SPOROVĂI, sporovăiesc, vb. IV. Intranz. A vorbi mult (și fără rost), a spune verzi și uscate; a flecări, a trăncăni. Dascălul Iov îi întovărășise pe coloniști pînă la Păuna Mică. Îi plăcea să-i asculte sporovăind. SADOVEANU, P. M. 14. De partea cealaltă a zăplazului acoperit de trandafiri acățători, un grup de femei... sporovăiau, așteptînd rezultatul. BART, E. 254. Toți elevii... stăteau strînși în curtea școlii și sporovăiau zgomotoși între dînșii. VLAHUȚĂ, O. A. I 106. ◊ Tranz. (Rar) Ne puneau să sporovăim poezii lungi pe dinafară. I. BOTEZ, ȘC. 83. – Variante: sporovoi (CARAGIALE, O. III 42), (rar) sporovi (CARAGIALE, S. N. 46) vb. IV.