TOCI, tocesc, vb. IV. 1. Tranz. A face mai puțin ascuțit, a strica, a uza, a roade (prin întrebuințare, lovire, frecare etc.). Numai atunci vei da cu mîna de mine cînd vei rupe trei perechi de opinci de fier și cînd vei toci un toiag de oțel căutîndu-mă, căci eu mă duc. ISPIRESCU, L. 55. Mult timp Murad în lupte, tocindu-și iataganul, Mărise, apărase întreg Aliotmanul. ALECSANDRI, P. III 344. ◊ (Poetic) Sub creștetul măririi, astăzi vechiturile, În granit lovind totuna, Își tocesc custurile. BELDICEANU, P. 121. A robului plînsoare o piatră chiar tocește Curgînd neîncetat. BOLINTINEANU, O. 7. ◊ Refl. Pușculița-mi ruginește, Ținta-n ghioagă se tocește. ALECSANDRI, P. A. 55. Pieptul tău era tare ca de oțel, paloșul se tocea pe dînsul. RUSSO, O. 23. ♦ Fig. A slăbi, a uza, a slei. Astfel se rostesc bătrînii din adîncul cugetării; Însă voi nu le dați seamă și tociți răbdarea țării Și-a lui vodă. DAVILA, V. V. 22. Ne-am tocit mereu puterile în luptele ce am fost siliți să susținem. ODOBESCU, S. III 433. 2. Tranz. A da la tocilă, a ascuți. Mergeți... că doară baba nu s-a dus în pod să vă aducă de mîncare, ci să-și ascuță dinții să vă poată mînca; că are în pod o piatră mare de moară, de care-și tocește dinții. RETEGANUL, P. V 42. 3. Intranz. Fig. (în limbajul școlarilor) A citi de mai multe ori o lecție, în scopul de a o învăța pe dinafară (de obicei fără preocuparea de a o adînci). A tocit singur și a dat vreo două clase de liceu, într-ascuns. PAS, Z. I 179. Mîine are teză. Tocește și el. C. PETRESCU, C. V. 84.