pămînt (-turi), s. n. – 1. Țărînă, tină, sol. – 2. Lume. – 3. Teren. – 4. Țară. – Mr. pimintu, megl. pimint, istr. pemint. Lat. paumentum, formă populară indicată de Iulian, în loc de păvῑmentum (Pușcariu 1251; Candrea-Dens., 1314; REW 6312), cf. v. it. palmiento, logud. pamentu „pardoseală, pavaj”. Var. păvāmentum, postulată de Pascu, I, 143 a fost menționată de Du Cange. – Der. pămîntean, s. m. (locuitor al pămîntului; indigen; laic; înv., plugar); pămînteancă, s. f. (indigenă); pămîntesc, adj. (terestru, lumesc, plugar); pămîntenesc, adj. (indigen); pămîntiu, adj. (oacheș, brun, negricios); pămîntos, adj. (cu pămînt, pămîntiu); (îm)pămînteni, vb. (a se stabili; a da pămînturi în proprietate); pămînțel, s. m. (argilă, lut); subpămîntean, adj. (subteran).