DEFINITIV, -Ă, definitivi, -e, adj. (Adesea în opoziție cu provizoriu) Care nu mai e supus modificărilor, asupra căruia nu se mai revine; hotărît pentru totdeauna; irevocabil. Partidul a condus cu succes masele la înfăptuirea unei reforme agrare democratice, la lichidarea definitivă a asupririi moșierești. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 368, 2/2. Nimeni nu mai putea să-i înfrîneze hotărîrea definitivă de a ajunge la Galați. SADOVEANU, P. M. 154. O confirmare a unui astfel de specialist mi se părea definitivă. CAMIL PETRESCU, U. N. 58. ◊ (În vechea organizare a învățămîntului) Profesor sau învățător definitiv = profesor sau învățător care, după îndeplinirea unor condiții, obținea anumite drepturi (stabilitate în post, mărirea salariului etc.). Sfîrșise medicina cînd unii din colegii săi erau ajunși profesori definitivi. BART, E. 120. ◊ Loc. adv. În definitiv = în sfîrșit, în cele din urmă, la urma urmelor. Dar, în definitiv, este atît de interesantă problema asta? CAMIL PETRESCU, T. III 62. Nu că-mi pare rău de piatră, pentru că-n definitiv nu-i vreo valoare grozavă. CARAGIALE, O. II 249. ◊ (Adverbial) Prietinia mea îți este definitiv asigurată. SADOVEANU, Z. C. 73. Consideră prietenia ruptă definitiv. SAHIA, N. 97. Limba inovată de Heliade nu fusese atît de definitiv fixată, încît să închidă porțile pentru mult timp unei acțiuni diferite. MACEDONSKI, O. IV 121.