ACROSTIH (< fr. acrostihe < gr. akrostihis; cf. gr. akros dinafară, extremitate, și sikhos, vers) Poezie în care inițialele versurilor (mai rar literele de la mijlocul sau de la sfîrșitul lor), citite vertical, alcătuiesc fie numele ființei iubite căreia îi era închinată, fie numele poetului, fie o îmbinare de cuvinte cu un anumit sens, aleasă ca motiv al poeziei respective. Socotit ca o formă elementară de poezie, acrostihul a fost cultivat de greci, în perioada alexandrină, ca și de romani. Această specie de poezie reapare mai tîrziu în opera poeților Renașterii. E folosit în literatura noastră de poeții Văcărești, C. Conachi, Anton Pann. Acrostihul din poeziile lui C. Conachi Nume ascunde numele iubitelor lui (Casandra, Zulnia, Marioara), nume ce rezultă din literele inițiale ale versurilor. B.P. Hasdeu folosește de asemenea acrostihul, în La noi e putred mărul, ale cărui versuri se refereau la Convorbiri literare, revista cercului literar Junimea, căreia autorul i-a jucat o farsă, poezia fiind publicată chiar în această revistă de care și-a bătut astfel joc. LA NOI „L a noi e putred mărul”, a zis de mult poetul, A zis cu desperare și a murit nebun. C ăci îl zdrobi durerea, cînd s-a convins cu-ncetul O ftînd după scăpare, că nu mai este bun, N ici sîmburele însuși, speranța viitoare, F ecioara sfiincioasă ascunsă de priviri. O, da! un vierme sarbăd ce otrăvește boare R ozînd fără-ncetare, nu lasă nicăieri B ucata nemînjită, și în zadar să crează I luzia din urmă ar vrea, că tot mai poți R edobîndind scînteia din dispărută rază! I-am cîntărit piticii! I-am măsurat pe toți. L ucesc prin neștiință, prin penele streine, I nsecte cu o umbra mai mare decît ei, T e-nșeală-n perspectivă, dar cînd te uiți mai bine, E trist și-ți vine milă de falnicii pigmei! R ivali cu cine știe ce geniuri sublime, A runcă vorbe-n aer ce curg ca un șiroi, R epetă, dar de unde, din ei nu spune nime... E putred, putred mărul, din sîmbure la noi! P.A. Calescu (B.P. HASDEU, Convorbiri literare, 1876, 11)

ACROSTIH s.n. (Lit.) Poezie în care inițialele versurilor, citite vertical, alcătuiesc un nume sau o propoziție. [Pl. -huri. / cf. fr. acrostiche < gr. akrostichon < akros – extrem, dinafară, stichos – vers].

a fi bâtă expr. a fi complet pe dinafară / nepriceput într-un anumit domeniu.

a închide ușa pe dinafară! expr. pleacă!, ieși!

ALFABET, alfabete, s. n. Totalitatea literelor, așezate într-o ordine convențională, reprezentînd sunetele de bază ale unei limbi. Alfabetul latin. Alfabetul chirilic. Alfabetul Morse = alfabet folosit în telegrafie și în care literele sînt reprezentate prin linii și puncte. ◊ Fig. Dinu Păturică putea să se laude că a învățat pe dinafară alfabetul norocului. FILIMON, C. 102.

Anemone altaica Fisch. Specie ce înflorește primăvara devreme. Flori cu 10-12 foliole înguste, albe pe dinăuntru și violete sau albastre pe dinafară. Plantă înaltă pînă la 15 cm.

Anemone halleri All. (syn. Pulsatilla halleri Willd.). Specie care înflorește vara. Flori (foliole 5) violete, pe dinafară cu perișori mătăsoși, singulare în vîrful unei tije înalte pînă la 32 cm.

Anemone leveillei Ulbr. Specie ce înflorește vara. Flori mici, albe, pe dinafară lila, dispuse terminal, pe tije înalte pînă la 0,60 m, larg ramificate.

anvelopă sf [At: CADE / Pl: ~pe / E: fr enveloppe] 1 (La roata de cauciuc a automobilului, a bicicletei etc.) Parte exterioară de cauciuc vulcanizat care acoperă (protejează) camera cu aer. 2 Parte exterioară, de piele foarte groasă și rezistentă, a unei mingi de fotbal, care învelește camera cu aer. 3 Parte dinafară a căldării unui vapor. 4 (Rar) Plic. 5 Supracopertă. 6 (Pct) Atmosferă difuză care învăluie figurile dintr-un tablou.

aparență sf [At: VARLAAM, C. II, 58 / V: (înv) ~rință / Pl: ~țe / E: fr apparence] 1-2 Fel în care cineva sau ceva se arată în exterior sau pe dinafară Si: înfățișare, față. 3 (Îe) A salva ~țele A nu lăsa să se (între)vadă nimic, din cele ce ar putea dezvălui un rău. 4 Înfățișare înșelătoare, care ascunde adevărata natură (a lucrurilor sau a persoanelor). 5 (Îlav) În ~ Pe cât pare la prima vedere, la o cercetare superficială.

APĂ, ape, s. f. I. 1. Lichid incolor, fără gust și fără miros, compus hidrogenat al oxigenului, care formează unul din învelișurile Pământului. ◊ Apă neagră = glaucom. ◊ Expr. Apă de ploaie = vorbe fără conținut, vorbe goale; (concr.) lucru fără valoare. A bate apa în piuă = a vorbi mult și fără rost. A fi (toți) o apă (și un pământ) = a fi la fel. A intra la apă = a) (mai ales despre țesături) a-și micșora dimensiunile după ce a fost băgat în apă (I 1); b) (fam.) a ajunge într-o situație grea, neplăcută. (Fam.) A băga pe cineva la apă = a face (cuiva) un mare neajuns. A nu avea (nici) după ce bea apă = a fi extrem de sărac. 2. Masă de apă (I 1) formând un râu, un lac, o mare etc. ◊ Ape teritoriale = porțiune a mării sau a oceanului situată de-a lungul coastelor unui stat, formând o parte integrală a teritoriului acestuia. ◊ Loc. adv. Ca pe apă sau ca apa = în mod curgător, fluent; pe dinafară. Știe lecția pe dinafară. ◊ Expr. A ști (sau a vedea) în ce ape se scaldă cineva = a cunoaște gândurile, intențiile sau dispoziția cuiva. A lăsa pe cineva în apele lui = a nu deranja, a lăsa pe cineva în pace. A nu fi în apele lui = a fi abătut sau prost dispus. A-i veni (cuiva) apă la moară = a se schimba împrejurările în favoarea lui. A-i lua (cuiva) apa de la moară = a-i crea (cuiva) condiții nefavorabile; a face să nu mai poată spune nimic. ♦ (La pl.) Valuri, unde. 3. Fig. (La pl.) Joc de culori făcut în lumină de unele obiecte lucioase. II. 1. (Urmat de determinări) Denumire dată unor preparate lichide industriale, farmaceutice, de parfumerie etc. Apă de colonie. ◊ Apă grea = combinație a oxigenului cu deuteriul, folosită în unele reactoare nucleare. Apă oxigenată v. oxigenat. (Pop.) Apă tare = acid azotic. Apă de clor = soluție folosită ca decolorant în industria textilă și a hârtiei. Apă de var = soluție cu proprietăți antidiareice și antiacide. Apă deuterică = apă grea. 2. Fig. Denumire dată unor secreții apoase ale corpului (lacrimi, salivă, sudoare etc.). ◊ Expr. A-i lăsa (cuiva) gura apă (după ceva) = a dori (ceva) nespus de mult. A fi (numai o) apă = a fi foarte transpirat. – Lat. aqua.^[1]

APĂ, ape, s. f. I. 1. Lichid incolor, fără gust și fără miros, compus hidrogenat al oxigenului, care formează unul dintre învelișurile Pământului. ◊ Apă de Javel v. Javel. Apă neagră = glaucom. ◊ Expr. Apă de ploaie = vorbe fără conținut, vorbe goale; (concr.) lucru fără valoare. A bate apa în piuă = a vorbi mult și fără rost. A fi (toți) o apă (și un pământ) = a fi la fel. A intra la apă = a) (mai ales despre țesături) a-și micșora dimensiunile după ce a fost băgat în apă (I 1); b) (fam.) a ajunge într-o situație grea, neplăcută. (Fam.) A băga (pe cineva) la apă = a face (cuiva) un mare neajuns. A nu avea (nici) după ce bea apă = a fi extrem de sărac. 2. Masă de apă (I 1) formând un râu, un lac, o mare etc. ◊ Ape teritoriale = porțiune a mării sau a oceanului situată de-a lungul coastelor unui stat, formând o parte integrantă a teritoriului acestuia. ◊ Loc. adv. Ca pe apă sau ca apa = în mod curgător, fluent; pe dinafară. Știe lecția ca pe apă. ◊ Expr. A ști (sau a vedea) în ce ape se scaldă cineva = a cunoaște gândurile, intențiile sau dispoziția cuiva. A lăsa pe cineva în apele lui = a nu deranja, a lăsa pe cineva în pace. A nu fi în apele lui = a fi abătut sau prost dispus. A-i veni (cuiva) apa la moară = a se schimba împrejurările în favoarea sa. A-i lua (cuiva) apa de la moară = a-i crea (cuiva) condiții nefavorabile; a face să nu mai poată spune nimic. ♦ (La pl.) Valuri, unde. 3. Fig. (La pl.) Joc de culori făcut în lumină de unele obiecte lucioase. II. 1. (Urmat de determinări) Denumire dată unor preparate lichide industriale, farmaceutice, de parfumerie etc. Apă de colonie. ◊ Apă grea = combinație a oxigenului cu deuteriul, folosită în unele reactoare nucleare. Apă oxigenată v. oxigenat. (Pop.) Apă tare = acid azotic. Apă de clor = soluție care atacă aurul și platina și este folosită ca decolorant în industria textilă și a hârtiei. Apă de var = soluție cu proprietăți antidiareice și antiacide. 2. Fig. Denumire dată unor secreții apoase ale corpului (lacrimi, salivă, sudoare etc.). ◊ Expr. A-i lăsa (cuiva) gura apă (după ceva) = a dori (ceva) nespus de mult. A fi (numai o) apă = a fi foarte transpirat. – Lat. aqua.

Asarum europaeum L. Specie care înflorește la mijlocul primăverii. Flori scurt-pedunculate, erecte sau aproape pendente, pe dinafară maronii, iar pe dinăuntru roșii-închis, periant păros-regulat, campanulat pînă ia mijloc, divizat, cu 3 lobi egali, ovat-lanceolați, 12 stamine libere, stil scurt, stigmat cu 6 lobi. Fruct, capsulă. Frunze reniforme, obtuze, pieloase, verzi-închis-lucioase pa față, pe spate verzi-deschis. Plantă erbacee, perenă, mică, păroasă, cu rizom repent. Tulpină joasă cu 2 frunze terminale, opuse și cu pețiol lung.

AȚOS, -OASĂ, ațoși, -oase, adj. (Despre plante) Care are în structura sa fibre sau filamente ușor de desfăcut în firicele sau ațe. Fasole ațoasă. ▭ Coaja cea pe dinafară [a nucii de cocos] era ațoasă ca cînepa. DRĂGHICI, R. 51.

Aurea mediocritas (lat. „Mediocritate aurită”), două cuvinte desprinse dintr-o odă (II,10,5) a lui Horațiu. „Acest frumos vers – a spus Voltaire – îl știe orice om de litere pe dinafară”. Oda lui Horațiu cîntă avantajele unui trai modest, departe de splendorile măririlor și ale vieții zgomotoase. De aceea, deși traduse exact cuvintele înseamnă „mediocritate aurită”, e bine să se știe că nu este vorba de mediocritate, în înțelesul comun al cuvîntului, ci de o stare mijlocie, pe care poetul, la vremea aceea, o socotea o chezășie a liniștii sufletești și o cale spre fericire, motiv pentru care o și numește poetic „aurea” – aurită. De altfel, în limba latină, mediocritas înseamnă în primul rînd: moderație, măsură, cale de mijloc. Expresia, mai totdeauna citată în latinește, a căpătat însă cu timpul un sens peiorativ. LIT.

AUZI, aud, vb. IV. 1. Tranz. (Folosit și absolut; subiectul este omul, mai rar urechile; complementul arată sunetul) A percepe cu ajutorul auzului. Aud... șuier de piatră pe tăiș de coasă. BENIUC, V. 27. Ce-mi aud urechile? SADOVEANU, N. F. 7. Mai merge el cît merge, și numai iacă ce aude o bîzîitură înădușită. CREANGĂ, P. 238. Cred, nu cred; așa aud vorbind lumea, așa zic și eu. ALECSANDRI, T. I 348. ◊ (Complementul arată sursa sunetului) N-auzi tu de departe cucoșul răgușit? EMINESCU, O. I 98. Să nu-ți aud gura! ALECSANDRI, T. I 122. Dacă vă puneți la vatră dinaintea focului, auziți unele lemne țipînd. NEGRUZZI, S. I 246. (Prin exagerare) Aleodor, cum se deșteptă, îi trase o palmă de auzi cîinii în Giurgiu. ISPIRESCU, L. 47. ◊ (La forma negativă, uneori întărit prin «a nu vedea», exprimînd o insensibilitate completă față de impresiile dinafară) Ea n-aude, nici nu vede, Ci tot fuge ne-ncetat. ALECSANDRI, P. A. 41. ◊ Expr. N-aude, n-a vede (n-a greul pămîntului) = se face că nu știe nimic. Niță... se uita într-o parte, chipurile n-aude și n-a vede. PAS, L. I 7. Eu spun, eu aud (sau tu spui, tu auzi etc.) = degeaba vorbesc (sau vorbești etc.), nu mă (sau te etc.) ascultă nimeni. ◊ Refl. pas. (Adesea impers.) Deodată, ca din pămînt, Din fundul de purpur al zării S-aude tunînd. BENIUC, V. 164. Ia! s-aude pupăza! am observat eu ridicînd un deget lîngă frunte. SADOVEANU, N. F. 26. Turmele s-aud mugind, Și flăcăii vin pe luncă Hăulind. COȘBUC, P. I 47. Cum te-ai dus d-ta acasă, n-a trecut tocmai mult și iacă s-aude cineva bătînd la ușă. CREANGĂ, P. 27. Frunză verde de agude, Ia vezi, frate, ce s-aude? Graiul dulce-a mîndrei mele Ori zgomot de potiri grele? ANT. LIT. POP. I 56. ◊ (Expr.) Să se audă musca = să fie tăcere desăvîrșită (încît să se audă și zbîrnîitul unei muște). ♦ A căpăta cunoștință despre ceva. Ții tu minte cîte-n lume-ai auzit, Ce-ți trecu pe dinainte, cîte singur ai vorbit? EMINESCU, O. I 134 ◊ Expr. A-și auzi vorbe (sau rău, multe etc.) = a-i ajunge (cuiva) la cunoștință lucruri (de obicei neplăcute) pe care le spun alții despre el. Și apoi! vorba ceea: fă bine să-ți auzi rău! CREANGĂ, P. 253. 2. Tranz. (La imperativ, adesea precedat de interj. «ia», popular «ian», cuprinzînd mirarea, ironia sau neîncrederea în cele spuse) A asculta, a lua seama la cele ce se spun. Ian auziți cum tulnicele tari Stîrnesc îndemn de proaspeți făurari. DEȘLIU, G. 28. Auzi măi! Nu-l vezi că e o tigoare de băiet, cobăit și leneș de n-are păreche? CREANGĂ, P. 13. 3. Intranz. (Mai ales la forma interogativă, adesea amenințător) A înțelege, a pricepe. La prima stație te dai jos... N-auzi? DUMITRIU, B. F. 7. Știi unde am vorbit să ne-ntîlnim: în salon de clasa-ntîi... Ai auzit? CARAGIALE, O. II 196. ◊ Tranz. Măi, de noi nu va fi bine de scapă din casa noastră cu zile Stan; mergi la noapte, cînd doarme, și-l lovește cu buzduganul chiar în frunte, auzitu-m-ai? RETEGANUL, P. IV 19. ♦ (La prez. ind. pers. 1) a) (Ca răspuns la un apel) Cum ai spus? poftim? Jupîneșică, jupîneșică! – Aud, moș Nichifor, răspunse Maica tresărind, spăimîntată. CREANGĂ, P. 132. Aud cucoane. – Adă dulceți, Safta. ALECSANDRI, T. I 63; b) (Numai la forma interogativă, încheind o declarație sau o afirmație socotită fără replică) Poți tăgădui? mă mai poți contrazice? Mă rog, ce ți-am spus cînd ți-am poroncit să-mi gătești păișoare cu bumbac pentru sprintene? Aud? ALECSANDRI, T. I 125. 4. Tranz. (Cu privire la vești, știri, noutăți) A afla. Cînd auzi calul de la Făt-Frumos că hainele și armele sînt bine curățate... o dată se scutură... și rămase... un cal gras, trupeș și cu aripi. ISPIRESCU, L. 3. Poate-i fi auzit ce-au pățit alții. CREANGĂ, P. 81. ◊ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «despre») Veți auzi despre mine în curînd! DUMITRIU, B. F. 40. ◊ Expr. A auzi de cineva (sau de ceva) = a cunoaște pe cineva (sau ceva) din reputație, din cele ce se povestesc. Numai în grădina ursului, dacă-i fi auzit de dînsa, se află sălăți de aceste. CREANGĂ, P. 211. Am auzit de tine, da de văzut nu te-am văzut. EMINESCU, L. P. 174. Marcu, biet, o auzit De potopul cel cumplit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 485. A nu (mai) voi să audă de cineva = a rupe orice legătură cu cineva, a nu mai voi să întrețină legături cu cineva. Tată-său nu mai voia să audă de el. VLAHUȚĂ, la TDRG. A nu mai auzi de numele cuiva = a nu mai ști despre cineva. Și de atuncea nu li s-au mai auzit nimică de nume. SBIERA, P. 22. Să auzim de bine! formulă de urare adresată cuiva la despărțire. 5. Refl. (Numai la pers. 3) A se vorbi, a se zvoni. Multe se aud. Să nu ne luăm după cîte se aud. STANCU, D. 151. S-aude că Alecuț vrea s-o ducă pe maică-sa acolo unde se află el. SADOVEANU, N. F. 84. – Prez. ind. și conj. pers. 1 și: auz (CARAGIALE, O. 95, ȘEZ. III 191), prez. conj. pers. 3 și: auză.

bătare sf [At: T. PAPAHAGI, I. III / V: ~ră / Pl: ~tări / E: nct] (Olt) Împletitură de nuiele tencuită pe dinafară, pentru păstrarea făinii, sării etc.

BENIȘ, BINIȘ (pl. -ișuri) sn. 👕 Haină boierească cu mînecile despicate și îmblănită pe de margini pe care o purtau odinioară atît bărbații cît și femeile la solemnități; cu timpul, această îmbrăcăminte fu adoptată și de popor și ajunse în cele din urmă a fi purtată și de Țiganii lăutari pînă dispăru cu desăvîrșire cam pe la mijlocul veacului trecut (🖼 445): benișul era în sus strîmt, croit pe talie, și în jos larg, blănit și pe dinlăuntru și pe dinafară (VOR.); un biniș suvaiu alb (ODOB.) [tc. biniš].

buche (buchi), s. f. – 1. A doua literă a alfabetului chirilic. – 2. Literă în general. – 3. Pic, strop, nimic. Sl. buky (Cihac, II, 30). – Der. bucher, s. m. (elev începător; novice; elev care învață mult pe dinafară); bucheri, vb. (a silabisi; a citi); bucherie, s. f. (rudimente, învățătură elementară); buchini, vb. (a silabisi); bucherisi, vb. (a silabisi); buchisi (var. buchisa), vb. (a silabisi; a învăța), ușor de confundat cu omonimul său a buchisi (< bucși); buchiseală, s. f. (lucrare școlară); bucvar (var. bu(c)far, buhvar(iu)), s. n. (înv.; caiet, carte). Pentru buchini și var. bughini, bunghini (care ajung să însemne „a lucra cu caznă, stricîndu-și vederea, în poziția caracteristică a celui care învață”, interpretat greșit de Tiktin plecînd de la fr. bouquiner, cf. Graur, BL, VI, 141.

BUCHER, bucheri, s. m. (Învechit) Persoană care învață buchile, începător la învățătură; (astăzi) persoană care învață pe dinafară (fără a pricepe bine cele învățate). Trăsnea era înaintat în vîrstă, bucher de frunte. CREANGĂ, A. 89.

BUCHER, bucheri, s. m. (Înv.) Persoana care învață buchile, începător la învățătură; (astăzi) persoana care învață pe dinafară, în mod mecanic. – Din buche + suf. -ar.

bucher sm [At: ZANNE, P. V, 99 / Pl: ~i / E: buche + -er] (Iuz) 1 Persoană care începe să învețe, să scrie (și să citească). 2 (Pex) Începător. 3 (Rar) Persoană care învață pe dinafară, prin repetări Cf tocilar.

BULBUC, bulbuci, s. m. I. 1. Bășică de apă, de săpun, de spumă, de aluat (când dospește) etc. 2. Corp sferic (ca o bășică). II. 1. Plantă erbacee toxică din familia ranunculaceelor, cu flori mari globuloase de culoare galbenă, cu vinișoare verzi pe dinafară, răspândită în regiunile de munte și ocrotită de lege (Trollius europeaeus). 2. (La pl.) Plantă erbacee din familia campanulaceelor, viguroasă și înaltă până la un metru, cu flori mari, albastre, care crește prin păduri (Campanula trachelium).- Formație onomatopeică.

BULBUC, bulbuci, s. m. I. 1. Bășică de apă, de săpun, de spumă, de aluat (cînd dospește) etc. 2. Corp rotund (ca o bășică). II. Plantă erbacee cu flori mari de culoare galbenă, cu vinișoare verzi pe dinafară (Trollius europaeus). – Postverbal al lui bulbuca.

BULBUC, bulbuci, s. m. I. 1. Bășică de apă, de săpun, de spumă, de aluat (când dospește) etc. 2. Corp sferic (ca o bășică). II. 1. Plantă erbacee toxică din familia ranunculaceelor, cu flori mari globuloase de culoare galbenă, cu vinișoare verzi pe dinafară, răspândită în regiunile de munte și ocrotită de lege (Trollius europeaeus). 2. (La pl.) Plantă erbacee din familia campanulaceelor, viguroasă și înaltă până la un metru, cu flori mari, albastre, care crește prin păduri (Campanula trachelium). – Formație onomatopeică.

bulbuc sm [At: LB / V: bolboc, borboc, ~uș / Pl: ~uci / E: fo] 1-3 Bășică de apă (de săpun, de spumă etc.). 4 Corp sferic. 5 Plantă erbacee toxică din familia ranunculaceelor, cu flori mari globoase de culoare galbenă, cu vinișoare verzi pe dinafară, răspândită în regiunile de munte și ocrotite de lege Si: bâlbor, bulbor, bulbucel-de-munte, gloanță, măr-auriu, fusta-rândunelii (Trollius europaeus). 6 Vârtej de apă. 7 (Lpl) Plantă erbacee din familia campanulaceelor, viguroasă și înaltă până la un metru, cu flori mari, albastre, care crește prin păduri (Campanula trachelium).

BULBUC, bulbuci, s. m. I. 1. Bășică de apă, de săpun, de spumă, de aluat (cînd dospește) etc.; clăbuc. Aluatul bolborosea, scotea niște bulbuci mari. CAMILAR, N. II 325. Balta scăpără de bulbuci. SADOVEANU, N. F. 74. Zvîrleam cîteva [pietre], de încuiam pe dracul în fundul știoalnei, cu bulbuci la gară. CREANGĂ, A. 65. Plouă ploaie cu bulbuci Și tu, bade, tot te duci! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 313. ◊ (Metaforic) Și arămile amestecate cu argint [clopotele]... se scufundară în bulbuci clocotitori. SADOVEANU, O. I 537. 2. (Neobișnuit) Corp rotund (ca un glob). Bulbuc de aur În piele de taur (Soarele). GOROVEI, C. 350. JȘ Bulbucii ochilor = globii ochilor. [Soldații osteniți] își trăgeau pleoapele peste bulbucii ochilor. CONTEMPORANUL, S II, 1949, nr. 162, 6/1. 3. (Rar) Boboc de floare. Dar din fundul lacului ieșea un glas... printre bulbucii de nufăr. RETEGANUL, P. I 48. II. (Popular) Plantă erbacee din familia ranunculaceelor, cu flori mari, globuloase, de culoare galbenă, cu vinișoare verzi pe dinafară; crește prin pășunile din regiunile muntoase (Trollius europaeus). Eu să mă despart de stînă... Să las crînguri, să las hurii Și poiana cu bulbucii! COȘBUC, P. II 168. Pe cea luncă cu bulbuci Paște badea niște junci. ȘEZ. IV 234. – Variantă: (I 1) bolboc (SANDU-ALDEA, D. N. 223) s. m.

BULBUC sm. 1 Bășică de apă care se formează mai ales cînd plouă tare: Plouă ploaie cu ~i Și tu, bade, te tot duci IK. -BRS. ¶ 2 Bășică ce se formează la suprafața unui lichid cînd clocotește la foc: auzi numai vîjîind laptele și ivindu-se ~i pe deasupra lui (RET.) ¶ 3 Trans. Oaș. Vîrtej de apă, bulboacă: apa... curgea lin făcînd vîrtejuri și ~i MERA. ¶ 4 Corp rotund ca o bășică, glob: ~ de aur în piele de taur GOR. (ghicitoare despre „soare”) ¶ 5 Maram. 🌿 Boboc (de floare) ¶ 6 🌿 = CALCEA-CALULUI ¶ 7 BULBUCI pl. 🌿 Plantă ierboasă cu flori mari, globuloase, cu vinișoare verzi pe dinafară, ce crește prin pășunile din regiunile muntoase; numită și „bîlbor”, „bulbuc(ei)-de-munte”, „gloanță” sau „măr-auriu” (Trollius europaeus) (🖼 645) [bulbuca].

BUNĂVOIE s. f. (Numai în loc. adv.) De bunăvoie sau de bună voia mea (sau ta etc.) = a) nesilit de nimeni, din proprie inițiativă; bucuros. Aș zice să pleci mai bine de bunăvoie. CARAGIALE, O. III 47. Am bună nădejde să isprăvești cu bine slujba cu care te-ai însărcinat de bunăvoie. ISPIRESCU, L. 18. De bunăvoia lor trăiau exilați. EMINESCU, N. 83; b) de la sine, singur, fără intervenție dinafară. Să știi c-a răposat el singur, de bunăvoia lui. GALAN, Z. R. 250.

CALLA L., CALA, fam. Araceae. Gen originar din Europa; are o singură specie: Calla palustris L., plantă erbacee, de apă puțin adîncă, cu rizom gros, tîrîtor. Frunze cordiforme, glabre, lucioase, de culoare verde-închis, simple. Scapul, care iese dintre frunze, se termină printr-un spadice scurt, de culoare galbenă, înconjurat de o spată plană, pe dinafară verzuie, pe dinăuntru albă. înflorește în iul.-aug. Florile, albe, sînt polenizate de melcii de apă atrași de parfumul puternic emanat de acestea. Cînd florile femele se maturizează se formează mici bace roșii așezate într-un ciorchine globulos.

casă, case, căși, s.f. – 1. Locuință: „Casele tradiționale maramureșene erau întotdeauna netencuite în exterior și, în multe cazuri, nici în interior. De remarcat că tipurile de case arhaice au avut prispă fără stâlpi. Prispa cu stâlpi s-a generalizat aici în sec. al XVIII-lea, modificând întreaga înfățișare a casei. De asemenea, tipul cel mai răspândit a fost cel cu două și trei încăperi (camera de locuit și tinda sau camera de locuit, tinda și cămara). Din sec. al XIX-lea se răspândește casa căreia i se adaugă o încăpere în locul cămării (casa curată)” (Memoria, 2004-bis: 1.249). O descriere a caselor tradiționale maramureșene de la începutul secolului XX: „Toate casele sunt făcute din bârne de lemn, solid încheiate între ele la cele patru cornuri ale lor. De fapt, casa e o încheiere de bârne care, pusă pe roate, devine transportabilă. Podeaua ei se găsește la o înălțime de 0,50 m până la un metru deasupra pământului (...). De obicei, casele sunt formate dintr-un simplu antreu mai încăpător din care dai într-o cameră mai mare. Toate sunt joase, în interior podeaua de grinzi fiind unsă cu pământ lutos amestecat cu bălegar; au ferestre mici, absolut neîndestulătoare pentru o bună și completă aerisire. Pe dinăuntru ele sunt văruite, iar pe dinafară sunt lăsate fără nicio tencuilă, pentru ca bârnele să nu putrezească repede. Acoperișul lor e din șindrilă. În interior: un pat așezat într-un colț, făcut din scânduri și umplut cu paie sau fân; apoi laițele, cuptoriul, rudele; iar pe pereți vezi sumedenie de farfurii” (Papahagi, 1925: 84). ♦ Casă bătrână = casa părintească. 2. Cameră: „Du-te în ceie casă” = în cealaltă încăpere (Dăncuș, 2010). 3. Gospodărie. 4. Casa Satului = primărie; cănțălărie (ALR, 1961: 901). – Lat. casa „colibă, bordei” (DLRM, Pușcariu, CDDE, MDA).

CĂPTUȘEALĂ, căptușeli, s. f. 1. Pînză sau stofă cu, care se dublează, în interior, un obiect de îmbrăcăminte (pentru a-l face mai călduros sau pentru a-i da un aspect mai îngrijit). Obrazul se odihnește plăcut, înfundat în căptușeala hainei.. SAHIA, N. 114. 2. Pînză sau stofă cu care se învelesc unele obiecte pentru a le feri de deteriorare. Trecu la piano, îl deschise, sfîșiind căptușeala cu care era acoperit. D. ZAMFIRESCU, R. 110. ◊ Fig. O pădure bătrînă, formînd o căptușeală de viață vegetală peste scheletul preistoric și mineral al vulcanului. BOGZA, C. O. 167. ♦ Strat rezistent de lemn, de metal sau de cărămidă, cu care se acoperă un obiect pe dinăuntru sau pe dinafară, pentru a-l feri de degradare sau (uneori) pentru a-i da un aspect mai îngrijit. ♦ Partea exterioară a anumitor obiecte. Spuneți celui ce v-au trimis ca să se ferească să nu dau peste el, de nu vre să fac... din pielea lui căptușeală dobelor mele. NEGRUZZI, S. I 140.

căptușeală sf [At: CANTEMIR, HR. 144 / V: cuptușală / Pl: ~eli / E: căptuși + -eală] 1 Pânză (sau stofa) cu care se dublează, în interior, un obiect de îmbrăcăminte, pentru a-i da un aspect mai îngrijit, și pentru a-l face mai călduros. 2 (Pfm; îe) Mai scumpă ~la decât blana Se spune despre un lucru care costă mai mult decât merită. 3 (Pop; îe) A fi ~la cuiva A înlocui pe cineva, fără însă a prețui cât el. 4 Material aplicat în interiorul încălțămintei pentru ca aceasta să-și mențină forma. 5 Pânză sau stofa cu care se învelesc unele obiecte pentru a le feri de deteriorare. 6 Strat rezistent de lemn, de metal sau de cărămidă cu care se acoperă un obiect pe dinăuntru sau pe dinafară (pentru a-l feri de degradare, pentru consolidare, izolare termică, acustică etc.). 7 Ramă de lemn care acoperă fețele interioare ale golului unei uși și de care sunt fixate canaturile ușii. 8 (Înv; fig) Bătaie cu palma Si: (înv) calcavură. 9 (Înv; fig) Înșelătorie.

CĂPTUȘEALĂ ~eli f. 1) Material textil care se aplică în interiorul obiectelor de îmbrăcăminte sau de încălțăminte. 2) Strat rezistent (de lemn, de metal, de cărămidă etc.) cu care se acoperă un obiect (pe dinăuntru sau pe dinafară) pentru a-l proteja. [G.-D. căptușelii] /a căptuși + suf. ~eală

CĂPTUȘI, căptușesc, vb. IV. 1. Tranz. A coase, a fixa, a prinde o căptușeală la o haină; a dubla haina. Croitorul căptușește paltonul. 2. Tranz. A acoperi (un obiect) pe dinăuntru sau pe dinafară cu un strat de protecție, de izolare, de înfrumusețare etc. Ferestrele erau căptușite bine cu rogojini groase, incit nu se zărea rază de lumină. POPESCU, B. I 106. ◊ Fig. Cerul, căptușit cu nori tomnatici, apăsa greu și parcă-și afunda marginile în orizont. REBREANU, R. I 70. 3. Tranz. A îndesa, a ticsi. După trenuri căptușite cu infanterie, curgeau cele cu artilerie. CAMILAR, N. II 101. 4. Tranz. (Familiar) A prinde (pe cineva), a înșfăca, a pune mîna pe... Stai... că te căptușește ea, Mărioara, acuși! CREANGĂ, A. 49. Ah! Ce bine-mi pare Că i-am căptușit [pe cei doi pungași]! ALECSANDRI, T. I 163. ◊ Expr. A căptuși bine (pe cineva) = a prinde pe cineva la strîmtoare, a-l aranja, a i-o face bună. Tocmai de ceea ce te-ai păzit n-ai scăpat. Ei, că bine mi te-am căptușit! CREANGĂ, P. 206. 5. Refl. (Familiar) A se alege cu ceva. De nu agă, dar măcar socru... Tot m-am căptușit cu ceva! ALECSANDRI, T. I 101.

ceanac sn [At: COSTINESCU / V: cenac / Pl: ~uri / E: tc çanaq] (Reg) 1 Vas mare de pământ sau de lemn, smălțuit pe dinăuntru, în parte și pe dinafară, în care se ține mâncare pentru mai multe persoane. 2 Conținut al unui ceanac (2). 3 Vasul împreună cu conținutul. 4 Strachină în care se pun bucatele pe masă. 5 Conținut al unui ceanac (4). 6 Vasul împreună cu conținutul. 7 Vas în care se gătesc bucatele. 8 Conținut al unui ceanac (7). 9 Vasul împreună cu conținutul. 10 (Spc) Strachină mai mare, cu marginile întoarse înăuntru, pentru coacerea unor mâncăruri în țest. 11 Conținut al unui ceanac (10). 12 Strachină împreună cu conținutul. 13 Blid. 14 Conținut al unui blid (13). 15 Vasul împreună cu conținutul. 16 Castron. 17 Conținut al unui castron (1). 18 Vasul împreună cu conținutul.

CERESC, -EASCĂ, cerești, adj. 1. Care se află pe bolta cerului, care ține de bolta cerului. Corp ceresc. ▭ Cu fruntea-n țarină plîngînd azi ne vezi Din slavă, cerescule soare. GOGA, P. 57. Vezi printr-a nopții stele ce rază luminoasă Revarsă-n a sa cale luceafărul ceresc? ALECSANDRI, P. I 136. Omule... Te bizuiești să afli înuntrul pe dinafară Și să însemnezi și pravili pe-a mișcărei cerești cale. CONACHI, P. 276. 2. (În concepțiile religioase) Care se crede că ar veni din cer (considerat ca lăcaș al divinității). Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească întru împărăția cerească. CREANGĂ, A. 22. An noul Aștept minunea-ți ca o cerească lege. ALEXANDRESCU, P. 79. ◊ Oștile (sau cetele) cerești = îngerii, cetele îngerești. 3. Ca cerul. Pielea avea o albeață de sidef, părul de aur, ochii albaștri vii, de-o seninătate cerească. BART, E. 375. 4. Fig. Fermecător, minunat. Și-apoi, cu un sărut, să-nchid anume Cereștii ochi, și-n ei, vrăjita lume. TOMA, C. V. 126. Eliza e viața ce toate-nsuflețește; Zîmbirea-i e cerească, privirea ei, amor. ALEXANDRESCU, M. 106.

CHIPEȘ adj. 1. (Ban.) Convenabil, cumsecade. Kipish, Conveniens.. AC, 346. 2. (Mold.) Arătos. Voinici chipeși. DOSOFTEI, . V.S. Asemine unor poame, carele pe dinafară arătoase și chipeșe se arată. CANTEMI. Era ... om mare la trup, cinstiș, chipiș, la minte așezat. NECULCE. El iaste mai bogat sau ... mai chipeș decît dînsul. DÎ, 33^r. Etimologie: magh. képes. Cf. chip. Cf. c i l i b i u (2), c i n s t e ș (3), f a i e ș (2), g h i z d a v.

chitru m. frumos arbore spinos cu flori albe, pe dinafară roșiatice sau violete; fructele-i sunt mari, ovale, oblonge, galbene, având miezul alb și gustul acru (Citrus medica): [Gr. mod. KITRON].

CIRCUMVALAȚIE s.f. 1. Ansamblu de fortificații executat de asediatorul unei cetăți, unui oraș etc. contra vreunui atac dinafară. 2. Șosea de ocolire a unui oraș sau a altui centru aglomerat. [Gen. -iei, var. circumvalațiune s.f. / < lat. circumvallare – a înconjura cu fortificații, cf. fr. circonvallation].^[1]

CIRRHOPETALUM Ldl., CIROPETALUM, fam. Orchidaceae. Gen originar din Africa, Asia tropicală, cca 55 specii, orhidee epifite, cu pseudobulbi, obișnuit colțuroși, cu. o singură frunză pieloasă, în vîrf. De lîngă pseudobulbi pornește pedunculul floral, purtînd în vîrf un ciorchine umbelat. Flori cu labei scurt în formă de limbă, cărnos și îndoit, concrescut cu piciorul coloanei și astfel răsucit incit marginile dinafară sînt lipite, petalele interioare mai scurte ca cele exterioare cu peri pe margini, cele exterioare au aspect diferit.

CITI, citesc, vb. IV. Tranz. (Folosit și absolut) 1. A parcurge un text pentru a percepe cele scrise (rostindu-le în același timp în gînd sau tare); a lua cunoștință de conținutul scris al unei cărți, al unei scrieri etc. Tot mai citesc măiastra-ți carte, Deși ți-o știu pe dinafară. VLAHUȚĂ, O. AL. 49. Mama învăța cu mine acasă și citea acum la ceaslov, la psaltire și Alexandria mai bine decît mine. CREANGĂ, A. 11. Tu citești scrisori din roase plicuri Și într-un ceas gîndești la viața toată. EMINESCU, O. I 119 Ai voit, amice, ca mai nainte de a o tipări să citesc eu, în manuscript, cartea romînească ce tu ai compus. ODOBESCU, S. III 9. ♦ (Cu privire la o partitură, la note de muzică) A recunoaște, urmărind cu ochii, sunetele reprezentate și valorile lor și a le reproduce cu vocea sau cu un instrument muzical. Citește o simfonie. ♦ (Cu privire la o hartă, la un plan) A distinge indicațiile topografice și a-și imagina după ele conformația terenului. Citea harta amănunțită a regiunii. ♦ A cerceta (uneori pentru a nota în vederea unei calculații) indicațiile înregistrate de un aparat (contor, barometru, seismograf etc.). 2. Fig. A descoperi gîndul sau sentimentele cuiva din atitudinea, privirea, expresia figurii etc. Chiar dacă unii tac... eu citesc în privirile lor batjocura. STANCU, D. 320. Citi tristețea de pe chipul tovarășului său. SAHIA, N. 32. 3. A comunica altora conținutul unei scrieri (scrisori, cărți) rostind cu glas tare ceea ce este scris sau tipărit în ea. Mama a citit copilului o poveste. ◊ E foarte frumos. Și dacă n-ai obosit, mai citește-ne ceva. VLAHUȚĂ, O. AL. II 90. ◊ Refl. pas. La radio s-a citit articolul de fond din «Scînteia»..4. A învăța, a studia. A citit mult pentru examene. ♦ A se instrui, a se cultiva. Om care. citește mult. 5. (Subiectul este preotul) A face lectura, în anumite ocazii, a unor texte religioase. Mă, dascăle, n-am isprăvit. -Dar ce, părinte, nu i-am citit? TEODORESCU, P. P. 130. 6. (În superstiții, numai în expr.) A citi în stele = a prezice viitorul după poziția stelelor. – Variantă: ceti (ISPIRESCU, L. 98, NEGRUZZI, S. I 46, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 117, ALECSANDRI, P. P. 90) vb. IV.

CIUBUC, ciubuce și (3) ciubucuri, s. n. 1. Pipă (orientală) cu țeava lungă (și cu imamea de fildeș sau de chihlimbar). V. lulea, narghilea. Șade turcul, gras, uituc, Și-i tot trage din ciubuc. BANUȘ, B. 29. Nedreptatea de pe pămînt vine de la aceia cu pungă groasă, cu ciubuc mare, cu burtă mare. PAS, L. II 99. Sorbiră din cafea, traseră de două-trei ori din ciubuc. GHICA, S. 282. Maiorul se ținea în picioare... pufăind nemțește dintr-un ciubuc. RUSSO, O. 48. ♦ Țeava de lulea. Mă dusei pe ici-colea După ciubuc de lulea. ȘEZ. I 296. 2. Ornament în relief, cu un profil dreptunghiular sau curbat, care înconjură un perete, un tavan, o piesă de tîmplărie etc. V. chenar, cornișă. Pe dinafară, șase ferestre mari, ciubuce și ornamente monumentale. CARAGIALE, O. II 97. 3. (Familiar, caracteristic pentru societatea burgheză) Avantaj (material, adesea bănesc) sau cîștig (neoficial, luat pe sub mînă, adesea necinstit); bacșiș; ciupeală, șperț.

clișeizat, -ă adj. Transformat în clișeu ◊ „Și amândoi ar cădea în dizgrație dacă s-ar transforma în «clasici», învățați pe dinafară până la saturație, pe fragmente comentate, clișeizate.” Luc. 22 IV 72 p. 7 (din clișeu)

COAJĂ, COAJE (pl. coji) sf. 1 🌿 Învelișul vegetal și subțire al rădăcinei, trunchiului sau ramurilor unor plante: ~ de teiu ¶ 2 🌿 Învelișul vîrtos, pojghița sau pielița care acopere miezul unui fruct, semințele unei legume, etc.: ~ de nucă, de migdală, de castană, de pepene, de măr, de linte, etc. ¶ 3 Învelișul tare al oului: ~ de ou ¶ 4 🐙 Substanța calcaroasă, vîrtoasă care acopere corpul moluscelor sau crustaceelor: ~ de melc, de scoică, de rac, etc. ¶ 5 🍽 Partea dinafară, vîrtoasă, a pîinii sau a altor aluate, întărită prin coacere: ~ de pîine, de prăjitură, etc.; 👉 MĂMĂLIGĂ ¶ 6 🩺 Pojghița vîrtoasă ce se prinde deasupra unei răni sau unei bube; Ⓕ: grecismul fanariot ce începuse a prinde ~ și năbușia naționalitatea noastră (I.-GH.) ¶ 7 Ⓕ 🗺 Coaja pămîntului, scoarța pămîntului, învelișul, stratul deasupra, vîrtos și răcit al globului pămîntesc ¶ 8 ⊕ Portofel ¶ 9 Baba-coaja 👉 BABĂ 3 [vsl. koža].

covîrși (-șesc, -it), vb. – 1. A depăși. – 2. A da pe dinafară, a trece peste. – 3. A inunda, a invada. – 4. A copleși. – 5. A învinge, a supune, a domina. Se pare că trebuie plecat de la un sl. *povrŭšiti „a copleși”. S-a produs desigur o schimbare de prefix, ca în covîrni › povîrni, probabil sub influența lui cotropi, sau a expresivității mai mari a lui co-. Cf. vîrf. După Pușcariu, Dacor., VI, 313 și DAR, de la expresia rom. cu vîrf „plin”; pe lîngă diferite dificultăți însă, acest tip de compunere ar fi ciudat în rom. După Scriban, din sl. vrŭšiti cu prefix ku. – Der. covîrșitor, adj. (copleșitor; prea puternic).

CRUD, -Ă, cruzi, -de, adj. I. 1. (Despre alimente, în opoziție cu fript sau fiert) Care n-a fost supus (suficient) acțiunii focului; nefiert, nefript, necopt (suficient). Le mînca [păsările] așa crude, cu pene cu tot. CREANGĂ, P.. 245. Pe deasupra dă-i să beie lapte crud. ALECSANDRI, T. I 106. Furi dovleacul din foc, Mai mult crud decît copt. TEODORESCU, P. P. 131. 2. (Despre fructe, în opoziție cu copt) Neajuns la maturitate, insuficient dezvoltat; verde, necopt. Încep a cărăbăni la cireșe în sîn, crude, coapte, cum se găseau. CREANGĂ, A. 48. 3. (Despre plante sau părți ale lor) Care a răsărit de curînd, care e încă în dezvoltare; tînăr, fraged. O dată fac: zup! în niște cînepă... crudă și pînă la brîu de înaltă. CREANGĂ, A. 49. Trandafir cu foaia crudă. ȘEZ. I 290. Două lemne crude... se sfădesc în codru. TEODORESCU, P. P. 353. ◊ Fig. (Despre culori, în special despre culoarea verde a vegetalelor) Pînă la cositul fînului sau prașila porumbului... pămîntul întreg se îmbracă în auriul sau verdele crud al holdelor. MIHALE, O. 185. ♦ (Despre oameni și animale) în vîrstă fragedă, nedezvoltat, neajuns la maturitate (fizică sau psihică); plăpînd, tînăr. Cei doi pui de hamal cu umeri cruzi... țipă... îngroziți. SAHIA, N. 42. Pentru copiii mei care rămin cruzi și fără ajutor, nil mă osîndiți să pier tînăr. SADOVEANU, Z. C. 163. Crud la trup și brudiu la minte. SBIERA, P. 152. ◊ Fig. Din crudă copilărie slujesc prin străini. CREANGĂ, P. 200. El dă gînduri ne-nțelese vrîstei crude și necoapte. EMINESCU, O. I 108. 3. (Despre materiale, în opoziție cu fasonat, prelucrat) În stare naturală, brut, neprelucrat. Casa tabăcarului fiind la zidul dinafară, vidpea se strecura în tăbăcărie și rodea pieile crude. SADOVEANU, D. P. 166. II. Fig. 1. (Despre ființe și manifestările lor) Care simte plăcere cînd vede pe altul suferind; neomenos, neîndurat, cumplit. Cic-a fost un împărat Lacom, crud și încruntat. CASSIAN, în POEZ. N. 107. Crudă mamă mai era lelea Nastasia! RETEGANUL, P. I 51. ◊ (Poetic) Mă dor de crudul tău amor A pieptului meu coardei. EMINESCU, O. I 172. ♦ Vitreg, rău. Traiul crud și ne-mpăcat Te sfărîmă ne-ncetat. MACEDONSKI, O. I 41. 2. Violent, intens. Luptă crudă. ▭ împărații au datorii mari și griji crude. SADOVEANU, D. P. 23. ◊ (Adverbial) Lampa... le lumina crud fețele și-i orbea. DUMITRIU, V. L. 28.

cucă⁴ sf [At: CANTEMIR, ap. ȘIO / E: tc kuka] 1 Căciulă mare, împodobită cu pene de struț, purtată la ceremonii de către aga ienicerilor sau de către solaci. 2 Căciulă înaltă în formă de piramidă, împodobită cu pene de struț și îmbrăcată pe dinafară cu catifea aurie, trimisă de sultan domnitorilor români la urcarea pe tron și purtată de aceștia la ocazii festive și la parade. 3 (Înv) Autoritate supremă. 4 (Înv) Stăpânire. 5 (Reg; fig) Cap.

cucă f. căciulă înaltă și piramidală, împodobită cu pene de struț și îmbrăcată pe dinafară cu catifea aurie, pe care Sultanul o dăruia Domnului la urcarea-i pe tron (la Turci cuca era o podoabă proprie ienicerilor); Mihaiu primi dela solul Sultanului sabia și cuca pe care o puse pe cap BĂLC. [Turc. KOKA].

curge (-g, curs), vb. – 1. A se prelinge o masă lichidă. – 2. A pluti. – 3. A produce, a cauza. – 4. A se vărsa (un rîu). – 5. A ieși, a supura o secreție din corp. – 6. A se revărsa, a da pe dinafară. – 7. A pierde lichid un vas. – 8. A veni în număr mare. – 9. A se răspîndi. – 10. A se dezvolta. – 11. A trece (timpul), a se scurge (timpul). – 12. A decurge, a proveni. – 13. A cădea, a se împrăștia. – 14. A recădea. – 15. A circula (sîngele). De la vb. a cure, modificat după un întreg grup de verbe care au o formă identică la part. trecut și la perf. simplu: curg a fost refăcut după curs, ca mers, șters, ung, sting, împung, dreg, etc. (după Pușcariu 455; DAR și Pușcariu, Lr., 22, numai prin analogie cu merg și pentru a evita omonimia de la prezent cu cur; cf. Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 421; Candrea-Dens., 457). Fundamental are aceleași sensuri cu cure, dar se aplică numai maselor lichide sau obiectelor imateriale; prin urmare lipsește sensul de „a fugi, a alerga”, propriu lui cure. – Der. curgător, adj. (care curge; fluid); cursător, adj. (înv., curgător); decurge, vb. (a proveni), format din fr. découler de la couler; decurs, s. n. (transcurs); scurge, vb. (a vărsa; a goli; a prelinge; a se vărsa un rîu; a trece timpul), care reprezintă, prin intermediul lui a scure și cu aceeași modificare ca curge, lat. excŭrrĕre (Candrea-Dens., 461; Candrea); incurge, vb. (a invada, a face o incursiune, a pătrunde), cuvînt literar folosit în Trans., format după modelul lat. incŭrrĕre.

CUVÂNT (VORBĂ, VOCABULĂ) s. n. (cf. lat. conventus „adunare, întrunire”, conventum „înțelegere”): unitate lexicală alcătuită dintr-un complex sonor și un sens (sau de un complex de sensuri) susceptibilă de o întrebuințare gramaticală: unitate lexicală de bază a vocabularului unei limbi. ◊ ~ moștenit: c. rămas într-o limbă din limba de bază sau din limbile care s-au încrucișat, pentru a da naștere unei limbi noi. În limba română avem c. moștenite din limba latină și din limba geto-dacilor (substrat): casă, bun, doi, eu, meu, acesta, cine, altul, nimeni, cânta, afară, zău, la, că etc. (din latină); barză, mânz, sâmbure, viezure, aprig, creț, răbda, scapără, zburda etc. (din limba geto-dacilor). ◊ ~ împrumutat: c. luat dintr-o altă limbă, după formarea limbii care împrumută. În limba română sunt multe c. împrumutate (neologisme), în epoci diferite: muncă, viteaz, hrăni, razna, of (din vechea slavă); oraș, viclean, cheltui, musai (din maghiară); zambilă, murdar, tiptil, bre, haide (din turcă); hârtie, ieftin, lipsi, agale (din neogreacă); cartof, fain, absolvi (din germană); diviziune, dinamic, milion, explica, alo, contra, or (din franceză) etc. ◊ ~ neologic: c. împrumutat dintr-o limbă străină în diferite faze ale dezvoltării limbii care împrumută; de obicei, se consideră c. neologice cele împrumutate într-o perioadă mai apropiată de prezent (pentru limba română, începând cu sfârșitul secolului al XVIII-lea și până azi sau cele formate relativ recent prin mijloace proprii). Astfel: abator (cf. fr. abbatoir), agrotehnică (cf. rus. agrotehnika), captiv (cf. fr. captif, lat. captivus), campionat (cf. it. campionato), contrabandă (cf. it. contrabbando), interval (cf. fr. intervalle, it. intervallo, lat. intervallum), interveni (cf. it. intervenire, fr. intervenir), memorie (cf. lat. memoria, it. memoria, fr. memoire), termos (cf. germ. Thermosflasche), forjor (fr. forgeur), matrițer (matriță + suf. -er) etc. ◊ ~ format: c. apărut pe terenul unei limbi pe baza derivării, compunerii sau conversiunii. Astfel: copilaș, mărișor, îmbunătăți, șoimește, morțiș etc.; bună-cuviință, binevoitor, doisprezece, al douăzecilea, însumi, acestălalt, cel ce, oricine, nici unul, binevoi, deodată, întotdeauna, despre, de pe la, așadar, deoarece, ca să etc.; binele, semănatul, tremurândă, vestită, dedesubtul, înaintea etc. ◊ ~ bază (primitiv): c. care servește ca element de bază, ca punct de plecare în formarea altor cuvinte, ca de exemplu copil, mare, bun, șoim și mori din cuvintele derivate date ca exemple mai sus. C. -bază poate fi simplu (moștenit sau derivat) sau compus, în uz sau integrat în expresii, literar sau regional, la singular sau la plural, identificabil sau neidentificabil în limba română: asculta în ascultător, butoi în butoiaș, într-un în întruni, într-un chip în întruchipa; braț în îmbrățișa, piez în pieziș; hotar în hotarnic, morocăni în morocănos; clește în încleșta, colțuri în colțuros; ameți în amețeală, moale în molcuț etc. ◊ ~ derivat: c. obținut prin derivare cu sufix sau cu prefix (și cu prefix) de la un alt cuvânt. Astfel: copilandru (< copil + suf. -andru), bunicel (< bun + suf. -icel), înstrăina (< pref. în- + străin + suf. -a), vulturește (< vultur + suf. -ește), preface (< pref. pre- + face) etc. ◊ ~ denominativ: c. derivat de la un nume – de la un substantiv sau de la un adjectiv, ca exemplele copilărie (< copil + suf. -ărie), roși (< roșu + suf. -i), stegar (< steag + suf. -ar), tărișor (< tare + suf. -ișor) etc. ◊ ~ mobil: c. nou obținut prin procedeul moțiunii (obișnuit, un substantiv), adică prin sufixație moțională, ca în exemplele gâscan (< gâscă + suf. -an), vulpoi (< vulpe + suf. -oi), casieră (< casier + suf. -ă), doctoriță (< doctor + suf. -iță), tigroaică (<tigru + suf. -oaică) etc. ◊ ~ dezarticulat: c. prost articulat, rău pronunțat, neclar. ◊ ~ simplu: c. alcătuit dintr-un singur element formant, ca om, roșu, noi, trei, trece, așa, vai, pe, să etc. ◊ ~ compus: c. alcătuit prin compunere din două sau mai multe elemente formante distincte (de obicei părți de vorbire), ca bunăstare, gura-leului, gură-cască, câine-lup, buhai-de-baltă, redactor-șef, galben-deschis, sud-american, macedoromân, gastro-intestinal, douăzeci, înșine, aceastălaltă, cei ce, oricare, niciuna, binemerita, dedesubt, înspre, de pe lângă, ci și etc. ◊ ~ analizabil: c. care poate fi analizat morfologic în părți componente, ca îmboboci, derivat de la substantivul boboc + pref. îm- + suf. -i. ◊ ~ neanalizabil: c. care nu poate fi analizat morfologic în părți componente, ca bun, se, trei, când, pe, că, ah! etc. ◊ ~ silabic: c. alcătuit din silabe. ◊ ~ monosilabic: c. format dintr-o singură silabă, ca sat, gri, doi, tu, cânt, sus, of, cu, să etc. ◊ ~ bisilabic: c. format din două silabe, ca tată, galben, patru, nostru, trece, astfel, haide, despre, încât etc. ◊ ~ trisilabic: c. format din trei silabe, ca bunică, violet, douăzeci, cestălalt, scrisese, departe, deasupra, întrucât etc. ◊ ~ tetrasilabic (cvadrisilabic): c. format din patru silabe, ca facultate, violaceu, treisprezece, acestălalt, veniseră, niciodată, împrejurul, deoarece etc. ◊ ~ pentasilabic: c. format din cinci silabe, ca bibliotecă, comensurabil, nouăsprezece, practicaseră, odinioară etc. ◊ ~ octosilabic: c. cu opt silabe, ca im-pres-crip-ti-bi-li-ta-te. ◊ ~ polisilabic: c. format din mai multe silabe, ca perspicacitate, interminabil, paisprezece, ceastălaltă, decalcifiindu-se, literalmente, dindărătul, deoarece etc. ◊ ~ imparisilabic: c. care nu păstrează același număr de silabe în cursul flexiunii (obișnuit, un substantiv sau un adjectiv în limba latină), ca N. V. miles („ostaș”), tenĕr („tânăr”); G. milites, teneri; D. militi, tenĕro; Ac. militem, tenerum; Abl. milite, tenĕro. ◊ ~ parisilabic: c. care-și păstrează numărul silabelor în cursul flexiunii (obișnuit, un substantiv sau un adjectiv în limba latină), ca N. V. civis („cetățean”), niger („negru”); G. civis, nigri; D. civi, nigro; Ac. civem, nigrum; Abl. cive, nigro. ◊ ~ omofon: c. pronunțat asemănător cu un alt cuvânt, dar scris diferit de acesta, ca engl. peace („pi:s”) „pace” și piece („pi:s”) „bucată”; unsoare – un soare, omisiune – o misiune, ocupă – o cupă, otavă – o tavă etc. ◊ ~ omoform: c. care se pronunță și se scrie la fel cu un alt cuvânt; formă izolată din cadrul unei părți de vorbire, care coincide ca pronunțare și ca scriere cu forma unei alte părți de vorbire. Astfel: care (substantiv neutru plural) – care (pronume relativ), dar (substantiv neutru singular) – dar (conjuncție coordonatoare adversativă) etc. ◊ ~ omograf: c. scris la fel cu un alt cuvânt, dar pronunțat diferit de acesta. Astfel: casă (substantiv) – casă (verb), masă (substantiv) – masă (verb), veselă (adjectiv) – veselă (substantiv) etc. ◊ ~ accentuat; c. scos în evidență, în cadrul propoziției, cu ajutorul accentului. Astfel: „A mea a fost izbânda și aci îmi voi așeza eu locuința” (Al. Odobescu); „Are neasemuit farmec pădurea. I-am cunoscut toate potecile și toate desișurile” (Z. Stancu). ◊ ~ oxiton: c. accentuat pe ultima silabă, ca baclava, canava, chimono, rămurea, reveni, trecu, coborî etc. ◊ ~ paroxiton: c. accentuat pe penultima silabă, ca albastru, arteră, departe, fiecare, împrejurul, petrece etc. ◊ ~ proparoxiton: c. accentuat pe antepenultima silabă, ca acestora, armatele, luptaseră, roșiatică etc. ◊ ~ neaccentuat (aton): c. nereliefat prin accent în cadrul propoziției. Astfel: „Acolo este țara mea / Și neamul meu cel românesc” (I. Nenițescu). ◊ ~ cu conținut noțional: c. care are la bază o noțiune în jurul căreia s-a format un sens. Sunt considerate cuvinte cu noțiuni substantivele, adjectivele, numeralele, pronumele, verbele și adverbele: băiat, frumos, cinci, acesta, a cânta, bine etc. ◊ ~ fără conținut noțional: c. lipsit de noțiune, deoarece aceasta s-a atrofiat prin abstractizarea și gramaticalizarea cuvântului sau pur și simplu n-a existat de la început. El poate avea, în schimb, fie o semnificație gramaticală (cum este articolul), fie o semnificație lexicală foarte abstractă și foarte slabă (cum sunt prepoziția și conjuncția), fie o putere semantică de sugerare a stărilor emoționale și voliționale sau de evocare prin imitare aproximativă a sunetelor și a zgomotelor (cum este interjecția): -l, -a, cu, de, că, să, ah!, hai, na, poc!, zdup! etc. ◊ ~ anaforic: c. care reia o noțiune, o idee deja exprimată (anterior), în vederea accentuării ei. ◊ ~ redundant: c. de prisos, superfluu, nenecesar, care nu aduce un plus de informație (în teoria informației). ◊ ~ concret: c. care posedă un conținut reprezentabil în planul senzorial, ca bărbat, pom, dulce, negru, fluiera, fulgera etc. ◊ ~ abstract: c. care posedă un conținut nereprezentabil în planul senzorial, ca cinste, curaj, iscusit, înțelegător, doi, zece, voi, ei, gândi, părea, atât, parcă, fără, prin, și, dar etc. ◊ ~ apreciativ: c. cu sens favorabil; c. care sugerează o atitudine de apreciere, de stimă, de considerație, ca domn, doamnă, învățat, maestru, maestră etc. ◊ ~ depreciativ (peiorativ): c. cu sens nefavorabil, c. care sugerează o atitudine de dispreț, de lipsă de considerație, de batjocură, ca birocrat („funcționar formalist”), conțopist („funcționar mărunt”), troglodit („om grosolan”, „om necivilizat”), nătăfleț („om tont”, „om nătâng”), zurbagiu („om scandalagiu”) etc. Sensurile nefavorabile ale acestei categorii de cuvinte se datoresc insistenței asupra însușirii obiectelor, metaforei, nepotrivirii de gen dintre termenul-bază și derivat, contextului social, împrejurării particulare etc. Adeseori rolul sufixelor lexicale în sublinierea acestui sens este evident: bărbățoi, fătoi, articolaș, gazetăraș, avocațel, mămăligar, panglicar, opincar, băgăreț, plângăreț, băgăcios, plângăcios etc. În comparație cu apreciativele, în limba română există foarte multe depreciative (peiorative), unele dintre ele cu o încărcătură negativă foarte puternică. ◊ ~ echivoc: c. ambiguu; c. care poate fi interpretat în mai multe feluri într-un context dat, ca haină, râs, umbrele etc. (v. echivoc). ◊ ~ monosemantic (univoc): c. care dispune de un singur sens lexical, ca avion, catarg, rândunică, zăpadă, curajos, violet, saluta, vorbi, aici, repede, ura! etc. ◊ ~ polisemantic (plurivoc): c. care dispune de mai multe sensuri lexicale, ca acord, babă, carte, deschide, inimă, nod, bun, cald, ah! etc. C. polisemantic poate dispune de mai multe corpuri fonetice identice, reunite printr-o caracteristică semantică comună (sem). Astfel: caracteristica semantică „scălda”, „spăla” leagă formele băi („scalde”), băi („scăldători”), băi („camere de spălat”) și băi („localități cu instalații speciale destinate curei balneare”). ◊ ~ atestat: c. care figurează într-un text specific unei limbi de bază; c. a cărui existență poate fi dovedită. Pentru limba latină cele mai multe cuvinte sunt atestate: acus (> rom. ac), aduncus (> rom. adânc), ego (> rom. eu), quattuor (> rom. patru), cantare (> rom. cânta), quando (> rom. când), de (> rom. de), si (> rom. și) etc. ◊ ~ neatestat: c. care nu figurează într-un text specific unei limbi de bază; c. a cărui existență nu poate fi dovedită (de multe ori lingviștii „reconstruiesc” cuvintele neatestate, cu aproximație sau cu exactitate, orientându-se după formele evoluate care le moștenesc în limbile înrudite ce derivă din limba de bază). Multe cuvinte din limba latină sunt neatestate, fiind notate la început cu un asterisc: *accubiliare (> rom. aciua), *ammisticare (> rom. amesteca), *appensare (> rom. apăsa), *arrectare (> rom. arăta) etc. Din cele 886 de cuvinte latine neatestate și reconstruite de lingviști, consemnate în dicționarele noastre etimologice, 100 au fost deja depistate în diferite texte latine: abbattere (> rom. abate), battitura (> rom. bătătură), capitina (> rom. căpățână), dispartire (> rom. despărți), frictura (> rom. friptură), sanitosus (> rom. sănătos) etc. ◊ ~ literar: c. cu circulație în limba literară; c. care aparține limbii literare, ca albie, albastru-închis, cartof, floarea-soarelui, grămadă, serpentină, sfâșia, se urcă, zăpadă etc. ◊ ~ regional (dialectal): c. cu circulație într-un dialect sau într-un grai, ca ciupă („albie”), civit („albastru-închis”), crumpenă sau picioică („cartof”), răsărită („floarea soarelui”), cladă („grămadă”), cârjoaie („serpentină”), cârnosi („sfâșia”), se aburcă („se urcă”), nea sau omăt („zăpadă”) etc. ◊ ~ popular: c. cu circulație în mai multe dialecte sau graiuri, ca civilie („viață de om civil”), covăseală („plămadă”), crâșca („scrâșni”), cuțitaș („briceag”), culmiș („culme”), cumătru („naș”), cușmă („căciulă”) etc. ◊ ~ argotic: c. de argou, ca mardeală („bătaie”), mangleală („furt”), ciripi („denunța”) etc. (v. și argou). ◊ ~ de jargon: c. pretențios de origine străină, cu circulație îngustă, neasimilat de limba uzuală, folosit cu scopul de a impresiona pe interlocutor, ca mersi („mulțumesc”), șarmant („încântător”) etc. (v. și jargon). ◊ ~ uzual: c. folosit în mod curent, obișnuit; c. care este în uz, ca apă, casă, masă, pâine etc. ◊ ~ familiar: c. care exprimă un anumit grad de intimitate, care este obișnuit într-un mediu intim, ca acușica („acum”), cumvașilea („cumva”), cuscrenie („înrudire”), cutărică sau cutăriță („un oarecare”, „cineva”) etc. ◊ ~ rar: c. folosit cu totul întâmplător sau în mod special, în anumite împrejurări, ca adagiu („maximă”), admirare („admirație”), admisibilitate, cutezanță („curaj”), cusurgiu („cârcotaș”), cusătoreasă („croitoreasă”), cuscută („torțel”) etc. ◊ ~ învechit (arhaic): c. care nu mai este folosit în limba actuală; c. care a ieșit din uz, ca adamască („stofă de mătase cu flori”), cârcserdar („comandant de poteră”), credincer („om de încredere”), crezământ („crezare”), crâncenie („cruzime”), curteni („a face curte cuiva”), cursoare („curent”), cumplitate („zgârcenie”), cucură („tolbă de săgeți”) etc. ◊ ~ expresiv: c. care exprimă ceva în mod viu, sugestiv, plastic, elocvent, ca vaduri, vuiet, cărări, vatră, vreascuri, vreme, jale, târzie etc. din poezia „Mama” de George Coșbuc. ◊ ~ poetic: c. folosit de obicei în poezie, cu valențe poetice, creator de valori poetice. Astfel, în Scrisoarea III, Mihai Eminescu a valorificat magistral cuvintele pământ și apă, cărora Tudor Arghezi le-a dat mai târziu o nouă strălucire în poezia Cântare, urmat de Nichita Stănescu în Despre limba română. ◊ ~ cheie: c. esențial în unele poezii; c. în care se concentrează ideea fundamentală a acestora; cuvânt-nucleu care explică întregul conținut al operei. Astfel, în poezia Mai am un singur dor de Mihai Eminescu, cuvintele pribeag și singurătate, iar în poezia Vara de George Coșbuc, cuvintele cald și lumină. ◊ ~ științific: c. care se referă la știință; c. propriu unei ramuri științifice, care denumește o noțiune dintr-un domeniu științific, ca acid, bază; fuziune, neutron; inflorescență, petală; deltă, relief; diametru, multiplu; diapazon, gamă etc. ◊ ~ tehnic: c. care se referă la tehnică; c. propriu unei ramuri tehnice, care denumește o noțiune dintr-un domeniu tehnic, ca accelerator, accelerometru, balansoar, branșament, cartogramă, ciclotron, deversor, ecluză, filament, filtru, granulator etc. ◊ ~ flexibil: c. care-și schimbă forma pentru a putea exprima diferite raporturi gramaticale, ca o casă, unei case. Sunt c. flexibile: substantivul, articolul, adjectivul, numeralul, pronumele și verbul. ◊ ~ declinabil: c. care se poate declina. Sunt dedinabile: substantivul, articolul, adjectivul, numeralul și pronumele. ◊ ~ neflexibil: c. care nu-și schimbă forma pentru a putea exprima diferite raporturi gramaticale, ca totdeauna, bravo!, peste, că. Sunt neflexibile adverbul, interjecția, prepoziția șt conjuncția. ◊ ~ nedeclinabil: c. care nu se poate declina. Sunt nededinabile: adjectivele invariabile (așa, asemenea, atare; ditamai, coșcogeamite; gri, bej, maro etc.), pronumele interogativ-relativ ce, pronumele nehotărâte compuse care au în structură pronumele interogativ-relativ ce (fiece, oarece, orice, ceva), pronumele negativ nimic, unele grupe de numerale (distributive și adverbiale), adverbele, interjecțiile, prepozițiile și conjuncțiile. ◊ ~ imitativ (onomatopeic): c. care imită un sunet sau un zgomot natural, un sunet emis de om, de animale, de păsări sau de insecte, ca bâldâbâc!, zdup!, vâjj!, sforr!, ham!, cotcodac!, țârr! etc. ◊ ~ exclamativ: c. care sugerează prin conținutul său o anumită stare sufletească, beneficiind și de o punctuație corespunzătoare acesteia, sau care ajută, prin topica și intonația sa, la realizarea unor propoziții exclamative. Sunt considerate c. exclamative, prin excelență, interjecțiile care sugerează stări fizice și emoționale: ah!, au!, ehe!, of!, oleoleo!, oho!, ptii!, vai! etc.; adjectivul interogativ ce și adverbele interogative ce și cât: „Ce om era!”; „Ce caracter desăvârșit avea!”; „Ce repede trece vremea!”; „Cât de frumoși sunt anii tinereții!”. Uneori, adverbul ce este urmat de prepoziția de cu sens adjectival cantitativ: „Ce de oameni s-au adunat în centru!” ◊ ~ pozitiv: c. care sugerează prin conținut și formă ideea de afirmare a persoanei, a lucrului sau a circumstanței sau care ajută, în calitate de răspuns la o întrebare, la afirmarea acțiunii verbului predicat din propoziția interogativă. Sunt considerate c. pozitive adverbele cu conținut afirmativ: da, desigur, firește, întocmai, negreșit etc. ◊ ~ negativ: c. care sugerează prin conținutul lui lexical ideea de negare a persoanei, a lucrului sau a circumstanței sau care ajută la negarea acțiunii verbului predicat dintr-o propoziție. Sunt considerate c. negative pronumele și adjectivele negative și adverbele cu conținut negativ: nimeni, nimic, nici unul, nici una, nici un, nici o; nu, ba, nicidecum, niciodată, nicicum, niciunde, nicicând, nicăieri etc. ◊ ~ interogativ: c. care ajută la formularea unei întrebări sau a unei propoziții interogative. Sunt considerate c. interogative pronumele și adjectivele interogative și adverbele interogative: care?, cine?, ce?, cât?, câtă?, câți?, câte?, când?, unde?, încotro?, cum?, cât? ◊ ~ întăritor: c. care ajută la sublinierea mai pregnantă a unei anumite idei prin așezarea sa lângă cuvântul care exprimă această idee. Sunt considerate c. întăritoare pronumele și adjectivele de întărire și adverbele de mod de precizare sau de întărire: însumi, însămi, însuți, însuși, însăși etc.; chiar, și, tocmai („Însuși profesorul a lucrat cu noi”; „Chiar pe el l-am văzut ieri”; „Și aici se muncește”; „Pleacă tocmai sâmbătă” etc.). ◊ ~ repetat: c. reluat; c. care mai apare încă o dată în propoziție (în aceeași formă sau schimbat), realizând fie o construcție cu valoare adverbială (cuvânt repetat prin juxtapunere: încet-încet, șontâc-șontâc, abia-abia etc. sau locuțiune în care, între cele două forme, apar prepoziții: din când în când, din loc în loc, ceas de ceas, din ce în ce, încetul cu încetul etc.), fie figura de stil denumită repetiție, cu diferite valori în context: mare, mare; frumos, frumos; bine, bine; minunea minunilor; floarea florilor; codrule, codruțule; singur, singurel etc. ◊ ~ regent: c. de care depinde sintactic-funcțional o parte secundară de propoziție (atributul, complementul, elementul predicativ suplimentar) sau o propoziție subordonată. Sunt c. regente pentru atribute: substantivele, numeralele și pronumele; pentru complemente: adjectivele, verbele, adverbele și interjecțiile predicative; pentru elemente predicative suplimentare: substantivele, numeralele, pronumele (cu funcție de subiecte sau de complemente directe) și verbele sau interjecțiile predicative (de obicei cu funcție de predicat). ◊ ~ corelativ: c. din propoziția regentă, care exprimă o reciprocitate, luat în raport cu elementul introductiv al unei subordonate. El dispune de o intonație specifică și ajută la întărirea raportului de subordonare existent în frază. Intonația subliniază mai pregnant atât mijlocul de realizare a raportului de subordonare din frază, cât și conținutul acestui raport; atât partea de vorbire sau de propoziție pe care o reprezintă (dispune frecvent de o funcție sintactică), cât și subordonata introdusă prin conjuncții subordonatoare sau prin pronume și adverbe relative. Pot fi c. corelative în limba română: unele adjective invariabile, unele pronume și adjective demonstrative, unele pronume și adjective nehotărâte, unele pronume și adjective negative, unele adverbe și locuțiuni adverbiale, unele conjuncții și locuțiuni conjuncționale, unele interjecții. Astfel: „Ajunsese într-o asemenea situație, că nu te mai puteai înțelege cu el”; „Cine știe carte, acela are patru ochi”; „Acea pâine e mai bună, care este muncită de tine”; „Nu-mi mai rămâne alta de făcut, decât să ies în cerdac” (V. Alecsandri); „Altă soluție nu există, decât să te străduiești”; „Ăștia nu au nimic mai bun de făcut, decât să discute pe alții”; „N-a spus nici un cuvânt, decât că a oftat”; „Unde prindea omul, acolo îl ocăra” (I. Slavici); „Cum îți vei așterne, așa vei dormi”; „Atât a muncit, cât a putut”; „Când m-a chemat, atunci m-am dus”; „Tot mai citesc măiastra-ți carte, deși ți-o știu pe dinafară” (A. Vlahuță); „Pe când oastea se așază, iată soarele apune” (M. Eminescu). ◊ ~ incident: c. intercalat între părțile unei propoziții sau ale unei fraze, fără a fi legat sintactic de acestea. Este rostit cu o intonație deosebită, apare izolat între virgule, linii de pauză sau paranteze și aduce o informație suplimentară în interiorul unei comunicări de bază: „Am găsit, din nenorocire, un vagon de clasa a II-a la coada trenului” (I. L. Caragiale); „Nu știu, zău, cum a sta și asta” (Ion Creangă); „Poftim, nepoate Grigri, zice, cetește și te bucură” (M. Sadoveanu) etc. Sunt considerate c. incidente, în cadrul propozițiilor, vocativele, cuvintele și formulele de adresare (de tipul măi, bre, fa, dragă, dragul meu, draga mea etc.) precum și unele adverbe de mod ca desigur, firește, poate, probabil, bineînțeles, neîndoielnic, dimpotrivă, cică, pasămite etc.: „Mi-a comunicat, firește, ceea ce era mai important”; „Vă veți fi aducând aminte, probabil, de seara aceea din toamna trecută”; „Mi-am luat, desigur, din vreme toate măsurile necesare” etc. ◊ ~ de umplutură: c. incident de prisos, cu valoare afectivă, care întrerupe șirul comunicării fără să aducă vreun supliment de informație în legătură cu ea. Este caracteristic limbii vorbite și nu dispune de sens lexical: „E primejdie mare, domnule” (I. L. Caragiale); „(Leonida începe să sforăie.) Dormi, soro?...” (idem); „Bine, frate, revuluție ca revuluție, da nu-ți spusei că nu-i voie de la poliție să dai focuri în oraș?” (idem); „Mai stăm noi oleacă și pe urmă numai ce s-arată, măi tată, o groază de mistreți” (M. Sadoveanu). ◊ ~ expletiv (parantetic): c. intercalat într-o propoziție, care nu este necesar pentru înțelegerea sensului comunicării, putând lipsi din enunț. Un exemplu ni-l oferă pronumele personal expletiv cu valoare de nominativ etic. În această calitate, el exprimă solicitarea interlocutorului de a participa efectiv la ceea ce narează locutorul, nu are funcție sintactică și întărește negația într-o propoziție nominală, ca în exemplul „... nici tu sat, nici tu târg, nici tu nimica” (Ion Creangă). ◊ ~ de legătură: c. care leagă o parte de propoziție de elementul regent din cadrul aceleiași propoziții, două părți de propoziție sau două propoziții de același fel sau propoziția subordonată de propoziția regentă. În prima situație este vorba de o prepoziție, în a doua de o conjuncție coordonatoare și în a treia de o conjuncție subordonatoare, de un pronume, de un adjectiv sau de un adverb relativ: „O mulțime fără seamă de oameni și de vite se înghesuiseră pe pod în cea mai mare neorânduială” (N. Bălcescu); „La universitate a întâmpinat greutăți așteptate și neașteptate” (L. Rebreanu); „Bătrânul Dan desprinde un paloș vechi din cui / Și paloșul lucește voios în mâna lui” (V. Alecsandri); „Elevului începură să-i clănțăne dinții” (M. Preda); „Știrbul, care se apropia de el în fugă, se opri mai speriat ca prima dată” (D. R. Popescu); „A doua zi, când m-am dus la școală, l-am găsit în ușa clasei a IV-a de umanioare” (I. Ghica). ◊ ~ introductiv: c. care introduce în propoziție sau în frază o unitate sintactică specifică acestora. Astfel: prepozițiile introduc în propoziții atributele, numele predicative, complementele sau elementele predicative suplimentare, iar conjuncțiile subordonatoare, adjectivele, pronumele și adverbele relative introduc în frază diferite tipuri de propoziții subordonate. ◊ ~ cu funcție sintactică: c. care poate avea rolul unei părți de propoziție (subiect, predicat, nume predicativ, atribut, complement, element predicativ suplimentar, apoziție). Sunt c. cu funcție sintactică: substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul, adverbul și interjecția. ◊ ~ fără funcție sintactică: c. care nu poate avea rolul unei părți de propoziție. Sunt c. fără funcție sintactică: articolul, prepoziția și conjuncția. ◊ ~ cu distribuție unidirecțională: c. care intră în combinație, în cadrul unui context dat, obligatoriu pe rând, cu câte un singur termen. Sunt considerate ca având o distribuție unidirecțională substantivele, marea majoritate a adjectivelor, numeralele, marea majoritate a pronumelor, marea majoritate a verbelor, marea majoritate a adverbelor și o parte dintre interjecții. ◊ ~ cu distribuție bidirecțională: c. care intră în combinație, în cadrul unui context dat, obligatoriu simultan cu doi termeni. Sunt considerate ca având o distribuție bidirecțională adjectivele relative, pronumele relative, pronumele nehotărâte relative, verbele copulative, adverbele relative, prepozițiile, conjuncțiile și unele interjecții ca iată, iacă și iacătă. ◊ ~ sibilic (sibilin, sibilinic): c. cu putere enigmatică, profetică, rostit de Sybila, personaj feminin legendar, căreia anticii îi atribuiau darul de a prevedea viitorul, fiind inspirată de zei. ◊ ~ tabu: c. evitat în vorbire din superstiție sau din pudoare, (v. interdicție de vocabular). ◊ ~ matcă: c. care se află în fruntea unui articol de dicționar, sub care se grupează și se glosează toate variantele și expresiile (uneori și derivatele sau compusele) cu sensurile corespunzătoare. ◊ parte de c.: v. parte de vorbire. (Pentru clasificarea c. v. criteriu).

de prep. – 1. Indică punctul de proveniență: de undeva, de dincolo de moarte (Goga). – 2. Indică motivul, cauza: degetele rebegite de frig (Macedonski). – 3. Din (indică ceea ce conține): o cupă de aur (Bălcescu). – 4. Cu (indică ceea ce conține). – 5. Indică echivalența cu o unitate de măsură. – 6. (Înv.) Prin (indică mijlocul): de bunătatea făpturiei cunosc pre Ziditoriu (Coresi). – 7. Pentru (indică scopul sau finalitatea): cum dorește cerbul fîntîna (Dosoftei); Florica nu-i de tine (Alecsandri). – 8. Indică separația. – 9. Funcție partitivă: de toate cele ce i-au trebuit (Neculce). – 10. Funcție distributivă. – 11. Funcție ordinală. – 12. La (indică direcția). – 13. (Înv.) Ca, decît (funcție comparativă): de vulpile și păsările mai sărac iaste (Coresi), (astăzi se preferă decît). – 14. Funcție atributivă: ai făcut moarte de Grec (Alecsandri); nevasta i-a murit de tînără (Sadoveanu). – 15. Care (funcție relativă): era un om de avea o rană (Dosoftei). – 16. Funcție copulativă: prostul de Ion. – 17. Funcție expletivă: ori tu n’ai văzut de-un zid păsărit (Popular Tocilescu). – Mr., megl. di, istr. de. Lat. de (Pușcariu 491; Candrea-Dens., 474; REW 2488; Tiktin); cf. it. di, prov., fr., cat., sp., port. de. Cf. cuvîntul următor. În compunerea de-a forma cu s. și adj. un mare număr de locuțiuni adv. Cf. Moser 418-20. Comp. dacă, conj. (de cînd, cînd, introduce o subordonată temporală; cu condiția, introduce o subordonată condițională), rezultat al lui de și că, cf. fr. dès que sp. desde que. Compunerea ar putea fi romanică, forma intermediară deacă, cu e diftongat, apare în sec. XVI-XVII (Tiktin și Scriban o consideră a proveni de la de și ca). Cf. N. Drăganu, Conj. de și dacă, Dacor., III, 251-84. Miklosich, Et. Wb., deducea din rom. rut. dak „astfel”, bg. dakle „astăzi”, ceea ce nu pare posibil (cf. Berneker 177). Decît, conj. (ca, introduce al doilea membru al unei comparații de neegalitate; ci, mai curînd, contrapune un concept afirmativ unui concept negativ anterior; numai, doar, funcție adv.), de la de și cît (cf. numaidecît, adv., imediat; nicidecît adv., în nici un caz). Deci, adv. (atunci; prin urmare, așa fiind, introduce concluzia unui silogism), de la de și aci (înv., deci), cf. de aci înainte, fr. dorénavant. Din, prep. (de la, indică punctul de plecare, începutul, momentul inițial, cauza, materia, instrumentul, modul, partea), comp. de la de și în (în texte din sec. XVI, deîn, den). Cf. dintre, prep. (de) comp. de la de și între, cf. gal. înv. dentre; dintru, prep. (de la), comp. de la de și întru. – Din (mr., megl. din) formează de asemenea loc. adv., cf. dinafară; dinapoi; dinăuntru; dincoace; dincolo; dindată etc. În general, acestor comp. le corespund formațiile respective cu prep. în: înafară, înapoi, etc. Cf. dar.

DEBORDA, debordez, vb. I. 1. Intranz. (Despre ape curgătoare, la pers. 3) A ieși din albie; a se revărsa; (despre lichidul dintr-un vas) a da pe dinafară; (despre vase) a nu mai cuprinde conținutul, a lăsa să curgă pe dinafară; a fi prea plin. 2. Intranz. și tranz. A vărsa, a vomita. – Din fr. déborder.

debordant, ~ă a [At: DEX / Pl: ~nți, ~e / E: fr débordant] 1 (D. lichide) Care dă pe dinafară din recipient. 2 (Fig; d. oameni) Care se manifestă cu entuziasm. 3 (Fig; sentimente) Care este trăit cu intensitate.

DESCRIERE (după fr. décrire ; cf. lat. describere, a descrie) 1 Mod de expunere folosit în literatură, care constă în zugrăvirea trăsăturilor particulare ale unui lucru, fenomen, aspect din natură. Obiectul ei poate fi real sau imaginar. 2 Operă literară sau fragment dintr-o asemenea operă, în proză sau în versuri, avînd la bază acest procedeu. Descrierea poate fi de mai multe feluri: fantastică, umoristică, satirică, romantică, realistă, naturalistă, științifică, poetică, retorică. Aceste clasificări cu caracter riguros didactic nu exclud interferența dintre diferitele tipuri de descriere. În descrierea fantastică, puterea de plăsmuire a imaginației scriitorului depășește hotarele realității (ex. descrierea lunei, a drumului de la lună la pămînt, a lui Făt-Frumos, a pustietăților întîlnite în cale-i, din basmul Făt-Frumos din lacrimă de M. Eminescu). Particularitățile romantice caracterizează descrierea fantastică, precum și pe cea retorică; de aci încadrarea lor de unii esteticieni în descrierea romantică. În cea umoristică, obiectul este astfel înfățișat, încît să stîrnească rîsul (Ăl mai tare om din lume de Victor Vlad Delamarina), iar în descrierea satirică, umorului i se adaugă și o notă de batjocură, de ironie, la adresa obiectului prezentat (Calea Victoriei din Umorul românesc de P. Locusteanu), în timp ce descrierea romantică (casa lui Dionis din nuvela Sărmanul Dionis de M. Eminescu), cea realistă (În vacanță din Noi și vechi de I.A. Bassarabescu) sau cea naturalistă (Gherla din Poarta neagră de Tudor Arghezi) păstrează trăsăturile caracteristice ale curentelor respective. Descrierea științifică, folosită în proză, se deosebește prin obiectivitate, exactitate, claritate, redare metodică a trăsăturilor obiectului în ordinea importanței lor, sobrietate stilistică, pe cînd cea poetică urmărește să trezească în sufletul cititorului o stare sufletească asemănătoare aceleia care l-a stăpînit pe scriitor în fața obiectului descris. Spre deosebire de descrierea poetică în versuri, ca, de exemplu, pastelul, operă integral descriptivă, descrierile poetice în proză pot apărea și fragmentar în operele epice (nuvele, romane). Descrieri poetice în proză întâlnim în opera unor scriitori ca Al. Vlahuță (România pitorească), Al. Odobescu (Pseudokinegeticos), G. Hogaș (Pe drumuri de munte), iar în versuri, în creația unor poeți ca V. Alecsandri (Pasteluri), Șt.O. Iosif (Icoane din Carpați), G. Coșbuc (Balade și idile). Descrierea retorică, prin excelență subiectivă, constă în prezentarea obiectului în felul cum acesta se răsfrînge în convingerile scriitorului, determinînd o anumită atitudine: față de obiect, atitudine pe care voiește s-o comunice și chiar să o impună cititorului (ex. descrierea Ardealului, din Românii sub Mihai Vodă de N. Bălcescu; descrierea furtunii din Cartea Oltului de Geo Bogza). Frecventă în poezie, dar apărînd și în proză, este descrierea idilică, deosebită prin atmosfera de liniște, de fericire, ce se degajă din înfățișarea în culori calde, vii, a tabloului. Ex. de descriere poetică: „E începutul lui decembrie. A dat dumnezeu zăpadă nemiluită, și cade, cade puzderie măruntă și deasă, ca făina la cernut, vînturată de un crivăț care te orbește. Muscelele dorm sub zăpada de trei palme. Pădurile în depărtare, cu tulpini fumurii, par cercelate cu flori de zarzăr și corcoduș. Vuiet surd se încovoaie pe după dealuri și se pierde în văi adînci. Cerul e ca leșia. Cîrduri de corbi, prididite de vînt, croncăie, căutînd spre pădure. Viscolul se întețește. Vîrtejele trec dintr-un colnic într-altul. Și amurgul serii se întinde ca un zăbranic sur.” (B. DELAVRANCEA, Sultănica) Stă Caraimanul nnegurat, Moșneag în veci cu fruntea sus; Slăvitul zilei împărat Încet se lasă spre apus. Și cum se uită la moșneag, Se mai oprește-o clipă-n loc; I-azvîrle cu un zîmbet drag Pe frunte-un diadem de foc. Iar după culmi, doi nourași, Urcînd tiptil, în zare sus, Rîd răsfățați și drăgălași, Privind idila din apus. (ȘT.O. IOSIF, Icoane din Carpați) Ex. de descriere retorică: „Pe culmea cea mai înaltă a munților Carpați se întinde o țară mîndră și binecuvîntată între toate țările semănate de Domnul pe pămînt. Ea seamănă a fi un măreț și întins palat, capodoperă de arhitectură, unde sînt adunate și așezate cu mîndrie toate frumusețile naturale, ce împodobesc celelalte ținuturi ale Europei. Un brîu de munți ocolește, precum zidul o cetate, toată această țară și dintr-însul, ici, colea, se desfac, întinzîndu-se pînă în centrul ei, ca niște valuri proptitoare, mai multe șiruri de dealuri înalte și frumoase, mărețe piedestaluri înverzite, care varsă urnele lor de zăpadă peste văi și peste lunci.” (N. BĂLCESCU, Românii sub Mihai Vodă) Ex. de descriere romantică: Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate; Către țărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc, Ș-ale valurilor mîndre generații spumegate Zidul vechi al mănăstirii în cadență îl izbesc. Dintr-o peșteră din rîpă, noaptea iase, mă-mpresoară; De pe munte, de pe stîncă, chipuri negre se cobor; Mușchiul zidului se mișcă... pîntre iarbă se strecoară O suflare, care trece ca prin vine un fior. Este ceasul nălucirei: un mormînt se dezvelește. O fantomă-ncoronată din el iese... o zăresc... Iese... vine către țărmuri... stă... în preajma ei privește... Rîul înapoi se trage... munții vîrful își clătesc... (GR. ALEXANDRESCU, Umbra lui Mircea. La Cozia) Ex. de descriere realistă: „Pe birou, o farfurioară cu resturi de plăcintă cu carne. Au dat și pe dinafară foițe multe și au făcut cu verdele nesigur al mușamalei, un arhipelag nelămurit, amestecat cu pielițe de ghiudem, cu fărimituri de pîine rece. Un pahar de apă cu buze brumării, cu urme de pete, își ține încă fundul înroșit de picăturile vinului scurse în puterea gravității.” (I.A. BASSARABESCU, Acasă)

DINAFARĂ adv. (În expr.) Pe dinafară = pe de rost. – Din de⁴ + în afară.

dinafară (pe ~) (pe de rost) loc. adv.

DINAFARĂ adv. (În loc. adv.) Pe dinafară = pe de rost. Tot mai citesc măiastra-ți carte, Deși ți-o știu pe dinafară. VLAHUȚĂ, P. 57. Ne-a dat de învățat... «Îngerul a strigat» pe dinafară, CREANGĂ, A. 27.

dinafară

dinafară.

dinafară av [At: I. CR. I, 27 / E: de- + în afară] (Îlav) 1 Pe ~ Pe de rost. 2 (Îal) În afară.

dinafară v. pe dinafară

Dinafară ≠ dinăuntru

dinafară (pe ~) loc. adv.

DINĂUNTRU adv. (Și în forma dinlăuntru) Din interior. Se aude dinlăuntru un glas de femeie bătrînă. CREANGĂ, P. 90. ◊ Loc. adv. Pe dinăuntru = în interior. A primit întîi o rană în mîna dreaptă, vindecată în exterior, dar estropiată pe dinlăuntru. ARGHEZI, P. T. 148. Mulți copaci pe dinafară se văd frumoși Și pe dinăuntru sînt putrezi, scorboroși. PANN, P. V. III 140. ◊ (Adjectival) Să aruncăm o privire... căci organizația dinlăuntru a societății singură ne poate explica evoluțiile istorice prin care nația romînă trecu. BĂLCESCU, O. II 13. Cele mai dinlăuntru părți a ostrovului. DRĂGHICI, R. 15. – Variante: (învechit) dinîntru (ODOBESCU, S. I 88), dinlăuntru adv.

Dinăuntru ≠ dinafară

Elaeagnus angustifolia L., « Salcie mirositoare, Sălcioară ». Specie care înflorește primăvara-vara. Flori mici, foarte parfumate, cu miros dulceag, în interior galbene, pe dinafară alburii, pedunculate, erecte (perigon campanulat și. sudate de el 4 stamine), solidare sau cîte trei, la subsuoara frunzelor. (Fructul, o drupă falsă, galbenă-cenușie, cărnoasă, uscată, se coace în sept. Arbore mic, spinos care, datorită micilor solzi stelați care îl acoperă, are un aspect argintiu. Tulpină cu scoarță brună, netedă, subțire, coroană deasă, ramuri tinere argintii-cenușii apoi maro-închis, spinoase. Frunze scurt-pețiolate, 4-8 cm lungime, lanceolat-liniare, întregi, verzi pe față, pe dos argintii, cu nervuri penate, distincte, solzos-păroase.

EXTERIOR² ~oară (~ori, ~oare) 1) Care este situat în spațiul de dinafară (a ceva sau a cuiva); extern. 2) Care poate fi văzut de dinafară. Aspect ~. Manifestare ~oară. 3) Care există în afara ființei sau conștiinței individului. Lume ~oară. 4) Care este de dincolo de o anumită limită. ◊ Comerț ~ comerț făcut (de o țară) cu țările străine. [Sil. ex-te-ri-or] /<fr. extérieur, lat. exterior

EXTERIOR¹ ~oare n. 1) Partea de dinafară a unui obiect (și spațiul care-l înconjoară). 2) Aspect al unei persoane (ținuta, îmbrăcămintea, fizionomia, comportarea) care este accesibil privirii. /<fr. extérieur, lat. exterior

*EXTERIOR adj. I. 🌍 1 Care este în afară, care se petrece pe din afară: zidurile exterioare; cultul ~ ¶ 2 Care privește țările străine: comerțul ~. II. sbst. 1 Ceea ce se află pe dinafară, partea din afară: ~ul unei clădiri ¶ 2 Țările străine, străinătate: știri din ~ ¶ 3 Înfățișarea, îmbrăcămintea, portul unei persoane, aspectul unui lucru: judecînd după ~l lui, pare a fi un om sărac [fr.].

EXTERN¹ ~ă (~i, ~e) 1) Care este situat în spațiul de dinafară a ceva (sau a cuiva); exterior. 2) Care vine din afară; străin. 3) (despre medicamente) Care se aplică numai la suprafața corpului. /<fr. externe, lat. externus

FACE, fac, vb. III. A. Tranz. I. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a realiza, de a produce ceva). 1. (Cu privire la obiecte) A întocmi, a alcătui, a făuri, a fabrica. Am dat să-mi facă o pereche de pantofi. Copilul își face o jucărie. ▭ Ercule făcu un laț cu meșteșug. ISPIRESCU, U. 40. Îndată i se aduc cele cerute și tălpoiul [iadului] face iute o darabană. CREANGĂ, P. 310. ◊ Expr. A face cuie v. cui. (Cu privire la obiecte de îmbrăcăminte) A executa, a confecționa. Fă-mi cămașă de fuior, Că mi-i gîndu să mă-nsor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 365. ♦ A procura un obiect, dispunînd confecționarea lui de către altcineva. Făcîndu-i haine frumoase, se cunună cu ea. ȘEZ. V 67. Mîndrulița de pe deal Cere ca să-i fac caftan. SEVASTOS, N. 277. 2. (Cu privire la construcții) A construi, a clădi, a dura². Și-a făcut casă. Făcu gard în jurul grădinii. ▭ Împăratul a dat de știre... că oricine s-a afla să-i facă... un pod de aur... aceluia îi dă fata. CREANGĂ, P. 77. Aice își făcură o colibă. ȘEZ. II 201. ◊ Fig. Cînd (îți faci gard cu norocul, Dacă el nu-și schimbă locul, Scîrbă-n casă dacă nu-i, Toți copiii ți-s sătui. BELDICEANU, P. 88. ◊ Expr. A face zid în jurul cuiva v. zid. ♦ (Cu privire la clăi, stoguri etc.) A ridica, a așeza, a clădi. Unii secerau, alții legau snopi, alții făceau clăi. CREANGĂ, P. 158. Făcea căpiți din iarba cosită. ȘEZ. I 85. 3. (Cu privire la mîncări, alimente etc.) A găti; a prepara. Gospodina face de mîncare. ▭ Cînd a veni bărbatu-tău de la drum, vom face plachie cu costițe de porc. CREANGĂ, P. 5. Făce brînză din lapte. DRĂGHICI, R. 149. Io-i fac zeamă pipărată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 173. ◊ Expr. A nu face brînză (cu cineva) v. brînză. ◊ Refl. pas. Ușor îi a zice plăcinte, da mult îi pîn’se fac. ȘEZ. I 219. 4. (Cu privire la lucrări scrise, mai ales literare) A compune, a scrie. Face versuri. ▭ Îndată ce Iancu Văcărescu, Eliad, Alexandrescu sau Anton Pann făceau o poezie, a doua zi el [Filimon] o știa pe dinafară. GHICA, S. A. 79. Ca să nu uite curgerea zililor, au socotit să facă un calendari. DRĂGHICI, R. 54. ♦ (Cu privire la opere artistice) A executa, a realiza. A făcut un portret. 5. (Cu privire la legi) A crea, a stabili, a institui. În cămeși cu mîneci lunge și pe capete scufie, Ne fac legi și ne pun biruri, ne vorbesc filozofie. EMINESCU, O. I 150. Puterea d-a face legi... sta în adunarea sau soborul a toată țara. BĂLCESCU, O. II 13. 6. (Cu complementul «foc») A ațîța, a aprinde. Ca să facem foc și să aprindem lampa, e nevoie înainte de toate să avem lemne și petrol! C. PETRESCU, A. 279. Își fac foc, își fac de cină. RETEGANUL, P. II 71. Să facă un foc la marginea cetății. ISPIRESCU, L. 199. 7. (Cu complementul «praf») A stîrni, a ridica. Nu mai săriți atîta prin casă, că faceți praf. 8. (Cu complementul «urmă», «dîră») A lăsa. Unde calci, Urmă nu faci. BIBICESCU, P. P. 367. 9. (Cu privire la bani, la avere) A cîștiga, a agonisi, a strînge. Cînd faci avere, începi să păcălești lumea. DUMITRIU, N. 270. Înțelege-te cu moș Alexa baciul și vindeți cît trebuie din oile canarale (= bătrîne și grase), ca să faceți bani. SADOVEANU, B. 44. Lapte, brînză, unt și ouă de-am putea sclipui să ducem în tîrg, ca să facem ceva parale, căci casa s-a mai îngreuiat cu un mîncău. CREANGĂ, P. 6. II. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a produce din sine). 1. (Despre femei) A naște. Nu se împlinește bine anul, și femeia lui Ipate face un băiet. CREANGĂ, P. 169. Împărăteasa făcu un fecior. EMINESCU, N. 4. L-a făcut mă-sa dormind se spune despre omul fără vlagă sau leneș. ◊ Expr. De cînd l-a făcut mă-sa = de cînd s-a născut. Nu ieșise din casă de cînd o făcuse mă-sa. ISPIRESCU, L. 17. Parcă era de-acolo, de cînd l-a făcut mă-sa. CREANGĂ, P. 153. ◊ Absol. Bătu la portiță, se rugă să o lase înăuntru să se odihnească nițel, mai cu seamă că îi și abătuse să facă. ISPIRESCU, L. 55. Mai umblu prin oraș... pîn-o face. – Cine să facă? – Nevastă-mea. – Ce? – O apucase aseară durerile. CARAGIALE, M. 199. ♦ (Despre soți) A procrea. Numai un copil o să faceți. ISPIRESCU, L. 2. ♦ (Despre mamifere) A făta; a puia. Vaca vecinului a făcut un vițel frumos. 2. (Despre păsări; de obicei cu complementul «ou») A oua. Baba atunci se duce cu fuga, să afle ce i-a făcut găina. CREANGĂ, P. 70. 3. A produce, a da. În fundul grădinii avea și un măr care făcea mere de aur. ISPIRESCU, L. 81. Pomul care nu face roadă, se taie și în foc se aruncă. CREANGĂ, P. 118. Nu toate muștele fac miere. ♦ (Despre plante, cu privire la muguri, frunze, flori etc.) A scoate, a-i crește. Hai, mîndro, pe deal în sus, C-a făcut făsuiu fus. TEODORESCU, P. P. 315. 4. (Despre oameni, animale, plante; complementul indică o boală, o rană, o excreție etc.) A i se ivi, a-i apărea. Nenorocitul domn se zvîrcolea în spasmele agoniei; spume făcea la gură. NEGRUZZI, S. I 165. Popușoii vor face tăciune. ȘEZ. I 191. Purceii mici hrăniți cu cir fac păduchi. ib. V 51. ◊ Expr. A nu face purici (mulți) într-un loc (sau nicăieri) v. purice. A face spume (la gură) v. spumă. A face zîmbre v. zîmbre. ♦ (Franțuzism) A se îmbolnăvi de... A făcut scarlatină. 5. (Cu privire la părți ale corpului; în expr.) A face o gură cît o șură = a deschide, a căsca gura mare. A face ochi = a) (despre puii unor animale) a deschide ochii (la cîteva zile după naștere). Cînd fată Griva opt-nouă căței, noi îi lăsăm să sugă o săptămînă pînă fac ochi. STANCU, D. 15. (Glumeț, despre oameni) Cunoaștem meșteșugul acesta de cînd am făcut ochi. C. PETRESCU, Î. II 138; b) (familiar) a se trezi, a se scula (din somn). În vremea asta coloniștii făceau ochi și se grăbeau să se adune la sfatul de dimineață. SADOVEANU, P. M. 249. Mai era vreme pîn’ la ziuă, cînd Andrieș se simți scuturat de mîna lui Morocine: – Ei, tinereță, încă n-ai făcut ochi? Scoală, scoală: trebuie s-o pornim. id. O. I 501. A face burtă (sau pîntece) = a căpăta burtă, a-i crește burta. [Cocoșul] a făcut un pîntece mare, mare, cît un munte. CREANGĂ, P. 66. A face față (cuiva sau la ceva) v. față. A face fețe-fețe v. față. A face mutre v. mutră (4). (Despre pantaloni) A face genunchi = a se vedea, după multă purtare, urmele genunchilor pe pantaloni. III. (Folosit și absolut; exprimă acțiunea de a provoca ceva; urmat de o propoziție completivă sau consecutivă uneori cu nuanță finală). 1. A aduce (pe cineva sau ceva) în situația de a..., a întocmi, a potrivi lucrurile astfel ca să...; a da (cuiva) posibilitatea de a... Eu oi face ca să nu te vadă nime. SBIERA, P. 201. Am venit să te întreb... dacă ai ceva leacuri, care să ne facă să avem copii. ISPIRESCU, L. 1. C-un zîmbet faci gîndirea-mi să se-mbete. EMINESCU, O. I 200. ◊ (Eliptic) Nu mă faceți, că ia acuși vă ard cîteva jordii! CREANGĂ, A. 128. ◊ Intranz. Lovi cu ciomagul coarnele cerbului, care și picară, și făcu de șarpele îl putu înghiți. RETEGANUL, P. II 42. Pesemne că și straiele acestea pocite fac să arăți așa de sfrijit. CREANGĂ, P. 148. ◊ Refl. Această împărăteasă, cu rostul ei cel blajin... se făcu de o iubiră pînă și cumnatele ei. ISPIRESCU, L. 40. 2. A determina; a convinge. Pînă la vremea asta, nici el de la sine, nici prietenii... tot nu l-au putut face să se însoare. CREANGĂ, P. 142. Cu umbre, care nu sînt, v-a-ntunecat vederea Și v-a făcut să credeți că veți fi răsplătiți. EMINESCU, O. I 59. M-ai făcut de te crezui. ALECSANDRI, P. P. 357. 3. A obliga, a sili, a constrînge, a pune (pe cineva) să... Nu mă face să-ți zic pe nume! ALECSANDRI, T. 750. Oh! părinte! Ce mă făcuși să fac! NEGRUZZI, S. I 163. 4. A predispune (la ceva); a îndemna. Susurul acestor izvoare o făcea să se uite galeș la ele și-i plăcea să le vadă curgerea lor. ISPIRESCU, L. 17. Eu te fac s-auzi în taină Mersul cîrdului de cerbi. EMINESCU, O. I 110. IV. (Exprimă acțiunea de a da sau de a atribui unei ființe sau unui lucru o altă stare, însușire, formă sau menire decît cea pe care o avea sau o are). 1. (Urmat de un nume predicativ exprimat printr-un adjectiv, o locuțiune adjectivală, un participiu etc.) A aduce (pe cineva sau ceva) într-o anumită stare. Stătea pe gînduri și se uita la lampă. O făcu iarăși mai mică. DUMITRIU, N. 277. Eu l-aș face într-o noapte căzut în Dunăre. BART, E. 287. Ieri mi te-am făcut scăpată; Azi nu-mi scapi nesărutată! COȘBUC, P. I 99. Stăpîne, dacă-i numai atîta, apoi lască te fac eu cu grîu. CREANGĂ, P. 155. Stăi, măi Fulgo, barbă neagră, Să te fac cu mintea-ntreagă. ALECSANDRI, P. P. 56. ◊ Expr. A face (refl. a se face) bine (sau sănătos) = a (se) însănătoși, a (se) vindeca. Se jură că într-un ceas îl face bine. VLAHUȚĂ, la TDRG. A face (pe cineva) cunoscut = a aduce (pe cineva) în situația de a fi cunoscut (de alții), de a fi renumit. A face (ceva) cunoscut = a vesti, a da de știre (prin lume). A face (ceva) de vînzare = a destina (ceva) vînzării. A face calea întoarsă = a se întoarce din drum. Dar acu, vei vrea cu oaste și război ca să ne cerți, Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale. EMINESCU, O. I 146. A face pe dracu-n patru v. drac. A face (refl. a se face) de ocară sau, de poveste, de rîs, de rușine v. c. A face (pe cineva sau ceva) una cu pămîntul v. unu. 2. (Urmat de un nume predicativ; numele ființei sau al lucrului care suferă transformarea stă în cazul acuzativ sau este introdus prin prep. «din») A aduce (pe cineva sau ceva) dintr-o stare în alta; a preface, a schimba, a transforma în... Însuși Sinan-pașa cel grozav... venise să facă țara pașalîc. ISPIRESCU, M. V. 25. I-a mai rămas o bucățică de mămăligă îmbrînzită și făcînd-o boț, a zis... CREANGĂ, P. 143. Faceți din piatră aur și din îngheț văpaie. EMINESCU, O. I 94. Și în sine împăcată stăpînea eterna pace!... Dar deodat-un punct se mișcă... cel întîi și singur. Iată-l Cum din haos face mumă, iară el devine tatăl. id. ib. 132. Negru-i, doamne, pămîntu, Da-i mai negru urîtu; Din om te face neom. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 212. ◊ Expr. A face din țînțar armăsar sau, mai rar, a face calul armăsar = a exagera, a da lucrurilor o importanță mai mare decît au în realitate. Că dușmanul e dușman, Face calul armăsar, Și se pune pe cărbuni, Umple satul cu minciuni. TEODORESCU, P. P. 316. A face (pe cineva) din cal măgar = a-și bate joc de cineva; a înjosi. Nu mă faceți din cal măgar, că vă veți găsi mantaua cu mine. CREANGĂ, P. 253. A face (pe cineva) cuc (sau tun) = a îmbăta pe cineva. Cucoana însă tot îndesa paharele boierului... pînă îl făcu cuc. ISPIRESCU, L. 181. A face (cuiva) coastele pîntece = a bate pe cineva tare. Și-i da piste un omușor, care ți-a face coastele pîntece. NEGRUZZI, S. I 250. A face noaptea (sau din noapte) zi = a nu dormi, a veghea toată noaptea. Biata femeie nopțile le făcea zi. ISPIRESCU, L. 58. A-l face (pe cineva) în două sau (în) patru = a despica (pe cineva) în două sau în patru, a tăia (pe cineva) în bucăți; a sfărîma, a ucide. Dacă nu se da în lături lupul, în două îl făcea cu paloșul. ISPIRESCU, L. 17. Pe butuc Că-l așeza, Cu baltac Patru-l făcea. TEODORESCU, P. P. 589. A face (refl. a se face) bucăți sau bucățele, fărîme, grămadă, praf, pulbere, scrum, țăndări etc. v. c. A face (cuiva) capul călindar v. calendar. A (-i sau a i se) face (cuiva) gura pungă v. gură (2). A-și face urechea toacă v. toacă. A-și face coada bîrzoi v. bîrzoi. A face (cuiva) pîntecele (sau spinarea) tobă v. tobă. A face (cuiva) chica topor v. topor. ◊ Refl. Lovi cerbul de trei ori în burtă și îndată se făcu dintr-însul o căruță cu doisprezece cai de foc. ISPIRESCU, L. 116. Dar atuncea greieri, șoareci, Cu ușor-măruntul mers, Readuc melancolia-mi, Iară ea se face vers. EMINESCU, O. I 106. Răul se face fire, simțirea amorțește. ALEXANDRESCU, P. 79. 3. (Urmat de un substantiv sau de un adjectiv predicativ) A zice, a spune (despre cineva) că este..., a învinui, a acuza (pe cineva) de... Credea că cei ce-l fac urît îl iau numai în batjocură. SBIERA, P. 228. A început a te lua lumea la ochi și a te face prost. ȘEZ. V 130. Vorbă-ndată-i trimetea Și netrebnic că-l făcea. TEODORESCU, P. P. 640. ◊ Expr. A face (pe cineva) cum îi vine la gură = a ocărî pe cineva rău, fără a-și alege cuvintele. Își adusese aminte Borțosul... că ea te-a adus la atelier, și a făcut-o cum i-a venit la gură. PAS, Z. I 276. ◊ Refl. Da ia lasă-mă la pîrdalnicul, stîpîne... Nu te mai face așa de bătrîn, că doar nu ți-i vremea trecută. CREANGĂ, P. 154. V. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a da unui lucru o formă definitivă sau potrivită destinației sale). 1. A aranja, a potrivi (ceva) pentru un anumit scop, a pregăti. Gospodina făcu paturile devreme. SADOVEANU, B. 102. Se întreceau care de care să facă baia mai potrivită de caldă stăpînului său. ISPIRESCU, L. 31. Făcu un culcuș stăpînului său. id. ib. 287. Preferanțul giucăm?... Eu fac cărțile. ALECSANDRI, T. I 74. Abia aveam vreme a-mi face toaleta. NEGRUZZI, S. I 53. ◊ Expr. A-și face ghetele (sau pantofii) = a-și lustrui ghetele (sau pantofii). 2. (Cu privire la păr, unghii, buze, sprîncene) A îngriji, a aranja, a drege. [Chirița:] Să mă arăte la o mulțime de boieri, cum m-am troienit în Păcurari, și cum îmi fac sprîncenile! ALECSANDRI, T. I 158. Haide, apucă-te de-ți fă părul, că acuși însărează. id. ib. 37. VI. (Complementul e un abstract; verbul are sens foarte larg, exprimînd acțiunea de a lucra, de a săvîrși ceva). 1. A săvîrși, a făptui. De cîte ori se lumina orizontul, ea făcea sforțări ca să poată privi în larg. BART, E. 387. Ce mi-ai făcut cu atîta sumedenie de oștire...? ISPIRESCU, M. V. 31. Toate trebile cîte le făcea, le făcea pe dos. CREANGĂ, P. 39. Mergînd ea acum zi și noapte, nu știu ce făcu, că se rătăci. id. ib. 288. Tu ești, Pepelaș? Ce faci acolo? ALECSANDRI, T. I 332. ◊ Absol. Dănilă face, Dănilă trebuie să desfacă. CREANGĂ, P. 46. Cine face, lui își face. Capul face, capul trage. Tace și face. ◊ Expr. A face abstracție de... = a ignora, a lăsa la o parte, a nu lua în considerare. Avînd un obiect de studiat, fie de ordine materială, fie de ordine psihică, [metafizicienii] fac abstracție de toate elementele lui, de toate condițiunile lui de existență reală. GHEREA, ST. CR. II 33. Face ce face (sau ce poate) și... = încearcă în toate felurile și izbutește să...; nu știu ce face, vorba e că... Muma zmeului făcu ce făcu și trecu muntele. ISPIRESCU, L. 25. Dar nu știu ce face dracul, că face el ce face și, cu mare greu, scapă din labele lui moș Ursilă. CREANGĂ, P. 53. Ce face și cum face... sau ce (sau cum) face și ce (sau cum) drege... = ce pune la cale și cum o învîrtește că... (sau ca să...). Nu știa cum să facă, cum să dreagă, ca să împlinească voia acelui împărat. ISPIRESCU, L. 11. El știe ce face, ce drege, de-mi aduce din cînd în cînd așa cîte puține [salate], de poftă. CREANGĂ, P. 211. A nu avea ce face (sau ce să facă) = a) a nu avea ocupație. Dracul cînd n-are ce face, știți ce face... Intră înlăuntru și începe a-și purta codița cea bîrligată pe la nasul unchiașului. CREANGĂ, P. 53; b) a nu-i rămîne nimic de schimbat într-o situație, a nu avea posibilitatea să se împotrivească, să obiecteze, să ajute cu ceva; a nu avea încotro. Boierul acela cică era cam zgîrcit, dar, văzînd că Ivan este om împărătesc, n-are ce să facă. CREANGĂ, P. 301. Vai de mine, cam m-aș duce Seara la guriță dulce!... N-am ce face, sus îi locul, Inima-mi arde ca focul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 133; c) a face o gafă, o imprudență, o prostie, o trăsnaie. A nu avea ce face cu... = a nu avea (nici o) trebuință de..., a nu-i trebui; a nu avea (nici un) folos de... N-are ce face cu atîta avere. RETEGANUL, P. IV 33. Iți dau și dumitale punga asta, că eu n-am ce face cu dînsa. CREANGĂ, P. 45. Ce (mai) faci? = cum îți merge? cum o mai duci? Feciorul meu ce mai face? – Face bine, că-i sănătos. RETEGANUL, P. II 62. Dar tu, dragă, ce mai faci? BIBICESCU, P. P. 61. A face totul sau a face tot posibilul (sau toate chipurile) să (sau ca să)... = a încerca tot posibilul, a se căzni în toate felurile spre a... Nu putem trăi în casa aceasta, de n-om face toate chipurile să scăpăm de hîrca de babă. CREANGĂ, P. 12. Ce face? = ce? cum? (exprimînd surpriza sau faptul că nu sîntem de acord cu cele auzite). Iartă-mă! – Ce face? Să te iert?- Eu, o tigoare, o scorpie? NEGRUZZI, la TDRG. Ce (tot) faci (sau ce ai făcut) de...? = ce ți s-a întîmplat că...? care e cauza că...? Vai, mîndruță de departe, Ce tot faci de nu scrii carte? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 142. Ce-i de făcut (cu cineva sau cu ceva)? = cum să se procedeze (cu cineva sau cu ceva)? Să lăsăm toate la o parte și, pănă la una alta, hai să vedem ce-i de făcut cu cerbul. CREANGĂ, P. 224. N-am făcut nimic = n-am realizat nimic, nu m-am ales cu nimic, n-am nici un folos. Ai fost ieri la tîrg? – Da, dar n-am făcut nimic. Fă bine și... (sau de...) v. bine² (3). Văzînd și făcînd = procedînd conform situației, împrejurărilor, fără un plan stabilit dinainte. [De cel mai mic copil] nu se despărțea, îl ținea lîngă dînsa, și mai tîrziu – «văzînd și făcînd». MACEDONSKI, O. III 23. A avea a (sau de-a) face cu cineva sau cu ceva = a avea de lucru cu cineva (sau cu ceva), a avea ceva comun cu cineva (sau cu ceva). Așa mi ți-a fost povestea? zise el încetișor, stai măi, dară, să-ți arăt eu cu cine ai a face. ISPIRESCU, L. 377. (Amenințător) O să ai de-a face cu mine. Ce are a face? = ce legătură este (între un lucru și altul)? ce interesează? și ce-i cu asta? și ce dacă? Harap-Alb, Gerilă, Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă se pun ei de ospătează și beu cît le trebuie. Dar ce are a face? parcă nici nu se cunoștea de unde au mîncat și au băut. CREANGĂ, P. 260. N-are a face! = nu interesează! n-are importanță! A-și face apariția v. apariție. A face caz (de ceva sau de cineva) v. caz. A face cunoștință (cu cineva) v. cunoștință. A(-și) face loc v. loc. A-și face mendrele v. mendre. A face moarte (de om) v. moarte. A face parte din... v. parte. A face pasul... v. pas. A face pași mari v. pas. A face rost (de ceva) v. rost. ◊ Refl. (În expr.) S-a făcut = ne-am înțeles, s-a aranjat, fii fără grijă. Adu-mi cărțile împrumutate. – S-a făcut! ◊ (Învechit și popular; în locuțiuni verbale) A-și face închipuire = a-și închipui. A-i face trebuință = a-i trebui. A face tocmeală = a se tocmi etc. A-și face joc = a se juca. Apoi ca-n glumă el le prinde De mînecă, și-aprins de dor, Își face joc prin părul lor. COȘBUC, P. I 88. A face o știre = a înștiința. Ieremia-vodă... făcu o știre cardinalului, că Mihai-vodă voiește a intra în Ardeal. BĂLCESCU, O. II 222. A face monopol = a monopoliza. Monopol fac azi de drepturi. ALEXANDRESCU, P. 139. A face întrebare = a întreba. Moșul iarăși... face întrebare. PANN, P. V. I 12. 2. A provoca, a da naștere la..., a cauza. Cine știe ce încurcătură vei face p-acolo! ISPIRESCU, L. 13. Începe a face un tărăboi, de s-a sculat toată ograda în gura lui. CREANGĂ, P. 304. Acel soi ciudat de barzi... Sînt cîntați în cafenele și fac zgomot în saloane. EMINESCU, O. I 137. ◊ Expr. Nu face nimic = (formulă de politețe cu care se răspunde celui ce-și cere scuze pentru un neajuns sau o supărare pricinuită fără să vrea) n-are nici o importanță. A o face lată v. lat. ◊ Refl. Mare vîlvă se făcu în împărăție. ISPIRESCU, L. 31. De la o vreme se face tăcere. CREANGĂ, P. 227. ♦ (Cu determinări în dativ, indicînd persoana care e interesată în acțiune) A pricinui, a cășuna. Și-o întreb, și nu-mi răspunde! Și mă mir ce i-am făcut! COȘBUC, P. I 49. Își ceru iertăciune pentru relele ce-i făcuse. ISPIRESCU, L. 144. Să nu cumva să te împingă păcatul să-i faci vrun neajuns! CREANGĂ, P. 87. De astă dată nu-ți fac nemica. EMINESCU, N. 15. Nu-mi mai face supărare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 16. ◊ Expr. A i-o face (bună sau lată sau cu vîrf) sau a-i face (cuiva) una (și bună) = a aduce cuiva un rău, o vătămare; a învăța minte (pe cineva). Stăi, măi, că ți-o fac eu. ISPIRESCU, U. 41. Taci! că i-oi face eu cumătrului una, de și-a mușca labele, CREANGĂ, P. 29. Eu i-am făcut-o cu vîrf. TEODORESCU, P. P. 656. A face (cuiva) bine cu ceva v. bine² (3). A-i face (cuiva) bine (sau rău) v. bine² (3), rău. A face sfîrșit sau capăt (cuiva sau unui lucru) v. sfîrșit. A face (cuiva) zile fripte v. fript ◊ Refl. (Cu pronumele în dativ și formînd, împreună cu complementul care indică o stare sufletească locuțiuni verbale cu sensul determinat de complinire) A-și face gînduri sau griji ( = a se îngrijora). A-și face inimă rea ( = a se întrista). ▭ Bătrîna a ieșit clătind din cap și zicînd: maica domnului să-și facă milă de fata mea! NEGRUZZI, S. I 27. Și-au făcut curaj, urmîndu-și drumul. DRĂGHICI, R. 91. Tot vin beau și tot mîncau, Voie bună își făceau. BIBICESCU, P. P. 302. Întru-n casă la copile, Ele-și fac spaimă de mine, Parcă-i ursul din pădure. ȘEZ. I 49. (Expr.) A-și face de lucru (cu cineva) v. lucru. A-și face de lucru (cu ceva) v. lucru. A-și face osîndă (cu cineva) v. osîndă. A-și face (singur sau însuși) seama v. seamă. ♦ A arăta, a manifesta, a acorda. (Refl. pas.) Negustorul se minună de atîta cinste ce i se făcu. ISPIRESCU, L. 277. 3. A aduce la îndeplinire, a realiza, a îndeplini, a împlini. Nu știau ce voie să-i facă. ISPIRESCU, L. 11. Și-a făcut datoria de ostaș. CREANGĂ, P. 297. Piste o săptămînă... voi face poronca d-tale. KOGĂLNICEANU, S. 47. ◊ Expr. A face tîrg = a încheia tîrgul, a cădea de acord. Nouă ne-a plăcut de d-voastră și am făcut tîrg. SEVASTOS, N. 62. ♦ A executa. Facem o partidă de șah? 4. (Complementul indică o ocupație, o meserie) A exercita, a practica. Face avocatură. ▭ Mai făcea el, nu-i vorbă, și alte negustorii. CREANGĂ, P. 112. ♦ (Complementul indică un obiect de studiu sau o formă de învățămînt) A studia, a urma. Face medicina la București. 5. (Cu complementul «semn»; adesea urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau «din», indicînd o parte a corpului) A atrage cuiva atenția printr-un gest; a da cuiva să înțeleagă ceva printr-un semn. Copiii... nu mai îndrăzneau să se apropie, cînd ea le făcea semn. PAS, Z. I 87. Face semn dracului cu mîna. CREANGĂ, P. 52. N-au avut decît cu ochiul ori cu mîna semn a face. EMINESCU, O. I 146. ◊ (Cu elipsa complementului) A face din cap că da. ▭ Ipate care da oca pe spate Și face cu mîna, să-i mai aducă una. CREANGĂ, P. 150. Cînd treci tu pe lîngă noi, Nu face cu pălăria, Să priceapă dușmănia. HODOȘ, P. P. 69. C-o mînă pe carte scrie Și cu alta-mi face mie Să merg în cănțelărie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 26. ◊ Expr. A face (cuiva) cu degetul = a amenința (pe cineva) cu degetul arătător. Zărindu-l în slava cerului printre stolul de corbi, începu a-i face cu degetul și-i zise... dă-te jos d-acolo, omule! ISPIRESCU, L. 46. A face (cuiva) cu mustața = (despre bărbați) a cocheta (cu cineva). Într-o zi se încumese a-i face cu mustața, dară cam cu sfială. ISPIRESCU, L. 391. A face (cuiva) cu ochiul (sau, mai rar, din ochi) = a) a face (cuiva) un semn ascuns sau cochet. Tovarășul își puse degetul la buze și face cu ochiul, arătînd mutește la cei care dormeau în jurul focului. BART, E. 279. S-auzi zornetul de pinteni și foșnirile de rochii. Pe cînd ei sucesc musteața, iară ele fac cu ochii? EMINESCU, O. I 157. Poftim! ca și cînd eu, Balașa, la vîrsta me, aș face cu ochiu logofeților! ALECSANDRI, T. 942; b) fig. a atrage, a îmbia. [Copiilor] le face cu ochiul hambarul. BENIUC, V. 84. Am un pui de cotnari, care face cu ochiul. ALECSANDRI, T. I 328. 6. (Complementul indică un drum sau o distanță) A străbate, a parcurge. Trenul face 50 km pe oră. Am făcut un drum lung. 7. (Complementul exprimă o noțiune temporală) A petrece; a împlini. Aci se așeză, ca... să-și facă amiazul. RETEGANUL, P. I 63. A făcut, atîția ani de slujbă. ȘEZ. II 60. Pe toate le-aș culege, Să-mi fac traiul și să mor, Legănat pe sînul lor! ALECSANDRI, P. P. 337. 8. (Cu privire la prietenie, tovărășie) A lega, a întreține. Cine-a mai dori să facă tovărășie cu tine aibă-și parte și poarte-ți portul, că pe noi știu că ne-ai amețit. CREANGĂ, P. B. Intranz. I. (Urmat de determinări modale) 1. A proceda, a se comporta. Se coborî cel mijlociu și făcu și el ca cel dintîi. ISPIRESCU, L. 84. Apoi dar fă cum știi, moș Nichifor, numai să fie bine. CREANGĂ, P. 128. Cine-a face altă dată ca mine, ca mine să pățească. CREANGĂ, P. 253. Așa mi-ai poroncit, așa am făcut. ALECSANDRI, T. I 179. Cu scurteica de atlaz, Face multora-n necaz. TEODORESCU, P. P. 314. ◊ Expr. A face bine (sau rău) că (sau de...), exprimă o aprobare sau o dezaprobare a acțiunilor cuiva. Bine faci că nu te arăți mic la suflet. DRĂGHICI, R. 91. A face bine (sau a nu face rău) să..., (numai la modul optativ) se spune pentru a da cuiva un sfat. Ai face bine să mai înveți. N-ați face rău să veniți deseară la noi. A-și face de cap v. cap¹ (I 5). A face (ceva) de (sau din) capul său v. cap¹ (I 4). A face frumos v. frumos. ◊ (Determinat de o onomatopee prin care se imită o mișcare repede și zgomotoasă sau vîjîitoare) Să faci cu el zup! în fundul pămîntului. RETEGANUL, P. III 55. Voinicul face harști! cu sabia și-i taie capul. SBIERA, P. 125. Talpa iadului atunci face țuști! înlăuntru și dracii tronc! închid poarta. CREANGĂ, P. 311. ♦ (În comparații în care o acțiune se compară cu ea însăși e întrebuințat în locul verbului care exprimă acea acțiune și care îl precedă, îl urmează sau se înțelege din context) A proceda, a lucra (în felul cum obișnuiește... ). Mă rugați... să cînt cum cîntă cocoșii, să fac cum latră cîinii? CAMIL PETRESCU, T. II 105. Ele începură a zîzîi într-un chip scîrbos așa cum face o mare mulțime de... țînțari. ISPIRESCU, U. 100. Judecau... pricinile de vini mari politice, cum fac camerele lorzilor. BĂLCESCU, O. II 13. ♦ Refl.(Sens contaminat cu acela de «a făptui», «a săvîrși»; apare în construcții interogative și interogative indirecte, cu un complement exprimat prin pron. «ce»; uneori cu determinări introduse prin prep. «cu», indicînd persoana sau lucrul cu care cineva nu știe cum să procedeze, alteori cu determinări introduse prin prep. «de», indicînd cauza care face pe cineva să nu știe cum să procedeze) Ce mă fac cu tine, dacă te îmbolnăvești? ▭ Nu știa ce să se mai facă de frică. SEVASTOS, N. 272. E! Ce te faci tu acum? căci seara se apropie, și loc de repaos nu este, și casă de găzduit, nici pomeneală. ISPIRESCU, L. 389. 2. (Popular; determinat prin «bine» sau «rău») A-i merge, a o duce. Ce mai face lelița Anica?... – Face bine, mi-a răspuns el. SADOVEANU, N. F. 13. 3. (Determinat prin «a bine», «a rău», «a ploaie» etc.; uneori în superstiții) A prevesti (ceva). Iaca, și acuma fac nourii a ploaie. SADOVEANU, M. 180. Parcă nu faceți a bine, de nu vă mai astîmpără dracul nici la vremea asta. CREANGĂ, P. 254. Vuia în sobă tăciunele aprins, care se zice că face a vînt și vreme rea. id. A. 34. 4. (În superstiții; de obicei urmat de determinări introduse prin prep. «de») A vrăji, a fermeca, a lega prin vrăji. [Usturoiul] e bun de făcut de dragoste. SEVASTOS, N. 4. Băbătia lui, de la o vreme încoace, nu știu ce avea, că începuse a scîrțîi; ba c-o doare ceea, ba c-o doare ceea, ba-i e făcut de năjit, ba că-i e făcut pe ursită, ba că-i e făcut de plînsori. CREANGĂ, P. 111. Îți face cu ulcica, se vede... cela... Știi tu?... ALECSANDRI, T. 144. Nu ți-am făcut ca să mori, Ți-am făcut ca să te-nsori. ȘEZ. II 10. II. (Echivalează cu verbe care conțin ideea de «valoare») 1. A valora, a prețui. L-au prețuit că face mai mult decît o împărăție. SBIERA, P. 44. Nu face băietul ista atîția husăși, cu straie cu tot, cîți am dat eu pentru dînsul pînă acum. CREANGĂ, A. 16. ◊ Expr. Nu face fața cît ața v. ață. ♦ (În operațiile aritmetice) A fi egal cu... Doi cu doi fac patru. 2. A costa. Cît face untul? ▭ Murgulețu tare-mi place, Spune-mi mie, cîți bani face? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 487. 3. (La pers. 3, cu valoare impersonală; de obicei urmat de o propoziție subiectivă) A fi vrednic (de a...), a merita (să...). Face să vezi spectacolul acesta. ◊ Expr. Fie, că face! sau scump, dar face! se exclamă în fața unui lucru scump, greu de dobîndit, dar valoros (bun, frumos etc.). În adevăr, mobilarea-i prea frumoasă, dar și ține cam scump. – Fie, că face! ALECSANDRI, T. 802. Face parale v. para. Nu face parale sau nu face nici o para (chioară) sau nici două parale v. para. 4. (În expr.) Nu face pentru... = a) nu e potrivit, nu corespunde pentru... E iute! N-are cumpăt... nu face pentru un prefect. CARAGIALE, O. I 111; b) nu e de prestigiul cuiva. Domnule Iancule, nu face pentru d-ta să stai între boccii. CARAGIALE, M. 285. III. (Întrebuințat în locul altor verbe) 1. (Determinat printr-un adverb, o locuțiune adverbială sau un complement circumstanțial de loc care indică o direcție) A se îndrepta, a merge, a porni, a o apuca, a o lua. Fă-ndărăt, bărbate, – i-a mai zis nevasta. VISSARION, B. 97. Cînd noi voiam să facem hoisa, ne sfătuiai să luăm ceala, pentru ca să nu putem da de urma tîlharilor. ALECSANDRI, T. 233. Mi-am pus șaua pe cal Și-am făcut pe Olt la deal. ȘEZ. I 78. Bădiță, la chip frumos, Fă-n pădurea cea din dos, Că-i găsi un păltinel Să durezi luntre din el. ALECSANDRI, P. P. 51. ◊ Expr. (Învechit) A nu avea încotro face = a nu se putea împotrivi, a se resemna. La vîrsta me să duc dorul... nebuniilor? eu, o babă cuminte... Căci sînt babă... n-am încotro face... și cuminte... de nevoie. ALECSANDRI, T. 1198. ♦ Refl. (Familiar; cu determinări locale) A se abate, a se da, a se duce (sau a veni). Fă-te-n lături! ▭ Vai, sărace poloboace, de te-ai face mai încoace. CREANGĂ, A. 139. 2. A zice; a spune. Alinierea! face. Nu ești aliniat. DUMITRIU, B. F. 24. «Am să-ți rup oasele», făcea el. PREDA, Î. 52. De unde vii, măi Toadere? făcu Serafim Mogoș, ieșind în uliță. REBREANU, R. II 67. C. Refl. I. (Exprimă faptul de a apărea, de a se produce, de a se ivi) 1. (Despre zi, noapte, întuneric etc.) A se produce, a se ivi. În sufletul lui Melchior se făcuse însă furtună, o furtună pe care n-o mai avusese și nici nu știa cum s-o stingă. V. ROM. martie 1952, 145. Se făcea întunerec pe pămînt. ISPIRESCU, U. 43. Cînd începu a se face ziuă, Mihai-vodă ridică tabăra. BĂLCESCU, O. II 96. ◊ (Poetic) Albastru e cerul pe luncă Și-n suflet se face senin. CORBEA, A. 67. ◊ Expr. A i se face (cuiva) negru (sau roșu, verde, galben) înaintea ochilor = a vedea negru (sau roșu etc.) înaintea ochilor, v. vedea. I se făcea galbăn înaintea ochilor. VLAHUȚĂ, N. 12. ♦ Impers. (Arătînd că acțiunea se petrece în vis sau în fantezie) A se arăta, a apărea înaintea ochilor. Se făcea că e toamnă și că începe culesul porumbului. PREDA, Î. 176. Deseori mi se întîmplă să mă răsucesc în somn... Se face că plutesc pe o apă albastră, fără hotare. STANCU, D. 128. Se făcea că vede [în vis] pe Nechifor Lipan călare, cu spatele întors cătră ea, trecînd spre asfințit o revărsare de ape. SADOVEANU, B. 19. 2. (Despre drumuri, văi etc.) A se forma, a începe. Se face o cărare la stînga. ▭ Se făcea nu departe de poștă o vale lungă și răpide. ALECSANDRI, T. 51. 3. (Despre senzații sau sentimente; construit cu dativul persoanei) A se naște, a se produce (în cineva) deodată starea de..., a fi cuprins de... I s-a făcut sete. I s-a făcut frig. ▭ Pe urmă i se făcea somn. SBIERA, P. 140. I s-a făcut așa de jele, încît a început a plînge. CONTEMPORANUL, III 656. I se făcu frică. ȘEZ. I 162. ♦ Impers. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau prin conj. «să») A fi cuprins de o atracție puternică spre ceva, a simți dorul de... I s-a făcut de ducă. I s-a făcut de însurat. ▭ Du-te o dată, ori ți s-a făcut pesemne de vun conflict. CARAGIALE, O. I 71. Că mie mi s-a urît Și mie mi s-a făcut Să mînînc carne de cuc. TEODORESCU, P. P. 615. ◊ (Metaforic) În mirosul fără asemănare de dulce pe care-l dă cîmpului sulcina cînd e coaptă și iarba cînd i s-a făcut de coasă, în acest farmec măreț și liniștit al singurătății, inima lui atît de trudită la vîrsta de optusprezece ani, ușura de povara tuturor durerilor pămîntești. VLAHUȚĂ, N. 23. 4. A se întîmpla. «De asin dară, să se facă urechile lui Midas-împărat!» Și cum zise el, așa și se făcu. ISPIRESCU, U. 110. ◊ Expr. Ce s-a făcut (cineva)? = ce s-a ales (de cineva)? ce a devenit? cum s-a descurcat? Tovarășe... ce ne-am fi făcut noi, dacă nu era partidul? CAMILAR, TEM. 107. Nu știu ce s-a făcut omul meu. Am început să am grijă. SADOVEANU, B. 39. Furnicile parcă intrase în pămînt, s-au mistuit de nu se știe ce s-au mai făcut. CREANGĂ, P. 264. Ce s-a făcut cu...? = ce s-a întîmplat cu...? Au venit împăratul... și n-am știut ce s-au făcut cu dînșii. SBIERA, P. 191. Cum se face că... (sau de... )? = cum se poate întîmpla că...?, cum e posibil că...? Fata nu se putea domiri cum se face de bărbatu-său ziua este porc și noaptea om. ISPIRESCU, L. 54. Nu știu cum s-a făcut, că ori chersinul a crăpat, ori cumătrul a strănutat. CREANGĂ, P. 24. II. (Exprimă faptul de a deveni, de a ajunge într-o anumită stare) 1. A ajunge, a deveni. De ce creștea copilul, d-aceea se făcea mai isteț. ISPIRESCU, L. 2. Nici frumos pînă la douăzeci de ani, nici cuminte pînă la treizeci și nici bogat pînă la patruzeci nu m-am făcut. CREANGĂ, A. 71. Cu întemeierea acestor state evoluțiile istorice ale romînilor se fac mai lămurite. BĂLCESCU, O. II 12. Să te faci, grîule, faci, Să te faci, grîule, nalt Și să stai la secerat Ca mîndra la sărutat! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 377. ◊ Expr. A se face stăpîn pe ceva = a lua un lucru în stăpînire cu forța. (Despre un drum) A se face în două = a se despărți, a se bifurca. Cînd ajung la moara nouă Calea lor se face-n două. COȘBUC, P. I 131. A se face dunăre (turbată) v. dunăre. A se face foc v. foc. A se face oale și ulcele (sau ulcioare) v. oală. A se face trup și suflet cu cineva v. trup. A se face (tot) una cu cineva v. unu. ◊ (Urmat de adjective predicative, împreună cu care formează locuțiuni verbale echivalente cu verbele derivate de la adjectivele respective) Moșul se făcu galben. DUNĂREANU, CH. 22. Dragii mei copii, v-ați făcut mari; mergeți de vă căutați ursitele. ISPIRESCU, L. 33. Cînd văzu pe voinic, se făcu... vînăt. ȘEZ. I 69. Du-te-acasă, fa buhoasă, Și te lă, te fă frumoasă. ib. V 16. ♦ A ajunge la vîrstă de..., la numărul de... la un total de... Tata se făcuse de șaizeci de ani cînd a murit. ▭ Mai am unu, mai am doi [ibovnici], Cu Fălică se fac trei. ȘEZ. I 174. ♦ (Urmat de determinări care indică o profesiune) A îmbrățișa cariera de..., a deveni. Cînd voi fi mare, poate mă fac Inginer sau sondor. CASSIAN, H. 37. ◊ Tranz. Tata zicea că să mă facă profesor. SADOVEANU, P. M. 54. ♦ (Determinat prin «la loc» sau «iară») A ajunge din nou (ceea ce a fost înainte), a redeveni. Se făcuseră iară oameni. ISPIRESCU, L. 88. [Țugulea] se dete iară de trei ori peste cap și se făcu om la loc. id. ib. 315. ♦ (Despre preparate culinare etc.) A ajunge în starea potrivită pentru a fi folosit. V. reuși. Dulceața nu s-a făcut bine. ▭ Încetul cu-ncetul se face oțetul. 2. (Urmat de un nume predicativ exprimat printr-un infinitiv sau de o propoziție predicativă introdusă prin conj. «că», «să» sau loc. conj. «ca și cum») A se preface, a simula. Întoarse capul făcîndu-se că nu s-a întîmplat nimic și păși voinicește înainte. DUMITRIU, N. 150. La vorbă-n drum, trei ceasuri trec – Ea pleacă, eu mă fac că plec. COȘBUC, P. I 118. Mănîncă el acolo, bea bine, să ospătează, dar o dată se face ca și cum și-ar scăpa pălăria, și atunci toți îl văd. RETEGANUL, P. II 75. De vorbiți mă fac că n-aud, Nu zic ba și nu vă laud. EMINESCU, O. IV 201. ◊ (Urmat de un adjectiv predicativ) Se făcu bolnavă și sta zile întregi lîncezind în pat. BART, E. 61. Împăratul se făcu supărat. RETEGANUL, P. I 33. S-au făcut ca mort. SBIERA, P. 96. Toți ciobanii că fugea! Numai unul rămînea, Lîngă foc se întindea, Bolnăvior că se făcea. ALECSANDRI, P. P. 87. ◊ Expr. A se face niznai v. niznai. ◊ Intranz. (Popular, rar) Cînd a mai dezbrăca voinicul calul și o pune pielea jos, atunci fata împăratului să facă că se întinde și să împingă pielea cu picioarele în foc. SBIERA, P. 44. ♦ Intranz. (Urmat de determinări substantivale introduse prin prep. «pe») A-și lua înfățișarea de..., a se arăta, a-și da aere de... A face pe grozavul. A face pe prostul. ▭ Cocheta face pe nevinovata. NEGRUZZI, S. I 65. ♦ Intranz. (Urmat de determinări substantivale introduse prin «pe») A juca rolul de..., a împlini funcția de... Fusese șofer la oraș și acum făcea pe mecanicul. DUMITRIU, V. L. 130. – Part. și: (învechit și regional) fapt (PĂSCULESCU, L. P. 39, TEODORESCU, P. P. 29).

FÎRNÎIT, -Ă, fîrnîiți, -te, adj. (Popular) Care vorbește pe nas; fonf. (Substantivat) Era în sat și dascălul Iordache, fîrnîitul de la strana mare, dar ce ți-i bun? Știa și el glasurile pe dinafară de biserică, nu-i vorbă, dar clămpănea de bătrîn. CREANGĂ, A. 9.

GLAS, glasuri, s. n. 1. Ansamblul sunetelor emise de om (de obicei în cursul vorbirii, al exprimării prin cuvinte); facultatea de a emite aceste sunete; voce. Glasurile oamenilor ce coborau din vagoane și ale celor ce-i așteptau pe peron umpleau cuprinsul gării. REBREANU, R. I 16. Pe El-Zorab nu-l vei vedea De-acum, urmîndu-te la pas, Nici în genunchi la al tău glas, El nu va mai cădea! COȘBUC, P. I 111. Negustorul a rostit vorbele acestea cu glasul așa de cald, pornit din inimă, că Abu-Hasan s-a mai îmbunat. CARAGIALE, P. 151. Asta nu-i mămuca. Eu o cunosc de pe glas; glasul ei nu-i așa de gros și răgușit, ci-i mai subțire și mai frumos! CREANGĂ, P. 22. ◊ Fig. La glasul libertății văd Moldova deșteptată, Și la glasul omenirii o simțesc înduioșată, ALECSANDRI, O. 74. ◊ Loc. adv. Într-un glas = (toți) deodată, împreună; în unanimitate, de comun acord. Oștenii Bugeacului, cu pleoapele numai pe jumătate deschise, salutară într-un glas pe beiul lor. SADOVEANU, O. VII 14. Cu toții într-un glas făcea întrebare. DRĂGHICI, R. 107. ◊ Expr. A da glas = a striga; fig. a exprima. Cînd căruța se opri, el dădu glas. SADOVEANU, P. M. 237. A ridica (sau a înălța) glasul = a vorbi (mai) tare (amenințînd pe cineva), a protesta. A căpăta glas = a prinde curaj. A-i pieri (cuiva) (a i se stinge sau a-și pierde) glasul = a nu mai avea ce răspunde, a bate în retragere, a fi pus cu botul pe labe. A-și drege glasul v. drege. ♦ (Cu valoare de pl.) Murmur, vuiet (al unei mulțimi). Încremeni cu groază, ca și cînd mișcarea și glasul mulțimii ar fi fost începutul unei noi răzvrătiri. REBREANU, R. II 277. ♦ Ciripit, cîntec de pasăre. Zburau țipînd cucori pe sus Cu glas tînguitor. COȘBUC, P. I 233. În păduriștea de mesteacăni... păsările primăverii se-ngînă și care de care se-ntrec în feluri de glasuri. CARAGIALE, P. 43. Moșneagul, cum aude glasul cucoșului, iese din casă cu bucurie. CREANGĂ, P. 68. ♦ Strigăt, zbieret (al diverselor animale). Se întețeau tot mai des glasurile copoilor. SADOVEANU, O. I 447. Broaștele semețe cîntau cu glasuri multe. TOPÎRCEANU, S. A. 59. În codri-adînci, cățelul pămîntului tot latră, Lătrat cu glas de zimbru răsună în urechi. EMINESCU, O. I 93. 2. Fig. Sunet, zgomot de vînt, de apă etc. Jalnic vîjîie prin noapte glasul codrilor de brad. COȘBUC, P. I 119. Am ajuns într-o înfundătură de munți, unde se auzea răsunînd glasul unui pîrăuaș. CREANGĂ, A. 31. Vin’ cu mine, rătăcește Pe cărări cu cotituri, Unde noaptea se trezește Glasul vechilor păduri. EMINESCU, O. I 209. Ramurile se ridicau încet și glasul depărtat al șuvoaielor tăcea din vreme în vreme. RUSSO, O. 114. ♦ Sunet, ton produs de un instrument muzical sau de un corp sonor. Plîng tilingi, tălăngi răspund, Soarele apune, – Glas de bucium sună-n fund Ca o rugăciune... IOSIF, V. 74. De departe-n văi coboară tînguiosul glas de clopot. EMINESCU, O. I 76. 3. (Învechit) Veste, știre. Mihai primi glas atunci de la îndrăznețul Udrea că... s-a lovit de față cu Afis-pașa. BĂLCESCU, O. II 137. 4. (Bis.) Denumire dată scării muzicale în cîntarea bisericească răsăriteană. ♦ Fiecare din cele opt moduri fundamentale după care se execută toate cîntările bisericești. Spre a putea să fii dascăl se cer trei lucruri: întîi o carte de botez, a doua, un atestat... a treia, să cunoști cele 8 glasuri. SLAVICI, O. I 77. Știa și el glasurile pe dinafară. CREANGĂ, A. 9.

GRATIE, gratii, s. f. (Mai ales la pl.) Vergea de fier sau de lemn, de obicei încrucișată cu altele, care se pune mai ales în fața geamurilor unei ferestre sau în fața unei uși. Harun-al-Rașid trecuse repede la altă ferestruică cu gratii, de unde se vedea în sala tronului. CARAGIALE, P. 136. Casa cea de aramă... era acum toată numai un sloi de gheață, și nu se mai cunoștea pe dinafară nici ușă, nici ușori, nici gratii, nici obloane la ferești. CREANGĂ, P. 255. După gratii de fereastră o copilă el zări. EMINESCU, O. I 144. ◊ (La închisori) Peste un sfert de ceas, avea să fie după gratii tari și bine păzite de puștile gardienilor. POPA, V. 118. Gruie zace la-nchisoare De trei ani lipsiți de soare, Și prin gratii lung privește. ALECSANDRI, P. P. 145. ◊ Gratie de matcă = gratie de tablă, cu orificii, care desparte cuibul unui stup de magazia de recoltă, spre a împiedica regina să pătrundă și să depună ouăle acolo. ◊ Fig. Nu pot să uit... Patul acela fără saltele, Care-mi săpa gratii pe spate. JEBELEANU, C. 14. Și vinul gălbui așa sclipea de frumos din paharul străveziu, printre gratia fină de alabastru însuflețit a degetelor sale! HOGAȘ, M. N. 38.

Hoya carnosa (L.) R. Br. (syn. Asclepias carnosa L.). Specie care înflorește primăvara-toamna. Flori albe sau roșii-pale, odorante, ceroase, la mijloc cu pete roșii (caliciu cu o diviziuni; corolă cărnoasă, ceroasă, întinsă, cca 1-2 cm lățime, pe dinafară lipsită de peri, în interior cu mici protuberante alungite, rigide; 5 petale în formă de triunghi, obtuze și cu marginile recurbate; coronula formată din 5 lobi ovat-lanceolați, concavi, în formă de stea galbenă cu pete roșii, lucioasă), cu pedunculi lungi, pubescenți, așezate în umbele. Arbust agățător sau tîrîtor, cărnos, glabru, bine ramificat, totdeauna verde, cu lăstari de peste 1 m lungime, flexibili și care, mai tîrziu, se lemnifică; frunze opuse, persistente, coriacee, închise la culoare, cărnoase, cerate, ovat-oblonge, acuminate, lungi de cca 8 cm, scurt-pețiolate.

IARBĂ, (2) ierburi, s. f. 1. Nume generic dat plantelor erbacee, anuale sau perene, cu părțile aeriene verzi, subțiri și mlădioase, folosite pentru hrana animalelor. ◊ Expr. Paște, murgule, iarbă verde = va trebui să aștepți mult până ți se va împlini ceea ce dorești. Din pământ, din iarbă verde = cu orice preț, neapărat. ♦ Nutreț verde, proaspăt cosit. 2. Buruieni de tot felul. ◊ Iarbă rea = a) buruiană otrăvitoare; b) fig. om rău, primejdios. 3. Pajiște. 4. Compuse: iarbă-de-mare = plantă erbacee cu frunze liniare și cu flori verzi, care crește pe fundul mării și ale cărei frunze uscate sunt folosite în tapițerie; zegras (Zostera marina); iarba-broaștei = mică plantă acvatică, cu frunze rotunde, lucitoare, care (datorită pețiolului lung) plutesc la suprafața apei, și cu flori albe (Hydrocharis morsus-ranae); iarba-ciutei = plantă perenă din familia compozeelor, cu flori galbene dispuse în capitule (Doronicum austriacum); iarba-fiarelor = a) plantă erbacee veninoasă, cu frunze opuse, acoperite cu peri, cu flori albe-gălbui (Cynanchum vincetoxicum); b) (în basme) iarbă cu putere miraculoasă, cu ajutorul căreia se poate deschide orice ușă încuiată; p. ext. putere supranaturală, care poate ajuta să obții ceva greu de obținut; iarba-găii = plantă erbacee cu frunze dințate, acoperite cu peri aspri, cu flori galbene (Picris hieracioides); iarbă-creață = izmă-creață; iarbă-deasă = plantă erbacee cu tulpini subțiri, cu frunze înguste și flori verzi, dispuse în panicule (Poa nemoralis); iarbă-grasă = plantă erbacee cu tulpina ramificată și întinsă pe pământ, cu frunze cărnoase, lucioase și flori galbene (Portulaca oleracea); iarbă-mare = plantă erbacee cu tulpina păroasă și ramificată, cu frunze mari și flori galbene (Inula helenium); iarbă-albă = plantă erbacee ornamentală cu frunzele vărgate cu linii verzi și albe-roșietice sau gălbui (Phalaris arundinacea); iarba-cănărașului = plantă erbacee din familia gramineelor, cu frunzele plane, cu flori verzui și semințele gălbui; mei-lung, meiul-canarilor (Phalaris canariensis); iarbă-albastră = plantă erbacee cu frunzele îngrămădite la baza tulpinii și cu flori violete (Molinia coerulea); iarba-bivolului = plantă erbacee cu flori verzui sau brune (Juncus buffonius); iarba-câmpului = plantă erbacee cu tulpinile noduroase și cu flori verzui-alburii sau violet-deschis (Agrostis stolonifera); iarbă-neagră = a) plantă erbacee cu frunze dințate și cu flori brune-purpurii pe dinafară și galbene-verzui pe dinăuntru (Scrophularia alata); b) arbust cu frunze mici liniare și flori trandafirii sau albe (Calluna vulgaris); iarba-osului = mic arbust cu tulpini ramificate, cu frunze opuse și cu flori galbene (Helianthemum nummularium); iarbă-roșie = plantă erbacee cu tulpina roșiatică, cu frunze nedivizate, lanceolate și cu flori galbene dispuse în capitule; (pop.) cârligioară (Bidens cernuus); iarba-șarpelui = a) plantă erbacee cu frunze lanceolate, păroase, cu flori albastre, rar roșii sau albe (Echium vulgare); b) plantă cu tulpina păroasă, cu flori albastre sau roșietice (Veronica latifolia); c) broscariță; iarba-șopârlelor = plantă erbacee cu rizom gros, cărnos, cu tulpina terminată în spic, cu frunze ovale și flori mici, albe-roz (Polygonum viviparum); iarbă-stelată = plantă erbacee cu tulpina întinsă pe pământ, cu frunze pe fața superioară și pe margini păroase și cu flori liliachii (Sherardia arvensis); iarbă-de-Sudan = plantă cu tulpina înaltă, cu frunze lungi, cultivată ca plantă furajeră (Sorghum halepense). 5. Praf de pușcă. – Lat. herba.

IARBĂ, (2) ierburi, s. f. 1. Nume generic dat plantelor erbacee, anuale sau perene, cu părțile aeriene verzi, subțiri și mlădioase, folosite pentru hrana animalelor. ◊ Expr. Paște, murgule, iarbă verde = va trebui să aștepți mult până ți se va împlini ceea ce dorești. Din pământ, din iarbă verde = cu orice preț, neapărat. ♦ Nutreț verde, proaspăt cosit. 2. Buruieni de tot felul. ◊ Iarbă rea = a) buruiană otrăvitoare; b) fig. om rău, primejdios. 3. Pajiște. 4. Compuse: iarbă-de-mare = plantă erbacee cu frunze liniare și cu flori verzi, care crește pe fundul mării și ale cărei frunze uscate sunt folosite în tapițerie; zegras (Zostera marina); iarba-broaștei = mică plantă acvatică, cu frunze rotunde, lucitoare, care (datorită pețiolului lung) plutesc la suprafața apei, și cu flori albe (Hydrocharis morsus-ranae); iarba-ciutei = plantă perenă din familia compozeelor, cu flori galbene dispuse în capitule (Doronicum austriacum); iarba-fiarelor = a) plantă erbacee veninoasă, cu frunze opuse, acoperite cu peri, cu flori albe-gălbui (Cynanchum vincetoxicum); b) (în basme) iarbă cu putere miraculoasă, cu ajutorul căreia se poate deschide orice ușă încuiată; p. ext. putere supranaturală, care poate ajuta la ceva greu de obținut; iarba-găii = plantă erbacee cu frunze dințate, acoperite cu peri aspri, cu flori galbene (Picris hieracioides); iarbă-creață = izmă-creață; iarbă-deasă = plantă erbacee cu tulpini subțiri, cu frunze înguste și flori verzi, dispuse în panicule (Poa nemoralis); iarbă-grasă = plantă erbacee cu tulpina ramificată și întinsă pe pământ, cu frunze cărnoase, lucioase și flori galbene (Portulaca oleracea); iarbă-mare = plantă erbacee cu tulpina păroasă și ramificată, cu frunze mari și flori galbene (Inula helenium); iarbă-albă = plantă erbacee ornamentală cu frunzele vărgate cu linii verzi și albe-roșietice sau gălbui (Phalaris arundinacea); iarba-cănărașului = plantă erbacee din familia gramineelor, cu frunzele plane, cu flori verzui și semințele gălbui; mei-lung, meiul-canarilor (Phalaris canariensis); iarbă-albastră = plantă erbacee cu frunzele îngrămădite la baza tulpinii și cu flori violete (Molinia coerulea); iarba-bivolului = plantă erbacee cu flori verzui sau brune (Juncus buffonius); iarba-câmpului = plantă erbacee cu tulpinile noduroase și cu flori verzui-alburii sau violet-deschis (Agrostis stolonifera); iarbă-neagră = a) plantă erbacee cu frunze dințate și cu flori brune-purpurii pe dinafară și galbene-verzui pe dinăuntru (Scrophularia alata); b) arbust cu frunze mici liniare și flori trandafirii sau albe (Calluna vulgaris); iarba-osului = mic arbust cu tulpini ramificate, cu frunze opuse și cu flori galbene (Helianthemum nummularium); iarbă-roșie = plantă erbacee cu tulpina roșiatică, cu frunze nedivizate, lanceolate și cu flori galbene dispuse în capitule; (pop.) cârligioară (Bidens cernuus); iarba-șarpelui = a) plantă erbacee cu frunze lanceolate, păroase, cu flori albastre, rar roșii sau albe (Echium vulgare); b) plantă cu tulpina păroasă, cu flori albastre sau roșietice (Veronica latifolia); c) broscariță; iarba-șopârlelor = plantă erbacee cu rizom gros, cărnos, cu tulpina terminată în spic, cu frunze ovale și flori mici, albe-roz (Polygonum viviparum); iarbă-stelată = plantă erbacee cu tulpina întinsă pe pământ, cu frunze pe fața superioară și pe margini păroase și cu flori liliachii (Sherardia arvensis); iarbă-de-Sudan = plantă cu tulpina înaltă, cu frunze lungi, cultivată ca plantă furajeră (Sorghum halepense). 5. Praf de pușcă. – Lat. herba.

INALIENABIL, -Ă, inalienabili,-e, adj. Care nu poate fi înstrăinat. Fiecare popor are dreptul suveran și inalienabil de a-și orîndui viața conform propriei sale voințe, fără nici un amestec dinafară. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2533. – Pronunțat: -li-e-.

intra (-ru, -at), vb. – 1. A trece dinafară înăuntru, a pătrunde. – 2. A încăpea. – 3. A adera, a se înscrie, a ajunge să facă parte dintr-o grupare. – 4. A se angaja într-o slujbă. – 5. (Înv.) A se asocia, a se însoți. – 6. A Începe, a se iniția o anumită perioadă de timp. – 7. A se apuca (să danseze, să joace etc.). – 8. La cărțile de joc, a-i veni cuiva cărți bune. – 9. A pătrunde, a străbate. – 10. A-și micșora un material dimensiunile la muierea în apă. – Mr., istr. întru, megl. antru. Lat. intrāre (Pușcariu 893; Candrea-Dens., 867; REW 4501; DAR), cf. it. intrare, fr. entrer, prov., sp., port. entrar. – Der. intrare, s. f. (acțiunea de a intra și rezultatul ei); intrător, adj. (înv., care intră); întrătură, s. f. (înv., intrare; nod în lemn).

înăuntru adv. – În interior. – Var. (î)nuntru, (î)nontru, (în)l(ă)untru. Mr. năuntru, megl. an(a)untru, istr. (ă)nuntru. Origine obscură. Pare a se baza pe întru, pronunțat untru, pentru a cărui var. cf. umbla și îmbla, înfla și umfla, umple și înple; der. se explică fie prin comp. cu în-, fie, ca în cazul lui înalt, prin fonetică sintactică (în untru › în nuntru). Prezența lui ă este mai puțin clară; se poate datorata unei pronunțări în nuntru, cu aceeași rupere a vocalei ca în prooroc, greer, etc. sau comp. abintro, cf. abintro › abruz. davendrę, sard. aintru. Cuvîntul rom. coincide în parte cu sl. vŭnǫtrĭ, unǫtrĭ „înăuntru”; însă explicația pe baza sl. (Cihac, II, 147; Scriban) nu pare posibilă. După Tiktin și DAR, din lat. in illac intro; după Candrea, de la in ad intro. Cf. Moser 433. Lăuntru pare să fi rezultat în urma unei disimilări de la în năuntru; și de aici der. foarte recent, lăuntric, adj. (interior). – Der. dinăuntru, adv. (în interior), cf. dinafară, dinapoi.

întinge [At: TETRAEV. (1574), 247 / V: (reg) încin~ / Pzi: înting / E: în- + ml *tingere] 1 vt A înmuia cu vârful într-un lichid. 2 vt (Pex) A înmuia pâine sau mămăligă într-o mâncare. 3 vt (Îe) A pune brânza în sticlă și a ~ pe dinafară A nu se înțelege cu cineva. 4-5 vtr (Îrg) A (se) atinge.

ÎNȚELEGERE, înțelegeri, s. f. Acțiunea de a (se) înțelege și rezultatul ei. 1. Facultate, putere de a pricepe, de a pătrunde un fenomen, o situație, o idee. Deodată, privind pieziș la ochii ei, avu înțelegerea că ea de mult bănuiește toate. SADOVEANU, B. 160. Să se ducă la școlile de adulți ca să învețe și să-și ascută înțelegerea. id. E. 26. Poeziile pe care le învață [copiii] pe dinafară... rămîn departe de înțelegerea lor. VLAHUȚĂ, O. A. 188. ♦ (Învechit) Pricepere. Mihai avea destulă înțelegere spre a constitui acest stat. BĂLCESCU, O. II 289. 2. Bunăvoință față de situatia (grea a) cuiva, faptul de a lua parte la necazurile cuiva, de a le împărtăși. În ochii lui Matei, pînă atunci reci și răi ca niște ochi de șarpe, scăpără o luminiță de înțelegere, de interes. GALAN, B. I 413. Robenii, ori de cîte ori le-a stat în putință, s-au arătat oameni cu suflet și cu înțelegere pentru cumpenile vieții. id. Z. R. 45. 3. Aranjament, acord, învoială. Pe estradă, după înțelegere, s-a urcat întîi Toma Ganovici, pe vremuri ceferist. GALAN, Z. R. 17. ◊ Expr. A lua înțelegere (cu cineva) = a cădea de acord, a ajunge la învoială (cu cineva asupra unui lucru). Venea să ia înțelegere cu Bologa în privința serviciului de noapte. REBREANU, P. S. 63. ♦ Relații pașnice, prietenie, pace. Oamenii sovietici sînt încredințați că colaborarea culturală internațională contribuie la progresul științei, culturii, artei, la înțelegerea între popoare. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 373, 1/3. ◊ Bună înțelegere = acord deplin.

învăța (învăț, învățat), vb. – 1. A deprinde, a obișnui. – 2. A instrui, a transmite cunoștințe. – 3. A se instrui, a studia. – 4. A Învăța pe de rost, a ști pe dinafară. – 5. A catehiza, a îndoctrina. – 6. A disciplina, a cuminți. – 7. (Înv.) A porunci, a ordona. – 8. A sfătui. – Mr. (a)nveț, (a)nvețare, megl. anveț, anvițari, istr. (an)mețu. Lat. *invĭtiāre, de la vĭtium (Lexiconul de la Buda, Pușcariu 898; Candrea-Dens., 895; REW 4536; Densusianu, GS, II, 10; DAR), cf. it. invezzare, avvezare „a deprinde” (calabr. ambizzari „a învăța”), prov. envezar, v. fr. envoisier, v. cat. avesar (sp. anviso „înțelept, prudent”, cf. Berceo, Milagros, 14); pentru lat. *vĭtiāre, cf. port. vezar și Gamillscheg, s. v. apprivoiser. Der. învățat, adj. (instruit; s. m., savant, erudit, om cult); învățăcel, s. m. (discipol, elev; ucenic), dim. de la cuvîntul anterior (ipoteza unui model germ. Lehrling › Lehrer, sugerată de DAR, nu pare necesară); învățămînt, s. n. (învățătură; domeniul și activitatea de instruire și educare) format ca fr. enseignement de la enseigner; învățător, adj. (instructiv, care instruiește); învățător, s. m. (instructor, pedagog, institutor; astăzi, persoană care predă în primele clase școlare; înv., sfetnic); învățătoare, s. f. (femeie care predă în primele clase școlare); învățătoresc, adj. (de învățător, didactic); învățătorie, s. f. (rar. învățătură); învăț, s. n. (nărav, viciu; instrucție, învățătură; rar, sfat), deverbal de la învăța; învățătură, s. f. (instrucțiune; studiu, cultură, știință, înțelepciune; lecție, povață; morală (de fabulă), concluzie moralizatoare; sfat; înv., poruncă); desvăța, vb. (a dezobișnui); desvăț, s. n. (acțiunea de a dezvăța de un obicei prost).

las, a lăsá v. tr. (lat. laxare, d. laxus, lax; it. lassare, pv. laissar, fr. laisser, sp. dejar, pg. deixar). Părăsesc, nu ĭaŭ cu mine, depun: a lăsa baniĭ acasă, a lăsa armele (jos). Părăsesc, nu ĭaŭ cu mine, mă depărtez de: a lăsa copiiĭ acasă, dușmanu a lăsat mulțĭ morțĭ pe teren. Plec, mă depărtez: las Galațiĭ. Plec, înclin: las capu’n jos. Trec cu vederea, omit: a lăsa treĭ capitule dintr’o carte. Daŭ pin (saŭ și fără) testament: a lăsa copiilor o avere mare. Permit, aștept: nu las să treacă timpu. Permit, daŭ voĭe, liberez: las pe cineva să intre, las pasărea din mînă. Scad, micșorez, fac scăzămînt: a lăsa ceva din preț, din pretențiunĭ. Amîn: las pe mîne. Rezerv, păstrez: las pe mîne. V. refl. Mă întind, mă moĭ: arcu, coarda se lasă. Mă deprim, ajung la un nivel maĭ jos: pămîntu se lasă. Descind, mă scobor, mă daŭ jos: mă las pe scară, pe frînghie, pe rîŭ la vale. Mă pun, mă așez: rănitu se lasă pe scaun, ochiĭ i se lăsară pe masă. Cad, mă depun, mă întind: bruma, frigu, întunericu se lasă. Mă încred, mă bazez: lasă-te pe mine (fam. lasă pe mine și [vest] las’ pe mine!). Mă despart, mă separ, renunț: mă las de beție, de filosofie, de plimbărĭ. Mă separ, mă divorțez: s’aŭ lăsat unu de altu. Cedez: luptă-te și nu te lăsa! Permit, sufer: se lasă să-l bată toțĭ. Hotărăsc, decid: așa a lăsat Dumnezeŭ. Las afară saŭ pe dinafară, omit, scot: a lăsa afară un paragraf, a lăsa pe dinafară un partizan care pretindea un scaun de deputat. Lasă pe mine! (îld. lasă-te pe mine!), încrede-te’n mine (formulă de asigurare serioasă orĭ ironică și alte-orĭ de amenințare). Lasă, lasă! orĭ lasă, că țĭ-oĭ arăta eŭ!, așteaptă, că am să te învăț eŭ minte, aĭ să vezĭ tu cine-s eŭ (formulă de amenințare). Lasă că,... dar, omite că, nu considera că, dar: lasă că e prost, dar e și obraznic! Las în pace, daŭ pace, nu turbur. Las în plata luĭ Dumnezeŭ, las draculuĭ, las să pedepsească Dumnezeŭ, daŭ draculuĭ. Las în voĭa întîmplăriĭ (saŭ a soarteĭ), părăsesc și nu mă maĭ interesez. Las urme, fac semne (impresiunĭ) pe unde trec: ursu a lăsat urme, (fig.) suferința a lăsat urme pe fața luĭ. A nu te lăsa maĭ pe jos de (saŭ de cît) altu, a nu lăsa să te întreacă. Nu te lăsa, strigăt de încurajare la luptă. A o lăsa maĭ moale, 1. a proceda maĭ încet. 2. a-țĭ reduce pretențiunile. A lăsa sec, a începe să posteștĭ luîndu-țĭ adiĭo dela carne pintr’un ultim prînz orĭ cină de carne. Te las cu bine, rămîĭ cu bine, rămîĭ sănătos, adiĭo! Lasă-mă să te las, nu-mĭ cere nimic, ca să nu-țĭ cer nicĭ eŭ ție (ca subst.: acest om e un „lasă-mă să te las”, e un leneș orĭ un indiferent care nicĭ nu face, nicĭ nu cere serviciĭ).

lămâiță sf [At: HEM / V: (reg) a~, ~mui~ / P: ~mâ-i~ / E: lămâie + -iță] 1-2 (Șhp) Lămâioară (1-2). 3 (Bot) Arbust din familia verbenaceaelor, cu frunze scurt lanceolate, răspândind miros de lămâie, cu flori mici, albe și roz, care este originar din America de Sud și este cultivat la noi ca plantă ornamentală Si: lămâioară (3) (Lippia citriodora). 4 Arbust din familia saxifragaceaelor, cu tulpina înaltă de 1-3 metri, cu frunze alungit ovale, cu florile albe puternic mirositoare grupate în raceme, care este originar din Europa Meridională, fiind cultivat la noi ca plantă ornamentală și pentru mirosul plăcut Si: iasomie, sirinderică (Philadelphus coronarius). 5 Arbust din familia labiatelor, de dimensiuni mici, cu tulpini groase și lemnoase, foarte ramificate, acoperite cu peri scurți, cu frunze mici, liniare, și cu flori mici, roze, foarte aromatice, aflate în inflorescență laxă, care este de origine mediteraneană, fiind cultivat la noi în grădini ca plantă condimentară și din care se extrage un ulei folosit în medicină ca tonic, astringent și stimulant Si: cimbru, (reg) lămâioară (6) (Thymus vulgaris). 6 Arbust din familia caprifoliaceaelor, înalt de 1-2 metri, cu tulpina foarte ramificată, cu frunze opuse, scurt pețiolate, cu flori mici, roz și cu fructe bace globuloase albe, persistente în timpul iernii, care este originar din Canada și este frecvent cultivat la noi ca arbust ornamental Si: hurmuz (Symphoricarpus racemosus). 7 Plantă erbacee din familia labiatelor, cu miros plăcut, stufoasă, cu tulpina patrunghiulară, ramificată, cu frunze ovale și cu flori liliachii aflate în inflorescență laxă, care crește atât în locuri uscate, pietroase, cât și în poieni Si: roiniță, mătăcină, melisă, iarba-stupului (Melissa officinalis). 8 Plantă din familia compozitelor, cu tulpina înaltă, ramificată, puternic mirositoare și cu flori galbene, cultivată mult în grădini pentru mirosul aromatic, asemănător cu acela al lămâii Si: lemnul Domnului (Artemisia abrotanum). 9 (Bot; reg) Mușcată¹. 10 (Bot; reg) Ciupercă din familia prezizaceelor, cărnoasă, de formă răsucită, de culoare roșie-portocalie pe dinafară, comestibilă, dar nu foarte gustoasă Si: urechea-babei (Peziza venosa). 11 (Înv) Floare artificială din ceară de culoare albă din care se fac coronița, buchetul pentru mireasă și cocardele pentru cei care participă la nuntă. 12 Dans popular nedefinit mai îndeaproape. 13 Melodie după care se execută acest dans. corectat(ă)

lăsare sf [At: PSALT. 59 / Pl: ~sări / E: lăsa] 1 Rupere a unei relații de prietenie, de rudenie etc. Si: abandonare, lăsat¹ (1), părăsire, (îvp) lepădare. 2 (Îvp; îs) ~ a legii (creștinești) sau a Dumnezeului său Trecere de la religia creștină la o altă religie Si: lăsat¹ (2). 3 Renunțare benevolă sau impusă la o îndeletnicire, la o profesie, la o funcție etc. Si: abandonare, lăsat¹ (3). 4 Eliberare (1) a oamenilor Si: lăsat¹ (4). 5 Cedare a unui spațiu geografic în urma unui război, a unui pact etc. Si: (îvr) lăsat¹ (5). 6 Determinare a unei stări fizice sau psihice a cuiva Si: (rar) lăsat¹ (6). 7 (Înv; îs) ~ de sânge Incizare în scop terapeutic sau pentru analize Si: lăsat¹ (7). 8 (Îvp; îs) ~ la vatră Eliberare a unui soldat din stagiul militar Si: lăsat¹ (8). 9 Scăpare din mână a unui obiect ținut strâns Si: lăsat¹ (9). 10 (Îls) ~ în viață, cu viață (pop cu zile, viu) Cruțare (4). 11 (Pfm; îs) ~ în pace (sau încolo) Renunțare la a mai supăra pe cineva. 12 (Pfm; îls) ~ pe drumuri Sărăcire. 13 (Pfm; îls) ~ cu gura căscată Uimire. 14 (Pfm; îls) ~ de azi pe mâine Amânare a unei acțiuni, a îndeplinirii unei obligații etc. Si: (rar) lăsat¹ (10). 15 (Îls) ~ în seama (grija sau voia) cuiva sau a ceva Încredințare. 16 (Îs) ~ la o parte (sau, înv într-o parte) Trecere cu vederea. 17 Cedare a unui bun prin moștenire Si: lăsat¹ (11). 18 Dare a unei dispoziții. 19 (Îe) ~ cu limbă de moarte (sau cu jurământ) Indicare, de către un muribund, a lucrurilor care trebuie îndeplinite după decesul său. 20 Renunțare la un obicei Si: lăsat¹ (12). 21 Persistență a unei imagini, a unei amintiri etc. 22 Aterizare (1). 23 Coborâre (1). 24 Așezare a cuiva pe o suprafață pentru a se odihni sau a se sprijini Si: lăsat¹ (13). 25 Întindere a cuiva pe o suprafață pentru a dormi Si: culcare (1), lăsat¹ (14). 26 (Îs) ~ la bunul plac, la discreția (pop cheremul, mâna) cuiva Punere la dispoziția cuiva. 27 (Îs) ~ la latitudinea (sau aprecierea, înv arbitrul, chibzuința, rar propunerea) cuiva Acordare a libertății de a decide. 28 (Îs) ~ în suspensie Abandonare a unei idei, a unei acțiuni etc. înainte de a fi fost dusă până la capăt. 29 Neintervenire în a schimba starea, poziția etc. a unui obiect Si: lăsat¹ (15). 30 (Îls) ~ în afară (sau pe dinafară) Neincludere. 31 (Îls) ~ în urmă (sau, înv, înapoi) Depășire. 32 (Îs) ~ pe planul al doilea Considerare a ceva sau a cuiva ca având importanță secundară. 33 (Îls) ~ pe ultimul plan Desconsiderare. 34 (Îls) ~ la o parte (sau, înv, în lături) Abandonare. 35 (Îal) Înlăturare. 36 (Îal) Economisire. 37 (Înv; îls) ~ a armelor Predare. 38 (Îs) ~ din mână Renunțare la a-și exercita autoritatea. 39 (Îas) Pierdere a unei ocazii favorabile. 40 (Îs) ~ în (sau la) voia sorții (sau întâmplării ori valurilor) sau în plata Domnului Renunțare la a se mai preocupa de cineva sau de ceva. 41 (Îls) ~ amanet Amanetare. 42-43 (D. obiecte) (De)punere Si: lăsat¹ (16-17). 44 (Spc) Depunere a banilor într-un loc sigur, la o casă de economii etc. Si: lăsat¹ (18). 45 (Îls) ~ în paragină Părăginire. 46 Transmitere către generațiile următoare a unei realizări valoroase, a unei scrieri etc Si: (Îvr) lăsat¹ (19). 47 (Îs) ~ cu blestem (sau cu legământ, cu jurământ) Determinare a cuiva să jure că o să îndeplinească un ordin, o dorință, o obligație etc. 48 Păstrare. 49 (Îs) ~ a unei portițe (de scăpare) Păstrare a unei soluții pentru a ieși cu bine dintr-o situație. 50 (Îls) ~ pe tânjală Lenevire. 51 (Îs) ~ a libertății Pennisiune dată cuiva de a decide singur să facă ceva. 52 Închidere a unui oblon, a unei trape etc. Si: (rar) lăsat¹ (20). 53 Slăbire a unor legături. 54 Producere a unor urme, semne, în urma acțiunii violente a cuiva Si: (rar) lăsat¹ (21). 55 Persistare a unor urme, semne Si: lăsat¹ (22). 56-57 (Șfg) Înscriere a unor urme, semne Si: lăsat¹ (23-24). 58 Degajare a unor gaze, mirosuri Si: lăsat¹ (25). 59 Întrerupere a unui gest, a unei acțiuni Si: lăsat¹ (26). 60 (Îls) ~ a ancorei Ancorare (1). 61 (Îls) ~ la fund Sedimentare. 62 (Îs) ~ la apă Lansare a unei ambarcațiuni Si: (rar) lăsat¹ (27). 63 (Îal) Scufundare. 64 (Îls) ~ a serii (sau ~a amurgului) Înserare. 65 (Îls) ~a nopții Înnoptare. 66 (Îls) ~ a întunericului Întunecare. 67 (D. fenomene atmosferice) Producere. 68-69 (Pop; îs) ~a secului Lăsatul¹ (28-29) secului.

LECȚIE, lecții, s. f. 1. Formă de bază a predării în învățămînt, prin care se transmite unui grup omogen ca pregătire un anumit volum de cunoștințe într-un timp determinat; oră școlară consacrată unui obiect de studiu. Organizarea muncii colectivelor de catedră, întărirea disciplinei și a răspunderii personale a propagandiștilor constituie condiții necesare în vederea asigurării unor lecții cu un înalt nivel politic și ideologic. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 5, 124. Acele cadre didactice care nu desfășoară ele însele o activitate de creație științifică, care nu îmbogățesc cursurile pe care le predau cu rezultatele cercetărilor proprii, nu pot asigura lecții de calitate superioară. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 361, 5/1. Ar începe așa, ca la toate lecțiile: Astăzi vom învăța despre... SAHIA, N. 49. Într-o zi Eliza nu putu veni la lecție, era bolnavă. VLAHUȚĂ, O. A. 375. ◊ Expr. A da lecții = a pregăti elevi în particular; a medita. Eliad îmi da lecții de gramatică romînă și învățam pe dinafară traducerile din Meditațiunile lui Lamartine. GHICA, S. A. 113. E un om plin de științe, și l-am poftit să vie ca să-ți dea lecții de trei ori pe săptămînă. NEGRUZZI, S. I 7. A lua lecții = a studia o disciplină cu ajutorul unui profesor în afara unei instituții de învățămînt. A ieși la lecție = a ieși în fața profesorului pentru a fi ascultat. A scoate la lecție = a chema pe un elev în fața clasei pentru a fi ascultat. 2. Materia și temele indicate de profesor elevilor să le pregătească acasă în vederea orei următoare. Cum trebuie să vie școlarul la școală? – Cu lecțiile învățate. DELAVRANCEA, H. T. 107. Își învăța lecțiile de cu seară, pentru că dimineața trebuia să meargă în piață. VLAHUȚĂ, N. 8. ◊ Expr. A-și face lecțiile = a-și pregăti temele pentru ziua următoare. Lecțiile mi le făceam în camera tatei la o măsuță. SADOVEANU, N. F. 24. A spune lecția = a expune în fața profesorului cunoștințele dintr-o anumită lecție. 3. (Uneori în legătură cu verbele «a da», «a primi», «a lua» etc.) Mustrare, dojană; p. ext. bătaie. Las’ c-am să-ți dau eu o lecție să n-o uiți așa de curînd. REBREANU, I. 72. Critica rareori este cumpănită în lecții sau în laudă, dreaptă în judecată și învățată. RUSSO, O. 88. 4. Învățătură folositoare trasă de cineva în urma unui eveniment, a unei întîmplări etc. [Spectacolul] a fost o lecție de adîncă umanitate. SAHIA, U.R.S.S. 181. – Variantă: lecțiune (pronunțat -ți-u-) s. f.

lușcă sf [At: PANȚU, PL.² / Pl: ~ște / E: nct] (Bot; Trs) 1 Plantă erbacee din familia liliaceelor, cu frunze lineare, flori mari verzui pe dinafară și albe în interior Si: găinușă (22) (Ornithogalum boucheanum). 2 Plantă erbacee din familia liliaceelor, cu frunze lungi și cu flori alburii (Ornithogalum pyrenaicum). 3 Planta Ornithogalum narbonense. 4 Bălușcă Si: ceapa-ciorii (21), găinușă (14) (Ornithogalum umbellatum). 5 (Lpl) Ghiocel (3) (Leucojum aestivum).

MARMORA vb. I. T r a n z. 1. A da (unui material) aspect de marmură¹ (1). Cf. PONTBRIANT, D., COSTINESCU, LM, ALEXI, W., ȘĂINEANU, D. U. 2. (Neobișnuit) A căptuși, a acoperi cu plăci de marmură¹ (1). A marmora pereții pre din întru și pre dinafară. LM. – Prez. ind.: marmorez. – V. marmoră.

MĂIÉSTRU, -IÁSTRĂ adj., s. m. 1. Adj. (Despre oameni) Îndemînatic la lucru ; iscusit la minte, priceput, talentat, ingenios. Apolos alecsandreanin de rudă, bărbat grâitoriu măestru, veni în Efes putearnic fiind întru scripturi. N. TEST. (1 648), 159^v/18. Un eparh oarecare ce-l chema Hursa-Sadem ascuțit la mînie și la muncit măestru. . . dzisă aceasta. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 168^r/32. Căpitan-pașa fiind chitit și măiestru la războiu și viteaz. . . au plecat cu oștile pe mare în corăbii. DIONISIE, C. 170, cf. ALEXANDRIA, 1/14. Tu ești o vioară în care sînt închise toate cântările, numai ele trebuiesc trezite de o mînă măiastră. EMINESCU, N. 54. Și sub degete măiestre arfele cugetă mite După plac și-mpart mesenii, a cîntării flori uimite. id. O. IV, 112. Dar iată că vara în zări Apare-n alai de crăiasă, Măiastră ca tine-n cîntări Și-asemeni frumoasă. NECULUȚĂ, Ț. D. 29. Ca o horbotă lucrată de o mînă răbdătoare, măiastră, era creasta Bucegilor. PAS, L. II, 156. ♦ (Substantivat, învechit) învățat.Și-nvăță tot meșteșugul învățăturilor elinești. . . la Livanie și Androgatie, dascălii și măestrii de Antiohia. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 122 ^v11. 2. Adj. Lucrat sau executat cu măiestrie (4), cu meșteșug, cu artă, măiestrit (2); p. e x t. frumos, minunat, desăvîrșit. N-au scris cu cuvinte măiastre, carele nu să cuveniia ev[an]gh[e]liei ca să nu stea credința noastră în măestria cuvîntului. N. TEST. (1 648), 203^v/20. Măiastră măiestrie meșterșuguiși. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 147^r/7, cf. BUDAI-DELEANU, LEX. Merge mai aproape, vede că-s ruine D-un castel măiestru din timpul trecut. MUREȘANU, P. 140/8. Pare-o sculă nestimată, Pe pămînt din cer picată Cu măiestrele-i cioplele. ALECSANDRI, POEZII, 591. Se apropie de dînsa, pas cu pas, precum paiangenul, se apropie de musca prinsă în mreaja măiastră. SLAVICI, N. II, 128. Ce minunată inter- pretațiune a vieții vînătorești este, în adevăr, această măiastră melopee. ODOBESCU, S. III, 93. Tot mai citesc măiastra-ți carte, Deși ți-o știu pe dinafară. VLAHUȚĂ, O. A. I, 49. Oricît de măiastră va fi zugrăvirea mării pe pînză, noi nu vom putea să ne scăldăm în ea. GHEREA, ST. CR. II, 50. Pe geamul meu răsar și se dezvoltă Măiestre flori de gheață argintie. NECULUȚĂ, Ț. D. 22. Cîntarea măiastră din codrii cărunți Dă strunelor mele povață. GOGA, C. P. 52. Alungă- aceste gînduri și intrâ-n marea sală De-ascultă cum se-nalțâ cîntarea cea măiastră. PETICĂ, O. Cînd bătea soarele, pînza părea o broderie măiastră de aur. GÎRLEANU, L. 25. Dădu cu dosul mîinii o așa de măiastră lovitură peste catifeaua Floricăi, încît zbură biata catifea tocmai în fundul odăii. HOGAȘ, DR. I, 187. Malurile Oltului amestecau verdele cu galbenul și cu roșul (cireșilor) în fel și fel de potriviri măiestre. GALACTION, O. 263. Geamurile, acoperite de flori măiastre, erau sclipitor luminate de văpaia jăratecului. BRĂESCU, A. 16. Căsuța întreagă înfățișa îmbinări măiestre de hîrtie albă și albastră. VORNIC, P. 83. (Adverbial) Scriind foarte frumos și măestru. DOSOFTEI, V. S. decembrie 246^v/17. [Draperiile statuilor] erau atît de măiestru răsucite de daltă, încît pare că sta să le scuture vîntul. GALACTION, O. 122. (În context figurat) A restituit poporului, măiestru șlefuite, diamantele sufletului generațiilor acestui neam. SADOVEANU, E. 83. 3. Adj. (În basme și în superstiții, despre ființe) înzestrat cu puteri magice; (despre însușiri ale ființelor) care demonstrează putere magică ; (despre lucruri) efectuat prin puteri magice. V. n ă z d r ă v a n. Cf. BUDAI-DELEANU, T. V. 159. Cînd văzu argintarul cloșca cloncănind și puii piuind cu totul și cu totul de aur și ciugulind mei tot de aur, înțelese că trebuie să fie lucru măiestru. ISPIRESCU, L. 92. Zise feciorului de împărat: iată, pentru dragostea ta mă lepăd de puterea mea cea măiastră. id. ib. 188. Pică puțintică miere Din muiastra ta putere. MAT. FOLK. 1 078. ◊ Pasăre măiastră = pasăre din basme, înzestrată cu însușiri supranaturale. Iat-o pasăre măiastră prinsă-n luptă c-un balaur. ALECSANDRI, P. III, 19. Pe umărul Dochiei mîndre cîntă pasărea măiastră. EMINESCU, O. IV, 128, cf. 95, id. N. 67. O pasere măiastră se vede bătînd la fereastră și zicînd cu glas muieratic. CREANGĂ, P. 232, cf. 90. Unde pasăre măiastră nu zboară. CANDREA, F. 340. Acolo sînt livezi cu mere de aur și cîntă paserea măiastră la ferestre împodobite cu mărgăritare. SADOVEANU, O. XII, 90, cf. IX, 378, JARNlK-BÎRSEANU, D. 134, ȘEZ. VII, 166, ALR II 4 238/172, 362. Fă-mă Doamne, ce m-ei face, Fă-m-o pasăre măiastră Să zbor la badea-n fereastră. ANT. LIT. POP. I, 114. (F i g.) Eu sînt măria-ta! – Tu?... Tu ești o pasăre măiastră, care iei grijile și dai bucuriile. DELAVRANCEA, O. II, 199. Zînă măiastră (și substantivat, f.) = a) zînă. Îi povesti că este zînă măiastră, că îl îndrăgostise de cînd îl văzuse la vînat. ISPIRESCU, L. 187. (F i g.) Dar iată că vîntul din somn la cîntu-ți, măiastră, tresare. NECULUȚĂ, Ț. D. 58 ; b) (la pl.) iele ; ursitoare. După ce-nchiz ferestrele Joace-mi măcar măiestrele. PANN, P. V. III, 139/27. Mâiestrele, una din numeroasele denumiri ale ielelor, sînt acele ființe supranaturale îndrăcite. CANDREA, F. 272, cf. 158, GRiGORIU-RiGO, M. P. I, 64. Zînele nu se numesc numai rusalii sau iele, ci și. . . zînele măiestre, măiestrele. PAMFILE, S. V. 22, cf. id. DUȘM. 260, ALRM II/I h 201. Duh măiestru (și substantivat, m.) = duh necurat, v. n e c u r a t. Începu ca un măestru a amăgi pre fecioara. MINEIUL (1 776), 11^r2/24. În oceanul cel mare se află o insulă, adică ostrov, anume Harmostan și este lăcuit de duhuri măiestre. GORJAN, H. II, 179/19. ♦ P. e x t. Ca din basme ; minunat; fermecat. Fecioara măiastră, cea cu păru de aur. BĂRAC, A. 4/11, cf. 18/7, 41/14. El apare lin din unghi Și la fata cea măiastră El își pleacă un genunchi. EMINESCU, P. 146. Mă duc cu gîndul și ajung într-o grădină măiastră. PETICĂ, O. 280. (Substantivat, astăzi regional) Vrăjitor. Aveam de dascăl o babă ce era măiastră vestită și m-a învățat șaptezeci de canoane măiestrești. GORJAN, H. I, 126/27. Aceasta este istoria a doi frați măiestri sau fermecători. id. ib. IV, 168/27, cf. T. PAPAHAGI, M. 225, dr. IV, 1 080. 4. S. m. (Popular, prin confuzie) Maistru. Pat de brad De mulți măestri e lucrat. POP., AP. GCR II, 327, cf. CHEST. II 10/64, ALR I 1824/96. 5. S. m. Maestru² (1). Ce-au să spună măestrii tăi de la Tortoni cînd vor afla? C. PETRESCU, A. R. 40. – Pl.: (m.) mâieștri și (rar) măiestri; (f.) măiestre și (rar) măiastre. – Și: (regional) muiăstră adj. – Lat. magister.

MĂIESTRU, -IASTRĂ, măieștri, -iestre, adj. 1. (Astăzi mai ales la feminin) Foarte priceput, iscusit, îndemînatic, abil, ingenios. Ca o horbotă lucrată de o mînă răbdătoare, măiastră, era creasta Bucegilor. PAS, L. II 156. Tu ești ca o vioară, în care sînt închise toate cîntările, numai ele trebuiesc trezite de o mînă măiastră. EMINESCU, N. 54. ◊ (Substantivat) Calul bătrîn, un măiestru, Nu-l poți învăța-n buiestru. PANN, P. V. III 154. ♦ Realizat în mod iscusit, minunat. Cîntarea măiastră din codrii cărunți Dă strunelor mele povață. GOGA, C. P. 52. Tot mai citesc măiastra-ți carte, Deși ți-o știu pe dinafară, VLAHUȚĂ, O. A. 49. Paiangenul se apropie de musca prinsă în mreja măiastră. SLAVICI, N. II 128. ◊ (Adverbial) [Eminescu] a restituit poporului – măiestru șlefuite – diamantele sufletului generațiilor acestui neam. SADOVEANU, E. 83. Draperiile de pe femei erau... măiestru răsucite pe daltă. GALACTION, O. I 122. 2. (În basme) înzestrat cu însușiri miraculoase. Mă leapăd de puterea mea cea măiastră. ISPIRESCU, L. 188. Și la fata cea măiastră El își pleacă un genunchi. EMINESCU, L. P. 146. Pasăre măiastră = pasăre fabuloasă care are puterea de a lua diferite înfățișări și de a vorbi ca oamenii. Pe umărul ei cînta o pasere măiastră. EMINESCU, N. 67. E pasăre măiastră... adresați-i orice întrebare, ea va răspunde. ALECSANDRI, T. I 417. Fă-mă-o pasăre măiastră, Să zbor la maica-n fereastră. ȘEZ. VII 166. – Variante: măiestră (ODOBESCU, S. III 57), măiastră (MACEDONSKI, O. I 96) adj. f.

MEMORA vb. I. tr. A învăța pe dinafară; a reține în memorie, a memoriza. [Cf. fr. mémorer, it., lat. memorare].

MEMORIE. Subst. Memorie, ținere de minte. Memorie vizuală; memorie auditivă; memorie mecanică; memorie selectivă; memorie afectivă. Memorizare, memorizat (rar), memorare (rar), reținere, întipărire (fig.). Aducere-aminte, amintire, reamintire, reînviere (fig.), rememorare, memento; evocare, evocație (rar); comemorare. Mnemotehnică, mnemotehnie. Memorie (electronică), memorator (tehn.). Adj. Mnezic (rar), de memorie, mnemonic (rar), memorial, din memorie. Memorabil; evocabil. Comemorativ, rememorativ; Evocativ, evocator. Mnemotehnic. Vb. A ține minte, a nu uita; a avea memorie (bună), a avea ținere de minte. A memora, a memoriza, a reține, a-și scrie ceva în frunte, a-și întipări în minte, a învăța (pe de rost); a se întipări (a se fixa) în memoria cuiva (fig.). A-și aminti, a-i veni în minte, a(-și) aduce aminte, a(-și) reaminti, a-i răsări cuiva ceva în minte, a-i scăpăra cuiva ceva prin minte, a rechema în minte, a rememora, a reîmprospăta (fig.); a reînvia (fig.), a reveni în amintirea cuiva. A evoca; a comemora. A mnemoniza (rar). Adv. Din memorie, pe de rost, pe dinafară. Ca amintire. V. atenție, inteligență, învățare.

MEMORIZA vb. I. tr. A memora, a învăța pe dinafară. [< fr. mémoriser].

MEMORIZARE, memorizări, s. f. Acțiunea de a memoriza și rezultatul ei. ◊ Exercițiu de memorizare = exercițiu de învățare (pe dinafară) a unui text.

MEMORIZARE s.f. Acțiunea de a memoriza și rezultatul ei; memorare; (spec.) metodă de învățare pe dinafară a unor cunoștințe; exercițiu de memorare. [< memoriza].

MEMORIZARE s. f. acțiunea de a memoriza; metodă de învățare pe dinafară a unor cunoștințe; exercițiu de memorare. (< memoriza)

MEU, MEA pron. pos., adj. pos. (Pronumele este precedat de articolul „al”, „a”, „ai”, „ale”; adjectivul primește articolul numai cînd stă înaintea substantivului, cînd determină un substantiv nearticulat sau cînd, între substantiv și adjectiv, au fost intercalate unul sau mai multe cuvinte). I. Pron. pos. (Înlocuiește numele obiectului posedat de vorbitor, înlocuind, totodată, și numele acestuia) Al mieu e Galadu. PSALT. HUR. 50^r/10. A mea e toată lumea. CORESI, PS. 132/5. Și tot ce vezi sînt ale meale. PALIA (1581), 128/9. Și Efrem îi al mieu la năvală Lîngă cap, de mi-i de sprejineală. DOSOFTEI, PS. 380/13. Acest minei s-au cumpărat de popa Iacov. . . Acesta. . . este al mieu osebi și al feciorilor (a. 1 738). IORGA, S. D. XIII, 170. Noaptea este a mea! NEGRUZZI, S. III, 174. Omul ăsta își joacă viața! – Nu și-o joacă pe a lui, Fănică, o joacă pe a mea. CARAGIALE, O. VI, 113. Și ce cap frumos răsare! Nu-i al meu? Al meu e oare? COȘBUC, B. 87. Și mă durea un singur gînd: Că lumea nu-i a mea. id. ib. 215. Neîndrăznind să se aplece pînă la firfirică, se uită lung la dînsa și, cu lacrămile în ochi, ieși din biserică, mormăind: „a mea era!. . . era a mea !”. DELAVRANCEA, T. 13. Ei au totuși hainele lor: eu pe-ale mele nu le am. SADOVEANU, O. X, 34. Dorul tău, bade, ș-al meu De și-ar face-un pod mereu. . . Să treci, bade, tu și eu. JARNIK-BÎRSEANU, D. 140. Mîndrulică, ochii tăi Bine seamănă cu-ai mei ! id. ib. 402. Foai verdi trii smiceli Tinereți ca a meli Se ńera lumea di eli. MAT. FOLK. 1 322. ◊ E x p r. (În legătură cu verbe ca „a rămîne”, „a fi” ețc.) Pe-a mea = după dorința sáu după părerea vorbitorului. ♦ (Popular, la m. și, rar, la f. sg., indică pe soțul, respectiv pe soția persoanei care vorbește) Mie mi-a spus al meu că. . . nu l-a mai văzut. DELAVRANCEA, ap. TDRG, cf. IORDAN, STIL. 127. Mă uitai la nătărăi: Cu zambile după ei, Mă uitai și la a mea. CIAU;ANU, V. 121. ♦ (La m. pl., indică familia sau rudele vorbitorului) De cînd eu eram copilă, Sînt de toți ai mei uitată, Și de rude fără milă În pustiuri lepădată. ALECSANDRI, P. I, 15. Ai mei pînă la urmă s-au învoit. CARAGIALE, O. II, 295. Ai mei pierduți sînt, pașă, toți ! COȘBUC, P. I, 109. Are să iasă și mama și ai mei și vor întreba: ce-o fi lucrat de mîna lui Bozan ? SAHIA, N. 30, cf. CHEST. II 2/78. ♦ (La m. sg., indică lucrurile personale, proprietatea, avutul vorbitorului) Să știu eu atunci – de-oi ajunge cu sănătate – ce-i al tău și ce-i al meu. CREANGĂ, P. 152. Și beau pentru că beau dintr-al meu. REBREANU, I, 25. ♦ (La f. pl., indică preocupările, obiceiurile, mai ales rele, ale vorbitorului) Oi fi avînd și eu ale mele, dar nu sînt cum credeți. D. ZAMFIRESCU, ap. TDRG. II. Adj. pos. 1. Care este al vorbitorului a) (Indică posesiunea) Spre idumei tindzu zgarbura mea. PSALT. 114. Împărțiră cămășile meale loruș. coresi, ps. 53/1. Pre lume iaste împărățiia mea. id. ev. 89. Spăl în nopțile toate perinile meale. dosoftei, ps. 23/10. Avearea mea, Doamne, nu-ți lipseaște. id. ib. 43/11. Lăcașul mieu lîngă apă este. CANTEMIR, IST. 206. Voiu da toată averea mea. ANTIM, P. 84. Am víndut a mea parte de ocină (a. 1 787). URICARIUL, XXV, 21. Ieșii din cabinetul meu de lectură. HELIADE, O. I, 258. Acești oameni ce tot umblă împrejurul casei mele nu-mi plac. NEGRUZZI, S. III, 275. Te-am izgonit fără milă din curtea mea! FILIMON, O. I, 268. Atunci vei veni. . . în căsuța mea. ALECSANDRI, S. 186. Cu perdelele lăsate Șed la masa mea de brad. EMINESCU, O. I, Din tortul meu ți-aș face o haină. id. N. 9. Înșomoltăcim motanul ista al mieu cu niște petece. CREANGĂ, P. 174. Să-l tîrîie d-a lungul Bagdadului, legat De-a calului meu coadă. COȘBUC, B. 15. Pune pe tine cojoaca ta și dulama mea. DELAVRANCEA, H. T. 251. N-aveam casa mea, gospodăria mea? DUNĂREANU, N. 19. Căluțul meu nu-i dintre cei voinici și bine hrăniți. SADOVEANU, O. X, 23. Mi-e teamă că are să mă întrebe ce caut eu între ei, în hainele mele. SAHIA, N. 17. Mîndro, ochișorii tăi Mîncă bănișorii ńei. MAT. FOLK. 1 033. Să-mi dai nădrăgeii tăi, Să-ți dau șălvăreii miei. ib. 1 076. b) (Indică apartenența) Cu glasul mieu că[tră] Domnul rrugaiu-mă. PSALT. HUR. 119^v/20. Că mai multu nu vreți vedea fața mea voi toți. COD. VOR. 20/28. Limba mea avea ceva a cleveti. ib. 102/12. Bucură-se înrema mea de spăsenia ta. PSALT. 19. Săpară mărule meale și picioarele meale. ib. 37. Genunchele meale slăbiia de post. CORESI, EV. 50. Pacea mea dau voauo. id. ib. 121. Ar fi cu bine priimite A rostului mieu. . . cuvinte. DOSOFTEI, PS. 60/2. Fost-au în gîndul mieu. . . să fac leatopisățul țării noastre Moldovei. M. COSTIN, LET. I, 214/3. Viniți după mine, să vă fac cărți de scuteală, să nu dați nemică în dzilele mele. NECULCE, L. 13. Nu mă despărți de toată nădejdea bătrîneațelor meale. CANTEMIR, IST. 193. Măcar cu slujba slăbiciunilor meale, să poci întimpina vreo pohtă sau plăceare a măriei tale (a. 1695). FN 51. Aceasta voescu. . . den toată inima și sufletul mieu (a. 1 699). ib. 70. Cugetul meu este nu întreagă istoria românilor a o țease. MAIOR, IST. v/16. O muncă era a mea viață. HELIADE, O. I, 168. Eu am vrut numai să arăt aceea ce dorea inima mea. id. ib. II, 12. Zilele sînt prea scurte și nu ajung la durerile mele. MARCOVICI, C. 7/17, cf. 10/18. Putea-voi eu să prevăz ceea ce poate să-mi aducă fericirea mea cea viitoare. id. D. 6/27. La moartea mea ochi-ți vor lăcrima, I. VĂCĂRESCUL, P. 208/13. Ascultați că vă grăiește amoriul prin a mea gură. CONACHI, P. 80. Atuncea era să fie vai de acest cap al meu ! PANN, H. 14/14. Ce să facă cu capul meu? NEGRUZZI, S. I, 154. Pentru voi îmi voi pune capul meu. HASDEU, I. V. 62. Cum? Eu, lumina lumeil pe mine m-ai respins? Am să-mi răzbun la vară cu focul meu nestins. ALECSANDRI, POEZII, 142. De pe fruntea mea cea tristă tu dai vițele-ntr-o parte. EMINESCU, O. I, 42. Mintea mea devine clară. id. N. 62. Pârul meu aprins de soare este tot o schinteiere. MACEDOSNKI, O. I, 29. E a mea soartă la culme ajunsă. id. ib. Și-n ochii mei se uită Toți oamenii din sat. COȘBUC, B. 26. Să pot rămânea pentru totdeauna împăcat cu conștiința mea. SBIERA, F. S. 272. În viața mea nu poruncisem nimărui. DELAVRANCEA, H. T. 64. Luminile ochilor mei să le fi pierdut mai bine. AGÎRBICEANU, D. Ț. 132. Crez că e ultima lună, poate ultima s&ptămînă în viața mea, cînd mai văz străzile Bucureștilor. CAMIL PETRESCU, O. III, 203. Bată-te, băduță, bată. . . Razele de p-îngă soare Și dreptatea mea cea mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 257. M-aduceai pînă-n Buzău Ardea suflețelul meu l MAT. FOLK. 156. Eu, cu bunătatea mea, N-am să fac nimica. ib. 211. Nu-ți ajute Dumnezeu Să-mi mînci tu nărocul neu. ib. 1 035. Domnia mea v. d o m n i e. ◊ (Precedat de cuvinte cu valoare prepozițională) Iară a ședea de-a dereapta mea și de-a stînga mea mare lucru iaste. CORESI, EV. 89. Biata femeie îngenunchease dinaintea mea. NEGRUZZI, S. I, 52. Faust te cheamă, ori un altul îl zăresc-naintea mea? MACEDONSKI, O. I, 276. Cîte flori în jurul meu, Toate-mi voiesc numai rău. JARNIK-BÎRSEANU, D. 189. c) (Indică dependența, în legătură cu termeni care denumesc persoane considerate în raportul lor față de vorbitor) D[u]mn[e]dzău mieu. PSALT. HUR. 51^r/12. Nu vă blăznireți, frații miei ceia dragii! COD. VOR. 114/3. Sâruta-vă-voru ceia ce sîntu în Vavilonu cu aleșii și Marrco fiiul mieu. id. ib. 166/5. Veniți de împărățiți cu mine, prea-iubiții mii (cca 1 550). CUV. D. BĂTR. II, 457/32. Mîntuiaște-me, Dumned- zeul mieu. PSALT. 4. Îmbiați, oamerii miei, intrați în celariul vostru, închideți ușile voastre, ascundeți-vă. . . pănră va treace măniia Domnului. ib. 325. Părintele mieu pînă acmu lucrează. CORESI, EV. 407, cf. id. PS. 4/11. Vezi că moriu și fiiu-mieu iaste mic. MOXA, 400/32. Acesta-i fiiul mieu iubit. DOSOFTEI, PS. 91/1. M-am giurat cu a mea slugă. id. ib. 301/5. Nu va lăsa Dumnezeu să privesc spre ucigașul nevinovatului fratelui meu. N. COSTIN, LET. I, 87/19. Ce de aceasta vă minunați? o iubiților miei frați! CANTEMIR, IST. 75. Acesta este fiul meu cel iubit. ANTIM, P. 25. Adevărat, feții mei, pe dinafară așa se vede. id. ib. 213. Deci zisă lui: "Drag stăpînul mieu lasă la pustia pe cea vrajmașă bală. BUDAI-DELEANU T. V. 56. Cînd voiu vrea să blestem pe cel mai mare vrăjmaș al meu, e destul de voi zice: să-i fie intr-un zadar lucrurile sale. GOLESCU, Î. 128. Prietenul cel adevărat al meu. HELIADE, O. II, 17. Fiii mei m-aștept afară. I. VĂCĂRESCUL, P. 176/7. De gíndiai că a iubi este lucru ușurel. . . Mult te greșeai, draga mea. CONACHI, P. 221. Eu fecior tatii, iar muma mea lui e nor. PANN, Ș. L, 32/5. Am alergat la biblioteca tatălui meu. NEGRUZZI, S. I, 10. Bărbatul meu s-a dus la tîrg. id. ib. III, 21. Tu să fii a mea mireasă. ALECSANDRI, P. II, 178. Că uite, omu mieu a plecat la cîmp dinaintea Sîm-Pietrului și nu mi-a lăsat nici un gologan în cîrpă. JIPESCU, O. 34. Acela-i copilul mieu cel mai mic. CREANGĂ, P. 51. Am tras o raită cu prietenul mieu Chiriac. id. A. 16. Mă topesc d-a-n picioarele de dorul părinților mei. ISPIRESCU, L. 8. În dulap ai, draga mea, zece ruble-ntr-o cutie. COȘBUC, B. Tradițiunea familiară îl declară ca tată al moșului mieu. SBIERA, P. S. 73. Cu mintea lor de12 ani, văd pe cele două fete. . . Erau albe, dragii mei, ca fulgii de nea. AGÎRBICEANU, D. Ț. 18. Prietenul meu era un vechi slujbaș al vămilor. DUNĂREANU, N. 27. Tatăl meu era arendașul trupului de moșie Dideștii. GALACTION, O. 7. La Islaz este. . . zapciu un cunoscut ăl meu. CAMIL PETRESCU, O. II, 157. Draga mea supțire-n trup, Harnică maică-ai avut. JARNIK-BÎRSEANU, D. Scumpul meu soț, în primul rînd îți scriu că sîntem sănătoși. BL XIII, 109. Și eu, bădișorul neu, Și eu jur că sînt direaptă. MAT. FOLK. 1 032. De cînd puiu neu s-o dus, Păun verdi-n cap n-am pus. ib. 1331. ◊ (Enclitic, la sg.) O am dat la un prieten a tătîni-meu. M. COSTIN, LET. 301/21. Ia, acum cred eu frăține-meu. CREANGĂ, P. 188. De acum putem să mergem, căci stăpînu-mieu, luminarea sa nepotul împăratului Verde, a fi îmbătrînit așteptîndu-mă. id. ib. 272. Își luase pruncii în brațe și se întorsese la bunică-mea. STANCU, D. 6. Aceea e soru-mea. MAT. FOLK. 161. Foaie verde și o lalea, Ai tu soră, soru-mea, Nouă ani și jumătate Pe la mine n-ai dat, frate. ib. 165. Și-o junit și frati-meu, Și-acum să junesc și eu ! ib. 1031. (Popular, preluînd flexiunea substantivului) La masă, povestesc noră-mei fapta. . . caritabilă. C. PETRESCU, Î. II, 185. ◊ (Popular și familiar, pe lîngă un apelativ în vocativ, exprimă o nuanță afectivă) Mergi cu bine, fătul meu. CREANGĂ, P. 185. Maică, măiculeana mea, Maică, fericirea mea, Ești bătrînă și nu crezi. . . Că dintr-o sută ș-o mie Numa una-mi place mie. JARNIK-BÎRSEANU, D. 100. Maică, măicuța mea, Șeaptesprezece ani de cînd am domnit Om pe nume nu mi-a zis. MAT. FOLK. 211. Nevastă, nevasta mea, Hai de-ni descuie ușa. ib. 1 069, cf. 1 070, 1 228. ♦ (Familiar, în stilul narativ, în legătură cu numele obiectului care stă în centrul atenției vorbitorului) Despre care am vorbit mai înainte. Dacă strămoșii tăi cu tine semăna, Negreșit era proști cîți lor se închina; Răspunse tigrul meu. ALEXANDRESCU, M. 324. Iată se întoarce de la telefon reporterul meu, foarte încruntat, CARAGIALE, O. II, 11, cf. 106. ♦ (În legătură cu nume de colectivități, de ținuturi etc. raportul de dependență se analizează invers) Vorbesc pentru folosul patrii mele. GOLESCU, Î. 38. Îmi place țara mea. NEGRUZZI, S. II, 29. Foaie verde iarbă rea, Iacă văz o porumbea. . . Oare nu-i dințeara mea? JARNIK-BÎRSEANU, D. 172. 2. (Cu valoare subiectivă) Care este spus, îndeplinit, săvîrșit de vorbitor. Și nu rrușinra menre de greșala mea. PSALT. HUR. 107^r/17. Eu știu aceasta, că după dusul mieu întravoru lupi grei întru voi. COD. VOR. 22/13. Înțeleage chiemarea mea. PSALT. 5. Păcatul mieu nu ascunșiu. ib. 55. Audu-se cuvintele meale. CORESI PS. 384/13. Cu multă mirare au stătut de mărturie acel episcop de mare agiutor istoriii meale. M. COSTIN. LET. I, 9/32. Suspinile meale n-au unde s-ascunde. DOSOFTEI, PS. 127/6, cf. 168/17. Răzgiudecă pîra mea. N. COSTIN, LET. II, 62/16. Iar mai pre urmă cuvîntul mieu gios nu l-oi lăsa. NECULCE, L. 25. A mea dar socoteală este aceasta. CANTEMIR, IST. 147. Uitîndu-te nu la mică și puțină a mea osteneală (a. 1 695). FN 51. De mă iubește neștine, cuvîntul meu va păzi. ANTIM, P. 128. Îndreptează faptele mele. MARCOVICI, C. 9/23. Cugetările mele năvălesc grămadă, id. ib. 20/10. A ta față. . . Au zîmbit cu îndurare. . . la a mele jurămînturi. CONACHI, P. 100. Mai mult crezi tu pe magarul decît chiar cuvîntul meu? pann, h. 9/9. Mă pregăteam să dau flăcărilor rodul ostenelilor mele de șase luni. FILIMON, O. I, 94. Nu am putut termina prefața. . . la scrierile mele. ALECSANDRI, S. 61. Că aceste premise sînt false, îmi iau permisiunea de-a le lua la discuțiune, spre a și proba zisa mea. EMINESCU, S. P. 401. Vremea se îndreptă după rîsul mieu. CREANGĂ, A. 34. Băgat-ai în cap vorbele mele? id. P. 208. Răspunsurile mele . . . sînt mai bine esprimate. SBIERA, F. S. 94. Ce jertfă ar putea întrece jertfa mea? DELAVRANCEA, H. T. 30. Cînd ai ținut tu seama de vorbele mele? DUNĂREANU, N. 66. Greșala mea se agravează, vorbi beizade Alecu. SADOVEANU, O. X, 22. Mă dusei pe sat în jos, Să-mi aleg drăguț frumos. . . Amar de alesul meu, Cum mi-am ales eu de rău. JARNIK-BÎRSEANU, D. 180. 3. (Cu valoare obiectivă) Căci destulă era nesuferita mea izganie. CANTEMIR, IST. 38. De-ar iubi bădița zece, De dorul meu tot nu-i trece. JARNIK-BÎRSEANU, D. 154. Nime grija mea n-o are. id. ib. 450. ♦ (Precedat de cuvinte cu valoare prepozițională) Lege au pus împotriva mea. ANTIM, P. XXIV. Își pleacă fruntea asupra mea. NEGRUZZI, S. II, 57. – Pl.: mei, mele. – Nom.: (enclitic, la m. sg., popular) -miu, -mio; gen.-dat.: (enclitic, la f. sg.) -mei,(popular) -mii. – Lat. meus, mea, meum.

MOLFĂI vb. IV. T r a n z. 1. (Complementul indică un aliment) A mesteca¹ (1) cu greutate (din cauza lipsei dinților), a clefăi, (regional) a murseca (1); p. e x t. a mînca (mestecînd îndelung); a mozoli (1), a morfoli (1). Cf. LB. Moș Bodrîngă. . . molfăind la pere uscate. CREANGĂ, A. 97. (Cleanul) e molatic, amorțit, apucă și molfăiește momeala agale. ATILA, P. 228. Încuie ușa pe dinafară și se puse să-și molfăie în tihnă coaja cea de pîne. MIRONESCU S. A. 78. Aud mugetele boilor care ar voi să molfăie între dinți iarbă proaspătă. STANCU, D. 129. Somnul cade ca plumbul pe pleoape, în vreme ce gura molfăie încă dumicatul de pîine. PAS, L. I, 170. Începu să molfăie pîinea cu usturoi. CAMILAR, C. 76. Parcă am băut otravă . . . a reluat moșul Călin, după ce a molfăit o pară. id. C. P. 45. Molfăind ceva,. . . coji de pîne, mălai ș.a. ȘEZ. I, 191, cf. II, 156. ◊ A b s o l. Pentru ce Druz ia pre Lida, o bătrînă hîrcă, sură, Ce în gingini molfăiește neavînd nici un dinte-n gură ? NEGRUZZI, S. II, 304. Savantul profesor muia pesmeți în ceai și molfăia melancolic. PETRESCU, C. V. 191. Prinseră a molfăi repede. CAMILAR, N. II, 426. Scoase. . . o chiflă și începu să molfăie. GALAN, B. II, 123. Începură a molfăi cu hărnicie, încrețindu-și frunțile de mirare, mestecînd îndelung. VORNIC, P. 236. Cînd mînîncî, molfăiești, Cînd be apă, mă strochești. MAT. FOLK. 1436. Mai ales cei ce n-au dinți molfăiesc. Com. din BÎLCA-RĂDĂUȚI. ◊ R e f l. Sî molfaiești de un ŝas cu măru ŝala. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. ♦ (Complementul indică un lucru necomestibil) A învîrti prin gură, a roade în dinți; a mozoli (1). Tovarășul merse un timp alături, molfăind inseparabilul rest de trabuc. C. PETRESCU, C. V. 267. [Tutunul] îl molfăiesc în gură de dau o putoare mai proastă decît un hoit. RETEGANUL, ap. CADE. ◊ A b s o l. Vîră fata degetul în gură și începe a molfăi. ȘEZ. II, 156. 2. P. e x t. A rosti, a spune (ceva) articulînd în mod nedeslușit, confuz; a bolborosi. V. î n g ă i m a. Vreo babă ce se-ntorcea de la vecernie molfăind întîmplările măhălălei. CONTEMPORANUL, V₂, 482. Începe să molfăie iar, între buze, jelania ei. STANCU, D. 201. „Cartea viselor”, molfăia un bătrîn cu barbă lungă, albă, întinzînd o cărțulie tipărită cu litere cirilice. PAS, L. I, 91. Molfăiră în gingiile de moșnegi cîteva amintiri, pe urmă. . . tăcură, id. Z. IV, 8. Molfăi un citat, el știa din cine. GALAN, B. II, 40. - Prez. ind.: mólfăi și molfăiesc. . – Formație onomatopeică.

MOLITVÉLNIC s. n. Carte de ritual în biserica ortodoxă, care conține rînduiala celor „șapte taine” și molitve (1); (rar) rugăciunar. Molităvnic (a. 1588). CUV. D. BĂTR. I, 196/11. Molităvnic izvodit din slovenie pre limba rumăniască (a. 1689). GCR i, 284/18, cf. 241/13. Molităvnig de bisărică (a. 1742). BUL. COM. IST. I, 241. În toată adunarea batjocură l-au făcut, De molitevnic să-și cate i-au zis. BELDIMAN, E. 73/17. Cere-n grab-un molitfelnic și începe a-i citi. PANN, P. V. I, 65/21. „Rînduiala îngropăciunii mirenilor” tipărită în fiecare rugăciunariu sau molitfenic. MARIAN, Î. 308, cf. id. NA. 121. I-or cădea și popii Naie Lacrimi multe-n moliftelnic. GOGA, P. 48. Popa își desfăcu patrafirul înfășurat în jurul molitvelnicului vechi. . . și-l puse după cap. AGÎRBICEANU, A. 435. Mă reped devale la chilie să iau molitfelnicul. GALACTION, O. 253. Să-i cînte el, popa, slujba înmormîntârii,. toată cîtă este în molitfelnic, câ-i ajunge mortului. STĂNOIU, C. I. 27. Preoții de țară Spuneau din molitvelnic mai mult pe dinafară. ARGHEZI, S. P. 95. – Pl.: molitvelnice. – Și: molitvéníc (LM), (regional) molitfélnic, molitfenic, molitévnic, moliftélnic, (învechit) molitávnic, molităvnig s. n. – Din slavonul молитвьникъ.

MÚCHIE s. f. 1. Linie după care se intersectează două fețe ale unui corp. Cît de clare mi se-nșirâ toate din trecut, în minte, Cînd de-a crucii muche rece îmi lipesc tîmpla fierbinte ! VLAHUȚĂ, P. 107. Un cub de cristal cu muchii vizibile. TEODOREANU, M. II, 123, cf. PAMFILE, I. C. 123. Mult timp răsuci între degete o linie pătată de cerneală, cercetînd-o pe toate muchiile. V. ROM. noiembrie 1953, 148. Zidurile de cărămidă, prinse în muchiile de beton. CONTEMP. 1957, nr. 557, 3/1. ♦ L o c. a d j. În (trei sau patru, cinci etc.) muchii = alcătuit din (trei sau patru, cinci etc.) fețe plane care se intersectează. Iaste o biserică în 4 muchi a lui Perseu, ficiorul lui Danai. HERODOT (1645), 117. Au făcutu un bățu în optu muchii. NECULCE, L. 70. De cartuși un mare număr, să se taie rînduiesc, In muchi, iar nu rotunde. BELDIMAN, E. 12/26. Stîlpi de zid în patru muchi. EMINESCU, N. 51. Un lanțuh aur de galbeni ungurești, de 117 belciuge în 3 muchi (a. 1716). BUL. COM. IST. II, 211. ◊ L o c. a d v. Pe muchie = la limită, la extremă. Autorul știe să meargă pe muche între realitate și basm. IBRĂILEANU, S. 9. Vorba despre jurămînt a rămas așa, pe muchie, neclară. CAMIL PETRESCU, O. II, 225. (Rar) De pe muchie = dintr-o parte, pieziș. Se uitau cam de pe muche, așa pieziș, unul la altul. CAMIL PETRESCU, O. II, 10. E x p r. (Rar) Cioplit în patru muchii = dichisit, sclivisit. Cf. BARONZI, L. 99. 2. Margine (I 1) a unui lucru, a unei suprafețe; suprafață îngustă care limitează un obiect, o porțiune de teren etc. (de jur-împrejur). Cf. HERODOT (1645), 97. Pe muchi de prăpăstii lunecînd ușor, Cu corbii de iarnă mă-ntreceam în zbor. ALECSANDRI, P. I, 220. Cele patru cuie de lemn ce sînt bătute pe muchile luntrei și de cari se atîrnâ lopețile. CONTEMPORANUL, IV, 42. Deodată s-a trezit pe muchia unei prăpăstii. AGÎRBICEANU, S. P. 20. Eu despic cartea de vizită în muchie. C. PETRESCU, C. V. 286. Nu m-a mai poftit însă ca altă dată la o ciorbă de muche de burtă. I. BOTEZ, B. I, 212, cf. ALR II 6 697/531. ◊ E x p r. Bătuți pe muchie = a) (despre monede) cu marginea zimțată. [Galbeni] aleși, subțiri, rotunzi, grei, bătuți pe muchiă. DELAVRANCEA, O. II, 373; b) (despre o sumă de bani) care este întreagă, din care nu lipsește nimic, exact. 100 de franci bătuți pe muchie. CIAUȘANU, GL. A coase pe muchie = a împreuna două bucăți de stofă, așezînd una peste alta marginile lor și cosîndu-le cu împunsături mărunte. (Regional) A da peste muchie = a tivi. Cf. A II 6, 12. (Rar) A nu fi trecut nici pe foaie, nici pe muchie = a nu fi băgat în seamă, a fi neglijat. Cf. ZANNE, P. V, 293. ♦ (Învechit, rar) Graniță, hotar (de țară). Fiind țara Tătărască în 4 muchi. HERODOT (1645), 239. ♦ (În imagini poetice) Linia orizontului. Doi cîni. . . se iviră în fugă de după muchea depărtată a zării. HOGAȘ, M. N. 185. 3. S p e c. (De obicei urmat de determinări în genitiv sau introduse prin prep. „de”) Marginea dinafară a unor obiecte; porțiune laterală care se află liberă, neîngrădită: a) Margine a patului opusă marginii dinspre perete. Moșneagul sări de pe muchea patului de-a dreptul în picioare. V. ROM. decembrie 1954, 141. b) (Regional) Margine a sobei de gătit opusă marginii dinspre perete. Cf. T. PAPAHAGI, M. 226, A V 22. c) Marginea palmei dinspre degetul cel mic. Cînd eram băiet, stupeam în palma stîngă, apoi trînteam cu muchea palmei celeilalte în stupit. CREANGĂ, A. 141. d) Parte a unor unelte de tăiat, de săpat etc., opusă tăișului; (regional) spinare. Cf. LB. Așteaptă ca porcul muchea la cap. PANN, P. V. II, 49/6. Muiați-le spinarea cu muchele iataganelor. FILIMON, o. i, 159. Cum puse capul pe perină, adormiră îndată parcă-i lovise cineva cu muchia în cap. ISPIRESCU, L. 243, cf. DAMÉ, T. 111, PAMFILE, I. C. 117. S-a găsit pe hîrtopul Herătaului un om îmbrăcat bine, cu capul sfărîmat de muchea unui topor. POPA, V. 59. Trage-i o muche de hîrleț în cap ! CAMILAR, N. II, 455. Întocmai ca băieții Apasă greu pe muchia lopeții. V. ROM. ianuarie 1954, 218. Arme bogate cu mînere late Pe muchi ferecate. TEODORESCU, P. P. 449. Se bate cu muchea securei ori cu muchea bărzii. MARIAN, V. 198, cf. RĂDULESCU-CODIN, Î. 279, BÎRLEA, C. P. 227, ALRM II/I h 413/791, A V 15. O bate cu muchea Ș-o scoate cu unghia, se zice pentru a arăta că o treabă este făcută prost. Cf. ZANNE, P. V, 437. ◊ E x p r. (Ca sau cît) (de) o muchie (de cuțit sau de topor) = foarte îngust, foarte subțire; foarte puțin. O cale. . . cît o muche de cuțit. HOGAȘ, M. N. 53. Ochii rotunzi și fără gene apropiați de nasul ca o muche de cuțit. CAZIMIR, GR. 239. Multă făină ai pus, Dar pe nas nu ți-a ajuns; Că ți-a rămas nasul gol Ca d-o muche de topor. RĂDULESCU-CODIN, Î. 279. Cînd e soarele d-o muche e aproape să sfințească. id. ib. 350. Ca d-o muche de cuțit mai trebuia ros lemnul. ȘEZ. II, 43. Pe muchie de cuțit = într-o situație primejdioasă, riscantă; la limita pînă la care se poate admite ceva. Poetul face exerciții pe muchea de cuțit a cronicii rimate. CONTEMP. 1948, nr. 108, 4/6. E mai bine mort în baionetă, decît viu pe muche de cuțit ? BENIUC, M. C. I, 302. Cît ai pune pe o muchie de cuțit = foarte puțin, mai nimic. O fugit iapa ceia di-o crapat șî e, da nici din țigan nu s-o ales nici macar cît ai puni pi-o muci di cuțît. ȘEZ. IV, 200. (Adverbial; regional) A tăcea muchie = a nu scoate nici un cuvînt, a tăcea chitic. Cf. PAMFILE, J. II, 155. ♦ Lovitură dată cu muchia (3 d). Șepte muchi în cap ți-oi da. MARIAN, SA. 207. e) (Regional) Mînerul sfredelului (Poiana Sibiului-Sebeș). ALR II 6 640/130. 4. Partea cea mai înaltă, ascuțită și alungită, a unui munte, a unui deal sau a unei stînci, creastă, creștet, coamă, culme, spinare; p. e x t. coastă a unui munte sau a unui deal, pantă, povîrniș. Am pus piatră hotar. . . în sus peste muche și la vale pe din sus de vadul cel de moară (a. 1759). URICARIUL, VIII, 7, cf. ȘTEFANELLI, D. C. 371. De pe muche, de pe stîncă, chipuri negre se cobor. ALEXANDRESCU, M. 13. Coprindeți bine din muche-n vale ! ap. DOBESCU, S. III, 88. Cățărîndu-se cînd pe muchi, cînd pe coame de munți, ajunse la o peșteră. ISPIRESCU, L. 216. Regret. . . Casa de pe muchia verde cu obloane colorate. MACEDONSKI, O. I, 9. Amîndouă batalioanele din flancul drept ajunseră aproape în același timp pe muchie. D. ZAMFIRESCU, R. 261. O porniră pe creasta muchii, înspre Ieremia Mocanul. id.42. Urca muchia ca o capră sălbatică. DELAVRANCEA, O. II, 120, cf. H IV 82, XVII 32. Uă stană cu muchie Mai pîn'la genuchie. TEODORESCU, P. P. 427. Surioara-și petrecea Pîn'la gură de vălcea; Frumos drumu-i arăta Și-ndărăt nu se-ntorcea; Cam pe muche se lăsa. id. ib. 506. Vaca. . . a tras la o muchie. RĂDULESCU-CODIN, Î. 277, cf. CHEST. IV 143, ALR II 2 495/784. A II 10. ◊ (Urmat de determinări în genitiv sau introduse prin prep. „de”) Este o muche de dîmb dinspre drumul cel mare (a. 1759). ȘTEFANELLI, D. C. 60, cf. URICARIUL, XXI, 325. Sus, pe muchea dealului, Merge . . . Un bujor de căpitan. ALECSANDRI, POEZII, 413. Ne odihnirăm pe muchea muntelui, avînd sub ochi nemărginita întindere. BOLINTINEANU, O. 306. Vedeți colo drept în sus muchea naltă și pleșuvă a Penteleului. ODOBESCU, S. III, 178. Luna tremură pe codri, se aprinde, se mărește, Muchi de stîncă, vîrf de arbor, ea pe ceruri zugrăvește. EMINESCU, O. I, 152. Cînd ajunse la muchea dealului, scena ce se înfățișa i se păru dezgustătoare. D. ZAMFIRESCU, Î. 39. Sosisem pe muchea povîrnișului de apus al opcinii și stîna se zărea devale. HOGAȘ, M. N. 189. Înfiorat, călărețul se oprește și privește cercetător spre muchiile dealului. CAMIL PETRESCU, U. N. 319. Ne-am îndreptat spre muchia dealului. BRĂESCU, A. 144. În depărtare, printre muchi de dealuri, scînteia Moldova ca argintul viu. SADOVEANU, O. I, 212. Un cioban își aducea oile, pentru noptat, pe muchea muntelui. V. ROM. aprilie 1955, 245, cf. ALECSANDRI, P. P. 63. Șapte văi ș-o vale-adîncă Strașnică muche de stîncă. CARDAȘ, C. P. 94, cf. 83, 100, ALR II 5 241/414. Sub două muchi de crîng Doi luceferei; Sub doi luceferei, Uă moară ferecată (Sprîncenele, ochii, gura). TEODORESCU, P. P, 246. Subt muche de deal Două cozi de cal (Mustățile). SADOVEANU, P. C. 14. ◊ (Regional) Muchie de pămînt (sau de deal) = ridicătură mică de pămînt. V. m o v i l ă (1), d î m b, c o l n i c. Cf. ALR SN III h 809/682. ♦ (Regional) Ridicătură de pămînt făcută de-a lungul arăturii, pe mijloc, atunci cînd aratul începe de la mijlocul unui teren (ALR SN I h 31/235, 682, 723), sau care separă o holdă de alta (CHEST. IV 129/177). ♦ (Regional) Coamă dințată (alcătuită din șindrile) din vîrful acoperișului unor case țărănești (Mătău-Cîmpulung). Cf. CHEST. II 241/69. 5. (Regional) Nicovală (Adam-Tecuci). ALR I 942/614, – Pronunțat: -chi-e. - Pl.: muchii. – Și: múche (pl. muchi și, învechit„ muche) s. f. – Lat. *mutila (= mutulus ”cercul de deasupra capitelului").

NĂMEȚI vb. IV. Tranz. (Popular) A acoperi cu multă zăpadă, a împiedica ieșirea, deplasarea din cauza marii cantități de zăpadă căzute; a înzăpezi, a troieni. Din norocire, poarta era nemețită numai pe dinafară. caragiale, o. i, 177, cf. tdrg. Nu mai vorbesc că de multe ori viforul ne-a nemețit, că d-abia scoteam oile scormonind cu mîinile prin zăpadă. graiul, i, 242. Și la baltă mi-am plecat, D-un vifor mi-a viforat, Grea zăpadă mi-a picat, Oile le-a nămețit, Dulăii mi-a risipit. ant. Lit. pop. i, 490. ◊ (Prin lărgirea sensului) Cerdacul nămețit de grindină. scl 1963, 16. – prez. ind. pers. 3: nămețește. – Și: nemeti vb. IV. – v. nămete.

negrușcă sf [At: PANȚU, PL. / Pl: ~șce / E: negru + -ușcă] (Bot) 1 Plantă erbacee cu flori albe-albăstrii cu vinișoare verzi pe dinafară și cu numeroase semințe negre Si: cernuscă, chimion-de-câmpuri, negruță (2), nigeluță (1), piperuță (Nigella arvensis). 2 Negrilică (Nigella sativa).

NEGRUȘCĂ sf. 🌿 1 Plantă cu flori albe-albăstrii și cu vinișoare verzi pe dinafară; are ca fructe niște capsule cu numeroase semințe negre și sgrăbunțoase; numită și „cernușcă”, „chimion-de-cîmpuri”, etc.; (Nigella arvensis) (🖼 3328) ¶ 2 NEGRILICĂ [negru].

NEGRUȘCĂ s. f. 1. Plantă erbacee cu flori albe-albăstrii cu vinișoare verzi pe dinafară și cu numeroase semințe negre; cernușcă, negruță (v. negruț 2), nigeluță (1), piperuță, chimion-de-cîmpuri (Nigella arvensis). cf. PANȚU, PL., DM. 2. (Bot.) Negrilică (Nigella sativa). cf. PANȚU, PL. – pl.: negruște. – Negru + suf. -ușcă.

OALĂ s. f. (Mold .) 1. Scoc, jgheab, burlan. Apele ceale calde . . . ies din oale. DOSOFTEI, VS. Și au făcut și o cișme, adecă fîntînă, în zidiul beserecii despre poarta cea mare a curții cei domnești, aducînd apă pe oluri de departe. PSEUDO-COSTIN, 26^v. 2. Țiglă, olan. S-au apucat de-au acoperit mănăstirea Balica cu oale și au tencuit-o pe dinafară. NECULCE. Variante: ol s.n. (PSEUDO-COSTIN, 26^v). Etimologie: lat. ollae. Vezi și ol. Cf. s u l i n a r, v ă l ă u.

OCHI¹, (I, II 4, 7, 11, 12, III) ochi, s. m., (II 1, 2, 3, 4, 5, 6, 8, 9, 10, 13) ochiuri, s. n. I. S. m. 1. Fiecare dintre cele două organe ale vederii, de formă globulară, sticloase, așezate simetric în partea din față a capului omului și a unor animale; globul împreună cu orbita, pleoapele, genele; irisul colorat al acestui organ; organul vederii unui animal sau al unei insecte, indiferent de structura lui. ◊ Loc. adv. Văzând cu ochii = repede. Ochi în ochi = privindu-se unul pe altul. Cu ochii închiși = a) fără discernământ; b) pe dinafară, pe de rost; foarte ușor, fără dificultăți. ◊ Expr. (A fi) numai ochi (și urechi) = (a privi) foarte atent (la ceva). A dormi numai cu un ochi = a dormi ușor, neliniștit; a dormi iepurește. Cât vezi cu ochii (sau cu ochiul) = cât cuprinzi cu privirea, până la depărtări foarte mari. A vedea cu ochii lui = a vedea el însuși, a fi de față la o întâmplare. A vedea cu ochii altuia = a nu avea păreri proprii, a judeca prin prisma altuia. A păzi (sau a îngriji) pe cineva ca ochii din cap = a păzi, a îngriji etc. pe cineva cu cea mai mare atenție. A arăta (pe cineva sau ceva) din ochi = a semnala cuiva în mod discret (pe cineva sau ceva), făcând o mișcare ușoară a ochilor în direcția voită. A iubi pe cineva (sau a-i fi drag cuiva) ca lumina ochilor (sau mai mult decât ochii din cap) = a iubi (sau a fi iubit) din tot sufletul. A i se scurge (sau a-i curge) cuiva ochii după cineva (sau după ceva) = a se uita cu mult drag la cineva sau la ceva, a-i plăcea foarte mult cineva sau ceva, a ține mult la cineva sau la ceva. A nu avea ochi să vezi pe cineva = a fi mânios pe cineva, a nu putea suferi pe cineva. A privi pe cineva cu (sau a avea pe cineva la) ochi buni (sau răi) = a (nu) simpatiza pe cineva. A nu vedea (lumea) înaintea ochilor = a fi foarte supărat, a fierbe de mânie. A da ochii (sau ochi) cu cineva = a întâlni pe cineva (pe neașteptate). A da cu ochii de cineva (sau de ceva) = a vedea ceva sau pe cineva care îți iese întâmplător în cale; a zări. A-și vedea visul cu ochii = a-și vedea realizată o dorință. E cu ochi și cu sprâncene = e evident, e clar. A i se întoarce (cuiva) ochii în cap (sau pe dos), se zice când cineva este în agonie, când moare. A(-și) da ochii peste cap = a) a cocheta, a afecta²; a face fasoane; b) (a fi pe punctul de) a muri. A privi cu ochii mari = a privi atent, a fi uimit de ceea ce vede. A pune (o armă) la ochi sau a lua la ochi = a ținti, a ochi. A lua (pe cineva) la ochi = a avea bănuieli asupra cuiva, a suspecta. A pune ochii (pe cineva sau pe ceva) = a-i plăcea cineva sau ceva; a pune sub observație, a urmări. A face un lucru cu ochii închiși = a face un lucru foarte ușor, fără dificultate, fără ezitare. Între patru ochi = fără martori, în intimitate. Plin ochi = foarte plin. (Fam.) Cu un ochi la făină și cu altul la slănină, se spune despre cel care: a) se uită cruciș sau b) râvnește la două lucruri deodată. (Muncește, lucrează, aleargă, se ferește, fuge etc. de ceva) de-și scoate ochii = (muncește, lucrează etc.) cât poate, din răsputeri. 2. Facultatea de a vedea, simțul văzului, vedere; privire, uitătură. ◊ Loc. adv. Cu ochi pierduți = cu privirea neconcentrată, privind în gol; în extaz. Sub ochii noștri = a) sub privirea noastră; b) acum, în prezent. În ochii cuiva = după părerea cuiva, după aprecierea cuiva, în conștiința cuiva; în fața cuiva. De (sau pentru) ochii lumii = de formă, pentru a salva aparențele. ◊ Expr. A privi cu ochi de piatră = a privi nepăsător, rece, înmărmurit. A avea ochi = a se arăta priceput în a aprecia un lucru dintr-o privire. A măsura (sau a judeca, a prețui etc.) din ochi = a aprecia cu aproximație, cu privirea, însușirea unui obiect sau a unei ființe; a studia, a cerceta, a analiza cu privirea ceva sau pe cineva. A vinde (sau a da, a cumpăra) pe ochi = a vinde (sau a cumpăra) apreciind cantitatea cu privirea. A sorbi pe cineva din ochi = a ține foarte mult la cineva, a-l privi cu drag. A mânca (sau a înghiți) cu ochii = a mânca cu mare poftă; a pofti. Încotro vede cu ochii sau unde îl duc ochii = indiferent unde, în orice direcție, fără țintă, aiurea. ♦ Fig. Putere de pătrundere, discernământ; judecată, rațiune. 3. (La pl.) Obraz, față. ◊ Loc. adv. De la ochi sau (verde) în ochi = cu îndrăzneală, fățiș, fără cruțare. II. P. anal. 1. S. n. Fiecare dintre spațiile libere ale unei ferestre, în care se montează geamurile; panou de sticlă care închide fiecare dintre aceste spații. ♦ Mică deschizătură închisă cu sticlă, făcută într-un perete exterior, folosind la aerisirea sau la iluminarea unei încăperi. ◊ Ochi de bou = nume dat ferestrelor rotunde de mici dimensiuni folosite pentru iluminarea și aerisirea podurilor, a mansardelor sau a încăperilor de serviciu ale unui edificiu. 2. S. n. Porțiune de loc, în formă circulară, acoperită cu altceva (apă, nisip, zăpadă etc.) decât mediul înconjurător. 3. S. n. Întindere de apă în formă circulară, în regiuni mlăștinoase, mărginită cu papură; loc unde se adună și stagnează apa. ♦ Vârtej de apă, bulboană; copcă. 4. S. n. și m. Orificiu făcut într-o pânză de navă, plasă, foaie de cort, prin care se poate petrece o sfoară, o frânghie, un cablu; ocheț. ♦ Buclă formată prin îndoirea unei sfori, a unei frânghii etc., petrecută cu un capăt prin îndoitură; laț. ♦ Fiecare dintre golurile (simetrice) aflate între firele unei împletituri, ale unor țesături, ale unor plase etc.; golul împreună cu firele care îl mărginesc. ♦ Fiecare dintre verigile din care se compune un lanț; za. 5. S. n. Orificiu circular situat pe partea superioară a unei mașini de gătit, pe care se așază vasele pentru a le pune în contact direct cu flacăra. 6. S. n. (Mai ales la pl.) Mâncare făcută din ouă prăjite în tigaie sau fierte fără coajă, astfel ca gălbenușul să rămână întreg (cu albușul coagulat în jurul lui). 7. S. m. Complex de muguri existent pe nod la vița de vie sau la subsuoara frunzelor unor plante. 8. S. n. Despărțitură într-o magazie, într-un hambar etc.; boxă. 9. S. n. Fiecare dintre petele colorate de pe coada păunului. 10. S. n. Particulă rotundă de grăsime care plutește pe suprafața unui lichid. 11. S. m. (În sintagmele) Ochi magic = tub electronic cu ecran fluorescent, care se folosește în special la aparatele de recepție radiofonică sau radiotelegrafică, ca să arate în ce măsură este realizat acordul pe lungimea de undă dorită; indicator de acord. 12. S. m. Fiecare dintre punctele de pe zaruri, cărți de joc etc. 13. S. n. Fig. Pată de lumină, licărire, punct strălucitor. III. S. m. Compuse: ochi-de-pisică = a) disc de sticlă sau de material plastic (montat într-o garnitură de metal) care reflectă razele de lumină proiectate asupra lui și care este folosit ca piesă de semnalizare la vehicule sau la panourile fixe de pe șosele; b) varietate de minerale care, șlefuite într-un anumit mod, capătă o luminozitate neobișnuită; ochi-de-ciclop = fereastră specială care separă acustic încăperile unui studio, permițând însă o vizibilitate bună; ochiul-boului = a) (Bot.) nume dat mai multor plante din familia compozeelor, cu inflorescențe mari, albe sau viu colorate; b) (Ornit.) pitulice; ochiul-lupului = a) plantă erbacee cu flori mici albastre și cu fructe nucule (Lycopsis arvensis); b) plantă erbacee cu tulpina ramificată și cu florile dispuse în formă de spice (Plantago indica); ochii-păsăruicii = a) plantă erbacee cu frunze lanceolate și cu flori albastre, albe sau roșii (Myosotis palustris); b) nu-mă-uita; ochiul-șarpelui = a) plantă erbacee cu frunze mici în formă de rozetă, acoperite cu peri albi mătăsoși, cu flori albastre, rar albe, plăcut mirositoare (Eritrichium nanum); b) mică plantă erbacee cu frunze păroase și cu flori mici, albastre închis (Myosotis arvensis); ochii-șoricelului = a) mică plantă erbacee cu tulpini roșietice, cu frunzele bazale dispuse în rozetă, cu flori alburii, rareori liliachii (Saxifraga adscendens); b) nu-mă-uita; ochiul-soarelui = vanilie sălbatică; ochiul-păunului = fluture de noapte care are pe aripi pete rotunde, colorate, asemănătoare cu cele de pe coada păunului (Saturnia pyri); Ochiul-Taurului = numele unei stele din constelația Taurului. – Lat. oc(u)lus.

OCHI¹, (I, II 4, 7, 11, 12, III) ochi, s. m., (II 1, 2, 3, 4, 5, 6, 8, 9, 10, 13) ochiuri, s. n. I. S. m. 1. Fiecare dintre cele două organe ale vederii, de formă globulară, sticloase, așezate simetric în partea din față a capului omului și a unor animale; globul împreună cu orbita, pleoapele, genele; irisul colorat al acestui organ; organul vederii unui animal sau al unei insecte, indiferent de structura lui. ◊ Loc. adv. Văzând cu ochii = repede. Ochi în ochi = privindu-se unul pe altul. Cu ochii închiși = a) fără discernământ; b) pe dinafară, pe de rost; foarte ușor, fără dificultăți. ◊ Expr. (A fi) numai ochi (și urechi) = (a privi) foarte atent (la ceva). A dormi numai cu un ochi = a dormi ușor, neliniștit; a dormi iepurește. Cât vezi cu ochii (sau cu ochiul) = cât cuprinzi cu privirea, până la depărtări foarte mari. A vedea cu ochii lui = a vedea el însuși, a fi de față la o întâmplare. A vedea cu ochii altuia = a nu avea păreri proprii, a judeca prin prisma altuia. A păzi (sau a îngriji) pe cineva ca ochii din cap = a păzi, a îngriji etc. pe cineva cu cea mai mare atenție. A arăta (pe cineva sau ceva) din ochi = a semnala cuiva în mod discret (pe cineva sau ceva), făcând o mișcare ușoară a ochilor în direcția voită. A iubi pe cineva (sau a-i fi drag cuiva) ca lumina ochilor (sau mai mult decât ochii din cap) = a iubi (sau a fi iubit) din tot sufletul. A i se scurge (sau a-i curge) cuiva ochii după cineva (sau după ceva) = a se uita cu mult drag la cineva sau la ceva, a-i plăcea foarte mult cineva sau ceva, a ține mult la cineva sau la ceva. A nu avea ochi să vezi pe cineva = a fi supărat pe cineva, a nu putea suferi pe cineva. A privi pe cineva cu (sau a avea pe cineva la) ochi buni (sau răi) = a (nu) simpatiza pe cineva. A nu vedea (lumea) înaintea ochilor = a fi foarte supărat, a fierbe de mânie. A da ochii (sau ochi) cu cineva = a întâlni pe cineva (pe neașteptate). A da cu ochii de cineva (sau de ceva) = a vedea ceva sau pe cineva care îți iese întâmplător în cale; a zări. A-și vedea visul cu ochii = a-și vedea realizată o dorință. E cu ochi și cu sprâncene = e evident, e clar. A i se întoarce (cuiva) ochii în cap (sau pe dos), se zice când cineva este în agonie, când moare. A(-și) da ochii peste cap = a) a cocheta, a afecta²; a face fasoane; b) (a fi pe punctul de) a muri. A privi cu ochii mari = a privi atent, a fi uimit de ceea ce vede. A pune (o armă) la ochi sau a lua la ochi = a ținti, a ochi. A lua (pe cineva) la ochi = a avea bănuieli asupra cuiva, a suspecta. A pune ochii (pe cineva sau pe ceva) = a-i plăcea cineva sau ceva; a pune sub observație, a urmări. A face un lucru cu ochii închiși = a face un lucru foarte ușor, fără dificultate, fără ezitare. Între patru ochi = fără martori, în intimitate. Plin ochi = foarte plin. (Fam.) Cu un ochi la făină și cu altul la slănină, se spune despre cel care: a) se uită cruciș sau b) râvnește la două lucruri deodată. (Muncește, lucrează, aleargă, se ferește, fuge etc. de ceva) de-și scoate ochii = (muncește, lucrează etc.) cât poate, din răsputeri. 2. Facultatea de a vedea, simțul văzului, vedere; privire, uitătură. ◊ Loc. adv. Cu ochi pierduți = cu privirea neconcentrată, privind în gol; în extaz. Sub ochii noștri = a) sub privirea noastră; b) acum, în prezent. În ochii cuiva = după părerea cuiva, după aprecierea cuiva, în conștiința cuiva; în fața cuiva. De (sau pentru) ochii lumii = de formă, pentru a salva aparențele. ◊ Expr. A privi cu ochi de piatră = a privi nepăsător, rece, înmărmurit. A avea ochi = a se arăta priceput în a aprecia un lucru dintr-o privire. A măsura (sau a judeca, a prețui etc.) din ochi = a aprecia cu aproximație, cu privirea, însușirea unui obiect sau a unei ființe; a studia, a cerceta, a analiza cu privirea ceva sau pe cineva. A vinde (sau a da, a cumpăra) pe ochi = a vinde (sau a cumpăra) apreciind cantitatea cu privirea. A sorbi pe cineva din ochi = a ține foarte mult la cineva, a-l privi cu drag. A mânca (sau a înghiți) cu ochii = a mânca cu mare poftă; a pofti. Încotro vede cu ochii sau unde îl duc ochii = indiferent unde, în orice direcție, fără țintă, aiurea. ♦ Fig. Putere de pătrundere, discernământ; judecată, rațiune. 3. (La pl.) Obraz, față. ◊ Loc. adv. De la ochi sau (verde) în ochi = cu îndrăzneală, fățiș, fără cruțare. II. P. anal. 1. S. n. Fiecare dintre spațiile libere ale unei ferestre, în care se montează geamurile; panou de sticlă care închide fiecare dintre aceste spații. ♦ Mică deschizătură închisă cu sticlă, făcută într-un perete exterior, folosind la aerisirea sau la iluminarea unei încăperi. ◊ Ochi de bou = nume dat ferestrelor rotunde de mici dimensiuni folosite pentru iluminarea și aerisirea podurilor, a mansardelor sau a încăperilor de serviciu ale unui edificiu. 2. S. n. Porțiune de loc, în formă circulară, acoperită cu altceva (apă, nisip, zăpadă etc.) decât mediul înconjurător. 3. S. n. Întindere de apă în formă circulară, în regiuni mlăștinoase, mărginită cu papură; loc unde se adună și stagnează apa. ♦ Vârtej de apă, bulboană; copcă. 4. S. n. și m. Orificiu făcut într-o pânză de navă, plasă, foaie de cort, prin care se poate petrece o sfoară, o frânghie, un cablu; ocheț. ♦ Buclă formată prin îndoirea unei sfori, a unei frânghii etc., petrecută cu un capăt prin îndoitură; laț. ♦ Fiecare dintre golurile (simetrice) aflate între firele unei împletituri, ale unor țesături, ale unor plase etc.; golul împreună cu firele care îl mărginesc. ♦ Fiecare dintre verigile din care se compune un lanț; za. 5. S. n. Orificiu circular situat pe partea superioară a unei mașini de gătit, pe care se așază vasele pentru a le pune în contact direct cu flacăra. 6. S. n. (Mai ales la pl.) Mâncare făcută din ouă prăjite în tigaie sau fierte fără coajă, astfel ca gălbenușul să rămână întreg (cu albușul coagulat în jurul lui). 7. S. m. Complex de muguri existent pe nod la vița-de-vie sau la subsuoara frunzelor unor plante. 8. S. n. Despărțitură într-o magazie, într-un hambar etc.; boxă. 9. S. n. Fiecare dintre petele colorate de pe coada păunului. 10. S. n. Particulă rotundă de grăsime care plutește pe suprafața unui lichid. 11. S. m. (În sintagmele) Ochi magic = tub electronic cu ecran fluorescent, care se folosește în special la aparatele de recepție radiofonică sau radiotelegrafică, ca să arate în ce măsură este realizat acordul pe lungimea de undă dorită; indicator de acord. 12. S. m. Fiecare dintre punctele de pe zaruri, cărți de joc etc. 13. S. n. Fig. Pată de lumină, licărire, punct strălucitor. III. S. m. Compuse: ochi-de-pisică = a) disc de sticlă sau de material plastic (montat într-o garnitură de metal) care reflectă razele de lumină proiectate asupra lui și care este folosit ca piesă de semnalizare la vehicule sau la panourile fixe de pe șosele; b) varietate de minerale care, șlefuite într-un anumit mod, capătă o luminozitate neobișnuită; ochi-de-ciclop = fereastră specială care separă acustic încăperile unui studio, permițând însă o vizibilitate bună; ochiul-boului = a) (Bot.) nume dat mai multor plante din familia compozeelor, cu inflorescențe mari, albe sau viu colorate; b) (Ornit.) pitulice; ochiul-lupului = a) plantă erbacee cu flori mici albastre și cu fructe nucule (Lycopsis arvensis); b) plantă erbacee cu tulpina ramificată și cu florile dispuse în formă de spice (Plantago indica); ochii-păsăruicii = a) plantă erbacee cu frunze lanceolate și cu flori albastre, albe sau roșii (Myosotis palustris); b) nu-mă-uita; ochiul-șarpelui = a) plantă erbacee cu frunze mici în formă de rozetă, acoperite cu peri albi mătăsoși, cu flori albastre, rar albe, plăcut mirositoare (Eritrichium nanum); b) mică plantă erbacee cu frunze păroase și cu flori mici, albastre închis (Myosotis arvensis); ochii-șoricelului = a) mică plantă erbacee cu tulpini roșietice, cu frunzele bazale dispuse în rozetă, cu flori alburii, rareori liliachii (Saxifraga adscendens); b) nu-mă-uita; ochiul-soarelui = vanilie sălbatică; ochiul-păunului = fluture de noapte care are pe aripi pete rotunde, colorate, asemănătoare cu cele de pe coada păunului (Saturnia pyri); Ochiul-Taurului = numele unei stele din constelația Taurului; ochi-de-tigru = varietate de cuarț galben sau brun-roșcat cu irizații determinate de incluziuni foarte mici de fier, mică sau azbest. [Pl. și: (II, 4) ochiuri] – Lat. oc(u)lus.

OIȚĂ, oițe, s. f. 1. Diminutiv al lui oaie; oișoară, oițică. 2. (La pl.) Numele a trei plante erbacee: a) plantă cu flori mari, albe sau trandafirii, mătăsoase și cu fructele argintii, păroase (Anemone silvestris); b) plantă cu flori albe pe dinăuntru și trandafirii pe dinafară (Anemone narcissiflora); c) floarea-Paștelui. – Oaie + suf. -iță.

OIȚĂ, oițe, s. f. 1. Diminutiv al lui oaie; oișoară, oițică. 2. (La pl.) Numele a trei plante erbacee: a) plantă cu flori mari, albe sau trandafirii, mătăsoase și cu fructele argintii, păroase (Anemone silvestris); b) plantă cu flori albe pe dinăuntru și trandafirii pe dinafară (Anemone narcissiflora); c) floarea-Paștelui. [Pr.: o-i-] – Oaie + suf. -iță.

ORÎNDĂ², orînzi și orînde, s. f. 1. (Regional) Circiumă rurală (de obicei luată cu arendă de la proprietarul moșiei). Jupîn Avrum, stăpînul orîndei, ieși în prag și întinse spre noi capul, cercetîndu-ne prin întunecime. SADOVEANU, O. III 330. Dar e-atîta veselie La orîndăi-n astă-seară! IOSIF, PATR. 28. Nu cumva a ținut vreodată tatăl d-tale orîndă în sat, undeva? CREANGĂ, P. 129. Leonaș împinge pe ispravnic în orîndă și-l închide pe dinafară. ALECSANDRI, T. 230. 2. (Învechit) Arendă. ◊ Expr. A da (sau a lua) în orîndă = a da (sau a lua) în arendă. Dă-mi mie în orîndă, crîșma dumnitale. ALECSANDRI, T. 1543.