DUPĂ prep. I. (Introduce un complement circumstanțial de loc) 1. Îndărătul..., în dosul..., înapoia... După casă se află livada. 2. Mai departe de..., dincolo de... După grădina publică s-a oprit. 3. (Exprimă un raport de succesiune) În urma..., pe urma... Se ridică val după val. ◊ Loc. adv. Unul după altul = pe rând, în șir, succesiv. ◊ Expr. (În formule de politețe) După dumneavoastră! = (vin și eu) în urma dumneavoastră! (Pop.) A da (o fată) după cineva = a mărita (o fată) cu cineva. 4. (Cu nuanță finală, după verbe de mișcare) În urma sau pe urma cuiva sau a ceva (spre a da de el, spre a-l ajunge, a-l prinde, a-l păzi, a-l îngriji etc.). Fuge după vânat. ◊ Expr. A se lua (sau a se ține etc.) după cineva (sau ceva) = a) a urmări pe cineva (sau ceva); b) a nu lăsa în pace pe cineva. 5. (Impr.) De pe. Ia un obiect după masă. II. (Introduce un complement circumstanțial de timp) În urma..., trecând de... Venea acasă după apusul soarelui. ◊ Loc. adv. (Și substantivat) După-amiază sau după-prânz, după-masă = în partea zilei care începe în jurul orei 12. După-amiaza sau după-masa = (aproape) în fiecare zi în cursul după-amiezii. După aceea (sau aceasta, asta) = apoi, pe urmă. După toate... = pe lângă toate (neajunsurile) câte s-au întâmplat. ♦ La capătul..., la sfârșitul..., o dată cu împlinirea... S-a dus după o săptămână. ♦ Ca rezultat al... După multă muncă a reușit. ◊ Expr. A nu avea (nici) după ce bea apă = a fi foarte sărac. ♦ (În loc. conj.) După ce, introduce o propoziție circumstanțială de timp, arătând că acțiunea din propoziția subordonată se petrece înaintea acțiunii din propoziția regentă. III. (Introduce un complement circumstanțial de mod) 1. Potrivit cu..., în conformitate cu...; la fel cu... A plecat după propria lui dorință. ◊ Loc. conj. După cum (sau cât) = așa cum, precum. ◊ Expr. După cum se întâmplă = ca de obicei. A se da după cineva = a căuta să fie la fel cu cineva; a se acomoda cu cineva. A se lua după capul cuiva (sau după capul său) = a urma sfatul cuiva (sau propriul său îndemn). Dacă ar fi după mine = dacă ar depinde de mine. A se lua după ceva (sau cineva) = a imita, a copia ceva (sau pe cineva). 2. Ținând seama de..., având în vedere..., luând în considerație... Justețea propunerii se judecă după rezultate. ◊ Expr. După toate probabilitățile = probabil. 3. În raport cu..., pe măsura..., în proporția în care... După faptă și răsplată. 4. Având ca model sau ca exemplu... Face pictură după natură. IV. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Pentru a găsi, a afla, a prinde, a obține etc. Fuge după glorie. V. (Introduce un complement indirect) 1. (Arată ființa sau lucrul pe care cineva le iubește, le dorește cu pasiune) Tremura după bani. 2. (Arată motivul, cauza care produce acțiunea) A-i părea rău după ceva. VI. (Introduce un complement circumstanțial instrumental) Cu ajutorul..., prin. A preda o limbă după o anumită metodă. VII. (Introduce un atribut) 1. (Arată originea, descendența) Din partea... Văr după mamă. 2. (După un substantiv verbal sau cu sens verbal, indică obiectul acțiunii) Adaptare după o nuvelă. VIII. (În loc. conj.) După ce (că)... = (leagă două propoziții copulative, arătând adăugarea unui fapt la alt fapt) în afară de faptul că..., pe lângă că..., nu-i destul că... [Var.: (înv. și reg.) dupre prep.] – Lat. de post.

NECAZ, necazuri, s. n. 1. Stare a celui necăjit; supărare, mâhnire, tristețe, amărăciune; suferință. ◊ Expr. La necaz = în momente de supărare; într-un moment critic, în primejdie. 2. Ceea ce provoacă cuiva o suferință fizică sau morală; neajuns, neplăcere, impas; (la pl.) încercări, greutăți. 3. Pornire împotriva cuiva; mânie, furie, ciudă, pică. ◊ Loc. prep. În necazul (cuiva) = cu intenția de a supăra (pe cineva). ◊ A avea necaz (pe cineva) = a fi supărat (pe cineva), a purta (cuiva) pică. A-i fi (cuiva) necaz = a-i fi ciudă, a-i părea rău (de ceva). A-i face (cuiva) în necaz = a supăra (pe cineva) intenționat. De necaz = ca ripostă la o nemulțumire; pentru a-și exprima ciuda, mânia. [Var.: (reg.) năcaz s. n.] – Cf. sl. nakazŭ.

BA³ adv. (accentuează sensul cuvintelor pe care le însoțește) Chiar. Nu-mi pare rău, ba îmi pare bine. /<bulg., sb. ba

BIET biată (bieți, biete) și substantival 1) Care trezește compasiune; vrednic de milă; sărman; sărac; nenorocit. 2) (despre morți) De care îți pare rău că nu mai există; regretat. 3) Care nu prezintă nici o importanță; demn de dispreț. [Monosilabic] /<sl. bĕdinu

A SE CĂI mă ~iesc intranz. A fi cuprins de regret; a-i părea rău; a regreta. /<sl. kajati

A MUSTRA mustru tranz. A trata cu reproșuri și observații aspre; a dojeni. * ~ pe cineva cugetul (sau conștiința) a avea remușcări; a-i părea rău pentru faptele comise. /<lat. monstrare

A PLÂNGE plâng 1. intranz. 1) A vărsa lacrimi scoțând sunete specifice, nearticulate (de durere sau din cauza unei zguduiri sufletești). ~ de ciudă. ◊ A-i ~ cuiva de milă a-i părea rău cuiva de cineva care se află într-o stare penibilă. 2) fig. (despre fenomene ale naturii) A scoate sunete tânguioase, pline de jale; a se tângui; a suspina. Vântul plânge. 2. tranz. 1) (persoane sau situații) A regreta cu îndurerare (vărsând lacrimi); a jeli; a deplânge; a tângui. ◊ A-și ~ păcatele a regreta. 2) (persoane) A trata cu milă compătimind; a deplora; a căina; a deplânge. /<lat. plangere

A REGRETA regret 1. intranz. A fi cuprins de regret; a-i părea rău; a se căi. 2. tranz. (fapte sau acțiuni) A îndura cu greu, fiind cuprins de regret; a jeli. ~ o pierdere. /<fr. regretter

atît adj., adv. – 1. În asemenea măsură, așa de mult, de tare etc. – De atîtea ori, așa de des, de multe ori. – Nici atîta, și mai puțin. – Atîta tot, nimic mai mult. – Cu atît mai mult, tocmai de aceea. – Ce mai atîta, pe scurt. – Atîta pagubă, n-are nici o importanță. – (Încă) pe atît, de două ori mai mult. – Tot atît, tot aia e; e totuna. – Atît ți-a fost, o să-ți pară rău. – 2. Exprimă o relație de egalitate, al cărui al doilea termen este cît. – 3. Exprimă o relație de proporție, al cărui al doilea termen este cît (față de pe atît). – 4. Exprimă o relație de la cauză la efect. – Mr. ahtîntu, ahît, ahăt, atînt, megl. tăntu. Lat. eccum tantum (Pușcariu 162; Densusianu, Rom., XXXIII, 274; Candrea-Dens., 110; REW 8562); cf. it. (co)tanto, v. prov. aitan, v. fr. itant (fr. tant), v. sp. atanto (sp. tanto), port. tanto. Fazele evoluției rom. sînt indicate de mr. ahtîntu, atînt, atît. Decl. atît (f. atîta), pl. atîți (f. atîtea), gen. atîtor. Fie prin analogie cu acel, acest, fie cu uzul adv., adj. primește uneori un -a paragogic, dar în mod neregulat și în ciuda uzului antepus; astfel încît se spune fără nici o diferență atîți(a) oameni, atîte(a) femei. Limba modernă preferă în general formele cu -a. Cazurile oblice sînt înlocuite de obicei de cazurile prepoziționale: atîtor copii, de preferință la atîți(a) copii. Cînd determină adj. sau adv., se construiește cu prep. de: atît de frumos, atît de bine.

bănui (-uesc, bănuit), vb. – 1. (Trans.) A regreta, a (se) lamenta. – 2. a se simți jignit, a se ofensa. – 3. A avea o părere proastă; a reproșa, a face mustrări. – 4. A-și face o părere, a considera, a socoti. – 5. A presupune, a presimți. – Var. băni, (înv.) a deranja, a supăra. Mag. bánom „regret” sau „îmi pare rău”. (Cihac, II, 478; Berneker 42; DAR; Gáldi, Dict., 103); cf. bănat. A trecut din mag. în cr. banoveti, rut. banuvati, bg. din Trans. banuva (Miklosich, Bulg., 119). Der. bănuielnic, adj. (suspect; îndoielnic); bănuială, s. f. (reproș, suspiciune); bănuitor, adj. (care bănuiește, lipsit de încredere).

căi (-ăesc, -it), vb. – 1. A căina, a compătimi pe cineva. – 2. (Refl.) A regreta, a-i părea rău, a avea remușcări. Sl. kajati sę, kajǫ sę „a face penitență” (Miklosich, Slaw. Elem., 24; Lexicon, 285; Cihac, II, 37). Cf. căina și pocăi. Der. căială, s. f. (regret, remușcare); căință, s. f. (părere de rău); necăință, s. f. (lipsă de căință).

șăinăli, șăinălesc, vb. IV (reg.) 1. a compătimi. 2. a regreta, a-i părea rău. 3. a menaja. 4. a privi pe furiș.

REGRETA vb. I. tr. A-i părea rău, a avea remușcări, a se căi. [P.i. regret. / < fr. regretter].

REGRETA vb. tr. a-i părea rău (după ceva sau cineva); a avea remușcări, a se căi. (< fr. regretter)

julă (jule), s. f. – Femeie, muiere. Țig. žuli, ğuli (Graur, BL, V, 68). Legătura pe care o stabilește DAR cu mag. suli „rău” pare greșită. – Der. julan, s. m. (bărbat afemeiat); juleaică, s. f. (femeie), pe care Bogrea, Dacor., II, 899, îl punea în legătură cu numele Zuleica, cf. Tagliavini, Arch. Rom., XII, 173; juleandră (var. șuleandră, ciuleandră), s. f. (femeie, muiere), cu suf. expresiv -andră, cf. buleandră, fleand(u)ră, după Graur, BL, IV, 198, la un țig. *ğuνlengero, de la ğuνli „femeie”); ciuleandra, adv. (hoinărind, umblînd creanga).

îmi pare (I’m) sorry expr. îmi pare rău, regret.

a se zgâria pe ochi expr. a se necăji, a se supăra; a-i părea rău (de cineva / de ceva).

anti-Wessi adj. (peior.) Contra germanilor din vest ◊ „Vă pare rău, de exemplu, de Ossi și sunteți anti-Wessi.” ◊ Rev. 22 34/94 p. 2 (din anti- + Wessi, după germ.)

PAR ACQUIT DE CONSCIENCE (fr.) pentru împăcarea conștiinței – A întreprinde o acțiune par acquit de conscience, a porni cu îndoială în reușita sau utilitatea ei, ca să nu-ți pară rău că nu ai făcut-o.

bănui, bănuiesc, vb. intranz. – 1. A se supăra, a se întrista, a se necăji. 2. A regreta. Îmi bănuiesc = îmi pare rău (Țiplea 1906): „Crede și ți-i bănui / Ce copilă eu mi-oi si” (Viman 1989: 269). 3. A duce dorul. – Din magh. banni (DEX), cf. banat „regret, părere de rău”.

prabalău, -i, (prabaleu), s.m. – 1. Geambaș, vânzător de cai. 2. (fig.) Neserios, nestatornic: „Și de-atâta-mi pare rău, / C-ai fost mare prabaleu” (D. Pop 1970: 184). – Din prăbăli „a încerca” + -lău.

căì v. 1. a plânge pe cineva, a-i părea rău de ceva; 2. a se întrista cugetând la o greșală comisă, a simți o sinceră părere de rău. [Slav. KAĬATI].

pare v. (impersonal) 1. a avea aparența (mai adesea falsă): pare destul de înalt; 2. a vedea în vis sau în imaginațiune; îmi părea că sbor; 3. a se arăta, a fi probabil: nu-mi pare vinovat; îmi pare (mi se pare), presupun că așa e; 4. a fi impresionat într’un mod plăcut sau neplăcut: îmi pare bine, îmi pare rău. [Lat. PARERE].

regretà v. a-i părea rău de o pierdere sau de o greșală.

DUPĂ prep. I. (Introduce un complement circumstanțial de loc) 1. Îndărătul..., în dosul..., înapoia... După casă se află livada. 2. Mai departe de..., dincolo de... După grădina publică s-a oprit. 3. (Exprimă un raport de succesiune) În urma..., pe urma... Se ridică val după val. ◊ Loc. adv. Unul după altul = pe rând, în șir, succesiv. ◊ Expr. (În formule de politețe) După dumneavoastră! = (vin și eu) în urma dumneavoastră! (Pop.) A da (o fată) după cineva = a mărita (o fată) cu cineva. 4. (Cu nuanță finală, după verbe de mișcare) În urma sau pe urma cuiva sau a ceva (spre a da de el, spre a-l ajunge, a-l prinde, a-l păzi, a-l îngriji etc.). Fuge după vânat. ◊ Expr. A se lua (sau a se ține etc.) după cineva (sau ceva) = a) a urmări pe cineva (sau ceva); b) a nu lăsa în pace pe cineva. 5. (Impr.) De pe. Ia un obiect după masă. II. (Introduce un complement circumstanțial de timp) În urma..., trecând de... Venea acasă după apusul soarelui. ◊ Loc. adv. (Și substantivat) După-amiază sau după-prânz, după-masă = în partea zilei care începe în jurul orei 12. După-amiaza sau după-masa = (aproape) în fiecare zi în cursul după-amiezii. După aceea (sau aceasta, asta) = apoi, pe urmă. După toate... = pe lângă toate (neajunsurile) câte s-au întâmplat. ♦ La capătul..., la sfârșitul..., odată cu împlinirea... S-a dus după o săptămână. ♦ Ca rezultat al... După multă muncă a reușit. ◊ Expr. A nu avea (nici) după ce bea apă = a fi foarte sărac. ♦ (În loc. conj.) După ce, introduce o propoziție circumstanțială de timp, arătând că acțiunea din propoziția subordonată se petrece înaintea acțiunii din propoziția regentă. III. (Introduce un complement circumstanțial de mod) 1. Potrivit cu..., în conformitate cu...; la fel cu... A plecat după propria lui dorință. ◊ Loc. conj. După cum (sau cât) = așa cum, precum. ◊ Expr. După cum se întâmplă = ca de obicei. A se da după cineva = a căuta să fie la fel cu cineva; a se acomoda cu cineva. A se lua după capul cuiva (sau după capul său) = a urma sfatul cuiva (sau propriul său îndemn). Dacă ar fi după mine = dacă ar depinde de mine. A se lua după ceva (sau cineva) = a imita, a copia ceva (sau pe cineva). 2. Ținând seama de..., având în vedere..., luând în considerație... Justețea propunerii se judecă după rezultate. ◊ Expr. După toate probabilitățile = probabil. 3. În raport cu..., pe măsura..., în proporția în care... După faptă și răsplată. 4. Având ca model sau ca exemplu... Face pictură după natură. IV. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Pentru a găsi, a afla, a prinde, a obține etc. Fuge după glorie. V. (Introduce un complement indirect) 1. (Arată ființa sau lucrul pe care cineva le iubește, le dorește cu pasiune) Tremura după bani. 2. (Arată motivul, cauza care produce acțiunea) A-i părea rău după ceva. VI. (Introduce un complement circumstanțial instrumental) Cu ajutorul..., prin. A preda o limbă după o anumită metodă. VII. (Introduce un atribut) 1. (Arată originea, descendența) Din partea... Văr după mamă. 2. (După un substantiv verbal sau cu sens verbal, indică obiectul acțiunii) Adaptare după o nuvelă. VIII. (În loc. conj.) După ce (că)... = (leagă două propoziții copulative, arătând adăugarea unui fapt la alt fapt) în afară de faptul că..., pe lângă că..., nu-i destul că... [Var.: (înv. și reg.) dupre prep.] – Lat. de post.

NECAZ, necazuri, s. n. 1. Stare a celui necăjit; supărare, mâhnire, tristețe, amărăciune; suferință. ◊ Expr. La necaz = în momente de supărare; într-un moment critic, în primejdie. 2. Ceea ce provoacă cuiva o suferință fizică sau morală; neajuns, neplăcere, impas; (la pl.) încercări, greutăți. 3. Pornire împotriva cuiva; mânie, furie, ciudă, pică. ◊ Loc. prep. în necazul (cuiva) = cu intenția de a supăra (pe cineva). A avea necaz (pe cineva) = a fi supărat (pe cineva), a purta (cuiva) pică. A-i fi (cuiva) necaz = a-i fi ciudă, a-i părea rău (de ceva). A-i face (cuiva) în necaz = a supăra (pe cineva) intenționat. De necaz = ca ripostă la o nemulțumire; pentru a-și exprima ciuda, mânia. [Var.: (reg.) năcaz s. n.] – Cf. sl. nacazŭ.

ADRESA, adresez, vb. I. (Construit cu dativul sau, mai rar, cu determinări introduse prin prep. «la» sau «către») 1. Refl. A se îndrepta cu vorba către cineva. Voi nu știți nimic?... se adresă colonelul... celorlalți doi soldați. SAHIA, N. 76. ◊ Tranz. Adresîndu-i peste masă cîteva vorbe grecești, păru a-l întreba dacă-i place junghiul (= pumnalul)... cu mănunchi de fildeș. SADOVEANU, Z. C. 136. Îmi adresase acele vorbe un băietănaș. SADOVEANU, N. F. 53. 2. Tranz. A îndrepta (către o persoană sau o instituție) o invitație, o cerere, o rugăminte scrisă sau verbală; a face apel la. A adresat o cerere către Ministerul Comunicațiilor. ◊ Îmi pare rău că nu trage aci în gazdă directorul, pentru că aș fi avut de adresat o petițiune de jalbă. ALECSANDRI, T. I 275. ◊ Refl. Nu găsiră nimic mai nimerit decît să se adreseze la Poartă. NEGRUZZI, S. 1 331. 3. Tranz. (Cu privire la petiții sau scrisori) A scrie titlul sau adresa care arată către cine e îndreptat textul.

ARUNCA, arunc, vb. I. I. (De obicei cu privire la obiecte) 1. Tranz. A face ca ceva să ajungă la o distanță oarecare, imprimîndu-i o mișcare violentă; a azvîrli. Un mare scamator aruncă pumnale. BENIUC, V. 99. El băgă de seamă că muierea aruncase ceva sub pat. ISPIRESCU, L. 368. Capra și cu iedul au luat o căpiță de fîn și au aruncat-o peste dînsul [peste lup] în groapă. CREANGĂ, P. 33. Puse să-i facă un buzdugan de fier, îl aruncă în sus de despică bolta ceriului. EMINESCU, N. 4. ◊ Expr. A (sau a-și) arunca ochii sau a arunca o privire (sau o căutătură, o ochire) = a) a privi repede, în treacăt. Moș Hau... a aruncat o privire pripită în juru-i. SADOVEANU, N. F. 116. Măcar din deal, așa ca-n zbor, S-arunce ochii-n jos spre văi, Spre sat, spre casa lor. COȘBUC, P. I 232. Cînd își aruncă ochii spre poartă, ce să vadă!... CREANGĂ, P. 68; b) a examina, a cerceta sumar. Să aruncăm dar o ochire asupra trecutului acestei nații. BĂLCESCU, O. II 11. A arunca o vorbă (sau un cuvînt) = a spune ceva în treacăt. Aruncase o vorbă unul dintre țărani. PAS, L. I 10. A arunca (ceva) în aer = a distruge (ceva) cu ajutorul unui explozibil. A arunca banii pe fereastră v. fereastră. A arunca (ceva) în cumpănă (sau în balanță) v. cumpănă. A arunca (ceva) peste bord v. bord. A arunca praf în ochii cuiva v. praf. A arunca (ceva) în (sau pe) spinarea cuiva v. spinare. A arunca vina asupra cuiva v. vină. ♦ (Urmat de determinări locale introduse prin prep. «de», «la» sau «în») A trînti, a izbi; a face să cadă. Aruncă de pămînt o oală. ȘEZ. I 271. ◊ Fig. Văd că sufer greu, și primăvara în loc să-mi facă bine... mă aruncă de două ori în pat pînă acum. BĂLCESCU, la GHICA, A. 582. ♦ (Construit cu dativul) A da cuiva ceva, azvîrlindu-i-l. Harap-Alb... i-aruncă pielea cea de urs și fuge cît ce poate. CREANGĂ, P. 215. Le aruncă o pungă de bani. NEGRUZZI, S. I 32. ♦ (Cu privire la sămînță) A semăna, a împrăștia. (Poetic) Cu mîna plină. Arunc semințe de lumină. BENIUC, V. 150. ♦ A azvîrli, a trînti (ceva) în grabă. Mama Tinca iși aruncă scurteica pe umere. CONTEMPORANUL, VII 145. ◊ Fig. (Cu privire la cuvinte) Ca să se convingă, aruncă două cuvinte pe un petec de hîrtie și trimise băiatul la administrație. REBREANU, R. I 182. 2. Tranz. A îndepărta (de Ia sine) ceva rău, nefolositor; a lepăda. Ce poartă ea alt om aruncă. COȘBUC, P. I 127. Strălucitele-i veșminte le aruncă el, de groază. ALEXANDRESCU, P. 138. 135. – 3. Tranz. A scoate, a emite. O văzură venind... cu o falcă în cer și una în pămînt și aruncînd văpaie din gura ei ca dintr-un cuptor. ISPIRESCU, L. 25. ◊ Fig. O mierlă aruncă spre mine, Din tufe, chemarea-i frivolă. CAZIMIR, L. U. 16. Armăsarii... Aruncă largi nechezuri. ALECSANDRI, P. A. 143. ♦ (Cu privire la umbră, la lumină) A răspîndi, a proiecta. Pămîntul era scăldat [de razele lunii] într-o lumină albă, clăbucită. Pomii și gardurile își aruncau umbrele scurte în lături, pătîndu-i strălucirea. MIHALE, O. 491. ◊ Expr. A arunca lumină (într-o problemă) = a lămuri (o problemă). 4. Tranz. Fig. (Cu privire la persoane etc.) A împinge înspre..., a face să meargă pe o anumită cale, să ajungă într-o anumită situație. Tendința de a lipsi legile naturii de conținutul lor obiectiv, încercările de a înlocui metoda științifică obiectivă a cunoașterii prin metode subiective în știință aruncă știința în imperiul haosului și întîmplărilor. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 330, 2.2. [Versurile] exprimă cu desăvîrșire tot ce a voit poetul să exprime, adică... starea în care îl aruncase [gelozia]. MACEDONSKI, O. IV 67. Expr. A arunca (pe cineva) pe drumuri sau a arunca (pe cineva) pradă (sau în brațele) mizeriei (sau foamei etc.) = a lipsi (pe cineva) de cele necesare traiului. Capitalismul a aruncat muncitorimea în brațele mizeriei. A arunca (pe cineva) în închisoare = a întemnița. 5. Intranz. (Complementul direct devine instrumental) A da, a azvîrli în cineva. Grunțuroasele-mi cuvinte... [sînt] arme de omor cu care-arunci În cei ce ni s-au pus de-a curmezișul. BENIUC, V. 152. II. Refl. (Urmat de determinări locale) 1. A se azvîrli, a se repezi, a se precipita; a se năpusti. S-aruncă furtunatic spre rob atunci sultanul. COȘBUC, P. I 53. Dan s-aruncă la gîtul lui, plîngînd ca un fiu ce n-are să mai vadă pe tatăl său. EMINESCU, N. 56. Vreau să scap de tine prin toate mijloacele, chiar de-a fi să mă arunc în mare. ALECSANDRI, T. I 444. O jupîneasă cu cinci copii s-au aruncat înaintea rădvanului meu. NEGRUZZI, S. I 147. ♦ A se avînta, a sări. A fost odată ca niciodată... de cînd se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci și nouă de oca de fier și s-arunca în slava cerului. ISPIRESCU, L. 1. Amîndoi pe cai s-aruncă Și prin noapte zbor Și, trecînd prin verde luncă, Cîntă cu amor. BOLINTINEANU, O. 49. Aruncîndu-se, în zece copce ajunse ținta. NEGRUZZI, S. I 42. ♦ (Despre ape curgătoare) A se vărsa; a se rostogoli. În fața Coziei... [Lotrul] se aruncă în Olt, mărindu-i și mai mult limpezimea. BOGZA, C. O. 350. Multe rîuri s-aruncă din strîmtorile Carpaților în roditoarele noastre cîmpii. VLAHUȚĂ, O. AL. I 156. 2. (Regional, în expr.) A se arunca în partea cuiva = a semăna la chip sau la fire cu cineva. Îmi pare rău că n-am luat măcar spînul cel de-al doile cu mine. Dacă s-a aruncat în partea mîne-sa, ce-i vinovat el? CREANGĂ, P. 201.

AMERICANĂ s. f. (cf. it. americano, fr. americain): limbă sintetică vorbită în S.U.A. și dezvoltată prin pasiunea de prescurtare a cuvintelor de către americani. Este atât de sintetică, încât un cuvânt poate avea până la 50 de sensuri, unele foarte diferite (fiecare vorbește cum vrea). Sunt edificatoare ticurile verbale americane: I think „eu cred că” și I’m sorry „îmi pare rău”.

EXECUTA, execut, vb. I. 1. Tranz. A face, a confecționa, a fabrica. Uzina execută strunguri. ▭ Fotografie urîtă și naivă... executată într-un atelier ieftin. C. PETRESCU, A. 365. Painjenii își executau tăcuta și pacinica lor industrie. EMINESCU, N. 38. ♦ (Cu privire la legi, măsuri, ordine etc.) A aduce la îndeplinire, a realiza. Gospodăria colectivă se obligă să execute întocmai planurile de producție, însămînțări, prășitul, recoltatul, treieratul, dezmiriștitul, arăturile de toamnă și primăvară. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2672. ◊ Refl. pas. Ii pare rău că nu s-a putut executa planul nostru de petrecere. CARAGIALE, O. VII 35. 2. Refl. A se supune, a da ascultare. Îl conduse... la hotel, poruncind portarului să dea camera cea mai bună... Portarul se execută. C. PETRESCU, Î. II 133. ♦ (Glumeț) A da bani, a plăti. Imediat ce sosesc, mă execut cu 200 m[ărci]. CARAGIALE, O. VII 167. 3. Tranz. A face în fața unui public exerciții de gimnastică, figuri de balet etc. Copiii coreeni... au executat dansuri coreene, romînești și ucrainene. CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 379, 1/1. ♦ A cînta o bucată muzicală (din gură sau din instrumente) (Absol.) Muncitorii execută din creațiile lui Bach, Mozart,Beethoven, Ceaikovski. CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 379, 1/5. 4. Tranz. A aduce la îndeplinire o hotîrîre judecătorească, un act al autorității sau o obligație. 5. Tranz. A supune un condamnat la pedeapsa cu moartea. Peste două zile Bibescu nu va mai putea executa pe nimeni după capul lui. CAMIL PETRESCU, O. II 284.

BĂNAT, (3) bănaturi, s. n. (Transilv., Mold., Bucov.) 1. Stare de durere sufletească, tristețe, jale, mîhnire; părere de rău. Nu te da bănatului Ca iarba tăiatului, Nu-ți vinde necazului Florile obrazului. TOMA, C. V. 386. Mereu se depărta de sat Bătrînul, slab, cu ochii plini De lacrimi și bănat. COȘBUC, P. I 233. N-am dus și nu duc destul bănat după cei trei [copii]? Acum te mai prăpădești și tu prin cea săcreată de lume! RETEGANUL, P. V 28. Lîngă munte Este-o punte, Și la capătul punții Scrisu-i dorul mîndruții; La capătul celălalt, Scrisu-i și-al badei bănat, Că s-a dus și m-a lăsat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 161. ◊ Expr. A-i fi bănat = a-i fi jale, a-i părea rău. Mi-ar fi, nu mi-ar fi bănat, Daca s-ar fi măritat De aci al treile sat; Dar ea s-a făcut mireasă De la noi a treia casă. ALECSANDRI, P. P. 303. 2. Supărare, mînie, necaz, ciudă, pică. Nu știu ce-i cu tine, Că tot porți bănat De te rîd prin sat, Și porți jale-amară De te rid prin țară! COȘBUC, P. II 145. ◊ Expr. (Ca formulă de politețe) A nu-i fi cu bănat = a nu lua rugămintea (sau întrebarea) cuiva în nume de rău. Într-un tîrziu... a-ntrebat, Privind așa pe deal, răzleț: Departe-i pînă-n sat? Să nu vă fie cu bănat: întreb, că sînt drumeț. COȘBUC, P. I 228. Mă rog, să nu fie cu bănat, dar ia spune-mi cum te cheamă. SBIERA, P. 193. Nu-ți fie cu bănat, om bun, că am șuguit și eu! CREANGĂ, P. 127. Ce vrei tu? – Noi? Bună pace! Și de n-o fi cu bănat, Domnul nostru ar vrea să vază pe măritul împărat. EMINESCU, O. I 146. 3. Învinuire, reproș, imputare; mustrare, înfruntare. Mai pune la socoteală că și Trăsnea era înaintat în vîrstă, bucher de frunte și timp în felul său; că profesorul... zicea: «Luați de ici pînă ici...». Și poate că nu veți aduce bănat nici gramaticului, nici profesorului, nici lui Trăsnea, ci întîmplării, care a făcut pe oameni așa cum sînt. CREANGĂ,89. Aceste bănaturi ți le scriu din toată durerea.inimii, doresc ca ele să fie nemeritate. KOGĂLNICEANU, S. 218. [Mîndra] ți-o trimite, bade, carte, Pe de laturi Cu bănaturi, în mijloc Pară de foc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 135. 4. Bănuială, prepus. Ar trebui să mă ceri la mama, atunci ai putea veni cît de des; și ea n-ar avea nimic de bănuit. – Despre bănat nu mi-i teamă, dar, vezi, n-am vreme să mă ocup cu astfel de lucruri. CONTEMPORANUL, V_II 499.- Pl. și: (rar, 1) bănate (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 313).

BĂNUI, bănuiesc, vb. IV. 1. Tranz. (De obicei urmat de determinări) A presupune (orientîndu-se după unele aparențe), a presimți, a avea o intuiție. Bănuiam că n-am s-o mai găsesc la întoarcere. SADOVEANU, N. F. 28. Modest pînă a roși cînd auzea laude pentru scrierile lui, [Filimon] n-a bănuit niciodată că era un scriitor de mare merit. GHICA, S. A. 84. ◊ (Cu complement dublu) Am ajuns în locuri necunoscute. Le-am bănuit că sînt locurile mele. SADOVEANU, N. F. 58. ◊ (Rar, construit cu dativul pronumelui reflexiv) Cine ș-ar fi bănuit că eu voi fi vrodată tatăl a trei copii grași, voinici și nebunatici? DELAVRANCEA, H. T. 207. Zînele celelalte începură a-și bănui ceva, dar iară se îmbărbătau [zicîndu-și]: E fată ca și noi. RETEGANUL, P. II 13. 2. Tranz. A lua cunoștință de un obiect mai mult ghicindu-l sau presupunîndu-i prezența; a întrezări. Se uita mereu pe ferestre, acolo unde bănuia prin întunerec arbori și o zare nemărginită. DUMITRIU, B. F. 44. Fără de a fi văzut sau măcar bănuit de garnizoana turcească, își așeză pe la 10 ore cele două tunuri ca la 2000 metri în fața tabiei. ODOBESCU, S. III 573. Astfel poate vom ajunge a bănui și țara și epoca în carele cîntul elenic și-a făcut loc în limba romînă. ODOBESCU, S. I 214. ◊ Refl. pas. Printre sălcii... se putea bănui oglinda rece și lucie a Dunării. DUMITRIU, N. 276. 3. Tranz. A considera pe cineva (orientîndu-se după unele aparențe) drept autor al unei fapte rele, a suspecta, a nutri o bănuială. Îl bănuia de asemenea că e cu mîna lungă. PAS, L. I 80. Tragi cu ochiul la neveste... Da te-or bănui bărbații Și-o pățești. COȘBUC, P. I 238. De cusut n-are chef, Ci-mi iese-afară pe prag Să vază pe cin’i-e drag. Dac-o-ntrebi, dac-o cîrtești, Ea zice c-o bănuiești. TEODORESCU, P. P. 345. 4. Intranz. (Mold., de obicei construit cu dativul) A se supăra (pe cineva), a lua cuiva (ceva) în nume de rău, a-i face mustrări. Cititorii noștri nu ne vor bănui dacă ne vom opri cam mult la analiza unor fraze. GHEREA, ST. CR. II 57. Așa a trebuit să se întîmple și n-ai cui bănui. CREANGĂ, P. 223. [Mama ta] m-a mustra Că te-oi dezmierda, Și mi-a bănui Că te-oi prea iubi. ALECSANDRI, P. P. 8. ◊ (Mai ales în formule de politețe, în construcții negative) Stăpîne, să nu bănuiești, da am să zic și eu o vorbă. CREANGĂ, P. 154. Adeluța nu-i de obrazu d-voastră... Adică să nu bănuiești. ALECSANDRI, T. I Vă rog să nu bănuiți că vi le spun aceste. NEGRUZZI, S. I 199. 5. Intranz. (Transilv., Mold.) A-i părea rău de ceva, a regreta. Iubește, mîndră, iubește. Da ia seama ce iubești, Nu cumva să bănuiești, Să nu iubești o nălucă, S-o iubești și să se ducă! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 251. ◊ (Construit cu dativul pronumelui reflexiv) De cumva o vei lua, de mare năcaz ne-ar fi, iară de nu o vei lua, ți-i bănui după ea. RETEGANUL, P. III 17. Uitîndu-se cu mulțemire la trecuta ei viață, în care nu are a-și bănui nici de o greșeală. NEGRUZZI, S. I 289.

BIROU¹, birouri, s. n. 1. Masă de scris cu sertare și compartimente pentru ținut hîrtii, acte etc. Căută mult, deschizînd ușile și sertarele biroului. DUMITRIU, B. F. 93. Lecțiile mi le făceam în camera tatei, la o măsuță așezată lîngă biroul său de inginer. SADOVEANU, N. F. 24. Deliu se așeză comod la birou, scoase o cutie de lemn încrustată cu arabescuri de sidef. BART, E. 244. Ea îi făcuse ordine pe birou, călimara de cristal era spălată frumos. VLAHUȚĂ, O. AL. II 180. 2. Cameră în care are cineva masa de lucru și în care lucrează. Îmi părea rău că-l las [pe tata] neguros și obosit în biroul său. SADOVEANU, N. F. 47. Necunoscutul a coborît în birou. C. PETRESCU, A. 292. ♦ Mobilă pentru o astfel de cameră. Industria lemnului și mobilei expune în standurile ce le sînt rezervate diferite tipuri de mobilă elegantă, lucrată din cel mai bun lemn. Sînt expuse de-a lungul pavilionului dormitoare, sufragerii, birouri, camere pentru copii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2739. 3. Local, parte dintr-un local sau încăpere în care lucrează funcționarii unui serviciu public (sau, în trecut, ai unei întreprinderi particulare); (în special) serviciul respectiv. În biroul registraturii generale a unei mari administrațiuni, impiegatul își pregătește registrul. CARAGIALE, O. II 211. ◊ Lucrări de birou = lucrări cu caracter administrativ. (în trecut) Birou de avocatură= asociație de mai mulți avocați, avînd un sediu comun. Un birou de avocatură, deschis în asociație... n-a durat decît vreo trei luni. VLAHUȚĂ, O. A. 221. Birou de mișcare v. mișcare. ◊ Expr. (A lucra) din birou = (a lucra) de la distanță, fără deplasare pe teren și fără observarea și cunoașterea realităților. Au întocmit planul de reparații din birou, apreciind numărul mașinilor și uneltelor agricole care au nevoie de reparații după datele de anul trecut. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2886. – Variantă: (pe cale de dispariție) biurou (SADOVEANU, M. 122, SAHIA, U.R.S.S. 37) s. n.

BURTĂVERDE s. m. invar. 1. Termen ironic, depreciativ, pentru burghez, (la început mai ales) pentru negustor. Îmi pare rău că nu ne-am uitat mai atent atunci în tren. Eu am crezut că-i un îmbogățit de război. Un burtă-verde. C. PETRESCU, C. V. 88. ♦ Fig. Om incapabil de a aprecia valorile spirituale (arta, literatura, știința etc.); filistin. 2. (Învechit) Șorț sau brîu verde purtat altădată de negustori.

GROS⁵, GROASĂ, groși, groase, adj. (În opoziție cu subțire) I. 1. (Despre corpuri de formă cilindrică) Mare în circumferință sau în diametru. Biserica... e așezată pe un tăpșan între arbori seculari, groși de nu poți să-i cuprinzi nici pe jumătate în brațe. STANCU, U.R.S.S. 166. Strîmbă-Lemne... lua stejarul cît de gros, îl îndoia cu mînile. NEGRUZZI, S. I 245. Crește mîndru grîuleț, La pai gros, la spic măreț. HODOȘ, P. P. 45. Trandafir ș-un fir supțire, Rău m-ai scos, dragă, din fire; Trandafir ș-un fir mai gros, Mult mă mir cum de m-ai scos. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 29. ◊ (Despre ființe sau despre părți ale corpului lor) Degete groase. Picioare groase. ▭ Era, măre, acest Silen, gras și gros ca un butoi, adecă, cum i-am zice noi astăzi, dop de saca. ISPIRESCU, U. 104. Omul acela era ceva de spăriet: avea niște urechi clăpăuge și niște buzoaie groase și dăbălăzate. CREANGĂ, P. 239. Se însură cu jupîneasa Mărica, minunată femeie, groasă și frumoasă, dar cam prostană. NEGRUZZI, S. I 246. ◊ Expr. (Rar) (A fi) gros de (sau la) cap = (a fi) greu de cap, v. greu. Unii se feresc De oameni cu minte Și sînt bucuroși De cei la cap cam groși. DONICI, la TDRG. ♦ (Popular; despre femei) Gravidă, însărcinată, grea. La cîtăva vreme, purcede fata groasă. ȘEZ. IX 17. 2. (Despre volumul unui corp) Cu dimensiunile laterale mai mari decît cele obișnuite; mare în volum (în sens lateral), voluminos. Zid gros. Carte groasă. ◊ Loc. adj. (Despre oameni) Cu punga groasă sau gros la pungă = avut, bogat. ♦ (Despre litere) Cu trăsături mai late decît cele obișnuite. V. gras. Zaharia Duhu deschise o gazetă și citi un titlu cu litere groase. C. PETRESCU, A. 320. ◊ (Adverbial, pe lîngă «a scrie») Penița aceasta scrie prea gros. 3. (Despre materii așezate în straturi sau care se așază ca un strat peste ceva, ori despre corpuri cu suprafață întinsă, în formă de foaie, ca hîrtia, frunzele etc.) Cu dimensiune mare de la suprafață pînă la bază sau între cele două fețe paralele. Strat gros de pămînt. Scîndură groasă. ▭ Ori pe ce se oprea suflarea [lui Gerilă]... se punea promoroaca mai groasă de-o palmă. CREANGĂ, P. 240. ◊ Loc. adj. (Despre oameni) Gros la (sau de) obraz = lipsit de bun-simț, bădăran. Îmi pare rău că ești gros de obraz! CREANGĂ, A. 106. Gros la piele sau cu pielea groasă = nesimțitor. Gros la (sau în) ceafă sau cu ceafa groasă = bogat; (mai rar) bădăran. Unu-i agă și cellalt spătar... groși în ceafă și morocănoși. ALECSANDRI, T. I 133. Din viață liniștită boierii groși la ceafă Trăgeau la fire de-aur nevrînd a ști de leafă. BOLINTINEANU, O. 146. A fi gluma (cam) groasă = a se îngroșa gluma, v. îngroșa. Gluma era cam groasă, căci acum nu era vorba a cheltui numai timpul, era a dezlega și punga. NEGRUZZI, S. I 342. ♦ (Despre materii textile) Țesut din fire groase (I 1). Dănilă leagă strîns, c-un ștergari gros, de cîlți, ochii și urechile dracului. CREANGĂ, P. 55. Femeile lor au cîte o cămașă groasă de pînză albastră și o maramă iarăși de pînză pe cap. BOLINTINEANU, O. 300. 4. (Despre materii lichide sau gazoase) Care curge sau se împrăștie greu, care are fluiditate scăzută; condensat, dens. Nori groși. Ulei gros. ▭ Calul era numai spumă... și aburi groși ieșeau din el. NEGRUZZI, S. I 42. ◊ Lapte gros v. lapte. ◊ (Adverbial) Mierea curge gros. ♦ Fig. (Despre întuneric, umbră etc.) Mare, adînc, compact. Mîndro, mîndrulița mea... De frumoasă, ești frumoasă, Dar alegi umbra de groasă Unde-i iarba mai frumoasă, Că de soare te ferești De teamă că prea negrești. HODOȘ, P. P. 180. II. Fig. 1. (Despre glas) Adînc, grav. Se deschise o ușă și s-auzi un glas gros. SADOVEANU, B. 37. Asta nu-i mămuca. Eu o cunosc de pe glas; glasul ei nu-i așa de gros și răgușit, ci-i mai subțire și mai frumos. CREANGĂ, P. 22. ◊ (Adverbial) Oamenii tăcură, dar se plecară ușor înainte. Unul zise gros: Ce vești?... Vești ne trebuie nouă? Dreptate ne trebuie. DUMITRIU, B. F. 19. Mînecuță cel mic dădu drumul unui rîs ascuțit. Rîdeau și ceilalți, gros. SADOVEANU, P. M. 25. Prind cocoșii a cînta Și de ici și de colea, Cînd mai gros, cînd mai subțire. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 163. 2. (Învechit, despre oameni) Incult, bădăran, necioplit. Auzisem că voi, poeți, scriitori vestiți, Îndată ce ați murit, vă faceți cam neciopliți, Cam groși, necivilizați. ALEXANDRESCU, M. 237.

GURĂ, guri, s. f. I. 1. Cavitatea din partea anterioară și inferioară a capului oamenilor (mărginită în față de dinți și buze, iar în partea de dinapoi de începutul gîtului); (prin restricție) buzele și deschizătura dintre ele. Toți, ascunși care prin tufiș, care prin șanțul de lîngă drum, stau ca chinuiți de friguri, cu gura crăpată și cu urechile ațintite spre zgomotul de tropot de cai. BUJOR, S. 152. Le-am lăsat și eu pe fete să rîdă, pînă li s-a duce gura la ureche. CREANGĂ, A. 67. Mîndra mea de mîndră mare Nici un dinte-n gură n-are. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 440. ◊ (Poetic) Pe deasupra culmilor, o puzderie de vipere lichide aleargă printre stînci, mușcîndu-le cu furie și sfărîmîndu-și gura în muchiile lor de cremene. BOGZA, C. O. 63. ◊ Loc. adv. Gură-n gură = foarte aproape unul de altul. Mama-mi dă învățătură Cum se țese-o pînzătură, Nu cum stau cei dragi de vorbă Gură-n gură. COȘBUC, P. II 103. ◊ Expr. A fi cu sufletul la gură = a) a fi cu răsuflarea tăiată (de emoție sau de oboseală); b) a fi aproape de moarte. A vorbi cu sufletul la gură = a vorbi gîfîind, cu vocea întretăiată (de emoție sau de oboseală). A avea (sau a-i fi cuiva) gura amară (sau rea) sau a avea fiere în gură = a simți un gust amar. Asuda noaptea, și dimineața se scula obosit, indispus, buimac și cu gura rea. VLAHUȚĂ, O. AL. 90. A i se usca (cuiva) gura = a avea o senzație puternică de sete. A uita de la mînă pînă la gură = a uita repede, a fi uituc. Parcă se bat lupii (sau calicii) la gura lui, se spune de cineva care mănîncă cu lăcomie sau vorbește mult și repede. Prinde mutul limbă, de jparcă i se bat calicii la gură ca la pomană. SADOVEANU, N. F. 104. Începu iarăși a mînca, de părea că se bat lupii la gura lui. ISPIRESCU, L. 216. Ce limbă grăiești, că parcă se bat calicii în gura d-tale. ALECSANDRI, T. 705. A căsca gura v. căsca. ♦ Cavitatea din partea anterioară (și inferioară) a capului animalelor; (la mamifere, pești etc.) bot; (la păsări) cioc, plisc. Îi ieși înainte balaurul plesnind din coadă și încolăcindu-se; din gurile lui ieșea văpaiă de foc. ISPIRESCU, L. 18. Fiul craiului, punîndu-i [calului] zăbala în gură, încalecă. CREANGĂ, O. A. 226. Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci. EMINESCU, O. I 87. Calul de dar nu se caută în gură. NEGRUZZI, S. I 249. ◊ Expr. A se duce (ca) pe gura lupului = a dispărea, a pieri fără nici o urmă, ca și cum nici n-ar fi existat. Boișorii mei s-au dus ca pe gura lupului. CREANGĂ, O. A. 150. A scoate (sau a scăpa ca) din gura lupului = a (se) salva ca prin minune, în ultimul moment, cînd orice scăpare părea peste putință. A țipa (sau a striga) ca din (sau, mai rar, ca în) gură de șarpe = a țipa din răsputeri, deznădăjduit. Flăcăul țipa ca în gură de șarpe. PREDA, Î. 186. A se zvîrcoli ca în gură de șarpe = a se zbate cumplit, cu desperare. S-a zvîrcolit ca în gură de șarpe... a luptat cu moartea zile negre, zile lungi. DELAVRANCEA, S. 19. (Despre cai) A avea gura moale (sau tare) sau a fi moale (sau tare) în gură = a fi simțitor (sau nesimțitor), a se supune ușor (sau greu) la mișcările ce i se fac cu frîul. ◊ Compuse: cerul-gurii v. cer²; gură-căscată = gură-cască; gură-de-lup = a) defect congenital de conformație a feței omului, constînd dintr-o fisură bilaterală la buza și gingia superioară și în cerul gurii; b) (Mar.) ochi dublu al unei parîme, prin care aceasta se prinde de cîrligul unei remorci ori al unei macarale, sau prin care se agață de o bară; c) (Tehn.) unealtă specială cu care se poate îndoi tabla groasă; (Bot.) gura-leului = plantă erbacee cu florile de diferite culori, asemănătoare cu o gură deschisă, care se cască dacă le apeși la bază (Antirrhinum majus). Iată iasomie, gura-leului. NEGRUZZI, S. I 101; gura-lupului = plantă erbacee din familia labiatelor, cu tulpina dreaptă și ramificată, cu frunzele ovale alungite și cu florile vinete-violete (Scutellaria altissima). 2. (Considerat ca organ al alimentării) Ridicarea poporului nu înseamnă numai bucate mai multe pentru gură și haine mai multe pentru trup. Înseamnă și învățătură mai multă. V. ROM. iulie 1953, 139. Fiul craiului... dă [spînului plosca] și spînul, cum o pune la gură, pe loc o și ia oțărîndu-se și varsă toată apa dintr-însa. CREANGĂ, P. 204. ◊ Expr. A pune (sau a băga, a lua) ceva în gură = a mînca. A tratat-o cu cafea cu lapte la Fialcowski, că nu pusese femeia nimic în gură de trei zile. CARAGIALE, P. 21. Bucatele le-au făcut afumate, arse și sleite, de nu mai era de chip să le poată lua cineva în gură. CREANGĂ, P. 292. A-și da (sau a-și lua) bucățica de la gură v. bucățică. A(-i sau a i se) face (cuiva) gura pungă = a avea senzația că i se strînge gura, din cauza unor mîncări sau băuturi prea acre (în special a fructelor crude). Niște roade negre ca alunele de mari și care, cînd le mînînci, îți face gura pungă. ȘEZ. III 13. Vin de la Valea Lungă, (Cînd beți, faceți gura pungă!). TEODORESCU, P. P. 171. A da (cuiva) mură-n gură = a-i da cuiva totul de-a gata, fără nici o osteneală din partea lui. A-i lăsa (cuiva) gura apă (după ceva) v. apă. De-ale gurii = (lucruri de) mîncare. Trebuia de-ale gurii purcarului în baltă, pentru că nu-i putură da din destul pînă a nu începe să curgă sloii. SANDU-ALDEA, U. P. 118. Într-o clipă masa e plină cu de-ale gurii. VLAHUȚĂ, O. A. 97. ♦ Cantitate de alimente sau de băutură cît încape în gură; îmbucătură, sorbitură, înghițitură. Ciutură, coboară încă, Dă-mi să beau o gură. PORUMBACU, P. 69. Începe a purta caii încolo și încoace, și numai iaca slăbătura cea de cal iar se răpede și apucă o gură de jăratic. CREANGĂ, P. 195. Pe la mese se zăreau... oameni cu părul în dezordine... trăgînd din cînd în cînd cu sorbituri zgomotoase cîte-o gură din cafeaua și berea ce li sta dinainte. EMINESCU, N. 37. ◊ Expr. Nici o gură de apă = nici cea mai mică cantitate; nimic. Eu știu de la tata o vorbă: să nu rămîi dator nici o gură de apă. POPA, V. 79. ♦ Membru de familie care trebuie hrănit; suflet. Cu ce să potolesc eu opt guri și cu a plăviței nouă? DELAVRANCEA, V. V. 137. Așa pețitorul începu să spuie la părinții fetei, cereri să propuie, Spuse pentru june că este cu stare, Cu două guri însă. PANN, P. V. I 164. 3. (Considerat ca organ al vorbirii) Lucru negîndit, dragul tatei, să aud așa vorbe tocmai din gura ta. CREANGĂ, P. 193. De din vale de Rovine, Grăim, doamnă, cătră tine, Nu din gură, ci din carte, Că ne ești așa departe. EMINESCU, O. I 149. Dar n-avem gură să țipăm? ALECSANDRI, T. I 240. Dar cea Mioriță Cu lînă plăviță, De trei zile-ncoace Gura nu-i mai tace. id. P. P. 1. Gura păcătosului adevăr grăiește, se zice cînd cineva care e vinovat se trădează singur. ◊ Fig. Lucrările literare în care sînt puse învățături morale în gura unor persoane, cu scop de a le propovădui, sînt cît se poate de neartistice. GHEREA, ST. CR. II 68. ◊ Loc. adv. Cu jumătate (de) gură sau cu gura pe jumătate v. jumătate. ◊ Expr. A-i fi (cuiva) gura de aur (sau aurită) sau a avea gură de aur v. aur, aurit. A tăcea din gură = a nu mai vorbi, a nu mai spune nimic. Tăcu din gură și înghiți rușinea. ISPIRESCU, L. 36. (Cu ton amenințător, în construcții cu «a tăcea» sau cu alte verbe la imperativ) Ține-ți gura! Să nu-ți aud gura! Să nu mai scoți o vorbă din gură! ▭ Ia tacă-ți gura, măi Gerilă. CREANGĂ, P. 252. Tacă-vă gura, mojicilor. ALECSANDRI, T. I 170. A închide (sau a astupa) (cuiva) gura = a face (pe cineva) să nu mai vorbească, să nu mai spună (sau să ceară) nimic, a pune capăt obiecțiilor sau protestelor cuiva. A lua (cuiva) vorba din gură = a) a spune tocmai ce voia să zică altul; b) a întrerupe pe cineva, nelăsîndu-l să termine ce avea de spus. Moșneagul voi să mai zică ceva, dar Lina îi luă vorba din gură. DUNĂREANU, CH. 16. Nu-i deteră răgaz, căci îi luau vorba din gură. ISPIRESCU, L. 36. Mămuca, le luă cea mai tînără vorba din gură... nu face bine ce face. CREANGĂ, P. 14. A i se muia (cuiva) gura = a nu mai avea curajul să vorbească, a o lăsa mai domol. Cînd am auzit eu de tata, pe loc mi s-a muiet gura. CREANGĂ, A. 58. A-și strica (sau răci, rupe, bate) gura degeaba = a vorbi fără nici un folos, fără a fi ascultat. A-l lua pe cineva gura pe dinainte (sau înainte) sau a-l scăpa (pe cineva) gura = a se destăinui fără voie, a spune ceva fără să fi vrut și de care pe urmă îi pare rău. M-o luat gura înainte. ALECSANDRI, T. 511. S-ar cuveni să mărturisesc... că m-a luat gura pe dinainte. NEGRUZZI, S. I 263. A avea gura (sau a fi gură) spartă = a divulga secretele, a fi indiscret, a nu putea ține o taină. A fi cu gura mare = a fi certăreț. Soacra nu trebuie să fie cu gura mare și să tot cîrtească de toate cele. CREANGĂ, P. 4. A fi slobod la gură = a spune tot ce gîndești (uneori chiar lucruri urîte) fără sfială. A avea gură = (mai ales în construcții negative) a se împotrivi cu vorba, a-și apăra cu tărie punctul de vedere. A avea o gură cît o șură = a vorbi mult și tare, zgomotos. A avea (sau a-și pune) lacăt la gură v. lacăt. A-și păzi gura = a-și impune tăcere, a fi precaut în răspunsuri. Mai bine păziți-vă gura! CREANGĂ, P. 82. A(-i tot) da din gură (sau cu gura) sau a-i umbla (sau a-i merge, a-i toca) cuiva gura (ca o meliță, ca o moară stricată sau hodorogită sau ca pupăza) = a vorbi într-una, repede și fără întreruperi; a flecări, a fi limbut sau gureș. Spînului îi mergea gura ca pupăza. CREANGĂ, P. 230. Dați din gură, măi feciori, Nu ședeți ca-n șezători. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 400. A (nu) se uita în (sau la) gura cuiva = a (nu) ține seamă de ceea ce spune cineva, a (nu) te lua după altul, a (nu) crede pe altul. Nu vrea să mă asculte... și tare-s supărat că nu vrea să se uite în gura mea. REBREANU, I. 26. A fi bun de gură = a fi vorbăreț, a pleda bine o cauză. Moș Lupule, ia spune matale conașului că ești mai bun de gură și mai bătrîn. REBREANU, R. II 12. Cum era ea femeie deșteaptă și bună de gură, a pus iute-iute lucrurile la cale. VLAHUȚĂ, O. A. 348. Nu fi bun de gură. NEGRUZZI, S. I 247. A fi rău de gură (sau gură rea) = a vorbi pe alții de rău, a fi intrigant, a bîrfi. Să nu fii rău de gură, c-apoi mi-i să nu mă scoți din sărite! CREANGĂ, P. 152. E numai gura de el = promite, dar nu se ține de cuvînt; se laudă cu multe, dar nu le face. Îmi umblă vorba prin gură = nu găsesc cuvîntul potrivit. (Despre vorbe, povestiri, cîntece etc.) A purta (sau a trece, a umbla) din gură-n gură = a transmite (sau a fi transmis) de la om la om, de la unul la altul. Din gură-n gură-acum Umblă doina cea pribeagă, Iară azi o cîntă toți, De răsună țara-ntreagă! IOSIF, V. 114. Al meu nume o să-l poarte Secolii din gură-n gură. EMINESCU, O. I 133. Mers-au vestea-n lume, trecînd din gură-n gură. ALECSANDRI, P. III 311. (Rar) A se înțelege gură în gură = a se învoi printr-o înțelegere directă, de la om la om. Ori trimite sol la scaunul domniei-mele un boier credincios, sau să binevoiască măria-ta să ne înțelegem gură în gură. ISPIRESCU, M. V. 11. ♦ Ceea ce se vorbește; ceea ce spune cineva; vorbă, spusă, cuvînt, mărturisire, declarație. Mîndră maic-am mai avut! Copil mîndru m-a făcut! M-a băiat cu flori de munte, Toți gura să mi-o asculte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 362. ◊ Expr. Gura lumii = vorbe, critici, bîrfeli, intrigi care trec din gură-n gură. Ca să scape de gura lumii, acestei pricinuitoare de atîte nenorociri... ascultă mincinoasele propuneri ce îi făcu Iancu că o va lua de soție. NEGRUZZI, S. I 25. Apa, vîntu și gura lumii n-o poți opri. ȘEZ. I 220. Foaie verde lobodă, Gura lumii-i slobodă. Gura satului (sau a mahalalei) = (persoană care duce) vorbe; (persoană care face) intrigi care trec din gură în gură. A intra în gura lumii (sau a satului) = a ajunge să-i fie faptele cunoscute și osîndite de semeni; a fi vorbit de rău, a fi bîrfit. Fetelor, a zis ea, o să intrați în gura satului. Mare rușine! SADOVEANU, M. C. 77. A te lua după gura (cuiva) = a lucra după vorba sau sfatul cuiva. A se pune (sau a sta) cu gura pe cineva = a sta de cineva voind a-l convinge cu vorba; a fi insistent. Și atîta s-au pus cu gura pe el, ca cioarele, pînă în cele din urmă le spuse feciorul verde... să nu se cerce în zădar a-l însura. RETEGANUL, P. III 32. A se pune în gură cu cineva = a contrazice pe cineva, a răspunde la mustrări, la ocări. ♦ Glas (de om sau de pasăre). Numai gura lui se aude în toate părțile. CREANGĂ, P. 252. Primăvara cînd înfrunde, Gura cucului s-aude. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 27. ◊ Expr. Nu i se aude gura, se zice despre cel care vorbește puțin, care e tăcut. Eu lucrez toată ziua și nimeni nu-mi aude gura. CREANGĂ, O. A. 288. A striga (a răcni sau a țipa) cît te ia (sau te ține) gura (sau în gura mare) = a striga (sau a țipa) cît te ajută vocea, din răsputeri, cu glasul ridicat. Răcneam în gura mare ca un disperat. SADOVEANU, O. VI 195. Vede o dihanie de om, care se pîrpîlea pe lîngă un foc de douăzeci și patru de stînjeni de lemne și tot atunci striga, cît îl lua gura, că moare de frig. CREANGĂ, P. 239. Norodul începuse a se cățăra pe ziduri, de unde striga în gura mare: Să ne deie pre Moțoc! Capul lui Moțoc vrem! NEGRUZZI, S. I 155. ♦ Fig. Capacitatea de a vorbi; grai. (În interpretări superstițioase) Ielele i-au luat gura și picioarele. CREANGĂ, P. 15. (Glumeț, despre lucruri necuvîntătoare) Am găsit și secure, și frînghie, și sfredel, și tot ce-mi trebuie. – Unde, moș Nichifor? – Ia pe sub buclucurile d-tale. Numai n-au avut gură să răspundă. CREANGĂ, P. 134. ◊ Expr. A nu avea gură (să răspunzi sau să spui ceva) = a nu avea putința, curajul, îndrăzneala (de a mai răspunde ceva), a i se lua cuiva posibilitatea de a mai zice ceva. Și n-avea gură romînul să zică ceva. ISPIRESCU, M. V. 14. ♦ Gălăgie, zgomot, țipăt, ceartă. Ce-i pe drum atîta gură? – Nu-i nimic. Copii ștrengari. COȘBUC, P. I 227. Ivan... ieșind afară, începe a face un tărăboi, de s-a sculat toată ograda în gura lui. CREANGĂ, P. 304. [Boala] produce o durere așa de mare, că cel bolnav numai o gură ține. ȘEZ. I 252. ◊ Expr. A face gură (mare sau largă) = a face gălăgie, a vocifera, a protesta. Copiii... Gură fac ca roata morii. COȘBUC, P. I 224. Rostitorii de palavre nu prea facă mare gură. BELDICEANU, P. 119. Vinovatul mai mare gură face. PANN, P. V. II 80. Toți strig și fac gură largă. ALECSANDRI, P. P. 278. A se lua în (sau de) gură (cu cineva) = a se apuca de ceartă. A sta (sau a sări, a începe) cu gura pe (sau la) cineva = a certa, a ocărî pe cineva. A(-i) da (cuiva) o gură = a) a se răsti la cineva, a certa, a mustra pe cineva. Verdeș-Împărat chemă slujitorii și le dete o gură de or pomeni-o. ISPIRESCU, L. 44. Auzind atuncea pre pristav strigînd, Ș-împrejur copii de foame plîngînd, Le dete o gură să tacă din plîns, Să-nțeleagă: lumea pentru ce s-a strîns. PANN, P. V. I 31; b) a înștiința (pe cineva), a-i comunica, a-i striga. Dă-i o gură vecinului, să vină pînă la noi. ▭ Către școlari dete gură și să-l tragă [din fîntînă] le strigă. PANN, N. H. 4. A da gură la cîini = a striga la cîini ca să tacă. ♦ (Personificat) Cel care vorbește sau spune ceva. Asta nu e puțin, cînd o zice o gură indiferentă. NEGRUZZI, S. I 65. ◊ Expr. Gurile rele = bîrfitorii. Gurile rele șopteau la ureche o sumă de infamii pe socoteala ei. BART, E. 150. 4. (Considerat ca organ al cîntării) Și cîntă și codrul și vîntul Și-o mie de guri. COȘBUC, P. II 9. Au și început... să cînte din gură. CARAGIALE, O. III 72. 5. Buze. Două guri care se cată de mult să-și dea o sărutare. ANGHEL, Î. G. 37. El în brațe prinde fata, peste față i se-nclină, Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspină. EMINESCU, O. I 79. ♦ Sărut, sărutare. Să-mi dai O gură, numai una. EMINESCU, O. I 174. Foaie verde de secară, Bună-i gura de la vară: Nici îi dulce, nici sălcie, Fără cum îmi place mie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 401. II. (Prin analogie) 1. Deschizătura unui obiect, a unei încăperi etc., prin care intră sau se introduce ceva, prin care se stabilește o comunicație. a) (La vase, recipiente etc.) Apucă sacul de gură. DUMITRIU, N. 89. A întors căldarea cu gura în jos. PREDA, Î. 158. Leagă turbinca strîns la gură. CREANGĂ, P. 303. [Budîiul este] un vas de lemn mai strîmt la fund și mai larg la gură, în care se strecoară laptele. ȘEZ. II 151. b) (La veșminte sau la obiecte asemănătoare) Luîndu-și pălăria din cap, o pune pe iarbă la pămînt, cu gura-n sus. CREANGĂ, P. 238. ◊ Gura cămășii = deschizătura de la gît și de la piept a cămășii, prin care intră capul cînd o îmbraci. Feciorul nu ieși din hotărîrea maică-sa, nunta se făcu și baba își luă cămeșa de soacră; ba încă netăiată la gură. CREANGĂ, P. 4. Gură de ham v. ham. c) (La o încăpere, la o groapă, la o peșteră etc.) Gură de canal. ▭ La fiece gură de mină, Rîde poemul zorilor de lumină! DEȘLIU, G. 19. Din gura podului, din umbra neagră, o privi deodată un pui cenușiu de mîță, cu ochi rotunzi. SADOVEANU, B. 31. La gura sobii era un morman de scrum de hîrtie. DELAVRANCEA, T. 197. Pe gura ocnei se cobora, cu o funie pe scripete, o roată în care ședea un om. BOLINTINEANU, O. 432. d) (La intrarea într-un ținut, într-o regiune) Pînă la asfințitul soarelui, ajungem la gura Bicazului. SADOVEANU, B. 115. Intrai pe subt poala pădurii în gura potecii. HOGAȘ, M. N. 72. În gura văii, lîngă pod, Boierii stau cu frică. COȘBUC, P. I 195. Trebuie să fii la Paicu, în gura Bărăganului, sau la Cornățele, în miezul lui, ca să găsești cîte o mică dumbravă de vechi tufani. ODOBESCU, S. III 16. ◊ Gură de rai v. rai. e) (La intrarea într-o stradă, într-o piață) Acum stătea aici la bunicul nevesti-si, care-l ajutase să-și dureze un mic cuptor de pîine pe gura Oborului. CAMIL PETRESCU, O. II 94. Plimbîndu-se pînă la gura uliței din dos, se întoarse iar înapoi. REBREANU, I. 38. f) (La locul de îmbucare a unui obiect) Gura roții. Gura tejghelei. ◊ Expr. A lega gura pînzei = a înnoda capetele firelor de urzeală (ultima operație înainte de a începe țesutul); a începe țesutul; fig. a începe să prindă cheag, a se înstări. Marioara legase abia pe la toacă gură la pînză, căci o întîrziase mult înnăvăditul. SANDU-ALDEA, D. N. 217. Se cotorosise de sărăcie. Acum... începu și el a lega gura pînzei. ISPIRESCU, L. 209. A prins pînza gură = s-a făcut începutul. 2. Deschizătură prin care iese sau se varsă ceva. a) Locul de vărsare al unei ape. Viteza șalupei nu scăzu decît la gura fluviului. BART, E. 110. A doua zi ne scoborîm în Răpciuni și ținem în sus drumul de șleau, ce se așterne pe malul drept al Bistriței pînă la gura Bistricioarei. VLAHUȚĂ, O. AL. I 159. La gura Siretului... Ian, mări, că s-a ivit Un caic lung, poleit. ALECSANDRI, P. P. 134. b) Fig. (În expr.) Gura vîntului = loc prin care suflă mereu vîntul. Vă duceți în gura vîntului. ALECSANDRI, P. P. 10. c) Deschizătură la capătul unei arme de foc, al unei conducte, al unui jgheab etc. Căderea apei se face de la o înălțime de 37 metri, pe 48 de guri uriașe. SAHIA, U.R.S.S. 81. ◊ Gură de apă = instalație care cuprinde în principal un robinet de apă și care servește pentru a lua apă dintr-o rețea de distribuție. Gură de incendiu = gură de apă la care se poate monta un furtun sau o țeavă specială pentru luarea apei sub presiune, în caz de incendiu. Gură de foc = nume care se dă unei arme de foc grele (tun, obuzier etc.) care aruncă proiectilele prin expansiunea gazelor (produse în urma arderii încărcăturii de azvîrlire). (Expr.) A Se afla (sau a trimite pe cineva) în gura tunului = a fi expus (sau a expune pe cineva) la un pericol foarte mare. d) Deschizătură (la moară, la horn, la cratere etc.) prin care iese conținutul din interior. 3. (Regional) Partea ascuțită a unui obiect tăios; ascuțiș, tăiș. Gura coasei. ▭ De sub poala sumanului îi lucea ușor gura toporului. CAMILAR, TEM. 85.

DEFINITIV, -Ă, definitivi, -e, adj. (Adesea în opoziție cu provizoriu) Care nu mai e supus modificărilor, asupra căruia nu se mai revine; hotărît pentru totdeauna; irevocabil. Partidul a condus cu succes masele la înfăptuirea unei reforme agrare democratice, la lichidarea definitivă a asupririi moșierești. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 368, 2/2. Nimeni nu mai putea să-i înfrîneze hotărîrea definitivă de a ajunge la Galați. SADOVEANU, P. M. 154. O confirmare a unui astfel de specialist mi se părea definitivă. CAMIL PETRESCU, U. N. 58. ◊ (În vechea organizare a învățămîntului) Profesor sau învățător definitiv = profesor sau învățător care, după îndeplinirea unor condiții, obținea anumite drepturi (stabilitate în post, mărirea salariului etc.). Sfîrșise medicina cînd unii din colegii săi erau ajunși profesori definitivi. BART, E. 120. ◊ Loc. adv. În definitiv = în sfîrșit, în cele din urmă, la urma urmelor. Dar, în definitiv, este atît de interesantă problema asta? CAMIL PETRESCU, T. III 62. Nu că-mi pare rău de piatră, pentru că-n definitiv nu-i vreo valoare grozavă. CARAGIALE, O. II 249. ◊ (Adverbial) Prietinia mea îți este definitiv asigurată. SADOVEANU, Z. C. 73. Consideră prietenia ruptă definitiv. SAHIA, N. 97. Limba inovată de Heliade nu fusese atît de definitiv fixată, încît să închidă porțile pentru mult timp unei acțiuni diferite. MACEDONSKI, O. IV 121.

CĂMIN, (1, 4) căminarii (2,3) cămine, s. n. 1. Sobă zidită la peretele camerei, cu vatra larg deschisă, joasă și cu coșul în formă de pîlnie răsturnată. Fumul alb alene iese Din cămin. COȘBUC, P. I 47. Maria intra deodată în salonul încălzit și luminat numai de razele roșii ale jăratecului din cămin. EMINESCU, N. 83. Focul bubuie și trosnește în cămin. ODOBESCU, S. I 153. Focul pîlpîie voios în cămin. ALECSANDRI, T. 1198. 2. Fig. Casă părintească; p. ext. familie. Îi părea rău că își zdrobise liniștea căminului pentru o rătăcire. CAMILAR, N. I 109. Omul atîta vreme înstrăinat simți în el putere și o dorință nebiruită de a se întoarce la cămin. SADOVEANU, M. 178. Plecase... Lăsînd în părăsire căminul său și țara. MACEDONSKI, O. I 257. 3. (Urmat de diverse determinări) Numire dată unor instituții cu caracter social-cultural: a) cămin cultural = instituție care desfășoară o operă de culturalizare a maselor, organizînd conferințe și spectacole artistice, popularizînd cărți și reviste etc. În munca de educare comunistă a maselor muncitoare, un rol de seamă revine căminelor culturale. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 312, 2/1; b) cămin de zi = instituție în care sînt îngrijiți și educați copiii de vîrstă preșcolară în timpul cînd părinții sînt la muncă. (Fără determinare) Și cînd trec în drum pe la cămin Și aud glăscior de clopoței, Simt că puii ăștia sînt ai mei. DEȘLIU, în POEZ. N. 171. Cămin sezonier = cămin de zi care funcționează la țară în timpul muncilor sezoniere; c) cămin studențesc = instituție în care sînt găzduiți studenții pe timpul cursurilor. S-au creat elevilor și studenților condițiile materiale prielnice învățăturii, prin înființarea de internate, cămine studențești, cantine. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 357, 5/1. 4. Încăpere subterană, zidită și acoperită cu capac de fontă, folosită pentru accesul la o conductă subterană.

DEPĂRTA, depărtez, vb. I. (Uneori în concurență cu îndepărta) 1. Refl. A se duce din apropierea unei ființe sau a unui lucru, a pleca în altă parte. Oamenii se depărtau cîte unul. CAMILAR, N. I 40. Acuma s-a depărtat și mai tare, cu scaunul lui, de colțul mesei. SADOVEANU, P. M. 230. Se uită la el cu milă și parcă nu se îndura să se depărteze de dînsul. ISPIRESCU, L. 15. Biata fată... pornește în toată lumea, depărtîndu-se de casa părințască fără nici o nădejde de întoarcere! CREANGĂ, P. 286. ♦ A se înstrăina de cineva sau de ceva, a părăsi (pe cineva sau ceva). Neputința de a înțelege ce se petrece în sufletul și în corpul acelei ființe care se depărta de el, îl chinuia amar, pînă la disperare. BART, E. 216. 2. Tranz. A duce, a muta, a pune în altă parte; a ține pe cineva departe. Lopătarii depărtaseră corabia de uscat. ISPIRESCU, L. 24. De-aș putea să-i depărtez pe toți de-acasă. ALECSANDRI, T. I 216. ♦ A înlătura (dintr-o situație, dintr-o funcție sau o poziție oarecare); a alunga, a goni, a izgoni. Mi-a spus că-i pare rău că trebuie să mă depărteze din casa lui. GALACTION, O. I 77. Din locașul fericirii Pentru ce m-ai depărtat? ALECSANDRI, P. II 98. Brazii că se legănau... Dar voi ce vă legănați? Sau vreți cuibul să-mi stricați, De-aici să mă depărtați? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 204. ◊ Fig. Putea ca să și-l închipuiască altfel de cum îl cunoscuse – sănătos în orice clipă – depărtînd însuși gîndul că un om ca el ar putea să se îmbolnăvească? MACEDONSKI, O. III 21. 3. Refl. A se abate, a devia. Dar ia, să nu ne depărtăm cu vorba și să încep a depăna firul poveștii. CREANGĂ, P. 184.

DESPĂRȚI, despart, vb. IV. 1. Refl. (Despre două sau mai multe ființe) A se îndepărta, a se separa (temporar) unii de alții plecînd fiecare în altă direcție; a pleca unii de lîngă alții, a se separa unii de alții (pentru totdeauna sau pentru o vreme mai mult ori mai puțin îndelungată). Irina și Ionuț se despart sfioși cu un «noroc bun». DAVIDOGLU, M. 15. Plecau uneori împreună, după lucru. În colțul străzii își urau succes și pe urmă se despărțeau. SAHIA, N. 96. Scumpul meu părinte, cît mă doare să mă despart de d-ta. ALECSANDRI, T. I 410. ◊ (Prin analogie cu ființele) Sînt cîțiva [vulcani mărunți] legați între ei printr-o dragoste și biologie siameză... despărțindu-se numai spre vîrf, pentru a avea fiecare un crater deosebit. BOGZA, C. O. 175. Acolo erau două drumuri care să despărțeau. ȘEZ. IV 171. ♦ Fig. A se îndepărta, a se înstrăina, a se detașa sufletește; a rupe legăturile, relațiile cu cineva. Sufletul lui Măgură se despărți pentru totdeauna de generația lui. CAMILAR, N. I 113. Mai ales de Leventu îmi pare rău că s-a despărțit de noi. SADOVEANU, P. M. 203. ◊ Tranz. Stăpînii firești ai aceleia care mi-i dragă, domnule abate, n-ar primi niciodată să mă vadă alături de dînsa... Sîntem despărțiți cu blestem. SADOVEANU, Z. C. 52. Cine desparte doi dulci, Ducă-i corbii carnea-n nuci; Cine desparte doi dragi, Ducă-i corbii carnea-n fagi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 281. 2. Refl. A se separa de ceva de care e legat sufletește, a se lipsi de..., a renunța la... Eu să mă despart de stînă, Să las sîlha cea bătrînă. COȘBUC, P. II 168. 3. Refl. (Despre soți) A se separa în mod legal; a divorța. Mă, eu... mă despart de muiere. DUMITRIU, B. F. 66. [Adela] s-a despărțit, imediat după căsătorie. IBRĂILEANU, A. 33. ◊ Tranz. (Subiectul este autoritatea care pronunță divorțul) Onorabila Dicasterie îi despărți, și coconul Andronache se duse în voiaj. NEGRUZZI, S. I 79. 4. Tranz. (Subiectul este un element care constituie un hotar, o barieră, un obstacol) A separa, a delimita, a izola. Se opriră nemișcați în drumul ce despărțea cele două moșii. PREDA, Î. 150. Zidurile și palatele pe care le vedeam mă despărțeau de Piața Roșie. STANCU, U.R.S.S. 36. La ridicarea cortinei, marele oblon ce desparte terasa de hol este tras pînă jos. SEBASTIAN, T. 9. ◊ (În construcții figurate) Adela va rămînea pentru tine... inabordabilă ca o planetă, din cauza prăpăstiei care te desparte de ea! IBRĂILEANU, A. 187. ◊ (Cu determinarea «în două») Un horn dacă s-ar putea construi aici, să despartă focul în două. BOGZA, C. O. 71. Vîlceaua... despărțea prunăria în două. MACEDONSKI, O. III 6. ◊ Refl. pas. Holul se desparte de terasă prin două mari uși laterale de sticlă. SEBASTIAN, T. 9. ◊ Tranz. (În sens temporal) În pauza care desparte ultimele două acte, un filozof... rostește o vorbă de duh. CAMIL PETRESCU, T. III 501. ♦ A fi, a se afla între... sau pînă la...; a se interpune. Doar cîțiva pași despart cele două tabere. SAHIA, N. 44. Eu departe, tu departe, Două dealuri ne desparte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 115. ◊ (În sens temporal) Puțin mă mai despărțea de ziua logodnei. M. I. CARAGIALE, C. 84. ♦ Refl. A se împărți în două sau în mai multe părți. Nu mai există un sistem capitalist atotcuprinzător – lumea s-a despărțit în două sisteme: sistemul capitalist și sistemul socialist. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2500. – Prez. ind. și: (regional) despărțesc (CREANGĂ, P. 114, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 197, ALECSANDRI, P. P. 22).

DOILEA, DOUA num. ord. (Precedat de articolul «al», «a») Care se află între întîiul și al treilea. Telefoanele zbîrnîiră a doua oară. CAMILAR, N. I 47. Era gata a o lovi cu a doua săgeată. ISPIRESCU, L. 5. ◊ Loc. adv. A doua zi = în ziua următoare. Și fata de-mpărat veni Și-a doua zi, și-a treia zi. COȘBUC, P. I 282. [Cerbul] nu mai da pe la izvor iar pînă a doua zi pe la amiază. CREANGĂ, P. 224. A doua oară = data următoare, altă dată. A doua oară mă las păgubaș. (Numai la m., într-o enumerare, adesea în corelație cu «întîi», mai rar cu «al treilea») Al doilea = în rîndul al doilea. Mai întăi să mă lași cu «stimate». Al doilea, ce fel de soacră o fi fost aia? SADOVEANU, P. M. 25. De-al doilea = pentru a doua oară. Intru în ograda unui megieș al nostru, și din ogradă în ocol, și din ocol în grădina cu păpușoi, care erau chiar atunci prășiți de-al doilea. CREANGĂ, A. 6. ◊ Expr. De mîna a doua = a) de calitate inferioară, mai puțin luxos, mai ieftin. Marfă de mîna a doua. Hotel de mîna a doua; b) de mică importanță. Joacă într-un rol de mîna a doua. A pune (sau a lăsa, a trece) ceva pe planul al doilea = a considera ceva ca fiind de importanță secundară. ◊ (Precedat de «cel de», «cea de», cu pronunțare regională) Îmi pare rău că n-am luat măcar spînul cel de al doile cu mine. CREANGĂ, P. 201. ◊ (În legătură cu grade de rudenie) Bărbat de-al doilea = al doilea soț al unei femei (care s-a căsătorit a doua oară). Văr de-al doilea = persoană considerată în raport cu fiii verilor primari ai unuia din părinții săi.

DOXĂ s. f. sg. (Familiar) Minte, pricepere. Te-am luat repede și cu doxă și-ți pare rău că mi-ai mărturisit adevărul. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 301. ◊ Expr. A avea (sau a fi cu) doxă la cap = a fi deștept, priceput. Pentru cine nu-l știe, domnu Arsene îi o făptură de om pe dos; da nu-i așa, că doar are doxă la cap și-i cu tîlc la vorbă. HOGAȘ, M. N. 230.

DREGE, dreg, vb. III. Tranz. 1. (Cu privire la obiecte) A face la loc, a aduce în stare bună, a repara, a îndrepta. Cuptorul cred că e în bună stare. – Bună. L-a dres meșterul. SADOVEANU, P. M. 246. Cum vezi, mi-am luat și pușca... Mă duc la lăcătuș s-o dreg. CAMIL PETRESCU, B. 127. (Absol.) Meșterul strică și drege de frică, se spune despre un lucrător prost. ◊ Expr. A-și drege glasul (sau vocea) = a-și îndepărta răgușeala tușind ușor, înainte de a vorbi sau de a cînta. Cîntăreții... își dreseră glasurile tușind în chip felurit. SADOVEANU, F. J. 28. Ei, ei! de-acum drege-ți «voacea» și descurcă-te, măi Trăsne, dacă poți. CREANGĂ, A. 88. Tuși spre a-și drege glasul. NEGRUZZI, S. I 8. (Poetic) Păsărelele-și dreg glasul prin hugeagul de sub luncă. ALECSANDRI, O. 175. A-și drege gustul = a mînca sau a bea ceva pentru a face să dispară gustul rău al unor alimente consumate mai înainte. A drege busuiocul v. busuioc. ◊ Refl. pas. Ceasornicul acesta nu se mai poate drege. ♦ Refl. (Despre vreme; în opoziție cu strica) A se îndrepta, a se îmbunătăți. O geană de se ivea pe cer, inima i se-nveselea, poate, poate s-a drege vremea. La TDRG. ♦ (În sens moral; construit adesea cu pronumele «o» cu valoare neutră) A îndrepta, a repara o greșeală, o nedreptate. Titu observă decepția tovarășului său de drum, îi părea rău că i-a sfărîmat o speranță și nu știa cum s-o dreagă. REBREANU, R. I 161. Desigur a voit s-o dreagă, să mă înșele. DELAVRANCEA, H. T. 73. Na-ți-o frîntă că ți-am dres-o! se zice cînd cineva, vrînd să îndrepte o greșeală, spune sau face o prostie. Na-ți-o frîntă, că ți-am dres-o! Dintr-o păreche de boi... am rămas c-o pungă goală. CREANGĂ, P. 44. 2. (Cu privire la o persoană) A întrema, a înviora, a restabili, a întări. Ăsta-i doctorul... Te drege el. CAMIL PETRESCU, T. I 175. Înjura cînd rachiul era bun și-l dregea, înjura cînd nu era bun și nu-l dregea. C. PETRESCU, Î. II 53. La munte doar trăiesc [țăranii] mai mulțumiți, că au aer curat, apă limpede, care le mai drege fața. La TDRG. ♦ (Cu privire la inimă, suflet) A alina, a liniști, a ușura, a vindeca. Cîntă-mi, mîndro, cînticul Să-mi mai dreagă sufletul! POP. la ODOBESCU, S. I 207. Să-mi dai o floricea, Dar mi-o dă cu mîna ta, Ca să-mi dreagă inima. ALECSANDRI, P. P. 150. 3. A face, a aranja, a ticlui, a pune la cale. Ei, cum o dresărăm noi, mai apucă hățurile, mai ia-o prin șanț, ajunserăm aproape de piață. PREDA, Î. 82. Ce-ai să spui, Gherasime? – Apăi, zise pescarul, după ce se scărpină puțin la ureche, am s-o dreg așa: Prea cinstite... domnule. STĂNOIU, C. I. 83. [În] urmă-ți rămîn toate astfel cum sînt, de dregi Oricît ai drege-n lume. EMINESCU, O. I 64. ◊ Expr. A face și a drege = a face așa, încît să iasă bine la capăt, a pune ceva la cale; a lucra, a trebălui; (ironic) a se afla în treabă, a meșteri. De o lună tot la curte dregeam și făceam cîte toate și un crăițar nu-mi dase. DEMETRIUS, V. 85. Tot orașul... se întreabă ce tot faci, ce tot dregi de te închizi mereu singur în casă. SEBASTIAN, T. 286. Ce-a făcut el, ce-a dres, că fetei și lui Ipate au început a le sfîrîi inima unul după altul. CREANGĂ, P. 167. ♦ (Regional; ironic, amenințător) A pune pe cineva la locul lui, a-l învăța minte, a-i veni de hac. Astfel încăput pe mîna a oricărui, te va drege, Rele-or zice că sînt toate cîte nu vor înțelege. EMINESCU, O. I 134. Ei! lasă, fa, că te-oi drege eu. ALECSANDRI, T. 274. Las’că mi te-oi drege eu, Cînd a veni birul greu. id. P. P. 250. ♦ A falsifica. (Atestat în forma regională direge) Rachiul însă era dires cum mai bine și ei s-au îmbătat cuc și pe urmă au și adormit. SBIERA, P. 256. 4. A așeza, a rîndui, a pune în ordine. Atuncea au găsit vreme și logofătul, de i-au dres [pe boieri] după cum se cade (= după rang). KOGĂLNICEANU, la TDRG. ♦ (Cu privire la foc) A face să ardă mai bine, a potrivi, a ațîța. De-o parte, pe un scăunaș cu trei picioare, roșie la față și asudată, ședea femeia cu un băț mare în mîini cu care dregea focul. ȘEZ. I 60. 5. (Uneori construit cu prep. «cu») A potrivi gustul unei mîncări, punînd în ea smîntînă, ouă sau diferite condimente. Lică Cartojan... dădu să înțeleagă gazdei că tuturor le-ar prinde teribil de bine un borș de găină dres cu smîntînă. C. PETRESCU, Î. II 143. 6. A da cu dresuri, cu suliman (pe obraz), a sulemeni; a ferchezui, a dichisi. Își dregea obrazul la fiecare sfert de ceas. PAS, Z. I 90. Casierul își drese mustățile seci în dreptul nasului. STĂNOIU, C. I. 117. Au uriciosul obicei de a-și drege obrazul cu suliman și a-și boi sprîncenele cu nucușoară arsă. ALECSANDRI, P. P. 128. ♦ A îndrepta, a(-și) potrivi o haină, o găteală. Ian să-mi mai dreg fiongu de la testemel. ALECSANDRI, T. I 343. 7. (Învechit și regional) A turna vin sau alte băuturi în pahare, a umple paharele. Să vie cuparul și pivnicerul să-mi dreagă un pocal de vin. SADOVEANU, D. P. 126. ◊ Absol. Păhărniceii dreseră la toți prin pahare. ODOBESCU, S. I. 78. Pe lîngă părete sta așezate în rînd mai multe ulcioare pîntecoase, pline de vin de Odobești și de Cotnar, și la spatele fieștecăruia boier dvorea cîte o slugă care dregea. NEGRUZZI, S. I. 151. – Variante: (Transilv. și Mold.) direge (BENIUC, V. 51, SBIERA, P. 5, RETEGANUL, P. IV 21), (învechit și popular) derege (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 74) vb. III.

DUPĂ prep. I. (Introduce un complement circumstanțial de loc) 1. (Arată că un lucru se află dincolo de alt lucru, în raport cu poziția observatorului) a) Îndărătul..., în dosul..., înapoia... După storuri, capete ciudate Vor să vadă noul trecător. BENIUC, V. 59. Soarele se cufundase după cîmpiile depărtate. SADOVEANU, D. P. 127. După pînza de painjăn doarme fata de-mpărat. EMINESCU, O. I 79. ◊ Loc. prep. De după = dindărătul..., din dosul..., dinapoia... De la ușă și de după stîlpi și de sub mese se auzea strigîndu-se: «Gore, Gorică!». M. I. CARAGIALE, C. 141. Luna scoțînd capul de după dealuri, se legăna în văzduh, luminînd pămîntul. CREANGĂ, P. 56. Pe după = pe dinapoia..., pe dindărătul... Cuprinsă de un fel de grabă, Penelopa trecu pe după far. BART, E. 251. Soarele sfințea pe după dealuri. MACEDONSKI, O. III 9. ◊ Loc. adv. (Regional) După masă = la masă; p. ext. în capul mesei, la loc de cinste. El cinează după masă, Eu suspin pe după casă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 173. ◊ Expr. A ține (sau a lua, a prinde, a cuprinde pe cineva) de (sau pe) după cap (sau gît, grumaz) = a cuprinde cu brațul (sau cu brațele) grumazul cuiva; fig. a îmbrățișa pe cineva. Soacra-mare te-a cuprins de după grumaz, te-a sărutat. SADOVEANU, P. M. 24. Trecea un feciorandru cu o fetișoară, ținîndu-să pe după cap. RETEGANUL, P. I 38. Mi-i ținea de subsuoară, Te-oi ținea de după gît. EMINESCU, O. I 55. A se ascunde (sau a se da) după deget v. deget. A pune (ceva) după ureche v. ureche. b) Mai departe de..., dincolo de... Școala se găsește imediat după grădina publică. Prima stație după Sinaia e Poiana Țapului. ▭ Eu frați n-am avut; surorile mele au rămas departe încolo, după alți munți. SADOVEANU, B. 109. 2. (Exprimă un raport de succesiune stabilit între lucruri sau ființe, uneori o aglomerare de elemente de același fel) În urma..., pe urma... Vino după mine. ▭ Val după val, infanteria germană căzu. CAMILAR, N. I 241. Unde te visezi, de umbli cu porci după tine? CREANGĂ, P. 83. Țară după țară drum de glorie-i deschid. EMINESCU, O. I 144. Armăsarul lui, frumos împodobit cu toate armele sale, urma după coșciug. BĂLCESCU, O. II 260. ◊ Loc. adv. Unul după altul = succesiv, pe rînd, în șir, dupăolaltă. Bău trei pahare, unul după altul. ◊ (După verbe ca «a trage», «a tîrî» etc.) Copilul trage sania după el. (Într-o exprimare figurată) M-am deprins a tîrî după mine o viață ticăloasă. CREANGĂ, P. 234. ◊ Expr. (Formulă eliptică de politețe) După dumneavoastră! = în urma dumneavoastră. Poftiți înăuntru. – După dumneavoastră! (Popular) A se duce după cineva v. duce. A da (o fată) după cineva = a mărita (o fată) cu cineva. Împăratul... a făcut sfat și a găsit cu cale să deie fata după feciorul moșneagului. CREANGĂ, P. 85. Maică, lucră ce-i lucra, După urît nu mă da. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 274. 3. (Cu nuanță finală, după verbe ale mișcării) a) În urma sau pe urma cuiva sau a ceva (spre a da de el, spre a-l ajunge, spre a-l prinde etc.). Cîinele a fugit o bucată de drum după ei, apoi s-a întors să se culce de-a curmezișul pragului. C. PETRESCU, S. 44. Unchiul Petrică și tanti Matilda aleargă și ei după mama. SAHIA, N. 52. Văzură un porc mistreț mare fugind și un vînător alergînd după dînsul. ISPIRESCU, L. 140. Cine aleargă după doi iepuri nu prinde nici unul. ◊ Expr. A se lua după cineva = a urmări pe cineva pas cu pas; fig. a urma, a imita pe cineva. A se ține după cineva = a se ține de capul cuiva, a nu slăbi pe cineva. Se ține după mine ca scaiul. b) În urma sau pe urma unei ființe sau a unui lucru (spre a-l păzi sau spre a-l îngriji). Mama toată ziua umblă după frate-meu, că e bolnav. c) În urma unui lucru (în scop de orientare). Dihania de lup adulmecă și vine după fum. CREANGĂ, P. 131. 4. (Popular) De pe. Ia-mă-n poală și-mi dă flori: Rujulițe și bujori După dalbii-ți obrăjori. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 103. II. (Introduce un complement circumstanțial de timp) 1. (Arată că a trecut un moment, un eveniment, un răstimp) În urma..., trecînd... După cîțiva ani, văzînd că nu mai vine feciorul așteptat... măria-sa a chemat pe filozofii săi de taină și s-a sfătuit cu ei ce să facă. SADOVEANU, D. P. 8. Venea acasă după apusul soarelui. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 40. Mai dă-mi, voinice, răgaz Pînă joi după ispas. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 62. După ploaie, căciulă de oaie, se spune despre ceva nepotrivit cu o anumită situație, inutil, fără rost. ◊ Loc. adv. După-amiază sau după-prînz sau după-masă = în partea zilei de la ora 12 sau de la ora prînzului înainte. Am să caut eu s-o văd... După-masă, pe la 4. CAMIL PETRESCU, T. III 47. După-prînz zmeul duse pe Făt-Frumos în cămara cu armele. ISPIRESCU, L. 21. (Substantivat) A tăcut toată după-amiaza. C. PETRESCU, Î. II 50. Îi plăceau colțurile ascunse, umbra liniștită a pomilor din grădină, unde se ducea să citească după-prînzurile. BASSARABESCU, V. 17. Am petrecut amîndoi o după-amiază de fericiri. IBRĂILEANU, A. 21. ◊ Loc. adv. După aceea sau după aceasta sau după asta = apoi, pe urmă. Și-au tăcut după aceea, mult, unul în fața celuilalt. CAMILAR, N. I 23.Bea apoi și ea pe fugă. Merge iarăși după asta La copil și-i dă să sugă. COȘBUC, P. I 222. Îndată după aceea am încălecat iute pe-o șa și-am venit de v-am spus povestea așa. CREANGĂ, P. 34. La vro cîteva zile după aceasta, împăratul arată spînului niște pietre scumpe. id. ib. 216. (În corelație cu adverbele «întîi», «la început» etc.) Întîi munca și după aceea odihna. (Alternînd cu alte adverbe sinonime) O vede... rîdicîndu-se în văzduh, apoi înălțîndu-se tot mai sus, și după aceea n-o mai zări de fel. CREANGĂ, P. 192. ◊ Expr. După toate = pe lîngă toate (neajunsurile), ca vîrf la toate. După toate, a mai și pierdut cartea. ♦ (În legătură cu cuvinte și propoziții care exprimă durata stării sau acțiunii anterioare) La capătul..., la sfîrșitul... După o săptămînă de moină, vremea s-a asprit. SADOVEANU, P. M. 227. După vrun ceas de ședere, sare de pe cuibari, cotcodăcind. CREANGĂ, P. 70. Ce socoți, Bogdane, zise după puțină tăcere, izbîndi-vom oare? NEGRUZZI, S. I 138. ♦ (Arată că un fapt este urmarea altuia sau este în strînsă legătură cu altul) În urma..., ca rezultat al... Bătrîni, de mult răsuflați, deveneau mari strategi după al doilea pahar de alcool. CAMILAR, N. I 418. După multă trudă și buimăceală... dă de un heleșteu. CREANGĂ, P. 46. După o îndelungată suferire, în sfîrșit, Ipolit a murit. NEGRUZZI, S. I 65. ◊ Expr. A nu avea (nici) după ce bea apă = a nu avea ce mînca, a fi sărac lipit. Erau atît de săraci, încît n-aveau după ce bea apă. Nici tu casă, nici tu masă, nimic, nimic, dară nimic n-aveau. ISPIRESCU, L. 174. 2. (În loc. conj.) După ce, introduce o propoziție circumstanțială de timp, arătînd că acțiunea din propoziția subordonată se petrece înaintea acțiunii din propoziția regentă. După ce șterse gura bidonului cu palma, îl întinse babei lui Cîrjă. CAMILAR, N. I 216. După ce s-a sfîrșit nunta, feciorii s-au dus în treaba lor. CREANGĂ, P. 5. După ce se mărită, născu o fată. NEGRUZZI, S. I 246. După ce leul moare, mulți se găsesc să-l jupoaie. ◊ (În corelație cu unele adverbe de timp sau de mod) După ce se împlinesc trei ani în capăt, iar pornește. CREANGĂ, P. 313. După ce răstorni carul, atunci găsești drumul cel bun. III. (Introduce un complement circumstanțial de mod) 1. (Complementul indică în conformitate cu ce se realizează o anumită acțiune) a) Potrivit cu..., în conformitate cu..., conform cu...; la fel cu... Haine croite după măsură. ▭ Gavrilă Țonțoroi e poet născut, pur și simplu; el improvizează la minut după îmboldirile inimei. HOGAȘ, DR. II 186. După propria lor voie să ne ducă unde repezi. EMINESCU, O. I 155. După datinile țării să cinstim pe Întîi Mai. BELDICEANU, P. 54. ◊ După lege = în conformitate cu legea; pe drept, în mod legal, legitim. Sînt căsătoriți după lege. ▭ Doar nu te-ai fi socotind stăpînul? – După lege sînt. DAVIDOGLU, O. 57. După plac = așa cum îi place, cum găsește (cineva) de cuviință; în mod arbitrar. Va putea, în sfîrșit să cumpere locul... să-și înmulțească cotețele după plac. MACEDONSKI, O. III 53. După toate regulile artei = exact cum trebuie, cum scrie la carte. După părerea mea sau după mine = judecînd ca mine, privind lucrurile așa precum cred. După mine, nu ai procedat just. ◊ (Întărit prin «întocmai») Făcu întocmai după sfatul tatălui său. ◊ Loc. conj. După cum sau după cît = așa cum, precum, pe cît. După cum se vede, ciobanul este străin. ISPIRESCU, L. 298. Maică-sa fu nevoită să-i facă acea turtă de merinde, după cum au fost cerut-o el. SBIERA, P. 132. Nici cuminte nu sînt, după cît văd eu acum. CREANGĂ, P. 157. Să-mi dea ajutor la trebi, după cît îl ajută puterea. id. A. 13. ◊ După cum se întîmplă (în)totdeauna = ca de obicei. După cum se întîmplă totdauna... la mese de așa fel, ciorba de potroace fu lipăită în zgomotul buzelor și lingurilor. MACEDONSKI, O. III 10. ◊ Expr. A se da după cineva = a căuta să fie la fel cu cineva, a urma pe cineva, a se acomoda cu cineva. Eu gîndesc că s-a da după mine și s-a face și ea bună. CREANGĂ, P. 164. A se da (sau a se lăsa) după păr = a se supune orbește, a ceda. În sfîrșit toți trebuiră să se dea după păr și să facă pe placul bătrînei. La TDRG. Dacă (sau cînd) ar fi după mine = dacă ar depinde de mine. Pe cînd hotărăști ziua plecării? – Cînd ar fi după mine, și mîine. ISPIRESCU, L. 319. A-și întoarce mantaua după vînt v. manta. A se lua după ceva = a urma, a imita, a copia ceva. Luîndu-se după croiala unor palaturi întortocheate ce văzuse el în Egipet... puse de scobi într-un munte de cremene, ce era acolo, un sălaș. ISPIRESCU, U. 116. A se lua după capul cuiva = a asculta, a urma sfatul cuiva, a nu face după propria sa judecată. M-am luat după capul tău cel sec și m-am dus pe coclauri. CREANGĂ, P. 84. b) Ținînd seamă de..., avînd în vedere... Clorul se recunoaște după culoarea sa galbenă-verzuie și după mirosul său înțepător. ▭ Munca se vede după rezultat. CAMIL PETRESCU, T. II 437. Îi trăsni în cap lui Dănilă că el ar fi bun de călugăr, după vorbele frăține-său. CREANGĂ, P. 48. Nefiind cineva fizionomist putea... să-l boteze de nătărău, după căutătura cea speriată. NEGRUZZI, S. I 17. ◊ A judeca după aparențe = a judeca ținînd seama de înfățișarea aparentă (adeseori înșelătoare) a lucrurilor. După toate aparențele = ținînd seama de felul cum se înfățișează lucrurile. După toate probabilitățile = cu toată probabilitatea, probabil. 2. (Cu nuanță comparativă) În raport cu..., pe măsura..., în proporție cu... Locotenent Canțîr, dumnezeu să-ți plătească după faptă! CAMILAR, N. I 230. Doamne! doamne! zise Moțoc căzînd în genunchi, nu ne pedepsi pre noi după fărădelegile noastre! NEGRUZZI, S. I 140. După faptă și răsplată. 3. (Arată raportul de asemănare dintre model și copia lui) Avînd ca model sau ca exemplu... Tablou pictat după natură. ◊ (Fiind vorba de comportări, de acțiuni) Toate fetele și mama Catrina se porniră la cîntat după ea. BUJOR, S. 33. IV. (Introduce un complement circumstanțial de scop) 1. (După verbe ca «a merge», «a umbla», «a porni», «a alerga», «a goni», «a trimite» etc., circumstanțialul arătînd persoana sau obiectul pe care le caută cineva spre a și le procura, spre a le aduce) Am venit după Boculei și după domlocotenent Vieru. CAMILAR, N. I 140. O pocitanie de om umbla cu arcul după vînat paseri. CREANGĂ, P. 244. Am trimis după doctor. NEGRUZZI, S. I 62. (Cu elipsa verbului) Ea după găteje prin pădure, ea cu tăbuiețul în spate la moară. CREANGĂ, P. 283. ◊ A întinde mîna (sau mîinile) după (cineva sau ceva) = a întinde mîna (sau mîinile) ca să prindă pe cineva sau ceva. Și-a întins mîinile după floare. Dar spinii florii l-au respins. ISAC, O. 189. 2. (În sens mai abstract, cu referire la treburi, afaceri etc.) Eram la București, după treburi. SEBASTIAN, T. 251. Băietul... îmbucă răpede ce îmbucă și-apoi se duce după trebi. CREANGĂ, P. 153. Moșneagul porni la tîrg după tîrguieli. ȘEZ. V 65. ◊ A striga după ajutor = a cere ajutor. V. (Introduce un complement indirect) 1. a) (După verbe ca «a umbla», «a fi ahtiat», «a fi lacom» etc., arată ființa sau lucrul pe care cineva îl dorește cu pasiune) Le lăsa gura apă la toți după o așa bucățică. ISPIRESCU, L. 213. Lega paraua cu zece noduri și tremura după ban. CREANGĂ, P. 3. b) (După verbe ca «a muri», «a se topi», «a fi nebun» etc., arătînd persoana iubită cu patimă sau persoana ori lucrul față de care cineva are o deosebită slăbiciune) Se topea de dor după fiul său. ISPIRESCU, L. 126. Fetei și lui Ipate au început a li sfîrîi inima unul după altul. CREANGĂ, P. 167. De la noi a treia casă Este-o fată ș-o nevastă... După fată mă topesc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 394. ◊ A-și întoarce capul (sau a se întoarce, a se înturna) după cineva sau ceva = a-și întoarce capul sau a se întoarce (în timpul mersului) spre a privi pe cineva sau ceva (care atrage atenția, interesul sau admirația). Mîndră, mîndruleana mea, După fața ta de doamnă Lumea-ntreagă se întoarnă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 14. (Neobișnuit) A întreba după cineva = a întreba de cineva, a-și manifesta interesul față de cineva. Frumoasă copiliță! eu voi pleca din lume Și după mine nimeni nu va mai întreba. BOLINTINEANU, O. 206. 2. (Cu nuanță cauzală; după verbe ca «a plînge», «a suspina», «a ofta» sau după expresii ca «a-i părea rău», «a purta doliu» etc., arătînd de cele mai multe ori motivul, cauza din care se produce acțiunea) Începe a se scărmăna de cap și a plînge cu amar după frățiorii săi. CREANGĂ, P. 25. Bine-ți pare să fii singur, crai bătrîn fără de minți, Să oftezi dup-a ta fată, cu ciubucul între dinți? EMINESCU, O. I 83. Spune-mi, bade, spune-mi, zău, Pare-ți după mine rău? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 155. VI. (Introduce un complement circumstanțial instrumental) Cu ajutorul..., prin. A preda o limbă străină după o anumită metodă. Lăutarii cîntă după auz, nu după note. ▭ S-a-ntins poporul adunat Să joace-n drum după tilinci. COȘBUC, P. I 57. VII. (Introduce un atribut) a) (Arată originea, descendența) Din partea... Văr după mamă. b) (După un substantiv verbal sau cu sens verbal, indică obiectul acțiunii) Adaptare după o nuvelă a lui Cehov. VIII. (Leagă două propoziții copulative, arătînd adăugarea unui fapt la alt fapt; numai în loc. conj.) După ce (că)... = în afară de faptul că..., pe lîngă că..., nu-i destul că... Să-ți mai port grija!... După ce că sînt bolnavă. CAMIL PETRESCU, T. II 73. Viespea, după ce miere nu face, mai și împunge. POP. – Variante: (regional) dupe (DELAVRANCEA, H. T. 86), (învechit) dupre (NEGRUZZI, S. I 305) prep.

JELI, jelesc, vb. IV. 1. Refl. A se plînge, a se văieta, a se tîngui. Se jelea și plîngea. ◊ Fig. Vîntul se jelea prin trestii. SADOVEANU, O. I 152. De trei zile mă dorește Mîndra inimii mireasă, Dar de ce se tot jelește Oltul meu pe lîngă casă? CERNA, P. 135. 2. Tranz. (Popular) A plînge (cu glas tare) după un mort; a boci. Îl jeliră ai săi, îl jeliră boierii, îl jeliră și poporul. ISPIRESCU, L. 42. Bietele nurori jeleau pe soacră-sa. CREANGĂ, P. 11. Adă luntrea și mă treci... Aibi grijă să nu mă-neci, Că n-ai bani să mă plătești, Nici surori să mă jelești. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 139. ◊ Intranz. Numai ea, biata, era plînsă, prizărită și amărîtă... pentru că jelea după Tei-Legănat. SBIERA, P. 88. (Cu pronunțare regională) S-o strîns frații grămăgioară și jălesc de-o surioară. ȘEZ. IV 225. ♦ Intranz. A manifesta durere (la moartea cuiva), a se arăta întristat. Cît trăiește, tot jelește. ȘEZ. III 163. Nu mă jeli cu portul, jelește cu sufletul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 111. 3. Tranz. (Învechit) A-i părea rău după ceva sau după cineva; a regreta. Aceste sînt suvenirurile care jelesc. RUSSO, S. 19. (Cu pronunțare regională) Pe la noi n-ai mai venit Să vezi cît ești de jălit. ALECSANDRI, P. P. 379. Cît jălesc vremea pierdută. NEGRUZZI, S. I 75. ♦ A compătimi. (Cu pronunțare regională) Omul nebun tare-i de jălit. CREANGĂ, P. 243.

NECAZ, necazuri, s. n. 1. Supărare, amărăciune, suferință. Nerăbdător să-i aflu necazul, l-am îndemnat să coboare cîțiva pași, lîngă izvor. C. PETRESCU, S. 172. Sub bătaia trandafirie a razelor soarelui, necazul i se risipi. BASSARABESCU, S. N. 133. [Petrec] tot cu dor și cu necaz Și cu lacrimi pe obraz! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 101. ◊ Expr. La necaz = a) în momente de supărare, cînd e supărat. Camarazii erau oameni cumsecade, care își credeau la necaz. CAMIL PETRESCU, U. N. 7. La necaz, spune omul multe. CARAGIALE, O. III 36; b) într-un moment critic, în primejdie. Auzit-ați de-un viteaz Care veșnic șede treaz Cît e țeara la necaz? ALECSANDRI, P. P. 214. A face haz de necaz v. haz. ♦ Neajuns, neplăcere, impas. Cînd nu m-ai ascultat, numai necazuri am avut. REBREANU, R. I 280. Aveau odată un vițel; îl scoseseră din necaz – se prăpădise vaca și rămăsese bietul fără țîță. CARAGIALE, O. I 308. Voi să-l scutesc... de necazurile și primejdiile călătoriei. ISPIRESCU, L. 21. 2. Mînie, furie, pornire împotriva cuiva, ciudă, pică. Se turbură de necaz și nu mai vedea înaintea ochilor. ISPIRESCU, L. 27. Ca și Gogol, într-o pornire de drăgăstos necaz, aș sfîrși și eu zicînd: «dracul să vă ia, cîmpiilor, că mult sînteți frumoase!». ODOBESCU, S. III 20. Vărsa sudori de necaz. NEGRUZZI, S. I 89. ◊ Loc. prep. În necazul cuiva = cu intenția de a supăra, de a mînia (pe cineva), în ciuda cuiva. ◊ Expr. A avea necaz (pe cineva) = a fi supărat (pe cineva), a purta (cuiva) pică, a purta (cuiva) sîmbetele. Avea chiar necaz pe oamenii care se uitau la el cu milă. VLAHUȚĂ, O. AL. 120. M-aș face un flutur ușor... M-aș pune pe-o floare de crin Să-i beau suflețelul din sîn Căci am eu pe-o floare necaz. EMINESCU, O. IV 5. A-i fi (cuiva) necaz = a-i fi ciudă, a-i părea rău (de ceva). Scăpa de data asta Pirgu și mi-era necaz deoarece n-aveam ochi să-l văd. M. I. CARAGIALE, C. 11. Nu știu ce-avea fata, că-i era necaz Și umbla der colo pînă colo beată. COȘBUC, P. I 244. Nu ți-e necaz cînd te izbește un armăsar, Ci cînd te trîntește un măgar. PANN, la TDRG. A(-i) face (cuiva) în necaz = a supăra intenționat (pe cineva), a face în ciudă (cuiva), a-l întărîta. – Pl. și: (neobișnuit) necaze (NEGRUZZI, S. I 192). – Variantă: năcaz (SADOVEANU, O. V 16, CREANGĂ, P. 7, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 175) s. n.

NEDELICATEȚE s. f. Gest sau vorbă lipsită de delicatețe; indelicatețe. Îi părea rău că prietenul săvîrșise o nedelicatețe. C. PETRESCU, Î. II 86. Titu era convins în sineși că elocința secretarului s-a dezlănțuit mai cu seamă din pricina nedelicateței lui involuntare. REBREANU, R. I 301.

OPRI, opresc, vb. IV. 1. Tranz. A întrerupe (brusc) o mișcare sau o acțiune în desfășurare, a face să înceteze, a curma, a stăvili (pentru un timp limitat sau pentru totdeauna). Inima îl îndemna [să intre în horă], dar frica de plutonier îi oprea avîntul. REBREANU, R. I 136. Spre-a opri acea privire, dacul manta și-o ridică. EMINESCU, O. IV 137. ◊ (Urmat de determinări arătînd acțiunea care este curmată) Cînele... a apucat de straie pe stăpînul său cu atîta putere, încît l-a oprit de a mai luneca. DRĂGHICI, R. 104. ◊ (Urmat de determinări arătînd instrumentul acțiunii) Tu m-oprești, de-aș vrea să fug, Cu-o singură privire. COȘBUC, P. II 220. Ea-l oprește-n loc cu ochii. EMINESCU, O. I 80. ♦ (Cu privire la o ființă) A face să stea pe loc, a întrerupe din mers, a face să înceteze acțiunea, activitatea începută, aflată în curs de desfășurare. Magda își opri calul și ridică o mînă. SADOVEANU, O. VII 57. Moșneagul opri caii la pas. C. PETRESCU, S. 181. Tot îi venea să oprească pe Luca. REBREANU, R. I 194. ◊ (Întărit prin «în drum», «în cale» sau urmat de determinări locale) Am fost oprit pe bulevard de un domn și o doamnă. CAMIL PETRESCU, U. N. 184. Amabilitatea cu care m-ați oprit în drum ca să mă aduceți aici în gazdă. ALECSANDRI, T. I 281. Nu mai cunoaștem drumul; ne-am oprit. SADOVEANU, O. VI 526. Iepurașul se opri o clipă să se odihnească. GÎRLEANU, L. 19. Caii noștri apucă prin rîu și se opresc în mijlocul lui, ca să se adape. ALECSANDRI, O. P. 362. (Refl. pas.) Nu știu cum să fac să se oprească focurile. CAMIL PETRESCU, U. N. 401. ◊ (În personificări) Gerul vine de la munte, la fereastră se oprește. ALECSANDRI, P. A. 113. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «din»), arătînd mișcarea sau acțiunea care se întrerupe) Se uită la boi cum se opriseră amîndoi din rumegat și-l priveau neliniștiți. MIRONESCU, S. A. 45. Aude baba ceva și se oprește din povestit. CARAGIALE, O. III 54. ◊ Intranz. (Numai despre obiecte) Trecătorii se răsuceau în călcîiul șoșonilor întorcînd spatele vîntului... făcînd semne automobilelor să oprească. C. PETRESCU, C. V. 135. În ogradă intrase și oprise un car cu doi bouleni jigăriți. REBREANU, R. I 101. 2. Refl. A sta pe loc undeva; a poposi, a zăbovi. M-am oprit în dreptul lui, fără puterea de a-mi continua drumul. VORNIC, P. 20. Dar unde te oprești acum în mijlocul pustiului și... sub torentele vijelioase ale ploii? GALACTION, O. I 80. Eu în copilărie iubeam să mă opresc Pe murii mănăstirii. ALEXANDRESCU, M. 10. ♦ Tranz. A reține (prin rugăminți) pe cineva, a determina să rămînă undeva. Aproape toată ziua era la Domițian. Uneori îl opreau la masă. BASSARABESCU, V. 10. ♦ Tranz. A reține cu forța, a sechestra, a aresta. Eu nu mă dau cu una, cu două... La ce să mă opriți? ALECSANDRI, T. I 98. 3. Tranz. (Cu privire la obiecte, valori) A reține (pentru sine), a-și însuși, a pune deoparte (pentru a se servi). Aprinse și își opri cutia de chibrituri. C. PETRESCU, C. V. 55. Mie îmi opresc trei lei, fiindc-am avut trei pîni întregi. CREANGĂ, A. 145. I-ați trimis 2400 fr., însă 200 fr. i-a oprit el pentru cheltuieli. GHICA, A. 787. ♦ A rezerva, a reține (pentru sine sau pentru alții). Mai aveți locuri pentru Timișoara? Perfect. Fii, te rog, drăguț și oprește... trei locuri. BARANGA, I. 219. Ți-am oprit, de-mîncare. C. PETRESCU, Î. II 175. Mesele și băncile erau oprite înadins pentru dînșii, ca să poată petrece mai în tihnă. REBREANU, I. 32. 4. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «asupra») A se concentra asupra unui punct sau a unei probleme care merită atenție; a insista. Ne pare rău că marginile articolului ne silesc a ne opri foarte puțin asupra acestei opere artistice. GHEREA, ST. CR. II 326. ♦ (Despre ochi, priviri) A se fixa. 5. Tranz. A împiedica de la o acțiune, a nu îngădui, a nu da voie să...; a interzice. Mai grav este că tu începi să-mi sapi autoritatea în fața lumii și că oprești pe oameni să execute poruncile mele. REBREANU, R. I 119. Întunericul, mă oprea să văd fața Adelei. IBRĂILEANU, A. 90. Băiete, i-a răspuns mama, nu vreau să te opresc de la ce ai pus de gînd. CARAGIALE, P. 122. ◊ (Eliptic) Intrarea oprită. ♦ Refl. (Despre persoane) A se stăpîni, a se înfrîna, a se abține (de la ceva). Îi venea flăcăului, de drag, să o soarbă într-o lingură de apă, dară se opri și nu făcu nici o mișcare. ISPIRESCU, L. 35. Mă iertați, dar, zău! nu mă pot opri de rîs. ALECSANDRI, T. I 358. Orice damă l-ar fi văzut în ceasul acela nu s-ar fi putut opri de a se coti cu vecina sa. NEGRUZZI, S. I 16. – Imper. sg. și: (regional) oprea (DELAVRANCEA, S. 263).

NOIAN, noiane, s. n. 1. Cantitate mare. (Fig.) Noianul de lumină trandafirie al zorilor cuprinsese tot cerul din calea soarelui ce se vestea. HOGAȘ, M. N. 156. Iți pare rău dumitale C-ai picurat o nedejde peste un noian de jale? HASDEU, R. V. 73. ♦ Mulțime, număr mare. Brazi și fagi uriași... ridicau în slăvi noian de vreascuri și de crengi. GALACTION, O. I 210. Stradele nepavate... ce trec prin noianul de case mici și rău zidite. EMINESCU, N. 33. ◊ (În legătură cu abstracte) Din ce noian de doruri au răsărit aceste accente de suavă poezie! SADOVEANU, E. 14. Un noian de amintiri trecu prin capul lui. BUJOR, S. 44. 2. Întindere mare de apă, imensitate, nemărginire. Peste vîrful munților, Prin ceața măgurilor, Spre noianul mărilor. CREANGĂ, P. 220. Și din noian de ape puteri au dat scînteii. EMINESCU, O. I 115. ♦ Întindere de teren inundabil, care în timpul viiturilor constituie un loc de reproducere a peștilor, iar în timpul verii este loc de pășune. 3. Genune, abis, hău; străfund. Așteptam pe fiece minut să mă prăbușesc în noianul gol și fără fund de subt picioarele mele. HOGAȘ, M. N. 53. S-a dus amorul, un amic Supus amîndurora, Deci cînturilor mele zic Adio tuturora... Din ce noian îndepărtat Au răsărit în mine! EMINESCU, O. I 184. – Pl. și: noianuri (TOPÎRCEANU, B. 35, NEGRUZZI, S. II 284).

NOTĂ, note, s. f. 1. Însemnare scrisă referitoare la o anumită chestiune. De altfel, toate cărțile îi erau pline de note și scrisori uitate. CAMIL PETRESCU, U. N. 185. ◊ Expr. A lua notă (de ceva) = a lua cunoștință de ceva, a ține seamă, a înregistra, a reține. Din nou îl privi dreaptă, și acum autoritară oarecum, fără să ia notă de dorința lui de a o jigni. CAMIL PETRESCU, N. 106. ♦ (La pl.) Însemnări scrise cu privire la o călătorie, la o problemă etc.; comentarii. Voi începe zilele acestea să-mi public notele de călătorie. STANCU, U.R.S.S. 80. Notele despre vînătoare, coprinse în Onomasticonul lui Iuliu Polux. ODOBESCU, S. III 61. ◊ Expr. A lua note = a face însemnări. De vei avea vreme, ia note tot despre acea epocă. GHICA, A. 609. 2. Nuanță, trăsătură, caracteristică. Fiecare neam trebuie să-și aducă nota sa în armonia obștească. SADOVEANU, E. 12. Elencuța vorbea cu Comăneșteanu, limpede la chip, cu o palidă notă de suavitate în întreaga ei ființă. D. ZAMFIRESCU, R. 161. În două sute de versuri lungi, ne dați, pe ici pe colea, cîteva note adevărate din viața țiganilor. VLAHUȚĂ, O. A. 467. ♦ Fel caracteristic de a se manifesta, particularitate. Milescu puse nota lui zgomotoasă în totul, îmbrățișînd pe Mihai, bufnind pe nări, pocnind din palme. D. ZAMFIRESCU, R. 102. 3. (Mai ales la pl.) Adnotări la un text literar sau științific, cuprinzînd informații suplimentare de amănunt, referințe bibliografice etc., trecute în josul paginii sau la sfîrșitul volumului adnotat. Ediție critică însoțită de note și variante. ▭ Te-o strînge-n două șiruri, așezîndu-te la coadă, În vro notă prizărită sub o pagină neroadă. EMINESCU, O. I 134. 4. Calificativ care reprezintă (printr-o cifră sau o mențiune specială) aprecierea cunoștințelor sau a comportării unui elev sau a unui student, notată de către profesor. Se dăduse notele de peste an, și se știe că această împrejurare stîrnește întotdeauna discuții între școlari. VLAHUȚĂ, O. AL. 106. 5. (Determinat uneori prin «diplomatic») Comunicare, de obicei scrisă, prin care guvernul unui stat informează guvernul altui stat asupra unor probleme, face anumite propuneri, protestează împotriva lezării unor interese etc. Guvernul imperial începuse a cere... expulziunea mai multor refugiați italieni din Lombardia și din Toscana și aceasta prin note amenințătoare. GHICA, A. 616. Ce avînt au luat tinerii întorși din... Franța?... Un avînt revoluționar, asupra căruia consulul au trimis mai multe note. ALECSANDRI, T. 1396. 6. Socoteală scrisă cuprinzînd sumele pe care cineva trebuie să le achite pentru obiectele cumpărate, pentru consumații, servicii etc. Cînd mergeam înainte, în grup, plăteam eu nota totdeauna. CAMIL PETRESCU, U. N. 96. Își aminti că nota la hotel e neplătită de două luni. C. PETRESCU, A. 387. 7. (Determinat uneori prin «muzical») Semn grafic prin care se indică înălțimea și durata unui sunet și care se folosește în transcrierea compozițiilor muzicale. Îmi pare rău acu mai mult ca totdeauna că nu pot scrie notele muzicale. CARAGIALE, O. VII 91. ♦ (La pl.) Caiet cuprinzînd piese muzicale transcrise. Intrăm într-o odaie mare. Un pian cu coadă, note muzicale. STANCU, U.R.S.S. 42. ♦ Sunet muzical. Cornurile începeau să cînte prelung, zvîrlind în cîmpii rostogoliri de note metalice. SADOVEANU, O. VI 263. Din antret am auzit notele unui clavir. C. PETRESCU, S. 163. Fanfara a plesnit în note aspre și tari. POPA, V. 214. ◊ (În metafore și comparații) Poeziile lui de durere sînt numai niște note sincere în durerea adevărată a acelor care sufăr: a proletarilor, a dezmoșteniților. IONESCU-RION, C. 127. Astfel prin notele lirei de-amor Glasul ei tremură, dulce ușor. EMINESCU, O. IV 32. ◊ Expr. A forța nota v. forța. A fi în notă = a fi în acord, a se afla în deplină consonanță cu situația.

NUMAI adv. I. Exprimă restricția sau exclusivitatea.1. Nu mai mult de (cît), nimeni (sau nimic) decît... Cînd l-aude, numai dînsul își știa inima lui. EMINESCU, O. I 84. Numai Ruxandra rămăsese din familia lui Petru Rareș. NEGRUZZI, S. I 144. (Glumeț) O arătare de om băuse apa de la 24 de iazuri și o gîrlă, pe care umblau numai 5OO de mori, și tot atunci striga în gura mare că se usucă de sete. CREANGĂ, P. 242. Dintr-o sută ș-o mie Numai una-mi place mie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 100. ◊ Expr. (Învechit și popular) Fără numai = decît. N-au fără numai un mijloc a-și păstra naționalitatea lor, și acesta e federația, iar nu supremația. GHICA, A. 354. ◊ (Pentru întărirea sau precizarea unui cuvînt, adesea însoțind pe «unul», «una», «singur») Singur numai cavalerul suspinînd privea balconul. EMINESCU, O. I 152. Numai eu unul am făcut un tur de valț cu dînsa. NEGRUZZI, S. I 65. 2. (Arată prezența sau desfășurarea exclusivă a unor obiecte, fapte, acțiuni etc.) Nimic altceva decît...; exclusiv. Doar în sufletul flăcăului răsărise întîi numai bucurie. REBREANU, R. II 203. Nu e soare, dar e bine, Și pe rîu e numai fum. COȘBUC, P. I 223. Un castel numai pietre și ziduri sparte. EMINESCU, N. 213. Cînd mă deșteptai din amețeala mea, văzui calul numai spumă. NEGRUZZI, S. I 67. ♦ Doar. Cum? Numai cu atîți oamini s-au luptat întreaga noastră oaste? ALECSANDRI, T. II 42. Numai o samă era care abie să ținea pe picioare. DRĂGHICI, R. 26. N-are casă, nici moșie, Numai peană-n pălărie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 39. ◊ (În legătură cu alt adverb sau cu o locuțiune adverbială) Ivan dezleagă turbinca... numai cît poate să încapă mîna. CREANGĂ, P. 306. Ieri numai am venit și mîne mă duc. NEGRUZZI, S. I 39. ◊ Loc. adv. Numai așa = de formă, fără rost, degeaba. Nu-l ducem noi la spînzurătoare numai așa de flori de cuc. CREANGĂ, P. 332. ◊ Expr. A fi numai ochi și urechi v. ochi. ◊ (Întărește cuvîntul următor) Și numai după aceea se așeză să aștepte. C. PETRESCU, C. V. 130. Apoi el numai sărac nu era. RETEGANUL, P. II 3. Numai ține minte sfatul ce-ți dau. CREANGĂ, P. 198. ◊ (Repetat pentru a întări un fapt, o afirmație) Un munte, numai și numai de piatră. ISPIRESCU, L. 194. Altă mulțime nenumărată de gîngănii și jigănii înspăimîntătoare, cari stăteau cu gurile căscate, numai și numai să-i înghită. CREANGĂ, P. 94. Această nouă digresiune... o fac și pe dînsa numai și numai întru cea mai mare laudă și glorie a artei vînătorești. ODOBESCU, S. III 102. ♦ Abia. Numai ați crîmpoțit mîncarea. CREANGĂ, P. 261. 3. (Urmat de obicei de adv. «bun», «bine») Tocmai, chiar. Numai bine i-au ajuns cele trei sute de lei pentru toate acestea. SBIERA, la TDRG. O asemenea fată vitează ar fi numai bună să o ia el de soție. ISPIRESCU, L. 20. Din pricina voastră am răcit casa, căci pentru mine era numai bună cum era. CREANGĂ, P. 252. 4. (Regional, în legătură cu «hai», întărește îndemnul) Hai numai... Că mie nu-mi pare rău. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 232. II. (Cu valoare de conjuncție adversativă) Dar, însă. De-acum am prins eu la minte... Numai ce folos? Cînd e minte, nu-i ce vinde. CREANGĂ, P. 45. Mîndră ești, frumoasă ești, Numai nu mă prea iubești! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 380. ◊ Loc. conj. Numai că (sau, regional, numai cît) = dar; cu singura deosebire că... E foarte frumoasă. Numai cît nu-i adevărată. AGÎRBICEANU, S. P. 21. Numai că bătaia nu se-ntoarce, dom’ primar! REBREANU, R. I 234. Și aici i s-a întîmplat ca și la sfînta Miercuri; numai că sfînta Vineri i-a mai dat și ea un corn de prescură. CREANGĂ, P. 91. III. (Condițional, în loc. conj.) Numai să... = cu condiția (ca)... Fă cum știi; numai să nu ne bagi și pe noi în belea. CREANGĂ, P. 9. Dă-mă și dup-un sărac, Numai să trăiesc cu drag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 275. Numai de sau numai dacă = doar dacă, cu condiția ca... Lucrurile se fac numai dacă le știm face. SLAVICI, N. I 7. De mi-ai zice, aș zbura Unde stea n-ar lumina; Numai de te-ai îndura Să-mi dai flori din ochi albaștri. BELDICEANU, P. 82. IV. (Cu sens temporal) Îndată, imediat, pe loc. Femeia lui Ipate, cînd a mai văzut și asta, numai i s-a încleștat gura și a înghețat de frică. CREANGĂ, P. 178. ◊ Loc. adv. Numai cît sau numai ce = abia, doar. Numai ce-l privesc odată în ochi... și-ți spun: «alb ori negru». DAVIDOGLU, M. 22. Și numai cît a gîndit Făt-Frumos, și îndată au și fost de față părinții împărătesei lui. CREANGĂ, P. 102. Numai ce (iacă) sau numai (ce) iaca = iată, deodată. Aștepta, aștepta... și numai ce-o vede că vine, pășind încet prin iarba înrourată. MIRONESCU, S. A. 72. Și cum sta ea în preajma fîntînei, numai ce iaca pe slujnica știută. CREANGĂ, P. 99. Moș Nichifor deciocălase căruța și-o ungea; cînd numai iaca se trezește la spatele lui cu jupîn Ștrul. id. ib. 112. V. (Întărind o propoziție finală sau un complement de scop) Dacă ți-am făgăduit atunci, a fost numai ca să te împac. ISPIRESCU, L. 2. Trebuie să fie un trimis de undeva, numai pentru a iscodi casele oamenilor. CREANGĂ, P. 233. Au doar dumnezeu muncit-au numai ca să te hrănească? CONACHI, P. 290. VI. (În expr.) Nu numai = mai mult decît...; afară de..., pe lîngă. Îi era drag pămîntul nu numai pentru cîștigul ce-l produce. REBREANU, R. I 165. Fuge lumea de dînsul de-și scoate ochii; și nu numai atîta, dar chiar cînd se uită la cineva, fie om sau orice dihanie a fi, pe loc rămîne moartă. CREANGĂ, P. 217. – Variantă: numa (CARAGIALE, O. I 250, EMINESCU, O. I 171) adv.

PĂCAT, păcate, s. n. 1. Călcare a unei legi, abatere de la o normă (religioasă); greșeală, faptă vinovată, vină. Sînt copil și plîng ușor, Plînsul meu e-al tuturor; Ce păcat e-ntr-însul? COȘBUC, P. I 265. Vezi, cît ești de avan, moș Nichifor, cum îți încarci sufletul de păcate?! CREANGĂ, P. 134. Dar gîndit-ai că păcatul își urmează vinovatul Și că-n lume orice faptă Are plată și răsplată? ALECSANDRI, P. P. 208. Ce-i drept nu-i păcat. Păcatul mărturisit e pe jumătate iertat. ◊ Expr. A-și face păcat cu cineva = a greși față de cineva, a face o faptă rea în paguba cuiva. Îți faci păcat cu mine!... am obosit de cînd te aștept. DUMITRIU, P. F. 41. A trage păcatul (sau păcatele) cuiva = a suporta consecințele greșelii altuia. Îmi spunea că săracu Niță o să tragă păcatele cuconașului Alexandru. BUJOR, S. 37. Se vede că i-a fost sortit să tragă și el păcatul. GANE, N. III 159. A intra (sau a cădea) în păcat = a comite o faptă reprobabilă, a face ceva condamnabil, a greși. Mă duc...ca să nu intru în vrun păcat. ALECSANDRI, T. 611. A-și spăla păcatul (sau păcatele), a-și ispăși păcatul (sau păcatele) = a ispăși o greșeală, o vină. A vorbi cu păcat = a greși, a se face vinovat vorbind lucruri neadevărate. Hoțul cu un păcat și păgubașul cu zece = păgubașul, bănuind pe mai mulți, cade și el în greșeală; cine bănuiește e cu mai multe păcate. ◊ (Adesea urmat de o propoziție subiectivă) (E) păcat (de dumnezeu) = nu se cuvine, nu e just, nu e bine. Păcat, sărmanul, să moară ca un cîne fără de lege! CREANGĂ, P. 330. Nu tot bate-n pieptul meu, Că-i păcat de dumnezeu. ALECSANDRI, P. II 22. Că-i păcat de dumnezeu Să pice voinic ca eu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 103. ♦ Defect, cusur. Versurile tale sînt fără păcat ca formă... au epitete energice, pot zice chiar prea energice, rime bogate – cadență perfectă. VLAHUȚĂ, O. A. 325. (Ironic) Eu am păcatu-a crede că lupul schimbă perii, Nu însă și năravul... Așa sînt și boierii. BOLINTINEANU, O. 158. Ș-apoi eu mai am un păcat, mi-s dragi fetele și nevestele. ALECSANDRI, T. I 439. ♦ (Rar) Canon. Pentru-un pic de sărutat, Nici popa nu-ți dă păcat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 367. 2. (Adesea în legătură cu verbele «a cădea», «a da peste...») Întîmplare rea, nenorocire, năpastă. N-am ce face dacă a dat păcatul peste mine. ISPIRESCU, L. 176. Așa am scăpat și eu de cîinii lui Trăsnea, atunci cînd am dat peste păcat cu ei și ei cu mine. CREANGĂ, A. 68. Turcii sărea și fugea, Dar păcatu-i agiungea! Care scăpa de stîlpan Nu scăpa de buzdugan. ALECSANDRI, P. P. 126. ◊ (Eufemistic) De cînd cu păcatul cel de «Ad-hoc n-am mai avut zi bună cu megieșul meu. CREANGĂ, A. 158. ◊ Loc. adv. Din păcate = din întîmplare; din nenorocire. Tocmai atunci, din păcate, iată că și feciorul văduvei trecea pe acolo. ISPIRESCU, L. 353. Cel balaur, din păcate, înghițise giumătate, Trup cu arme ferecate, Trupușor de voinicel. ALECSANDRI, P. P. 11. (Glumeț) Din păcate, era și evlavios moș Nichifor. CREANGĂ, P. 110. ◊ Expr. A împinge (sau a duce) (pe cineva) păcatul (sau păcatele) să... (sau de... ) = a simți un imbold spre ceva oprit, a fi îndemnat de un cuget rău. Să nu cumva să te împingă păcatul să-i faci vreun neajuns. CREANGĂ, P. 87. Ce păcate te-au împins Paloșul de ți-ai încins? ALECSANDRI, P. P. 208. A-l paște păcatul (pe cineva) v. paște². 3. (În expr.) Al păcatelor = al naibii, grozav. Am venit într-o căruță și mi-a fost frig al păcatelor. STĂNOIU, C. I. 61. Du-te (sau ducă-se, duceți-vă) la păcatele (sau în păcate) = du-te (ducă-se, duceți-vă) la naiba, la dracu. Pleacă odată!... – Mă duc... Du-te la păcatele! CARAGIALE, O. I 244. Lasă-mă (sau lasă-l) păcatelor (mele, lui etc.) sau la păcatele! = lasă-mă în pace! Lasă-mă păcatelor mele, Gheorghe, și du-te. CARAGIALE, O. I 189. Ce păcatul? (sau păcatele?) = ce naiba? ce dracu? Ce păcatele să fie? MARIAN, T. 68. Mai știi păcatul? = cine ar putea ști? mai știi! se prea poate. Te văd că ești un băiet isteț și, mai știi păcatul! poate și harnic! CREANGĂ, P. 152. (Exclamativ) Păcat că... sau păcat (de) = (exprimînd regretul față de o situație sau o acțiune neplăcută sau nedorită) îmi pare rău că (sau de... ); e regretabil că... De ce nu încerci să-i semeni? Păcat de dumneata. DEMETRIUS, C. 17. Mai dăunăzi îi abătuse strigoaicei ca să-mi puie coarne de fier, ca pe vremea veche... – Păcat, că bine ți-ar fi prins coarnele. ALECSANDRI, T. 939. Cînd a fost astă-primăvară la mine, mi-a lăsat niște cărți foarte frumoase; păcat că nu știu a ceti. NEGRUZZI, S. I 59. Ce păcat! = cît îmi pare de rău! ce pagubă! Mîndruța s-a măritat! Vai de mine, ce păcat! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 99. Păcatele mele (noastre, lor)! = vai de mine (de noi, de ei)! Ce sînt ei de vină, păcate lor, dacă le-a căzut pe sat o așa grozavă nenorocire! VLAHUȚĂ, la TDRG. Lîna asta ne mînîncă, păcatele noastre... mai mult cu șeiacul ne hrănim. CREANGĂ, P. 110. Păcatele mele, cumnățele!... iar am rămas văduvă! ALECSANDRI, T. I 385.

PĂREA, par, vb. II. 1. Intranz. (Cu funcțiune copulativă sau de semiauxiliar) A da impresia, a avea aparența de... Cel de-al do lea părea să fi fost un ins slab și cu fața suptă. CAMIL PETRESCU, N. 17. Un trandafir în văi părea; Mlădiul chip i-l încingea Un brîu de-argint. COȘBUC, P. I 57. Codrul pare tot mai mare, parcă vine mai aproape Dimpreună cu al lunei disc, stăpînitor de ape. EMINESCU, O. I 154. ◊ Refl. (Construit cu dativul) O bucată de vreme lui moș Gheorghe i se par toate pe dos. SP. POPESCU, M. G. 52. Ei mergeau fără a simți că merg, părîndu-li-se calea scurtă. CREANGĂ, P. 276. ◊ Expr. A-i părea (cuiva) bine (de cineva sau de ceva) = a se bucura (de cineva sau de ceva), a fi impresionat în mod plăcut (de cineva sau de ceva). Auzind caprele din vecinătate de una ca asta, tare le-a mai părut bine. CREANGĂ, P. 34. Bine-ți pare să fii singur, crai bătrîn fără de minți, Să oftezi dup-a ta fată, cu ciubucul între dinți? EMINESCU, O. I 83. Mie-mi pare bine că eu te-am scăpat. BOLINTINEANU, O. 194. A-i părea (cuiva) rău (de cineva sau de ceva) = a regreta (pe cineva sau ceva), a fi nemulțumit (de cineva sau de ceva). Dar eu din brațe-i m-am desprins Și l-am certat și l-am împins, Dar n-am făcut-o dinadins Și rău ce-mi pare-acum! COȘBUC, P. I 94. Azi nici măcar îmi pare rău Că trec cu mult mai rar, Că cu tristeță capul tău Se-ntoarce în zadar. EMINESCU, O. I 192. ◊ Impers. (Introduce o propoziție subiectivă) Pare că și trunchii veciniei poartă suflete sub coajă, Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă. EMINESCU, O. I 85. Părea că mă aflam într-un mare salon. NEGRUZZI, S. I 60. (Refl.) Se pare cum că-i altă toamnă, Ci-n veci aceleași frunze cad. EMINESCU, O. I 204. ♦ (Cu subiectul logic în dativ) A-și închipui, a avea impresia. Am să merg mai înspre seară Prin dumbrăvi, ca mai de mult, În privighetori să-mi pară Glasul Linei că-l ascult. COȘBUC, P. I 49. Dac-ar fi un foc în sobă, Mi-ar părea că sîntem doi. VLAHUȚĂ, O. A. 86. ◊ Refl. Ridicînd ochii și clipind, Vitoriei i se păru că brazii sînt mai negri decît de obicei. SADOVEANU, B. 20. Mi s-a părut c-aud la geam Cu degetul cum bate. COȘBUC, P. I 193. ◊ Expr. Pe cît se pare = pe cît se înțelege. 2. Refl. (Construit cu dativul) A socoti, a aprecia; a plăcea. Ei stăpîne, cum ți se pare? – Cum să mi se pară, măi Chirică? CREANGĂ, P. 167. ♦ (Învechit și regional) A se sinchisi, a-i păsa. Pentru tine iaste mai mare cinstea că măgariului nu i se pare de cîntarea ta și nu-i place. ȚICHINDEAL, F. 168. – Prez. ind. pers. 2 sg. și: pai (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 259), prez. conj. pers. 2 și 3 sg. și: să pai, să paie (CREANGĂ, O. A. 61).

RECOMANDAȚIE, recomandații, s. f. Faptul de a (se) recomanda; sfat, îndemn, povață (stăruitoare), indicație, recomandare. Cu amintirea recomandațiilor duioase ale mamei... Eminescu își începu activitatea de licean. CĂLINESCU, E. 68. Îmi pare rău că nu mi-ai trimis recomandațiile de la divan. BĂLCESCU, la GHICA, A. 431. ◊ Scrisoare (sau bilet, bilețel) de recomandație = scrisoare prin care se recomandă cineva în vederea unei acțiuni, a urnei bune primiri etc. În drum poposea la ultimele mese, să împartă strîngeri de mînă, bilețele de recomandații, bilete de teatru. C. PETRESCU, C. V. 72. Mai tîrziu văzură că nu eram nici una, nici alta, ci niște simpli călători cu scrisori bune de recomandație. BOLINTINEANU, O. 296. ♦ Indicație, prescripție medicală. Am explicat tuturor că aceasta este recomandația medicilor. C. PETRESCU, C. V. 356.

LOCUȚIUNE s. f. (cf. fr. locution, lat. locutio): grup de cuvinte cu înțeles unitar, care se comportă din punct de vedere gramatical ca o singură parte de vorbire. În limba română există l. aproape pentru fiecare parte de vorbire (excepție făcând articolul și numeralul). ◊ ~ substantivală: l. care se comportă gramatical ca un substantiv. De exemplu: aducere-aminte (amintire), băgare de seamă (atenție), bătaie de joc (batjocură), părere de rău (regret), ținere de minte (memorie), aruncătură de ochi (ochire), deschizător de drumuri (pionier), nod în papură (cusur), punct de vedere (opinie) etc. ◊ ~ adjectivală: l. care se comportă gramatical ca un adjectiv. De exemplu: de valoare (valoros, -oasă), de ispravă (capabil, -ă), în toată firea (matur, -ă), în floarea vârstei (tânăr, -ă), de neuitat (minunat, -ă), de invidiat (deosebit, -ă), scos din fire (înfuriat), ca vai de lume (necorespunzător, -oare) etc. ◊ ~ pronominală: l. care se comportă gramatical ca un pronume nehotărât. De exemplu: cine știe cine (cineva), cine știe ce (ceva), nu știu cine (cineva), nu știu ce (ceva), câte și mai câte (multe), de toate (multe și felurite), vrute și nevrute (multe și felurite) etc. ◊ ~ verbală: l. care se comportă gramatical ca un verb personal sau impersonal (de aici cele două feluri de l. verbale: personală și impersonală). De exemplu: a da ajutor (a ajuta), a-și bate joc (a batjocori), a se face foc (a se supăra), a-și veni în fire (a se trezi), a o lua la sănătoasa (a fugi), a o lăsa moartă (a renunța), a lua la trei păzește (a certa), a se da jos (a coborî), a se da de-a dura (a se rostogoli), a da cu sâc (a necăji), a face tranc (a trânti), a se crăpa de ziuă (a se lumina), a se face cald (a se încălzi), a se da de veste (a se vesti), a se lua în considerație (a se considera), a(-i) părea bine, a(-i) părea rău, a(-i) sta bine, a(-i) sta rău etc. ◊ ~ adverbială: l. care se comportă gramatical ca un adverb de loc, de timp, de mod, de cauză, de scop sau de concesie (de aici și denumirea l. adverbiale: de loc, de timp, de mod, de cauză, de scop și concesivă). De exemplu: în față, în spate, în urmă, la dreapta, de jur împrejur, ici și colo, colo și colo etc.; de dimineață, cu noaptea-n cap, din vreme-n vreme, într-un rând, în permanență, după aceea, din când în când etc.; bob cu bob, cu asprime, din fir în păr, de nevoie, de-a berbeleacul, pe îndelete, pe din două, cu grămada, de multe ori, din ce în ce, cu siguranță, fără îndoială, în nici un caz, așa și-așa, cel puțin, cât pe ce, de exemplu etc.; de aceea, de asta, de aia; pentru aceea, pentru asta, pentru aia; cu toate acestea, cu toate astea etc. ◊ ~ interjecțională: l. care se comportă gramatical ca o interjecție. De exemplu: apoi de!, auzi colo!, ca să vezi!, doamne ferește!, la naiba!, păcatele mele!, na-ți-o bună!, ți-ai găsit! etc. ◊ ~ prepozițională: l. care se comportă gramatical ca o prepoziție cu genitivul sau cu acuzativul. De exemplu: a) în fața, în spatele, în largul, în stânga, în susul, în josul, în urma etc.; b) conform cu, de față cu, alături cu, alături de, din sus de, începând cu, împreună cu, cât despre, cât pentru, cu privire la, în ce privește etc. ◊ ~ conjuncțională: l. care se comportă gramatical ca o conjuncție coordonatoare (copulativă, adversativă sau conclusivă) sau subordonatoare (necircumstanțială sau circumstanțială). De exemplu: cât și, precum și – copulative; în schimb, decât că, numai că – adversative; ca atare, în concluzie, în consecință, cu alte cuvinte, prin urmare – conclusive; cum că – necircumstanțială; în timp ce, în vreme ce, ori de câte ori, până ce, până să, după ce, îndată ce etc. – circumstanțiale de timp; fără să, pe măsură ce, după cum, ca și cum, ca și când etc. – circumstanțiale de mod; de ciudă că, din cauză că, dat fiind că, pentru că, odată ce, de vreme ce, din moment ce etc. – circumstanțiale de cauză; pentru ca să, ca nu cumva să etc. – circumstanțiale de scop; chiar dacă, chiar de, cu toate că, măcar că, măcar de etc. – circumstanțiale de concesie; în caz că, în caz de etc. – circumstanțiale de condiție; așa încât, astfel încât – circumstanțiale de consecință; în loc să, pe câtă vreme etc. – circumstanțiale de opoziție; după ce că, în afară că etc. – circumstanțiale de cumul; decât să – circumstanțială de excepție. ◊ ~ arhaică: l. specifică limbii române vechi, ca de exemplu a face năvală, a face cercare, a(-i) veni aminte etc. ◊ ~ dialectală: l. proprie unuia dintre dialectele sau subdialectele limbii române, ca de exemplu dr. a-și lua valea și arom. a cădea pi ună parte („a se înțelege unul cu altul”).

REGRETA, regret, vb. I. Tranz. A simți un regret, a fi cuprins de părere de rău (pentru o faptă), a-i părea rău (după ceva sau după cineva); a se căi. Astăzi am regretat sprijinul pe care i l-am dat. DUMITRIU, N. 36. Acum regret și mai mult despărțirea noastră. SADOVEANU, Z. C. 77. Regret albia-ți frumoasă, Amaradie iubită, Regret piscurile tale coperite de păduri. MACEDONSKI, O. I 9. Nu poate cineva decît a regreta activitatea în darn cheltuită atîtor oameni laborioși! NEGRUZZI, S. I 341. ◊ Absol. Regret, dar nu știu să dansez, declară umilit... Guță. C. PETRESCU, C. V. 196. – Prez. ind. și: (învechit) regretez (ALEXANDRESCU, M. 72).

REGRETAT, -Ă, regretați, -te, adj. (Mai ales articulat, precedînd numele unei persoane decedate; și substantivat) De care îți pare rău (că nu mai există), a cărui dispariție a provocat regrete; (despre o întîmplare, o situație etc.) de care îți pare rău (că s-a întîmplat). Mult regretata artistă juca pe regină într-o melodramă înfricoșată. CARAGIALE, O. III 7.

PIELE, piei, s. f. 1. Țesut care învelește în întregime corpul omului, al animalelor vertebrate și al unor nevertebrate, avînd rolul de a proteja corpul și uneori de a-i menține temperatura constantă. Pielea poate fi considerată ca o imensă terminație nervoasă. NICOLAU-MAISLER, D. V. 35. Atunci Ivan dezleagă turbinca în fața tuturor, numai cît poate să încapă mîna, și luînd cîte pe un drăcușor de cornițe, mi ți-l ardea cu palcele, de-i crăpa pielea. CREANGĂ, P. 306. Bat-o cruciulița lele, N-avu cum să nu mă-nșele, C-o văzui albă la piele Și la grumaz cu mărgele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 242. ◊ Loc. adj. și adv. Cu (sau în) pielea goală v. gol³. ◊ Expr. A i se face (cuiva) pielea de găină (sau de gîscă) ori pielea găinii (sau a gîștii) = a i se încreți (cuiva) pielea (de frică sau de frig). A fost pe-aici odată unul Horea... Vi se face pielea de găină? De ce? BENIUC, V. 95. A fi numai piele și oase sau a fi numai pielea și oasele de cineva v. o s. A fi dezbrăcat la piele = a fi fără nici un fel de îmbrăcăminte pe trup, a fi gol (pușcă), v. gol¹. Odraslele șefilor de trib african... se închină la pietroaie și idoli de lemn, și dezbrăcați la piele... prezidează festinurile cu dans, tam-tam și torțe de rășină. C. PETRESCU, R. DR. 101. N-aș vrea să fiu în pielea (cuiva) = n-aș vrea să fiu în locul, în situația cuiva, să pățesc ce are să pățească sau ce-a pățit cineva. A nu-și mai încăpea în piele v. încăpea. Te mănîncă pielea = cauți bătaie. A-i lua (cuiva) pielea sau șapte (ori nouă) piei = a exploata crîncen pe cineva, a-l jecmăni, a-l jupui. A-i frige pielea cuiva = a se răzbuna pe cineva, a-l face să sufere, a-i face zile fripte. Mai rabdă Harap- Alb, căci cu răbdarea îi frigi pielea. CREANGĂ, P. 223. A-și lăsa pielea (pe undeva) = a muri (pe undeva). A-și pune pielea la saramură = a risca, a se expune. A-și pune pielea pentru cineva = a se expune la neplăceri, a-și pune viața în primejdie pentru cineva. A-și ieși din piele (de bucurie, de ciudă etc.) = a fi foarte bucuros, a-i fi foarte ciudă etc., a nu mai putea (de bucurie, de ciudă etc.). Cînd îl vede norocul apropiindu-se de pădure tot numai cu toporul pe umăr și mai zdrențos decît în celelalte zile și tot zgî2riat, sta să-și iasă din piele. RETEGANUL, P. IV 25. A se băga sau a intra (pe) sub pielea cuiva v. băga. A intra (pe) sub pielea cuiva v. intra. A-i da prin piele = a o păți, a suferi consecințele unui lucru făcut; a-i ieși pe nas. A ști (sau a vedea) cît îi plătește (cuiva) (sau ce-i poate) pielea = a ști (sau a vedea) de ce e în stare cineva, a ști cît face, cît plătește cineva. Luați seama: jandarmii! Ne-au ajuns din urmă. Acuma să vedem ce ne poate pielea. DAVIDOGLU, O. 129. Nu-i plătește pielea (nici) un ban (sau nici o ceapă degerată), se zice despre cineva care nu-i bun de nimic. A face cuiva pielea cojoc v. cojoc. A i-o face (cuiva) pe piele = a se răzbuna pe cineva. Stăi – măi tu, că ți-o fac eu ție pe piele, femeie fără de inimă ce mi-ai fost. ISPIRESCU, L. 281. S-a mîniat rău pe sat Și trei zile n-a mîncat,Și le-a făcut-o pe piele. PANN, P. V. III 17. A-și vinde și pielea = a-și vinde tot, a-și vinde și cămașa (pentru a scăpa de o datorie, de o primejdie etc.). A-și vinde scump pielea = a căuta să obții cît mai mult, fiind într-o situație grea, într-o luptă etc. Oi căuta și eu să-mi vînd pielea cît se poate mai scump, ca să nu-mi pară rău pe ceea lume c-am fost înșelat. GANE, N. II 107. A rămîne numai cu pielea = a rămîne fără nimic, a rămîne sărac lipit pămîntului. A fi vai (și-amar) de pielea (cuiva) = a fi rău de cineva, vai de capul lui. De-oi veni pe-acolo și n-oi găsi trebile făcute după plac, vai de pielea ta are să fie. CREANGĂ, P. 208. Era o fată robace și răbdătoare; căci altfel ar fi fost vai ș-amar de pielea ei. id. ib. 283. A da pielea popii = a muri. Te poftesc să nu cumva să mă lași la o adică. Eu am venit cu d-ta precum m-ai rugat iar apoi n-am gust să-mi dau pielea popii. ALECSANDRI, T. I 90. A simți (ceva) pe propria (sa) piele = a suporta din plin consecințele unei situații. A face ceva pe pielea altuia = a face ceva pe seama, pe socoteala, în dauna cuiva. Moșierii și capitaliștii fac război pe pielea norodului, rîvnind să distrugă revoluția rusă ca să spargă amenințarea ce venea și asupra lor. SADOVEANU, M. C. 75. A fi gros la piele (sau cu pielea groasă) = a fi lipsit de bun- simț, de rușine, a fi obraznic. A-i face (cuiva) pielea tobă = a stîlci pe cineva în bătaie, a-l bate măr. Numai pielea lui știe, se spune despre cel care a răbdat și a suferit multe. ◊ (Numai la pl., în expr.) Pieile roșii = populația indigenă din America de Nord. ♦ Fig. Viață, existență. Avea să-și piardă viața doar pentru atîta lucru, pentru două-trei piei de golani săraci. DUMITRIU, N. 215. Dacă ții la pielea dumitale, să te duci mai degrabă, să ieși curînd din casa asta. CARAGIALE, O. I 70. 2. Pielea (1) unui animal jupuită de pe trup, tăbăcită și întrebuințată în industrie. Mănuși de piele de căprioară. ▭ Cînd treceam pe lîngă casa noastră, mi se strîngea inima. A luat-o... proprietarul unei fabrici de piele. C. PETRESCU, Î. II 238. În dulapuri vechi de lemn simplu erau cărți vechi legate în piele. EMINESCU, N. 52. Piele crudă = piele de animal jupuită (și conservată prin procedee chimice și fizice). ♦ Blană¹. Pe lavițe-așternute cu albe piei de ied Bărbații stau în șiruri. COȘBUC, P. I 161. Pe înserate, se îmbracă pe ascuns într-o piele de urs, apoi încălecă pe cal [și] iese înaintea fecioru-su pe altă cale. CREANGĂ, P. 185. Să nu faci azi ca lupul ce-n pielea cea de oaie Vorbea pe placul turmei să poată s-o jupoaie! BOLINTINEANU, O. 157. Nu vinde pielea ursului din pădure (= nu conta, nu te baza pe un lucru pe care nu-l ai). ◊ (În expr.) Lup în piele de oaie (cu aluzie la lupul din fabulă) = om fățarnic și viclean. – Forme gramaticale: gen.-dat. pielii și (mai rar) pieii.

ROD, roade, s. n. 1. (Și în forma roadă; la sg. adesea cu sens colectiv) Nume generic dat produselor vegetale cultivate (în special fructului lor). V. bucate, recoltă. După zile și săptămini de muncă, vor urca la ei în podul bordeiului saci cu grîu, secară, tot felul de rod – totul cîștigat cu cele trei coase. CAMILAR, N. II 385. Într-o zi văzu că pomul înmugurește, înflorește, se scutură florile și roadele se arată. ISPIRESCU, L. 72. Multe flori sînt, dar puține Rod în lume o să poarte. EMINESCU, O. I 226. Omul neînvățat e ca un copac neîngrijit, care nici o roadă nu aduce. NEGRUZZI, S. I 8. ◊ (În contexte figurate) Deci trebuie să sameni și dumneata ca și alții, așteptînd roada cu răbdare. SADOVEANU, D. P. 19. Critici, voi, cu flori deșerte, Care roade n-ați adus – E ușor a scrie versuri Cînd nimic nu ai de spus. EMINESCU, O. I 227. ◊ Loc. adj. (Despre pomi) Cu rod = roditor, fructifer. Casele s-au încunjurat de umbrele pomilor cu rod. C. PETRESCU, S. 179. ◊ Compuse: rodul-pămîntului = plantă erbacee veninoasă, cu frunze mari, late și lucioase și după a cărei dezvoltare florală poporul apreciază recolta anului (Arum maculatum); piciorul-vițelului. Piciorul-vițelului ori rodul-pămîntului crește în locuri umede și umbrite, prin păduri. ȘEZ. XV 105; rod-de-zahăr = rodozahar. Într-o zi... îmi găsi pricină de la te mieri ce, de la un rod-de-zahăr care se zăhărise. GANE, N. II 164. 2. Fig. Efect (al unei acțiuni, al unei munci), urmare, produs, rezultat. Am un întreg proiect care ar da roade frumoase. C. PETRESCU, C. V. 110. Ei, mamă, să-mi încerc și eu norocul, că cercarea bună roade rele n-are. DELAVRANCEA, S. 22. ♦ Folos, avantaj. Al sudorilor streine rod, ei nu-l vor mai culege; Va fi mare tot romînul, țării lui folositor. ALEXANDRESCU, M. 23. 3. Prunc, copil, vlăstar, odraslă. Din dragostea mea cu împărăteasa n-a ieșit încă fecior. Ce să fac, o filozofilor... ca să am roadă? SADOVEANU, D. P. 9. Îi părea rău ca să-și părăsească soția și să se ducă în lume după cîștig, măcar că ea nu-l îmbucurase nici cu un rod. SBIERA, P. 225. Complimentele mele lui Burduf și nuntă veselă cu roadă. ALECSANDRI, S. 307. – Pl. și: (învechit și popular) roduri (NEGRUZZI, S. I 9, TEODORESCU, P. P. 173, ALECSANDRI, P. P. 246). – Variantă: roadă s. f..

SUBIECT s. n. (cf. lat. subjectum): 1. parte principală de propoziție despre care se spune ceva cu ajutorul predicatului. Răspunde la întrebările cine? sau ce? și poate fi exprimat prin substantiv, prin pronume, prin numeral, prin verb la modurile infinitiv, supin și gerunziu sau prin interjecție: „Copiii plângeau pe vatră” (Folclor); „Dar Manole sta / Nici că mai lucra” (Folclor); „Luca Moșneagu, însă, mâna cum știa el” (Ion Creangă); „În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi” (V. Alecsandri); „Se auzea fâșâitul unui câine” (I. Al. Brătescu-Voinești); „El pin tei va viscoli” (M. Eminescu); „Mă rog, ce doriți dumneavoastră?” (M. Sadoveanu); „Bine, bine, firește, șopti dânsul cu o voce ca un suspin prelungit” (L. Rebreanu); „Ale noastre sunt flori la ureche...” (Ion Creangă); „Acela avea două părți din oi” (M. Sadoveanu); „Soarele însuflețea picăturile de rouă care atârnau pe vârful frunzelor mici și ascuțite de brad” (C. Hogaș); „Dar aste decorații cum, cine ți le-a dat?” (V. Alecsandri); „N-apucă să isprăvească vorba și se auzi ceva” (Folclor); „Totuși nici unul nu m-a mișcat așa de mult, frate dragă...” (M. Sadoveanu); „Unde-s doi, puterea crește” (V. Alecsandri); „Al doilea n-a mai avut răbdare”; „Sosind la locul unde trebuia a priimi moartea, gâdea cu satârul în mână se apropie de osândit” (N. Bălcescu); „Ce s-a întâmplat pe urmă nu e greu de-nchipuit” (G. Topârceanu); „S-a auzit strigând;” „S-a auzit buf!” etc. ◊ ~ simplu: s. exprimat printr-un singur cuvânt, reprezentant al unei părți de vorbire; printr-o singură unitate de expresie, ca de exemplu „Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari” (M. Eminescu); „Și au dzis Purice aprodul...” (I. Neculce). ◊ ~ complex: s. alcătuit dintr-o parte de vorbire cu sens lexical suficient, precedată de un adverb de mod de precizare, de întărire sau de exclusivitate, ca în exemplele „Chiar eu l-am văzut”; „Tot lemnul este mai bun”; „Numai Ștefan îl poate convinge”. ◊ ~ multiplu: s. exprimat prin două sau mai multe cuvinte, reprezentante ale uneia sau mai multor părți de vorbire; prin două sau mai multe unități de expresie, aflate într-un raport de coordonare, ca în exemplele „...încet-încet, pocnetele și strigătele s-au pierdut, s-au stins” (I. Al. Brătescu-Voinești); „Jder și Nicoară au prins a bate și a mâna înapoi coada” (M. Sadoveanu). ◊ ~ dezvoltat: s. alcătuit dintr-o construcție infinitivală relativă subiectivă, dintr-o construcție de supin nominală, dintr-un substantiv și un adjectiv pronominal posesiv, legate între ele prin cratimă și formând o unitate, sau dintr-un numeral cardinal, cu care, de asemenea, formează o unitate, ca de exemplu în „Nu-i cine povesti;” „E greu de ajuns cosmonaut;” „Soru-sa a plecat acolo”; „Până aici sunt zece metri.” ◊ ~ exprimat: s. concretizat în context sub forma unei părți de vorbire. El poate fi la rândul lui, determinat (când se referă exclusiv la persoana reprezentată de partea de vorbire prin care este exprimat) sau nedeterminat (când nu se referă exclusiv la persoana pe care o reprezintă partea de vorbire prin care este exprimat, ci la toate persoanele), ca în exemplele „Da’ tu de ce tragi? mă-ntrerupe maiorul” (I. L. Caragiale); „Ce e rău și ce e bine / Tu te-ntreabă și socoate” (M. Eminescu). ◊ ~ neexprimat: s. neconcretizat în context sub forma unei părți de vorbire. El poate fi, la rândul său, inclus în forma verbală (dedus din desinențele persoanelor I și a II-a ale acesteia) sau subînțeles din context (dedus din propozițiile anterioare în care a fost exprimat, ca reprezentant al persoanei a III-a): „Dacă văzui și văzui, / Șoim de codru mă făcui” (Folclor) – eu; „Ce să stai așa? Îmbătrânești” (I. Agârbiceanu) – tu; „N-avem nevoie de nici o hârtie” (M. Sadoveanu) – noi; „Zdrobiți orânduirea cea crudă și nedreaptă” (M. Eminescu) – voi; „Se apropie încet de el și începe să-i care la pumni în cap” (I. L. Caragiale) – el, arendașul despre care s-a vorbit mai înainte, în alte propoziții. S. inclus, corespunzător persoanei a II-a singular, poate fi și el determinat (când se referă exclusiv la persoana a II-a, exprimabilă printr-un pronume personal) sau nedeterminat (când nu se referă exclusiv la persoana a II-a, exprimabilă printr-un pronume personal, ci la toate persoanele), ca în exemplele „Degeaba te mai sclifosești, Ioane” (Ion Creangă) – tu; „Oriîncotro te-i uita, vezi colori felurite ca un întins curcubeu” (N. Bălcescu) – tu (= eu, tu, el, ea, noi, voi, ei, ele). ◊ ~ anticipat: s. care anticipează, care anunță structura de bază cu această funcție. El este exprimat prin formele de nominativ ale pronumelui personal, așezate înaintea părților de vorbire care îndeplinesc această funcție (substantive, pronume, numerale): „Vine el tata și-ai să vezi tu!”; „Vorbește ea Maria așa, dar tot îi pare rău”. ◊ ~ reluat: s. care reia, care subliniază structura de bază cu această funcție. El este exprimat prin formele de nominativ ale pronumelui personal așezate după cuvintele care îndeplinesc această funcție (substantive, pronume, numerale): „Virtutea pentru dânșii ea nu există” (M. Eminescu); „Interesul pentru efort el nu se prea vede”. În limba română nu există o corespondență perfectă între s. gramatical (definit mai sus) și s. logic (autorul real al acțiunii exprimate de un verb), în sensul că termenul corespunzător s. logic în cazul folosirii diatezei pasive, a reflexivului pasiv, a participiului pasiv, a unui anumit verb unipersonal sau impersonal și a unui anumit tip de expresie verbală reprezintă în planul gramatical fie complementul de agent, fie complementul indirect: „Elevii sunt ajutați de profesor”, „Blocurile se construiesc (= sunt construite) de către muncitori”, „Desenul făcut de tine este reușit”; „îmi plac florile”, „Îmi vine amețeală”, „Nu-i trebuie nimic”, „Mi-e teamă de apă”, „Ți-e foame mereu” etc. ◊ ~ gramatical: partea principală de propoziție despre care se spune ceva cu ajutorul predicatului. El este punctul de plecare în comunicare și intră în relație gramaticală, prin acord, cu predicatul propoziției: „Elevul citește” (acord în persoană și număr: a III-a singular). ◊ ~ logic: s. al judecății, primul ei membru, obiectul gândirii noastre, despre care spunem ceva cu ajutorul predicatului logic. El este punctul de plecare al judecății. Nu întotdeauna există o identitate între s. gramatical și s. logic, fiindcă nici planul logic nu corespunde întotdeauna planului gramatical. Astfel: în exemplul „Elevul citește”, există o identitate între s. gramatical și cel logic, pe când în „Elevul este ascultat de profesor.” nu există această identitate (elevul este s. gramatical, iar profesor s. logic). ◊ propoziție fără ~: v. propoziție. Pentru clasificarea s. v. criteriu. 2. persoană anchetată de către un anchetator (v.), pe baza chestionarului lingvistic, în vederea alcătuirii unei lucrări de dialectologie sau a unui atlas lingvistic; informator folosit de către anchetator în geografia lingvistică, în cercetarea dialectelor (v. informator).

POCĂI, pocăiesc, vb. IV. Refl. 1. (În practicile creștine) A-și recunoaște greșelile comise și a căuta prin post și rugăciuni să obțină iertarea păcatelor; a se căi. Vreau să mă pocăiesc și să mă fac călugăr. GALACTION, O. I 251. Pepelea zice: domnule părinte!... tare aș voi să mă pocăiesc și eu. SBIERA, P. 8. 2. (Sens curent) A-i părea rău, a avea remușcări, a regreta ceva. Lui, ca bărbat, la ce-i folosește frumusețea? La nimic! Și iaca: el îi frumos, iar dînsa Luîndu-și însă seama îndată, își făcea cruce și se pocăia. GALAN, Z. R. 178. Frumoasă nuntă-și făcea Și numai atunci mai bea, Apoi mi se pocăia, Băutură nu mai bea. TEODORESCU, P. P. 667. ♦ Tranz. fact. (Rar) A face pe cineva să se căiască de o greșeală sau de un păcat, a aduce pe cineva pe calea cea bună. Arză-te focul urît, Pe toate le-ai norocit, Pe mine m-ai pocăit; La toate le-ai dat noroc Pe mine m-ai ars în foc. BIBICESCU, P. P. 202. Aici șăde sf. Vinete, cumătre; așteapt-o că vine... ori vîrî-te să te pocăiască. ȘEZ. II 188.

POPOSI, poposesc, vb. IV. Intranz. 1. A se opri (de obicei pentru puțin timp) în cursul unei plimbări, al unei călătorii, al unui marș, al unei incursiuni, pentru a se odihni; a face un popas. Veneau din zori scîrțiind carele încărcate și poposeau sub sălciile care împrejmuiau moara, așteptînd să-și macine grăunțele. ANGHEL-IOSIF, C. L. 24. De la o vreme, fiindu-le foame, poposesc la umbra unei răchiți pletoase. CREANGĂ, O. A. 266. Vorbind așa, au ajuns aproape de Tecuci, unde poposiră la o dumbravă. NEGRUZZI, S. I 138. ◊ (Despre păsări zburătoare) Numai ici-colo poposeau cîrduri de ciori. REBREANU, R. I 70. Colini de deal moldovenesc, Cu vii, cu crame și podgorii, La care toamna poposesc Din zborul lor săltat, prigorii. D. BOTEZ, F. S. 7. ◊ Fig. Dorul... Peste multe dealuri vine Și se bagă-n sîn la mine; Nicăiri nu poposește Pînă unde mă găsește. ȘEZ. I 46. ♦ A trage undeva, a mînea. Spre seară au ajuns la tîrg și au poposit în ograda stăpînului. GÎRLEANU, L. 28. ♦ Tranz. (Neobișnuit) A da ospitalitate celui care face popas. Cîți boieri au pribegit, Dobrișean că i-a oprit, Și la el i-a poposit Și-n ciobani i-a străvestit. TEODORESCU, P. P. 474. 2. A se opri într-un loc cu o treabă, cu un interes. Îmi pare rău, domnule Mînecuță, zice preotul... că nu putem poposi la un pahar dulce. SADOVEANU, P. M. 168. Cum a văzut pe Harap-Alb poposind la ușa ei, pe loc l-a întîmpinat cu blîndeță. CREANGĂ, P. 221.

POVĂȚUI, povățuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A sfătui (pe cineva), a da povețe (cuiva). M-a dăscălit, m-a povățuit, mi-a spus că îi pare rău că trebuie să mă depărteze din casa lui. GALACTION, O. I 77. Să dea fuga la domnul învățător, să se roage să-l povățuiască cum și ce să facă. REBREANU, I. 120. Astăzi a venit doctorul la mine și m-a povățuit să nu stau aci, unde nu-mi priește aerul, și să plec. BĂLCESCU, la GHICA, A. 610. (Cu complement dublu) Cum, nu cunoașteți pe soldatul Isidor Abramovici? Acela care v-a vorbit vouă acum patru zile, povățuindu-vă anumite lucruri. SAHIA, N. 77. 2. A conduce, a călăuzi, a îndruma pe un drum sau în viață; (învechit) a comanda, a dirija. Eu voi să merg la împăratul cel mare și tare, vecinul nostru, ca să-i slujesc, și-mi trebuie pe cineva care să mă povățuiască. ISPIRESCU, L. 16. Oștile romîne întîmpinară pe apele Dunării pe turcii ce povățuiau acel convoi. BĂLCESCU, O. II 67.

TOCMAI adv. 1. (Întărește sensul cuvîntului sau al ideii care urmează) Chiar, exact, precis, taman, numai. Are totdeauna opincile fără petice... cămașă albă, parcă tocmai atunci a fost luată de pe frînghie. STANCU, D. 108. Se vede că tot mai ai oleacă de noroc, de-ai nimerit tocmai la mine. CREANGĂ, P. 90. Face-m-aș, bădiță, zău, O creangă de merișor. Tocmai lîngă al tău trupșor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 280. ◊ (Înaintea unei propoziții circumstanțiale temporale) Tocmai cînd erau să se lase în jos la scara palatului... toată pădurea se puse în mișcare. ISPIRESCU, L. 7. Tocmai pe cînd suia un deal lung... alt om venea dinspre tîrg. CREANGĂ, P. 40. Se bucură că-i veniră musafiri tocmai cînd avea cu ce să-i ospeteze. NEGRUZZI, S. I 82. ◊ (În comparații) În pămînt se află multe deșerturi largi, tocmai ca niște hrube. DRĂGHICI, R. 113. Bădiț, bădișorul meu, Rău e dorul, tare-i rău, E tocmai ca gheața-n baltă, De oftează biata fată! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 89. Rumeorii obrăjori Sînt tocmai ca doi bujori. id. ib. 136. ◊ (Adesea singur, complinirea fiind subînțeleasă) Socotisem să stau acolo o săptămînă... - Poate chiar mai mult... – Tocmai. BARANGA, I. 171. Pînă atunci, mai bine să-ți ajut la traducerea ta. Vezi că n-am uitat? – Tocmai! se bucură Sabina. C. PETRESCU, C. V. 175. Tocmai eram să vă întreb de unde le aveți, că tare-s bune! CREANGĂ, P. 210. ◊ (Familiar) Tocmai pe tocmai = exact (așa), cu rigurozitate, în totul. Mercur îndeplini porunca, tocmai pe tocmai, ca o slugă credincioasă. ISPIRESCU, U. 88. Iartă- mă!... Tocmai pe tocmai!... Fost-ai rob, te iert și eu. HASDEU, R. V. 67. Nu tocmai = nu chiar așa, nu exact așa. 2. (Scoate în relief sau accentuează cuvîntul la care se referă) În special, îndeosebi, mai ales. Și fata s-a-ndrăgit de el, Că doară tocmai Viorel I-a fost menit. COȘBUC, P. I 54. Îmi pare rău: tocmai coana Joițica, tocmai dumneei. CARAGIALE, O. I 104. Tocmai de la una ca d-ta ți-ai găsit să aștept eu ajutor? CREANGĂ, P. 190. 3. Abia, numai, chiar (atunci). Cercetașii tatari tocmai aduseseră «limbi» de la dușman, tîrîndu-le în arcane. SADOVEANU, O. VII 7. Soarele era sus – și Dan, cu coate amorțite, tocmai se ridica să plece, cînd Ana dădu cu ochii de el. VLAHUȚĂ, O. AL. II 38. ◊ (În legătură cu un cuvînt sau cu o propoziție care arată timpul) Răspunsul ne vine tocmai în zorii zilei. CAMIL PETRESCU, U. N. 380. Așa scrie și la noi în cărți, despre unii, că tocmai la bătrînețe au făcut copii. CREANGĂ, P. 118. Robinson atîta de dulce au dormit această noapte, încît tocmai după amiazăzi... s-a sculat. DRĂGHICI, R. 71. ♦ (În legătură cu un cuvînt sau o propoziție care arată locul) Taman, hăt, departe. Cică, acu l-o pus de păzește gireada cea de boi, tocmai cine știe unde. MIRONESCU, S. A. 95. Țara în care împărățea fratele cel mai mare era tocmai la o margine a pămîntului. CREANGĂ, P. 183. Nu uita să te îndreptezi tocmai în fundul forului roman. ODOBESCU, S. III 70. 4. Chiar așa de, așa de, prea, prea mult. Cucoana Sevastița... o femeie mică, uscățică și nici tocmai urîtă, și nici tocmai bătrînă, smunci lui Andrei pălăria. HOGAȘ, H. 84. Irinuca era o femeie nici tînără, nici tocmai bătrînă. CREANGĂ, A. 26. N-ai nimerit tocmai bine. ODOBESCU, S. III 9. 5. (Rar; precedat de o negație sau de o propoziție negativă) Necum, darămite. Băiatul a început a se dezvinui, a se jura și a zice că lui nici în cap nu i-a venit aceasta, nu tocmai să fi zis cătră țigan vrodată. SBIERA, P. 76. – Variantă: (popular) tocma (IOSIF, P. 69, BUDAI-DELEANU, Ț. 175) adv.

TRAGE, trag, vb. III. I. 1. Tranz. A face efortul de a mișca, de a deplasa un lucru apucîndu-l pentru a-l da la o parte, a-l aduce spre sine sau spre un punct voit. Două fetișcane adăpau niște vite. Trăgeau anevoie în jos ciutura. DUMITRIU, N. 227. El, cu mîini puternice, îl trăsese din fața primejdiei. C. PETRESCU, C. V. 330. Dan își trase scaunul mai aproape. VLAHUȚĂ, O. AL. II 76. Trase perdelele sus. EMINESCU, N. 72. Îl ajunge cu laba, îl trage la dînsul și-l sfîșie în bucăți. GHICA, S. 524. ◊ (Poetic) Uite cum te trage pe furiș apa la adînc. CREANGĂ, A. 36. ◊ (Urmat de determinări arătînd partea de care se apucă) M-am simțit tras de haină. GALACTION, O. I 104. (Refl. reciproc) Am doi moșnegi cu barba șargă, Cînd se-ntîlnesc, se trag de barbă (Pieptenii cu cîlții). SBIERA, P. 320. Doi pureci de păr se trag. BIBICESCU, P. P. 181. ◊ Expr. A trage zăvorul = a manevra zăvorul pentru a încuia (sau a descuia) ușa. Iezii închid ușa după dînsa și trag zăvorul. CREANGĂ, P. 20. A trage (pe cineva) de mînecă = a apuca pe cineva de mînecă pentru a-i face un semn discret, a-i atrage atenția într-o direcție. Serdici mă trage de mîneca vestonului. Spune: să-mi oprești mantaua. SAHIA, N. 118. Cît vei auzi că încep a croi cîte una mai deocheată, tu să mă tragi de mînica hainei, căci eu îndată voi îndrepta-o dupe ființa adevărului. ODOBESCU, S. III 46. A trage mîța (sau pe dracul) de coadă v. coadă (1). A trage (pe cineva) de limbă v. limbă. E tras de păr = este relatat sau expus în mod exagerat, forțat, tendențios, ducînd (intenționat) la concluzii false. Acțiunea, zic ei, e încurcată, trasă de păr. GHEREA, ST. CR. II 253. Se încercară a netezi poezia asta trasă de păr. NEGRUZZI, S. I 340. A trage nădejde v. nădejde. A trage nădejde ca spînul de barbă v. barbă. (Refl.) A se trage în degete (cu cineva) v. deget. A trage cenușa pe turta sa v. cenușă. A trage țărînă (pe cineva) = a înmormînta, a îngropa. Cîntă cucul pe șindilă Pe Barbu trage țărînă. ȘEZ. I 144. A trage pe roată = a supune torturii roții. Horia a fost tras pe roată. A trage pe sfoară = a păcăli, a înșela. S-a lăsat dus de nas și tras pe sfoară de toți șarlatanii. VLAHUȚĂ, O. AL. II 43. Vrei să mă tragi pe sfoară tu, pe mine? Hehei, băiete! CARAGIALE, O. III 55. A trage (pe cineva) la (sau în) judecată = a aduce, a cita pe cineva în fața justiției. Se jură pe copiii lui că-l va trage în judecată și nu se va lăsa pînă ce nu-l va vedea în temniță. REBREANU, I. 94. Plătește-mi antereul că te trag la judecată. GANE, N. II 151. Țăranul a fost tras pe oaie-n judecată. DONICI, F. 79. A trage la răspundere = a chema pe cineva să dea socoteală de faptele sale; a face răspunzător. Va veni vremea cînd să fiți trași la răspundere. ISPIRESCU, M. V. 59. A trage bobii v. bob³. A trage în cărți = a ghici în cărți. Mai tras-ai în cărți, cumnățico? ALECSANDRI, T. I 175. (Intranz.) A trage la sorți v. sorț. (Despre ambarcații) A trage la fund = a începe să se scufunde. ♦ (Cu complementul «clopotul») A face să sune, să bată. Popa Ștefan dădu poruncă dascălului să se suie în turnul bisericii și să tragă clopotele. SADOVEANU, O. VII 113. Dascălii, pe la biserici, voioși clopotele trag. BELDICEANU, P. 123. ◊ Intranz. (Cu subiectul «clopotul») Cînd vor trage clopotele de ieșit din biserică. RETEGANUL, P. I 25. Cînd era la miez de noapte, Trăgeau clopote de moarte. BIBICESCU, P. P. 357. ◊ Refl. El o așezat deasupra dealurilor o furcă și un clopot care se trage singur la suflarea vîntului. ȘEZ. II 26. 2. Tranz. Fig. (Învechit) A îndemna, a atrage, a da ghes. Așa aș fi pățit eu, să mă fi încredințat lor și să mă fi lăsat tras de dînșii. SBIERA, P. 86. Papa și împăratul se cercau a trage toate stăpînirile Europei într-o legătură împotriva turcilor. BĂLCESCU, O. II 39. ◊ Expr. A-l trage (pe cineva) inima v. inimă (II 1 c). A-l trage (pe cineva) ața la ceva v. ață (1). ◊ Intranz. Prietenele au tras de ea s-o aducă la joc și la cîntece. DUMITRIU, P. F. 56. ♦ (Construit cu prep. «asupra») A provoca, a atrage. Cîtă hulă și defăimare voi trage asupră-mi. DRĂGHICI, R. 15. Subt acest chip de nimic, voi putea să trag vreo inimă asupră-mi, ca să mă iubească? GORJAN, H. IV 31. 3. Tranz. A pune (mai rar a scoate) un obiect de îmbrăcăminte sau de încălțăminte, depunînd oarecare efort. Ne tragem căciulile pe urechi. STANCU, D. 257. Damian își trăsese cizmele. CAMIL PETRESCU, O. I 556. Trage-ți, lele, cununa Cam pe ochi, cam pe sprincene. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 17. 4. Tranz. (Cu privire la anumite fluide, energii) A abate din drum pentru a aduce în direcția voită. Am pus la cale apoi ca să tragă în ogradă și izvorul ce era aproape. DRĂGHICI, R. 165. 5. Tranz. A întinde, a încorda, a smuci sfori, fire sau obiecte făcute din astfel de materiale, apucînd de unul din capete. Constantin trase scurt și cu putere hățurile de frînghie. DUMITRIU, N. 247. Cu murgul trăgînd de frîu. TEODORESCU, P. P. 640. Trage ața cît să nu se rupă. ◊ Expr. A trage sforile = a unelti în ascuns, a pune ceva la cale prin intrigi, uneltiri. Take Georgescu trăgea sforile cultivînd un vag spirit corporatist. PAS, Z. I 301. 6. Intranz. A avea greutatea de..., a cîntări, a atîrna. Trage poate 800 de litre. NEGRUZZI, S. I 40. Carnea ei putea să tragă 40 ocă. DRĂGHICI, R. 84. Din cinci sute buzdugane, Alegea unul mai mare, La cîntar că mi-l punea Cinci sute oca trăgea. ANT. LIT. POP. I 342. ◊ Fig. Ce trage părerea domnului? – E hotărîtoare. DELAVRANCEA, O. II 259. ◊ Expr. A trage (greu) în cumpănă v. cumpănă (2). 7. Tranz. A înfige (în frigare, în țeapă sau în alt corp ascuțit). Îl trag în lancie ca p-un iepure-n frigare. CARAGIALE, O. III 144. Le presară cu sare Și le trage-ntr-o frigare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 456. 8. Tranz. A duce, a căra, a tîrî după sine. Am tras buștenii în Copcă. GALACTION, O. I 62. Cînd se întoarse... trase după el un șervet. C. PETRESCU, Î. I 13. Eu trag grapa după mine; Eu o trag și ea nu vine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 429. ◊ Expr. A trage (sau, refl. impers., a se trage) targa pe uscat = a o scoate greu la capăt, a o duce greu; a trage pe dracul de coadă. Pînă prin postul mare, uneori, de bine de rău se mai trăgea targa pe uscat. PAS, Z. I 131. A trage un picior (sau piciorul) = a șchiopăta. Paraschiv cîrciumarul trăgea un picior și-și pusese singur firma «La șchiopul». PAS, Z. I 54. Pășea trăgînd piciorul încet, dar pe-a lui față Zbura ca o lumină de glorie măreață. ALECSANDRI, P. A. 210. 9. Tranz. Fig. A aduce după sine, a provoca, a isca, a atrage. Cea mai mică mișcare, produsă în vreuna din aceste naționalități, trage după sine imediata convulsiune a tuturor celorlalte. HASDEU, I. V. 127. Toată fapta trage după sine răsplata sa. BĂLCESCU, O. I 140. 10. Tranz. (Despre animale de tracțiune) A face să meargă un vehicul; a duce. Duman și Viorica, împodobiți cu flori de tei, trăgeau mîndri carul încărcat. BUJOR, S. 35. ◊ (Poetic) O cojiță de alună trag locuste, podu-l scutur. EMINESCU, O. I 87. ◊ Intranz. Caii trăgeau greu la deal, cu gîturile spînzurînd, cu nările aburind. DUMITRIU, N. 145. Îndemna blînd și stăruitor vacile care trăgeau din răsputeri, încovoindu-și spinarea. REBREANU, I. 93. Boii nu trag nici mai tare, nici mai încet. GÎRLEANU, L. 38. ◊ Expr. A trage la jug v. jug. 11. Tranz. Fig. A îndura, a suporta, a pătimi. Stătea acum gîndindu-se cu groază la pedeapsa ce urma s-o tragă pentru adormirea la post. MIRONESCU, S. A. 75. Cît am tras cu boala lui numai inima mea știe. VLAHUȚĂ, O. A. 428. Ai să tragi încă multe năcazuri. CREANGĂ, P. 222. De-aș mai trage cîte-am tras, Eu de tine nu mă las. TEODORESCU, P. P. 308. ◊ Expr. A trage o spaimă = a se speria foarte tare. ♦ A suporta consecințele unei greșeli, ale unei fapte rele; a ispăși. Îi veni rîndul și lui Ștefan Furtună, veteranul, să-și tragă păcatele. MIRONESCU, S. A. 24. Zi și d-ta că ai avut să tragi un păcat strămoșesc. CREANGĂ, P. 220. ◊ Absol. Capul face, capul trage. 12. Tranz. A îndrepta și a opri un vehicul, o ambarcație la un loc fix de staționare (de obicei pentru ca oamenii să se poată urca sau coborî). Am tras binișor luntrea la țărm lîngă niște stuhărișuri. V. ROM. octombrie 1953, 24. Stoica se scărpină iar în cap și, iscusit, trase poștalionul lîngă pridvorul cu geamlîc. CAMIL PETRESCU, O. I 179. ◊ Absol. Zi vezeteului să tragă la scară. ALECSANDRI, T. 297. 13. Intranz. A poposi, a se opri (la o casă) pentru a fi găzduit; a se instala undeva pentru un timp limitat. Traseră la un han urît. SADOVEANU, O. VII 78. Anunță-mă din vreme cînd vii. Tragi la mine, negreșit. CARAGIALE, O. VII 263. Îmi pare rău că nu trage aci în gazdă directorul. ALECSANDRI, T. I 275. ♦ A se opri (cu un vehicul) la un adăpost. Am tras cu căruța sub un plop mare. CREANGĂ, O. A. 97. ◊ Tranz. Sub streșinile acelea puteai trage și o căruță. DUMITRIU, P. F. 48. 14. Refl. A se tîrî, a merge cu greutate. Abia se putu trage pînă acasă de năcaz. RETEGANUL, P. II 55. Sosi și țiganul cu biata babă care abia se trăgea de bătrînețe și de slăbiciune. SBIERA, P. 118. Copii mici, de se trag încă pe brînci. ȘEZ. IV 135. 15. Refl. (Urmat de determinări locale introduse mai ales prin prep. «la») A se duce (mînat de o dorință), a se îndrepta spre o țintă. [Copiii] iar se trăgeau la mal. SADOVEANU, O. VIII 136. Dau de o fîntînă în cale și boii să trăgeau cătră ea, semn că le era sete. RETEGANUL, P. V 31. ◊ Fig. N-a rămas inimă-n mine Și cîtă a mai rămas Toată la neica s-a tras. HODOȘ, P. P. 40. ◊ Intranz. Țineam ceaslovul deschis, și cum erau filele cam unse, trăgeau muștele și bondarii la ele. CREANGĂ, O. A. 35. 16. Intranz. Fig. A tinde spre, a se simți atras către. N-am ce zice, tragi la bine. PAS, Z. I 168. Cum trage puiul la cloșcă, așa să tragă ei la casă. SEVASTOS, N. 261. Vezi dacă-i militar, tot la vitejie trage. ALECSANDRI, T. I 72. Omul la om trage, și vita la vită. PANN, P. V. I 13. Banul la ban trage. ◊ Refl. Se bucura grozav cînd vedea că mă trag la carte. CREANGĂ, O. A. 38. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «a») A tinde spre, a prevesti (o anumită stare). Obosite șî trăgînd a moarte, ele [apele] nici nu încearcă să se trezească din somnul greu care le-a cuprins. BOGZA, C. O. 156. Jachetele lui, călcate zilnic, trăgeau a mare. BASSARABESCU, S. N. 41. Cel ce mănîncă din mînă, trage a sărăcie. ȘEZ. XII 164. 17. Refl. (Învechit și arhaizant) A se retrage din locul unde se află, p. ext. din instituția, postul, colectivitatea din care face parte. Soldații se trăgeau îndărăt în dezordine. DUMITRIU, N. 112. Răzășul se trase la cuibul de pe Răut. SADOVEANU, O. VII 100. Apoi m-oi trage de la sfat, măria-ta. DELAVRANCEA, O. II 89. Domnul meu, să te tragi. Aștept pe împărat. ODOBESCU, S. I 250. Mă făcu să mă trag de la fereastră. NEGRUZZI, S. I 58. Năvala se trase înapoi, spăimîntată de piepturile goale a vitejilor. RUSSO, O. 34. ◊ Tranz. Domnu abate să tragă pre bezădele de la școala publică. KOGĂLNICEANU, S. 64. ◊ Expr. A-și trage mîna de deasupra cuiva = a înceta de a mai ocroti pe cineva; a părăsi. Împărăția își trage de deasupra lui mîna. SADOVEANU, Z. C. 251. ♦ (Despre ape) A se retrage. Apa heleșteului se trase într-o parte și într-alta. ISPIRESCU, L. 37. Rîul înapoi se trage... munții vîrful își clătesc. ALEXANDRESCU, M. 14. A început atmosfera a să liniști, valurile mării a să alina... apa a să trage la matca ei. DRĂGHICI, R. 112. II. 1. Tranz. A lua, a scoate; a smulge. Îi trage inelele din deget. ISPIRESCU, L. 109. ◊ Fig. D-sa, de la această concepție primă, trage un plan pentru o dramă. GHEREA, ST. CR. II 267. Subiectele mai tutulor acestor producții au fost trase din istoria națională. CARAGIALE, O. III 221. ◊ Expr. A trage concluzii v. concluzie. A trage foloase din (sau de pe urma) = a folosi de pe urma. A trage un profit = a profita. A trage învățăminte din (sau de pe urma) = a învăța (dintr-o experiență). ♦ (Cu complementul «dinți», «măsele») A extrage. Nici un doctor nu trăgea măselele mai repede și fără durere ca dînsul. REBREANU, I. 120. 2. Tranz. A scoate (o armă) din teacă (pentru a începe lupta). Zăcea pe pietre Lara, cu spada lîngă el Pe jumătate trasă. MACEDONSKI, O. I 263. Credeți că trage spada să pedepsească repede pe acei cutezători? CARAGIALE, O. III 256. 3. Tranz. (Cu privire la un lichid) A scoate (dintr-un recipient), a extrage. Se duce la puț, trage apă, umple o găleată. DUMITRIU, P. F. 60. Ia trageți-mi încoa cîte-o cinzeacă de la cep. ODOBESCU, S. I 84. ◊ (Poetic) Trage miere dintr-o plantă, făr-a beteji pe floare. CONACHI, P. 278. ◊ Expr. A trage vinul de pe drojdie = a scoate vinul limpezit din vasul în care și-a depus drojdia. A trage băutura în sticle = a scoate băutura dintr-un vas mai mare și a o turna în sticle. 4. Tranz. (Cu privire la puroi, la copturi etc.) A face să se colecteze, să se strîngă. Să-ți dee mnealui ce are acolo... să tragă o coptură. POPA, V. 148. 5. Tranz. A lua (cu forța), a obține (cu dificultate). Andrii Popa, hoț barbat! Zi și noapte de călare Trage bir din drumul mare. ALECSANDRI, P. I 36. Bezădelile și Vogoridi au a trage banii lor de la pastorul, la începutul fieștecărei luni. KOGĂLNICEANU, S. 129. Mai adastă-mă nițel, Ca să-mi dau socoteala, Ca să-mi trag simbrioara. TEODORESCU, P. P. 668. ♦ A lua îndărăt, a retrage. Cînd ieși boierul din tovărășia dumitale, își trase partea lui, 20000 de galbeni. DELAVRANCEA, O. II 278. ♦ A reține. Nici ei nu mănîncă... și trag și plata lucrătorilor. RETEGANUL, P. V. 55. 6. Intranz. Fig. (În expr.) A trage cu urechea = a asculta pe furiș pentru a prinde zgomote ușoare sau vorbe șoptite; a-și încorda auzul, a-și ascuți urechea. Nevestele trag cu urechea, se folosesc de întuneric și-și dau cu cotul, chicotesc cînd prind cîte-o frîntură din vorba unchiașului. SP. POPESCU, M. G. 24. Țrase cu urechea și simți că cineva jumulește pomul de mere. ISPIRESCU, L. 74. Trage cu urechea și aude bine că s-apropie drumeț. CARAGIALE, O. III 52. (Tranz.) Toate acestea le-au tras Pepelea cu urechea. SBIERA, P. 17. A trage cu ochiul (cu ochii sau cu coada ochiului) = a se uita pe furiș, a privi din fugă, fără a fi observat. Prizonierul își fuma pe furiș țigara, trăgînd cu coada ochiului la fața aspră a sergentului. SADOVEANU, O. VI 15. Tot trag cu ochii la pojijia casei. SEVASTOS, N. 51. Trăgea cu coada ochiului spre a vedea dacă o bagă în seamă cei de primprejur. ISPIRESCU, U. 21. Intrați în codru și trageți cu ochiul; nu cumva îți zări zmei pe după copaci! ALECSANDRI, T. I 426. (Tranz., rar) A întors capu-ncolo și a început să bea din țigară... Dar mă trăgea cu coada ochiului. CARAGIALE, O. I 47. ( Regional) A trage de seamă = a băga de seamă. Fata mai că leșină de bucurie, dar iarăși trase de seamă și mulțămi oamenilor. RETEGANUL, P. II 68. 7. Tranz. A inspira, a respira; a inhala. Trăgea cu lăcomie pe nări mireasma ascuțită. SADOVEANU, O. VIII 13. Trăgea aerul rece al nopții adînc, pînă în fundul plămînilor. BART, E. 56. ◊ Expr. A-și trage sufletul (sau răsuflarea) = a respira (greu). N-avea putere-n el să-și tragă Nici sufletul. COȘBUC, P. I 243. Își trase sufletul adînc și cu plăcere. CONTEMPORANUL, IV 83. (Intranz.) A trage de moarte (sau a trage să moară) = a se zbate în chinurile morții, a-și trăi ultimele clipe; a fi pe moarte. Seara primiseră vorbă în sat că vitele lor aflate pe culmile Hășmașului Mare sînt bolnave și trag să moară. BOGZA, C. O. 25. Cînd trăgea tata de moarte, m-a chemat la patul lui. RETEGANUL, P. V 80. Leul cel înfricoșat... trage de moarte și-i aproape de sfîrșit. ȚICHINDEAL, F. 8. Bărbatu mi-i dus la moară, Soacră-mea trage să moară. HODOȘ, P. P. 50. ♦ (Cu complementul «tutun», «tabac», p. ext. «ciubuc») A fuma, a priza. Întreabă pe un arnăut care trăgea ciubuc la altă masă. CARAGIALE, O. III 43. Iar îi tragi tiutiun, soro? ALECSANDRI, T. I 175. Dragu mi-i bădița, drag, Care nu trage tăbac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 409. ◊ Absol. Tutunul este o otravă... – Da tu de ce tragi, mă-ntrerupe maiorul. CARAGIALE, M. 131. ◊ Intranz. Vasile stătea în margine, trăgînd din țigară, și simțea cum i se lipește limba uscată de cerul-gurii. DUMITRIU, N. 230. A tras iar adînc din pipă. SADOVEANU, N. P. 27. Soarbe din cafea mai alene, trage din tutun mai greoi. BASSARABESCU, V. 36. 8. Intranz. (Despre aparate sau instalații de ardere) A arde bine, a avea tiraj. De dimineață se făcuse foc, la început soba nu trăgea și tot fumul ieșise în odaie. VLAHUȚĂ, O. A. 296. 9. Tranz. (Folosit și absolut) A sorbi, a înghiți, a bea băuturi alcoolice. Ceva rom, băiete, rusesc, tare de-ți crapă măseaua! Trage un gît și te dezmorțește. SADOVEANU, O. VI 31. Primarul Ion Pravilă se abătea mai des să tragă cîte-o țuică. REBREANU, R. II 309. Știi ce?... N-ar fi bine oare să tragem și noi o dușcă? ALECSANDRI, T. I 91. ◊ (Întărit prin «pe gît») De necaz traseră băutura pe gît și cei care se aflau în preajma ofițerilor. PAS, Z. IV 75. ◊ Expr. A trage la măsea (sau la mustață) = a bea mult alcool, a fi bețiv. (Cu parafrazarea expresiei) Cînd tragi sorcoveții la musteață de ce nu te olicăiești atîta? CREANGĂ, A. 17. III. Tranz. A trasa, a marca, a desena, a duce, a cresta (linii, semne, contururi). Cu un creion lat, continuă să tragă linii pe o scîndură. C. PETRESCU, Î. II 181. Zugrăvelile ce închipuiau războaiele lui Moamet... ereau trase de mîini îngerești. GORJAN, H. IV 155. ◊ (Poetic) Fluviul curge domol, trăgînd în jurul orașului o panglică lată de ape turburi și grele. BOGZA, M. S. 19. [Acest stat] ale cărui hotare le trăsese cu sabia sa. BĂLCESCU, O. II 289. De la casă pînă la casă, tot funii și ațe trase (Drumul). GOROVEI, C. 136. (Refl.) Vine albastre se trăgeau pe fața ei albă ca o marmură vie. EMINESCU, N. 4. ◊ (În contexte figurate) Soarta a tras o dungă brutală peste combinațiile lui. REBREANU, R. I 46. ◊ Fig. (Despre trăsăturile feței, mai ales despre ochi și despre sprîncene) Chiar de n-ar avea sprîncenile trase ca din condei... tot n-ar da cu foiță și cu muc de lumînare. DELAVRANCEA, S. 9. Pe deasupra ochilor Trasă-i peana corbilor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 136. ◊ Loc. adj. Tras cu sfoara (sau cu frînghia) = aliniat cu ajutorul unei sfori bine întinse. Ulițile orașelor europenești, trase cu sfoara, au multă monotonie. NEGRUZZI, S. I 69. Toate drumurile sînt trase cu frînghia, casăle în linie. KOGĂLNICEANU, S. 4. ◊ Expr. A trage (o) brazdă = a ara. Cîte un plug se mișcă încet, trăgînd o brazdă adîncă. BOGZA, C. O. 153. Hai, ho, ța, ho, Bourean, Trage brazdă pe tapșan. ALECSANDRI, P. P. 168. IV. 1. Tranz. (Folosit și absolut) În diverse procese de muncă, în diverse operații sau în acțiuni care presupun un efort fizic. V. da³ (I 10). A trage la rindea = a netezi cu ajutorul rindelei. A trage (o țesătură) la piuă = a supune (o țesătură) unei operații mecanice cu ajutorul ciocanelor pivei (pentru a o face deasă și pîsloasă). Călțunii... sînt trași la chiuă și-s cu dungi roșii. ȘEZ. IX 34. A trage la tipar = a tipări. A trage la șapirograf = a imprima cu ajutorul șapirografului. (Familiar) A trage (pe cineva) în poză = a fotografia. A trage pe piatră (sau pe amnar, pe curea etc.) = a ascuți. Urîtă vreme, grăi moș Matei, trăgînd apăsat pe-o curea o custură. MIRONESCU, S. A. 41. Paloș din teacă scotea, pe amnar că mi-l trăgea. TEODORESCU, P. P. 668. A trage pe calapod = a întinde pe calapod. A trage cu acul = a coase, a broda. Cîndu-i trage cu acul, să se rumpă bumbacul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 347. A trage cu coasa = a cosi. Mă usuc ca cucuta Cînd o tragi cu coasa. SEVASTOS, N. 164. Unde tîrg erea mai bun Tragi cu coasa să faci fîn. TEODORESCU, P. P. 488. (Intranz.) A trage la rame, la (sau din) lopată = a vîsli. Adam și cu Trofim nu trăgeau la rame. DUMITRIU, P. F. 4. Mîndrul trage din lopată Trece Dunărea îndată. ALECSANDRI, P. P. 51. A trage în dinți = a mesteca. Friptura tare, de n-o puteau trage în dinți. ȘEZ. I 234. A trage în fușalăi (sau în piepteni) = a dărăci. Du-te și vezi de trage pînă în sară în fușalăi lîna pe care ți-am pregătit-o. SADOVEANU, B. 19. ♦ A toarce. Lasă pînza să mai steie, Că mi-ai tors-o prin cosire Și mi-ai tras-o prea subțire. MARIAN, S. 97. Din caier trăgînd, Din ochi lăcrămînd. SEVASTOS, C. 296. ♦ A trece prin..., a vîrî prin..., a petrece. Își trase unghiile prin barba rară. C. PETRESCU, R. DR. 130. ◊ Expr. A trage banul (sau gologanul) prin barbă = a freca de barbă un ban cîștigat (cu credința superstițioasă că acest gest atrage bogăția). Trăgînd gologanul prin barbă și băgîndu-l în buzunar. PAS, Z. I 104. Tras prin (printr-un sau ca prin) inel sau (mai rar) tras prin mărgea, se spune despre o persoană cu trupul subțire, mlădios, grațios. Trupușoru-i gingășel Părea tras pintr-un inel. ALECSANDRI, P. I 91. Cine mi-a văzut Mîndru ciobănel Tras printr-un inel. ANT. LIT. POP. I 331. Mîndra naltă, supțirea, Parcă-i trasă prin mărgea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 41. (Refl.) A se trage la față = a slăbi, a avea figura obosită, palidă, a arăta rău. Flăcăul începea să doarmă mai puțin și să se tragă la față. SADOVEANU, B. 171. 2. Tranz. A deforma plastic un material ductil, făcîndu-l să treacă printr-o filieră, pentru a obține bare, sîrme sau țevi. 3. Tranz. (Familiar, de obicei construit cu dativul etic; cu sensul precizat de determinări) A face (ceva) din plin, cu multă energie, cu pasiune, cu vioiciune. Trag o horă de tremură pămîntul. SEVASTOS, N. 82. Apoi au tras o nuntă romînească care a ținut două săptămîni. RETEGANUL, P. V 44. Păcat că nu sînteți și voi aici, să-i tragem pe-nfundate un chef la căldurică. CARAGIALE, O. VII 20. Mi-au tras o frecătură bună cu oțet de leuștean. CREANGĂ, A. 15. Îi tragem un stos în astă-seară? ALECSANDRI, T. 1702. (Absol.) Va să zică îi tragi la gazetă zdravăn... C. PETRESCU, C. V. 125. ◊ Expr. A trage un somn (sau un pui de somn) sau a trage (la) soamne (sau la aghioase) = a dormi (adînc). Am tras cu toții un pui de somn spre ziuă. STANCU, D. 178. De la Ieși și pîn-aici, mai că nici n-ai cînd trage un somn bun, și-ai ajuns. MIRONESCU, S. A. 133. S-a pus să-i tragă la soamne. CARAGIALE, O. III 50. După ce te-am găzduit... tu, gogeamite flăcău în putere, să-i tragi la aghioase. id. ib. 55. A-i trage (cuiva) butucul v. butuc. A trage condeiul v. condei. A trage (cuiva) chiulul v. chiul. (Intranz.) A trage la fit v. fit. ♦ A cînta, a striga puternic. Flăcăii trăgeau chiote de răsunau văile. BUJOR, S. 39. Cu toții într-un glas îi traseră un cîntec haiducesc de clocoteau văile. VLAHUȚĂ, O. AL. 152. Privighetorile prin crîngulețele înflorite trăgea niște geamparale de-ți lua auzul. ISPIRESCU, L. 292. ◊ Expr. A trage o gură = a certa cu asprime, a muștrului. El se mai și obrăznicise cînd stăpînu-său i-a tras o gură. SLAVICI, N. I 234. ◊ Intranz. Dodată auzi niște balauri de lăutari trăgînd din viori de gîndeai că mănîncă foc. ISPIRESCU, L. 109. Eu cînd trag din cimpoi... sar căprioarele de se prăpădesc. ALECSANDRI, T. 243. 4. Intranz. (În expr.) A trage cu coada ochiului (mai rar cu geana sau cu mustața) = a face un semn discret Flăcăii-și trag cu geana, Rîd apoi și ei. COȘBUC, P. II 56. El îi trase cu mustața, iară ei îi făcu inima sfîrr! ISPIRESCU, U. 119. Mai zîmbiți, soro dragă... mai trageți cu coada ochiului... ca altele. ALECSANDRI, T. I 160. 5. Tranz. A da o lovitură, a bate, a plesni. Pui acum de-ți trage la tălpi atîta cît nu poți duce. ISPIRESCU, L. 178. ◊ Absol. (Cu indicarea instrumentului acțiunii) Au început amîndoi să zbiere și să-și tragă-n cap cu toiegele. CARAGIALE, O. III 200. Fiul craiului îi și trage atunci cu frîul în cap. CREANGĂ, P. 195. ◊ (Instrumentul acțiunii este complement direct) Îmi trăgeai palme de-mi venea amețeală. DUMITRIU, N. 128. Zicînd acestea, Dardarot i-a tras un picior. CARAGIALE, O. III 50. Ciocoieșu satului... Trage pinteni calului. MARIAN, S. 175. 6. Intranz. A descărca o armă spre țintă, a face ca glonțul, săgeata etc. să pornească spre țintă. Soldații începură să tragă. DUMITRIU, N. 141. La început tragem toți cu furie. CAMIL PETRESCU, U. N. 321. Dac-o veni ursul, trage fără temere. BOLINTINEANU, O. 330. Copii, trageți... eu vreu astăzi să mă-ntrec în arc cu voi. ALECSANDRI, P. I 33 ◊ (Cu indicarea țintei) Eram pe cîmp azi, amîndoi, și trăgeam la becațe. DUMITRIU, B. F. 39. Trage cineva din noapte în noi. CAMIL PETRESCU, U. N. 267. ◊ (Cu indicarea instrumentului acțiunii) Un vînător trage cu pușca. SADOVEANU, O. VIII 179. Trăgînd mereu din carabină, Săriră-n front. COȘBUC, P. II 40. ◊ Tranz. (Instrumentul acțiunii, p. ext. detunătura, focul etc. devin complemente directe) Traseră focuri de pușcă în aer. DUMITRIU, N. 12. Aprozii trag cîteva săgeți. DELAVRANCEA, O. II 140. Cadînele trăgeau puști și pistoale după ferestre. GHICA, S. 19. 7. Tranz. A freca o regiune a corpului, în scopuri terapeutice; a masa. Venii să mă tragi nițel pe spate, că nu mai pot. STĂNOIU, C. I. 188. Lă purcelul, îl scaldă, îl trage frumușel cu untură din opaieț, pe la toate încheieturile. CREANGĂ, P. 76. ◊ Intranz. (Cu determinări indicînd boala, și introduse prin prep. «de») Știe să tragă de gîlci. CARAGIALE, O. III 47. V. Intranz. (Despre vînt) A bate (încet), a sufla (ușor). Trăgea un vînt subțire dinspre baltă. SADOVEANU, O. I 27. Trăgea un vîntișor care abia adia. ISPIRESCU, L. 6. Vremea e frumoasă, dar cam ger!... Trage un vînt rece «de ustură». RUSSO, O. 152. ♦ Tranz. (Despre un curent de aer) A învălui, a cuprinde (pe cineva) provocîndu-i o senzație de răcoare bruscă și neplăcută (care poate cauza îmbolnăvirea). Să nu te tragă răceala, duduie! C. PETRESCU, R. DR. 79. ◊ (Prin metonimie) M-a tras și fereastra. CARAGIALE, O. I 60. VI. Refl. 1. A descinde din..., a fi din neamul..., a fi urmașul... Nu contenea a dovedi, cui vrea și cui nu vrea să-l asculte, că se trage direct din Porfirogeniții Bizanțului... C. PETRESCU, A. R. 11: Se trăgea și el din viță de împărat. ISPIRESCU, U. 8. De se trag din neam mare, Asta e o întîmplare. ALEXANDRESCU, M. 321. ◊ (Tranz., în expr.) A-și trage neamul din... v. neam. ♦ A fi originar din... După mamă se trăgea din Pipirig. SADOVEANU, E. 103. 2. A proveni din..., a fi provocat de... Din asta i s-a tras și moartea, CARAGIALE, O. III 101. A pomeni ea, baba mea, cîte zilișoare-a avea de năcazul acesta, că numai din pricina ei mi se trage. CREANGĂ, P. 128. ◊ Tranz. Orașul Constantinopole ș-a tras mărirea lui de la un Constantin. BĂLCESCU, la TDRG.

PRESIUNE, presiuni, s. f. 1. Forță care se exercită perpendicular asupra unei unități de arie, asupra unei secțiuni sau asupra unei suprafețe; (sens curent) apăsare, strîngere. Instrucțiunile sînt foarte limpezi. Scrie clar. Hidrogenul va fi dat la o presiune de 12 atmosfere. BARANGA, I. 199. Afurisitul de Palac iar a dat presiune prea mare la abur. DEMETRIUS, C. 40. Cercevelile ferestrelor se curmau sub presiunea zidurilor vechi. EMINESCU, N. 38. ◊ Presiune atmosferică = presiune exercitată de atmosferă pe suprafața pămîntului (egală cu aproximativ 1,033 kg pe cm²) și variind după condițiile atmosferice. V. atmosferă. Joi, 5 august. Presiunea atmosferică 763 mm. SEBASTIAN, T. 10. ◊ Expr. (Despre motoare, mașini cu aburi) (A fi) sub presiune = (a fi) gata de a se pune în mișcare, (a avea) motorul în funcție. Mașinile toate, zece la rînd, cu boturile lor negre, sclipind de unsoare, dîrdîiau subt presiune. MIRONESCU, S. A. 113. 2. Fig. Constrîngere (morală), forțare. Aliații exercitau presiuni pentru ca Romînia să nu încheie pacea. PAS, Z. IV 3. Nu mai face nici o presiune morală asupră-le. CARAGIALE, O. III 258. ♦ (Neobișnuit) Apăsare sufletească, opresiune. Nu mi-ar părea rău să ne vedem cîteva momente, să mai mă scutur de presiunea sub care am fost atîta vreme copleșit. CARAGIALE, O. VII 109.

TRISTEȚE, tristeți, s. f. (Și în forma tristeță) Stare de spirit apăsătoare; mîhnire, amărăciune. Surîd cu o Tristețe de moarte în suflet. CAMIL PETRESCU, U. N. 414. La voi sînt tristeți grele, iar eu, în mijlocul acestor catastrofe, sînt absorbită numai de acest sentiment nou. C. PETRESCU, Î. II 68. Treci, lăsînd în urmă, la răspîntii mute, Umbre solitare și necunoscute, Treci, ducînd o parte din tristețea lor. TOPÎRCEANU, B. 13. ♦ Părere de rău, regret. Azi nici măcar îmi pare rău Că trec cu mult mai rar, Că cu tristeță capul tău Se-ntoarce în zadar. EMINESCU, O. I 192. – Variantă: tristeță s. f.

USCAT³, -Ă, uscați,-te, adj. 1. Lipsit de umezeală; zbicit, zvîntat. Vara fusese secetă mare, cu călduri dogorîtoare, cu vînturi uscate. AGÎRBICEANU, S. P. 28. Hei, mare, apă sărată, Mai lasă-mă-afar-o dată, Să mai văz pămînt uscat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 321. ♦ (Despre vreme, zile, anotimpuri) Lipsit de ploaie sau de zăpadă; secetos. Era un ger uscat, că sub picioare noroiul înțepenit al șoselei suna ca o nucă găunoasă. I. BOTEZ, ȘC. 72. ♦ (Despre gură sau gît) Care dă o senzație puternică de sete, de căldură; însetat. Se dădu la o parte și o întrebă cu glas uscat (uscat îi era gîtlejul, ca de-o sete). DUMITRIU, P. F. 40. Cu gîtul uscat m-am suit la bufet, cu gîtul uscat m-am întors. ALECSANDRI, T. I 95. ♦ (Despre plîns și despre ochi, p. ext. despre privire) Lipsit de lacrimi. Cînd privirea îi fu uscată, își luă ziua bună. C. PETRESCU, C. V. 134. Deodată trăsări prin vis și-și strîmbă fața, scîncindu-se într-un plîns uscat. VLAHUȚĂ, N. 39. ♦ (Despre ten, piele, păr etc.) Lipsit de grăsime. ♦ (Despre tuse) Fără expectorație; sec. Aude prin părete tusa uscată a vecinului. C. PETRESCU, Î. II 262. ♦ (Despre voce, timbru, sunete) Rigid, spart, aspru. Roate de frunze moarte năvăleau la fereastră, tremurau și se zbăteau cu sunet uscat. SADOVEANU, O. I 330. Titu spunea și el ceva, cu glas uscat, fără să-și dea seama ce. REBREANU, R. I 247. ◊ (Adverbial) Îi zise uscat vizitiului care aștepta poruncă. DUMITRIU, N. 33. Îmi pare rău că nu l-am găsit pe tovarășul Duma, rosti uscat. GALAN, B. I 13. Cosașii sfîrîiau uscat în verdeață. SADOVEANU, O. I 314. ♦ (Despre pămînt) Neroditor, neproductiv, steril, sterp. 2. (Despre unele alimente) Care și-a pierdut apa (prin efectul timpului, prin aplicarea unor procedee de conservare etc.). Scăpasem de provizie uscată, de carnea sărată la butoi, de pesmeții pietroși în care ne rupeam dinții și ne sîngeram gingiile. BART, S. M. 96. Cît pentru legumă, avea niște cîrnați uscați de proaspeți ce erau. ISPIRESCU, la CADE. O pîne uscată pe masă. CREANGĂ, O. A. 98. O baniță de nuci uscate... hai, treacă de la mine. ALECSANDRI, T. I 318. 3. (Despre plante și despre părți ale lor) Lipsit de sevă, veșted, ofilit, îngălbenit. La maluri plutesc și acum, uitate de vreme, frunze uscate din toamna trecută. RALEA, O. 132. Foi uscate-n jurul tău să cadă rar, La ureche să-ți descînte un bondar. TOPÎRCEANU, B. 43. Prin frunzele uscate... trece-un freamăt ce le scutură pe toate. EMINESCU, O. I 83. Pe lîngă lemnul uscat, arde și cel verde (= cei buni pătimesc adesea pe lîngă cei răi). ◊ (Substantivat, în expr.) A îndruga (sau a înșira la) verzi și uscate v. îndruga (1), înșira (4). 4. (Despre ființe sau părți ale corpului lor) Slab, uscățiv; (despre organe sau părți ale corpului) slăbit, atrofiat, închircit. E palidă, subțire și uscată și într-una se tînguie c-o voce slabă că nu-i priește aerul de la munte. SADOVEANU, B. 36. Celor bătrîni, abia le-a întins degetele uscate. CAMIL PETRESCU, U. N. 31. Spiru, înalt și îndoit, uscat ca un țîr, abil și iscoditor, vorbea în surdină c-o dulceață în glas, veșnic cu mîna pe inimă. BART, E. 291. ◊ Fig. De atunci rămas-am răzleț în lume, cu sufletul uscat, fără scop, fără dor, fără bucurie. GANE, N. III 127.

SCHILĂVI, schilăvesc, vb. IV. Tranz. A schilodi. I-a dat un pumn, încît a amețit, dar în urmă i-a părut rău și i-a zis: Draga mea, acum te-am adus, acum să te schilăvesc, iartă-mă. RETEGANUL, P. III 80.

SFĂRÎMA, sfărîm, vb. I. (Și în forma sfărma). 1. Tranz. A sparge (în bucăți mici); a zdrobi. Oamenii pun mîna pe ciocan, pe daltă și pe dinamită și încep să sfărîme stînca. BOGZA, Ț. 53. E de mirare, domnule, cum de nu i-a sfărmat capul. C. PETRESCU, C. V. 35. În cîteva clipe sfărîmară tot ce se găsea în odaie. REBREANU, R. II 204. Bocănește el cît bocănește, cînd pîrrr! cade copacul peste car, de-l sfarmă, și peste boi, de-i ucide. CREANGĂ, P. 46. ◊ (Poetic) Un izvor Sfărîmă bobi de aur și de mărgăritare. EFTIMIU, C. 118. ◊ Expr. A sfărîma lanțurile robiei = a recuceri libertatea. A-și sfărîma capul (sau mintea) = a se frămînta; a-și bate capul. Am destule necazuri ale mele... ca să-mi mai sfarm eu capul și să mă amestec unde n-am cădere. C. PETRESCU, R. DR. 159. De ce să-și sfarme capul cu atîta carte? REBREANU, I. 52. Oricît îmi sfărm capul... nu-i chip s-o scot la cale. RETEGANUL, P. III 37. ◊ Refl. Focul, în umbra odăii, pîlpîie, scade, se sfarmă într-o grămadă de jar. SADOVEANU, O. VII 334. Roata de dinainte se izbi de el în repegiune și se sfărmă pe loc. ALECSANDRI, O. P. 259. (Poetic) Lăsă să-i lunece de-a lungul obrajilor două lacrimi grele ce i se sfărîmară în stropi de-argint. MIRONESCU, S. A. 86. 2. Tranz. A omorî, a distruge, a nimici. Să-i moară Fulger? Poți sfărma Și pe-un voinic ce cuteza Să nalțe dreapta lui de fier, Să prindă fulgerul din cer? COȘBUC, P. I 146. Cine ești? Spune, că te sfărîm! ALECSANDRI, T. I 268. ◊ Refl. (Prin exagerare) Fiică-sa însă plîngea de se sfărma. SBIERA, P. 126. 3. Tranz. Fig. (Complementul este un abstract) A destrăma, a spulbera, a risipi, a împrăștia. Vuietul morii sfărma tăcerea zăvoaielor și se ridica deasupra freamătului apelor. SADOVEANU, O. I 68. Titu observă decepția tovarășului său de drum, îi părea rău că i-a sfărîmat o speranță și nu știa cum s-o dreagă. REBREANU, R. I 161. Necinstea în politică sfărîmă datoriile și drepturile unei națiuni întregi. DEMETRESCU, O. 207. ◊ Refl. Unitatea falsă, la care... supuse prin silă lumea, trebui să se sfarme, ca să facă loc unei organizări progresive. BĂLCESCU, O. II 6. (Poetic) În suflet simt cum negura se sfarmă Și se-mpletește albă dimineață. GOGA, P. 26. ♦ Refl. Fig. A se zbate, a se frămînta, a se chinui, a se strădui să... Dar de, boierule, nici ei n-au pămînt și de aceea se tot sfarmă să cîștige. REBREANU, R. I 191. De cînd așteptăm și ne sfărîmăm. GALACTION, O. I 200. – Variante: sfărma, sfarm și sfărm, sfărăma (NEGRUZZI, S. I 139) vb. I.

bănui, bănuiesc, vb. intranz. – (reg.) 1. A se supăra, a se întrista, a se necăji. 2. A regreta. Îmi bănuiesc = îmi pare rău (Țiplea, 1906): „Crede și ți-i bănui / Ce copilă eu mi-oi si” (Viman, 1989: 269). 3. A duce dorul. – Din magh. banni „a regreta” (Scriban, DEX, MDA).

otrăți, otrățesc, vb. tranz. – A învenina, a otrăvi: „Nu-mi pare rău după el veci, că mi-o otrățât zâlele” (Faiciuc, 2008). – Et. nec. (MDA); posibil o contaminare între otrăvi și oțărî „a se strâmba (din pricina unei băuturi sau a unei mâncări cu gust neplăcut)”.

prabalău, prabalăi, (prăbălău, prabaleu), s.m. – (reg.) 1. Geambaș, vânzător de cai. 2. (fig.) Neserios, nestatornic: „Și de-atâta-mi pare rău, / C-ai fost mare prabaleu” (D. Pop, 1970: 184). 3. Șmecher; cel care probează, care încearcă: „Să sie pă traiu tău, / C-ai fo’ numa-un prăbălău” (Papahagi, 1925: 197; Săliștea). – Din prăbăli „a încerca” + suf. -ău (MDA).

SOLICITUDINE s. f. Atitudine plină de grijă și afecțiune; atenție prevenitoare și susținută. Chelnerii răspundeau nu numai cu solicitudine, dar cu o clipire din ochi care dovedea că Stănică le era cunoscut. CĂLINESCU, E. O. I 244. Mi-ar părea rău, dragă prietene, dacă vreodată ai socoti convorbirea noastră din astă-seară drept altceva decît este. O solicitudine prietenească. C. PETRESCU, A. 374.

STRĂIN¹, -Ă, străini, -e, adj. 1. (Despre persoane) Care face parte din populația altei țări decît aceea în care se află sau trăiește sau care este originar din altă regiune sau localitate decît aceea în care se află. Ce ți-am zis eu? – Că sînt străin. – Străin de Suceava. DELAVRANCEA, O. II 180. Dintr-alte țări, de soare pline, Pe unde-ați fost și voi străine, Veniți, dragi păsări, înapoi – Veniți cu bine! COȘBUC, P. I 90. Sărmane omule, rău drum ai apucat. Se vede că ești străin și nu cunoști locurile pe aici. CREANGĂ, P. 202. În acel echipagiu, dinapoi, era... un june brunet, care de pe barbetă și musteți se cunoștea că era străin. NEGRUZZI, S. I 37. ◊ Expr. A mînca pîine străină = a trăi departe de ai săi. Mi-i destul de a trăi depărtat de patria mea, îs sătul de a mînca pîne străină. KOGĂLNICEANU, S. 128. ◊ (Urmat de determinări locale) Sărmani cu suflet ars de dor, De tihna stării la un loc, De cerul lor senin și sfînt, De țara lor, de-al lor pămînt, Străini în lumea tutulor, Trăiesc bătuți, în calea lor, de nenoroc. NECULUȚĂ, Ț. D. 63. Foaie verde bob năut, Drumul de cine-i bătut? De-o fată străină-n țeară Ca și-un cuc de primăvară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 207. ♦ (Despre țări, locuri) Altul decît cel de baștină al cuiva. Frunză verde sălcioară, Trage-o cătană să moară Ș-așa trage de cu milă Că moare-n țeară străină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 319. ♦ Ministerul Afacerilor Străine = Ministerul Afacerilor Externe. (La tratativele internaționale) Partea străină = fiecare dintre țările sau delegațiile prezente la o conferință internațională, considerată din punctul de vedere subiectiv al celorlalte. ♦ Care aparține sau este propriu altui popor decît cel al vorbitorului. Vorbeau ca apa limbi străine. SADOVEANU, O. I 497. Ne grăiesc într-o limbă străină, parcă noi am fi pricopsiți ca dînșii. Ce-ai zice tu, Gheorghi, dacă te-aș povățui în limba nemțească? ALECSANDRI, T. I 265. 2. Care nu se află în relații apropiate de rudenie sau de prietenie cu cineva, care este sau se simte stingher, izolat între alții. Se simțea între ele mai străină ca în ziua întîi cînd a venit aici în slujbă. AGÎRBICEANU, S. P. 43. De mi-ai da tot bunul lumii, Niciodată n-am să-i spun Că-i orfan, și niciodată N-o să știe că-i străin, Că e moartă mă-sa biata, Și că eu de milă-l țin. COȘBUC, P. II 271. ♦ Înstrăinat, depărtat de..., părăsit. Și p-aici s-ațin, Calea că mi-ți țin Patruzeci și cinci, Cincizeci fără cinci De voinici levinți Străini de părinți De cînd ereau mici. TEODORESCU, P. P. 491. ♦ Care este depărtat sufletește (de cineva sau de ceva). Lui Petrea i se părea că oamenii ăștia trăiesc într-o lume străină, o lume care nu-și deschide spre el nici o portiță. V. ROM. iulie 1953, 116. Adeseori, cînd treci În cale-mi, draga mea, Din nopți adînci și reci Rasare-a jelei stea. Și cît îmi pare rău, Străină cînd te-arăți, Că parcă nu-s tot eu, Acel din alte dăți. PĂUN-PINCIO, P. 54. 3. Care este în afară de preocupările sau de interesele cuiva. Am cetit [versurile] ca pe ceva străin, le-am simțit totuși substanța proprie, în adîncimea trecutului și a tinereții. SADOVEANU, E. 5. Chestiunile materiale îmi sînt cu totul străine și indiferente. REBREANU, I. 87. Păcat că își pierdea prea multă vreme citind cărți cu totul străine de carieră. BART, E. 119. Niciodată nu le-a trecut prin minte că în afară de a fi scriitori, sîntem și noi cetățeni, și că prin urmare, nimic din ce e comun durerilor și bucuriilor celorlalți, nu poate să ne fie străin. ANGHEL, PR. 186. 4. (Despre obiecte) Care nu este proprietatea sa, care aparține altuia. După ce în luna lui iunie și-au clocit ouăle lor cenușii în cuiburi străine sau în scorburi de copaci se adună de petrec în stoluri. ODOBESCU, S. III 31. ◊ Fig. Vorbise iar cu acea voce străină. DUMITRIU, N. 32. C-un glas străin care parcă venea din adîncimile pămîntului îmi zise... GANE, N. III 177. ♦ Care nu are nici o legătură, nici o contingență cu ceva, care e departe de ceva. Nimic din spurcarea de acum un ceas... nu-i mai atinge și le e străină. C. PETRESCU, C. V. 251. L-ar fi dorit să vorbească, să vorbească, să spună tot ce știe... Și el tace, cu totul străin. SAHIA, N. 74. Zîmbeam copilăros, Voios și generos, Străin de răutate. MACEDONSKI, O. I 122. 5. Care e de altă natură, are alte particularități decît mediul în care se află. Corpurile străine dintr-un lichid. 6. Neobișnuit, straniu, ciudat. Apa se făcuse ca de argint. Lucie și metalică. Lumina nu pătrundea în adîncul ei. Iar lumina însăși era ștearsă și săracă, lumină străină, ciudată, ca în vremea unei eclipse. DUMITRIU, P. F. 12. Străin la vorbă și la port, Lucești fără de viață, Căci eu sînt vie, tu ești mort, Și ochiul tău mă-ngheață. EMINESCU, O. I 171. – Variantă: strein, -ă (C. PETRESCU, C. V. 360, ISPIRESCU, L. 368, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 110) adj.

MILĂ. Subst. Milă, miluță (dim., pop.), milostivire, îndurare, milostenie (înv.), milosîrdie (înv.), mizericordie (livr.), mizerație (livr.), comizerație (rar), compătimire, părere de rău, compasiune (livr.); iertare, iertăciune (înv. și pop.), indulgență, îngăduință, toleranță, clemență (livr.); caritate, filantropie. Bunătate, bunăvoință, blîndețe, generozitate, mărinimie. Adj. Milos, milostiv, cu inimă, îndurător, mizericordios (livr.), compătimitor; iertător, indulgent, tolerant, clement (livr.); uman, caritabil, filantropic. Bun, binevoitor, blînd, generos, mărinimos. Vrednic de milă, vrednic de plins, deplorabil, jalnic, lamentabil. Vb. A fi milos, a avea inimă bună (de aur), a fi bun la inimă (cu inima bună), a-i fi milă de cineva, a se îndura, a-i părea rău de cineva, a compătimi, a căina, a deplînge, a deplora (rar), a plînge cuiva de milă; a i se face milă, a se muia la inimă, a fi cuprins de milă, a i se rupe cuiva inima (sufletul), a se înduioșa, a se milostivi, a se îndura; a ierta. A găsi milă, a găsi compasiune, a găsi îndurare. A fi vrednic de milă, a fi vrednic de plîns, a face (a produce) cuiva milă, a înduioșa. Adv. Din milă, de mila cuiva; cu milă, cu compasiune. V. bunătate, iertare, omenie, regret.

REGRET. Subst. Regret, părere de rău, mustrare (de cuget, de conștiință), remușcare, reproș; căință, pocăință, pocăială (rar), pocăire, pocaianie (înv.), penitență (livr.). Întristare, tristețe, durere, îndurerare, amărăciune, mîhnire, obidă (pop.). Adj. Regretat. Regretabil, de regretat, vrednic de regretat. Remușcător (rar). Pocăit. Întristat, îndurerat, amărît, mîhnit, obidit (înv. și pop.), obidos (înv.). Vb. A regreta, a simți un regret, a-i părea rău, a fi cuprins de părere de rău, a avea remușcări, a avea mustrări de conștiință, a-l mustra (pe cineva) cugetul (conștiința); a se mustra, a se dojeni, a-și face reproșuri, a-și reproșa; a se căi; a se pocăi, a-și smulge părul din cap, a-și mușca buzele (de părere de rău), a-și pune cenușă în cap, a-și mușca limba, a se da cu capul de pereți; a-și exprima regretul, a-i plînge (cuiva) de milă, a deplînge, a deplora (rar). A cere scuze, a cere iertare, a-și prezenta scuzele. A se întrista, a se îndurera, a se amărî, a se mîhni, a se obidi (înv. și pop.). Adv. Cu regret, cu tot regretul, cu părere de rău; (în mod) regretabil. V. durere, lamentare, milă, tristețe.

după pp [At: COD. VOR.² 1²/₁ / V: depe, depre, ~pre / E: lat de post] 1 (Introduce un complement circumstanțial de loc) Exprimă poziția unui obiect, unei ființe etc. în raport cu un alt obiect, cu o altă ființă etc. printr-un raport de posterioritate După casă este livada. Si: înapoia, îndărătul. 2 Exprimă situarea la o anumită distanță în raport cu un reper Si: dincolo de, mai departe de... După grădina publică s-a oprit. 3 (În formule de politețe, în porunci, în comenzi etc.) Exprimă ideea de deplasare în urma cuiva După dumneavoastră... După mine!. 4 (Pop; îe) A da (o fată) ~ cineva A mărita o fată cu cineva. 5 (În repetiții) Exprimă ordinea unei succesiuni în spațiu Si: în urma..., pe urma... Se ridică val după val. 6 (Îlav) Unul ~ altul Succesiv. 7 (În repetiții) Exprimă ideea de acumulare prin succesiune A luat examen după examen. 8 (Introduce un complement circumstanțial de timp) Exprimă ideea de încadrare posterioară în raport cu o circumstanță temporală sau la sfârșitul unei perioade temporale Si: la capătul, la sfârșitul, o dată cu împlinirea După un răstimp întrebă... S-a dus după o săptămână. 9 Exprimă ideea de succesiune în timp într-o anumită ordine După el au mai intrat două persoane. Si: în urma..., trecând de... 10 Exprimă ideea de producere a unui efect ca urmare a unei circumstanțe desfășurate în timp Drumul se blocase după atâtea ploi. 11-12 (Îc; îlav) ~-amiază (sau -prânz, -masă) (În) partea a doua a zilei. 13 (Îlav) ~-amiaza (sau -masa) Aproape în fiecare zi în cursul după-amiezii (11). 14 (Îlav) ~ aceea (sau aceasta, asta) Apoi. 15 (Îlav) ~ toate Pe lângă toate (neajunsurile) câte s-au întâmplat. 16 Exprimă ideea de conformare la un anumit model Face pictură după natură. 17 Exprimă ideea de acomodare la un anumit impuls interior etc. Si: în conformitate cu..., la fel cu..., potrivit cu... A acționat după propriul plac. 18 (Introduce un atribut care arată originea, descendența) Exprimă ideea de succesiune genealogică Si: despre (5), din (12), dinspre (3) îmi e văr după mamă. 19 (Introduce un complement circumstanțial de scop) Exprimă o dorință puternică de a realiza un anumit scop, de a poseda un anumit obiect etc. Fuge după glorie. 20 (Introduce un complement indirect) Arată ființa (sau lucrul) pe care cineva o (îl) dorește cu pasiune Tremura după bani. 21 (Introduce un complement indirect) Arată motivul sau cauza care produce acțiunea A-i părea rău după ceva. 22 (Introduce un complement circumstanțial instrumental) Arată metoda cu ajutorul căreia pot fi obținute anumite rezultate Si: prin Predă franceza după o metodă modernă. 23 (Îlv) A se lua (sau a se ține etc.) ~ cineva (sau ceva) A urmări pe cineva (sau ceva). 24 (Îal) A nu lăsa în pace pe cineva din dorința de a interacționa cu acea persoană. 25 (Îal) A imita pe cineva (sau ceva). 26 Exprimă ideea de justificare a unei atitudini, a unei stări, a unei decizii (în conformitate cu anumite criterii luate în considerație) Si: având în vedere..., luând în considerație..., ținând seama de... După năframă am recunoscut-o. 27 Exprimă ideea de justificare a unui act de justețe Si: în proporția în care..., în raport cu..., pe măsură... Justețea propunerii se judecă după rezultate. După faptă și răsplată. 28 (După un abstract verbal) Indică obiectul acțiunii Adaptare după o nuvelă. 29 (Îlc; introduce o propoziție circumstanțială de timp) ~ ce (că) Arată că acțiunea din propoziția subordonată se petrece înaintea acțiunii din regentă După ce că e prost, mai e și fudul.^[1] 30 (Îal) Exprimă ideea de adăugare a unei acțiuni la alta Si: în afară de faptul că..., pe lângă că..., nu-i destul că... După ce mănâncă, se culcă.^[2] 31 (Îlc) ~ cum (sau cât) Precum. 32 (Îe) ~ cum se întâmplă Ca de obicei. 33 (Imp) De pe Ia cana după masă. 34 Ca rezultat al... După scandal a fost demis. 35 (Pop; îe) A nu avea (nici) ~ ce bea apă A fi foarte sărac. 36 (Pop; îe) A se da ~ cineva A căuta să fie la fel cu cineva. 37 (Pop; îae) A se acomoda cu cineva. 38 (Pop; îe) A se lua ~ capul cuiva (sau capul său) A urma sfatul cuiva (sau propriul său îndemn). 39 (Îe) Dacă ar fi ~ mine Dacă ar depinde de mine. 40 (Îlav) ~ toate probabilitățile Probabil.