arap², ~ă [At: BIBLIA (1688), 315/2/ V: ha- / Pl: ~i, ~e / E: bg арап] (Îvp) 1-9 smf, a Arab (1-7, 9, 10). 10 sm (Fig) Bărbat oacheș. 11 sm (Ent; pop) Soi de lăcustă, cafenie sau neagră, cu aripile de dinainte înguste și negre, iar cele dinapoi mari și roșii, care produce un sunet pârâitor când zboară Si: (reg) căluț negru, cosaș negru, lăcustă roșie, părăitoare.

ASMUȚI, asmut, vb. IV. Tranz. 1. (Cu privire la cîini) A îndemna la urmărire, la atac, a întărită prin anumite strigăte. Să asmuțim cîinii pe el. PAS, L. I 16. Asmuții cîinii la dînsa, ca să o sfîșie. ISPIRESCU, L. 384. Pe cerb că-ntîlnea. Arcul că-ntindea, Șoimi că trimetea, Copoi c-asmuțea. TEODORESCU, P. P. 66. ♦ (Subiectul este altceva sau altcineva decît omul) A stîrni. Porcii înjunghiați asmuțeau cîinii caselor. DELAVRANCEA, la HEM. 2. Fig. (Cu privire la oameni) A stîrni, a ațîța, a îndemna la acțiuni dușmănoase împotriva cuiva). Într-o fugă se ducea Și pe turci îi asmuțea. TEODORESCU, P. P. 554. ◊ Refl. reciproc. Copiii de pe drumuri își făcură din ochi, asmuțindu-se asupra gușatului. DELAVRANCEA, T. 122. 3. Fig. A îndemna, a stimula la ceva; a excita. Și-asmuțea gîndul, îl gonea din muche în muche, de p-un plai p-altul. DELAVRANCEA, S. 14. ◊ Refl. Cu moartea domnului trebuiau acum să le renască [boierilor] nădejdile și să se asmuță ale lor nalte rîvniri. ODOBESCU, S. I 106. ♦ (Neobișnuit, cu privire la alimente) A face să fie mai excitant, mai picant. Storci într-un vas zeama parfumată a mai multor lămîi gustoase... [și] ca să-nviezi și să mai asmuți acea smeadă și diafană salce (= sos), răspîndești d-asupră-i un oacheș nor de piper. ODOBESCU, S. I 464. – Variantă: asmuța, asmuț (ISPIRESCU, L. 302), vb. I.

balaoacheș adj. v. BRUN. BRUNET. NEGRICIOS. OACHEȘ. TUCIURIU.

BALAOACHEȘ, -Ă, balaoacheși, -e, adj. (În glumă sau în ironie; despre culoarea feței la oameni) Negricios, oacheș. Era lume amestecată în curtea caretașului Ferenț... Vreo doi erau balaoacheși la față. PAS, L. I 75. Mergem la Peșteră? – Da, și s-a mai mărit caravana, merge și d-l Dan. – N-am onoarea [să-l cunosc]. O fi tînărul balaoacheș de azi-dimineață... VLAHUȚĂ, O. AL. II 41.

BALAOACHEȘ adj. v. brun, brunet, negricios, oacheș, tuciuriu.

balaoácheș, -ă adj. (bălaĭ și oacheș). Atribut ironic Țiganilor (fiindcă-s prea oacheșĭ).

balaoacheș, ~ă [At: VLAHUȚĂ, D. 65 / Pl: ~e / E: bălai + oacheș] 1-2 smf, a (Fir) (Om) negricios. 3 smf (Dep) Țigan.

BALAOACHEȘ, -Ă, balaoacheși, -e, adj. (Glumeț sau ir.; despre culoarea feței) Negricios, oacheș. – Din bălai + oacheș.

balaoacheș adj., s. m. → oacheș

barnă, adj. – (reg.) (ref. la vaci) Oacheșă, negricioasă: „Rage barna-ntre hotară / Șî n-aude-a noua țară?” (Papahagi, 1925: 301). ♦ (onom.) Barna, nume de familie (77 de persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007). – Din magh. barna „brunet” (MDA).

băl, ~ă [At: ANON. CAR. / V: bel¹ a, bală, bea² sf, bâlă a / Pl: ~i, ~e / E: vsl вѣлъ] (Reg) 1 a (D. părul oamenilor) Blond. 2 a (D. oameni; îoc oacheș) Cu părul blond și cu fața albă. 3 a Frumos. 4 sf Iubită. 5 sf Lele. 6 a (D. animale; îoc negru) Care are corpul sau numai botul alb. 7 smf Animal cu corpul sau cu botul alb.

BĂL, -Ă, băli, -e, adj. (Ban., Transilv.) 1. (Despre oameni, în opoziție cu oacheș, smead) Blond; bălai, bălan. Frunză verde calapăr, Doi voinici, maică, mă cer: Unu-i negru, unu-i băl. Frunză verde de măr dulce, După băl, maică, m-aș duce. HODOȘ, P. P. 186. 2. (Despre oi, mai rar despre boi, vaci, cîini sau cai; în opoziție cu lai) Alb pe tot corpul sau numai pe bot.

Bălai ≠ negricios, negru, oacheș, smolit, tuciuriu

bărnac, -e, adj. – (despre culoarea feței, a părului sau a ochilor) Negricios, oacheș, brunet (ALR 1969: 12; Papahagi 1925): „Vai de mine, bine-mi place / Mândruța care-i bărnace” (Ștețco 1990: 304). – Din magh. barna „brunet”.

BĂRNACI, -E, bărnaci, -e, adj. (Reg.; despre culoarea feței și a ochilor, p. ext. despre oameni) Negricios, oacheș. – Magh. barnás.

BĂRNACI, -CE, bărnaci, -ce, adj. (Reg.; despre culoarea feței și a ochilor; p. ext. despre oameni) Negricios, oacheș. – Din magh. barnás.

BĂRNACI, -CE, bărnaci, -ce, adj. (Reg.; despre culoarea feței și a ochilor; p. ext. Despre oameni) Negricios, oacheș. – Din magh. barnás.

BĂRNACI adj. v. brun, brunet, negricios, oacheș, tuciuriu.

BĂRNACI, -E, bărnaci, -e, adj. (Transilv.; despre culoarea feței și a ochilor, p. ext. despre persoane) Negricios, oacheș. V. smead. Mîndră cu ochii bărnaci, Albă ești, dar nu-mi prea placi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 372.

bărnaci, bărnace, adj. – (reg.) (despre culoarea feței, a părului sau a ochilor) Negricios, oacheș, brunet (ALRRM, 1969: 12; Papahagi, 1925): „Vai de mine, bine-mi place / Mândruța care-i bărnace” (Ștețco, 1990: 304). – Din magh. barnás „brunet” (DER, DLRM, MDA).

bărnaci adj. v. BRUN. BRUNET. NEGRICIOS. OACHEȘ. TUCIURIU.

bărnaci, ~ace a [At: ȘEZ. IV, 18 / V: (Mol) bor- / Pl: ~aci, ~ace / E: mg barnás] (Trs; d. culoarea feței) 1 Negricios. 2 (D. ochi) închis la culoare. 3 (Pex; d. oameni) Oacheș (1).

bărnuț, -ă, bărnuți, -e, adj.(reg.) oacheș, negricios.

bîrnaci (-ce), adj. – Oacheș, brunet. Mag. barnás (Cihac, II, 479; Berneker 44; Gáldi, Dict., 104), de unde provin și rut. barná „(bou) negru”, slov. barnavý „oacheș, brunet”. Se folosește în Trans., împreună cu dim. bărnuț, adj. (oacheș, brunet).

Blond ≠ brun, brunet, oacheș

BLOND, -Ă, blonzi, -de, adj. (Despre culoarea părului sau a tenului, p. ext. despre oameni; în opoziție cu brun, brunet, smead, oacheș) De culoare deschisă, care bate în galben; bălai, bălan. Copila mea cu lungi și blonde plete. EMINESCU, O. I 200. Peste capul blond al fetei zboară florile ș-o plouă. EMINESCU, O. I 154. Nu le-ar putea cineva deosebi dacă... n-ar fi una brună și alta blondă. NEGRUZZI, S. I 327. ◊ Bere blondă = bere de culoare galbenă-deschis. ♦ (Substantivat) Persoană cu chipul sau părul blond. Avea... obraji grași, pufoși, de blondă ce încărunțește. DUMITRIU, B. F. 37.

BRUN, -Ă, bruni, -e, adj., s. n. 1. Adj. Cafeniu-închis. 2. S. n. Culoare brună (1). 3 (Despre oameni) Care are pielea negricioasă și părul negru; brunet, oacheș. – Din fr. brun.

BRUN, -Ă, bruni, -e, adj. 1. Cafeniu-închis. ♦ (Substantivat, n.) Culoare cafeniu-închis. 2. (Despre oameni) Care are pielea negricioasă și părul negru; brunet, oacheș. – Din fr. brun.

*brun, -ă adj. (fr. brun, it. bruno, d. vgerm. brun, ngerm. braun). Cafeniŭ bătînd în negru. Cu ochiĭ brunĭ (căpriĭ saŭ negri), oacheș. Subst. Om oacheș.

BRUN, -Ă, bruni, -e, adj. 1. Cafeniu-închis. 2. (Despre oameni) Cu părul negru și cu tenul negricios; oacheș. – Fr. brun.

BRUN adj. brunet, negricios, oacheș, tuciuriu, (rar) țigănatic, țigănos, (înv. și pop.) smolit, (pop.) negriu, (reg.) negros, (Transilv.) bărnaci, (glumeț sau ir.) balaoacheș. (Om ~; față ~.)

BRUN, -Ă (< fr.) adj., subst. 1. Adj., s. n. Cafeniu-închis. 2. Adj., s. m. și f. (Persoană) cu părul negru, cu ten negricios; (om) brunet, oacheș, smead, negricios. 3. S. f. Brună de Maramureș = rasă autohtonă de taurine, formată (începînd din 1881) prin încrucișarea de absorbție a animalelor din rasa de munte (mocăniță) cu tauri schwyz; este de culoare brună cu nuanțe de la brun-argintiu pînă la brun-închis, crescută pentru producția mixtă (lapte-carne).

BRUN, -Ă I. adj., s. n. (de) culoare cafeniu-închis. II. adj., s. m. f. (om) cu părul negru și ten negricios; brunet, oacheș. (< fr. brun)

BRUN, -Ă, bruni, -e, adj. 1. Cafeniu-închis. Codrule... Eu văd numai pete roșii-brune. Dar jalea vestitelor oști Doar tu o poți spune. BENIUC, V. 97. ◊ (Poetic) Și la vîntul din pustie, la răcoarea nopții brună, Piramidele din creștet aiurind și jalnic sună. EMINESCU, O. I 44. 2. (Despre oameni) Cu părul negru și (mai ales) cu tenul negricios; brunet, oacheș. Nu le-ar putea cineva deosebi dacă... n-ar fi una brună și alta blondă. NEGRUZZI, S.I 327.

BRUN, -Ă adj., s.n. Cafeniu-închis. // adj., s.m. și f. (Om) cu părul negru, cu ten negricios; brunet, oacheș. [< it. bruno, fr. brun].

BRUNET, -Ă adj., s.m. și f. (Om) oacheș, brun. [< it. brunetto, cf. fr. brunet].

BRUNET adj. brun, negricios, oacheș, tuciuriu, (rar) țigănatic, țigănos, (înv. și pop.) smolit, (pop.) negriu, (reg.) negros, (Transilv.) bărnaci, (glumeț sau ir.) balaoacheș. (Om ~; față ~.)

BRUNET adj. brun, negricios, oacheș, tuciuriu, (rar) țigănatic, țigănos, (înv. și pop.) smolit, (pop.) negriu, (reg.) negros, (Transilv.) bărnaci, (glumeț sau ir.) balaoacheș. (Om ~; față ~.)

brunet a. și m. cam brun la față, oacheș.

*brunét, -ă adj. (fr. brunet, dim. d. brun). Oacheș.

brunette (cuv. fr. [brynet], „oacheșă”), arie* melodioasă, cu caracter pastoral, de largă accesibilitate, răspândită în Franța sec. 17-18. Alcătuită din refren* și din cuplete (1), ea poate fi găsită în creația compozitorilor epocii: Lully, d’Andrieu, d’Anglebert ș.a.

buhurez m. buhă cu pene oacheșe, gălbui (Strix otus). [Compus din buhă și hurez].

CAFENIU. Subst. Cafeniu, culoare cafenie, brun, maro. Brunet, brun. Adj. Cafeniu, maro, maroniu, maro-deschis, havan, castaniu, brun-roșcat, șaten, căprui, căpriu, cafeniu-gălbui, măsliniu, smead; cafeniu-închis, brun, brunet, brunat (rar), bronzat, oacheș, murg, murgaș (reg.), murguț. V. negru.

CAP¹, (I, III) capete, s. n., (II) capi, s. m. I. 1. Partea superioară a corpului omenesc (la animale, partea anterioară), alcătuită din cutia craniană și față (la animale, bot), legată de trunchi prin gît. V. căpățînă, țeastă. Sub cap o mînă pui. Dorm colea, pe pămînt. COȘBUC, P. I 230. Ai să-mi aduci pe stăpîna acestei cosițe; căci de nu, unde-ți stau talpele, îți va sta și capul. ISPIRESCU, L. 23. Dintr-o fereastră deschisă se zărea, printre oale de flori, un cap de fată oacheș și visător, ca o noapte de vară. EMINESCU, N. 14. La așa cap, așa căciulă v. căciulă. ◊ Fig. Norul negru din capul nopții începu a se mișca domol, luînd felurite forme nedeslușite, pînă ce se prefăcu într-un fel de harmăsar aripat, avîntat în salt năprasnic. SADOVEANU, M. C. 94. Marți dimineața soarele scoase capul de după perdeaua de nouri plumburii. REBREANU, R. II 26. ◊ Loc. adv. Din cap pînă-n picioare = în întregime, cu desăvîrșire; din creștet pînă-n tălpi. Căpitanul de port, ras proaspăt, îmbrăcat în alb din cap pînă în picioare, șterse ușor cu batista praful de pe scaun. BART, E. 35. Dinu îi măsură pe toți cu privirea din cap pînă-n picioare. BUJOR, S. 22. Lăpușneanu mergea alăturea cu vornicul Bogdan... înarmați din cap pînă în picioare. NEGRUZZI, S. I 138. (Pînă) peste cap = prea mult, prea destul. Ori (cu) capul de piatră, ori (cu) piatra de cap = într-un fel sau într-altul, fie ce-o fi! Stăpîne, zise atunci calul: de-acum înainte ori cu capul de piatră, ori cu piatra de cap, tot atîta-i; fii o dată bărbat și nu-ți face voie rea. CREANGĂ, P. 212. Cu noaptea-n cap sau (rar) cu ziua-n cap = foarte de dimineață, dis-de-dimineață. Cu noaptea în cap, unele căruțe răsăreau pe creasta șoselei. PREDA, Î. 135. Ai ieșit de-acasă cu ziua-n cap. ALECSANDRI, T. 259. Cu un cap mai sus = cu mult mai sus. Ceea ce-l ridică pe Bălcescu cu un cap mai sus de orice ideolog al burgheziei este convingerea sa nestrămutată în rolul hotărîtor al maselor în istorie. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 100. ◊ Expr. A se da peste cap = a face tumbe; fig. a face imposibilul. Broasca se dete de trei ori peste cap și se făcu o zînă. ISPIRESCU, L. 35. A da (pe cineva) peste cap = a trînti la pămînt, a răsturna (pe cineva sau ceva); fig. a învinge. În caic sărea Și pe cel arap îl da pesta cap. ALECSANDRI, P. P. 117. A da paharul peste cap = a goli paharul dintr-o singură înghițitură. A scoate Capul în lume = a ieși din casă, a se arăta printre oameni. N-avea să scoată capul în lume Sultănica... că începeau șușuitul și ponoasele. DELAVRANCEA, S.14. A i se urca (cuiva) la cap = a-și lua îndrăzneală prea mare, a depăși limita normală, a deveni înfumurat, îngîmfat. A i se urca (cuiva) în cap = a se obrăznici față de cineva. A nu-și (mai) vedea capul de... sau a nu ști unde-i stă capul = anu ști ce să mai facă, a fi copleșit de..., a nu mai prididi. Nu-mi văd capul de trebi. CREANGĂ, A. 62. A-și pierde capul = a se. zăpăci. A nu avea unde să-și pună capul = a fi fără adăpost, a fi pe drumuri. A nu-l durea (nici) capul = a nu fi îngrijorat, a nu-i păsa de ceea ce se poate întîmplă. Trecea prin pădure fără să-l doară măcar capul. ISPIRESCU, L. 8. A da din cap = a mișca capul în semn de aprobare, de refuz, de îndoială etc. Dă din cap, zîmbind, clipește Și îngînă veteranul: «Le-oi mai apuca eu oare [stolurile de cucoare] Și la anul?» IOSIF, PATR. 26. A da (cuiva) la cap = a lovi, a omorî; fig. a ataca (cu vorba sau cu scrisul), a doborî. A umbla cu capul între urechi (sau în traistă) = a umbla gură-cască, a nu fi cu luare-aminte. A se da cu capul de toți pereții (sau de pereți, de vatră) = a fi cuprins de desperare sau de ciudă. Vii acasă supărată, Te dai cu capul de vatră. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 448. A (sau a-și) lua lumea-n cap = a lăsa totul în voia soartei și a pleca, rătăcind în lume. Dacă nu se ține de datorie și îl supără pe boier, boierul nu-l mai primește în primăvară la învoială, așa că țăranul nu mai are alta de făcut decît ori să moară de foame, ori să-și ia lumea în cap. PAS, Z. II 26. [Dorul de soră-sa] îl făcu să părăsească și casa și tot și să-și ia lumea în cap, spre a se duce oriunde va vedea cu ochii. POPESCU, B. III 120. Desperat, era să ieie lumea în cap. EMINESCU, N. 20. A-și aprinde paie în cap v. aprinde. A-și pleca capul = a se da învins, a se supune; a simți o rușine, o umilință. Oamenii plecară capetele și ieșiră în drum cu umerii puțin încovoiați. DUMITRIU, N. 26. Cu capul plecat = învins, supus; umilit, rușinat. Odată, mîhnit, dus pe gînduri, cu capul plecat, a intrat în odaia mă-sii. CARAGIALE, P. 121. A se bate în cap v. bate. (A lua sau a prinde pe cineva) pe după cap = (a lua) pe după gît. Bate-mă, doamne, să zac... Cu mîndră pe după cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 382. Bătut (sau căzut) în cap = (despre oameni) prost. A-și vîrî (sau a-și băgă, a-și pune) capul sănătos sub evanghelie = a se vîrî de bunăvoie într-o belea. Nu știu la cît mi-a sta capul cu... = nu știu cum o voi scoate la cale cu... Cu omul roș, nu știu, zău, la cît mi-a sta capul. CREANGĂ, P. 234. (învechit) A ridica cap = a se răscula. Hotărîrea... d-a ridica cap și sabie împotriva domnului. BĂLCESCU, O. II 309. ♦ Fig. (Luîndu-se partea pentru întreg) Îl rugau să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu cumva să meargă la pieirea capului său. ISPIRESCU, L. 4. Am tare multe trebi pe capul meu. CREANGĂ, P. 169. Decît cu urît în casă, Mai bine cu boală-n casă; De boală bolesc și scap, Dar urîtu-i tot pe cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. ◊ Expr. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. Bolnavă ca vai de capul ei. CREANGĂ, P. 286. Har am de capul vostru; de n-aș fi eu aici, ați păți voi și mai rău. CREANGĂ, P. 310. A nu fi nimic de capul cuiva = a fi lipsit de merite, de calități; a fi fără căpătîi. A cădea (sau a veni, a se sparge, a se întoarce) pe (sau în) capul cuiva = a-l ajunge pe cineva o nenorocire. Biata mamă nu știe de astă mare urgie ce i-a venit pe cap. CREANGĂ, P. 25. Bucurie peste bucurie venea pe capul meu. CREANGĂ, O. A. 49. Înălțate împărate, Pune pace, nu te bate, C-or cădea pe capu-ți toate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 316. A cădea pe capul cuiva = a sosi pe neașteptate la cineva, a trage la cineva; (care n-are unde să te găzduiască). Nu trebuie să le cădem pe cap bieților creștini. DUMITRIU, B. F. 148. A sta (sau a se ține, a se lega, a se apuca) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a se ține scai de cineva, a nu lăsa în pace pe cineva, a insista, a stărui pe lîngă cineva. Ce te legi de capul meu? CONTEMPORANUL, I 852. Toată ziua am stat de capul tatii, să-mi facă... un buhai. CREANGĂ, A. 41. A se duce de pe capul cuiva = a lăsa pe cineva în pace. Duceți-vă de pe capul meu, că mi-ați scos peri albi. CREANGĂ, P. 270. A-i da cuiva de cap, se zice cînd cade pe capul cuiva o belea care le întrece pe celelalte, care pune vîrf la toate. Asta a fost și-a trecut; dar acum mi-a dat alta de cap. RETEGANUL, P. II 53. A nu ști (sau a nu avea) ce-și face capului = a nu mai ști ce să faci, a nu avea încotro. Nici nu mai știau ce să-și facă capului cu atîtea avuții. DELAVRANCEA, S. 241. Pe fiul cel mai mic... nu-l trăgea inima a pleca în pețit. Dară n-avu ce-și face capului, căci lată-său îl trimetea într-una să caute a se căpătui și el. ISPIRESCU, L. 33. ♦ Parte a monedei care are imprimat un chip. Cap ori pajură? ♦ Părul capului. Cap nepieptănat. ◊ Expr. A-și pune mîinile în cap sau a se lua cu mîinile de cap = a se apuca cu mîinile de păr, a turba de necaz, de ciudă sau de deznădejde. Auzind vuiet tocmai din casă, iese afară și, cînd vede aceste, își pune mîinile în cap de necaz. CREANGĂ, P. 261. 2. Căpătîi. Puse, seara la capul fiecărui din ei cîte un mănunchi de flori. ISPIRESCU, L. 20. Ipolit o privea stînd la capul ei. NEGRUZZI, S. I 60. ♦ Căpătîiul patului. Punîndu-l [mănunchiul de flori] la capul patului său, se culcă și dormi dusă. ISPIRESCU, L. 20. 3. Individ, ins, om, persoană. V. căciulă, suflet, rumîn, creștin. Cîte 5 lei de cap. ◊ Expr. Pe capete = care mai de care, pe întrecute, de zor. Se luptară pe capete. ISPIRESCU, L. 254. ♦ (La pl.; reminiscență a timpului cînd averea consta mai ales în vite) Capital. Oamenii... erau chemați acum la bancă să plătească dobîndă și să dea și ceva din capete. STANCU, D. 230. Au hotărît amîndoi dobînda și două soroace pentru capete. GALACTION, O. I 177. Am vîndut cirezile Și mi-am scos capetele. TEODORESCU, P. P. 546. ◊ Expr. (Regional) A-și scoate din capete = a nu rămîne în pagubă, a fi răsplătit pentru osteneală, a se răzbuna cu prisosință asupra cuiva. Tu ți-ai bătut joc de mine. Fie, că și eu mi-am scos din capete. ISPIRESCU, L. 283. 4. Minte, gîndire, judecată; memorie. Capul i se limpezea ca de răcoarea unei dimineți, după un somn îndestulător, și se simțea ușor... ușor ca un fir de iarbă. VLAHUȚĂ, O. AL. 95. Capul tău e de poet și al lui de oștean. NEGRUZZI, S. 1 64. Nimănui vină nu-i bag, Fără prostului de cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. Unde nu e cap, vai de picioare. PANN, P. V. II 4. Capul face, capul trage = fiecare om suportă consecințele faptelor sale). ◊ Loc. adj. și adv. Cu cap = cu multă minte, cu judecată, deștept. Bărbatul meu e bun la suflet, dar se socoate prea cu cap. ALECSANDRI, T. 313. Fără cap = necugetat. Cu scaun la cap = cu judecată dreaptă, logic, cuminte. Cei cu scaun la cap se desprindeau din prăvălie și porneau la casele lor. PAS, Z. I 34. Expr. A fi bun (sau ușor) la (sau de) cap = a fi deștept, a pricepe ușor. A îi greu (sau tare). a (sau de) cap = a fi prost. A fi (sau a umbla) cu capul prin (sau în) nori = a fi zăpăcit, distrat. A-i băga (sau vîrî cuiva) în cap (ceva) = a face (pe cineva) să creadă (ceva). Cine ți-a vărît în cap și una ca aceasta? CREANGĂ, P. 194. A nu(-i) intra (cuiva ceva) în cap = a nu putea pricepe. A lua în (sau a băga la) cap = a pricepe, a ține minte. Făt-Frumos lua în cap tot ce-l învăța grădinarul. ISPIRESCU, la TDRG. A-i ieși (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gîndul la..., a uita, a renunța. Dar de cînd m-am măritat, Mi-au ieșit toate din cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 177. A nu-i mai ieși (cuiva ceva) din cap = a nu putea uita ceva, a-l stăpîni mereu același gînd. A-l duce (sau a-l tăia pe cineva) capul = a se pricepe la ceva. E bun de astea... îl taie capul. BASSARABESCU, V. 9. Au început a vorbi, care ce știa și cum îi ducea capul. CREANGĂ, P. 232. A-l duce capul la... = a-i sta mintea la..., a se ține de..., a-i trece prin minte,a-i da în gînd să... Mai bine că al nostru nu poate vorbi și nu-l duce capul, cape alții... la atîtea iznoave. CREANGĂ, P. 78. A-i sta capul la... = a-i sta mintea (sau gîndul) la..., a se gîndi la... Capu-i stă la sărutat. COȘBUC, P. I 89. A-și bate (sau a-și frămînta, a-și sparge) capul = ase gîndi mult, intens la ceva. A-i deschide (cuiva) capul = a-l face să înțeleagă (sau să vadă) ceva. Îi deschise capul și-l făcu să priceapă cum merg lucrurile prin orașe. ISPIRESCU, la TDRG. A fi cu (sau a face cuiva) capul călindar v. calendar. A fi (sau a rămîne, a umbla etc.) de capul său = a fi (sau a rămîne etc.) liber, independent, necontrolat. Mama... ne lasă... de capul nostru. SAHIA, N. 48. Am rămas liberă, de capul meu. ALECSANDRI, T. I 312. A face (ceva) de (sau din) capul său = a face (ceva) fără a consulta pe altul, cum se pricepe el singur. Femeie nepricepută! Ce-ai făcut? De te-a învățat cineva, rău ți-a priit; iară de-ai făcut-o din capul tău, rău cap ai avut! CREANGĂ, P. 88. Las’ să fie rău, nu bine, Că n-am ascultat de nime, Ci-am făcut de capul meu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 218. A întoarce capul cuiva = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată, a-l zăpăci. A avea cap să... = a se gîndi să..., a-i trece prin minte să...; (în construcții negative) a nu fi în stare să... Mult mă mir de tine ce cap ai să vii aici. RETEGANUL, P. V. 40. ♦ (În construcții cu verbul «a avea») Posibilitate, mod. N-am cap și chip pe toți să-i spui. COȘBUC, P. I 151. N-ai cap să trăiești, de răul lor! ALECSANDRI, T. I 171. Avea cineva cap să treacă pe-aici, fără să fie jăfuit, bătut și omorît? CREANGĂ, P. 119. ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiază acuzarea. 5. (Învechit) Viață. Se poate să le ierte capetele... murmurau cei care judecau împrejurarea. SADOVEANU, Z. C. 169. ◊ Primejdie de cap = primejdia vieții. ◊ (Azi în expr.) A-și pune capul (la mijloc) = a-și pune viața în joc sau în primejdie; a garanta cu viața sa pentru cineva. Să-mi pun capul pentru-o Lină, Să mă fac un om pribag! COȘBUC, P. I 50. Parcă despre asta mi-aș pune capul la mijloc. CREANGĂ, P. 170. O dată cu capul = cu nici un preț, nici mort. Nu deschide o dată cu capul! CARAGIALE, O. I 99. Să mă las de București!... O dată cu capul! de-oi ști că m-oi duce pe jos val-vîrtej pînîn capitală. ALECSANDRI, T. I 278. În (sau de-a) ruptul capului = cu primejdia vieții, chiar dacă și-ar pierde viața; (cu sens atenuat) cu nici un preț, de loc. Nu se astîmpără, nici în ruptul capului. CREANGĂ, P. 217. A face cuiva de cap sau a pune capul cuiva = a-i face cuiva de petrecanie, a-l pierde, a-l omorî. A-și face de cap = a face ceva ce poate să-i primejduiască viața sau să-l nenorocească; (cu sens atenuat) a face blestemății, nebunii. Ești un netot, ți-e capul prost Și-ți faci de cap, Ioane! COȘBUC, P. I 148. Poate să mai doarmă cineva, de răul nebunelor istor de privighetori? Parcă-și fac de cap, nu altăceva. CREANGĂ, P. 131. La alți le-ai făcut pe plac, Ție ți-ai făcut de cap! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 223. Singur de cap ți-ai făcut, După vina ce-ai avut! TEODORESCU, P. P. 516. 6. Compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-morților sau capul-lui-Adam = strigă. Cel mai mare în privința grosimii corpului dintre toți fluturii... e striga, numită... încă și... capul-lui-Adam... cap-de-mort... capul-morților. MARIAN, INS. 268; b) (Bot.) Cap-de-cocoș = dulcișor; capul-ariciului = șovar; capul-șarpelui= plantă erbacee acoperită cu peri aspri și cu flori roșii ca sîngele (Echium rubrum); c) (Astron.) Capul- balaurului = o parte a constelației numite balaurul. II. Căpetenie, șef, conducător. Capii mișcării, cu Heliade în frunte, fugiră. SADOVEANU, O. I 420. Să lovim azi numai capul; ceata, fără capul său, Se va-mprăștia, și-n urmă i-om lovi pe toți de-a rîndul. DAVILA, V. V. 72. Boierii erau slujbașii țării, adică ofițerii și capii puterii armate. BĂLCESCU, O. II 14. Cap de familie sau capul familiei = tatăl, soțul sau alt membru al familiei care are răspunderea ei și îi susține interesele. În zori, capul familiei pornește iarăși să caute [de lucru]. SAHIA, N. 94. Capul răutăților = inițiatorul răutăților. Capul răscoalei = inițiatorul sau conducătorul răscoalei. III. 1. (Uneori în opoziție cu coadă) Partea de sus a unui obiect, vîrf. Ajunseseră în capul dealului. DUMITRIU, N. 228. Te văd mereu ca-n clipa de pe urmă: încremenit în capul scării. CAZIMIR, L. U. 90. Aduc apă vie și apă moartă de la munții ce se bat în capete. ISPIRESCU, L. 126. Toate lemnele se pleacă Cu capul cătră pămînt. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 152. ♦ Extremitate sau piesă de extremitate a unui dispozitiv sau a unui corp tehnic. Capul șurubului. Capul burghiului. Capul oiștii. ♦ Umflătura unei bube unde, s-a strîns puroiul. Buba cap nu face Pînă nu să coace. PANN, P. V. I 60. Capul pieptului = partea de sus a toracelui. Măicuța călcatu-i-a Cu copita calului Tocma-n capu pieptului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 485. ♦ Măciulia macului. 2. (Uneori în opoziție cu mijloc) Partea extremă (cu care începe sau sfîrșește un lucru); capăt. Drăgan stătea în capul viei. DUMITRIU, N. 249. Munceau mai departe, ștergîndu-și repede, pe furiș cîte o lacrimă, între două brazde de coasă sau la întorsul plugului la capul locului. SANDU-ALDEA, D. N. 286. Nu uita să te îndreptezi... în capul stradei San Gregorio. ODOBESCU, S. III 70. Ș-o luăm noi... tocmai din capul satului din sus, cu gînd să umblăm tot satul. CREANGĂ, A. 42. Cap de pod = bază militară, în apropierea unui obstacol (curs de apă, zonă muntoasă), făcută cu scopul de a asigura trecerea grosului forțelor și a mijloacelor de luptă. (Fig.) Rolul pe care S.U.A. și Anglia l-au destinat Germaniei occidentale... este acela al unei colonii cu o industrie dezvoltată... bază industrială-militară și cap de pod strategic în inima continentului european. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 158, 2/1. ◊ Loc. adv. (Despre două obiecte alăturate) Cap la (sau, rar, în) cap =cu părțile extreme alăturate. Sudură cap la cap. De la un cap la altul (sau la celălalt) sau din cap în cap = de la o extremitate pînă la cealaltă. Porni din nou... de la un cap la celălalt Cutreierînd tot Bucureștii. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 10. De la un cap la altul mulțimea e mișcată... MACEDONSKI, O. I 251. ◊ Expr. Cap de țară =margine de țară, hotar; fig. (în construcții negative, în legătură cu verbul «a fi») nu-i nimic, n-are importanță, nu-i grav. Ei, n-o să fie cap de țară! DUMITRIU, V. L. 129. Nu te mai pune și d-ta atîta pentru te mieri ce și mai nemica, că doar n-are să fie un cap de țară. CREANGĂ, P. 152. A sta (sau a se ridica) în capul oaselor = a sta în pat (sau a se ridica stînd) pe șezut. Daniil sta acum cu ochii mari deschiși, în capul oaselor, și se gîndea. SADOVEANU, M. 104. Se ridică repede în capul oaselor. BUJOR, S. 79. Făcea multe nopți albe, chinuit, în capul oaselor, ca să n-adoarmă. VLAHUȚĂ, O. A. 126. 3. Partea de dinainte, început, frunte. O sută... de muncitori se încolonează pe șosea, cu mortul în cap. SAHIA, N. 43. Venea în frunte batalionul I al regimentului al 10-lea de dorobanți, care trebuia să formeze capul coloanei. D. ZAMFIRESCU, R. 253. Și mă cată, mamă, cată... La capul șireaguliu, Chiar la poala steagului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 324. ◊ Fig. Iașul a fost în capul culturii în cele trei sferturi dinții ale veacului al XIX-lea. IBRĂILEANU, SP. CR. 11. Cap de an = începutul unui an. Capul săptămînii = întîia zi a săptămînii. Cap de iarnă, de primăvară etc. = începutul iernii, al primăverii etc. A venit la Păuna Mică... în cap de primăvară. SADOVEANU, P. M. 233. Capul primăverii este sosit. I. IONESCU, M. 202. Cap de coloană = cel care stă în fruntea unei coloane. Cap de afiș = primul nume dintr-o listă de persoane care sînt afișate în ordinea valorii lor. Actorul X este cap de afiș. Loc. adv. În cap de noapte sau în capul nopții = după ce s-a întunecat bine. Cum vrei d-ta, finule, să pleci acum, în cap de noapte, pe aci încolo? RETEGANUL, P. I 76. Din (sau de la) cap = a) de la început. Începu mai lung, cu vorbe, un fluierat plin, pe care îl luă de la cap pînă ce ochii începură să i se umfle. PREDA, Î. 148; b) de la,începutul rîndului, din capăt. Scrieți de la cap. Din capul locului = de la început, înainte de a începe ceva, înainte de a face primul pas, în prealabil. De ce n-ai venit cu scrisoarea la mine, din capul locului, deschis, cinstit? BARANGA, I. 189. Ar fi voit să-și dea cingătoarea... din capul locului. ISPIRESCU, U. 53. Fie acestea zise din capul locului. ODOBESCU, S. III 11 ♦ Partea principală, de frunte, mai aleasă (a unui lucru). (Mai ales în expr.) Capul mesei = locul de onoare la masă, fruntea mesei. Tata și-a reluat lacul său obișnuit, din capuI mesei. SAHIA, N. 56. Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună Nunul mare. EMINESCU, O. I 85. Dar pe-un vîrf de munte stă Mihai la masă Și pe dalba-i mînă fruntea lui se lasă; Stă în capul mesei între căpitani Și recheamă dulce tinerii săi ani. BOLINTINEANU, O. 31. 4. (Adesea în opoziție cu mijloc, vîrf) Partea de jos sau dindărăt a unui lucru; capăt; (cu sens temporal) sfîrșit. (Mai ales în expr.) A ajunge în cap sau a o scoate la cap = a sfîrși, a termina. A-i da cuiva de cap = a-i veni cuiva de hac, a-l răzbi. Paloșenii găsiră foarte mulți Soreni morți în metereze și înaintară bucurați că în fine le-a dat de cap. VISSARION, B. 340. A (o) scoate la cap sau a ieși la un cap = a termina cu bine, a o scoate la capăt, la socoteală, la cale; a reuși. Ei! dragă, cu rușinea astăzi n-o scoți la capăt. ALECSANDRI, T. 1111. În cap = (după numerale) exact, întocmai. Așa este... că sînt douăsprezece în cap? ISPIRESCU, U. 68. 5. Bucățică ruptă dintr-un obiect sau rămasă după întrebuințarea lui; lucru de mică valoare. ◊ Expr. Nici un cap de ață = absolut nimic. Nu mai dau pe datorie nici un cap de ață. STANCU, D. 121. Pînă la un (sau într-un) cap de ață = tot, pînă la cel din urmă lucru.

caramancă sf [At: Com. V. BĂJĂNICĂ (Țepeș-Vodă – Constanța), ap. DA ms / Pl: ? / E: caraman + -că] (Reg) Femeie oacheșă.

căprișor sm [At: PANȚU, PL.² / V: ~ruș~ / Pl: ~i / E: capră + -ișor] 1 Mică plantă erbacee din familia ciperaceelor cu flori brun-închise, care crește în locuri umede (Cyperus flavescens). 2 (Șîs ~ oacheș) Mică plantă erbacee din familia ciperaceelor, cu flori brun-închise (Cyperus fuscus). 3 Plantă din familia ciperaceelor (Chlorocyperus longus). 4 Planta Duvalijouvea serotina.

cheșaie sf [At: DA / E: nct] (Îvp) Femeie oacheșă.

cheșei sm [At: DA / Pl: nct / E: nct] (Îvp) Oacheș.

cinsteț m. plantă cu florile galbene ca pucioasa și cu puncte oacheșe. (Salvia glutinosa). [Lit. plantă stimată].

cĭorchín și -íne m. și -ínă f., pl. e (var. din cĭochină orĭ cĭucure orĭ din chicĭură, că strugurele e ca un cîrlig orĭ ca un canaf). Strugure: boziĭ pocîltițĭ de cĭorchine oacheșe (CL. 1910, jubilar, 203). – La Delv. un cĭorchine și niște cĭorchine. În est cĭorchină, în Olt. cĭurchină (pl. e și ĭ), înseamnă „scheletu strugureluĭ”.

ciovică (ciuvică) f. buhă de mărimea unei vrăbii cu pene oacheșe pe spate, petrece prin păduri unde cuibărește (Strix passerina). [Onomatopee după strigătul ei: ciovic-ciovic!].

CÎTE prep. (Precedînd un numeral cardinal) 1. (Formează numerale colective) Dintr-o lovitură și tăiau cîte trele capetele. ISPIRESCU, L.. 304. Crîșmele... cerca. Cerca una, cerca două, Pîn-împlinea cîte nouă. ALECSANDRI, P. P. 137. 2. (Formează numerale distributive) Prinse stau de mîini, în rînd, Două cîte două. COȘBUC, P. II 277. I-a dăruit patruzeci și nouă de mioare oacheșe numai de cîte un ochi. CREANGĂ, P. 105. De acum trebuie să ne mai punem și cîte pe oleacă de carte. CREANGĂ, A. 100. P-ici, pe colo mai străbate cîte-o rază mai curată. EMINESCU, O. I 158. Toate [scrisorile] îmi vesteau cîte supărare. NEGRUZZI, S. I 55. ◊ (Rar, cu omisiunea numeralului) Stringind părintele Duhu para cîte para, și-a comisionat cărți. CREANGĂ, A. 141. ◊ Expr. Una cîte una (sau) cîte una-una= rînd pe rînd, una după alta. Izvorăsc din veacuri stele una cîte una. EMINESCU, O. I 148. Cîte una-una căruțele sosesc la tîrla sau la stîna unde vînătorii au să petreacă noaptea. ODOBESCU, S. III 18. Cîte una (strașnică) = ceva minunat (grozav, strașnic etc.). Cînd spunea cile una, ori te țineai cu mîna dc inimă rîzînd, ori te făcea, să-ți sară inima din loc, de frică. CREANGĂ, P. 120.

coarbă¹ sf [At: RETEGANUL, TR. 16 / V: (rar) corbă / Pl: ~be / E: corb] 1 (Pop) Femela corbului Si: corboaică, corbiță. 2 (Pop) Femeie oacheșă. 3 (Rar) Țigancă. 4 (Reg) Iapă slabă.

CUCĂ¹, cuci, s. f. (Învechit) Căciulă înaltă, împodobită cu pene de struț, pe care o purtau în semn de distincție căpeteniile turcești și domnitorii romîni în timpul ceremoniilor. Îmi vine să svîrl pe fereastră cuca și bușmachiii, așa de tare mă mir. SADOVEANU, D. P. 49. Stau grămădiți optzeci de călăreți turci, ieniceri, spahii și ciohadari împărătești, unii cu înaltă cucă, din vîrful căriia atîrna pe șalele calului o lată pană verde. ODOBESCU, S. A. 136. Figură uscată, oacheșă, purtînd în cap o cucă cu pene. BĂLCESCU, O. I 222. Dă-mi căciula Țurcănească, Ca să-ți dau cuca Domnească. TEODORESCU, P. P. 502.

DĂLBAN < subst. *dălban, epitet ironic pentru țigani, format a contrario, din contaminarea subst. nălban[t] < tc. nalband „potcovar” cu adj. dalb, vechii potcovari fiind în genere țigani, unii rămași de la Tătari; ei vor fi adus și termenul meseriei la noi- cf. epitetul similar balaoacheș < băl. „alb” – oacheș „negricios” 1. Dălban (C Ștef; Div 89; 17 B II 281);- Ioan, mold. (RI XX 246; Vel; 16 A I 163); Dălbăn/escul, Stan (17 B II 281); -ești s. (ib. 122). 2. Dîlban, 1467 (Ț-Rom 267). 3. Dîrban (17 B II 93). 4. Cf. Dolban, mold. (Sur V) și Dolbanici, H. (C Bod). 5. Dălban zis și Dulban (17 B III 550); Dulban (BAP II 349). V. și Nălban (Partea III-a).

DREPTAR, dreptare, s. n. Riglă sau echer utilizat în zidărie sau în dulgherie pentru verificarea suprafețelor plane. Manole cel oacheș și bărbos de la Hurez... ținînd într-o mînă dreptarul zidarilor... iar în cealaltă păpușa de sfoară pentru măsurătoare. ODOBESCU, S. II 513. ♦ (Top.) Instrument utilizat pentru trasarea drumurilor. Prin aleea de aluni acum trece drumul mare... «Butucul» a căzut jertfă dreptarului drumurilor. HOGAȘ, H. 47.

fasole sfs [At: (a. 1793) URICARIUL VI, 168 / V: (reg) ~lă, fasulă, fasule, fansulă, fansule, fajolă, făsulă, făsule, păsulă, păsule sf făsui, păsui sm / E: ngr φασόλι] 1 (Șîc; reg ~-albă, ~-albăstruie, ~-arici, ~-bobică, ~-boambe, ~-bambulea, ~-cereșele, ~-clujene, ~-copăcei, ~-cușulenci (pestrițe), ~-cu-araci, ~-cu-hărac, ~-cu-par, ~-cu-pui-galbeni, ~cu-stâlp, ~-cu-bobul-bălțat, ~-cu- vițe, ~-curve, ~-de-arac, ~-de-arac-pestriță, ~-de-grădină, ~-de-harag, ~-de-lună, ~-de-lună-albă, ~-de-oloagă, ~-de-par, ~-de-porci, ~-de-unt, ~-de-zahăr, ~-flageruț, ~-fără-vițe, ~-fideluță, ~-franceză, ~-franțuzească, ~-gălbănuță, ~-galbenă, ~-galbenă-de-plat, ~-galbene, ~-galbină-aurie, ~-gogoneață, ~-granat, ~-grasă (-oloagă și ~-de-rudă), ~-grase, ~-grasă-gălbuie, ~-grasă-oloagă, ~-grasă-pe-arac, ~-grănac, ~-gura-rândunicii, ~-jumătate-bombe, ~-lată, ~-linte-măruntă, ~-lungă, ~-mărunțică, ~-metru, ~-moldovenească, ~-negre, ~-oacheșă, ~-obădată, ~-oloagă, ~-oloagă-de-Dobrogea, ~-oloagă-ca-pucioasele, ~-oul-păsării, ~-oușoare, ~-ovreiască, ~-pestriță, ~-plumbușori, ~-popească, ~-pucioasă, ~-putără, ~-rangău, ~-roșie, ~-sălaică, ~-sântiliese, ~-șerpi, ~-tărcată, ~-tufoșă, ~-țigăncușă, ~-țucără, ~-urcătoare, ~-uriașă, ~-verde) Plantă erbacee anuală din familia leguminoaselor, cu frunzele compuse din trei foliole mari, păroase, cu flori albe, roz sau roșii, ale cărei păstăi și semințe sunt folosite în alimentație Si: (reg) baclău, baghi, bob, bob-turcesc, broancă, colțuroasă, fasuliu, fâsai, mazăre, pisulă, păsoi, postae, tea, teacă-pentru-măncare, tecă, țârțărică, țucără (Phaseolus vulgaris) 2 (Șîc; reg ~-bihalcă, ~-bihoaică, ~-bivolească, ~-cu-flori-roșii, ~-de-Arabia, ~-d-aia-pentru-flori, ~-ghibolărească, ~-grasă, ~-pestriță, ~-roșie, ~-spaniolă, ~-urcătoare, făsui-cu-teaca-lată) Plantă erbacee din familia leguminoaselor, cu frunze compuse din trei foliole ovale, cu flori mari, roșii și albe, dispuse în raceme, cultivată cu plantă ornamentală Si: babane-roșii, făsaică (-ce-se-urcă), mazăre-bivolească, mazăre-roșie, păstaie-pentru-flori (Phaseolus multiform). 3 (Reg; îc) ~a (sau ~la)-cioarei, ~la-calului, ~la-dracului, ~la-viermelui, ~grecească Remf (Aristolochia clematitis). 4 (Îvp; îc) ~-japoneză (sau ~-soia) Soia (Glycine hispida). 5 (Reg; îc) ~-turcească, (sau fasule)-de-floare Plantă din familia leguminoaselor (Dolichos lablab). 6 (Reg; îc) ~-sălbatică Brustur negru (Symphytum cordatum). 7 Păstaia fasolei (1), de culoare verde sau galbenă. 8 Fiecare dintre boabele din interiorul păstăii de fasole (1). 9 Mâncare de boabe sau păstăi de fasole (1). 10 (Pfm; fig) Dinte. 11 (Pfm; îe) A (-și) arăta, rânji sau beli ~a (sau ~le) A râde. 12 (Pfm; îe) A bate (sau a da) ca la ~ A bate fără milă (metodic). 13 (Îvp; îe) A nu avea (sau a nu-i fi) ~a fiartă A se înșela.

galben (galbenă), adj. – 1. De culoarea aurului, a lămîiei. – 2. Blond. – 3. Palid, decolorat. – 4. (S. m. și f.) Nume dat unor animale domestice cu părul galben. – 5. Ducat, monedă veche de aur, de mărime și valoare variabilă. – 6. (S. f.) Varietate de struguri de proveniență din Odobești. – Var. (dial.) mr., megl. galbin. Lat. galbĭnus (Pușcariu 696; Candrea-Dens., 713; REW 3646; DAR), cf. alb. gelbëre (Meyer 119; Philippide, II, 643), it. gavinello „vindereu” (Battisti, III, 1775), fr. jaune. Pentru numele monedei, cf. port. amarela, iud. port. amaríio. Der. gălbenaș, s. m. (ducat, monedă; persoană care strînge dările, înv.) gălbenare (var. gălbinare), s. f. (icter; rar, gălbenuș; cimbru, Serratula tinctoria); gălbinatec, adj. (rar, gălbui); gălbeneală, s. f. (paliditate, culoare gălbuie; vopsea galbenă; rar, dropică); gălbenel, s. m. (ducat, monedă; nume de plante, Nasturtium amphibium, Ranunculus aureus, Ranunculus pedatus, etc.); gălbenea, s. f. (hreniță, Nasturtium); gălbinică, s. f. (mușețel, Matricaria chamomilla); gălbeneț, s. n. (galbeni, bănet); gălbeneț (var. gălbineț), adj. (oacheș); gălbenicios, adj. (gălbui; palid); gălbeniță, s. f. (plantă, Galeobdolon luteum); gălbeniu, adj. (gălbui); gălbenuș, s. m. (plantă, Crepis setosa); gălbenuș, s. n. (partea centrală, sferică, de culoare galbenă a oului); gălbenuț, s. m. (varietate de ciuperci comestibile); gălbior, adj. (gălbui); gălbior, s. m. (ducat; varietate de ciuperci, Cantharellus cibarius; varietate de struguri); gălbiu (var. gălbui), adj. (gălbui); gălburiu, adj. (gălbui), provenind dintr-o încrucișare cu alburiu; gălbenime, s. f. (gălbejeală); îngălbeni (var. gălbeni, (în)gălbini, etc.), vb. (a se face galben; a deveni palid, a-și pierde culoarea); îngălbenitor, adj. (care face să devină galben). – Din rom. provine ngr. νγάλπινος, bg. galbin „ducat” (Capidan, Raporturile, 231).

gáleș, -ă adj. (bg. kaléš, în Mac. galéš, cu ochĭ negrĭ, frumos, poate infl. și de gálen, delicat, moleșit). Fam. Melancolic, duĭos, amoros: privirĭ galeșe. Adv. A te uĭta galeș. V. oacheș.

jder m. 1. soiu de dihor cu blana foarte căutată (Mustela martes); 2. blana jderului, oacheșă cu gât galben. [Cf. serb. JDERO, om licorn].

lemn n. 1. substanță tare și compactă a arborilor: lemn de brad; 2. fig. nesimțitor ca un lemn: ești un lemn; 3. nume de plante și de arbuști: lemul-câinelui, arbust cu florile albe (devenind la urmă oacheșe) ce se cultivă prin grădini pentru garduri vii (Ligustrum); lemn câinesc, tulichină; lemnul Domnului, plantă cu flori galbene și cu miros pătrunzător de lămâie, se cultivă adesea prin grădini (Artemisia abrotanum); lemn dulce, plantă ce crește prin șesuri și se cultivă pentru trebuințele medicinale (Glycyrrhiza); lemn galben, dracilă (dă o vopsea galbenă); 4. arbore, oliv: unt de lemn. [Lat. LIGNUM]. ║ adv. ca un lemn: adormise lemn.

MIOARĂ, mioare, s. f. Oaie tînără (de un an) care încă n-a fătat; p. ext. oaie în general. Pe pajiști vor paște mai multe mioare-. Pe glie ara-vor mai multe tractoare. TULBURE, V. R. 43. Moș Dediu i-a dăruit patruzeci și nouă de mioare, oacheșe numai de cîte un ochi. CREANGĂ, P. 105. Și mînat-am dragi mioare, Pintre iarbă numai floare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 510. ◊ (Adjectival, f.) Tînără. O ciută mioară La bot gălbioară. PĂSCULESCU, L. P. 63. – Pronunțat: -oa-. – Variante: meioară (pronunțat -ioa-; ALECSANDRI, T. 813), meoară (pronunțat -oa-; CONACHI, P. 8, ȘEZ. I 207) s. f.

murg², murgă [At: BIBLIA (1688), 221/50 / Pl: ~rgi / E: cf alb murg] 1-2 smf, a (Cal) Care are culoarea părului castaniu-închis sau negru-roșcat Si: (reg) murgiu. 3-4 smf, a (Reg) (Cal) cenușiu-închis. 5 a (Pgn) Care are o culoare închisă. 6 a (Reg; îs) Pere ~rgi Varietate de pere făinoase, de culoare vânătă, cu miezul roșu, cu gust acrișor. 7 a (Spc; Ban; Trs; d. oameni) Cu pielea, tenul de culoare închisă Si: brunet, oacheș. 8-9 smf Cal (tânăr). 10 sm (Îe) Paște, ~ule, iarbă verde Se spune, în glumă, pentru a indica așteptarea zadarnică, lipsa de speranță în ce privește realizarea unui lucru. 11 sf (Îe) A intrat ~a în sat S-a înserat. 12 sm (Mtp; reg; îc) ~u-dă-cu-sară Ființă fantastică despre care se crede că umblă prin păduri după apusul soarelui Si: (reg) mânzu-dă-cu-sară. 13-14 smf (Pex) Bovină de culoare murgă (1-2).

MURGAȘ, -Ă, murgași, -e, adj. (Regional, despre oi) De culoare murgă. Oile au diferite numiri... oacheșe... murgașe. PAMFILE, I. C. 36.

murgiu, ~ie a [At: BUDAI-DELEANU, Ț. 116 / Pl: ~ii / E: murg² + -iu] 1-2 (Trs; d. cai) Murg² (1-2). 3 (Pgn; d. obiecte) De culoare închisă. 4 (Spc; d. oameni) Cu pielea, tenul, de culoare închisă Si: brunet, oacheș.

MUȘCHI², (1) mușchi, s. m., (2) mușchiuri, s. n. 1. Țesut fibros și cărnos la oameni și la animale, care se contractă și se relaxează după impulsul nervos primit și pune în mișcare diferite organe și părți ale corpului, Ceilalți concurenți... cu pieptul lat cu mușchii în fus și cu tendoanele elastice. C. PETRESCU, Î. II 216. Pe fața-i osoasă mușchii jucau subt pielea oacheșă, întinsă și lucitoare. REBREANU, R. II 232. Munteanul e sprinten, potrivit în legăturile lui, mai mult mușchi decît carne. RUSSO, O. 101. 2. Bucată de carne de măcelărie desprinsă din regiunea șirei spinării, a pulpelor etc.

NANI interj. Cuvînt de alintare, mai ales în cîntece de leagăn. Nani, nani, puiul meu... Să fii oacheș și frumos Ca un soare luminos. ALECSANDRI, P. P. 381. ◊ Expr. (Familiar) Fă nani, se zice unui copil ca îndemn la somn.

neaoș a. 1 pământean: Român neaoș; 2. fig. fără amestec, pe deplin curat: fire neaoș românească; 3. adevărat: port neaoș țărănesc; 4. din naștere (despre calități sau defecte): neaoș călăreț AL. neaoș hoț PANN. [Derivat poate din nea (cf. oacheș din ochiu) cu sensul primitiv de «curat ca zăpada», aplicat în special originii pure și neamestecate]. ║ m. pământean: vechi neaoși de ai Lehiei AL.

NEGRICIOS, -OASĂ, negricioși, -oase, adj. De o culoare care se apropie de negru, care bate în negru. Se cufundă și el în rîul de trupuri îmbrăcate în postavuri negricioase, zdrențuite, și se topi numaidecît. DUMITRIU, B. F. 108. Licăreau luminile portului și se vedea ca o fîșie negricioasă apa Niprului. SAHIA, U.R.S.S. 181. ♦ (Despre oameni și despre părți ale corpului lor) Cu pielea, părul, ochii de culoare închisă; oacheș, brun, brunet. Directorul... era negricios, bondoc și foarte gras. PAS, Z. I 283. Vine de peste deal de la Mănăstireni un romîn mărunțel și negricios. SADOVEANU, O. VIII 188. Postelnicul vîrî cartea la brîu și lovi din palmele lui negricioase, mici și subțiri. CAMIL PETRESCU, O. I 29. ◊ (Substantivat) Se bălăbănea, acum, în mijlocul negricioșilor care... erau de meserie fierari. PAS, L. I 256.

negricios, ~oasă [At: LB / Pl: ~oși, ~oase / E: negru + -icios] 1-2 a (Șhp) Negrișor (1-2). 3 a De o culoare care se apropie de negru Si: negriu (1). 4 a (D. oameni) Cu pielea, părul, ochii de culoare închisă Si: brunet, oacheș, (îvr) negratic, (pop) negriu (2), (reg) negros. 5 a (D. părți ale corpului) De culoare închisă, aproape neagră Si: (pop) negriu (3), negruș (3), (reg) negriciu, negreț, negrui. 6 smf Persoană murdărită, acoperită de praf, de funingine.

NEGRICIOS adj. brun, brunet, oacheș, tuciuriu, (rar) țigănatic, țigănos, (înv. și pop.) smolit, (pop.) negriu, (reg.) negros, (Transilv.) bărnaci, (glumeț sau ir.) balaoacheș. (Om ~; o față ~.)

NEGRICIOS ~oasă (~oși, ~oase) 1) Care are culoare apropiată de cea neagră; care bate în negru. 2) (despre persoane) Care are părul și pielea de culoare închisă; oacheș; smolit; brunet. /negru + suf. ~icios

negriu adj. v. BRUN. BRUNET. NEGRICIOS. OACHEȘ. TUCIURIU.

NEGRIU adj. v. brun, brunet, negricios, oacheș, tuciuriu.

NEGROS adj. v. brun, brunet, negricios, oacheș, tuciuriu.

negros adj. v. BRUN. BRUNET. NEGRICIOS. OACHEȘ. TUCIURIU.

NEGRU³, NEAGRĂ, negri, -e, adj. 1. Care nu reflectă lumina, care are culoarea funinginii, a cărbunelui, a penelor corbului; (despre culori) ca funinginea, ca penele corbului. Foile de hîrtie au mers sub mușamaua neagră să țină tovărășie altei scrisori. C. PETRESCU, Î. II 32. Un flăcău cu negre plete și frumos cum nimeni nu-i. COȘBUC, P. I 180. Mîndra-mi rupse inima, Ea mi-o rupse, ea mi-o leagă, C-un fir de mătasă neagră. HODOȘ, P. P. 86. ◊ Ochi negri = ochi al căror iris are o culoare brun-închisă. Ochii vizitiului, negri, catifelați... erau grei. DUMITRIU, N. 33. Are barbă albă și ochi negri. SADOVEANU, O. III 221. Tu zeu cu ochii negri... o, ce frumoși ochi ai! EMINESCU, O. I 95. Pîine neagră = pîine mai închisă la culoare, făcută din făină integrală. Ei mîncau acasă, la mătușa lui care l-a crescut, numai pîine neagră. C. PETRESCU, C. V. 120. Vin negru = vin de culoare întunecată, de obicei roșu-închis. Rasă neagră = unul dintre marile grupuri de popoare în care e împărțită omenirea și care se caracterizează prin culoarea foarte închisă a pielii. Bilă neagră v. bilă². ◊ Expr. A face albul negru = a înfățișa un lucru altfel decît este, a denatura, a falsifica. Ba e albă, ba e neagră v. alb². Nici albă, nici neagră v. alb². Negru pe alb v. alb². A nu spune sau a nu zice cuiva (nici) «negri ți-s ochii» = a nu supăra cu nimic pe cineva, a nu se lega de cineva, a nu mustra, a nu face nici o imputare cuiva. [El] umblă în toate părțile fără să-i zică nimene: negri ți-s ochii! SEVASTOS, la TDRG. ♦ (Despre persoane) Cu pielea (părul, ochii) de culoare închisă; brunet, oacheș. Iancu, țiganul cel mare, negru și buzat, își făcea loc în cămașa lui roșie printre oșteni. SADOVEANU, O. VII 74. Un maior de artilerie, negru, cu dinții albi ce-i sticleau, printre buzele groase. BART, S. M. 27. ♦ (Regional, despre rufe și unele obiecte de îmbrăcăminte) Murdar, nespălat, înnegrit. Mi s-au strîns o mulțime de rufe negre. SBIERA, P. 307. Vine Barbul de la plug... Cu cămeșa neagră plumb. ȘEZ. I 143. 2. Lipsit de lumină, cufundat în întuneric; întunecat, obscur. Și neguri cresc Din negre văi, Plutind pe munți. IOSIF, PATR. 66. Doar izvoarele suspină, Pe cînd codrul negru tace. EMINESCU, O. I 207. Aide, mîndro, aide, dragă, Să trecem măgura neagră La sfințitul soarelui. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 62. ◊ Fig. (Simbolizînd ceva rău, trist, urît, neplăcut, funest, apăsător) Problema privea mai ales exploatarea brațelor de muncă și starea de robie neagră a plugărimii. SADOVEANU, E. 52. Am cunoscut pe vremuri un scriitor de mare talent, care îmbătrînise în cea mai neagră sărăcie. VLAHUȚĂ, O. AL. I 284. De greul negrei vecinicii, Părinte, mă dezleagă. EMINESCU, O. I 177. Să nu cazi la vreun loc rău, La loc rău și mult departe, În neagra străinătate. ALECSANDRI, P. P. 144. ◊ Vărsat negru v. vărsat. Bubă neagră v. bubă. Preț negru = preț de speculă; suprapreț. Bursă neagră v. bursă. Listă neagră = (într-un regim de oprimare politică) listă cuprinzînd nume de oameni care trebuie supravegheați de poliție. ◊ Expr. A avea (sau a-i fi cuiva) inima neagră = a fi foarte trist, foarte mîhnit. Ca să vadă și să creadă, Cum mi-i inima de neagră. HODOȘ, P. P. 81. A-i face cuiva zile negre = a-i pricinui cuiva supărări, a-i amărî viața. A strînge bani albi pentru zile negre = a face economii în timp de belșug, pentru a avea la nevoie. Post negru = post foarte sever, fără nici un fel de mîncare sau băutură. Am să țin post negru douăsprezece vineri în șir. SADOVEANU, B. 54. ♦ Fig. Ascuns, misterios. Poți face să scapere cremenea celei mai negre taine. SADOVEANU, D. P. 28. 3. Fig. Rău (la inimă), răutăcios, hain. Săraci ochișorii mei, Multă lume văz cu ei, Dar nu văz oameni d-ai mei, Ci tot negri străinei. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 200.

NEGRU. Subst. Negru, culoare neagră, negreală, negreață; înnegrire, înnegreală (rar), negritură (rar), cernire, cernit (pop.), cănire (pop.). Brunet; arăpilă (pop.). Cioară (fig.), cioroi (fig.). Rasă neagră; negroid; negru, arap (pop.). Adj. Negru, de culoare neagră; negru ca tăciunele, tăciunat, (negru) ca pana corbului, corbiu (rar), negru ca abanosul, ebenin, negru ca smoala, negru ca păcura, păcuriu (rar), înnegrit, cernit, întunecat, fumuriu, lai (pop.); negricios, negrișor (dim.), negrior (pop.), negriu, negruț, smolit, cătrănit, tuciuriu, brunet, brun, oacheș, țigănos, smead, smedior (dim., pop.), smedișor, bărnaci (reg.). Vb. A (se) face negru, a (se) înnegri, a (se) negri (înv. și pop.); a cerni (pop.), a căni (pop.). V. cafeniu, întuneric.

NEGRU, NEAGRĂ, negri, -e, adj., s. n., s. m. I. Adj. 1. (Despre obiecte, ființe etc.) Care nu reflectă lumina, care are culoarea cea mai închisă; de culoarea funinginii, a cărbunelui; (despre culori) ca funinginea, ca penele corbului, cu cea mai închisă nuanță. ◊ Pâine neagră = pâine mai închisă la culoare, făcută din făină integrală. Vin negru = vin de culoare roșu-închis. Cutie neagră = a) aparatură protejată instalată în avioane, care înregistrează parametrii de zbor și convorbirile echipajului în vederea elucidării cauzelor unui eventual accident; b) termen folosit pentru un sistem a cărui structură internă este necunoscută. Principiul cutiei negre = renunțare la cunoașterea structurii interne a unui sistem, stabilind, pe cale experimentală, doar corelațiile între ieșiri și intrări, pentru a descrie comportamentul sistemului față de exterior. ◊ Expr. Ba e albă, ba e neagră, se zice despre spusele cuiva care se contrazice. ♦ (Despre oameni) Care aparține rasei negride; p. ext. cu pielea, părul, ochii de culoare închisă; brunet, oacheș. ♦ (Pop.) Murdar, nespălat. 2. (Adesea fig.) Lipsit de lumină, cufundat în întuneric; întunecat, obscur. ◊ Preț negru = preț de speculă; suprapreț. Post negru = post foarte sever, fără nici o mâncare sau băutură. ◊ Loc. adv. La negru = cu preț de speculă. ♦ (Despre oameni) Livid, pământiu la față; fig. foarte supărat sau furios. ♦ Fig. Trist, apăsător, deprimant, dezolant; greu. ◊ Expr. A avea (sau a-i fi cuiva) inima neagră = a fi foarte trist. A-i face cuiva zile negre = a-i pricinui cuiva supărări, a-i amărî viața. 3. Fig. Rău (la inimă), crud, hain. ♦ Grozav, teribil, cumplit; rușinos, dezonorant. ◊ Magie neagră = magie (1) prin care unele persoane pretind că pot săvârși fapte miraculoase invocând spiritele și mai ales forțele demonice. II. 1. S. n. Culoarea unui corp care nu reflectă lumina; culoare neagră (I 1). ◊ Expr. (A se îmbrăca) în negru = (a se îmbrăca) în haine de culoare neagră sau în doliu. Negru pe alb = în mod sigur, clar, neîndoios; în scris. A i se face (cuiva) negru înaintea (sau pe dinaintea) ochilor = a nu mai vedea bine (de supărare, de mânie etc.). A face albul negru = a încerca să dovedești că un lucru este altfel decât în realitate; a denatura, a falsifica realitatea. ♦ Fig. Mâhnire, jale. ◊ Expr. A vedea (totul) în negru = a fi pesimist. 2. S. n. Materie colorantă de culoare neagră (I 1); vopsea neagră. ◊ Negru de fum = pulbere compusă din particule de carbon fin divizate, obținută prin arderea cu cantități insuficiente de aer a unor hidrocarburi și utilizată în special în industria de prelucrare a cauciucului, la prepararea cernelurilor tipografice și a unor vopsele negre; chinoroz. Negru de anilină = substanță colorantă de culoare neagră (I 1), care se formează de obicei direct pe fibrele de bumbac, prin oxidarea catalitică a anilinei. Negru animal = cărbune extras din substanțe organice. ♦ Compuse: negru-moale = soi de viță de vie autohton, cu ciorchinii cilindrici bătuți, cu bobul negru-violet, sferic și brumat, cu pielița subțire. Negru-vârtos = soi de viță de vie autohton, cu ciorchinii mărunți, ramificați și cu bobul negru-violaceu, sferic. ♦ (Rar) Rimel. 3. S. m. Bărbat care aparține rasei negre (I 1). ♦ (Fam.) Persoană folosită (și plătită) de cineva pentru a executa în numele acestuia, parțial sau total, și într-un anonimat deplin, anumite lucrări (care cer o calificare superioară). 4. S. n. Murdărie, jeg. ◊ Expr. (Nici) cât (e) negru sub unghie = foarte puțin, (aproape) deloc. – Lat. niger, -gra, -grum.

NEGRU, NEAGRĂ, negri, -e, adj., s. n., s. m. I. Adj. 1. (Despre obiecte, ființe etc.) Care nu reflectă lumina, care are culoarea cea mai închisă; de culoarea funinginii, a cărbunelui; (despre culori) ca funinginea, ca penele corbului, cu cea mai închisă nuanță. ♦ Pâine neagră = pâine mai închisă la culoare, făcută din faină integrală. Vin negru = vin de culoare roșu-închis. Rasă neagră = rasa negroidă. Cutie neagră = a) aparatură protejată instalată în avioane, care înregistrează parametrii de zbor și convorbirile echipajului în vederea elucidării cauzelor unui eventual accident; b) termen folosit pentru un sistem a cărui structură internă este necunoscută. Principiul cutiei negre = renunțare la cunoașterea structurii interne a unui sistem, stabilind, pe cale experimentală, doar corelațiile între ieșiri și intrări, pentru a descrie comportamentul sistemului față de exterior. ◊ Expr. Ba e albă, ba e neagră, se zice despre spusele cuiva care se contrazice. ♦ (Despre oameni) Care aparține rasei negride; p. ext. cu pielea, părul, ochii de culoare închisă; brunet, oacheș. ♦ (Pop.) Murdar, nespălat. 2. (Adesea fig.) Lipsit de lumină, cufundat în întuneric; întunecat, obscur. ♦ Preț negru = preț de speculă; suprapreț. Post negru = post foarte sever, fără nicio mâncare sau băutură. ◊ Loc. adv. La negru = cu preț de speculă. ♦ (Despre oameni) Livid, pământiu la față; fig. foarte supărat sau furios. ♦ Fig.Trist, apăsător, deprimant, dezolant; greu. ◊ Expr. A avea (sau a-i fi cuiva) inima neagră = a fi foarte trist. A-i face cuiva zile negre = a-i pricinui cuiva supărări, a-i amărî viața. 3. Fig. Rău (la inimă), crud, hain. ♦ Grozav, teribil, cumplit; rușinos, dezonorant. ♦ Magie neagră - magie (1) prin care unele persoane pretind că pot săvârși fapte miraculoase invocând spiritele și mai ales forțele demonice. II. 1. S. n. Culoarea unui corp care nu reflectă lumina; culoare neagră (I 1). ◊ Expr. (A se îmbrăca) în negru = (a se îmbrăca) în haine de culoare neagră sau în doliu. Negru pe alb = în mod sigur, clar, neîndoios; în scris. A i se face (cuiva) negru înaintea (sau pe dinaintea) ochilor = a nu mai vedea bine (de supărare, de mânie etc.). A face albul negru - a încerca să dovedești că un lucru este altfel decât în realitate; a denatura, a falsifica realitatea. ♦ Fig. Mâhnire, jale. ◊ Expr. A vedea (totul) în negru = a fi pesimist. 2. S. n. Materie colorantă de culoare neagră (I 1); vopsea neagră. ◊ Negru-de-fum = pulbere compusă din particule de carbon fin divizate, obținută prin arderea cu cantități insuficiente de aer a unor hidrocarburi și folosită în special în industria de prelucrare a cauciucului, la prepararea cernelurilor tipografice și a unor vopsele negre; chinoroz. Negru de anilină = substanță colorantă de culoare neagră (I 1), care se formează de obicei direct pe fibrele de bumbac, prin oxidarea catalitică a anilinei. Negru animal = cărbune extras din substanțe organice. ♦ Compuse: negru-moale = soi de viță-de-vie autohton, cu ciorchinii cilindrici bătuți, cu bobul negru-violet, sferic și brumat, cu pielița subțire. Negru-vârtos = soi de viță-de-vie autohton, cu ciorchinii mărunți, ramificați și cu bobul negru-violaceu, sferic. ♦ (Rar) Rimel. 3. S. m. Bărbat care aparține rasei negre (I 1). ◊ (Fam.) Persoană folosită (și plătită) de cineva pentru a executa în numele acestuia, parțial sau total, și într-un anonimat deplin, anumite lucrări (care cer o calificare superioară). 4. S. n. Murdărie, jeg. ◊ Expr. (Nici) cât (e) negru sub unghie = foarte puțin, (aproape) deloc. – Lat. niger, -gra, -grum.

NEGRU³ neagră (negri, negre) 1) Care este de culoarea cărbunelui, a smoalei, a funinginii etc. Ochi negri. ◊ Pâine neagră pâine de culoare închisă, făcută din făină integrală. Cafea neagră băutură de cafea, fără adaus de lapte. Pământ ~ cernoziom. 2) (despre persoane) Care are părul, pielea, ochii de culoare închisă; brunet; oacheș; smolit; negricios. * ~ la față smead. 3) Care aparține rasei de oameni, ce se caracterizează prin culoarea foarte închisă a pielii. * Rasă neagră una dintre rasele umane, originară din Africa, caracterizată prin culoarea foarte întunecată a pielii și prin părul creț. 4) pop. Care este murdărit; plin de murdărie; murdar. Mâini negre. 5) Care este lipsit de lumina; întunecat; întunecos; obscur. Codru ~. 6) fig. Care are caracter negativ; rău. Zile negre. ◊ Mizerie (sau sărăcie) neagră sărăcie cumplită. Boală neagră epilepsie. Piață neagră loc clandestin, unde vânzarea și cumpărarea este interzisă. A se face ~ la față a se înfuria. A avea suflet ~ (sau a fi ~ la suflet) a fi foarte rău. /<lat. nigrum

negru, neagră [At: CORESI, EV., 447 / Pl: ~ri, ~re / E: ml niger, -gra, -grum] 1 a (D. obiecte, părți ale unor ființe etc.) Care nu reflectă lumina. 2 a (D. obiecte) Care are culoarea cea mai închisă. 3 a (D. obiecte) De culoarea funinginii, a cărbunelui, a penelor corbului. 4 a (D. culori) Ca funinginea, ca penele corbului Si: păcuriu, (reg) muriu. 5 a (Pex; d. culori) Cu cea mai închisă nuanță. 6 a (Îs) Rasă neagră Rasă de oameni cu pielea brună închisă, părul creț și buzele groase, originară din Africa. 7 a (Îs) Pâine neagră Pâine preparată din făină integrală de grâu, secară etc. 8 a (Îs) Pământ ~ Cernoziom. 9 a (Reg; îas) Pârloagă. 10 a (Reg; îs) Drum ~ Drum de căruță, peste câmp. 11 a (Îs) Vin ~ Vin de culoare roșu-închis. 12 a (Îs) Cutie neagră Aparatură protejată, instaurată în avioane, care înregistrează parametrii de zbor și convorbirile echipajului pentru elucidarea cauzelor unui eventual accident. 13 a (Îas) Sistem a cărui structură este necunoscută, dar se știe ce intră în el și ce rezultă din el. 14 a (Îcs) Principiul cutiei negre Renunțare la cunoașterea structurii interne a unui sistem, stabilind, pe cale experimentală, doar corelațiile între ieșiri și intrări, pentru a descrie comportamentul sistemului față de exterior. 15 a (Îe) Ba e albă, ba e neagră Se spune despre o persoană nehotărâtă. 16 a (Îae) Se spune despre cineva care se contrazice. 17 a (Îe) Nici albă, nici neagră Fără multe ezitări. 18 a (Îae) Dintr-o dată. 19 a (Îae) Nici așa, nici așa. 20 a (Îe) Albă, neagră, asta este Se spune pentru a arăta că un fapt împlinit nu mai poate fi schimbat. 21 a (Îrg; îe) A nu-i zice (sau spune, scrie cuiva) negri ți-s ochii A nu face nici o imputare cuiva. 22 a (Îrg; îae) A nu mustra pe cineva. 23 a (Îrg; îae) A nu supăra cu nimic pe cineva. 24 a (Îrg; îae) A nu lua în seamă pe cineva. 25 a (D. oameni) Care aparține rasei negre (6). 26 a (Pex; d. oameni) Care are pielea brună, de culoare închisă Si: brunet, oacheș. 27 a (Îe) Pe arap, cât de mult îl vei spăla, tot ~ va rămânea Se spune despre lucrurile care nu se pot schimba după voința cuiva. 28 a (D. locuri, ținuturi etc.) Care este locuit de oameni care aparțin rasei negre (6). 29 a (Fig; îs) Continentul ~ Africa. 30 sn Culoare neagră (4). 31 sn (Pop; îs) ~l ochiului Pupilă. 32 sn (Îlav) În ~ sau (îvr) în negre În haine de culoare neagră. 33 sn (Îal) În doliu. 34 sn (Îe) A se îmbrăca în ~ A se îmbrăca în haine negre. 35 sn (Îae) A fi în doliu. 36 sn (Îlav) ~ pe alb Sigur. 37 sn (Îal) În scris. 38 sn (Îe) A face albul ~ A denatura spre rău adevărul despre ceva sau despre cineva. 39 sn (Îae) A dovedi că un lucru este altfel decât în realitate. 40 sn (Îe) A deosebi albul de ~ A deosebi binele de rău. 41 sn (Îlav) Cât e ~ bobului Foarte puțin. 42 sn A i se face (cuiva) ~ (sau, rar, ~-verde) înaintea (sau dinaintea) ochilor A se enerva foarte rău. 43 sn (Îlav) ~-n ~ Negru intens. 44 sn Materie colorantă de culoare neagră (4). 45 sn Vopsea neagră (4). 46 sn (Îs) ~ de fum Pulbere neagră (4) formată din particule fine de carbon, obținută prin arderea parțială a unor hidrocarburi și care are numeroase utilizări în industria cauciucului, a cernelurilor tipografice etc. Si: (pop) chinoroz. 47 sn (Îs) ~ de anilină Colorant de culoare neagră (4) folosit mai ales la vopsirea fibrelor textile. 48 sn (Îs) ~ animal (sau de oase) Cărbune animal. 49 sn (Rar) Rimel. 50 sm Bărbat care aparține rasei negre (6) Si: (rar) negritean. 51 sm (Fam) Persoană plătită de cineva pentru a executa în numele lui, parțial sau total, anumite lucrări grele, neplăcute. 52 sm (Pop) Cal de culoare neagră (4). 53 sm (Îc) ~-moale sau neagră-moale Soi autohton de viță de vie, cu bobul negru-violet, rotund și brumat. 54 sm (Îc) ~-vârtos Soi autohton de viță de vie, cu bobul rotund, negru-violaceu. 55 sf (Îc) neagră-bășicată Varietate de struguri nedefinită mai îndeaproape. 56 sm (Îc) ~-apătos Varietate de struguri nedefinită mai îndeaproape. 57 a (Pop; d. albituri, haine etc.; pex, d. oameni) Murdar. 58 sn Murdărie. 59-60 sn (Îlav) (Nici) cât ~ sub unghie (Deloc sau) foarte puțin. 61 sfp (Reg) Rufe murdare, de dat la spălat. 62 a (Îoc luminos) A cărui transparență este întunecată. 63 a Lipsit de lumină. 64 a (Pex) Cufundat în întuneric Si: întunecat, obscur, (înv) negraie (1). 65 a (Îs) Bursă (sau piață) neagră ori, înv, târg ~ Comerț clandestin, în care mărfurile se vând cu preț de speculă. 66 a (Pex; îas) Loc unde se practică bursa sau piața neagră (64). 67 a (Îs) Preț ~ Preț de speculă Si: suprapreț. 68 a (Îlav) La ~ Cu preț de speculă. 69 a (Îs) Listă neagră Listă pe care sunt înscrise numele unor persoane împotriva cărora o organizație, un grup sau un individ urmează a întreprinde represiuni sau alte acte abuzive. 70 a (Mtp; îoc lumea albă; îs) Lumea neagră Lume aflată sub pământ. 71 a Compact. 72 a Des și întunecat. 73 (Fig) sn Întuneric. 74 a (D. oameni) Pământiu la față Si: livid. 75 a (Pex; fig; șîs ~ de supărare sau ~ de supărat) Foarte supărat. 76 a (Fig; d. oameni) Furios. 77 a (Fig) Trist. 78 a (Fig) Apăsător. 79 a (Fig) Deprimant. 80 a (Fig) Greu. 81 a (Îe) A avea sau a-i fl (cuiva) inima neagră A fi foarte trist. 82 a (Îe) A face (cuiva) zile negre A supăra pe cineva foarte tare și frecvent. 83 a Fără noroc. 84 a Care aduce ghinion, nefericire. 85 a (Rar) Mizerabil. 86 a (Îvr; d. oameni) Nefericit. 87 sn (Fig) Întristare. 88 sn (Îe) A vedea (sau a zugrăvi) (toate) în ~ A fi pesimist. 89 a (Pop; fig; d. oameni) Rău la inimă Si: crud, hain. 90 a (Reg; îe) A avea suflet ~ sau a fi ~ la suflet (sau la inimă) ori a fi ~ în cerul-gurii A fi rău, neîndurător. 91 a (Reg; îs) Vântul ~ Vânt de apus, care aduce uscăciune Si: sărăcilă. 92 a (Reg; îs) Tuse neagră Tuse convulsivă. 93 a (Reg; îs) Limbă neagră Limbă încărcată. 94 a (Reg; îs) Bubă neagră Cancer. 95 a (D. oameni) Care comite nelegiuiri Si: criminal, infam. 96 a (D. acțiuni ale oamenilor) Care constituie nelegiuiri. 97 sm (Mtp; îs) Săptămâna negrilor A doua săptămână după Paști, când se credea că cei care mor ajung în iad. 98 sma (Reg) Diavol. 99 a (Fig) Grozav. 100 a (Fig) Cumplit. 101 a (Fig) Rușinos. 102 a (Fig) Dezonorant. 103 a (Îs) Post ~ Post complet, fără mâncare și băutură Si: ajunare. 104 a (Reg; îs) Săptămâna neagră Săptămână dinaintea Paștilor, începând de miercuri. 105 a (Reg; îs) Vineri negre Zile de vineri din timpul anului în care se ține post negru (103). 106 a (Îs) Magie neagră Magie prin care unele persoane pretind că pot săvârși fapte miraculoase sau pot face rău altor oameni, invocând forțe demonice.

oacăr (oacără), adj. – (Oaie) albă cu pete negre pe bot. – Mr. oacăr(n)ă. Origine necunoscută. S-a presupus gr. ὠχρός sau ỏϰρίαϰος „palid” (Cihac, II, 679; Diculescu, Elemente, 441); sau oacheș (Tiktin); sau bg. okrena (Capidan, Elementul slav în dialectul aromîn, 76); sau bg. vakălŭ „cu ochi negri” (Candrea); sau lat. *obaquilus, în loc de aquilus „brunet” (Densusianu, GS, VI, 317-19; Scriban); dar nici una dintre ipoteze nu e convingătoare. Trebuie să existe o legătură ca oacheș.

oacăr, ~ă [At: LB / V: (reg) oacră af / Pl: ~i, ~e / E: ns cf alb oakër (ë)] 1 a (Îvr; d. oi) Cu pete închise sau ruginii pe față sau pe piept. Si: oacheș. 2 sf Oaie oacără. 3 a (Înv; d. oameni) Cu pete pe obraz. 4 a (Reg; d. oameni) Murdar. 5 a (Reg) Care are ochii de culori diferite Si: ceacâr.

oacăș, ~ă a vz oacheș

oacheoș, ~ă a vz oacheș

oacheș, pl. oacheși, f. oacheșă, pl. oacheșe

oacheș, -ă, (ochișea, otișea), adj. – 1. Oaie cu pete negre în jurul ochilor (Precup 1926). Alb cu cafeniu roată pe la ochi; alb cu roșu pe la ochi și obraz; alb cu puțin galben pe la ochi (Latiș 1993). 2. Oaie însemnată, conducătoarea turmei; despre care se crede că le îndeamnă pe celelalte oi (Bilțiu). 3. Oaie năzdrăvană (Papahagi 1925): „Oaia lui cea oacheșă” (Antologie 1980: 108). Oacheșu, poreclă în Dragomirești (Faiciuc 1998). – Din ochi (< lat. oculus) + -eș; Din rom. provine magh. bakisa, slov. vakěsa, pol. bakieska (Macrea 1970).

OACHEȘ, -Ă, oacheși, -e, adj. 1. Cu pielea feței de culoare închisă și cu ochii, părul și sprâncenele negre; brunet, brun; p. ext. (despre pielea, tenul, capul omului) de culoare închisă, care bate în negru. ♦ (Rar; despre lucruri) De culoare închisă, care bate în negru. 2. (Despre oi) Cu pete negre în jurul ochilor. – Probabil ochi¹ + suf. -eș.

oacheș, -ă, oacheși, -e, (ochișea, otișea), adj. – 1. Oaie cu pete negre în jurul ochilor (Precup, 1926). Alb cu cafeniu roată pe la ochi; alb cu roșu pe la ochi și obraz; alb cu puțin galben pe la ochi (Latiș, 1993). 2. Oaie însemnată, conducătoarea turmei; despre care se crede că le îndeamnă pe celelalte oi (Bilțiu). 3. Oaie năzdrăvană (Papahagi, 1925): „Oaia lui cea oacheșă” (Antologie, 1980: 108). ♦ (onom.) Oacheș, Oachiș, nume de familie (63 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007); Oacheșu, poreclă în Dragomirești (Faiciuc, 1998). – Din ochi (< lat. oculus) + suf. -eș (DEX, MDA). Cuv. rom. > magh. bakisa, slov. vakěsa, pol. bakieska (Macrea, 1970).

oacheș (pop.) adj. m., pl. oacheși; f. oacheșă, art. oacheșa, pl. oacheșe

oácheș, -ă adj. (mrom. oáchiș, ceĭa ce ar cere etim. ochĭ, adică „cu ochĭ negri vioĭ”, ca gureș d. gură. Cp. și cu bg. vaklúša, oaĭe cu ochĭ negri, d. vaklŭ, oacheș. Cp. și cu ung. vákás, breaz). Brun, cu păru și ochiĭ negri saŭ de coloare închisă. V. galeș.

OACHEȘ ~ă (~i, ~e) 1) (despre persoane) Care are părul și pielea de culoare închisă; cu pielea și cu părul de culoare închisă, negriu; negricios; smolit; brunet. 2) (despre lucruri) Care bate în negru; de culoare închisă. 3) (despre oi) Care are pete negre în jurul ochilor; cu pete închise în jurul ochilor. /ochi + suf. ~eș

oacheș a. 1. care bate bine în negru, vorbind de coloarea ochilor, feței, părului; 2. cu sprâncenele negre; 3. cu un cerc negru în jurul ochilor (la oi). [Tras din ochiu: epitet aplicat mai întâi oilor cu dungă neagră în jurul ochilor și apoi generalizat].

oacheș, ~ă [At: NECULCE, L. 227 / V: (reg) ~chiș, ~eoș, ochiaș^[1] / Pl: ~i, ~e / E: ns pbl ochi¹ + -eș cf oacăr] 1 a (D. oi, rar d. alte animale) De culoare albă, cu pete (cearcăne) negre împrejurul ochilor Si: ochelat (1), ochenat (1).
2 a (D. oi, rar d. alte animale) Cu pleoapele, cu sprâncenele și ochii negri Si: ochelat (2), ochenat (2). 3 a (Pex) Cu botul sau cu nasul negru Si: ochelat (3), ochenat (3). 4 a Cu pete negre pe bot, la urechi și pe frunte Si: ochelat (4), ochenat (4). 5-8 sf Oaie oacheșă (1-4). 9 sm (Pgn) Animal oacheș (1). 10 a (Trs; d. cai) Cu ochi de culori diferite Si: ceacâr. 11 a (D. oameni) Cu ochii, părul și sprâncenele negre și cu pielea feței de culoare închisă Si: brunet, (reg) bărnaci. 12 a (Pex) (D. pielea, tenul, capul omului etc.) Negricios. 13-14 smf, a (Reg) (Persoană) care are ceva pe conștiință. 15-16 smf, a (Persoană) stigmatizat(ă). 17 a (Fig) Îndrăzneț. 18 a (Reg) Cu ochi mari și frumoși Si: ochenat (5). 19 sm (Iht; reg) Clean (Leuciscus squalius).

OACHEȘ adj. 1. – (16 B III 203); Ochișăști s. (Dm). 2. Ocheșelu ( Puc).

OACHEȘ, -Ă, oacheși, -e, adj. 1. Cu pielea feței de culoare închisă și cu ochii, părul și sprâncenele negre; brunet, brun; p. ext. (despre pielea, tenul, capul omului) de culoare închisă, care bate în negru. ♦ (Rar; despre lucruri) De culoare închisă, care bate în negru. 2. (Despre oi) Cu pete negre în jurul ochilor. – Ochi¹ + suf. -eș.

oacheș (oacheșe), adj. – 1. (Oaie) cu părul din jurul ochilor mai închis decît pe restul trupului. – 2. Brunet. – Mr. oacliș. Din ochi cu suf. -eș, cf. frunteș, coarneș, gureș (Pușcariu 1217; Tiktin; Candrea). În Banat, Olt. și Munt. (ALR, II, 5). S-a încercat să se explice acest cuvînt prin bg. *vakleš (Pascu, II, 183) sau vaklŭ „brunet” (Scriban); sau printr-o rădăcină oc- care ar însemna „brunet”, cf. oacăr (Pascu, Beiträge, 35). Der. ocheșică, s. f. (brunețică; oaie brumărie); ocheșea, s. f. (plantă, Tageles patula). Din rom. trebuie să provină mag. basika (Drăganu, Dacor., VII, 199), slov. vakeša, pol. bakieska.

OACHEȘ adj. brun, brunet, negricios, tuciuriu, (rar) țigănatic, țigănos, (înv. și pop.) smolit, (pop.) negriu, (reg.) negros, (Transilv.) bărnaci, (glumeț sau ir.) balaoacheș. (Om ~; față ~.)

Oacheș ≠ bălai, blond

OACHEȘ, -Ă, oacheși, -e, adj. 1. Cu pielea feței de culoare închisă și cu ochii, părul și sprîncenele negre; brunet. În ochii mari ai fetei, umbriți de sprîncene lungi, pe fața ei oacheșă, tremura ca un farmec de durere ori de iubire. SADOVEANU, O. VII 306. Și oacheșe fete se-nșiră la joc în cercul cel magic al zării de foc. COȘBUC, P. I 143. Dintr-o fereastră deschisă se zărea, printre oale de flori, un cap de fată oacheș și visător, ca o noapte de vară. EMINESCU, N. 17. ◊ (Poetic) Oacheșele viorele Se retrag de el departe, rîzînd vesel între ele. ALECSANDRI, P. A. 125. ♦ (Rar, despre lucruri) De culoare închisă, care bate în negru. Scoase la iveală o pîne oacheșă, destul de mare, cu gingii zdrențuroase de amîndouă părțile și începută la un capăt. HOGAȘ, M. N. 119. 2. (Despre oi) Cu pete negre în jurul ochilor. Moș Dediu i-a dăruit patruzeci și nouă de mioare, oacheșe numai de cîte un ochi. CREANGĂ, P. 105. Prindeți cea oaie oacheșă. PĂSCULESCU, L. P. 277. Am o oaie oacheșă, Șade jos și deapănă (Lupul). GOROVEI, C. 216.

OACHEȘ adj. brun, brunet, negricios, tuciuriu, (rar) țigănatic, țigănos, (înv. și pop.) smolit, (pop.) negriu, (reg.) negros, (Transilv.) bărnaci, (glumeț sau ir.) balaoacheș. (Om ~; față ~.)

oacheș adj. m., pl. oacheși; f. sg. oacheșă, pl. oacheșe

oachet, ~ă a [At: DLR / Pl: ~eți, ~e / E: ns cf oacheș] (Reg) Oacheș (7).

oachie af [At: H VIII, 7 / Pl: ~ii / E: ns cf oacheș] (Reg) Oacheșă (2).

oachig a [At: DLR / Pl: ~igi ~ige / E: ns cf oacheș] (Reg) Oacheș (2).

oachiș, ~ă a vz oacheș

OALĂ, oale, s. f. 1. Vas de lut ars, de metal sau de porțelan, cu gura largă și cu înălțimea mai mare decît lărgimea, folosit pentru pregătirea bucatelor, pentru păstrarea lor (sau pentru diferite alte necesități casnice). Ce cugeta această babă, care aștepta cu oala în mînă înaintea mea? GALACTION, O. I 40. Ia scoate oalele și ulcelele celea din dăsagi, Irino. BUJOR, S. 85. Avînd cănaci pe umeri puși, El vine aducînd o oală. COȘBUC, P. II 245. Rîde ciobul (sau hîrbul) de oală spartă (sau șade hîrbu-n cale și rîde de oale), se zice cînd cineva rîde de altul pentru defecte pe care le are și el, în măsură mai mare chiar. Oală de flori = ghiveci, glastră. Dintr-o fereastră se zărea, printre oale de flori, un cap de fată oacheș. EMINESCU, N. 14. ◊ Expr. Cît o oală de praznic = foarte mare. Hrubă astupată cu capac de fier și încuiată cu lacăt cît o oală de praznic mare. C. PETRESCU, R. DR. 137. Aprinde (sau a lua etc.) pe cineva ca din oală (sau din strachină, cu plasa) = a prinde pe cineva ușor, fără nici o greutate. Bănetul tău, dacă-l iau... ca din oală m-ar ridica. GALAN, B. I 457. Îi luau ca din oală și-i treceau prin săbii. STANCU, D. 10. A face (a fi) Oale și ulcele (sau ulcioare) = a fi mort de mult. Despre noi nimeni n-are să mai știe nimic, cînd vom fi oale și ulcele. C. PETRESCU, C. V. 295. Nu știți că mătușa-i moartă... și s-a făcut oale și urcioare sărmana? CREANGĂ, P. 23. A fierbe toți într-o oală = a fi toți din aceeași categorie. A pune (toate) în aceeași oală = a amesteca lucruri diferite, producînd confuzii, a încurca. A se amesteca unde nu-i fierbe oala v. amesteca. A plăti oalele sparte = a plăti paguba făcută de altul, a suferi pentru faptele altuia. A trage jar la oala proprie = a se îngriji de interesele sale, neglijînd pe ale altuia. Fiecare trage jar la oala lui. ȘEZ. I 219. Ajunge un ciomag (sau o măciucă) La un car de oale = nu e nevoie de un efort prea mare pentru a anihila ceva netemeinic, ceva puțin rezistent; ajunge ce s-a spus, ce s-a făcut. ♦ Conținutul unei oale. Io la joc, Mîndra la joc, Și oala curge la joc! HODOȘ, P. P. 25. ♦ Vas de formă apropiată cu cel descris mai sus, folosit în tehnică. 2. (Numai în expr.) Mustăți pe oală = mustăți lăsate în jos.3. (Regional) Țiglă, olan, scoc (făcut din lut ars). Hemei... se agăța... de coperișul de oale albii. CONTEMPORANUL, III 781.

oárzăn, -ă adj., pl. enĭ, ene, ca țeapăn (cp. cu bg. vŭrzan, legat, și cu rom. oacheș). Ban. Meh. Oacheș (Șez. 37, 42). Trans. Boacăn. Mere oarzăne, un fel de mere. Adv. Lămurit, curat, pe față: ĭ-am spus oarzăn.

oarzăn, ~ă a [At: ANON. CAR / V: (reg) ~zen, ~zân, ~zin / E: ns cf orz] (Reg) 1 (D. fructe) Care se coace mai repede decât altele din același gen Si: timpuriu, văratic. 2 (Pex; d. pomi fructiferi) Care face fructe timpurii, văratice. 3 (Îe) A spune una ~ă A spune o minciună mare, gogonată. 4 (Îe) A-i spune (sau a i-o spune) cuiva ~(ă) (în față) A-i spune cuiva ceva fără ocolișuri. 5 (D. gustul fructelor) Dulce-acrișor. 6 (D. oameni) Tânăr. 7 (D. oameni) Alb-rumen. 8 (Reg, d. oameni) Oacheș. 9 (Fig) Destrăbălat.

oarzăn, oarzănă, oarzeni, oarzene, adj. (reg.) 1. oacheș. 2. boacăn, ciudat. 3. (despre pere) care se coace mai de timpuriu; văratic.

ochelat, ~ă a [At: DLR / Pl: ~ați, ~e / E: ns cf oacheș, ochenat, ocheluș] (Reg; d. oi) 1-4 Oacheș (1-4).

ocheluș, ~ă a [At: DENSUSIANU, Ț. H. 327 / Pl: ~i, ~e / E: ns cf ocheșel, oacheș] (Reg) Oacheș.

ochenat, ~ă a [At: PASCU, S. 97 / V: (reg) ochin~ / Pl: ~ați, ~e / E: ns cf oacheș] (Reg) 1-4 (D. oi) Oacheș (1-4). 5 (D. oameni) Oacheș (18). 6 (Îe) ~ și sprâncenat Bătător la ochi.

ocheș, ~ă^[1] a vz oacheș

ocheșeá și -șícă f., pl. șele (dim. d. oacheș, oacheșă). Nord. Crăiță.

OCHEȘEL, -EA, -ICĂ, ocheșei, -ele, adj. (Rar) Diminutiv al lui oacheș. ♦ (Substantivat, f. pl.; Bot.) Crăiță. [Var.: ochișel, -ea, -ică adj.] – Oacheș + suf. -el, -ea, -ică.

OCHEȘEL, -EA, -ICĂ, ocheșei, -ele, adj. Diminutiv al lui oacheș. 1. v. oacheș (1). Nimeni nu putea, Făr’d-un Ciupăgel, La chip ocheșei. TEODORESCU, P. P. 500. Dorul nalbei tare strică Pe mîndruța ocheșică. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 89. 2. v. oacheș (2). ◊ (Substantivat) Măi băiete, ia-ți tu ocheșica ta și hai cu noi. Copilul să-nvoi; luă oița cea oacheșă și merse cu cei doi moșnegi. RETEGANUL, P. III 56. – Variantă: ochișel, -ea (ALECSANDRI, P. P. 388, ȘEZ. III 242, TEODORESCU, P. P. 146) adj.

OCHEȘEL, -EA, -ICĂ, ocheșei, -ele, adj. Diminutiv al lui oacheș. ♦ (Substantivat, f. pl.; Bot.) Crăiță. [Var.: ochișel, -ea, -ică adj.] – Oacheș + suf. -el, -ea, -ică.

ocheșel, ~ea [At: F (1874), 101 / V: (reg) ~hișel / Pl: ~ei, ~ele / E: oacheș + -el, -ea] 1-10 a (Șhp) Oacheș (1-4, 18). 11 sfa (Reg) Dans popular nedefinit mai îndeaproape. 12 sfa Melodie după care se execută acest dans. 13 sf (Bot; reg; lpl) Crăiță (Tagetes erecta). 14 sf (Bot; reg; lpl) Surguci (Delphinium Ajacis).

OCHEȘELE f. pl. 1) Plantă erbacee decorativă, cu tulpina ramificată, puternică, cu frunze penat-divizate și cu flori galbene-portocalii, cu miros pătrunzător. 2) Floarea acestei plante. /oacheș + suf. ~ele

Ocheșelu v. Oacheș 2.

ochi (ochi), s. m. – 1. Organ al văzului. – 2. Vedere. – 3. Butonieră, cheutoare. – 4. Adîncitură de apă. – 5. Deschizătură, gaură. – 6. Corp luminos, lumină. – 7. Spațiu între doi stîlpi de pod. – 8. Ferestruică, oberliht. – 9. Sticlă, geam. – 10. Poiană, luminiș. – 11. Verigă, za de lanț. – 12. Guleraș de capsă. – 13. Rotunzimea unei litere. – 14. Laț de plasă, de împletitură. – 15. Laț, nod slab, ușor de desfăcut. – 16. Ou prăjit cu gălbenușul întreg. – 17. Pată colorată pe coada păunului. – 18. Nuanță, strălucire. 19. Cristal de sare gemă. – 20. Gură de vas pentru lichide. – 21. Vîrtej, volbură, vîltoare. – 22. Punct pe zaruri, pe cărți. – 23. Foaie de hîrtie (in-octavo). – Mr., megl., istr. ocl’u. Lat. oc(u)lus (Pușcariu 1217; Candrea-Dens., 1279; REW 6038), cf. it. occhio, prov. uelh, fr. oeil, sp. ojo, port. olho. Cu excepția sensurilor 1, 7 și 22, în celelalte sensuri se folosește pl. n. ochiuri. Pentru sensul 21, cf. M. L. Wagner, Oje de aqua, NRFH, IV, 40-3; pentru 16, ngr. ἀβγά μάτι (Graur, BL, V, 71, semnalează corespondența dintre ngr. πλύνω τὰ μάτια și a spăla pe ochi. Aceste expresii comune ambelor idiomuri se pot înmulți cu ușurință, cf. de ochii lumii, νιὰ τά μάτια τοῦ ϰόσμου; cu ochii în patru, τὰ μάτια σου τέσσερα; a vedea cu ochi răi, παίρνω ἀπò ϰαϰό μάτια; pe ochii mei, στὰ μάτια μου etc.). Legătura dintre 3 și 4 cu sl. okno „fereastră” (Pușcariu 1217) nu este o ipoteză necesară. – Cf. oacheș. Der. ochi, vb. (a se uita, a reprivi, a trage cu ochiul; a ținti; Trans., a arde soarele); ochiadă, s. f. (privire intensă, semn cu ochiul), după it. occhiata, fr. oeillade; ochian, s. n. (telescop), cu suf. -an (după ipoteza improbabilă a lui Graur, BL, IV, 104, din it. occhiale), cf. cuvîntul următor; ochiană, s. f. (pește, Leuciscus rutilos, Scardinius erythrophthalmus), numit așa din cauza ochilor săi mari); ochiar, s. m. (Bucov., insectă, Drosophila graminun); ochenat, adj. (cu ochi mari), prin încrucișare cu sprîncenat (Candrea); ochete, s. m. (ochi de plasă, împletitură etc.; inel de zale, verigă de lanț; sticlă de geam), în Olt. și Banat; oceri, s. m. pl. (Trans. de N, ochelari), cu der. neclară; ochiat, adj. (Trans., cu găurele, spongios); ochilă, s. m. (ciclop din anumite povești populare); ochios, adj. (cu ochi mari); ochișor, s. m. (dim.; plantă, Anagallis arvensis; Arg., monedă de aur); ochitor, s. m. (țintaș, servant de tun); deochi, s. n. (boală provocată de privirea cuiva); deochia, vb. (a provoca un rău, a nenoroci cu privirea), cuvînt cunoscut peste tot (ALR, I, 242) cf. cal. aducchiare; deochiat, adj. (nenorocit datorită deochiului; discreditat).

ochiș, ~ă^[1] a vz oacheș

Ochișăști v. Oacheș 1.

ochișea, adj. – v. oacheș.

ochișea, adj. – v. oacheș („oaie cu pete în jurul ochilor”).

OTOVA adj. invar. Uniform, fără formă; (în special despre oameni) care nu are talia distinctă. Așa de otova erai tu pe la spate, încît ar fi zis cineva că ești bătut cu lopata. HOGAȘ, H. 60. Era oacheș și înalt ca de opt palme și jumătate, iară trunchiul trupului lui îi era otova. ISPIRESCU, U. 28. ◊ (Adverbial) În barba crescută otova, ochii îi luceau vesel. GALAN, Z. R. 58. Grumazul celui bolnav... se umflă de se face otova (una) cu capul. ȘEZ. III 12. ♦ Fig. Monoton, uniform. Înlăuntru s-amestecă val-vîrtej ciocneli de pahare... cu zbîrnîitul otova al cobzarului. DELAVRANCEA, S. 6. ◊ (Adverbial) Ploaia cădea otova, întristînd sufletele. D. ZAMFIRESCU, R. 251.

pămînt (-turi), s. n. – 1. Țărînă, tină, sol. – 2. Lume. – 3. Teren. – 4. Țară. – Mr. pimintu, megl. pimint, istr. pemint. Lat. paumentum, formă populară indicată de Iulian, în loc de păvῑmentum (Pușcariu 1251; Candrea-Dens., 1314; REW 6312), cf. v. it. palmiento, logud. pamentu „pardoseală, pavaj”. Var. păvāmentum, postulată de Pascu, I, 143 a fost menționată de Du Cange. – Der. pămîntean, s. m. (locuitor al pămîntului; indigen; laic; înv., plugar); pămînteancă, s. f. (indigenă); pămîntesc, adj. (terestru, lumesc, plugar); pămîntenesc, adj. (indigen); pămîntiu, adj. (oacheș, brun, negricios); pămîntos, adj. (cu pămînt, pămîntiu); (îm)pămînteni, vb. (a se stabili; a da pămînturi în proprietate); pămînțel, s. m. (argilă, lut); subpămîntean, adj. (subteran).

PIELIȚĂ, pielițe, s. f. (Și în forma peliță) 1. Piele (în special cea a obrazului). Vorbise repede și focos; obrazul cu pielița albă și translucidă luase o culoare viorie și bolnavă. C. PETRESCU, A. 321. Ochii fetei se-nfundase în cap, oasele și încheieturile feței ei ieșisă afară, pelița din oacheșă se făcusă vînătă. EMINESCU, N. 25. Oricine-l vede-n soare cu pielița lui albă, Se-ntreabă ce să fie, fecior de zmeu ori fată? ALECSANDRI, O. 211. ◊ Expr. Să-i tai pielița cu un fir de păr, se spune despre cineva care are pielea obrazului foarte fină și delicată. (Învechit) A fi pieliță de... = a fi neam de..., viță de... Eu sînt pieliță de drac, De dau la domnie-n cap. MAT. FOLK. 1S8. ♦ (Mai ales la pl.) Pielea îngustă și albă care mărginește unghia. Prinde delicat [degetele] pe rînd, în mîna ei grasă și pistruiată, rotunjește oval unghiile, taie pielițele, lustruiește, pensulează cu lac. C. PETRESCU, C. V. 259. ♦ (Rar) Pleoapă. El adormi; cu toate acestea-i părea că nu adormisă. Pelițele de la lumina ochiului i se roșise ca focul. EMINESCU, N. 25. Membrană, mucoasă care acoperă unele organe. Se deschide ciocul [găinii], i se scoate limba, se întoarce, și de la jumătate înspre vîrf i se jupește un fel de peliță numită cobe. ȘEZ. III 205. ♦ Membrană care unește degetele palmipedelor. 3. Înveliș subțire care acoperă miezul sau carnea boabelor unor fructe; epicarp. Pădurea ascunde șanțurile; brazii se văd în pîcla albastră ca în bruma de pe pielița prunelor. C. PETRESCU, Î. II 14. ♦ Înveliș subțire care acoperă unele părți ale plantelor. 4. Pojghiță fină care se formează pe suprafața laptelui, a supei și a altor alimente lichide. Imaginea unei cești de cafea cu lapte, răcită și cu pielița creață deasupra, în loc să-i apară respingătoare, îi scormoni stomacul cu unghii de fier.C. PETRESCU, C. V. 124. – Pl. și: pieliți. – Variantă: peliță s. f.

PLEATĂ, plete, s. f. (Rar la sg.) 1. Părul capului lăsat să crească pînă la umeri (la femei să atîrne pe spate liber sau, rar, împletit în cozi). În lan erau feciori și fete... Juca viața-n ochii lor Și vîntul le juca prin plete. COȘBUC, P. I 176. Parcă-l văd: înalt și oacheș, cu pletele negre și mari, pînă în umeri, sfios și dulce la vorbă și bun la inimă, bun, cum n-am mai întîlnit. PĂUN-PINCIO, P. 103. Preoți cu pleata rară Trezeau din codri vecinici, din pace seculară, Mii roiuri vorbitoare. EMINESCU, O. I 91. ◊ Fig. Ici-colo cristeii se cheamă, cîrîind înăbușit pe sub pletele ierburilor. SADOVEANU, O. VII 218. Răchitele bătrîne își scutură pletele în vînt. BART, E. 309. ◊ Expr. (Rar) A umbla cu pletele în vînt = a se zbate pentru a obține ceva, a face totul pentru atingerea țintei dorite. Părintele Ioan umbla acum cu pletele în vînt să găsească alt dascăl. CREANGĂ, A. 9. 2. Mănunchi de fuior. Ana rămase pe laiță, țiind capătul pieței, iară Lică împărțind fuiorul în opt șuvițe, începu să împletească. SLAVICI, N. II 163.

pocîltésc (mă) v. refl. (cp. cu vsl. poklati, a ucide, d. klati-kalion, a împunge; sîrb. poklati, a ucide, rus. pokolĭetĭ, a muri). Îs doborît, îs lihnit, nu maĭ pot: pocîltit de foame. Boziĭ pocîltițĭ de cĭorchine oacheșe (Munt. vest. CL. 1910, jubilar, 203). – În Olt. Munt. vest pocîltit, în Munt. est cocîltit, în Mold. cohîltit, în Bucov. Mold. nord pocotit (NR. Pop. 6, 486). V. upesc.

PUF², pufuri, s. n. 1. (Cu sens colectiv) Pene mici, moi și fine care acoperă corpul puilor și al anumitor păsări, folosite pentru umplerea pernelor, a plăpumilor etc. Pămîntul era moale ca puful și picioarele se afundau în el. SANDU-ALDEA, U. P. 181. Încep cu toții a cărăbăni la saltele cu puf, perini moi. CREANGĂ, P. 117. Cum nu sîntem două pasări, Sub o streașină de stuf, Cioc în cioc să stăm alături într-un cuib numai de puf! EMINESCU, O. IV 369. ◊ Expr. A crește în (sau pe) puf (sau, rar, pufuri) = a crește în confort, neducînd lipsă de nimic, ținut pe palme. Crescut pe puf cum fusese, neatins de vînt și de soare, avea sărmanul oasele moi. GANE, N. III 61. În bancă, alături de el, stă copilul unui arendaș bogat, care a crescut în pufuri, printre guvernante și a mîncat totdeauna pîine albă. DEMETRESCU, O. 102. ♦ Fig. Ceea ce seamănă ca formă sau culoare cu aceste pene. Satul e îmbrăcat în puf alb. STANCU, D. 32. Acuma mă duc să mai alcătuiesc un pahar de vin cu puf de sifon. SADOVEANU, P. M. 146. Din cînd în cînd răzbătea luna, care răsărise dincolo de puful albicios al norilor. CAMIL PETRESCU, O. II 7. ♦ Părul fin și moale al unei blăni. Privea și el ca pe ceva scump ochișorii care clipeau neîntrerupt în puful blănițelor. SADOVEANU, O. II 556. ♦ Perișori foarte fini și moi care cresc pe obraz; început de barbă sau de mustață. Deasupra buzelor cu o ușoară umbră de puf bălan, broboniseră picuri de sudoare. C. PETRESCU, C. V. 206. Puful din față-ți ca floarea se va șterge. NEGRUZZI, S. II 37. ♦ Peri cu care sînt prevăzute unele fructe sau semințe (pentru a pluti în aer). A trecut întîi o boare Pe deasupra viilor, Și-a furat de prin ponoare Puful păpădiilor. TOPÎRCEANU, P. 34. 2. Mic obiect de toaletă făcut din puf (1) sau din alt material pufos, care servește pentru pudrat. Tina se depărtă și se apropie de oglindă, își mai trecu ușor puful de pudră pe obrazul oacheș. C. PETRESCU, A. 312. Doamna se aranja în oglindă cu puful de pudră într-o mînă. REBREANU, R. I 28.

PUNGĂ, pungi, s. f. 1. Săculeț de piele, mai rar de pînză, cu una sau mai multe despărțituri, în care se țin banii. I-a dăruit o pungă plină de aur. CARAGIALE, O. III 84. Ian caută bine-n pungă, că-i găsi poate vro carboanță ruginită. ALECSANDRI, T. I 213. Cine nu deschide ochii deschide punga (= cel neatent, cel neglijent, suferă pierderi). ◊ (În metafore și comparații) În zori, erau cenușii la față, cu obrazul mic, strîns pungă. DUMITRIU, P. F. 23. ◊ Expr. A strînge (sau a avea, a face) buzele (sau gura) pungă = a ține buzele strînse (în semn de nemulțumire, amărăciune, acreală). O fetișcană oacheșă... își strînge gura pungă. STANCU, D. 260. Își strînse buzele pungă, apoi întrebă repede, cu răutate. SADOVEANU, O. VIII 233. Cu vin dela Valea Lungă, Cînd beți, faceți gura pungă. TEODORESCU, P. P. 171. A-și dezlega punga = a da (cuiva) bani; a fi darnic. Le-a arătat în ce mare strîmtoare se afla și i-a rugat să-și dezlege pungile și să-l ajute. CARAGIALE, O. III 61. A avea nouă băieri la pungă v. baieră. A lega băierile pungii v. baieră. A fi gros la pungă = a fi foarte bogat. (Ba) că-i teacă, (ba) că-i pungă, se spune cînd cineva se codește să facă un lucru, sub pretexte șubrede. Nașul, nașa... se suciră, se-nvîrtiră. Ba că-i teacă, ba că-i pungă. La TDRG. Nici unul nu putea veni; unul zicea că-i teacă, altul că-i pungă, al treilea că pe dincolo. RETEGANUL, P. I 30. ♦ Conținutul pungii; p. ext. bani, avere. Fanarioții au îngrijit mai mult de pungile lor decît de frații lor cei nefericiți. GHICA, A. 124. Adeseori el pierdea împreună cu punga și viața sau cel puțin sănătatea. NEGRUZZI, S. I 16. La Stăncuța sprîncenată... Cine trece se oprește, Cît o vede nebunește, Bea vin,punga-și cheltuiește, Și zău că nu se căiește. ALECSANDRI, P. P. 347. ♦ (Învechit și arhaizant) Săculeț cuprinzînd 500 de galbeni, taleri sau lei vechi, cu care se făceau plățile înainte de secolul al XIX-lea; p. ext. suma de 500 de galbeni, taleri sau lei vechi. Sultanul dărui lui Tăut cele zece pungi de bani ce-i adusese din partea lui Bogdan vv. BĂLCESCU, O. I 82. 2. Săculeț făcut din hîrtie, (mai rar) dintr-un alt material (adesea din piele), în care se țin diferite lucruri. Și-a scos o pungă mare de piele și și-a răsucit o țigară groasă. SADOVEANU, E. 121. Avea ușa dată de perete, larg, ferestrele deschise, pungi și bucăți de sticlă zvîrlite pe jos. SAHIA, N. 93. ♦ Conținutul unui astfel de săculeț. Puteau să cumpere de la negustorii ambulanți ce așteptau la poartă, cu coșurile pline de bunătăți... o pungă de fructe. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 168. Pe toată ziua stricam... cîte un corn de praf și cîte o pungă de alice. ODOBESCU, S. A. 320. 3. Umflătură a pielii de forma unui săculeț. Ochii îi sticleau șiret din pungile de grăsime. DUMITRIU, N. 286. Un obraz buhăit, cu pungi tumefiate sub pleoape, cu vinișoare vinete străbătînd pielea. C. PETRESCU, Î. II 188. ◊ Pungă de apă = cantitate de lichid din sînge, acumulată într-o cavitate inflamată a corpului.

ROBUST, -Ă, robuști, -ste, adj. Înzestrat cu o constituție fizică puternică, viguroasă, rezistentă. Era un bărbat oacheș, mijlociu de statură, robust și cu ochii negri sprîncenați. CAMIL PETRESCU, O. I 207. [Rănitul] a fost bine îngrijit la ambulanță înainte de a ajunge aci. Și este un organism robust – un om tare. C. PETRESCU, Î. II 45. Musculoși, calmi, fără nervi, cu osatura robustă și crupa lată, [boii] abia se clinteau greoi pe loc. BART, S. M. 84. ◊ Fig. În loc să caut, după pilda tatei, cărarea muncii robuste... m-am rătăcit în visuri. GALACTION, O. I 9. ◊ (Despre acțiunile omului și despre tot ce ține de natura omenească) Respira o sănătate robustă, cuceritoare. VORNIC, P. 9. Ne-ar plăcea să vedem că începe să se ridice o poezie nouă, sănătoasă, robustă. VLAHUȚĂ, O. A. 465.

ROMÎN², romîni, s. m. 1. Bărbat aparținînd populației de bază a Republicii Populare Romîne. 2. (Popular) Țăran. Oh! va plînge obștea-ntreagă-a țării noastre, din romîn pîn’ la boier. DAVILA, V. V. 187. Să iasă tot satul pentru ca să-mi culeagă pînea de pe cîmp. – Oare? Dacă-i așa, cucoane, grăiește d-ta cu romînii, că eu degeaba m-am cercat să-i scot azi la lucrul boierescului. ALECSANDRI, T. I 249. Noroc bun! pe cîmpul neted ies romînii cu-a lor pluguri! id. P. III 41. ♦ (Popular) Bărbat, soț. (Atestat în forma rumîn) Femeia zice: rumînu meu (bărbatul meu), rumîne hăi! (măi bărbate!). I. CR. III 53. ♦ Om (în general). Am intrat în vorbă cu unul din cărăuși, un romîn oacheș și sprinten. SADOVEANU, E.103. De la deal un romîn c-o traistă-n băț, scobora la vale pe poteca strîmtă. HOGAȘ, M. N. 73. 3. (În forma rumîn, în orînduirea feudală a Țării Romînești) Șerb, iobag, vecin, clăcaș. Mihai Viteazul fu cel dintîi domn care legiui... că fiecare țăran, pe a cui moșie se va afla atunci, acolo să rămîie rumîn veșnic. BĂLCESCU, O. I 139. – Variantă: rumîn s. m.

roș, roșă (est) și róșie (vest) adj. (lat. róseus, trandafiriŭ, d. rŏsa, roză, trandafir [ca caș d. cáseus], de unde și it. rosso, fr. roux, ĭar sp. pg. rojo, d. rŭsseus, id. D. rom. vine rut. roša, capră roșcată, ung. rós, roș, róska, roșcat). De coloarea sîngeluĭ, a floriĭ de mac, a flacăriĭ: vin roș. Cărămiziŭ: păr roș. Înroșit în foc: fer roș. Ban roș, ban de aramă. Galben roș, galben unguresc de aur (Ĭorga Negoț, 219). Pĭeĭ roșiĭ, nume dat Americanilor de nord indigenĭ (care, pe lîngă coloarea naturală a pĭeliĭ lor, se sulemeneaŭ cu cărămiziŭ). S. m. Liberal. (Acest nume e luat din Francia, unde revoluționariĭ de la 1789 aveaŭ steag roș, pin aluziune la sîngele nobililor, pe care l-aŭ vărsat cu liberalitate. V. alb). Pl. Roșiĭ de țară saŭ numaĭ roșiĭ saŭ roșioriĭ, odinioară, un corp de 5000 de călărețĭ (pe la Dunăre și Buzăŭ) îmbrăcațĭ în roș și pușĭ supt comanda mareluĭ paharnic al Țăriĭ Româneștĭ. (Numele lor a rămas astăzĭ în roșiorĭ. V. și seĭmen. V. și Iorga, Ist. Arm. Rom. I, 359). S. n., pl. urĭ. Coloare roșie: roșu șade bine oacheșilor. Suliman roș: a se da cu roș. Cupă (la cărțile de joc). A vedea roș înaintea ochilor (pin aluz. la taur, care se înfurie cînd vede roș), a nu maĭ ști ce facĭ de furie. – În nord roșu (din vechĭu roșiŭ): vin roșu.

rucărel, ~ea a [At: JIPESCU, O. 48 / Pl: ~ei, ~e / E: ns cf oacăr] (D. oi; csnp) Oacheș.

SALCE² s. f. (Învechit; și în forma salcie) Salță. Ca să înviezi... acea smeadă și diafană salce [făcută din untdelemn și zeamă de lămîie] răspîndești d-asupră-i un oacheș nor de piper. ODOBESCU, S. I 464. – Variantă: salcie s. f.

SCRUTA, scrutez, vb. I. Tranz. A privi cercetător pentru a pătrunde cu privirea; a cerceta, a examina, a sonda. Pe cînd cei doi scrutau tufișurile de răsură și micile lanuri de pelin alburiu, Ladima cerceta numai orizontul. CAMIL PETRESCU, N. 89. Femeia asta tînără... mă scrutează necontenit. IBRĂILEANU, A. 42. Bănuitor scrutează al șirurilor număr. ANGHEL-IOSIF, C. M. I 96. ◊ (Întărit prin «din ochi», «cu ochii») Vorbea rar și scruta în același timp din ochi pe cei din jurul lui. PAS, Z. I 318. Petre scrută cu ochii lui aprinși mulțimea care-l înconjura. Pe fața-i osoasă mușchii jucau subt pielea oacheșă, întinsă și lucitoare. REBREANU, R. II 232. ♦ Fig. A cerceta cu de-amănuntul, a examina, a analiza pentru a descoperi sensul ascuns al lucrurilor. Poți face un lucru foarte precis. (Se apropie de el și îl privește drept în ochi, scrutînd efectul): Să nu-l strici. SEBASTIAN, T. 73. Puțini sînt aceia dintre noi cari cutează a lua facla în mînă, spre a scruta la lumină ceea ce conține acea neagră fantasmă. ODOBESCU, S. III 479.

SCURS², -Ă, scurși, -se, adj. (Despre lichide) Care a curs în întregime; (despre recipiente) din care a curs tot conținutul; golit, gol. Cînd au venit... polobocul era scurs de tot. SBIERA, P. 291. ♦ (Despre ochi) Scos din orbită și aruncat. Îi luă pălăria de pe brazdă și i-o puse pe față, ca să nu mai vadă fiii sau prietenii mortului că unul din ochi era zdrobit de glonț și scurs. DUMITRIU, N. 154. Cel întrebat, om mărunt, oacheș, c-un ochi scurs, dă din cap. SADOVEANU, O. VI 284.

smead a. ars sau înnegrit de soare. [Slav. SMIEDŬ, oacheș].

smead, -ă adj., pl. smezĭ, smede (vsl. smĭedŭ, oacheș). Între oacheș și bălan, nicĭ întunecat, nicĭ blond: om smead, față smeadă. Rasa smeadă, rasa galbenă. – În nord smad, smadă, pl. tot -ezĭ, -ede.

smoală s. f. – Gudron, catran. – Var. zmoală, Mold. șmoală și der. Sl. (bg., sb., pol.) smola (Miklosich, Slaw. Elem., 45; Cihac, II, 352; Conev 42). – Der. smoli, vb. (a unge cu smoală, a cătrăni; refl., a se prăji, a se pîrli), din sl. smoliti; smolit, adj. (uns cu smoală; oacheș, brunet); smolniță, s. f. (loc, pămînt argilos), din sb. smolnica (Scriban).

SMOLIT ~tă (~ți, ~te) 1) Care este uns cu smoală. Scândură ~tă. 2) (despre oameni) Care are părul negru și pielea de culoare închisă; negricios; oacheș; brunet. ~ la față. /v. a smoli

smolít, -ă adj. Uns cu smoală. Fig. Oacheș saŭ cu pelea ca de Țigan: om smolit la față, față smolită.

smolit a. oacheș: pe fața lui cea smolită NEGR.

SMOLIT adj. v. brun, brunet, galben, îngălbenit, negricios, oacheș, palid, tuciuriu.

SMOLIT, -Ă, smoliți, -te, adj. 1. Uns cu smoală topită; cătrănit. V. gudronat. [Ținea] între arătător și degetul cel mare firele de ață smolită, pe care le trecea pe urma sulei cu care găurise talpa. ARDELEANU, D. 23. [Sihastrul] văzu că vine pe apă un sicriaș smolit și încleit bine. ISPIRESCU, L. 146. Corăbioară neagră și smolită. TEODORESCU, P. P. 85. 2. Oacheș, brunet. Două femei care ieșiseră în poartă și tăifăsuiau l-au văzut pe bătrîn mergînd lîngă un băiat tînăr, cu mustață mică și cu obraz smolit. PAS, Z. I 203. O femeie smolită la față, trecută de patruzeci de ani, cu obrajii veștezi, cu ochii triști, se arătă. SADOVEANU, O. III 591. Șade un bătrîn vestit, Cu chip aspru și smolit. TEODORESCU, P. P. 478.

smolit adj. v. BRUN. BRUNET. GALBEN. ÎNGĂLBENIT. NEGRICIOS. OACHEȘ. PALID. TUCIURIU.

tăbăcit a. 1. îmbibat cu acid tanic: opincuțe tăbăcite ISP.; 2. de o coloare oacheș-gălbuie: piele tăbăcită.

tuci (-iuri), s. n. – 1. Fontă. – 2. Ceaun, oală, tingire. – Mr., megl. tuci. Tc. tuç, din per. tuč „bronz” (Șeineanu, II, 385; Lokotsch 2098), cf. ngr. τούτσι, alb., bg., sb. tuč. – Der. tuciuriu, adj. (negru, brunet, oacheș; cenușiu, cafeniu).

tuciuriu, ~ie [At: ȘĂINEANU, D. U. / V: (reg) tiuciuliu / Pl: ~ii / E: tuci + -uriu] 1 a (D. piele, ten) De culoarea tuciului (3) Si: măsliniu, (reg) turungiu (2). 2-3 smf, a (Pex) (Persoană) cu pielea de culoare închisă Si: brunet, negricios, (reg) oacheș. 4 a Pământiu (din cauza unei vești rele, a unui necaz etc.) Si: livid. 5 smf (Arg; dep) Rrom. 6 smf (Arg; dep) Arab (1). 7-8 smf, a (Arg; dep) (Persoană) de rasă neagră.

TUCIURIU adj. brun, brunet, negricios, oacheș, (rar) țigănatic, țigănos, (înv. și pop.) smolit, (pop.) negriu, (reg.) negros, (Transilv.) bărnaci, (glumeț sau ir.) balaoacheș. (Om ~; față ~.)

ȚIGAN, -Ă, țigani, -e, s. m. și f. (Rar la feminin) 1. Persoană care face parte dintr-o populație originară din India (vorbind o limbă indo-europeană), astăzi răspîndită în mai toate țările Europei și trăind în unele părți încă în stare seminomadă. Țiganii, drumeții cei veșnici, ei sînt! Cu ochii de fulger, cu pletele-n vînt... Ei arși sînt de soare, de vînturi bătuți. COȘBUC, P. I 143. Dar romînul cu-a sa mînă rumpe lanțul de robie, Și țiganul, liber astăzi, se deșteaptă-n fericire! ALECSANDRI, P. I 200. Răzvan-vodă era născut în Moldova dintr-un tată țigan și o mumă moldovancă. BĂLCESCU, O. I 339. Pe su' mînă Că-i rumînă. Pe sugeană Că-i țigană. MAT. FOLK. 930. Plac, nu-ți plac, Dar țiganele moarte-ți fac. ib. 931. ◊ Țigan de laie v. laie. Țigan de șatră v. șatră. ◊ Expr. A arunca moartea în țigani = a arunca vina pe altul, nu pe adevăratul vinovat. (A se muta) ca țiganul cu cortul = a se muta foarte des, a fi nestatornic, a nu se stabili într-un anumit loc. A se îneca ca țiganul la mal = a nu reuși ceva tocmai la sfîrșit, a-și da în petic tocmai la urmă. ♦ (Adjectival) Țigănesc. Ca să poată mai cu plăcere Călători țiganele gloate. BUDAI-DELEANU, Ț. 105. 2. Compus: (popular) calea-țiganului = calea lactee. 3. Persoană, mai ales din populația țiganilor, care practică una din ocupațiile obișnuite ale acestora; (în special) lăutar, fierar. Petrecerea noastră nu-i veselia, caii, vinul, țiganii, femeile și huietul; petrecerea noastră e gîndul posomorît. RUSSO, S. 23. Zi, țigane, pînă mîne, Că mîndruți-i pare bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 364. ◊ Expr. Este învățat ca țiganul cu ciocanul, se spune despre cei deprinși cu nevoile. Tot țiganul își laudă ciocanul, se spune despre cei care se laudă cu ceea ce le aparține (marfă, meșteșug etc.). 4. Denumire dată unei persoane brunete, oacheșe. 5. Om cu apucături rele (care nu se sfiește să cerșească, să se tocmească). Ba ici-colea mai vedem și cîte un om mai țigan decît toți țiganii. RETEGANUL, P. I 59. L-am potcovit bine... De nu cumva s-ar răzgîndi; dar parcă nu era țigan să-ntoarcă. CREANGĂ, P. 41. Celui care tot cere, de multe ori se zice: tare-i țigănos; îi țigan din cale-afară. ȘEZ. II 47.

ȚIGĂNATIC ~că (~ci, ~ce) Care seamănă cu un țigan; cu fața smeadă; negricios; oacheș; brunet. Ochi ~ci. /țigan + suf. ~atic

ȚIGĂNATIC adj. v. brun, brunet, negricios, oacheș, tuciuriu.

ȚIGĂNATIC, -Ă, țigănatici, -e, adj. (Și în forma țigănatec) Ca un țigan, brun, negricios, oacheș. Amîndoi cu ochii bulbucați și țigănateci la înfățișare. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 104, 7/1. – Variantă: țigănatec, -ă adj.

țigănatic adj. v. BRUN. BRUNET. NEGRICIOS. OACHEȘ. TUCIURIU.

țigănatic, ~ă a [At: CONTEMP. 1948, nr. 104, 7/1 / V: ~tec, ~net~ / Pl: ~ici, ~ice / E: țigan + -atic] 1 Care seamănă cu un țigan (1). 2 Brunet. 3 Oacheș.

ȚIGĂNOS adj. v. brun, brunet, negricios, oacheș, tuciuriu.

țigănos adj. v. BRUN. BRUNET. NEGRICIOS. OACHEȘ. TUCIURIU.

ȚIGĂNOS, -OASĂ, țigănoși, -oase, adj. Care se tocmește mult; calic, zgîrcit; care are maniere urîte. Tare-i țigănos. ȘEZ. II 47. ♦ Oacheș, brun.

UNSUROS, -OASĂ, unsuroși, -oase, adj. Acoperit, îmbibat, pătat de grăsime sau, p. ext., de orice substanță care murdărește. În scurta de piele neagră și unsuroasă... Alecu Țoader Precup s-a crăcănat să le taie calea. C. PETRESCU, A. 431. Un fochist oacheș, unsuros, care ieșise c-o căldare de zgură pe punte, ceru binoclul timonierului de serviciu, ca să privească și el minunea asta. BART, S. M. 94. ♦ (Rar) Cleios, lipicios. Înaintai cale de vreo două sute de pași, călcînd printr-un glod negru și unsuros. ALECSANDRI, O. P. 267.

UNU, UNA num. card. (Cînd însoțește un substantiv are forma un, o; cînd ține locul unui substantiv are forma unul, una) I. 1. Primul număr din șirul natural al numerelor întregi; numărul care reprezintă unitatea. Unu și cu trei fac patru. ◊ (Folosit în formarea numeralelor compuse) Treizeci și unu. ◊ (Adjectival) Mai avem un hop. ISPIRESCU, L. 6. De rămîneai, îmi erai ca un frate, iară de nu, îmi ești ca doi. CREANGĂ, P. 307. ◊ (În corelație cu doi, dînd ideea de aproximație) Ci-i trăi o zi sau două Și te-i topi ca ș-o rouă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 151. ◊ (Substantivat, în sistemul școlar de notare) Profesorul i-a pus unu la purtare. ◊ (Eliptic, subînțelegîndu-se ora, cifra etc.) Am scris un unu pe tablă. ▭ Unu, copii, mergem! se ridică Alexandru Vardaru. C. PETRESCU, Î. I 26. Cînd bătea ceasul la unu, Eram gata ca păunu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 299. ♦ (Familiar, cu valoare de num. ord.) Primul, întîiul. Volumul unu. ◊ Expr. (Familiar) Clasa una = de prima calitate; strașnic, grozav. Răghină? Dracu să-l mai ia și p-ăla! O matracucă clasa una! GALAN, B. I 29. 2. (Substantivat) Mi-e dragă una și-i a mea: Decît să mă dezbar de ea, Mai bine-aprind tot satul! COȘBUC, P. I 119. Da oca pe spate Și face cu mîna să-i mai aducă una. CREANGĂ, P. 150. Unul e în toți, tot astfel precum una e în toate. EMINESCU, O. I 133. Nerodul și cu nebunul Amîndoi sînt frați ca unul. PANN, P. V. I 88. ◊ Loc. adj. Tot unul și unul = numai oameni sau lucruri de valoare, aleși pe sprînceană, care mai de care. Multă dorobănțime căzu în șanț... și tot oameni unul și unul. GANE, N. II 109. Fetele erau... tot una și una de frumoase. ISPIRESCU, U. 13. Sat vechi, răzășesc... cu gospodari tot unul și unul. CREANGĂ, A. 1. ◊ Loc. adv. (Familiar) De unul singur = izolat, singur. Se duse acasă cu sacii, apoi o luă de unul singur pe poteci mai puțin cunoscute. DUMITRIU, V. L. 73. Țiganii îi trăgeau de unul singur: «Măi cazace, căzăcele». CARAGIALE, S. N. 29. (Toți) pînă la unul = cu toții, fără excepție, în unanimitate. Pînă la unul, nu cedăm un pas. BENIUC, V. 52. ◊ (Cu formă feminină și valoare neutră, în locuțiuni și expresii) Loc. adv. (Regional) De una = într-un fel, de altfel, de altminteri. De una, e mai bine așa. La TDRG. (Regional) De-a una = a) laolaltă, împreună. Sat mare și vesel împărțit în trei părți, care se țin tot de-a una. CREANGĂ, A. 1; b) îndată. Cum ajunse de-a una fu ales judecător. MARIAN, O. I 11. Pînă la una = pînă la ultima, complet, de tot. Se dezbrăcă pîn’la una. PANN, P. V. II 78. În una (într-una sau tot una) = mereu, necontenit. Ce stai... așa scîrbit, de pare că în una îți ninge și-ți plouă. ȘEZ. III 185. Sînt tot una călător De cu seară pînă-n zori (Ceasornicul). GOROVEI, C. 70. (Expr.) A se face (sau a face pe cineva) una cu pămîntul v. pămînt (2). A merge una = a merge împreună, nedespărțiți. Dunga vînătă a drumului ușor trăgănat în suiș, se încolăcește pe grumajii mărețelor stînci... și merge una cu Jiul, nedespărțit. VLAHUȚĂ, R. P. 67. A fi, a se face (sau a face pe cineva) (tot) una cu cineva sau cu ceva = a fi (sau a face pe cineva să fie) la fel cu altul. Ne-ați luat moșiile și ne-ați făcut una cu locuitorii. ALECSANDRI, T. 972. (Învechit) A sta una = a fi solidar. Ațîțîndu-i a sta și ei una spre a mîntui nația lor de supt domnirea unui așa de rău stăpîn. BĂLCESCU, O. II 293. A o ține una și bună sau (învechit) a o ține una = a nu ceda, a fi perseverent, a o ține morțiș. Ea ținea una și bună: că băiet ca băietul ei nu mai este altul. CREANGĂ, P. 76. El o ținea una, să-i aducă pe fata lui Verdeș. ISPIRESCU, L. 43. Se apăra în dulcea limbă a poeziei și ținea una că: De e curcă Ce se-ncurcă... ODOBESCU, S. III 9. A da toate pe una = a risca tot, pentru un singur lucru. Una la mînă v. mînă (1). (În corelație cu doi) Una, două v. doi. Cu una cu două v. doi. Din două una sau una din două v. doi. Nici una, nici două v. doi. Una și cu una fac două v. doi. Una-i una și două-s mai multe = scurt, fără multă vorbă, știu eu ce fac. Mătușă, știi ce? Una-i una și două-s mai multe; lasă-mă-n pace. CREANGĂ, P. 190. 3. (Adjectival) Singur, unic. Mă rog, unu-i Ochilă pe fața pămîntului. CREANGĂ, P. 244. A fost odată ca-n povești... O prea frumoasă fată. Și era una la părinți Și mîndră-n toate cele. EMINESCU, O. I 167. ◊ (Folosit pentru întărirea pronumelui personal de pers. 1 sg.) Eu unul mă duc să deschid. CREANGĂ, P. 23. Eu unul sînt hotărît să nu las ca să treacă drumul d-tale pe moșia mea. ALECSANDRI, T. I 361. Că eu una n-am avut [noroc] De cînd maica m-a făcut. BIBICESCU, P. P. 109. ◊ Compus: (învechit și arhaizant) unul-născut = singur la părinți. Am înțeles... că iarăși amenință moarte asupra fiului măriei-tale unul-născut. SADOVEANU, D. P. 57. Avea o fată una-născută. GORJAN, H. II 97. 4. (Adjectival) Același, identic. Sîntem la un gînd amîndoi. ◊ Loc. adv. La un loc v. loc (I 1). ◊ Expr. A fi de-o seamă cu cineva v. seamă. A mînca dintr-un taler cu cineva v. taler. 5. (Precedat de o negație sau în propoziții negative) Nici unul. Din cîți ne aflăm aice, nu știe a cîrmui unul măcar. DRĂGHICI, R. 26. II. (Precedat de «cîte» formează numeralul distributiv corespunzător) Venea cîte unul să mă vadă. ◊ (Adjectival) Intrară fiecare în cîte o baie. ISPIRESCU, L. 38. I-a dăruit patruzeci și nouă de mioare, oacheșe numai de cîte un ochi. CREANGĂ, P. 105. Toate [scrisorile] îmi vesteau cîte o supărare. NEGRUZZI, S. I 55. ◊ (Substantivat, în loc. adv.) Cîte unul-unul sau unul cîte unul = pe rînd, treptat, succesiv. Se înșiră tot cîte unul-unul... după poroncă. CREANGĂ, P. 267. Izvorăsc din veacuri stele una cîte una. EMINESCU, O. I 148. Cîte una-una, căruțele sosesc la tîrla sau la stîna unde vînătorii au să petreacă noaptea. ODOBESCU, S. III 18. ♦ (În corelație cu doi) Cîțiva. Mai trase cîte-o dușcă, două de rachiu. CREANGĂ, P. 297. – Forme gramaticale: gen.-dat. unuia, uneia sau (cînd are forma «un», «o») unui, unei.