NOIAN, noiane, s. n. 1. Cantitate mare. (Fig.) Noianul de lumină trandafirie al zorilor cuprinsese tot cerul din calea soarelui ce se vestea. HOGAȘ, M. N. 156. Iți pare rău dumitale C-ai picurat o nedejde peste un noian de jale? HASDEU, R. V. 73. ♦ Mulțime, număr mare. Brazi și fagi uriași... ridicau în slăvi noian de vreascuri și de crengi. GALACTION, O. I 210. Stradele nepavate... ce trec prin noianul de case mici și rău zidite. EMINESCU, N. 33. ◊ (În legătură cu abstracte) Din ce noian de doruri au răsărit aceste accente de suavă poezie! SADOVEANU, E. 14. Un noian de amintiri trecu prin capul lui. BUJOR, S. 44. 2. Întindere mare de apă, imensitate, nemărginire. Peste vîrful munților, Prin ceața măgurilor, Spre noianul mărilor. CREANGĂ, P. 220. Și din noian de ape puteri au dat scînteii. EMINESCU, O. I 115. ♦ Întindere de teren inundabil, care în timpul viiturilor constituie un loc de reproducere a peștilor, iar în timpul verii este loc de pășune. 3. Genune, abis, hău; străfund. Așteptam pe fiece minut să mă prăbușesc în noianul gol și fără fund de subt picioarele mele. HOGAȘ, M. N. 53. S-a dus amorul, un amic Supus amîndurora, Deci cînturilor mele zic Adio tuturora... Din ce noian îndepărtat Au răsărit în mine! EMINESCU, O. I 184. – Pl. și: noianuri (TOPÎRCEANU, B. 35, NEGRUZZI, S. II 284).