RĂSPUNS, răspunsuri, s. n. 1. Ceea ce se comunică celui care întreabă ceva; cuvinte spuse sau scrise, transmise unei persoane care a întrebat ceva sau s-a adresat cuiva. Moșneagul cel mititel părea mirat de răspunsurile scurte și înghețate ale lui Șoimaru. SADOVEANU, O. VII 66. De cîte ori am așteptat O șoaptă de răspuns! EMINESCU, O. I 190. Întrebîndu-mă de știu buchiile pe dinafară, spre răspuns, am deschis cartea lui Petru Maior și i-am cetit un întreg capitol. NEGRUZZI, S. I 12. ◊ (În construcție cu verbele «a da» sau «a primi») Flăcăul dădea răspuns că așteaptă pe tatăl său cu paralele, ca să împace pe ciobani și pe stăpînul bălții. SADOVEANU, B. 15. A fluierat scurt, ca și cînd ar fi întrebat ceva, apoi, neprimind răspuns, și-a urmat calea. REBREANU, I. 80. Le dă răspuns ca să rămîie peste noapte acolo. CREANGĂ, P. 249. ♦ Dovedire a cunoștințelor în fața unui examinator. ♦ Ripostă, replică. Țările iubitoare de pace, prin munca lor constructivă, dau răspunsul cuvenit instigatorilor la război. ♦ Soluție, dezlegare. Scriitorul progresist caută răspunsuri potrivite problemelor puse de viață. 2. (În construcție cu verbele «a duce», «a aduce») Știre, veste, informație. În goana roibului, un sol... El duce regelui răspuns Din tabără. COȘBUC, P. I 145. Chiar frate-meu mi-a adus răspuns că pe stăpîna... a furat-o un zmeu. ISPIRESCU, L. 23. Las’ că mă duc eu să-ți aduc răspuns. CREANGĂ, P. 312. ◊ Expr. A trimite răspuns = a transmite o comunicare. El îmi trimete răspuns că s-o mîntuit înghețatele pe ziua ceea. ALECSANDRI, T. I 159.