. TOPÎRCEANUI, M. 39. Nasul subțire și vînât, căzut ca un moț de curcan. CAZIMIR, GR. 31. ◊ Compus: moțul-curcanului = a) plantă erbacee mare, cu flori roșii, roz sau albe dispuse în spice cé atîrnă în jos; (regional) creasta-cocoșului, nasul-curcanului (Polygonum orientale). Cf. PANȚU, PL., H IV 53, 194; b) (regional) busuioc-roșu (Amarantus caudatus). Cf. PANȚU, PL. ; c) (regional) levănțică (Lavandula officinalis). ALR II 6 295/812. Moțul-curcanului tivea cu violet șanțurile. BOTEZ, ȘC. 102. Înaintau. . . deschizîndu-și drum pe sub tufe uriașe: vetrice, moțul-curcanului, cătină. GĂLAN, B. I, 84, cf. H I 187, II 142, V 279, IX 472, XII 20, XVI 405. 4. (Regional) Inflorescență; s p e c. floare de papură (ALR I 1 907/78é, 818, 890, 900); spic de porumb (DAMÉ, T. 63, I. CR. IV, 219, 221); boabe, grăunțe în spic (ALR II 5 135/791, 872, 876, 886, 899, 928). Se alege numai moțul sovîrfului cu floare. PAMFILE-LUPESCU, CROM. 134, cf. PAMFILE, A. R. 85. Se bucură [floarea] cînd un țînțar De moțu-i aurit se prinde. ARGHEZI, V. 33. Îmi aduc aminte de fiecare fir de păpădie al cărui moț l-am retezat cu nuiaua. STANCU, D. 24. ♦ (Regional) Con de brad (Movilenii-Slatina). ALR I 974/890. 5. (Prin Munt.) Plantă acvatică cu flori verzui, unite în spic, care ies la suprafața apei ( Potamogeton perfoliatus). Cf. PANȚU, PL. 6. P. a n a l. Partea cea mai înaltă, cea mai de sus, vîrf (al unui obiect). Sta cocoțată ín moțul carului, ca o mireasă. CONV. LIT. XLIV¹, 39,Are dibăcia cofetarului de-a ridica pe farfuria întinsă o cremă bătută, cu moț. ARGHEZI, P. T. 6. Se așază ciori pe moțul plopului. STANCU, D. 96. ♦ Fig. (Prin Mold. și Olt.) Partea cea mai bună (a unui lucru); lamură. Cf. H XVIII₁ 143. Moțu făinii. ALR 1 772/839. 7. P. a n a l. Nume dat capătului bulbucat sau ascuțit al unui obiect: a) Vîrful ascuțit al unei căciuli, al unei bonete etc. O scufă. . . lungă, cu moț îndoit spre nas. CODRU-DRĂGUȘANU, C. 159. O căciulă de samur destul de mare își pleacă moțul deasupra frunții.lui. IORGA, C. I. I, 122. Moțurile capelelor se înălțau țanțoșe către tavan. SAHIA, N. 73, cf. 52. ♦ P. e x t. (Regional) Căciulă (Hațeg). H XVII 99.b) (Regional) Gurguiul opincii. Cf. DR. VI, 322, GR. S.VIi, 240, ALR I 1 676. c) (Prin Transilv.) Prîsnel (la fus). Cf. ALR I 1 270/174, 178. d) (Regional) Feștila lumînării (Negreni-Slatina). ALR II/I MN 141, 3 908/791, cf. ALRM II/I h 379/791. e) (Regional) Matiță (1). DAMÉ, T. 124. – Pl.: moțuri și (în unele sensuri) moațe. – Etimologia necunoscută.

GĂINUȘĂ, găinușe, s. f. 1. Diminutiv al lui găină. 2. Numele mai multor păsări sălbatice de munte sau de baltă. ◊ Găinușă de baltă = pasăre migratoare acvatică, cu penaj negru, cu o pată roșie de piele golașă în frunte și cu picioarele verzui (Gallinula chloropus). 3. (Astron.; art.) Cloșca-cu-Pui. 4. Cărăbuș, corlă. 5. (La pl.) Plantă veninoasă cu tulpina lungă și subțire, cu flori mici albe, situate în vârful tulpinii (Isopyrum thalictroides). 6. Plantă din familia rozaceelor cu tulpina scurtă și cu flori albe (Potentilla micrantha). [Pr.: gă-i- Pl. și: găinuși] – Găină + suf. -ușă.

CORI m. pop. Boală de copii contagioasă care se manifestă prin apariția de pete roșii pe piele; rujeolă; pojar. /<rus. kori

ERITEM ~e n. Stare patologică manifestată prin apariția petelor roșii pe piele. /<fr. érytheme

POJAR ~uri n. pop. 1) Foc mare care se propagă, cauzând pierderi materiale; incendiu. 2) Boală contagioasă la copii, care se manifestă prin apariția unor pete roșii pe piele; rujeolă; cori. /<sl. požaru

RUJEOLĂ ~e f. Boală contagioasă și infecțioasă, frecventă la copii, care se manifestă printr-o erupție de pete roșii pe piele și pe mucoase. /<fr. rougeole

VĂRSAT² n. pop. Boală epidemică de natură virotică caracterizată prin erupții de vezicule (sau pete roșii) pe suprafața pielii, care, uscându-se, lasă cicatrice; variolă. ◊ ~ negru variolă hemoragică. ~ de vânt boală contagioasă care se manifestă prin febră și erupție veziculară; varicelă. ~ mare boală contagioasă (frecventă la copii) care se manifestă prin febră și erupție roșie pe tot corpul, urmată de cojirea pielii; scarlatină. ~ mic boală contagioasă la copii, care se manifestă prin apariția unor pete roșii pe piele; rujeolă; pojar; cori. /v. a (se) vărsa

PURPURĂ s.f. 1. Materie colorantă de un roșu-închis, pe care cei vechi o extrăgeau din coșenilă. 2. (Culoare) roșu-închis. ◊ Purpură retiniană = substanță fotosensibilă de culoare roșie, care se găsește în celulele cu bastonaș de pe retină. 3. Stofă plușată vopsită cu purpură. ♦ Haină regească, imperială făcută dintr-o astfel de stofă; hlamidă. ♦ (Fig.) Demnitatea de împărat sau de consul în vechea Romă; (mai tîrziu) demnitatea suveranilor și a cardinalilor. 4. Erupție de pete roșii pe piele și mucoase datorită unor mici hemoragii. [Pl. -re, -ri. / < lat. purpura, cf. fr. pourpre].

ERITRODERMIE s.f. (Med.) Roșeață inflamatorie generalizată a pielii. [Gen. -iei. / < fr. érythrodermie, cf. gr. erythros – roșu, derma – piele].

stârlici s.m. pl. (reg.) pete roșii pe piele; strelici.

RUJEOLĂ s.f. Boală infecțioasă de copii, foarte contagioasă, caracterizată prin erupții roșii pe piele; (pop.) pojar. [Pron. -je-o-. / fr. rougeole].

RUBEOLĂ s. f. maladie infectocontagioasă, benignă (la copii), care produce febră ușoară, adenopatie și o erupție de pete roșii pe piele. (< fr. rubéole)

RUJEOLĂ s. f. boală infectocontagioasă (la copii), caracterizată prin febră ușoară și erupții roșii pe piele; pojar. (< fr. rougeole)

gótcă f., pl. e și ĭ (cp. cu Got, pl. Goțĭ, nume de popor, fem. sing. Gotcă [format ca și puĭcă], maĭ ales că gotca se numește și Leașcă, fem. d. Leah, pe lîngă rață leșească. Rut. gótka vine d. rom. Cp. și cu rus. karagátka, un fel de rață). Mold. 1. Rață leșească (anas tadorna), un fel de rață care mișcă capu într’un mod particular și care are în prejuru ochilor o piele foarte roșie și niște calozitățĭ. (Rățoĭu eĭ e mare cît gîsca). Fig. Adv. Roș gotcă (de rușine, de furie), roș ca sîngele. 2. Un fel de rață maĭ mare, (anas moschata) care miroase a mosc și e originară din America. 3. Un fel de rață sălbatică pestriță, mijlocie între rață și gîscă. 4. Găinuță de munte (tétrao bonásia), care are în prejuru ochilor un cerc lat de un roș aprins. V. cocoș și ĭeruncă.

blândă f. bubulițe roșii pe pielea omului cari produc mâncărime, dar dispar dela sine: uite ce blândă mi-a ieșit pe trup CR. [Lit. spuzeală blândă sau ușoară].

saftian n. 1. marochin: cisme de saftian roșu; 2. (ironic) piele la om: i s’a sbârcit saftianul. [Turc. SAHTIAN (din SAHT, solid)].

scarlatină f. boală contagioasă (mai ales de copii), caracterizată prin pete roșii pe piele.

GĂINUȘĂ, găinușe, s. f. 1. Diminutiv al lui găină. 2. Numele mai multor păsări sălbatice de munte sau de baltă. ◊ Compuse: găinușă-de-baltă = pasăre migratoare acvatică, cu penaj negru, cu o pată roșie de piele golașă în frunte și cu picioarele verzui (Gallinula chloropus); (Entom.) găinușă-de-seară = cărăbuș. 3. (Astron.; art.) Cloșca-cu-Pui. 4. (La pl.) Plantă veninoasă cu tulpina lungă și subțire, cu flori mici albe, situate în vârful tulpinii (Isopyrum thalictroides). 5. Plantă din familia rozaceelor cu tulpina scurtă și cu flori albe (Pothentilla microutha). [Pr.: gă-i-. – Pl. și: găinuși] – Găină + suf. -ușă.

RUJEÓLĂ (< fr.) s. f. Infecție virotică contagioasă care apare la vârsta copilăriei în epidemii masive, caracterizată printr-o erupție generalizată de culoare roșie (pe piele și pe mucoase) și care dă o solidă imunitate; datorită scăderii rezistenței organismului, în perioada de convalescență pot apărea complicații grave, cel mai adesea respiratorii. În prezent, în multe țări (inclusiv în România), vaccinarea rujeolică este obligatorie. Sin. (reg). cori, pojar (3).

CĂPEȚEL, căpețele, s. n. Bucățică mică din ceva (mai ales dintr-o luminare consumată). La căpețelul de luminare ce sta în gîtul gărafei, cu ochiul roș și bolnav, el deschise o carte legată cu piele și roasă de molii. EMINESCU, N. 44. În clondir se stinge căpețelul de lumină! EMINESCU, O. I 49.

POJAR, (2) pojaruri, s. n. 1. Boală contagioasă, mai ales la copii, caracterizată prin apariția unor pete roșii pe piele; rujeolă; (Mold.) cori. Ăsta a trăit. A biruit și sugăricea de covrig mestecat în gură, și macul, și pojarul, și vărsatul. SADOVEANU, M. C. 8. 2. (Învechit și regional) Incendiu. Apoi începu să viseze că a luat foc casa și pojarul îl orbește cu lumina flăcărilor. DUMITRIU, B. F. 47. După atîtea războaie și măceluri, și pojaruri și risipă, toți sîntem la pămînt. SADOVEANU, P. M. 152. Pojarul de la 20 iulie prefăcuse în cenușă mai mult de jumătate a orașului Iași. NEGRUZZI, S. I 15. ♦ Foc. Se simțea foarte bine în preajma unui pojar clădit din trunchiuri întregi. SADOVEANU, F. J. 740. ◊ Expr. A da pojar = a da (sau a pune) foc. A dat pojar fînului și fînațelor, a ascuns prin gropi grîul și orzul, și dușmanul a găsit tot pustiu în drumul său. NEGRUZZI, S. I 170. ♦ Fig. Lumina roșiatică a zorilor sau a amurgului. Și cum creștea pojarul răsăritului, creștea și-n mine un tremur mare. SADOVEANU, M. 198. Crește-n asfințit pojarul. Dealurile stau s-adoarmă. TOPÎRCEANU, M. 17. 3. Căldură mare, arșiță. S-a milostivit însă pronia de noi... și ne-a trimis astă-seară o ploaie zdravănă să stingă pojarul. CARAGIALE, O. VII 161. ♦ Fig. Înflăcărare, ardoare. Copii! aduceți un ulcior De apă de sub stîncă, Să sting pojarul meu de dor Și jalea mea adîncă. ALECSANDRI, P. A. 205.

SUPERSTIȚIOS, -OASĂ, superstițioși, -oase, adj. (Despre oameni) Stăpînit, pătruns de superstiții; (despre manifestările oamenilor) izvorît din superstiții, bazat pe superstiții. Îl dureau certurile cu frati-său și nu dădea prea multă luare-aminte zavistiilor satului. Ceva teamă însă, tot avea, o teamă vagă, veche, aproape superstițioasă. GALACTION, O. I 144. El deschise o carte veche, legată cu piele și roasă de molii – un manuscript de zodii. El era un ateist superstițios. EMINESCU, N. 44.

găinușă sf [At: CALENDARIU (1814), 80 / P: gă-i~ / Pl: ~șe, ~și / E: găină + -uș(ă)] 1-2 (Șhp) Găină (mică) Si: găinață (1-2). 3 (Ast; art) Cloșca-cu-pui Si: găinuță (1-2). 4 (Îc) ~-de-alun, ~ alunară, ~ roșie, ~ de munte Pasăre de munte sălbatică, puțin mai mare ca potârnichea, cu pene ruginii, cu alb și negru și pe cap cu moț, care se hrănește cu muguri, fructe, insecte și viermi Si: brădioară, găinuță (5), ~-roșie, gotcă-roșie, ierușcă, ieruncă (Tetrao bonasia). 5 (Îc) ~ de baltă (sau de apă) Pasăre migratoare acvatică, cu pene negre, cu o pată roșie de piele golașă în frunte și cu picioarele verzi Si: corlă, găinuță (Gallinula chloropus). 6 (Îc) ~-neagră Cocoș sălbatic. 7 (Om; îac) Lișiță. 8 (Orn; îc) ~-pestriță Pasărea Ortigometra porzana. 9 (Ent; îc) ~-de-seară Cărăbuș. 10 (Îc) ~șa-popii Un gândăcel roșiatic. 11 (Ent; îc) ~șa-lunii Buburuză. 12 (Lpl; îf ~și) Plantă veninoasă cu tulpina lungă, subțire, cu flori în vârf mici și albe, care crește în păduri umbroase și umede Si: floarea-ciutei, hisopir, hisopinel, turiță-albă (Isopyrum thalictroides). 13 (Bot; reg) Floarea-paștilor. 14 (Bot; reg; lpl) Bălușcă (Ornithogalum). 15 (Bot; reg) Turtă. 16 (Bot) Specie a buruienii-de-cinci-degete (Potentilla obscura). 17 Plantă din familia rozaceelor cu tulpina scurtă și cu flori albe Si: frăgurel, găinuțe (7) (Pothentilla microntha). 18 (Bot; reg; îc) ~-galbenă Paștiță (Anemone ranunculoides). 19 (Bot; lpl) Planta Potentilla chrysantha. 20 (Bot; reg; lpl) Jerbiu (Ranunculus sardous). 21 (Bot; lpl) Făgurel (Potentilla micrantha). 22 (Bot; reg; lpl) Lușcă (Ornithogalum boucheanum). 23 (Bot; reg; lpl) Sclipeți (Potentilla erecta). 24 (Bot; reg) Dediței (Pulsatilla pratensis).

ilic sn [At: I. GOLESCU, C. / V: ilec, ilechi, ~iec, elec, elechi / Pl: ~uri, ~ice / E: tc yelek] 1 (Mun; Mol) Haină țărănească fără mâneci, din postav, dimie sau catifea, încheiată cu găitane, nasturi sau copci. 2 (Reg) Haină scurtă cu mâneci Si: surtuc. 3 (Reg) Cojoc lung, confecționat din postav roșu și piele de dihor. 4 (Reg) Flanelă.

roșeață sf [At: ANON. CAR. / V: (îrg) ruș~ / E: roșu + eață] 1 Culoare roșie Si: roșeală (1), (îrg) rușință 2 Culoare roșie a feței sau a altor părți ale corpului (datorită circulației sangvine) 3 Culoare roșie a feței (datorită unei emoții, a frigului etc.) Si: îmbujorare. 4 (Reg; îe) A-i mânca roșața fața A fi gras și sănătos. 5 (Îrg) Fard. 6 Pată roșie pe piele (simptom al unei boli). 7 (Pop) Erizipel. 8 (Pop) Pelagră. 9 (Pop) Gingivită. 10 (Pop) Bășicuță foarte dureroasă, care iese în nas. 11 (Buc; pop) Bube la copii apărute pe cap și pe față, îndată după naștere Si: rofiI (1). 12 (Ban) Rugina grâului. 13 (Bot; reg) Floare nedefinită mai îndeaproape Si: roșeală (9).

ruget¹ sn [At: ENC. VET. 650 / Pl: ? / E: fr rouget] Boală infecțioasă la porci, caracterizată de pete roșii pe piele.

pojar sn [At: HERODOT (1645), 179 / V: (reg) no~, pojor, poșar, pro~, sp~ / Pl: ~uri / E: slv пожаръ] 1 (Îvp) Foc violent și mistuitor, izbucnit, mai ales pe vreme de secetă și arșiță mare. 2 (Îvp; îlv) A da ~ A incendia. 3 (Îvp) Calamitate. 4 (Îvp; pex) Nenorocire. 5 (Îvp; pan) Lumină roșie, incandescentă, a soarelui din zorii zilei și din amurg. 6 (Îvp; pan) Căldură mare, înnăbușitoare Si: arșiță, caniculă, zăduf, zăpușeală, (pop) năduf. 7 (Îvp; pan; rar) Senzație nestăpânită de sete produsă de caniculă. 8 (Îvp; fig; pan) Înflăcărare. 9 (Îvp; fig; rar) Patimă. 10 (Îvp; fig; pex) Chin moral produs de o patimă. 11 Boală contagioasă la copii, caracterizată prin febră, catar al mucoaselor și prin apariția unor pete roșii pe piele Si: rujeolă, (înv) morbili, (reg) cori, ilez, mârced, pârpor, vărsat, zapor. 12 (Med; Ban) Scarlatină. 13 (Bot; reg) Sunătoare (Hypericum perforatum). 14 (Mol; Buc) Plantă cu floare roșie sau galbenă, nedefinită mai îndeaproape.

MANUSCRIPT, -Ă s. n., adj. (Astăzi rar) 1. S.n. Manuscris (2). Manuscriptul. . . carele se ține în biblioteca crăieștei Universitate de la Peșta. MAIOR, I. B. 88/10. Istoria aceasta, precum am arătat mai sus, era ștearsă în manuscriptul de la Cioara. BUDAI-DELEANU, Ț. 293. Au avut poruncă să cumpere în calea sa cele mai vechi ediții de biblie și cele mai rare mînuscripturi de toată materia. LEON ASACHI, B. 16/23, cf. 92/2. Fieștecarele profesor cu manuscriptele învățeturilor sale să fie gata a le da la tipariu. DIACONOVICI-LOGA, CH. 5/11. Odăi cu cărți, din care cele mai deosebite sînt manuscripturi. GOLESCU, Î. 86. Care manuscripturi tipărindu-se, casa școalei va da o analoagă mulțămită pentru osteneală (a. 1828). URICARIUL, VII, 174. Baronul Humbold. . . au adus mai multe manuscripte și tipăriri chinezești. CR (1830), 96¹/37. Am văzut-o cu manuscriptul în mînă. GTN (1835), 12¹/12. Mi-a vorbit în privirea unui manuscript de istoria românilor pentru clasele primare. ALECSANDRI, S. 82. Obosit de atîtea cercetări zadarnice, hotărîsem să-mi ard manuscriptul. FILIMON, O. I, 94. Aduna cu multă grijă și cu multe dificultăți manuscripte și copii de pe manuscriptele cronicilor române. F (1868), 50. Deschise o carte veche legată cu piele și roasă de molii – un manuscript de zodii. EMINESCU, N. 44, cf. id. G. P. 36. Meșterul capătă de la client, o dată cu înaintarea manuscriptului, o sumă fixă. CARAGIALE, O. VII, 473. Mi-a spus să pun manuscriptul în saltar. SADOVEANU, E. 166. ◊ L o c. adj. și adv. În manuscript = în manuscris, v. m a n u s c r i s (2). Logofătul C. Conachi au lăsat în manuscript un volum întreg de poezii, care acum s-au pus sub tipar. ROM. LIT. 123²/32. El lăsă în manuscript o narațiune păstrată pînă astăzi în Arhivul Medice. HASDEU, I. V. 200. Ai voit, amice, ca mai nainte de a o tipări să citesc eu, în manuscript, cartea românească ce tu ai compus. ODOBESCU, S. III, 9. 2. Adj. Manuscris (1). Biblia manuscriptă. GOLESCU, Î. 116. Documenturi manuscripte. MN (1836), 55²/31. Însărcinâ pre un librar de la Haga ca să tipărească „Descrierea istorică și geografică a Moldovii”, scriere manuscriptă a părintelui său. NEGRUZZI, S. II, 148, cf. 153. Relația manuscriptă a domnului Paul de Marenne... cuprinde lungi considerații morale și filozofice asupra acestei călătorii. SADOVEANU, Z. C. 28. - Pl.: (1) manuscripturi și manuscripte, (2) manuscripți, -te. - Și: (învechit, rar) mînuscrípt s. n., manuscriptă s. f. – Din lat. manuscriptus. – Mînuscript: prin apropiere de mînă.

*JAMBIERĂ (pl. -re) sf. 👞 Ghetre înalte pînă la genunchi (🖼 2724): și-a luat jambiere roșii de piele (br.-vn.) [fr.]

CARMAJIN s. n. (Reg.) Piele vopsită în roșu-închis. [Var.: carmazin s. n.] – Din magh. karmazsin.

VARIOLĂ ~e f. Maladie epidemică de natură virotică, caracterizată prin erupții de vezicule (sau pete roșii) pe suprafața pielii, care, uscându-se, lasă cicatrice. [G.-D. variolei; Sil. -ri-o-] /<lat. variola, fr. variole, germ. Variola

ERITROZĂ s.f. (Med.) 1. Aspect roșu congestiv al pielii și al mucoaselor. ♦ Hiperplazie a țesuturilor formatoare de hematii. 2. Monozaharidă cu patru atomi de carbon. 3. Mare ușurință de a roși. [< fr. érythrose].

ERITROZĂ s. f. 1. aspect roșu congestiv al pielii și al mucoaselor. ◊ hiperplazie a țesuturilor formatoare de hematii. 2. monozaharidă cu patru atomi de carbon. 3. predispoziție de a roși. (< fr. érythrose)

PAPULĂ s. f. bubuliță, bășicuță pe piele, de culoare roșie. (< fr. papule, lat. papula)

PURPURĂ² s. f. boală printr-o erupție de pete roșii hemoragice, pe piele și mucoase. (< fr. purpura)

CARMAJIN s. n. (Reg.) Piele vopsită în roșu-închis. – Magh. karmazsin.

CARMAJIN s. n. (Reg.) Piele vopsită în roșu-închis. [Var.: carmazin s. n.] – Din magh. karmazsin.

CARMAJIN s. n. (Regional) Piele vopsită în roșu- închis. Ține să-i mai fie și frumos împodobit [cojocul] cu flori tăiate din carmajin. SLAVICI, O. II 84.

IRMIZEA, irmizele, s. f. (Popular) Cizmă făcută din piele de culoare roșie. Irmizele cumpăra și de nuntă se gătea. TEODORESCU, P. P. 642.

POȘTĂ, poște, s. f. I. 1. Instituție publică care efectuează transportul și distribuirea scrisorilor, telegramelor, mandatelor poștale și coletelor; (concretizat) localul în care se află această instituție. O să-i cumpăr o pereche de ghete și o să i le trimitem cu poșta. STANCU, D. 175. Din sus, dinspre poștă, s-auzi deodată un pas greoi, cadențat. Petrache Hulubi, factorul, pornise la împărțirea corespondenței în oraș. BART, E. 20. 2. (Cu sens colectiv) Corespondență expediată, primită sau distribuită în aceeași zi. Probabil că [autobusul] nu avea de ce să oprească. N-or fi fost călători. N-o fi avut poștă. SEBASTIAN, T. 24. Prin urmare d-abia cu poșta viitoare, la 26, ți-o voi trimite. BĂLCESCU, la GHICA, A. 507. Cu prima poștă (cu poșta viitoare sau următoare) – cu prima corespondență care urmează să plece. (în forma învechită postă) Surorilor și lui Alecu voi răspunde cu posta viitoare. KOGĂLNICEANU, S. 223. Vagon de poștă = vagon de cale ferată cu care se transportă corespondența. Oamenii de la vagonul de poștă... scoteau capul și întrebau ce se petrece. DUMITRIU, N. 98. Poșta redacției = rubrică într-o revistă sau într-un ziar, în care se publică răspunsuri la corespondența trimisă de cititori. ◊ Fig. (Rar) Poșta satului = poreclă dată unei persoane care răspîndește vorbe, bîrfeli, face intrigi. ◊ Expr. A duce (a purta sau a umbla cu) poșta = a purta vorbe mincinoase, a face intrigi. O cam bănuiau... că umblă cu poșta de la o casă la alta. SADOVEANU, la TDRG. 3. Curier poștal, poștaș.Echipă de muncitori pentru încărcarea vapoarelor acostate la chei. Poștele se întocmeau cu mare greutate, alegîndu-se pe grupe: hamalii, lopătații, stivatorii, ipistații. BART, E. 289. 4. Serviciu de transport pentru călători și corespondență, folosit înainte de introducerea căilor ferate. Aicea la noi, măria-ta, nu-i ca-n țara acestui avă franțuz: să ai pe drum împărătesc piatră bătută cu ciocanul și poștă rînduită, și toate ca-n palmă. SADOVEANU, Z. C. 40. Era și poștă organizată de la București pe la Curtea de Argeș și către Rîmnic. CAMIL PETRESCU, O. I 327. Poștele în Moldova sînt în stare mai puțin proastă ca în Valahia. Cu toate acestea, două poște aproape de Iași le găsirăm înapoiate cu totul. BOLINTINEANU, O. 275. ♦ Vehicul folosit de către acest serviciu. Călătoreau într-o caleașcă cu cai de poștă. CAMIL PETRESCU, O. II 18. Poșta pleacă în toate zilele în ținutul Austrii, și iar în toate zilele alta vine. GOLESCU, Î. 109. Trăsura poștei sau trăsură (ori căruță) de poștă = vehicul pentru transportul în comun, folosit de serviciul descris mai sus; poștalion, diligență. Nu-i da mîna să vie cu trăsura poștei, căci avea totdeauna cîte ceva de adus și dacă luai pe seama ta caii, ca să te ducă cu poștalionul tău încărcat, costa scump. CAMIL PETRESCU, O. I 327. (În forma postă) Se sui într-o căruță de postă și, ajungînd la Iași, trase la cel mai bun birt unde nămi cele mai frumoase odăi. NEGRUZZI, S. I 84. Cal de poștă = cal utilizat la căruțele de poștă. Of! mări, frate, De ai păcate, Cu cai de poștă să te pornești. ALECSANDRI, T. I 114. ◊ Expr. A fi (sau a ajunge) cal de poștă v. cal. ♦ Loc de popas, stație, han pe parcursul unui drum, unde călătorii găseau vehicule de transport în comun și cai de schimb. Ceilalți au mas la poșta de la Oncești. La TDRG. S-aduci vro patru surugii de la poștă șt să le poruncești ca să ureze... cu harapnicele pe spinarea lui. ALECSANDRI, T. 12. 5. (În trecut) Distanță între două stații de schimb al cailor, avînd aproximativ 20 de km; (astăzi) distanță nedeterminată (de obicei mare). De la Rîureni pînă la gura Luncavățului e o poștă. GALACTION, O. I 264. Caii călcau pînă la două poște pe zi. CAMIL PETRESCU, O. I 543. O cale scurtă, de 2 poște, de la Fălticeni la Neamț, nu se potrivește c-o întindere de șese poște lungi și obositoare, de la Iași pînă la Neamț. CREANGĂ, A. 117. ◊ Expr. (Cale) de-o poștă = (de) la o distanță (relativ) mare. În fundul grajdului era o gloabă de cal roșu, dar numai pielea pe oase de gras; de-o poștă-i vedeai coastele. RETEGANUL, P. IU 54. Un gelos amiroase amorez ații... de-o poștă de departe. ALECSANDRI, O. P. 25. II. (De obicei la pl.) Bucăți de hîrtie unse cu grăsime, care se lipesc pe talpa unui om adormit și se aprind pentru a-l speria și a stîrni hazul celorlalți. Pîndim cînd erau ceilalți duși de-acasă și ne apucăm de făcut poște, ca s-avem pe mai multă vreme. CREANGĂ, A. 101. – Variante: (I, învechit) postă, (regional) poștie, poștii (DELAVRANCEA, S. 11, CARAGIALE, O. I 173), s. f.

OFIO- „șarpe, șerpuitor, flexuos, verde”. ◊ gr. ophis, eos „șarpe” > fr. ophio-, germ. id., engl. id., it. ofio- > rom. ofio-. □ ~cefal (v. -cefal), adj., cu cap de șarpe; ~fag (v. -fag), adj., care se hrănește cu șerpi; ~fagie (v. -fagie), s. f., obicei de a se hrăni cu șerpi; ~fil (v. -fil₂), adj., cu frunze flexibile; ~fobie (v. -fobie), s. f., teamă morbidă de șerpi; ~grafie (v. -grafie), s. f., descriere a șerpilor; ~latrie (v. -latrie), s. f., adorație a șerpilor; ~latru (v. -latru), s. m., adorator al șerpilor; ~lit (v. -lit₁), s. n., rocă eruptivă ale cărei culori, verde și roșu, amintesc de pielea șerpilor; ~logie (v. -logie₁), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul șerpilor; ~morf (v. -morf), adj., cu aspect de șarpe; ~nomiu (v. -nomiu), s. n., cavitate serpentiformă roasă de larve în părțile parenchimatice ale plantelor.

carmajin sn [At: (a. 1771) IORGA, S. D. XII, 86 / V: ~azin, cărmăjin, cărmăjină sf / E: mg karmazsin] (Reg) Piele vopsită în roșu-închis.

FUCSINĂ s. f. Substanță colorantă roșie, întrebuințată pentru vopsirea pieilor, a țesăturilor și, în histologie, la prepararea preparatelor microscopice. [Scris și: fuxină] – Din fr. fuchsine.

ERUPȚIE ~i f. 1) Izbucnire bruscă și violentă din pământ (a lavei vulcanilor, gazelor, țițeiului etc.). ~ vulcanică. ◊ ~ solară creștere bruscă a strălucirii unei regiuni a cromosferei. 2) Apariție pe piele a unor pete roșii sau a unor bășicuțe, constituind simptomul unei boli. [G.-D. erupției; Sil. -ți-e] /<fr. éruption, lat. eruptio, ~onis

ERITEM s.n. Afecțiune a pielii, manifestată prin pete roșii, care apare în unele boli. [Pl. -me, -muri. / < fr. érythème, cf. gr. erythema – roșeață].

ERUPȚIE s.f. 1. Ieșire bruscă și violentă din pămînt a unui gaz, a țițeiului, a lavei etc.; erupere, țîșnire, izbucnire. ◊ Erupție vulcanică = ansamblul fenomenelor legate de migrarea magmei și de revărsarea ei sub formă de lavă; vulcanism. 2. Erupție solară = creștere bruscă a strălucirii unei regiuni a cromosferei. 3. Apariție pe piele a unor pete roșii sau a unor bășicuțe în cazul unor boli. [Gen. -iei, var. erupțiune s.f. / cf. fr. éruption].

ANETODERMIE s. f. atrofie musculoasă idiopatică a pielii, care prezintă pete roșii-violacee, cu leziuni mici. (< fr. anétodermie)

ERUPȚIE s. f. 1. ieșire bruscă și violentă din pământ a unui gaz, a țițeiului, a lavei etc. ♦ ~ vulcanică = ansamblul fenomenelor legate de migrarea magmei și de revărsarea ei sub formă de lavă; vulcanism. 2. ~ solară = creștere bruscă a strălucirii unei regiuni a cromosferei. 3. apariție pe piele a unor pete roșii sau a unor bășicuțe în cazul unor boli. (< fr. éruption, lat. eruptio)

PSORIAZIS s. n. boală de piele caracterizată prin pete roșii acoperite de mici coji uscate lucitoare, însoțite de prurit. (< fr., gr. psoriasis)

mohor (mohori), s. m. – Părîng (Setaria glauca, Setaria viridis). Mag. mohar (Cihac, II, 516; Gáldi, Dict., 94), cf. sb., cr. muhar, bg. mohor (Conev 46). – Der. mohorît, adj. (înv., roșu-închis; sumbru, întunecat; întristat, melancolic), pentru culoarea spicului; mohorî, vb. (a întrista a întuneca); mohorală (var. mohoreală), s. f. (obscuritate; neliniște, regret; monotonie); mohorîu, adj. (înv., roșu-închis); mohorîți, vb. (înv., a vopsi în roșu); muhurel, adj. (cu pielea brună).

spuzeală f. bubulițe roșii ce ies pe piele.

roșeață f. 1. coloarea roșie; 2. colorațiune a feței sub electul unei emoțiuni; 3. pete roșii pe față sau piele.

FUCSINĂ s. f. Substanță colorantă roșie, folosită la vopsirea pieilor, a țesăturilor și, în histologie, la colorarea preparatelor microscopice. [Scris și: fuxină] – Din fr. fuchsine.

URTICARIE s. f. Spuzeală sub forma unor bășicuțe de culoare roșie care apar pe piele, însoțite de o mîncărime puternică (și provenind de obicei dintr-o intoxicație) (v. blîndă); p. ext. nume dat impropriu eczemelor. Cazuri de urticarie asociate cu migrena. PARHON, O. A. I 255.

fucsină sf [At: LTR / S și: fuxi~ / Pl: ~ne / E: fr fuchsine] Substanță colorantă roșie, folosită la vopsirea pieilor, a țesăturilor și, în histologie, la colorarea preparatelor microscopice.

varicelă s.f. (med.) Boală infecțioasă și contagioasă benignă, de natură virotică, specifică mai ales copiilor, caracterizată prin febră și prin apariția pe piele a unor pete roșii, cu aspect de vezicule, care nu lasă cicatrici; (pop.) vărsat-de-vînt. • /<fr. varicelle.

ECHIMOZĂ ~e f. Pată roșie-vineție care apare pe piele în urma unei lovituri; vânătaie. /<fr. ecchymose

SPUZEALĂ ~eli f. pop. Apariție de pete roșii, bubulițe sau bășicuțe pe piele sau pe mucoase în cazul unor boli sau intoxicații; erupție. /a spuzi + suf. ~eală

ECTIMĂ s.f. (Med.) Boală de piele infecțioasă, manifestată prin pete roșii mai mari decît cele de impetigo, mai profunde și cu aspect ulceros, care lasă cicatrice. [< fr. ecthyma, cf. gr. ekthyma].

ECTIMĂ s. f. boală de piele infecțioasă manifestată prin pete roșii, mai mari decât cele de impetigo, mai profunde și cu aspect ulceros, care lasă cicatrice. (< fr. ecthyma, gr. ekthyma)

HIPERCROMIE s. f. 1. pigmentație exagerată a pielii. 2. creșterea conținutului de globule roșii din hemoglobină. (< fr. hyperchromie)

ARMONIZA, armonizez, vb. I. Tranz. 1. A pune sau a aduce în armonie, a face să se potrivească, să fie de acord, în concordanță. A armoniza culorile. ◊ Refl. Și zise văilor să cînte, și văile se ridicară Cu voci de frunze și de ape, cu șoapte ce s-armonizară. MACEDONSKI, O. I 65. ◊ Intranz. Era îmbrăcată... într-o rochie simplă de mătase roșie, armonizînd de minune cu pielea mată de culoarea coajei de castană. BART, E. 147. 2. A compune acompaniamentul (de voci sau de instrumente muzicale) la o melodie, conform legilor armoniei.

CENUȘAR², cenușare, s. n. 1. Cutie așezată sub grătarul locomotivei sau al unei sobe de încălzit, în care cade cenușa rezultată din ardere.2. Bazin folosit în tăbăcărie, în care se pun pieile crude cu o soluție de lapte de var (pentru a le curăța de păr). Ieși în curte să treacă la magazia dubelor și a cenușarelor cu var stins, în care se aruncă pieile crude pentru a fi roase de păr. ARDELEANU, D. 241. 3. Urna în care se păstrează cenușa unei persoane incinerate; urnă cinerară.

IMINEU, iminei, s. m. (Mai ales la pl.) Încălțăminte din piele de iuft, purtată de țărani; (învechit) pantofi fini făcuți din piele colorată în negru sau roșu, mai rar în galben. Un dulău, repezindu-se pe sub car, îl apucă de pulpa piciorului și-i sfîșie nădragii pînă jos la imineu. GALACTION, O. I 282. Bluza albastră și imineii din picioare îi schimba o dată cu începutul toamnei. DUNĂREANU, CH. 65. Neculai Pălitu era el ciubotar vestit, dar numai pentru încălțăminte groasă, pentru iminei țărănești. HOGAȘ, DR. II 152. Imineii sînt încălțămintea de vară pentru... sărbătoare. ȘEZ. IX 34.

MĂRGEA, -ICĂ, mărgele, s. f. 1. (Mai ales la pl.) Boabă (mică) de sticlă, de piatră etc. avînd diverse forme și culori, care poate fi înșirată pe ață, cusută pe un veșmînt, pe o pînză etc. și folosită ca podoabă. Își scotea șiragul de mărgele de la gît și pestelca cea frumoasă. BUJOR, S. 132. Cum mergea pe drum, găsește și ea o mărgică. CREANGĂ, P. 69. Mi-am pus flori, mi-am pus mărgele, Să se uite cu mîndrie Puicuța la ele. ALECSANDRI, P. A. 58. ◊ (Poetic) Doar furnicile de-aleargă acuma fără de hodină, Mărgele negre semănate pe drumuri albe de lumină. ANGHEL, Î. G. 21. 2. (Numai la pl.) încrețituri ale pielii, în formă de bobițe roșii, la gușa curcanului. Curcanii leorbăind din gușa cu mărgele roșii. C. PETRESCU, R. DR. 242.. 3 (În forma mărgică) Nume dat mai multor plante erbacee din familia gramineelor, al căror fruct seamănă cu o mărgea (1) (Melica).

ERITRO- „culoare roșie înroșire, hematie”. ◊ gr. erythros „roșu, roșeață” > fr. érythro-, germ. id., engl. id., it. eritro- > rom. eritro-. □ ~blast (v. -blast), s. m., celulă roșie primitivă, cu nucleu, care produce hematia; ~blastemie (v. -blast, v. -emie), s. f., maladie caracterizată prin prezența eritroblaștilor în sînge; ~blastoliză (v. blasto-, v. -liză), s. f., proces de distrugere a eritroblaștilor; ~blastopenie (v. blasto-, v. -penie), s. f., reducere anormală a numărului de eritroblaști din măduva spinării; ~carp (v. -carp), adj., cu fructe roșii; ~cheratodermie (~keratodermie) (v. cherato-, v. -dermie), s. f., boală de piele sub formă de placarde roșii, care pot deveni verucoase; ~cianoză (v. -cianoză), s. f., eritem de culoare violacee la extremitățile membrelor; ~cit (v. -cit), s. n., celulă sanguină de culoare roșie; sin. hematie, eritroblast; ~citemie (v. -cit, v. -emie), s. f., creștere a numărului de hematii din sînge; sin. eritremie; ~citoliză (v. cito-, v. -liză), s. f., hemoliză*; ~citometrie (v. cito-, v. metrie₁), s. f., totalitatea metodelor și procedeelor de măsurare a eritrocitelor; ~citopenie (v. cito-, v. -penie), s. f., scădere anormală a numărului de globule roșii din sînge; sin. eritropenie; ~citopoieză (v. cito-, v. -poieză), s. f., eritropoieză*; ~clad (v. -clad), adj., cu ramuri de culoare roșie; ~clazie (v. -clazie), s. f., proces de fragmentare a globulelor roșii; ~cont (v. -cont), s. m., corpuscul în formă de bastonaș, prezent în globulele roșii; ~dermie (v. -dermie), s. f., roșeață inflamatorie generalizată a pielii; ~fil (v. -fil₁), adj., (despre celule) care prezintă afinitate deosebită pentru coloranții roșii; ~filă (v. -fil₂), s. f., pigment roșu prezent în frunzele și talurile unor alge; ~fobie (v. -fobie), s. f., ereutofobie*; ~ftizie (v. -ftizie), s. f., suprimare a funcției eritropoietice a măduvei oaselor; ~geneză (v. -geneză), s. f., anemie hipoplastică congenitală; ~gonie (v. -gonie), s. f., celulă originară a seriei eritrocitare; ~gramă (v. -gramă), s. f., parte din hemogramă referitoare la seria roșie, numărul de eritrocite și reticulocite, valoarea globulară etc.; ~leucemie (v. leuc/o-, v. -emie), s. f., formă de leucoză în care proliferarea atinge seria granulocitară și eritropoietică; sin. eritroleucoză; ~leucotrombocitemie (v. leuco-, v. trombo-, v. -cit, v. -emie), s. f., proliferare globală a elementelor medulare hematopoietice, cu apariția elementelor tinere în circulația sanguină periferică; ~melalgie (v. mel/o-₁, v. -algie), s. f., acromegalie*; ~melie (v. -melie), s. f., maladie cronică a pielii la nivelul extremităților corpului; ~metru (v. -metru₁), s. n., aparat pentru măsurarea diametrului eritrocitelor; ~patie (v. -patie), s. f., nume generic pentru bolile globulelor roșii; ~penie (v. -penie), s. f., scădere anormală a numărului de globule roșii din sînge; ~picnoză (v. -picnoză), s. f., alterare a globulelor roșii, caracterizată prin separația unei pigmentații brune în interiorul lor; ~plast (v. -plast), s. n., eritrocit*; ~plazie (v. -plazie), s. f., maladie dermică precanceroasă, care se prezintă sub formă de placarde de culoare roz-cenușie, cu cruste gălbui; ~poieză (v. -poieză), s. f., proces de formare a globulelor roșii; sin. eritrocitopoieză; ~rexie (v. -rexie), s. f., fragmentare a celulelor roșii; ~trih (v. -trih), adj., cu peri de culoare roșie.

XANTO- „galben, gălbui”. ◊ gr. xanthos „galben” > fr. xantho-, germ. id., engl. id., it. xanto- > rom. xanto-. □ ~carpe (v. -carp), adj., s. f. pl., (plante) care au fructele sau corpurile de fructificație galbene; ~cit (v. -cit), s. n., celulă care conține pigmenți galbeni; ~clor (v. -clor), adj., de culoare verde-gălbui; ~cromatic (v. -cromatic), adj., colorat în galben; ~cromie (v. -cromie), s. f., colorație în galben a serului din sînge; ~derm (v. -derm), adj., cu piele galbenă; ~dermie (v. -dermie), s. f., colorație galbenă a pielii; ~eritrodermie (v. eritro-, v. -dermie), s. f., boală a pielii caracterizată prin erupții eritromatoase roșii gălbui, puțin scuamoase și uneori pruriginoase; ~filă (v. -filo), s. f., pigment galben care se găsește în frunzele verzi; ~for (v. -for), s. m., cromatofor galben; sin. xantoleucofor; ~leucofor (v. leuco-, v. -for), s. m., xantofor*; ~plaste (v. -plaste), s. n. pl., 1. Plastide galbene. 2. Cromoplaste și cromatofori de culoare galbenă; ~sperme (v. -sperm), adj., s. f. pl., (plante) care au semințe cu tegument galben.

eritremie sf [At: DER / Pl: ~ii / E: fr érythrémie] Boală caracterizată prin creșterea excesivă a numărului de globule roșii și manifestată prin roșeața pielii, creșterea tensiunii arteriale și mărirea splinei Si: eritrocitoză, poliglobulie.

jarcă sf [At: ȘEZ. XXXII, 137 / V: jăr~ / Pl: jărci / E: ns cf jerpeli, jarpan] (Mol; Buc) 1 Piele de oaie veche și roasă Si: tuhoarcă. 2 (Pex) Oaie bătrână și slabă. 3 Vită slabă. 4 (Fig) Femeie bătrână. 5 (Fig) Persoană rea de gură. 6 (Fig) Om înalt și slab. 7 Căciulă roasă și uzată.

xantoeritrodermie sf [At: DN⁴ / E: xanto- + eritrodermie] Boală a pielii caracterizată prin erupții eritematoase roșii-gălbui, puțin scuamoase și uneori pruriginoase.

xantoeritrodermie s.f. (med.) Boală a pielii caracterizată prin erupții eritematoase roșii-gălbui, puțin scuamoase și uneori pruriginoase. • pl. -ii. g.-d. -iei. /xanto- + eritrodermie.

DANGA, dangale, s. f. Semn (literă, cifră) făcut cu fierul roșu sau cu substanțe corosive pe pielea cailor sau a vitelor, pentru a le identifica. – Din tc. danga.

URTICARIE, urticarii, s. f. Boală care se manifestă prin apariția pe piele a unor bășicute de culoare roșie, însoțite de mâncărime. ♦ P. gener. (Pop.) Eczemă. [Var.: urticare s. f.] – Din fr. urticaire.

IMPETIGO s.n. Boală de piele care se manifestă prin pete roșii acoperite de bășicuțe. [< fr. impétigo].

IMPETIGO s. n. boală de piele care se manifestă prin pete roșii acoperite de bășicuțe. (< fr. impétigo, lat. impetigo)

DANGA, dangale, s. f. Semn (literă, cifră) făcut cu fierul roșu sau cu substanțe corozive pe pielea cailor sau a vitelor, pentru a le identifica. – Din tc. danga.

DANGA, dangale, s. f. Semn făcut cu fierul roșu sau cu substanțe corosive pe pielea cailor sau, mai rar, a vitelor, pentru a le marca. Iepe breze, Pintenoage la picioare, Cu dangale pă spinare. ȘEZ. III 212.

ERUPȚIE, erupții, s. f. 1. Acțiunea prin care un vulcan aruncă lavă sau prin care o sondă aruncă petrol; ieșire bruscă și violentă din pămînt a unui gaz, a petrolului, a lavei etc.; țîșnire, izbucnire. Erupția este însoțită de tulburări funcționale și senzitive foarte variate. NICOLAU-MAISLER, D. V. 93. În măruntaiele munților, la izbucnirea erupției vulcanice, aurul a năvălit în toate crăpăturile stîncilor. BOGZA, Ț. 12. La erupția unei sonde, inginerul Dinu Grințescu înscrie în carnetul său debitul zilnic în tone. C. PETRESCU, A. 355. 2. Apariția unor pete roșii sau a unor bășicuțe pe piele, constituind un simptom al unor boli; (concretizat) totalitatea acestor pete sau bășicuțe.

PISTRUIAT, -Ă, pistruiați, -te, adj. 1. Cu pistrui pe piele. Așa... a fost el întotdeauna – roșu și pistruiat. GALAN, Z. R. 265. Băiatul pistruiat și cîrn se trezește de-a binelea. STANCU, D. 19. Dar vreo doi, pistruiați și cu un tort de aur roșu încurcat pe cap, păreau copii ale acelor triburi... care se credeau de-a dreptul coborîte din soare. MACEDONSKI, O. III 15. 2. Pestriț, împestrițat. Cu florile... pistruiate cu roșu, vioi. La TDRG. – Variantă: pistruit, -ă (DAN, U. 40) adj.

policitemie sf [At: M. D. ENC. / Pl: ~ii / E: fr polycythémie] Boală cu creștere excesivă a numărului de globule roșii din sânge, manifestată prin roșeața pielii, creșterea tensiunii arteriale, mărirea splinei Si: eritremie, poliglobulie. corectat(ă)

purpură sf [At: I. GOLESCU, C. / V: (reg) pârpor sn, pârpur sn, (asr) purpur (A și: purpur) sn / Pl: ~ri, ~re / E: lat purpura, fr purpura] 1 (Înv) Boli contagioase caracterizate prin apariția pe piele a unor pete de culoare roșie. 2 (Înv) Boală caracterizată prin erupții hemoragice subcutanate. 3 Substanță colorantă roșu-închis cu nuanță violetă, care în Antichitate se extrăgea din molusca Mulex brandaris, iar astăzi se obține pe cale sintetică. 4 (Pgn) Culoare roșu-închis. 5 Stofă scumpă, plușată, vopsită cu purpură (3) Si: (înv) porfiră¹. 6 (Pex) Veșmânt de ceremonie pentru regi, nobili, arhierei etc. făcut din purpură (5). 7 (Înv; fig) Demnitate a consulilor, împăraților etc. la romani. 8 (Înv; fig; pgn) Demnitate regală. 9 (Înv; fig; pex) Tron. 10 (Înv; fig; pex) Imperiu. 11 (Îs) ~ retiniană Substanță fotosensibilă de culoare roșie, care se găsește în celulele cu bastonaș de pe retină.

scarlatină [At: PISCUPESCU, O. 259/5 / V: (înv) ~in sn, (reg) ~ant~, șar~, șc~ / Pl: ~ne / E: ngr σκαρλατίνα, fr scarlatine] 1 sf Boală acută, infecțioasă, contagioasă și epidemică (specifică mai ales la copii), provocată de un streptococ, care se manifestă prin febră, dureri de gât și de cap, vomă și prin apariția unor pete roșii pe mucoasa gurii și pe pielea întregului corp, urmată de descuamare Si: (înv) mohorâciune, (reg) anghină (1), bubat¹ (1), bube (2), cochinadă (2), coracă (2), fapt (25), foc (47), focărie (4), mârced, rapor, vărsat, zapor. 2-3 sf, a (Îvr) (Față, culoare etc.) stacojie.

bărbie s.f. 1 (anat.) Parte a feței care se află sub buza inferioară și care formează o proeminență (rotunjită); barbă. ♦ (și bărbie dublă) Gușa de sub bărbie la persoanele grase. 2 Parte cărnoasă care atîmă sub falca de jos la unele animale. 3 (la pl.) Piele, sub formă a două lame roșii, cărnoase, care atîrnă de o parte și de alta sub ciocul găinilor. 4 (muz.) Bărbier. 5 (pesc.) Partea de sus a saltelei unei lese pe care se îngrămădesc bolovani pentru a o ține pe fundul apei. 6 (reg.) Adîncitura de lîngă muchia toporului. • pl. - ii. g. -d. -iei. /barbă + -ie.

brun, -ă adj., s.n. 1 adj. De culoare cafeniu-închis. Bolta brună tremură (EMIN.). ◊ Bere brună = bere de culoarea caramelului, maronie. ◊ Poet. Și la vîntul din pustie, la răcoarea nopții brună (EMIN.). 2 s.n. Culoarea cafeniu-închis; maro. ◊ Compus: brun-roșiatic = nuanță de maro spre roșu. 3 adj. (despre oameni) Care are pielea negricioasă și părul negru; brunet. Nu le-ar putea cineva deosebi dacă... n-ar fi una brună și alta blondă (C. NEGR.). • pl. -i, -e. /<fr. brun.

ECTIMĂ ~e f. Boală infecțioasă de piele, constând în apariția unor pete mari roșii, purulente și ulceroase, care lasă cicatrice. /<fr. ectyma

PURPURĂ² ~e f. Boală manifestată prin apariția pe piele și pe mucoase a unor pete roșii hemoragice, ca urmare a distrugerii capilarelor sangvine. /<lat., fr. purpura

SCARLATINĂ ~e f. Boală contagioasă și epidemică, cauzată de o infecție microbiană, frecventă la copii, care se manifestă prin febră și erupție roșie pe tot corpul, urmată de cojirea pielii. /<ngr. skarlatina, fr. scarlatine

spuzar, spuzare și spuzaruri, s.n. (reg.) 1. vătrai (pentru jăratic). 2. turtă (de făină sau de mălai) coaptă în spuză; nume generic dat unor iritații ale pielii, unor erupții sub forma unor pete roșii și bășicuțe; spuzeală, spuză, spuzitură.

SCARLATINĂ s.f. Boală infecțioasă și epidemică, care se întîlnește mai des la copii și care se manifestă prin febră, dureri de gît și prin mici pete roșii pe tot corpul, urmate de descuamarea pielii. [< fr. scarlatine].

RUBEFACȚIE s. f. 1. înroșire a pielii, produsă de o substanță rubefiantă. 2. colorație roșie a solurilor, cu o desicație intensă. (< fr. rubéfication)

SCARLATINĂ s. f. boală infectocontagioasă (la copii), manifestată prin febră, dureri de gât și prin mici pete roșii pe tot corpul, urmate de descuamarea pielii. (< fr. scarlatine)

STÎRLICI, stîrlici, s. m. (Pop.) Pată, la început de culoare roșie, apoi vînătă, care apare uneori pe pielea oamenilor greu bolnavi, înainte de moarte. – V. strelici.

FUCSINĂ s. f. Materie colorantă, roșie, întrebuințată pentru colorarea țesăturilor și a pieilor.

MANDRIL, mandrili, s. m. Maimuță care trăiește în Guineea, avînd coada ciuntită, pielea capului intens colorată în nuanțe de roșu și albastru, iar blana măslinie (Papio maimon).

SCARLATINĂ s. f. Boală infecțioasă, contagioasă și epidemică (mai ales la copii), care se manifestă prin febră, dureri de gît și erupție roșie pe tot corpul, urmată de cojirea pielii. Multe boli, ca... scarlatina, pojarul... etc. sînt produse de virusuri transmisibile. MARINESCU, P. A. 81. Într-o zi de iarnă, Emilica a murit... de scarlatină. IBRĂILEANU, A. 49.

STÎRLICI, stîrlici, s. m. (Popular) Pată (la început de culoare roșie, apoi vînătă) care apare uneori pe pielea oamenilor grav bolnavi, înainte de moarte; strelici. Și cum se uită ei în oglindă și se gîndesc acasă, ce să le vadă ochii? Văd aievea pe Ileana culcată-n pat cu părul despletit... – broboane mari de sudoare pe frunte – stîrlici la-ncheietura mîinilor încrucișate pe piept. CARAGIALE, P. 117.

danga¹ sf [At: FURNICĂ, I. C. 140 / V: (înv) damăga, damga, damgă, (reg) ~la / Pl: ~le / E: tc damga] (Îrg) 1 Semn (cifră, literă, desen) făcut cu fierul roșu sau cu o substanță corosivă pe pielea unui animal domestic pentru a-l individualiza sau a-i marca proprietarul. 2 (Pex) Dungă pe spatele sau pe burta cabalinelor. 3 (Fig; rar) Stigmat. 4 (Pex) Unealtă din fier cu ajutorul căreia sunt însemnate animalele domestice sau pieile pentru tăbăcire.

julit², ~ă a [At: DA / Pl: ~iți, ~e / E: juli] 1 (D. piele) Rănită ușor Si: zdrelit. 2 (Trs; Ban) Ros în urma frecării. 3 (Reg) Ars.

spuzeală sf [At: EPISCUPESCU, PRACTICA, 244/28 / Pl: ~ele / E: spuzi + -eală] 1 (Pop) Nume generic dat unor iritații ale pielii, unor erupții sub formă de pete roșii sau de bășicuțe, însoțite de mâncărime Si: (îvr) spuză (13), spuzar (4), spuzitură. 2 (Pop) Boală la ugerul vacilor, al oilor sau al bivolițelor, sub formă de ulcerații sau de bube mărunte. 3 (Rar; mai ales udp „de”) Mulțime.

ECHIMOZĂ, echimoze, s. f. Pată de culoare roșie-vineție, evoluând până la galben, apărută pe piele prin ieșirea sângelui la suprafață în urma unei lovituri; vânătaie, vinețeală. – Din fr. ecchymose.

rapor, s.n. – (med.) Afecțiune a pielii care se manifestă sub formă de bubițe roșii; pojar, rujeolă; scarlatină (Papahagi 1925; Gh. Pop 1971). Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei, cu sensul de „vărsat de vânt”. – Cf. rapăn.

ECHIMOZĂ, echimoze, s. f. Pată de culoare roșie-vineție, evoluând până la galben, apărută pe piele prin ieșirea sângelui la suprafață în urma unui traumatism; vânătaie, vinețeală. – Din fr. ecchymose.

FANTASTIC, -Ă, fantastici, -e, adj. 1. Creat, plăsmuit de imaginație, inexistent în realitate; ireal. Estetica lui Platon e o ipoteză fantastică, o fantazie ca oricare alta. GHEREA, ST. CR. II 19. Zorile roșii se varsă pe cer, Frumoasele visuri fantastice pier. COȘBUC, P. I 143. ◊ (Substantivat) A doua tendință, împotriva căreia sîntem, este... exagerarea fantasticului. GHEREA, ST. CR. I 105. 2. Minunat, neobișnuit, măreț; care pare o plăsmuire a imaginației. Prin rariștea neagră a pădurilor [luna] își trimese, pînă la mine, întăile luciri fantastice și mișcătoare ale razelor sale argintii. HOGAȘ, M. N. 169. Nici nu știi unde să te mai uiți. Din toate părțile te cheamă priveliști, care de care mai fantastice. VLAHUȚĂ, O. AL. I 135. Luna își aprinde farul tainic de lumină. O! tablou măreț, fantastic! ALECSANDRI, P. A. 115. ◊ (Adverbial) Afară fulgii dănțuiau fantastic și stratul de zăpadă din fereastră urca mereu. DAN, U. 257. 3. (Despre persoane) Ale cărui idei sau fapte sînt depărtate de realitate; original, fantezist (1). Mavrogheni se arătă un om cu totul original și fantastic. BĂLCESCU, O. I 86. ◊ (Substantivat, neobișnuit) Eu sînt de nicăiri și de pretutindeni, ca orice fantastic, care călătorește veșnic. HOGAȘ, H. 92. 4. (Cu valoare de superlativ) Foarte mare, extraordinar. Impresarii... i-au oferit onorarii fantastice. SAHIA, N. 66. ◊ (Adverbial, legat de un adjectiv prin prep. «de») Fantastic de scump.

LIP², lipuri, s. n. (Mold.) Strat gros de murdărie care se formează pe pielea oamenilor sau pe îmbrăcămintea lor; jeg. Plapoma roșie plină de lip. CAMILAR, N. I 111. Cămeșa lui de mult lip ce ave nu să cunoștea de era aceasta pînză vreodată. DRĂGHICI, R. 90.

VĂRSA, vărs, vb. I. I. 1. Tranz. (Cu privire la un lichid sau la o materie continuă) A face să curgă (prin răsturnarea recipientului în care se află). Cere plosca cu apă de la stăpînu-său. Fiul craiului i-o dă și spinul, cum o pune la gură, pe loc... varsă toată apa dintr-însa. CREANGĂ, P. 204. Merge-n vale de-și umple gura plină Cu apă din izvoare... Și-ncet la rădăcina copacului o varsă. ALECSANDRI, P. III 306. Fata luă cenușă în sîn și, mergînd în urma carului, tot vărsa cenușa pe jos. ȘEZ. I 65. ◊ (Poetic) Deasupra, în albastru, tremurau ciocîrlii, vărsînd puhoiul lor amețitor de cîntece. SADOVEANU, O. I 120. Doamna mărilor ș-a nopții varsă liniște și somn. EMINESCU, O. I 148. ◊ Fig. Trenuri obosite și lungi varsă în gară sumedenie de soldați. SAHIA, N. 47. Din umbrele văii... Ies roibii cu umblet ca vîntul. Răsar de tutindeni de pare Că-i varsă pămîntul. COȘBUC, P. II 30. ◊ Expr. A vărsa lacrimi (mai rar o lacrimă) = a plînge (amar). Jupîneasa Dochia vărsa lacrimi în ascuns. SADOVEANU, O. I 272. Ochii ei... încetase de a mai vărsa lacrimi. EMINESCU, N. 28. Noaptea aduce mii de stele. Omul trist, privind la ele, Varsă-o lacrimă de dor. ALECSANDRI, O. 137. A vărsa sînge = a ucide, a omorî. Cît singe-n mii de lupte vărsă sabia mea. MACEDONSKI, O. I 251. Împăratul Roș... nu se mai satură de a vărsa sînge omenesc. CREANGĂ, P. 232. Decît să vărsați sînge, voinicilor, Mai bine să vărsați vin și să vă veseliți. ALECSANDRI, T. II 38. A-și vărsa sîngele (pentru cineva sau ceva) = a se jertfi, a se sacrifica. (Cu parafrazarea expresiei) Luptă, în care romînii vărsară șiroaie de sînge și se jertfiră ca niște martiri pentru apărarea civilizației în contra barbariei. BĂLCESCU, O. II 13. (Popular) A vărsa mațele (cuiva) = a spinteca (pe cineva); a ucide. Fiara... dintr-o săritură fu lîngă calul... căruia îi și vărsă mațele. ISPIRESCU, L. 140. A vărsa (multe) sudori (sau nădușeli) sau a vărsa sudori de moarte = a) a face un lucru greu, a munci din greu. Pentru această treabă are să verse multe nădușeli. ISPIRESCU, U. 55. Să bate zi și noapte Și varsă sudori de moarte. ALECSANDRI, P. P. 377; b) a fi în agonie, a trage să moară. Cînd era la cîntători, Vălenaș vărsa sudori. ȘEZ. II 79. ♦ (În basme) A arunca pe gură foc, smoală, jăratic. Scorpia este necăjită rău, varsă foc și smoală. ISPIRESCU, L. 5. Un bălaur grozav de mare care vărsa jăratec pe gară. CREANGĂ, P. 121. Șerpi mari ce varsă foc din gură. ȘEZ. I 244. ◊ Expr. (Despre cai) A vărsa foc = a fi foarte iute și puternic. Niște telegari ce vărsau foc. CONTEMPORANUL, V_I 100. ◊ Fig. A arunca asupra cuiva săgeți, bombe, explozibile (în cantitate mare). Escadrile de bombardament vărsau bombe. CAMILAR, N. I 386. Și în tătarii ce vor îndrăzni să se apropie de ușă vărsați de sub streșină și prin ferestre un foc necurmat. GALACTION, O. I 52. 2. Refl. (Despre nori) A lăsa să curgă ploaia; (despre ploaie) a curge în șiroaie. Nourul se varsă pe pămînt ca un rîu întărîtat și ca o mare fără margine. RUSSO, O. 32. Ploaie mare s-a vărsat. TEODORESCU, P. P. 625. ◊ Intranz. (În expr.) Plouă de varsă = plouă torențial. Lasă-mă, mîndruță-n pace, C-afară plouă de varsă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 375. 3. Tranz. A împrăștia, a risipi. În casă cînd ei intra, Să te faci a mătura, Bani prin casă că-i vărsa, Bani prin colțuri că-i lăsa. TEODORESCU, P. P. 541. ◊ Refl. Răsturnîndu-se jos, s-au vărsat o grămadă de bani înaintea lui Pepelea. SBIERA, P. 4. 4. Refl. (Despre ape curgătoare) A-și uni apele cu altă apă (mărind volumul acesteia). Pîrîul Doamnei se vărsa chiar lîngă casa lor în Gîrla Popii. REBREANU, I. 46. ◊ (Prin analogie) De pe atîtea strade și căi, ca de pe atîtea brațe ale unui fluviu uriaș, se varsă, ca într-o mare zgomotoasă... valuri peste valuri de omenire. CARAGIALE, O. II 168. ♦ A ieși din albie, a se revărsa peste maluri. Apa din munți s-a umflat, Pe vîlcele s-a vărsat. La CADE. Fig. Ca mustul tînăr soarele se, varsă Pe buza tremurată a pădurii. BENIUC, V. 45. Zorile roșii se varsă pe cer, frumoasele visuri fantastice pier. COȘBUC, P. I 143. (Tranz.) În clipa aceea, un lup sur, cu ochii încruntați, care venea din tufiș, se abătu din cale și căută să-și verse fuga pe margini. SADOVEANU, O. I 65. 5. Tranz. (Folosit și absolut) A vomita. Nu mîncase de două zile și totuși îi venea să verse. C. PETRESCU, C. V. 129. Am o cățea albă, Toată ziua aleargă Și tot urdă varsă (Coasa). GOROVEI, C. 112. ◊ Expr. A-și vărsa și mațele, se spune cînd cineva varsă foarte tare. A vărsa venin = a vărsa un lichid negru, fig. a se exprima despre cineva cu dușmănie, a vorbi cu ură. A-și vărsa veninul (sau focul) = a-și descărca sufletul, a-și destăinui ura sau amărăciunea, durerea. Pe prispa casei, nevasta lui Gavril Cojocarii, cu glas greu... își vărsa focul care o ardea la inimă. SADOVEANU, O. VII 354. Credea, bietul, că în mine a găsit un om, în inima căruia să-și poată vărsa focul și supărările. VLAHUȚĂ, O. A. 227. (Rar) A-și vărsa sufletul = a-și exprima sentimentele de dor, de duioșie. Începu să-și verse sufletul în o doină ce se pierdea în liniștea serii. SLAVICI, N. I 86. 6. Tranz. (Despre surse de lumină, de căldură etc.) A revărsa, a răspîndi (lumină, căldură). Focul se aprinse și vărsă o dungă lată de lumină în tufișuri. SADOVEANU, O. I 17. Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie. EMINESCU, O. I 130. Zamfira... se uita La cornul lunii ce se ivise Vărsînd pe frunte-i lumina sa. ALECSANDRI, P. I 19. ◊ (Prin analogie) Cînd [fata] ia brîul și se-ncinge Fața ei îi varsă sînge. HODOȘ, P. P. 48. 7. Tranz. (Învechit) A turna (un clopot, o statuie, un stîlp etc.). Acest turn îi vărsat în bronz. KOGĂLNICEANU, S. 82. Am vărsat și clopotul cel mare. La TDRG. II. Tranz. 1. A repartiza un ostaș la o anumită unitate sau a-l trece dintr-o unitate în alta. L-a vărsat la artilerie. 2. A preda cuiva o sumă de bani sau obiecte de valoare (uneori pentru a achita o datorie). Vărsă în mîna starițului un pumn de bani de aur. NEGRUZZI, la CADE. Toată prada... fu vărsată în visteria țării. BĂLCESCU, O. II 260.

rapor, s.n. – (med.) Afecțiune a pielii care se manifestă sub formă de bubițe roșii; pojar, rujeolă; scarlatină (Papahagi, 1925; Gh. Pop, 1971). Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei, cu sensul de „vărsat de vânt”. Termen specific subdialectului maramureșean (Tratat, 1984: 347). – Cf. rapăn (MDA).

ban¹ s.m. I (fin.) 1 (mai ales la pl.) Echivalent general al valorii mărfurilor (fiind el însuși o marfa); monedă de metal sau de hîrtie recunoscută ca mijloc de schimb și de plată. Banii au apărut la sfîrșitul comunei primitive. ◇ Expr. A lua ceva de (sau drept) bani buni = a crede că un lucru este adevărat. Bani de buzunar (sau de cheltuială) = bani destinați cheltuielilor mărunte, zilnice. Bani gheață (sau buni, lichizi, gata, peșin, numărați) = bani în numerar, disponibili, cu care se poate plăti imediat. Călătorul cel milos a plătit în bani peșin (GALAN). Băiat (sau fecior, copil) de bani gata = fiu (copil) de oameni bogați care face cheltuieli extravagante cu banii primiți sau moșteniți de la părinți; ext. om cheltuitor, risipitor. A trăi (pe lîngă cineva) ca banul cel bun = a se bucura de mare considerație (din partea cuiva), a fi foarte prețuit de cineva, (pop., fam.) A umbla cu doi bani în trei pungi = a încerca să înșeli (pe cineva cu ceva). (reg.) A fi în banii lui = a nu fi în pagubă. Trai, neneaco, cu banii babachii v. babacă. A bate bani v. bate. Bani cash v. cash. A depune bani v. depune. Bani grei v. greu. A avea bani groși v. gros. A împinge bani groși v. gros. A împinge (cuiva) bani v. împinge. A trăi ca banul în punga săracului v. pungă. A tăia bani v. tăia. A trage banul prin barbă v. trage. A împrumuta (sau a lua) bani țigănești v. țigănesc. A ușura (pe cineva) de bani v. ușura. 2 Unitate monetară și monedă, egală cu a suta parte dintr-un leu; restr. monedă de cea mai mică valoare. O pîine costă 80 de bani. ◇ Zic. Ai dat un ban să te prinzi în danț și nu poți scăpa să dai un sfanț v. sfanț. ◇ Expr. A nu face (ori a nu plăti) un ban (chior) sau doi bani = a nu valora nimic, a nu avea nici o valoare. A nu da doi bani pe cineva (sau pe ceva) = a disprețui, a nu aprecia pe cineva sau ceva. A da bani pe miere v. miere. Tot doi bani și un ort v. ort. A nu-i face pielea (nici) doi bani (sau nici o ceapă degerată) sau a nu-i plăti pielea (nici) un ban v. piele. Zero lei, zero bani v. zero. ◆ Ban roșu = monedă care valora un sfert dintr-un ban vechi. 3 (la pl.) Avere în numerar. Cum să nu cheltuiască, că doar nu dă din banii lui. ◇ Expr. A face bani = a agonisi bani; a cîștiga bani; a face avere. A fi plin (ori doldora) de bani sau a se culca pe bani, a se juca cu banii = a) a fi foarte bogat; b) a nu da importanță banilor. A avea bani (strînși) la ciorap (ori la saltea) sau a strînge bani la ciorap (ori la saltea), a strînge bani albi pentru zile negre = a) a avea sau a strînge economii; a economisi; b) ext. a fi zgîrcit. A fi (sau a lăsa pe cineva) în banii lui = a fi (sau a lăsa pe cineva) liber să facă ce vrea. A arunca (sau a azvîrli, a zvîrli) (cu) banii pe fereastră v. fereastră. A(-și) mînca banii cu lingura (sau cu linguroiul) v. mînca. A scutura (pe cineva) de bani v. scutura. A ședea pe bani v. ședea. A tremura după bani v. tremura. A arunca (cu) banii în vînt v. vînt 4 (înv., reg.) Măsură echivalentă cu jumătate de gram de aur. II 1 Compus: (bot.; reg.) banul-popii = a) gălbenele (Lysimachia punctata); b) drețe (Lysimachia nummularia). 2 (biol.) Bănuț. pl. -i. /etimol. nec.

semn sn [At: PSALT. HUR. 64^r/3 / V: (îvp) sămn / Pl: ~e și (înv) ~uri / E: ml signum] 1 Ceea ce se face sau se aplică pe un obiect, pe un animal etc. cu scopul de a-l deosebi, de a-l recunoaște de alte obiecte, animale etc. asemănătoare Si: marcă². 2 (Rar) Crestătură pe răboj. 3 (Înv) Tatuaj. 4 Ceea ce constituie (sau este considerat ca) o probă (materială) a trecutului Si: relicvă, vestigiu. 5 Ceea ce rămâne după cineva sau ceva, rezultat în urma atingerii, apăsării etc. locului pe care a stat, pe unde a trecut etc. Si: amprentă, urmă. 6 (Spc; adesea urmat de determinări care arată proveniența, felul etc.) Ceea ce rămâne pe piele după vindecarea unei răni, a unei tăieturi, a unei bube, a unei boli etc. Si: cicatrice, (rar) rană¹ (1), stigmat (8), (îrg) beleaznă, (reg) pupăză. 7 Pată de culoare roșie-vineție (evoluând până la galben) apărută pe piele datorită ieșirii sângelui la suprafață în urma unei lovituri (puternice), a unei mușcături etc. Si: echimoză, vânătaie, vinețeală, (înv) vânătare, urmă. 8 Elemente anatomice (patologice) caracteristice care există pe corpul uman (și care constituie o trăsătură individuală a acestuia). 9 (Rar; mpl) Semnalment (2). 10 (În credințele populare) Mișcare involuntară, convulsivă a unui mușchi al feței, a ochiului sau mâncărime a nasului, a podului palmei etc. interpretate ca având o anumită semnificație (bună sau rea). 11 Obiect așezat într-un anumit loc sau într-o anumită poziție pentru a delimita, a marca, a jalona, a despărți etc. ceva. 12 (Pop; îs) ~ de (sau, înv, în) hotar Piatră, stâlp etc. care marchează un hotar sau linia de demarcație a unui teren, a unui teritoriu etc. 13 (Pex; îas) Hotar (1). 14 (Îvr; spc) Însemnare făcută spre a nu uita ceva sau spre a găsi ceva mai ușor. 15 (Îs) ~ de carte Fâșie îngustă de mătase, de carton, de piele etc. care se pune între paginile unei cărți pentru a indica pagina la care s-a întrerupt lectura Si: (reg) zăloagă. 16 (Reg; în credințe populare; îe) A lăsa ~ A pune pe pieptul sau la căpătâiul unui copil nou-născut un fir roșu (destrămat dintr-o țesătură) pentru ca acesta să ocrotească somnul copilului. 17 (Rar) Reper (1). 18 (Mai ales în legătură cu verbele „a da”, „a lovi”, „a nimeri”, „a trage” și precedat de pp „în” sau „la”) Loc marcat în care se trage cu arma Si: țintă, (înv) țel, (reg) șaibă². 19 (Rar) Inscripție. 20 (Îvr) Titlu. 21 (Îvr) Însemnare (scrisă). 22 (De obicei cu determinări care arată felul) Simbol al unei meserii, al unui grad (militar), al unui rang, al demnității, al puterii etc. 23 Obiect care poartă sau reprezintă un semn (22) Si: emblemă, însemn. 24 Fenomen atribuit divinității sau altei forțe supranaturale și care adesea este considerat (în superstiții) un indiciu prevestitor. 25 Fiecare dintre cele douăsprezece constelații ale zodiacului Si: zodie. 26 (Îs) ~ zodiacal (sau ~ele zodiacului) Fiecare dintre figurile simbolice ale zodiacului, reprezentând cele douăsprezece costelații corespunzătoare poziției soarelui în ecliptică. 27 (Îas) Fiecare dintre cele douăsprezece sectoare egale în care este împărțit zodiacul și în care soarele se află timp de aproximativ o lună Si: zodie. 28 (Înv; urmat de determinări care arată sensul) Crucea, ca simbol al credinței creștine. 29 (Îs) ~ul crucii (sau ~ sfintei cruci) Reprezentare grafică, gestuală etc. a semnului (28). 30 (Îe) A-și face ~ul crucii (sau, înv, ~ de pace) A se închina. 31 (Rar) Imagine (a divinității, a unui sfânt). 32 (Pex) Icoană. 33 (În superstiții; îs) ~ bun (sau rău, prost) Prevestire a unui lucru bun (sau a unei nenorociri). 34 (Îe) A avea ~e (sau a i se face cuiva ~) A avea indicii în legătură cu o întâmplare viitoare. 35 (Îe) A da ~ (sau ~e) de viață A se manifesta. 36 (Îae) A face să se audă noutăți despre sine. 37 Fenomen luminos care apare uneori pe cer, fiind interpretat de superstițioși ca o prevestire. 38 Tot ceea ce evocă o persoană, un lucru, un fapt Si: amintire. 39 (Șîs ~ grafic) Simbol (literă, cifră etc.) folosit în scrierea curentă a unei limbi. 40 (Îs) ~ de punctuație Fiecare dintre semnele (39) convenționale (punct, virgulă etc.) care au rolul de a marca în scris pauzele, intonația, întreruperea cursului comunicării etc. 41 (Îs) ~ul întrebării (sau ~ de întrebare, înv, ~ întrebătoriu, ~ răspunzătoriu) Semn (39) de punctuație folosit în scriere pentru a marca intonația propozițiilor sau a frazelor interogative Si: (rar) punct de întrebare. 42 (Îe) A pune sub ~l întrebării A se îndoi de adevărul unor fapte sau al unor afirmații. 43 (Îae) A pune sub observație. 44 (Îae) A suspecta (1). 45 (Rar; îae) A compromite (1). 46 (Îs) ~l exclamării (sau , rar mirării) sau ~ de exclamare (sau de exclamație) Semn (39) de punctuație care se pune la sfârșitul propozițiilor imperative, după o interjecție sau, uneori, după un vocativ pentru a marca natura exclamativă a comunicării Si: (rar) punct al mirării. 47 (Înv; îs) ~ele citării Ghilimele. 48 (Îs) ~e matematice Semn (39) care indică operațiile matematice. 49 (Îs) ~e convenționale Figuri simbolice întrebuințate pentru a marca diferite notări pe hărți, planșe etc. 50 (Îs) ~ diacritic Semn grafic format din punct, virgulă, accent etc adăugat unei litere (deasupra, dedesubt sau în lateral), pentru a reda un sunet diferit de cel notat prin litera respectivă. 51 (Îs) ~ moale Literă a alfabetului chirilic care marchează caracterul palatal al consoanei precedente. 52 (Îs) ~ tare Literă a alfabetului chirilic care marchează caracterul dur al consoanei precedente. 53 (De obicei cu determinări care indică domeniul) Simbol grafic folosit într-un anumit domeniu de activitate. 54 (Îs) ~ convențional Simbol cu semnificație general acceptată, întrebuințat pentru a face diferite notări pe planșe, hărți etc. 55 (Îs) ~ de circulație Fiecare dintre simbolurile utilizate pentru a indica viteza, sensul de circulație, parcarea, staționarea etc. cuprinse în legi, în convenții, în regulamente sau în prescripții speciale privind circulația rutieră, feroviară, aeriană etc. 56 (Îs) ~ monetar Inscripționările de pe o monedă. 57 (Pex; îas) Monedă. 58 (Liv) Cuvânt (1). 59 (Îs) ~ lingvistic Unitate dintre un sens și un complex sonor. 60 Manifestare, particularitate etc. după care poate fi recunoscut un obiect, un fenomen, un fapt etc. sau după care poate fi anticipată apariția unui fenomen, declanșarea unui fapt etc. Si: indiciu, (reg) semeniște¹. 61 (Îe) A da (un) ~ (sau, rar, ~e) de viață A-și manifesta prezența Si: a se manifesta. 62 (Îae) A comunica de la distanță cu cineva. 63 (Rar) Veste. 64 (Înv; îlv) A da ~ A vesti. 65 (Îlv) A da de ~ A înștiința. 66 (Șîs ~ caracteristic, ~ distinctiv, rar ~ deosebitor) Trăsătură caracteristică prin care o persoană, un lucru etc. se deosebește de altele. 67 (Rar) Criteriu (1). 68 Tulburare funcțională sau senzație anormală resimțite de o ființă, care indică prezența unui proces patologic sau fiziologic în organism Si: simptom (1). 69 Dovadă (1). 70-71 (Îlav) În (sau ca, înv, spre) ~ de (sau că) ... sau, înv, spre ~ul Pentru a dovedi (sau a întări) (că) ... 72 (Îal) Ca dovadă (că) ... 73 (Îal) Ca expresie a ... 74 (Îal) Ca probă (că) ... 75 Simbol (2). 76 (Îe) Sub (sau, rar, în) ~ul (cuiva sau a ceva) Sub conducerea cuiva. 77 (Îae) Sub protecția cuiva. 78 (Mai ales în legătură cu verbul „a face”) Gest al unei persoane care exprimă un gând, o intenție, o stare sufletească sau care comunică, sugerează cuiva ceva. 79 (Înv; mai ales în legătură cu verbul „a da”) Semn (60) sau succesiune de semne (60) cu o semnificație prestabilită (și cunoscută numai de cei inițiați), pentru a declanșa (au a întrerupe) o anumită acțiune sau pentru a arăta că acțiunea a fost declanșată. 80 (Pop; îlav) Pe ~e Probabil. 81 Manifestare exterioară a unui fenomen care permite să se presupună sau să se precizeze natura lui. 82 Tot ceea ce poartă o semnificație. 83 Pată de altă culoare decât restul corpului pe care o au unele animale Si: urmă, pată. 84 (Înv) Semnal (17). corectat(ă)

VREVI vb. (Ban.) A striga, a țipa. Vrevesk. Increpo. Arguo. AC, 378. ♦ (Trans. SV) A dojeni, a certa. Că cînd pre omul îl vrevești, Doamne, Prentru slăbia lui mare, Curund îi piere obrazul frumos, Ca și veșmintul de molii ros. VCC, 92, Etimologie: scr. vreviti. Vezi și vreavă, vrevitor. Cf. preobrăzi, probozi, toi.

rapór, s.n. (med.) Afecțiune a pielii care se manifestă sub formă de bubițe roșii; pojar, rujeolă; scarlatină. ■ Exclusiv în Maram. și Oaș; în Trans. se folosește sin. vărsat (ALR, 1938, h. 160); termen specific subdialectului maramureșean (Tratat, 1984: 347); semnalat și în Maram. din dreapta Tisei, cu sensul de „vărsat de vânt”. – Cf. rapăn (MDA).

SANGUINARIE s. f. plantă din familia papaveraceelor, din America de Nord, unde latexul ei roșu era folosit de indigeni pentru a-și vopsi pielea. (< lat. sanguinaria, fr. sanguinaire)

MECCA (MEKKA, MAKKAH), oraș în V Arabiei Saudite, în reg. Hijaz, la 72 km E de țărmul Mării Roșii; 630 mii loc. (1991). Nod rutier. Aeroport. Centru comercial (animale, piei, cafea). Cel mai important centru religios și oraș sfânt al Islamului; pelerinajul anual (peste 2,5 mil. de pelerini la Kaaba); considerat ca loc de naștere al Profetului Mahomed. Locuit de tribul kureișiților. O dată cu apariția religiei islamice, a devenit principalul centru al cultului musulman. După dezmembrarea Califatului de Bagdad, M. a intrat în stăpânirea dinastiilor Fatimizilor, Aiubizilor și apoi a mamelucilor, iar între 1517 și 1916, a Imp. Otoman. În 1916, devine capitala regatului Hijaz. Cucerit în 1924 de armatele lui Ibn Saud, a fost inclus, în 1932, în Arabia Saudită.

echimoză sf [At: CORNEA, E. I, 91/33 / V: (îvr) ~mos, ehimos sn, ehimozie (îdt) ecui~ / S și: (înv) ecchymosă / Pl: ~ze / E: fr ecchymose] Pată de culoare roșie-vineție, evoluând până la galben, care apare pe piele datorită infiltrării țesuturilor cu sânge (în urma unor lovituri) Si: vânătaie.

urticat, ~ă a [At: BELEA, P. A. 570 / Pl: ~ați, ~e / E: ns cf urticarie] (D. piele, plăgi) Care este acoperit cu bășicuțe de culoare roșie.

sanguinarie sf [At: DN⁴ / Pl: ~ii / E: lat sanguinaria, fr sanguinaire] Plantă din familia papaveraceelor, din America de Nord, unde latexul ei roșu era folosit de indigeni pentru a-și vopsi pielea.

strelici [At: EPISCUPESCU, PRACTICA, 160/24 / V: (reg) stârlic a, sterl~, ~răliță, ~răluci, ~ice (A și: strelice), ~iță, ~ril~ / Pl: ~ / E: nct] 1 sm (Reg) Fluture mic de seară, de culoare vânătă, având pe aripi o pudră fină, neidentificat mai de aproape. 2 sm (Reg) Pată mică pe piele, provocată de pudra de pe aripile streliciului (1). 3 sm (Pop) Pată la început de culoare roșie, apoi vânătă sau gălbuie, care apare uneori pe pielea oamenilor grav bolnavi, înainte de moarte. 4 sm (Trs) Picături. 5 sm (Reg) Steluță (13). 6 (Fig; lpl; îf strilici) Sclipire (a ochilor). 7 sn (Îf strelice; adesea udp „de”) Picătură. 8 a (Reg; îf stârlici) Pipernicit. 9 sm (Reg; îf stârlici) Numele unui joc de copii nedefinit mai îndeaproape.