BIZET [bizé], Georges (1838-1875), compozitor francez. Unul dintre creatorii operei naționale franceze. Stilul său vădește expresivitate melodică, forță dramatică, bogăție a armoniei și a ritmului, strălucire a coloritului orchestral („Pescuitorii de perle”, „Carmen”, „Djamileh”).

RÂNZESCU, Jean (1909-1996, n. Bârlad), regizor de operă român. A montat, la Opera Română (azi Opera Națională din București), numeroase lucrări românești („Oedip”, „Decebal”) și din repertoriul universal („Lohengrin”, „Aida”).

SADOVEANU, Mihail (pe numele adevărat Mihail Ursachi) (1880-1961, n. Pașcani), scriitor român. Acad. (1921). Director al ziarelor „Adevărul” și „Dimineața”; redactor la „Semănătorul”, „Însemnări ieșene” ș.a., colaborator de bază al revistei „Viața românească”. Vicepreședinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale (1947-1961). Opera sa, totalizând peste 100 de titluri, se constituie într-o grandioasă monografie epico-lirică a poporului român, evocat din perspectiva unei filozofii a integrării armonioase în univers. Povestiri și romane de anvergură și atmosferă epopeică („Frații Jderi”, „Zodia Cancerului”), despre lumea pastorală („Baltagul”), universul silvestru și acvatic („Valea Frumoasei”, „Țara de dincolo de negură”), tematizând povestirea ca ceremonial al rostirii și comunicării („Hanu Ancuței”). Narațiuni de substrat ezoteric, ale inițierii și înțelepciunii („Creanga de aur”), evocând viața cotidiană și obscură și dramele orășelelor de provincie („Locul unde nu s-a întâmplat nimic”, „Haia Sanis”), sondând resorturile fantasticului magic („Ochi de urs”) reciclând povestiri din fondul universal ancestral („Divanul persian”), totul într-un limbaj de o mare poezie și autenticitate, sinteză inextricabilă de oralitate și cărturăresc, limbă reală, naturală și limbă inventată, artificială. Memorialistică urmărind temele proprii formării ca scriitor („Anii de ucenicie”). Versuri de dragoste („Daim”). Traduceri și adaptări din psalmii biblici.

SMETANA, Bedřich (1824-1884), compozitor ceh. Alături de Dvořak, creatorul școlii muzicale naționale. Opere („Mireasa vândută”, „Sărutul”, „Dalibor”), poeme simfonice (ciclul „Patria mea”), lucrări pentru formații de cameră, piese pentru pian, piese corale și vocale.

ERKEL, Ferenc (1810-1893), compozitor, pianist și dirijor ungur. Fondatorul operei naționale de operă. Opere („Bánk Bán”, „Hunyadi László”, „Sarolta”), muzică de scenă, uverturi, coruri, cântece, muzică de cameră. Autorul imnului național maghiar.

NEUMANN [nóiman], Václav (1920-1995), dirijor ceh. Promovează muzica cehă, interpretând și înregistrând și înregistrând creații naționale (operele lui Janácek, toate simfoniile lui Dvorák și Martinu), dar și muzica lui Mahler. A dirijat la operele din Berlin, Leipzig și Stuttgart, la Filarmonica și Orchestra simfonică din Praga, la orchestra Gewandhaus.

OPERA NAȚIONALĂ DIN BUCUREȘTI, instituție de spectacol inaugurată în 1921, cu Lohengrin de Wagner, sub bagheta lui G. Enescu. Cea mai importantă scenă lirică a țării. Repertoriu ce a cuprins de-a lungul timpului peste 150 de titluri de operă și balet, de o mare varietate. Spectacolele se desfășoară în actualul sediu din 1953 (inaugurat la 9 ian. 1954). A fost slujită de generații succesive de soliști prestigioși precum: Petre Ștefănescu-Goangă, Zenaida Pally, Nicolae Herlea, Arta Florescu, Elena Cernei, Octav Enigărescu, Magda Ianculescu, Valentin Teodorian, Mihail Arnăutu, David Ohanesian, Nicolae Florei, Garbis Zobian, Cornel Stavru, Dan Iordăchescu, Ludovic Spiess, Eugenia Moldoveanu, Viorica Cortez, Felicia Filip, Roxan Briban sau balerini ca Irinel Liciu, Gabriel Popescu, Gheorghe Cotovelea, Alexa Mezincescu, Ileana Iliescu, Magdalena Popa, Gelu Barbu, Ioan Tugearu, Mihai Babușka, Tiberiu Almosnino, Corina Dumitrescu ș.a. Turnee în întreaga lume.

POPA, Magdalena (n. 1941, București), balerină și coregrafă română. Studii la București și Sankt-Petersburg. Excelează prin mișcările pline de muzicalitate, eleganță și expresivitate. Cariera ei este legată timp de 22 de ani de Opera națională din București, unde este prim-balerină (majoritatea rolurilor clasice – „Lacul lebedelor”, „Giselle”, „Romeo și Julieta” etc.) și apoi directoare a baletului. Din 1982, carieră la Baletul național al Canadei, unde este principalul maestru de balet. Amplă activitate de profesor invitat.

POPESCU, Gabriel (n. 1932, București), balerin și coregraf român. Prim solist al Operei Naționale din București din 1948. Considerat cel mai important balerin român al tuturor timpurilor. Tehnică impresionantă, prin deschiderea fantastică. Cuplu celebru cu Irinel Liciu („Lacul lebedelor”, „Spărgătorul de nuci”, „Coppelia”). Deținut politic. Emigrează în 1965; maestru de balet și coregraf în întreaga Europă (Opera germană din Berlin, Opera din Roma, Scala din Milano, Baletul Național din Marsilia).

PURCELL [pə:sl], Henry (1659-1695), compozitor și organist englez. Cel mai de seamă muzician al Angliei din sec. 17, autorul primei opere naționale engleze („Didona și Enea”). Muzician complet, precum Mozart. Producție de o uimitoare diversitate. Creator modern, situându-se în prelungirea școlii italiene, îmbinând concepția modală cu cea tonală. Tehnician perfect, de o complexitate și o subtilitate supremă, simț novator, mare dramaturg muzical. Muzică de scenă pentru piesele lui Shakespeare („Furtuna”), lucrări pentru orgă și pentru instrumente vechi, lucrări religioase.

ILIESCU, Ileana (n. 1937, Sighișoara), balerină română, cu o bogată carieră internațională. Strălucită tehnică și forță expresivă în interpretare („Lacul lebedelor”, „Frumoasa din pădurea adormită”, „Coppelia”, „Nastasia”, „Bolero”). Maestru de balet și coregraf în Italia. Directoare a companiei de balet a Operei Naționale Române (din 1993).

SEUL (SEOUL, SÖUL [səul] sau KYONG SONG), cap. Rep. Coreea, situată în NV țării, la poalele m-ților Pkhan, pe râul Han, la 60 km E de țărmul Mării Galbene, la 55 km S de zona demilitarizată stabilită între cele două Corei, în 1953; 9,8 mil. loc. (2000). Nod de comunicații. Aeroportul Kimp’o. Metrou. Pr. centru economic, politic, financiar-bancar, comercial, cultural-științific și turistic. Ind. metalurgică (oțel), a constr. de mașini (autovehicule), chimică, electronică și electrotehnică, de prelucr. a cauciucului, textilă, încălțămintei, tipografică, alim. Muzeul Național (1908); Muzeul Național al Științei (1926); Muzeul Național de Artă Modernă; Biblioteca Națională (1923), cu c. 3 mil. de vol.; Biblioteca Universitară (1946), cu c. 2 mil. de vol.; Orchestră simfonică; Teatru Național; Operă; Institut Național de muzică clasică; universități, între care: Yonsei (1885), Univ. Coreii (1905); Univ. pentru fete „Ewha” (1886). Academia Națională de Științe (1964); Academia de studii coreene (1978). Grădină botanică; grădină zoologică. Stadion olimpic. Complexul sporturilor (construit în 1986). Sediul celei de-a 24-a ediții a Jocurilor Olimpice de vară (1988). Palatele imperiale Kyǒngbok (construit în 1392, în timpul dinastiei Yi, și reșed. imperială între 1392 și 1592, azi adăpostește Muzeul Național), Toksu (sec. 15, reșed. imperială în anii 1593-1611), Ch’angdok (1405), care conține chivotul imperial Chongmyo, datând din 1395, fostă reșed. imperială în perioada 1611-1872; pe ins. Youido de pe râul Han se află clădirea Adunării Naționale și Muzeul Războiului; Templele Pongwunsa și Shinhungsa; Pagodă (sec. 15); catedrală romano-catolică; Turnul Sǒul; Primăria; 20 de poduri peste râul Han. Fondat în 1096 cu numele Hangjang. Distrus de invazia mongolă în 1231.Capitala întregii Corei din 1394 și până în 1910, când a fost instituit protectoratul Japoniei asupra Coreei. Reșed. autorităților japoneze de ocupație (1910-1945) și a administrației americane (1945-1948). Din 1953 orașul a început să cunoască o amplă campanie de reconstrucție.

SPIESS [ʃpis], Ludovic (1938-2006, n. Cluj), tenor român. Director al Operei Naționale din București (2001-2005). Deosebită vigoare și claritate vocală. Repertoriu de operă de mare anvergură, pe marile scene ale lumii (Verdi, Puccini, Saint-Saëns, Wagner). Ministru al Culturii (1991-1992).

folclor. Termenul, de origine engleză, născocit de arheologul W.J. Thoms, în 1846, derivând din folk „popor” și lore „știință, înțelepciune”, deci, „știința, înțelepciunea poporului” a fost adoptat, treptat, de toate popoarele europene cu excepția germanilor care utilizează Volskunde și Völkerkunde, Naturvölkerkunde „știința popoarelor [primitive]”. Italienii au păstrat mult timp termenul demologie, iar grecii, laografie, însușindu-și denumirea engl. mai târziu. La români, cuvântul f. a fost acceptat la sfârșitul sec. 19 (Hașdeu-1885, G. Ionescu-Gion-1883, Iorga-1893) cu grafia folklore. Astăzi, termenul definește totalitatea operelor de artă create de popor, având trăsături de conținut și formă specifice. Parte integrantă a culturii naționale, f. reprezintă prima etapă a culturii spirituale, în care se reflectă în chipul cel mai direct și mai sincer spiritualitatea unui popor, modalitățile de simțire și gândire, concepțiile despre lume și societatea acestuia. F. cuprinde manifestări artistice din domeniul literar (f. literar), muzical (f. muzical), coreografie (f. coreografic) și dramatic (teatru folcloric). Conceptul de f. nu întrunește consensul tuturor folcloristilor. Unii înglobează în acest termen întreaga cultură materială și spirituală a unui popor (alături de cele enunțate, ei studiază etnografia și arta plastică). Trăsăturile esențiale ale f.: are caracter colectiv (deși creat inițial de un individ, reprezentant al colectivității, produsul folcloric este preluat apoi de ceilalți membri care au libertatea de a-l transforma), este anonim, oral, accentuat tradițional, sincretic* (îmbinare a textului poetic cu melodia și dansul sau numai cu melodia), funcțional. Creație deschisă, capabilă de „actualizare” în continuă variabilitate, devine „contemporană” în fiecare epocă istorică, pentru a corespunde cerințelor și nivelului artistic-cultural al oamenilor, păstrându-și totodată trăsăturile fundamentale. Marea diversitate de genuri (I, 3) și specii este o consecință a vechimii și continuității poporului pe respectivul teritoriu geografic. ♦ Organic legat de viața materială și spirituală a poporului, f. românesc este reprezentat prin mai multe categorii istorico-estetice, genuri diferite prin tematică, funcție, structură muzicală și modalitate de execuție: 1) Genuri ocazionale: legate de datele calendarului popular (ex. în f. românesc: colindul* cu și fără măști, colindul copiilor, urarea în formele ei variate – plugul* mare, plugușor, pițărăii* – vasilca, cântecul de stea, junii); de muncă agrară și păstorească (caloianul*, paparuda*, lazărul*, drăgaica*, cununa*, cântecul (I, 4), de șezătoare și de clacă); de ciclu familial (cântece și versuri la naștere, la nuntă și la înmormântare); 2) genuri neocazionale: cântecul (I, 1) propriu-zis și doina* (vocală și instr.), cântecul epic și balada (IV), cântecul de joc* și repertoriul de joc, folclorul copiilor. Sinteză a culturii traco-dacice și romane, f. românesc a evoluat de-a lungul mil., păstrând până astăzi, inegal de la un ținut la altul, vestigii ale unei vechi mentalități – corespunzătoare condițiilor de viață și de muncă din trecut – referitoare la capacitatea de influențare prin artă a lumii înconjurătoare, în scopul de a asigura fertilitatea pământului, bunăstarea și fericirea individuală. În melodică și poetică s-au menținut elemente de expresie străvechi, îmbogățite de-a lungul timpului, ceea ce explică coexistența, până astăzi, a mai multor straturi de evoluție: melodii arhaice alături de melodii de origine mai nouă, sisteme (II, 6) ritmice variate ca origine și structură (giusto silabic, parlando rubato, aksak, ritmul copiilor), sisteme (1) sonore alcătuite dintr-un număr diferit de sunete, cu organizare internă simplă sau complexă (bi- până la hexacordii* pentatonice* și prepentatonice) moduri (I, 5) arhaice de șapte sunete, structurate din mai multe fragmente modale, sisteme diatonice* și cu coloratură cromatică* etc., tipuri arhitectonice (v. structură arhitectonică) reduse sau ample. Existența în f. adulților numai a două tipare metrice, cu structură binară* (cu excepția f. copiilor, care au păstrat și alte tipare), probabil de origine romană, a determinat o configurație originală a melodiei și, în același timp, a limitat influențele din afară, bogăția tipurilor melodice și a variantelor (I, 1) având alte cauze, și anume atitudinea creatoare a interpreților, talentul excepțional al maselor de exteriorizare, în cadrul unor limite tradiționale, a sentimentelor și atitudinii față de evenimentele economice și social-politice. Condițiile politice de viață din trecut au determinat crearea stilirilor muzicale regionale, ale căror trăsături esențiale sunt comune întregii culturi folclorice. Transformările lente survenite în funcție, tematică, uneori, în maniera de execuție (solistic sau în grup, vocal, instr. sau mixt) s-au efectuat în mod inegal în cele două categorii principale (ocazionale și neocazionale) ca și de la o zonă geografică la alta. Bogăția repertoriului fiecărui gen (tematică, stilistică, structurală) confirmă legătura permanentă a f. cu viața oamenilor, funcția sa de coeziune socială și de tovarăș la bucurii și suferințe, capacitatea de înnodare continuă continuă a elementelor secundare. Multe dintre genurile rituale, datorită pitorescului și valorii artistice, și-au pierdut funcția inițială devenind spectacole cu caracter distractiv („rituri-spectacole”, Toschi); acest proces a fost exacerbat în perioada comunistă. După nașterea culturii înalte, individuale, „culte”, f. devine o sursă importantă de inspirație, asigurând originalitatea și caracterul național al operei de artă. Folcloriștii români, prin lucrările lor științifice au făcut cunoscută frumusețea, originalitatea, bogăția și varietatea unor elemente comune întregii omeniri, sau numai europenilor (teme lirice și epice, instrumente*, sisteme sonore, ritmice, forme) și stiluri* (silabic și melismatic), formule intonaționale, legi de creație și evoluție proprii artei orale. V. etnomuzicologie.

RUSE, oraș în NNE Bulgariei, situat pe dr. Dunării, în zona de vărsare a râului Rusenski Lom, la granița cu România, vizavi de municipiul Giurgiu, la 250 km NE de Sofia; 162,1 mii loc. (2001). Port fluvial. Aeroport. Nod feroviar. Rafinărie de petrol. Ind. constr. de mașini, ceramicii, pielăriei, textilă și alim. Tăbăcării. Centru comercial. Operă. Teatru Național. Orchestră simfonică. Muzeu de Arheologie. Galerie de Artă. Biserica Sf. Treime (sec. 18). Important centru de tranzit rutier, feroviar și fluvial, legat de Giurgiu prin Podul Prieteniei (rutier și feroviar), construit peste Dunăre (2.200 m lungime) și inaugurat la 20 iun. 1954. Punct vamal. Fortificație romană (sec. 1 î. Hr.) cunoscută sub numele Sexantaprista. R. a fost distrus de barbari în sec. 7 d. Hr. Ocupat de turci în sec. 15 și stăpânit (bază militară) până în 1877. Vechiul nume: Rusciuk.

REJ [rei], Mikołaj (1505-1569), scriitor polonez. Considerat creatorul literaturii naționale polone. Operă cu caracter satiric și moralizator, în versuri și proză, prezentând idealul uman al Reformei („Scurtă dispută între un senior, un primar și un preot”, „Oglinda”).

SIMION, Eugen (n. 1933, Chiojdeanca, jud. Prahova), critic istoric literar și eseist român. Acad. (1991), vicepreședinte (1994-1996) și președinte (1998-2006) al Academiei Române. Rubrici permanente la „Contemporanul”, „România literară”. Fondator (1983) și director al revistei „Caiete critice”. Vaste panorame critice animate de idealul „plenitudinii și totalității” și al „rezistenței prin cultură” („Scriitori români azi”, „Fragmente critice”); monografii de mari scriitori (E. Lovinescu, M. Eliade) sau despre vârsta „aurorală” a literaturii române („Dimineața poeților”). Lucrări teoretice și aplicative privind relația operă-autor („Întoarcerea autorului”) și literatura subiectivă („Ficțiunea jurnalului intim”, „Genurile biograficului”). Jurnale intelectuale relevând un talent evocator și portretistic („Timpul trăirii, timpul mărturisirii”, „Sfidarea retoricii”). Discurs critic limpede, de o dezinvoltură și eleganță naturală, stil polemic urban, ironie fină. Susține pledoarii pentru recuperarea și apărarea valorilor naționale. Coordonează colecția „Opere fundamentale” a Editurii Univers Enciclopedic. Membru al mai multor asociații și academii străine.

GU KAI-CI (c. 344-c. 406), pictor și teoretician de artă chinez. Unul dintre creatorii școlii naționale de pictură. Opere remarcabile prin claritatea liniei. A scris „Însemnări critice despre pictură”.

REYKJAVIK [réikiavi:k], capitala Islandei, situată în pen. Seltjarnar, în SE G. Faxa, la 64°10′ lat. N (capitala aflată la cea mai nordică latitudine); 11,5 mii loc. (2003). Port de pescuit. Aeroportul Keflavik, situat la 32 km VSV de oraș. Pr. centru politic, economic, financiar, comercial, cultural și turistic al țării. Important punct de tranzit maritim și aerian pe traseele dintre Europa și America de Nord. Construcții navale. Ind. chimică, a mat. de constr. (ciment), textilă, poligrafică și alim. (prelucrarea și conservarea peștelui). Universitate (1911). Bibliotecă Națională (1818). Muzeu Național de Istorie (1863). Muzeu de artă populară „Einar Jonsson”, Galerie de Artă. Teatru Național (1950). Orchestră simfonică. Operă. Catedrală luterană (1975). Așezare întemeiată, potrivit tradiției, de vikingul Ingólfur Arnarson în anul 1786. Stăpânit de danezi din 1786 până la sfârșitul sec. 19. Capitala Islandei din 1918 și a Rep. Islanda din 1944. Aici s-au purtat, în 1986, importante convorbiri între conducătorii S.U.A. și U.R.S.S. privind problema controlului armamentului.

SOFIA, cap. Bulgariei, oraș cu regim de district situat în partea vestică a țării, în depresiunea omonimă de la poalele masivului Vitoșa, la 520-620 m alt., pe râul Perlovska; 1,2 mil. loc. (2001). Nod de comunicații. Aeroportul Vrajdebna. Metrou (construit în anii ’80 ai sec. 20). Pr. centru politic, financiar-bancar, comercial, cultural-științific și turistic al țării. Ind. metalurgică, a constr. de mașini, electronică, electrotehnică, chimică, textilă, pielăriei, a confecțiilor, încălțămintei, hârtiei, de prelucr. a lemnului (mobilă), a cauciucului și a tutunului, mat. de constr., tananților și alim. Poligrafie. Universitate (1888), Academie de Muzică (1904), Academia Națională de Artă (1920), Institut politehnic. Academia de Științe (1869). Biblioteca Națională „Chiril și Metodiu”. Muzee de arheologie, de artă, militar ș.a. Teatrul Național „Ivan Vazov”, operă; săli de concerte. Observator astronomic. Monumente: vestigii din epoca romană; bisericile Sf. Sofia (construită de împăratul Iustinian în anii 532-537, restaurată în sec. 8 în stil bizantin), Boiana (sec. 13), Sf. Petru (sec. 14-15), catedrala Aleksandr Nevski, în stil bizantin (1882-1924), moscheile Buuk-Jarna (sec. 15) și Bania-Bași (sec. 16). Pe locul unei așezări a tribului tracic al serdilor (sau sardilor), care cata din sec. 7 î. Hr., romanii au întemeiat un oraș pe care l-au numit Serdica, ridicat la rangul de colonia (Colonia Ulpia Serdica) în timpul împăratului Train (97-117). Distrus de huni în anul 447, a fost reconstruit de împăratul Iustinian I. Între 809 și 1018 a aparținut Primului Țarat Bulgar, fiind numit Sredeț, între 1018 și 1185 a intrat în componența Imp. Bizantin, cu denumirea Triadița, între 1185 și 1382 a făcut parte din cel de-al Doilea Țarat Bulgar, iar între 1382 și 1877 a fost stăpânit de otomani, fiind centrul ad-tiv al prov. Rumelia. La 3 apr. 1879 a devenit cap. Bulgariei.

LITERATURĂ (< fr. littérature < lat. littera, literă, scriere) Într-o accepție mai largă, generalizată oarecum, literatura este o artă mediată prin cuvînt, ansamblul scrierilor cu caracter estetic scrise într-o limbă. În baza unor criterii diferite – estetice, lingvistice, bibliografice – s-a încercat a se fixa specificul termenului literatură, teoriile variind după diferitele orientări și accepții asupra funcției limbajului, căci, după R. Barthes (Rhétorique de l’image), ceea ce caracterizează literatura sînt procedeele de limbaj, ca fiind un sistem de semne. Orală în începuturile ei, apoi scrisă, literatura, privită din punctul de vedere al originii, se împarte în două ramuri: literatura populară, (v. folclor) și literatura cultă, în care se includ operele artistice ale scriitorilor, literatură fixă prin tipărire. Pe lîngă literatura populară orală (doine, balade, strigături, basme etc.), există și o literatură populară scrisă epică propriu-zisă (Alexandria, Genoveva de Brabant, Halima etc.), astrologică (Trepetnice, Rojdanice, Zodiacare etc.), etică (Esopia, Albinușa etc.) Pe baza unor criterii diferite, clasificarea literaturii include și alte ramuri: literatura națională, privită ca totalitate a producțiilor literare ale unui popor; literatura străină, prin opoziție cu cea națională, referitoare la producțiile literare ale altor popoare; literatura universală, în sens larg, cuprinzînd producțiile literare ale tuturor popoarelor, iar în sens restrîns numai acele opere literare, care, atît prin valoarea lor artistică în sine, cît și prin măsura în care sînt expresii ale sufletului națiunilor, au intrat definitiv în patrimoniul culturii umane. În cercetarea literaturii universale s-au introdus metode noi, ca, de exemplu, compararea literaturilor naționale, între care s-au produs interferențe, sub diferite aspecte: motive sau teme, modalități artistice etc. Astfel de studii au format un domeniu nou, cel al literaturii comparate. Literatura reflectă, în imagini artistice, priveliști din natură, întîmplări din viața și societatea omenească, năzuințe, sentimente, idei. Ea formează obiectul științei literaturii. Una din ramurile acesteia este teoria literaturii, care studiază creația literară (elementele ei constitutive, genurile și speciile, curentele literare, versificația etc.), și are strînse legături și cu celelalte ramuri ale științei literaturii, critica literară și istoria literaturii, cum și cu alte discipline ajutătoare: estetica, istoria artei, istoria culturii, lingvistica etc. Operele literare, indiferent de genul lor, ajută atît la cunoașterea, cît și la transformarea vieții și societății omenești, prin cele trei atribute sau caractere pe care le implică: caracterul partinic (partinitatea), caracterul național și caracterul popular. Prin partinitate se înțelege tendința fățișă a scriitorului de a oglindi realitatea potrivit concepției și intereselor uneia sau alteia dintre clasele sociale. Forma cea mai înaltă a partinității în literatura actuală este partinitatea comunistă, al cărei principiu a fost formulat de Lenin, în articolul: Organizația de partid și literatura de partid (1905), în care el cheamă pe scriitori să lupte pentru a opune literaturii fățarnic-libere, în realitate legată de burghezie, o literatură într-adevăr liberă, legată în mod deschis de proletariat. Literatura însuflețită de principiul partinității comuniste este o literatură fundamental realistă, care nu se mărginește doar la constatarea și oglindirea realității, ci participă activ la schimbarea ei și contribuie din plin la procesul însuși de transformare revoluționară și de formare a conștiinței comuniste. De asemenea, este o literatură militantă, adică „un instrument de perfecționare continuă a societății, a omului, de afirmare a dreptății și echității sociale, a modului de muncă și viață socialistă și comunistă.” (Nicolae Ceaușescu, Expunere cu privire la Programul P.C.R. pentru îmbunătățirea activității ideologice... 3 noiembrie 1971). Prin caracter național al unei opere literare se înțelege totalitatea trăsăturilor caracteristice națiunii căreia aparține scriitorul, așa cum se oglindesc ele în întîmplările, locurile, obiceiurile și oamenii din acea operă, precum și în limba folosită de autor. Caracterul popular al literaturii se referă la înfățișarea aspectelor de viață fundamentale, care interesează poporul, la idealul de viață al acestuia, la mentalitatea și filozofia lui, exprimate cu ajutorul unui limbaj artistic accesibil poporului.

MONIUSZKO [moniúʃko], Stanisław (1819-1872), compozitor polonez. Autorul unor opere inspirate din tradiția națională („Halka”, „Vilno”); cantate, lucrări simfonice și de cameră, muzică religioasă, melodii de inspirație folclorică.

ESARCU, Constantin (1836-1898, n. București), naturalist, medic și diplomat român. M. coresp. al Acad. (1884), prof. univ. la București. Ministru de Externe (febr.-nov. 1891). S-a dedicat operelor culturale de interes național (a fondat Societatea Filarmonică și a inițiat subscripția publică pentru construirea Ateneului Român). Colecționar de artă.

GLINKA, Mihai Ivanovici (1804-1857), compozitor rus. Întemeietorul școlii muzicale naționale ruse. Creator al operei clasice ruse („Ivan Susanin”, „Ruslan și Ludmila”); lucrări simfonice („Kamarinskaia”) și vocal-simfonice, piese vocale, numeroase lucrări de cameră influențate de melodica și ritmica folclorului rus, două uverturi spaniole („Jota aragoneză”, „O noapte la Madrid”).

GHIBU, Onisifor (1883-1972, n. Săliște, jud. Sibiu), pedagog și publicist român. M. coresp. al Acad. (1919), prof. univ. la Cluj. Întemeietor al unor publicații apărute în Transilvania și Basarabia. Luptător pentru unirea tuturor românilor într-un singur stat, având un rol determinant în opera de redeșteptare a conștiiței naționale a românilor basarabeni. Unul dintre fondatorii istoriei istoriei pedagogiei românești („Puncte cardinale pentru o concepție națională a educației”). G. argumentează necesitatea organizării învățământului în spirit național, bazat pe principii moderne („Viața și organizarea bisericească și școlară în Transilvania și Ungaria”, „Din istoria literaturii didactice românești”). A denunțat politica antinațională și anticulturală a comuniștilor („Chemare la judecata istoriei”). Memorii.

MYSLBEK, Josef Vaclav (1848-1922), sculptor ceh. Opera sa, inspirată din trecutul național, se distinge prin monumentalitate, echilibru compozițional și tratarea amplă a volumelor (Statuia ecvestră a regelui Václav din Praga, „Muzica”). Portretist („Portretul lui B. Smetana”).

ROMA 1. Capitala Italiei și centrul ad-tiv al reg. Lazio, situată în apropierea țărmului de V al Pen. Italice, pe ambele maluri ale fl. Tibru, la 28 km de gura de vărsare a acestuia în M. Tireniană, extinsă pe colinele Campidoglio (Capitolină), Palatino, Aventino, Quirinale, Viminale, Esquilino și Celio. R. include în arealul său statul independent Città del Vaticano (0,44 km²) și ins. Tiberina (pe Tibru); 2,3 mil. loc. (2005). Important nod de comunicații (aeroporturile „Leonardo da Vinci” și Ciampino; numeroase gări feroviare ș.a.) și pr. centru politic, economic, financiar-bancar, comercial, de transport, cultural-științific, de învățământ, turistic (c. 12 mil. turiști anual) și religios (Vatican). Metrou (inaugurat în 1955). Ind. metalurgică, a constr. de mașini (mașini agricole și de transport, utilaj energetic și electrotehnic), chimico-farmaceutică, poligrafică, pielăriei și încălțămintei, textilă și de confecții, de prelucr. a lemnului, cosmeticii, alim. Important centru al producției cinematografice (studiourile „Cinecitta”). Universitate (1303). Academia Națională de Științe; biblioteci. Librăria Universității (1661). Muzee naționale și galerii de artă: Capitolino (1471), cu colecții de sculpturi clasice, Pio Clementino (sculptură greacă și romană), Barracco (sculpturi antice), Muzeul Național Villa Giulia (artă etruscă și italică), Muzeul Național de Artă și Tradiții Populare, Muzeul de Preistorie și Etnografie, Muzeul Palazzo Venezia (artă aplicată), Galeria Națională de Artă Modernă (lucrări ale artiștilor din perioada 1800-1900), Villa Borghese (deschisă publicului în 1902, cu colecții de artă renascentistă), Cabinetul Național de Stampe ș.a. Operă. Orchestră simfonică. Teatre La R. s-au desfășurat Jocurile Olimpice de vară în 1960. Sediul FAO. Numeroase monumente și vestigii romane, paleocreștine, renascentiste ș.a., astfel încât R. poate fi socotită ca un „muzeu în aer liber”. Zidul de fortificație construit în anul 272 d. Hr. (în timpul împăratului Aurelian) în jurul orașului vechi pentru apărarea împotriva invaziei popoarelor migratoare, care se întinde sub forma unui semicerc pe malul dr. al Tibrului, fiind străpuns de numeroase porți, între care Piancina, Pia, San Lorenzo, Porta Maggiore, San Giovanni, San Sebastiano (din care pornește Via Appia Antica), San Paolo, Porta del Popolo (reconstruită în 1561). Piețe notabile: Piața Veneției, dominată de monumentul gigantic din marmură albă, închinat regelui Victor Emmanuel II, primul rege al Italiei unificate, Piața Campidoglio, construită după planurile lui Michelangelo, Piața Colonna, în mijlocul căreia se află columna lui Marc Aureliu, închinată victoriilor armatelor romane, Piața Spaniei, realizată în 1723-1726, cu cele 137 de trepte care duc la biserica Trinità dei Monti (1495), Piața Navona (1651), Piața Poporului (1816-1820), Piața Barberini ș.a. Apeductele dell’Aqua Marcia (144 î. Hr.), dell’Aqua Iulia (sec. 1 î. Hr.), dell’Aqua Virgo (sec. 1 d. Hr.); Podurile Milvio (109 î. Hr.), Fabricio (62 î. Hr.) ș.a. Arcurile de Triumf ale lui Septimiu Sever (203), Constantin (312), Titus (sec. 1) ș.a.; Pantheonul, construit în anul 27 î. Hr. și refăcut în anii 118-125; Mausoleul împăratului August (28 î. Hr.); Termele lui Caracalla (212, cu mozaicuri), ale lui Dioclețian (306) ș.a. Ruinele Forumului Roman, centrul religios, politic și comercial al Romei antice, în care se aflau mai multe temple și bazilicile Emilia (sec. 3 î. Hr.), Giulia (55 î. Hr.), Masenzio (308-312). Forumurile imperiale ale lui Cezar (54 î. Hr.), August (7 î. Hr.) și Traian (111-114, construit după planurile lui Apolodor din Damasc) în care se află Columna lui Traian, monument de 29,78 m înălțime, ridicat în amintirea victoriilor armatelor romane asupra dacilor, acoperit de jur împrejur cu un basorelief în spirală cu scene din timpul războaielor daco-romane; Palatul Domus Augustana, al lui Domițian; Amfiteatrul lui Titus Flavius Vespasianus sau Colosseum, situat la poalele colinelor Palatino și Esquilino, construit în anii 70-80. Bisericile San Marco (336), Santa Maria Maggiore (sec. 5), decorată cu mozaicuri, cu o campanilă înaltă, San Giovanni în Laterano (311-314, restaurată în 1646-1649 de Borromini și în 1735 de A. Galilei) ș.a.; bisericile San Callisto (sec. 2), Santa Costanza (sec. 4), Santa Sabrina (sec. 5), San Stefano-Rotondo (sec. 5), Santa Maria Antiqua (sec. 6-8, cu fresce originare), Santa Maria in Cosmedin (sec. 6-12), în peretele căreia este inclusă celebra Boca de la Verita, Santa Maria in Travestere (sec. 12), San Clemente (1108), San Saba (1205), Santa Maria sopra Minerva (1280), Santa Maria del Popolo (1472-1477), cu fațadele neoclasice, pictată în interior de marii artiști ai Renașterii, San Augustino (1479-1483), San Pietro in Monitorio (1503), bazilica San Pietro (sec. 16-17, consacrată la 18 nov. 1826 de papa Urban VIII) de la Vatican, San Luiggi dei Francesi (1518), Santa Maria degli Angeli (1566), Il Gessù (1568) ș.a.; Palatele Venezia (1455), în stil renascentist, Cancelaria (1511), Farnese (1534-1549), Massimo (1532-1536), Borghese (1560-1614), Chigi (1562), reșed. oficială a primului ministru, Quirinale (sec. 17-18) – veche reșed. de vară a papilor, apoi reșed. regală, iar astăzi reșed. președintelui Republicii, Barberini (1625-1633); castelul San Angelo (1492-1503); Villa Farnesina, cu picturi de Rafael, Villa Medici (1544). Catacombele Romei, datând din anii 100-400, decorate cu picturi murale reprezentând simboluri creștine, renumite fiind cele ale Domitillei (sec. 1), San Callisto (sec. 2), San Sebastiano (sec. 2), Sant’ Agnese (sec. 2) ș.a. Numeroase fântâni monumentale, printre care celebra Fontana di Trevi (1762), monument baroc având în centru statuia lui Okeanos într-un car tras de doi cai de mare și doi tritoni (se spune că cei care aruncă aici monede vor reveni la Roma), Fontana dei Fiumi din Piazza Navona, opera lui Bernini, simbolizând „cele 4 mari fluvii ale lumii” (Dunăre, Gange, Rio de la Plata, Nil). Așezarea pe pe cele șapte coline este atestată arheologic de la începutul Epocii bronzului (c. 1500 î. Hr.), dar, potrivit legendei, a fost întemeiată în c. 735 î. Hr., de Romulus și Remus; statuia lupoaicei (Lupa Capitolina) care alăptează pe cei doi gemeni este considerată simbolul Romei. La sfârșitul sec. 6 î. Hr. a devenit centrul republicii romane, iar în sec. 1 î. Hr. capitala Imp. Roman – atingând culmea grandorii la sfârșitul sec. 1 și începutul sec. 2; și-a păstrat calitatea până în timpul domniei împăratului Constantin cel Mare, care a trecut-o Constantinopolului (azi Istanbul) în anul 330. Împărțirea Imp. Roman (395 d. Hr.), căderea Imp. Roman de Apus (476) și migrațiunea popoarelor (cucerită și jefuită de vizigoți, 410 și vandali, 455) au dus la decăderea orașului. Din sec. 4 a fost reședință papală, de la sfârșitul sec. 6 protecția a trecut în mâinile Bisericii romane, iar din sec. 8 devine capitală a Statului Papal (până în 1870, cu excepția anilor 1309-1377, când aceasta se mută la Avignon) (v. și Vatican). În 1084 a fost pustiită de normanzi. În timpul răscoalelor populare, conduse de Arnaldo da Brescia și Cola di Rienzo, R. a fost declarată republică (1143-1155 și 1347-1354). R. a cunoscut o perioadă de de mare înflorire în timpul Renașterii. După cucerirea Statului Papal de către francezi, R. s-a proclamat republică (1798-1799), iar între 1809 și 1814 a fost inclusă în Imp. napoleonian. Centru al Republicii Romane (febr.-iul. 1849), instaurată în timpul Revoluției de la 1848-1849. Ocupată de armatele Regatului Italiei (1870), R. a devenit capitala Italiei unificate (de la 26 ian. 1871). În oct. 1922, fasciștii italieni au organizat așa-numitul „marș asupra Romei”, instaurând în Italia dictatura fascistă. R. a fost transformată într-o capitală modernă în anii ’20-’30 ai sec. 20, când a devenit centrul ad-tiv, cultural și al transporturilor țării. Unul dintre principalele centre ale Rezistenței antifasciste italiene. Ocupată de naziști în sept. 1943. Eliberată de trupele anglo-americane la 4 iun. 1944. – Tratatul de la ~, semnat la 25 mart. 1957 de Belgia, Franța, Republica Federală Germania, Italia, Luxembourg și Olanda, prin care se înființa Comunitatea Economică Europeană (Piața Comună) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom). 2. ~ (Imp. Roman), stat sclavagist, unul dintre cele mai mari și mai puternice state ale lumii antice. Evoluția sa istorică a cunoscut mai multe perioade. Cea mai veche perioadă din istoria R. este cunoscută sub numele de „perioada regalității”, care ar fi durat, potrivit tradiției, aproximativ două sec. și jumătate (753-509 î. Hr.). Organizarea socială a R. în această perioadă era democrația militară; locuitorii R. (populus romanus) erau împărțiți în trei triburi a câte zece curii, fiecare curie având câte zece ginți. Principalele instituții politice ale statului roman incipient erau adunarea bătrânilor (senatus), adunarea poporului pe curii (comitia curiata), care alegea pe toți magistrații, și regele regele (rex), ales de adunarea poporului. În cursul evoluției sale din această perioadă, populația R. s-a împărțit în patricieni (aristocrația gentilică) și plebei (reprezentanți ai triburilor aservite), amândouă categoriile fiind formate din oameni liberi, sclavia, incipientă, având încă un caracter patriarhal. În sec. 6 î. Hr., Roma a cunoscut o perioadă de dominație politică etruscă, care a influențat tradiția, instituțiile politice și arhitectura sec. următoare. La sfârșitul sec. 6 î. Hr. (potrivit tradiției romane în anul 509 î. Hr.) la Roma s-a instituit republica, autoritatea regală fiind înlocuită prin aceea a doi magistrați, numiți la început praetori, iar apoi consuli, aleși dintre patricieni, de către adunarea poporului, aleși pe timp de un an de comițiile centuriate și învestiți cu putere absolută. Senatul devine instituție supremă a statului. Istoria internă a statului roman în perioada timpurie se caracterizează prin lupta dintre plebei și patricieni pentru pământ și pentru egalitate în drepturi politice, încheiată în 287 î. Hr. prin Lex Hortensia, a dus la importante modificări în structura socială a statului roman; populația liberă a Romei s-a împărțit în caste (ordines), în fruntea cărora era noua aristocrație (nobilitas), alcătuită din vârfurile patriciene și plebeiene. În a doua jumătate a sec. 5 î. Hr. Roma, dispunând de o excelentă organizare, a inițiat o politică expansionistă în Latium, apoi în Italia. În urma războiului cu coaliția orașelor latine (340-338, 327-304 și 298-290 Î.Hr.), Roma a cucerit întreaga Italie centrală de pe ambii versanți ai Apeninilor. După cucerirea Italiei centrale, Roma a ajuns în conflict cu orașele grecești din sudul Italiei. În urma războiului (280-275 î. Hr.) cu regele Epirului, Pyrrhos, și a asediului Tarentului (272 î. Hr.), Roma a ocupat toată Italia de sud. După ocuparea Italiei și organizarea ei din punct de vedere politic, social-economic și ad-tiv, interesele Romei s-au ciocnit de cele ale Cartaginei. Lupta pentru supremație în bazinul apusean al Mării Mediterane a dus la cele trei războaie denumite, după numele dat de romani cartaginezilor, războaie punice (264-241, 218-201 și 149-141 î. Hr.). În urma Primului Război Punic, Roma a obținut Sicilia, dar forța economică politică și militară a Cartaginei rămânea aproape intactă. În cursul celui de-al Doilea Război Punic (218-201 î. Hr.) armata cartagineză, condusă de Hannibal a invadat Italia, pricinuind armatei romane înfrângeri zdrobitoare la lacul Trasimene (217 î. Hr.) și mai ales la Cannae (216 î. Hr.). Dar tactica temporizatoare elaborată de Fabius Cunctator, precum și campaniile din Spania și Africa, conduse de Publius Cornelius Scipio, au hotărât soarta războiului; Cartagina a suferit o grea înfrângere la Zama (202 î. Hr.) și a pierdut în favoarea Romei toate posesiunile de peste mări. Roma a obținut, în urma celui de-al Doilea Război Punic, hegemonia în bazinul apusean al Mării Mediterane și și-a îndreptat atenția spre răsărit (unde ocupase Iliria). În urma a trei războaie (215-205, 200-197 și 171-168 î. Hr.), Macedonia a fost înfrântă și supusă. După înfrângerea unei mari răscoale antiromane (149-148 î. Hr.) Macedonia a fost transformată în provincie romană, iar în 146 î. Hr., după înfrângerea răscoalei Ligii aheene, orașele grecești au fost subordonate provinciei romane Macedonia. În acest timp, Cartagina s-a refăcut din punct de vedere economic; un nou război, al Treilea Război Punic (149-146 î. Hr.), provocat de romani, a avut drept rezultat zdrobirea Cartaginei (care a fost dărâmată), includerea terit. acesteia în provincia romană Africa. După consolidarea stăpânirii lor în Pen. Balcanică și după zdrobirea Cartaginei, romanii au început ofensiva pentru cucerirea terit. asiatice. În 129 î. Hr., regatul Pergamului și posesiunile sale au fost transformate în provincie romană; aceeași soartă a împărtășit-o Bitinia (Bithynia) în 74 î. Hr. În Asia Mică rămânea liber regatul Pontului, care, sub conducerea lui Mitridate al VI-lea Eupator (111-63 î. Hr.), a închegat în jurul lui o vastă uniune politică îndreptată împotriva Romei. În urma a trei războaie (89-84, 83-81 și 74-63 î. Hr.), Roma a înfrânt pe Mitridate,ocupând toate terit. stăpânite sau controlate de acesta. Creșterea imensă a numărului de sclavi în urma războaielor de cucerire și introducerea pe scară largă a muncii acestora în producție au marcat generalizarea sclaviei la Roma. Consecințele principale ale acestui fapt, eliminarea treptată a producătorilor liberi, concentrarea pământului și formarea latifundiilor, precum și ascuțirea contradicțiilor sociale au provocat o largă mișcare socială pentru înfăptuirea unei reforme agrare, condusă de frații Caius și Tiberius Gracchus. În sec. 2-1 î. Hr. au avut loc puternicele răscoale ale sclavilor din Sicilia (136-132 și 104-101 î. Hr.) și răscoala condusă de Spartacus (73-71 î. Hr.), una dintre cele mai puternice răscoale ale sclavilor cunoscute în istorie. În același timp s-au răsculat și aliații italici ai Romei (Războiul aliaților, 90-88 î. Hr.), care, deși înfrânți, au obținut cetățenia romană, Mișcarea socială a Gracchilor, răscoalele sclavilor, Războiul aliaților, complotul lui Catilina au fost semne ale crizei politice și sociale a republicii romane. Această criză a ieșit mai puternic în evidență în prima jumătate a sec. 1 î. Hr. în războiul civil dintre popularii conduși de Marius și optimații conduși de Sylla. În 64-63 î. Hr. Pontul, Siria și Cilicia devin și ele prov. romane, iar Armenia, Capadocia, Iudeea devin regate clientelare. Între 58 și 52 î. Hr., Cezar cucerește Galia. Hegemonia romană în bazinul răsăritean al M. Mediterane s-a sfârșit în anul 30 î. Hr., prin cucerirea Egiptului. Spre sfârșitul sec. 1 î. Hr. R. a devenit unul dintre cele mai mari și mai puternice state ale lumii antice. Încercând să rezolve criza, sprijiniți de armată, cavaleri și plebei, Pompei, Crassus și Cezar încheie înțelegeri private (triumvirate), în scopul sprijinirii reciproce în lupta împotriva aristocrației senatoriale. Moartea lui Crassus (53 î. Hr.) și ascuțirea conflictului dintre Cezar și Pompei au dezlănțuit războiul civil (49-48 î. Hr.), în urma căruia învingător, Cezar devine conducătorul unic al statului roman. Senatul l-a numit dictator pe 10 ani și tribun pe viață. Reformele înfăptuite de Cezar au netezit calea instaurării imperiului. Lupta pentru putere, care a continuat cu și mai multă violență după asasinarea lui Cezar (44 î. Hr.), s-a sfârșit, după un lung război civil, cu instituirea principatului de către Octavian August (27 î. Hr.). În timpul principatului s-a întărit proprietatea funciară mijlocie și s-au dezvoltat viața orășenească, meșteșugurile și comerțul. În sec. 1 î. Hr. și sec. 1 d. Hr., și mai ales în perioada lui August (numită și „epoca de aur” artei și literaturii romane), cultura romană a atins apogeul. Cele mai remarcabile personalități ale epocii au fost oratorul Cicero, poeții Vergiliu, Horațiu, Ovidiu, istoricii Salustiu, Cezar, Trogus Pompeius, Titus Livius, Tacit cel Bătrân. În sec. 1 d. Hr., în timpul dinastiei iulio-claudice (14-68) și al dinastiei Flavilor (69-96), puterea personală a câștigat teren în dauna autorității tradiționale a Senatului. Au avut loc dese mișcări sociale (în Galia și Spania) și răscoale ale populațiilor supuse, dintre care cea mai puternică a fost aceea din Iudeea (66-70). Sec. 1-2 se caracterizează prin cea mai mare dezvoltare a societății sclavagiste romane, prin întărirea imperiului și prin maxima extindere teritorială. În timpul domniei lui Traian, Adrian, Antoninus Pius, Marcus Aurelius, Imperiul roman atinge culmea puterii sale. El se întindea din Britania până în Arabia și din nordul Mării Negre până în nordul Africii, transformând Marea Mediterană într-o mare interioară („Mare internum”). Instaurația dominației mondiale a Romei a fost însoțită de răspândirea relațiilor sclavagiste într-o măsură necunoscută până atunci. O caracteristică însemnată a perioadei sec. 1-2 a fost întărirea procesului de „romanizare” a provinciilor, unde locul vechilor rânduieli a fost luat de cultura și civilizația superioară a Romei și creșterea rolului provincialilor în viața imperiului. Traian (98-117), primul provincial devenit împărat, i-a înfrânt pe daci în două războaie grele (101-102 și 105-106), transformând cea mai mare parte a Daciei în provincie romană. În sec. 3, Imp. Roman a intrat în criză; pe plan politic, aceasta s-a manifestat în desele schimbări de împărați în urma războaielor civile dintre pretendenți, în slăbirea rolului politic al armatei, în tendințele unor provincii de a se rupe de imperiu (Galia, Hispania, Britania și regatul Palmyrei) și în răscoale ale coloniilor și populațiilor supuse; în această perioadă a început marea mișcare a bagauzilor (sec. 3-5) din Galia și din Hispania. În sec. 3 sunt remarcabile domniile împăraților Septimiu Sever, Aurelian și Dioclețian. În timpul lui Aurelian, administrația romană a părăsit Dacia, sub presiunea goților și a dacilor liberi. Dioclețian (284-305) a instaurat forma de guvernământ a dominatului, formă a monarhiei absolute, care întărea puterea împăratului și a pus capăt pentru moment, prin reformele inițiate, crizei din sec. 3. Începând cu sec. 2, în agricultură, dată fiind lipsa de interes a sclavilor pentru muncă și primejdia folosirii unui prea mare număr de sclavi, a apărut și s-a dezvoltat forma de dependență a populației rurale față de marii proprietari de pământ, cunoscută sub numele de colonat, una dintre cele mai importante manifestări ale crizei sclavagismului. Ca urmare a incursiunilor „barbare” de la granițele imperiului, a anarhiei interne crescânde și a imposibilității puterii centrale de a mai asigura pacea, în sec. 3 centrele vieții economice decad, legăturile comerciale dintre provinciile imperiului se destramă, tendințele centrifuge ale acestora se accentuează. Provinciile încep să ducă o viață aparte, diferențiindu-se; în cadrul lor, latifundiile se transformă în unități economice închise. Constantin cel Mare (306-337) a continuat reformele sociale și politice ale lui Dioclețian; el a împărțit imperiul în patru prefecturi (Galia, Italia, Iliria și Orientul), a mutat capitala la Constantinopol, oraș clădit de el. În anul 313 a dat edictul de toleranță în favoarea creștinismului. Dar, sfâșiat de luptele interne pentru putere, de atacurile popoarelor din afară, Imp. Roman nu mai putea să revină la vechea lui strălucire. La sfârșitul sec. 4, Theodosiu (379-395) a realizat ultima reunire a imperiului sub o singură autoritate. După moartea sa, imperiul s-a împărțit definitiv în formațiunile politice cunoscute sub numele de Imp. Roman de Apus și Imp. Roman de Răsărit. Dezvoltarea acestor două state a fost diferită. În Imp. Roman de Apus, prăbușirea sclavagismului s-a făcut spectaculos și a fost însoțită de războaie, răscoale populare și invazii pustiitoare. Terit. statului s-a redus mereu, tronul a devenit o jucărie în mâinile căpeteniilor „barbare” ale armatei. În anul 410, Roma a fost ocupată și jefuită de vizigoți, conduși de Alaric și în 455 de vandali, conduși de Genseric. În anul 476, ultim,ul împărat roman, Romulus Augustulus, a fost detronat de Odoacru, comandantul mercenarilor germani, și pe teritoriul Italiei s-a constituit primul regat „barbar”. Imp. Roman de Răsărit, cunoscut sub numele de Imp. Bizantin, a continuat să existe până în sec. 15.

MONAHÍSM s. n. 1. Calitatea de monah; viață monahală; călugărie, (rar) monahie². Crezu a-și ascunde negrul trecut, îmbrăcînd haina și mai neagră a monahismului. HASDEU, I. V. 38. La mănăstirile de călugări, tunderea în monahism a fraților nu se face cu atîtea pregătiri. STĂNOIU, C. I. 145. Mulți dintre monahi rămăseseră oameni ca toți oamenii. . ., rînduind monahismul lor ca o carieră oarecare. SADOVEANU, O. IX, 52. ♦ (Rar) Preocupare, interes pentru aspecte legate de viața mănăstirească sau, p. e x t., bisericească. Influența națională cea mai puternică în opera d-lui Arghezi o constituie monahismul său așa de autohton. RALEA, S. T. I, 32. 2. Instituție monahală. Această idee. . . a pătruns pînă și în monahismul egalitar. ODOBESCU, S. II, 16. Cineva ar fi putut citi o întreagă pagină din istoria inedită a sfîntului nostru monahism. HOGAȘ, M. N. 127. – Monah + suf. -ism.

ALEŠ [áleș], Mikoláš (1852-1913), pictor, decorator, și ilustrator ceh. Operă înspirată din istoria și folclorul național (ciclul „Patria”).

BUCUREȘTI, cap. României, municipiu în S țării, în Cîmpia Română, pe Dîmbovița și afl. său Colentina, la 70-90 m alt., la intersecția paralelelor de 44°25′50″ lat. N cu meridianul de 26°06′50″ long. E; 2.107177 loc. (1991; împreună cu Sectorul Agricol Ilfov 2.375.679 loc. și o densitate de 1.277 loc./km²). Municipiul propriu-zis se întinde pe 226 km² și este împărțit în șase sectoare ad-tive urbane. Sectorul Agricol Ilfov, care este subordonat municipiului, are 1.594 km², 268.502 loc. (1991) și cuprinde un oraș (Buftea) și 38 com. Cel mai important centru politic, economic, științific și cultural al țării. Ind. puternică (c. 13% din producția ind. a țării) cu o mare diversitate de ramuri. Mari termocentrale (București-Sud, București-Vest Militari ș.a.), laminoare, întreprinderi constructoare de mașini: utilaj greu, linii de ciment, turboagregate, motoare cu combustie internă, utilaj siderurgic, petrolier și chimic, mașini-unelte și agregate, mașini și utilaje agricole, locomotive și vagoane, avioane și elicoptere, autobuze, troleibuze și tramvaie. Se detașează subramurile electrotehnică (cabluri, ascensoare, bunuri casnice ș.a.), electronică (calculatoare și mașini de calcul, cinescoape, elemente pentru automatizări, aparate de radio și TV ș.a.) și mecanică fină și optică (aparatură medicală, ace de tricotat, microscoape, aparate de măsură și control, utilaj de precizie etc.); întreprinderi chimice (mase plastice, vopsele și coloranți, anvelope și articole din cauciuc, produse farmaceutice și cosmetice ș.a.); întreprinderi de materiale de construcții (prefabricate de beton, prelucr. marmurei, articole de porțelan și faianță ș.a.); întreprinderi de prelucr. a lemnului (mobilă, placaje și furnire, instrumente muzicale, chibrituri). Numeroase întreprinderi de piel., marochinărie, blănărie și încălț., poligrafice, textile (filaturi și țesături de bumbac, lînă, mătase, in și cînepă, iută și pîslă ș.a.) și alim. (morărit și panificație, conserve din carne și legume, produse lactate, uleiuri vegetale, produse zaharoase, alcool, bere, țigarete ș.a.). Pr. nod feroviar (nouă magistrale și o c. f. de centură de 74 km) și rutier (șapte magistrale, numeroase autogări) al țării; aeroporturile „Băneasa” (inaugurat în 1920 pentru traficul intern) și „București-Otopeni” (inaugurat 1970, pentru traficul internațional). Metrou cu 3 linii magistrale, construite între 1974 și 1989, însumînd c. 60 km lungime. În B. își au sediul Parlamentul, Guvernul, Președenția, marea majoritate a partidelor politice, numeroase instituții cultural-științifice printre care: Academia Română (fundată în 1866), peste 60 de institute de cercetări științifice, studii și proiectări, mari biblioteci (a Academiei, fundată în 1867, c. 7,5 mil. vol.; Biblioteca Națională, fundată în 1955, c. 7 mil. vol.: Biblioteca Universitară, fundată în 1896, c. 2 mil. vol., incendiată în 22-23 decembrie 1989). Învățămîntul superior este reprezentat prin Universitatea B. (înființată în 1864), Universitatea de medicină și Farmacie „Carol Davila”, institutele Politehnic, Construcții, de Arhitectură „Ion Mincu”, Agronomic „N. Bălcescu” și academiile de Studii Economice, de Muzică, de Teatru și Film, de Artă, de Educație Fizică (în total cu 56 de facultăți), precum și prin numeroase colegii tehnice, economice, de administrație și secretariat, informatică și asistență socială etc. În B. există numeroase instituții muzicale: Opera Română, Filarmonica „G. Enescu”, Orchestra Națională a Radiodifuziunii ș.a. și teatre („Național”, „Comedie”, „Mic”, „Lucia Sturdza-Bulandra”, „C.I. Nottara”, „Odeon”, de Revistă „C. Tănase” ș.a.). Monumente de arhitectură: bisericile Curtea Veche, Mihai Vodă (sec. 16), a Patriarhiei, Doamnei, Sf. Gheorghe Nou (sec. 17), Colțea, Kretzulescu și Stravropoleos (sec. 18), mănăstirile Radu Vodă (sec. 17) și Antim (sec. 18), palatele Ghica-Tei, Șuțu, Știrbei, Regal, Justiției, Poștelor (azi Muzeul Național de Istorie), C.E.C., Cantacuzino (azi Muzeul Muzicii Românești), Victoria (sediul Guvernului); casa Melik, Hanul lui Manuc, clădirea Școlii Centrale de Fete, Universitatea, Ateneul Român, Rectoratul Universității, Academia Militară, numeroase statui, busturi, fîntîni etc. Muzee: Național de Istorie, de Artă al României, Satului, de Istorie Naturală „Gr. Antipa”, Militar Central, Colecțiilor de Artă, Geologiei, Țăranului Român, Tehnic „ing. D. Leonida”, Sticlei și Porțelanului etc. În B. există mari complexe și baze sportive (Stadionul Național, „Steaua”, „Dinamo”, „Steaua”, „Giulești”, „Palatul Sporturilor și Culturii”), parcuri („Tineretului”, 200 ha, „Herăstrău”, 187 ha, „Cișmigiu”, 13 ha – cea mai veche grădină publică, inaugurată în 1860, „Parcul Carol”, 36 ha) ș.a. Grădina Botanică (10,5 ha), Grădina Zoologică Băneasa ș.a. În B. se află numeroase edituri de stat și particulare, studiouri centrale de radio și televiziune și altele independente, apar o mare diversitate de ziare și reviste. În anii de după cel de al doilea război mondial, B. a cunoscut un proces intens de modernizare și sistematizare într-o concepție urbanistică cvasiunitară, monotonă, construindu-se mari și uniforme ansambluri de locuințe (Titan-Balta Albă, Drumul Taberei, Berceni-Giurgiului, Rahova-șos. Alexandriei, Militari, Pantelimon, Colentina, Floreasca ș.a.), dar și unele clădiri monumentale: Casa Presei Libere (1952-1957), Sala Palatului (1960), Pavilionul Expoziției (1964), Studioul de televiziune (1969), Institutul Politehnic (1972), Teatrul Național (1974), Hotelul „Intercontinental” ș.a. În cadrul așa-zisului program de sistematizare a centrului istoric al orașului a fost demolată c. 1/3 din suprafața zonei centrale a municipiului, o dată cu aceasta dispărînd numeroase monumente istorice și de arhitectură. În urma cutremurelor din 1940, 1977, 1986 și 1990, în B. au fost distruse și avariate un număr mare de locuințe, edificii administrative, monumente istorice, școli, spitale ș.a., înregistrîndu-se totodată numeroase pierderi de vieți omenești. Menționat pentru prima oară într-un hrisov dat la 20 sept. 1459, de către Vlad Țepeș, orașul B. are însă o existență mult mai veche. Pe terit. actual al orașului s-au descoperit urme de așezări din neolitic, epoca bronzului și a fierului, iar din sec. XIV existența unei așezări feudale. Grație așezării sale favorabile din punct de vedere comercial, orașul s-a dezvoltat și s-a extins, începînd încă de la mijl. sec. 16 (din vremea domniei lui Mircea Ciobanul) și continuînd în sec. 17 (în vremea domniilor lui Matei Basarab, Șerban Cantacuzino și Constantin Brîncoveanu), devenind pr. centru economic, politic și cultural al țării. Capitala permanentă a Țării Românești din 1659, B. a fost principalul centru al Revoluției de la 1848 din Țara Românească. După înfăptuirea Unirii Principatelor de la 24 ian. 1859, B. a devenit capitala statului român (1862) și a cunoscut în a doua jumătate a sec. 19 o puternică dezvoltare. Ocupat de germani și de aliații lor la 23 nov. /6 dec. 1916, în timpul primului război mondial, orașul a fost eliberat în nov. 1918, devenind, după unire, capitala statului național unitar român. În perioada interbelică, în B. s-au înființat și și-au desfășurat activitatea numeroase instituții publice, administrative, economice și culturale. Orașul a avut mult de suferit de pe urma bombardamentelor anglo-americane din primăvara și vara anului 1944, și a bombardamentelor germane din aug. 1944, care au avariat numeroase clădiri (Teatrul Național ș.a.) și au făcut numeroase victime. La 23 aug. 1944, în B. a avut loc o lovitură de stat, soldată cu întoarcerea armelor împotriva Germaniei. La 8 nov. 1945, de ziua regelui, a fost reprimată, de autoritățile comuniste, marea manifestație promonarhică inițiată de organizațiile de tineret ale PNL și PNȚ. În cadrul Revoluției Române din dec. 1989 la B. s-a desfășurat (21-22 dec.) mari manifestații populare anticomuniste și anticeaușiste, soldate cu ciocniri între demonstranți și forțele de represiune, în urma cărora regimul dictatorial a fost răsturnat. La B. au fost semnate următoarele tratate de pace: 1) la 16/28 mai 1812, tratatul prin care se punea capăt Războiului ruso-turc (1806-1812); Basarabia era anexată Rusiei; Serbia obținea autonomie internă; totodată se sancționa alipirea Gruziei de V la Rusia; 2) la 19 febr. / 3 mart. 1886, tratatul care punea capăt războiului dintre Serbia și Bulgaria; 3) la 28 iul. / 10 aug. 1913, tratatul care încheia al Doilea Război Balcanic. Grecia obține S Macedoniei și o parte din Tracia apuseană, iar Serbia aproape întreaga parte de N a Macedoniei; totodată, prin acest tratat s-a hotărît ca partea de S a Dobrogei, jud. Durostor și Caliacra, Cadrilaterul pînă la linia Turk-Smil-Ekrené să între în componența României. 4) la 4 aug. 1916, tratatul de alianță între România și Aliați (Franța, Marea Britanie, Rusia, Italia) privind intrarea României în război. 5) la 24 apr. / 7 mai 1918, tratatul dintre România și Puterile Centrale, încheiat în urma defecțiunii militare a Rusiei soldată cu semnarea Tratatului de la Brest-Litovsk; prin el se impuneau României condiții înrobitoare: cedarea Dobrogei către Bulgaria, rectificări de frontieră (5.600 km²) în Carpați în favoarea Austro-Ungariei, clauze economice dezastruoase privind livrările de produse agricole, lemn, petrol ș.a. Tratatul nu a fost ratificat de Parlament și suveran și România l-a denunțat la 28 oct. 1918.

PHOENIX, grup rock românesc. Constituit în 1961, la Timișoara, în componența: Nicolae Covaci, Florin „Moni” Bordeiau, Bela Kamocsa, Claudiu Rotaru, Ioan „Pillu” Ștefanovici. Inițial repertoriu de cover-uri, apoi piese de inspirație folclorică, opere rock. Stil propriu, original, profund național, construit pe datele folclorului arhaic, integrând în rock instrumente populare tradiționale. Texte semnate de cuplul Foarță-Ujică. Succes de public fără precedent, turnee în Europa de Est. Multiple modificări de componență până în 1977, când toți membrii grupului din acel moment (cu excepția lui Mircea Baniciu) emigrează. Activitate continuată în străinătate și reuniri ocazionale în țară, după ’90. Discografie selectivă: „Cei ce ne-au dat nume”, „Mugur de fluier”, „Cantafabule”.

PRADO, celebru muzeu național de pictură și sculptură din Madrid, fundat de regele Ferdinand VII de Bourbon; adăpostit într-o clădire construită între 1785 și 1819, în stil neoclasic, după proiectele arhitectului spaniol Juan de Villanueva, inaugurată în 1819, ca Muzeu Regal de Pictură. La baza lui au stat colecțiile regale ale Habsburgilor și Bourbonilor din Spania. În 1868, după exilul reginei Elisabeta II, a devenit Muzeul Național P. În 1872 a achiziționat numeroase opere de artă ce aparțineau conventurilor și mănăstirilor spaniole. Cuprinde peste 2.500 de tablouri; colecții ale școlii spaniole – Velásquez, Goya, El Greco, J. de Ribera, F. de Zurbarán ș.a. – Rubens, Van Dyck, Rafael, Veronese, Tiziano, Tintoretto, H. Bosch, A. Dürer ș.a. Una dintre anexele muzeului adăpostește „Guernica” lui Picasso; mai cuprinde o colecție de statui greco-romane.

HERNÁNDEZ [ernándes], José (1834-1886), poet argentinian. Opera sa „Martin Fierro”, considerată poem național, reprezintă epopeea unui „gaucho”, remarcabilă prin dinamismul acțiunii și spontaneitatea limbajului popular.

HUS, Jan (1369-1415), reformator religios ceh. Magistru și rector al Univ. din Praga. Inițiatorul husitismului (1409). Adept al lui Wycliffe. Excomunicat (1410), condamnat ca eretic de Conciliul de la Constanța și ars pe rug. Erou național al poporului ceh. Folosind, în opera sa, alături de limba latină și limba cehă (căreia, în lucrarea „De orthographia boemica”, îi fixează principalele reguli de ortografie). H. este considerat creatorul limbii literare cehe.

IVĂNESCU, Mircea (1931-2011, n. București), poet și traducător român. Eliberată programatic de convenții, ludică și livrească, poezia sa este expresia (nesentimentală) a solitudinii eului liric și a experiențelor mereu reluate ale acestuia într-un spațiu în care „Totul e literatură” („Versuri”, „Poesii”, „Alte poesii”, „Poesii nouă”, „Versuri vechi și nouă”). Apreciate traduceri din W. Faulkner, Fr. Scott Fitzgerald, J. Joyce, Fr. Kafka; antologii din poezia engleză și americană contemporană. Premiul Național de poezie „Mihai Eminescu” pentru „Opera omnia” (1998).

REEDITA, reeditez, vb. I. Tranz. 1. A publica într-o nouă ediție o lucrare, o operă etc. Editura de Stat reeditează pe toți clasicii noștri. ♦ A scoate o nouă ediție a operelor sau a unor opere ale unui scriitor. Vechi poeți naționali au fost scoși din uitare, reeditați. SADOVEANU, E. 189. 2. Fig. A pune din nou în circulație (o idee, o concepție etc., de obicei greșită); a face să reapară ceva, a relua, a repeta (într-o nouă versiune). Din nefericire însă, idila rurală reedita tot pe Rodica de mucava a lui Alecsandri. SADOVEANU, E. 9. Caracterizînd acum pe domnul ucis, Radu Popescu nu mai crede că trebuie să reediteze laudele fără rezerve. IORGA, L. I 187.

POPORANISM s. n. curent social-politic, cu implicații literare, apărut în România la sfârșitul sec. XIX, care considera masele țărănești drept elementul de bază al națiunii și factorul hotărâtor în crearea culturii naționale, recomandând, pe plan literar, crearea de opere inspirate din viața țărănimii. (după rus. narodnicestvo)

postumitate s. f. Perioada de după moartea cuiva ◊ „În toate timpurile și în toate culturile, o literatură națională s-a făcut mai întâi prin opere valoroase, durabile. Ele au fost create de autori de geniu, dar în postumitate acești autori nu pot fi acceptați și explicați decât prin operele lor.” Săpt. 2 VII 82 p. 3 (din postum + -itate; DEX)

LOTTO, Lorenzo (c. 1480-1556), pictor renascentist italian. Reprezentant al școlii venețiene. Patetice compoziții de altar, portrete și peisaje luminoase, echilibrate, delicate („Buna-Vestire”, „Logodna Sf. Ecaterina”, „Crucificarea”, „Portretul Laurei di Pola”, „Bărbat tânăr cu beretă”). Prin dramatismul și neliniștea care o caracterizează, opera sa anunță barocul. Reprezentat în Muzeul Național de Artă al României („Sfântul Ieronim în deșert”).

MACHIAVELLI, Niccolò (di Bernado dei) (1469-1527), om politic, scriitor și istoric renascentist italian din Florența. Secretar de stat al Consiliului seniorilor din Republica Florența (1498-1512); a îndeplinit misiuni diplomatice. Îndepărtat și exilat la San Casciano după revenirea familiei de Medici. Adept al necesității realizării în Pen. Italică a unui stat național unitar, sub egida unei monarhii absolute. Opera sa fundamentală, „Principele”, închinată lui Cesare Borgia, în care a zugrăvit cu luciditate epoca, arătând că în politică dictează interesele și forța, și nu considerentele morale, a adus un realism nou în studiul politicii. Prin „istoriile florentine” (lucrare neterminată), este unul dintre creatorii istoriografiei renascentiste italiene. Comedii („Mătrăguna”), nuvele satirice („Belfegor arhidiavolul”) ș.a. Condamnat de Papalitate, operele sale au văzut lumina tiparului abia după 1782.

IAȘI 1. Municipiu în NE României, situat în lunca și pe terasele râului Bahlui, reșed. jud. cu același nume; 349.544 loc. (1998). Nod de comunicații. Aeroport. Important centru industrial, cu numeroase întreprinderi, care produc: energie electrică și termică, țevi sudate, laminate de diferite profile, utilaj greu, mașini și utilaje agricole, utilaje pentru ind. lemnului, chimică și a mat. de constr., aparate radio, mase plastice, fibre sintetice, fire de bumbac, tricotaje, țesături de bumbac, in și cânepă, mătase artificială, conf., mobilă, medicamente, preparate din carne și lapte, conserve de legume și fructe, ulei, alcool etc. Centrul unei importante zone pomiviticole. Ape minerale sulfuroase, iodurate, clorurate, bromurate sodice, bicarbonatate (în cartierul Nicolina), indicate în tratarea afecțiunilor reumatice, ginecologice, dermatologice etc. Centru cultural-artistic, științific și de învățământ cu vechi tradiții. Aici a luat naștere, în 1640, Academia Vasiliană, școală superioară de limbă greacă și slavonă, întemeiată de Vasile Lupu la mănăstirea Trei Ierarhi, iar în sec. 19 s-au înființat mai multe instituții culturale: Societatea de Medici și Naturaliști (1834), Academia Mihăileană (1835), Conservatorul Filarmonic-Dramatic (1836), Universitatea (1860). În aceeași perioadă au început să apară la I. reviste și ziare de mare însemnătate: „Albina românească” (1829), „Dacia literară” (1840), „Propășirea” (1844), „România literară” (1855), „Convorbiri literare” (1867), „Contemporanul” (1881), „Viața românească” (1906) ș.a. În I. azi există numeroase instituții de învățământ superior (politehnic, agronomic, medico-farmaceutic, de informatică, conservator), o filială a Academiei Române, Teatrul Național „Vasile Alecsandri” (întemeiat în 1840), Teatrul de Operă și Balet (1956), o orchestră simfonică (Filarmonica „Moldova”), Muzeul de Istorie a Moldovei, Muzeul de Artă, Muzeul de Istorie a municipiului Iași, Muzeul de Științe Naturale, Muzeul Teatrului, biblioteci, edituri, stații de radio-emisie publice (postul „Moldova” emite din 2 nov. 1941) și particulare, șase posturi locale de televiziune, Grădina publică „Copou” (1834) etc. Valoroase monumente de arhitectură, obiective arheologice și istorice: Curtea Domnească (1434), pe locul căreia s-a ridicat în anii 1906-1921 Palatul Administrativ, azi Palatul Culturii, construit în stil neogotic după planurile arhitectului I.D. Berindei; biserica Sf. Nicolae-Domnesc, ctitorie a lui Ștefan cel Mare din 1491-1492 (cu adăugiri din sec. 16); biserica Înălțarea Domnului a Mănăstirii Galata, ctitorie din 1579 a lui Petru Șchiopul, terminată în 1584; complexul Mănăstirii Golia, cu biserica Înălțarea Domnului, rezidită în 1650-1653 de Vasile Lupu; biserica Trei Ierarhi, ctitorie a lui Vasile Lupu, construită între 1635 și 1639 și refăcută după planurile lui Lecomte de Noüy (cu paramentul sculptat în întregime). Aici se află mormintele lui Dimitrie Cantemir și Alexandru Ioan Cuza; biserica Mănăstirii Cetățuia, cu hramul Sfinții Apostoli Petru și Pavel (1668-1672); biserica Frumoasa, cu hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil (1818-1819), în stil neoclasic; Catedrala Mitropoliei, cu hramul Întâmpinarea Domnului, construită în etape (1833-1839 și 1881-1886), cu picturi interioare de Gh. Tattarescu (1887). Aici se află moaștele Sfintei Parascheva, aduse de Vasile Lupu, în 1641, de la Constantinopol și depuse inițial în biserica Trei Ierarhi. Arhitectura civilă este reprezentată prin: Casa Dosoftei (1677), palatul D. Sturdza (sec. 19), palatul Cantacuzino-Pașcanu (sec. 17, cu modificări din sec. 19), casa Alecu Balș (sec. 19) etc. Numeroase case memoriale: bojdeuca lui Ion Creangă din cartierul Țicău, casele în care au locuit Mihai Eminescu, Mihail Sadoveanu, George Topârceanu, Vasile Alecsandri, Otilia Cazimir, Vasile Pogor, Mihail Kogălniceanu, A.D. Xenopol, Emil Racoviță ș.a. Săpăturile arheologice au identificat pe terit. I. o suprapunere de culturi materiale din neolitic (cultura Cucuteni) și perioada dacică (sec. 3). Prima mențiune documentară a orașului datează din perioada 1387-1392, dar existența sa este anterioară întemeierii Moldovei. Punct de vamă, reședință a Curții Domnești, important centru meșteșugăresc și comercial (sec. 16-17). Capitală a Moldovei începând din a doua jumătate a sec. 16 până în 1862. La 29 dec. 1791/9 ian. 1792, la I. a fost semnat un tratat de pace ce punea capăt Războiului ruso-turc, izbucnit în 1787, și care prevedea revenirea Principatelor Române sub suzeranitatea Porții Otomane, iar Rusia primea Oceakovul și terit. dintre Bug și Nistru, devenind astfel, pentru prima oară, vecină cu Moldova, granița aflându-se pe Nistru. La I. s-a desfășurat mișcarea revoluționară din mart. 1848, iar în perioada luptei pentru unirea Principatelor (1859), orașul a fost un puternic centru al mișcării unioniste. În timpul Primului Război Mondial, între 1916 și 1918, în I. s-a aflat sediul guvernului român. – Iași-Chișinău, operațiune strategică (aug. 1944), desfășurată la aripa de sud a frontului sovieto-german, în partea de est a României, pe un front de 634 km, și executată de fronturile 1 și 2 ucrainene, comandate de generalii R.I. Malinovski și F.I. Tolbuhin, soldată cu ruperea frontului și înaintarea trupelor sovietice până în apropierea aliniamentului fortificat Focșani-Nămoloasa. 2. Județ în NE României, în partea central-estică a Moldovei, în zona bazinelor mijlocii ale râurilor Prut și Siret, la granița cu Rep. Moldova; 5.476 km² (2,30% din supr. țării); 826.307 loc. (1998), din care 51% în mediul urban; densitatea: 150,9 loc./km². Reșed.: municipiul Iași. Orașe: Hârlău, Pașcani (municipiu), Târgu Frumos. Relief deluros cu aspect de podiș înalt (Pod. Moldovei), fragmentat, cu înălțimi ce depășesc 500 m, străbătut de văi largi. Climă temperat-continentală cu ierni aspre și veri călduroase; precipitații medii (550-650 mm/an); vânturi predominante dinspre N și NE. Rețeaua hidrografică majoră aparține sectoarelor Prutului (care colectează majoritatea afl. de pe terit. jud. I. prin intermediul Jijiei) și Siretului. Resurse naturale: roci de constr. (calcare și gresii exploatate la Pietrăria, Șcheia, Ipatele ș.a., argile la Ciurea, Vlădiceni). Izv. minerale cu ape bicarbonatate, sulfatate, magneziene la Strunga și ape sulfuroase, cloruro-sodice, iodurate, cu proprietăți radioactive și caracter artezian la Nicolina. Pr. ramuri cu ponderi mari în realizarea prod. globale ind. a jud, sunt: ind. constr. de mașini și prelucr. metalelor, producătoare de mașini și unelte agricole, utilaj greu, utilaje pentru ind. lemnului, chimică și a mat. de constr. (Iași), material rulant feroviar (Iași, Pașcani), apoi ind. chimică, în cadrul căreia se produc mase plastice, fibre sintetice, antibiotice (Iași), ind. textilă, metalurgică (țevi de oțel, benzi de oțel, laminate) etc. În cadrul altor întreprinderi ind. se mai produc: aparate de radio, țesături de bumbac, in și cânepă, confecții, tricotaje, mobilă curbată, articole din piele și blană, articole de sticlă și porțelan, cărămidă și țiglă, produse alim etc. În 1996, din totalul supr. agricole (275.881 ha), 248.664 ha reveneau terenurilor arabile, 105.465 ha pășunilor și fânețelor naturale, 12.678 ha viilor și pepinierelor viticole și 9.074 ha livezilor și pepinierelor pomicole. În același an, pe terenurile arabile se cultivau: porumb (117.107 ha), grâu și secară (25.345 ha), plante de nutreț (38.969 ha), plante oleaginoase (11.703 ha), sfeclă de zahăr, floarea-soarelui, soia, cartofi ș.a. Legumicultură în luncile râurilor. Pomicultură (bazinele Aroneanu, Cotnari, Strunga, Bivolari, Iași); viticultură (Cotnari, Iași, Bucium). Creșterea animalelor (1997): 126.000 capete bovine, 235.000 capete porcine, 421.000 capete ovine; avicultură (2.842.000 capete); apicultură (21.000 familii albine). C. f. (1996): 289 km (132 km electrificate); drumuri: 3.337 km (415 km modernizate). În 1996, în jud. I. existau 511 școli generale, 36 licee, 23 școli profesionale, 481 grădinițe pentru copii, o universitate și cinci instituții de învățământ superior cu un total de 49 de facultăți și 38.774 studenți (1996/1997), trei teatre (dramatic, de operă și balet, de păpuși), o filarmonică („Moldova”), șase case de cultură, 606 biblioteci, cu 8,4 mil. volume, 13 cinematografe, numeroase muzee, formații artistice de amatori, grupuri folclorice etc. La I. apar revistele „Convorbiri literare” și „Cronica” și mai multe ziare. Numeroase obiective turistice de prim rang în municipiul Iași și în Hârlău; rezervația paleontologică de pe Dealul Repedea, palatul lui Al. I. Cuza de la Ruginoasa, stațiunea balneoclimaterică Strunga etc. Indicativ auto: IS.

INGHELBRECHT [ẽʒelbréʃt], Désiré Émile (1880-1965), compozitor și dirijor francez. Director al Operei Comice (1924), fondator (1934) și dirijor al Orchestrei Naționale a Radiodifuziunii Franceze. Muzică vocală de cameră, simfonică, vocal-simfonică („Recviem”), de balet („El Greco”); operete. Lucrări de muzicologie.

ENCICLOPEDIE s. f. (< fr. encyclopédie, cf. gr. en „în” + kyklos „cerc” + paideia „educație”, „învățământ”): lucrare lexicografică de mare întindere, care cuprinde sistematic cunoștințe amănunțite, termeni de bază (nume comune și proprii) dintr-un singur domeniu (e. de specialitate) sau din toate domeniile cunoașterii umane (e. universală), fie în ordine alfabetică, fie pe probleme sau pe ramuri de activitate. Lucrări cu caracter enciclopedic au existat încă din antichitate: la egipteni (în mileniul al doilea î.e.n.), la chinezi (în secolele al XII-lea – al X-lea î.e.n.), la greci, la romani, la arabi etc. În evul mediu a apărut prima e. alfabetică (în secolul al XIII-lea) și primele e. pe specialități (istorică, agricolă, medicală, veterinară etc.). O mare circulație au cunoscut în secolul al XVIII-lea, în Europa, Dictionnaire historique et critique („Dicționar istoric și critic”) editat în două volume de P. Bayle, între 1695-1697, și Dicționarul artelor și științelor, editat în 1728 de E. Chambers. Acesta din urmă a constituit punctul de plecare în editarea celebrei opere a enciclopediștilor francezi: Enciclopedie sau Dicționar rațional al științelor, artelor și meșteșugurilor, apărut(ă) la Paris între 1751-1780, în 35 de volume, sub conducerea lui D. Diderot (cu excepția ultimelor 7 volume, editate fără participarea lui). La elaborarea acestei e. au luat parte cele mai luminate minți ale epocii (filozofi, scriitori, savanți, economiști, ingineri, medici, specialiști militari etc.): D’Alembert, Helvetius, Holbach, Rousseau, Voltaire, Condillac, Condorcet, Montesquieu, Buffon, Daubenton, Turgot, Quesnay etc. Ea prezintă un bilanț al tuturor cunoștințelor dobândite până atunci de omenire. Sunt criticate în ea – iscusit voalat – instituțiile politice, juridice și economice feudale, dogmele și superstițiile religioase, concepțiile înapoiate și prejudecățile etc. Ea constituie un adevărat monument al filosofiei iluministe a veacului și a avut un rol deosebit în pregătirea ideologică a revoluției burgheze din Franța de la 1789. Pe baza tradiției create de această e., în întreaga Europă a început editarea unor e. cu caracter universal (în Anglia, între 1768-1771; în Germania, una între 1808-1811 și alta între 1818-1890; în Franța, una între 1866-1888 și alta între 1885-1902; în Italia, între 1875-1888; în Rusia, între 1890-1907 etc.). Prima încercare de elaborare a unei e. românești a fost făcută de o societate literară din lași, condusă de Gheorghe Asachi, care a publicat în 1842 o fasciculă dintr-un Lexicon de conversație. Prima e. românească realizată este însă Enciclopedia română, care a apărut la Sibiu între anii 1898-1904, în trei volume, sub auspiciile Astrei. Ea a fost alcătuită de un colectiv de peste 200 de oameni de știință, de cultură și de artă din toate provinciile istorice românești, sub conducerea lui Corneliu Diaconovici (1859-1923), prim-secretar al Astrei. Este o operă de sintetizare a valorilor culturii noastre naționale, având 3000 de pagini și tratând 40.000 de termeni – comuni și proprii – din toate domeniile de activitate. Ea rămâne ca o expresie vie a devotamentului intelectualității românești față de idealul sfânt al unității politice și culturale a poporului român. Înainte de primul război mondial, ea a avut o largă răspândire în toate zonele locuite de români. Între 1963-1966 a apărut în București, editat de Academia Română, Dicționarul enciclopedic român, în patru volume (I – 1963, II – 1964, III – 1965 și IV- 1966).

FĂURIRE s. 1. creare, înfăptuire, întemeiere, realizare. (~ unui stat național unitar.) 2. executare, execuție, facere, realizare. (~ unei opere durabile.)

MONUMENT, monumente, s. n. 1. Operă de sculptură sau de arhitectură destinată să perpetueze amintirea unui eveniment sau a unei personalități remarcabile; p. ext. construcție arhitectonică de proporții mari sau de o deosebită valoare. ♦ Fig. Orice operă, document istoric sau creație culturală de însemnătate națională sau internațională. 2. (În sintagma) Monument al naturii = plantă, animal, formațiune naturală, teritoriu etc. de mare însemnătate științifică sau estetică, considerate bunuri naționale, ocrotite prin lege și conservate pentru posteritate. – Din fr. monument, lat. monumentum.

LESSING, Gotthold Ephraim (1729-1781), scriitor și filozof german. Reprezentant al Iluminismului.Critic al clasicismului francez și al imitatorilor acestuia, căruia îi opune opera lui Shakespeare, a militat pentru o dramaturgie națională, înnoind construcția și tehnica dramatică („Scrisori privind literatura cea mai nouă”, „Dramaturgia hamburgheză”) pe care le va ilustra în tragediile sale. Piesele sale, în care denunță despotismul și intoleranța religioasă („Minna von Barnhelm”, „Emilia Galotti”, „Nathan înțeleptul”), au inaugurat drama realistă în Germania. Admirator al lui Spinoza. Lucrări de estetică („Laocoon sau despre granițele picturii și ale poeziei”).

ROUGET DE L’ISLE [ruʒe de lil], Claude Joseph (1760-1836), ofițer, compozitor și scriitor francez. Participant la Revoluția Franceză. Căpitan de geniu la Strasbourg, a compus (1792) „Cântec de război pentru armata Rinului”, devenit, sub numele de „La Marseillaise”, imnul național al Franței. Cântece revoluționare, romanțe. Librete de operă.

SAINT-GERMAIN-EN-LAYE [sẽ ʒemẽ ã lé], oraș în N Franței (Île-de-France), în conurbația pariziană, situat pe stg. fl. Sena, la marginea pădurii Saint-Germain (3.500 ha), la 18 km VNV de Paris; 39.9 mii loc. (1999). Stațiune climaterică estivală, locul favorit al parizienilor în timpul vacanțelor de vară. Muzeu de antichități naționale deschis în 1867. Parcuri și grădini din sec. 17, operă a lui A. Le Nôtre. Castel construit în timpul regelui Ludovic VI cel Gros (1108-1137), reconstruit în vremea regelui Carol V cel Înțelept (1364-1380) și refăcut în timpul lui Francisc I (1515-1547); ample renovări în sec. 18. Donjon în stil renascentist (sec. 14). Reședința Curții regale până în 1682. – Tratatul de pace de la ~, unul dintre tratatele de pace ale sistemului Versailles, semnat la 10 sept. 1919, între puterile învingătoare în Primul Război Mondial și Austria. Tratatul consfințea dezmembrarea Imp. Austro-Ungar, crearea statelor naționale Austria, Cehoslovacia și Ungaria și unirea unor părți din terit. fostului Imperiu cu România, Serbia, formând Regatul Sârbilor Croați și Slovenilor, Italia și Polonia.

DRĂGOI, Sabin (1894-1968, n. sat Seliște, jud. Arad), compozitor și folclorist român. M. coresp. al Acad. (1955). Unul dintre promotorii școlii naționale de muzică contemporană, bazată pe folclorul autentic. Opere („Kir Ianulea”, „Năpasta”, „Păcală”), opera-oratoriu „Constantin Brâncoveanu”, lucrări simfonice și vocal-simfonice, instrumentale, coruri. Unul dintre pionierii culegerilor științifice de folclor românesc.

MONUMENT, monumente, s. n. 1. Operă de sculptură sau de arhitectură destinată să perpetueze amintirea unui eveniment sau a unei personalități remarcabile; p. ext. construcție arhitectonică de proporții mari sau de o deosebită valoare. ♦ Fig. Orice operă, document istoric sau creație culturală de însemnătate națională sau internațională. 2. (În sintagma) Monument al naturii = plantă, animal, formațiune naturală, teritoriu etc. de mare însemnătate științifică sau estetică, considerate bunuri ale întregului popor, ocrotite prin lege și conservate pentru posteritate. – Din fr. monument, lat. monumentum.

dramaturgie sf [At: LM / V: (înv) ~ghie sf / Pl: ~ii / E: fr dramaturgie] 1 Arta de a scrie piese de teatru, de a le pune în scenă și de a le interpreta. 2 Totalitatea operelor dramatice care aparțin unui scriitor, unei literaturi naționale, unei epoci sau genului dramatic.^[1] modificată

MELLON [mélən], Andrew William (1855-1937), bancher, industriaș și om politic american. Secretar al Trezoreriei S.U.A. (1921-1932). Ambasador în Marea Britanie (1932-1933). A donat statului o importantă colecție de opere de artă, care a format nucleul inițial al Galeriei Naționale din Washington.

NESTERENKO [njestiréŋko], Evgheni Evghenievici (n. 1938), bas rus. Prof. la Conservatorul din Moscova. Calități actoricești deosebite. Repertoriu de operă rusă (Prokofiev, Ceaikovski, Mussorgski, Rimski-Korsakov, Borodin), pe scenele naționale și în întreaga lume, dar și repertoriu internațional (Gounod, Rossini). Concerte și recitaluri (melodii de Șostakovici).

PIPKOV, familie de muzicieni bulgari. 1. Panaiot P. (1871-1942), compozitor. Unul dintre primii compozitori naționali bulgari (operete, piese pentru pian). Dirijor de cor la Opera din Sofie. 2. Liobomir P. (1904-1974), compozitor și pedagog. Fiul lui P. (1). Fondează în 1932, la Sofia, societatea „Muzica contemporană”. Director al Operei din Sofia (1944-1948), apoi prof. la Conservator. Creație influențată de folclorul bulgar, de expresioniști și de Mussorgski. A scris trei opere, patru simfonii, muzică de cameră, corală (cântece patriotice, cantate) ș.a.

KOTLIAREVSKI, Ivan (1769-1838), poet și dramaturg ucrainean. Puternic influențat de patrimoniul cultural popular. Considerat inițiatorul literaturii moderne naționale. Autor al unui poem burlesc („Eneida travestită”), transpunere a operei lui Vergiliu în mediul ucrainean și al unor comedii („Natalka Poltavka”, „Soldatul vrăjitor”).

MARCĂ¹, mărci, s. f. 1. Semn distinctiv (inscripție, cifră, desen) aplicat pe un obiect, pe un arbore, pe un animal, pe un produs industrial sau pe ambalajul lui, pentru a-i indica felul sau proveniența, pentru a-l deosebi de altele, pentru a constitui un punct de orientare etc. Muncitorii și tehnicienii din întreprinderile producătoare de bunuri de larg consum trebuie să muncească în așa fel, încît marca fabricii lor să se bucure de prestigiu în rîndurile consumatorilor, să constituie o garanție a produselor de calitate. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2862. ◊ Fig. Opera poetică a lui Mihail Eminescu a îmbogățit patrimoniul limbii naționale cu expresii, cuvinte, construcții care poartă marca geniului său. ROSETTI, S. L. 58. Pentru noi, zicerile vechi și locale dintr-un cîntic vor fi, în lipsa altor probe mai explicite, marca prin care vom determina, precît se va putea, la ce epocă și pe ce tărîm au născut deosebitele inspirațiuni poetice ale poporului romîn. ODOBESCU, S. I 218. ♦ Tip, model, produs al unei anumite fabrici. Închipuia capitala ca un fabulos garaj, de unde nu lipsește nici o marcă de automobil. C. PETRESCU, C. V. 13. ♦ Fig. (Rar) Particularitate, însușire caracteristică. 2. (Învechit) Semn distinctiv al unei țări; stemă. Marca Moldovei era un zimbru. ◊ Semn distinctiv al unei familii nobile; blazon, emblemă. Fiindcă băietul este curățăl, a să-l îmbrace c-o livrea – pe bumbii căreia a să fie marca stăpînului. NEGRUZZI, S. I 298. ◊ Loc. adj. De marcă = de seamă, distins, marcant. Cetățenii de marcă încep să facă prinsori. CARAGIALE, la CADE. 3. (Adesea determinat prin «poștală») Mică bucățică de hîrtie pătrată sau dreptunghiulară, pe care este imprimată o efigie și care se aplică pe scrisori, drept plată a transportului poștal. V. timbru. 4. Fisă de metal cu număr de ordine, pe care lucrătorii o lasă în schimbul uneltelor primite sau cu care își dovedesc prezența la lucru în unele fabrici. Îmi dă o marcă. Are un număr pe ea: 1250. Mă dă în primire unuia de la poartă și-i zice să mă ducă la secția XVIII lăcătușerie. V. ROM. decembrie 1953, 169. 5. (Adesea determinat prin «de siguranță») Bucată de șină vopsită în alb așezată transversal între două linii de cale ferată care se întretaie; ea indică vehiculelor pînă unde pot înainta fără pericol de ciocnire cu vehiculele care circulă pe cealaltă linie.

TEMĂ (< fr. thème < lat. thema < gr. thema, subiect) Fenomenele, aspectele vieții materiale, adică situațiile, motivele, locurile, obiceiurile reflectate într-o operă literară sau artistică în genere și care converg spre un sens unic. Din gruparea tematică a realității, prin diferite interpretări și combinații, au izvorît temele majore ale literaturii și ale artei: dragostea, ura, parvenitismul, arivismul, lupta pentru libertatea națională și socială, lupta pentru construirea socialismului ș.a. Marile opere ale literaturii și artei au izvorît din aceste teme majore, printr-o tratare originală, în funcție de condițiile istorice concrete, precum și în funcție de personalitatea artistică a creatorilor. Uneori, temele se disting și în funcție de tipul de erou în jurul căruia se polarizează opera. În critică, tema constituie un element important de cercetare, iar în literatura comparata, studiul evoluției tematicii în literatura diferitelor popoare formează obiectul unei discipline, anume tematologia.

DISCURS JURIDIC (< fr. discours juridique < lat. juridicus) Discurs rostit de un orator în fața unei instanțe judecătorești, cu scopul de a convinge că un fapt oarecare săvârșit de inculpat cade sau nu cade în vreuna din prescripțiile legii. Aceste discursuri se mai numesc și pledoarii, iar formele lor cele mai frecvente sînt: rechizitoriul, acuzare rostită de obicei de reprezentantul ordinei publice (procuror) si discurs de apărare, rostit de avocat pentru disculparea inculpatului. Un exemplu de discurs judiciar este cel rostit de B.Șt. Delavrancea în procesul de calomnie intentat de I.L. Caragiale publicistului Ionescu-Caion, care-l acuzase de plagierea dramei Năpasta, după Puterea întunericului de L. Tolstoi sau după un fictiv autor maghiar, Kemeny. Ex. „Onorată Curte, cazul pe care-l judecați dovedește, din nenorocire, că o natură rea nu se îndreaptă prin învățătură, că învățămîntul umanitar și universitar uneori înmulțește naturele perverse cu îndeletniciri dezonorante. Prin calomnie se poate vătăma un om în onoarea lui, se poate zdruncina în mijloacele lui de existență, dar se poate, cînd ura nu mai are margini, să izbească în onoarea, în mijloacele de existență și în rațiunea de a fi a cuiva. Pe un Caragiale, care și-a închinat viața întreagă dramaturgiei naționale, a-l acuza că a furat capetele lui de operă, va să zică a-i păta onoarea lui, a-i împuțina mijloacele lui de existență, a-i spulbera chiar și rațiunea de a fi fost pînă astăzi și de astăzi înainte. Ce mai rămîne din onoare, cînd îi răpești renumele? Ce vor mai produce operele teatrale, cînd le tăgăduiești atracțiunea originalității lor? Și ce semnificare ar mai avea o asemenea existență pentru el însuși și pentru ceilalți. Să convingi opinia publică că credința ei în dramaturgul ei a fost o tristă iluzie și o lungă înșelăciune?!”

MARCĂ² s. f. I. 1. (Învechit) Stemă. Soarele și luna ce în marcă sînt arătate Bine ne vesteaște de a măriii sale vrednicie și dreptate (a. 1786). BV II, 311. Mi-au dat răspuns că. . . ar fi fost marcă austriecească într-un brad și locuitorii Moldovei ar fi scos-o (a. 1804). URICARIUL, IV, 91/16, cf. VII, 83. Pe bourul. . . și noi românii Moldovei în marca țărei noastre de la strămoși îl clironomirăm. AR (1829), 200²/9, cf. GENILIE, G. 141/5. În carul de transport al lui Bem. . . s-au aflat și un sigiliu, în care se vedeau săpate alăturea marcele (armele, insigna) Ungariei și ale Poloniei. BARIȚIU, P. A. II, 431. Pe acoperământul de stofă. . . se vede cusută pajura cu două capete, marca imperiului bizantin. XENOPOL, I. R. IV, 114. Ospățul avea loc în odaia spătăriei. Era o sală împodobită. . . cu mărcile ținuturilor Moldovei zugrăvite de jur-împrejur pe păreții albi. SADOVEANU, O. X, 143, cf. IX, 250. ♦ Blazon, emblemă. Două paveze, din care pe una era marca generalului feldmareșal. CR (1830), 301²/16. Fiindcă băietul este curățăl, o să-l îmbrace. . . c-un frac nu știu mai cum, pe bumbii căruia să fie marca stăpînului. NEGRUZZI, S. I, 298. Marca de familie a Băsărăbeștilor era trei capete de arab. XENOPOL, I. R. III, 118. ♦ (Rar) Insignă. Cf. POLIZU. Epoleturile, palașca și marca de la chiveră vei putea să mi le trimeți pe Dunărea la Viena. KOGĂLNICEANU, s. 111. 2. Semn (NEGULICI, STAMATI, D., LM, DDRF), în special semn făcut pe un obiect sau pe un animal, pentru a-l recunoaște sau a-1 deosebi de altele asemănătoare (POLIZU, COSTINESCU, BARCIANU, ALEXI, W., ȘĂINEANU, D. U.). ♦ S p e c. (De obicei în sintagma marca fabricii sau marcă de fabrică) Inscripție, cifră, desen aplicat pe un produs industrial pentru a-l deosebi de alte produse (prin indicarea felului, locului de fabricație etc.). Camera insistă ca enunțarea și înregistrarea mărcilor de fabrică să rămînă și pe viitor în atribuțiunea Camerelor. GOLOGAN, C. R. 119. Ne strîngeam roată în jurul lui Buium, privind cu ochii lacomi la bogățiile nepomenite ce le scotea. . . sticle verzi, mirositoare, pînzeturi cu mărci aurite. BRĂESCU, A. 26. Baloturile. . . poartă pe dînsele mărci, contra-mărci și semne care arată locul de origine, societatea exploatatoare. SADOVEANU, O. IX, 320, cf. 297. Colectivul uzinei. . . trebuie să ridice mereu prestigiul mărcii fabricii. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2397. Marca fabricii constituie garanția. . . pentru calitatea bună a produselor. ib. 1960, nr. 4830. ◊ L o c. adj. De marcă = a) (despre produse) de bună calitate. Vin de marcă; b) f i g. (despre oameni) de seamă, marcant. Cetățenii de marcă încep să facă prinsori. CARAGIALE, ap. CADE. Un orator de mare marcă. . . numea odată orașul Ploiești, Atena. id. O. V, 225. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. „de” și indicînd produsul în discuție) Tip, model de fabricație. Nellu. . . închipuia capitala ca un fabulos garaj de unde nu lipsește nici o marcă de automobil. C. PETRESCU, C. V. 13. O nouă marcă de coniac. CONTEMP. 1950, nr. 224, 2/6. ◊ (Eliptic) Automobilul viră. . . făcînd front cu alte mașini așezate pe două rînduri, toate lucioase și noi, toate uriașe și scumpe, ca o expoziție de mărci. C. PETRESCU, C. V. 78. ♦ Marcă de încărcare = însemnare făcută pe flancul unei nave pentru a indica potențialul ei maxim de încărcare. 3. F i g. Semn distinctiv, trăsătură specifică; pecete. Cuvintele sînt țărușile, idiotismul este marca, iar stilul este naționalitatea unei limbi. RUSSO, S. 93. Brezeanu este. . . unul dintre rarele fenomene cari pune adine marca lor pe o întreagă epocă artistică. CARAGIALE, O. III, 186, cf. ODOBESCU, S. I, 218. Opera poetică a lui Mihail Eminescu a îmbogățit patrimoniul limbii naționale cu expresii, cuvinte, construcții care poartă marca geniului său. ROSETTI, S. L. 58. Acolo unde există caracteristici gramaticale, desigur nu se poate spune că topica e singura marcă. SCL 1957, 443, cf. 1956, 195. II. 1. Fisă de metal, de os, de sidef etc., care, in baza unei convenții, poate înlocui banii. V. j e t o n. Cf. PONTBRIANT, D., COSTINESCU. Păscarii. . . cereau bani și nu mai vroiau să ieie mărci, cum era pînă acum. CONTEMPORANUL, VI_1; 117, cf. ȘĂINEANU, D. U. ♦ Fisă de metal cu număr de ordine, cu care muncitorii pontează prezenta la lucru. Cf. V. ROM. decembrie 1953, 169. 2. (Adesea determinat prin „de siguranță”) Bucată de șină vopsită în alb, așezată transversal între două linii de cale ferată care se întretaie, pentru a indica vehiculelor pînă unde pot înainta fără pericol de ciocnire cu vehiculele care circulă pe cealaltă linie. DICȚ. ◊ E x p r. A face (sau a avea) marcă bună = (despre trenuri) a fi bine garat. CV 1950, nr. 5, 30. – Pl. : mărci și (învechit) marce. – Din ngr. μάρκα, fr. marque. – Cf. germ. M a r k e.

MOTÍV s. n. I. 1. Rațiune, cauză pentru care se întîmplă sau se face ceva; imbold, mobil¹ (4) care împinge pe cineva la săvîrșirea unei acțiuni. Cf. STAMATI, D. Mi-e de mirare, domnule, c-un strein ca dumneata v-ați plecat a vă opri în locuința noastră . . . – Doamnă . . . Un motiv însemnat. NEGRUZZI, S. III, 238. El nu-i mărturisea tocmai motivul hotărîtor. REBREANU, R. I, 233. Nu-mi place însă ca cineva să se vîre în afacerile mele. – Nu e ăsta motivul. Ești contra mea. SAHIA, N. 104. N-am nici un motiv să Cred că minte. CAMIL PETRESCU, U. N. 220. ◊ L o c. a d v. Fără motiv = (în mod) nejustificat. ◊ L o c. c o n j. Pentru motivul că. . . = fiindcă, deoarece. ♦ Pretext, scuză. Cf. DL. ◊ L o c. c o n j. Pe motiv că. . . = pretextînd că. . . Am căutat eu să amîn această afacere pe motiv că n-o pot rezolvi într-o zi. SANDU-ALDEA, A. M. 123. ◊ E x p r. A da cuiva motiv (să. . .) = a oferi cuiva pretextul (să . . .). Cf. DM. 2. (Învechit) Ocazie, prilej. Vom lăsa motiv. . . să desăvîrșească lucrul nostru (a doua jumătate a sec. XIX), URICARIUL, IV, 308/25. Ce mai motiv de fantezii nesfîrșite. VLAHUȚĂ, O. A. III, 17. II. 1. Cel mai mic element constitutiv al unei compoziții muzicale (care se repetă, sub diferite aspecte, în dezvoltarea compoziției). Se întîmplă să aud Uvertura de vînătoare a lui Mehul în care aceeași fanfară domnește ca motiv de căpetenie și răsare sub felurite tonalități. ODOBESCU, S. III, 97. Începură a cîntă în cor un imn plăcut și dulce era motivul molitvei. CONTEMPORANUL, III, 616. Anicuțo, cum e motivul din sonata noastră ? D. ZAMFIRESCU, R. 109. Valorificarea motivelor de muzică populară. SADOVEANU, E. 72. 2. Element sculptural, pictural sau ornamental fundamental, folosit într-o compoziție decorativă sau în arhitectură. Am studiat. . . toate motivele ornamentale care împodobesc și caracterizează bucățile aflate și păstrate la noi. ODOBESCU, S. III, 633. Motivele ornamentale ale aplicelor de cingători. . . sînt toate geometrice. PÂRVAN, G. 432. Cîmpul dintre grinzi este acoperit cu motive de frunze late, poleite, CAMIL PETRESCU, O. II, 402. Părul blond îi cade pe umeri, iar o coroană cu motivul florii de crin îi împodobește capul. OPRESCU, I. A. I, 60. Confecții. . . cusute cu motive naționale, SCÎNTEIA, 1960, nr. 4 859. 3. Temă principală sau idee fundamentală a unei opere literare, p. e x t. a unui curent, a unei mișcări culturale. În alegerea aceasta a motivelor durerii, Beldiceanu merită un loc aparte în literatura noastră. IONESCU-RION, C. 125. Locul pe care. Ion Ghica îl cucerește în literatura estetică. . . este caracterizat prin îndepărtarea oricărui motiv romantic. VIANU, A. P. 67. Topind în el motivele populare, Eminescu le-a reluat cu sufletul din veac al poetului anonim și cu arta poetului modern. SADOVEANU, E. 78, cf. 132. Urmașii lui Burchhardt au continuat să vadă în individualism calitatea dominantă a Renașterii, motivul unic, a cărui manifestare au urmărit-o în toate domeniile. OȚETEA, R. 35. Motivul strigoiului mai apare la Asachi în poema Moșii. LL I, 26. – Pl.: motive. – Din it. motivo, germ. Motiv, fr. motif.

KALOMÍRIS, Manólis (1883-1962), compozitor grec. Fondator și director al Conservatorului național din Atena (1926-1948). Pedagog și orchestrator remarcabil. Compoziții în toate genurile (opere, simfonii, un concert pentru pian și orchestră) în care a îmbinat tradiția cu elemente folclorice și bizantine.

balet (< fr. ballet, it. balletto, de la ballo, dans), reprezentație teatral-muzicală bazată pe dans* și (uneori) pantomimă, cu argument literar (libret*), sprijinită cel mai adesea pe muzică (uneori se folosesc și texte diverse) special compusă sau pe colaje din compoziții destinate inițial execuției în concert (1) sau din efecte sonore diverse (b. contemporane). Ca și opera*, b. a râvnit la începuturile sale să reînvie marea tradiție a spectacolului total, sincretic*, din antichitatea elină [v. tragedie (1)]. B. a luat naștere în Franța, ca b. de curte (practicat, prin îngemănarea muzicii vocale sau instr. – mai târziu cu precădere – cu dansul, în cadrul ritualurilor și serbărilor regale), evoluând către spectacolul organizat după modelul italienizat (Ballet comique de la reine, 1581, socotit ca prima lucrare în gen). Treptat, b. a asimilat diverse forme și maniere de dans, cunoscând o epocă de înflorire în timpul lui Lully (care a utilizat subiecte din Molière), autor de „comedii-balete” și „opere-balete” (Triomphe de l’Amour, 1681), în care apar pentru prima oară dansatori profesioniști, formați la Academia regală de dans, creată în 1661. Apar creatorii de coregrafii*, proveniți dintre dansatori, unii fiind preocupați de sisteme de notație sau de aspectele teoretice ale dansului și b. (Jean Georges Noverre, 1727-1810, autor al celebrelor Scrisori despre dans și balete, trad. rom.). Alți dansatori și autori de coregrafii de mare răsunet au fost Taglioni Filippo T., 1777-1871, Maria T., 1804-1884, Paolo T., 1808-1884, Vestris Gaetano V., 1729-1808, Auguste V., 1760-1842). B. romantic, ilustrat de Giselle (1841), muzica de Adolphe Adam, Silfida (1832) și multe altele, va culmina prin activitatea lui Marius Petipa (1818-1910), colaborator al lui Ceaikovski. Tradiția academică, fondată de Carlo Blasis (1795-1878) și Auguste Bournonville (1805-1879), împreună cu b. romantic vor cunoaște un impas din a cărui ieșire se impun creațiile moderne, îndeosebi ale coregrafilor „Baletelor ruse*” (1909-1929) ale lui Serghei Diaghilev (1872-1929), George Balanchine (1904-1983), Mihail Fokine (1880-1942, reformator cu puternică personalitate – Moartea lebedei, Chopiniana, Pasărea de foc, Petrușca, Daphnis și Chloé ș.a.), Serge Lifar (1905, numeroase coregrafii îndeosebi la Opera din Paris, 11 cărți despre arta dansului), Leonid Massine (1896-1950), Anna Pavlova (1882-1931) ș.a. Printre autorii de b. contemporane, după cel de-al doilea război mondial, cei mai importanți sunt Frederik Ashton, englez (1906-1988), Maurice Béjart, francez (1927-2007), Rudolf von Laban (1879-1958) austriac, autorul unui sistem de notație larg răspândit (Principii ale notării dansului și mișcării, Londra, 1956), Roland Petit, francez (n. 1924), Jerome Robbins, american (1918-1998), Anthony Tudor, englez (1909-1987). Alte personalități ale b. modern sunt: Martha Graham (1894-1991), Nikolais Alwin (1912-1993), Alvin Ailey (1931-1989). ♦ Preocuparea pentru spectacolul coregrafic se situează în cultura națională românească în aceeași perioadă cu primele începuturi ale teatrului liric (vodevil*, operă, operetă*). Abstracție fâcând de unele momente dansante din vodeviluri, sunt de reținut, printre primele lucrări cu profil coregrafic, câteva partituri situate în jurul anului 1840 – Țara dansurilor și Dans de l’auro de I.A. Wachmann, Melodrama după Baletul flăcăilor cu al priculicilor (autor necunoscut). În a doua jumătate a sec. 19 s-au evidențiat trei tipuri principale de lucrări coregrafice: b. romantic, bazat pe numere* autonome (Doamna de aur sau Demonul dansului încins, „Mare balet cu muzică națională” de Ludovic Wiest, scenariu de P. Grădișteanu, Ielele de Fr. Spetrino, libret de Ed. Aslan, Cupidon de Th. Fuchs, libret de Miron Paltin), b. de tip folcloric, axat pe datini populare (Sărbătoarea în sat, „mare b. într-un act”, montat de G. Moceanu pentru Expoziția din Chicago în 1893) și așa-numitul „b. mixtură”, spectacol cu dansuri, cântece și coruri (Patru săbii de C. Dumitrescu). Se adaugă și momente coregrafice cu o anumită autonomie în spectacolele de operă (Petru Rareș de E. Caudella, scena de b. din actul III). Reținem și numele unor coregrafi ai epocii, cum sunt balerina Auguste Maywood și, mai ales, specializat în dansurile românești, George Moceanu. Primele două decenii ale sec. 20 cunosc în general o orientare spre spectacolul coregrafic de tip folcloric (T. Brediceanu, poemul etnografic Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul în port, joc și cântec, 1905; C. Dumitrescu, tabloul coregrafic, Cântecul păstorului, 1903). Evoluția de la primele manifestări coregrafice, cu dansuri răzlețe prezente în suite* și vodeviluri, la spectacolul propriu-zis, demonstrează că b. românesc contemporan are puternice rădăcini în arta națională a sec. 19, aegumentând apariția unor creatori de prestigiu în momentul afirmării școlii componistice în contextul epocii de după primul război mondial. În ordine cronologică, primul b. apărut în acești ani este Ileana Cosânzeana de I.N. Otescu (scris pentru Opera Mare din Paris în 1918, manuscris pierdut). Creația modernă de b. este legată însă de numele lui M. Jora, care enunță și principiile definitorii ale stilului coregrafic românesc: „O artă [...] făurită de dansatori români, pe muzică scrisă de compozitori români, pe subiecte din viața românească, pe mișcări și ritmuri scoase din jocurile caracteristice populare românești” (Timpul, iunie 1937). Într-o perioadă de patru decenii, compozitorul va da publicului o serie de lucrări ce definesc drumul spectacolului de b. românesc de la tabloul coregrafiei (La piața, 1928, premiera la Opera Română din București, 1932), la b. cu acțiune (Demoazela Măriuța, 1940; Curtea veche, 1948), suita coregrafică în stil pop. (Când strugurii se coc, 1953), până la drama coregrafică (Întoarcerea din adâncuri, 1959) și comedia coregrafică (Hanul Dulcineea, 1967). În afara unor partituri de factură romantică, semnate de Nonna Otescu, C. Nottara, M. Andricu, în perioada interbelică se situează încă două importante creații de inspirație folclorică, aparținând lui Z. Vancea (b. pantomimă, Priculiciul, 1933) și P. Constantinescu (poemul etnografic Nunta în Carpați, 1939). Fără îndoială, avântul creației de gen este puternic sprijinit de activitatea unor dansatori și maeștri de b. care se afirmă începând din această perioadă, ca Floria Capsali, Mitiță Dumitrescu și Anton Romanowski, în majoritatea cazurilor semnatari ai coregrafiei și, uneori, ai libretelor respective. În deceniile 6-8, avântul creației coregrafice impune noi autori, precum și o evidentă diversificare a tematicii, stilurilor și concepțiilor dramaturgice. Se remarcă astfel b. inspirate din istorie (drama eroică populară Haiducii de Hilda Jerea, 1956; balada coregrafică Iancu Jianu de M. Chiriac, 1964), din viața poporului (Nunta de D. Popovici, 1975), din basmele naționale (Harap Alb de Alfred Mendelsohn, 1950) sau din literatura și poezia românească (Călin de A. Mendelsohn, 1956; Nastasia de C. Trăilescu, 1965). Ca și în perioada precedentă, un sprijin deosebit vine din partea interpreților (Irinel Liciu, Magdalena Popa, Ileana Iliescu, Petre Ciortea, Francisc Valkay) și maeștrilor coregrafi, ca personalități de prestigiu în acest domeniu afirmându-se Oleg Danovschi, Mercedes Pavelici, Trixi Checais, Gelu Matei, Tilde Urseanu, Vasile Marcu și, din generația tânără, Mihaela Atanasiu, Amatto Checiulescu. De remarcat că, în limbajul coregrafic contemporan, aceștia au avut un aport deosebit prin crearea de versiuni coregrafice unor lucrări simf. de mici proporții, aparținând lui A. Stroe, T. Olah, D. Capoianu, C.D. Georgescu ș.a. obținând rezultate semnificative în direcția modernizării dansului romantic atât din punct de vedere expresiv cât și estetic.

Grupul celor cinci, denumire generică sub care sunt cunoscuți compozitorii reuniți în jurul anului 1860, pentru a da un impuls nou muzicii ruse. Nucleul g. l-au constituit Balkirev și primul său discipol Cui. După scurt timp li s-au alăturat Musorgski, Rimski-Korsakov și Borodin. Înainte de a impune prin operele lor, de valoare inegală, compozitorii din g. s-au afirmat prin programul lor estetic proclamat de criticul de artă V. Stasov, principalul purtător de cuvânt al grupării, pe care el o numea „mănunchiul puternic”. „Manifestul” celor cinci poate fi rezumat în câteva idei principale: valorificarea folc. rus și al popoarelor orientale ca principală sursă de inspirație; prioritate a formelor* muzicale libere asupra marilor structuri clasice; căutarea unei fuziuni intime dintre cuvânt și sunet, considerată ca expresie a „adevărului vieții” (Musorgski: „În afară de adevăr, nimic nu este frumos; aș vrea ca personajele mele să vorbească pe scenă așa cum vorbesc oamenii vii, adevărați”); importanța precumpănitoare acordată operei* și cântecului; reflectarea artistică – prin opere și „drame muzicale populare” (Musorgski) – a unor mari momente ale istoriei naționale. După aproximativ un deceniu de activitate comună, coeziunea g. se destramă, fără însă ca membrii săi să-și schimbe crezul. Acțiunea lor devine mai mai degrabă personală. De fapt, abia de atunci înainte (după 1870) încep să apară marile creații ale lui Musorgski, Borodin și Rimski-Korsakov, relevante pentru realizarea artistică a programului ideologic al g. Meritul istoric al „celor cinci” este de a fi proclamat necesitatea unei întoarceri a muzicienilor către izvoarele creației pop. și ale istoriei naționale. Prin răsunetul ei europ., acțiunea g. a depășit zona culturii ruse, deschizând drumul pentru dezvoltarea și afirmarea altor școli muzicale naționale.

SLĂVESCU, Victor (1891-1977, n. Rucăr, jud. Argeș), economist și om politic liberal român. Acad. (1939), prof. univ. la București. Ministru de Finanțe (1934-1935) și al Înzestrării (1939-1940). Specialist în domeniul creditului, monedei, tehnicii bancare și al istoriei băncilor („Organizația de credit a României”, „Băncile comerciale mici din România”, „Istoricul Băncii Naționale a României”, „Politica bancară și depresiunea economică mondială”). Monografii („Viața și opera economistului A.D. Xenopol”). Memorii.

DVOŘAK [dvórjac], Antonin (1841-1904), compozitor ceh. Prof. și director la conservatoarele din New York și Praga. Simfonii, concerte pentru pian, vioară și violoncel, lucrări simfonice și vocal-simfonice, muzică de cameră, coruri, cântece, opere („Regele și cărbunarul”, „Rusalka”). Fondator, alături de Smetana, al școlii muzicale naționale cehe.

ÎNFĂPTUI vb. 1. a efectua, a executa, a face, a împlini, a îndeplini, a realiza, a săvîrși, (înv. și pop.) a plini. (A ~ tot ce i s-a dat.) 2. a realiza, (pop.) a isprăvi. (Ce ai ~ ?) 3. a efectua, a executa, a face, a făuri, a realiza, a săvîrși. (A ~ o lucrare durabilă.) 4. a desăvîrși, a împlini, a îndeplini, a realiza. (Și-a ~ opera.) 5. a crea, a făuri, a întemeia, a realiza. (A ~ un stat național unitar.) 6. a se produce, a se realiza. (Cînd s-a ~ Unirea?) 7. a (-și) ajunge, a(-și) atinge, a(-și) îndeplini, a(-și) realiza. (Și-a ~ scopul.) 8. a îndeplini, a realiza, (înv. și reg.) a sfîrși, (înv.) a obîrși. (Și-a ~ misiunea.) 9. a se împlini, a se îndeplini, a se realiza, (pop.) a se întîmpla, (înv. și reg.) a se plini. (Prorocirea lui s-a ~.)

BLOK, Aleksandr Aleksandrovici (1880-1921), poet simbolist rus. Debutează cu lirica erotică („Versuri despre preafrumoasa doamnă”). Operă postromantică și simbolistă, de mare forță a expresiei („Orașul”, poeme de inspirație națională și revoluționară „Pe cîmpul de la Kulikovo”, „Sciții”, „Cei doisprezece”). Drame lirice („Trandafirul și crucea”). Eseuri („Despre însemnătatea poetului”).

ABREVIERE s. f. (< abrevia < lat. și it. abbreviare): acțiunea de prescurtare, în vorbire sau în scris, a unui cuvânt sau a unui titlu prin litera inițială sau printr-un grup de litere, în vederea ușurării vorbirii sau a lecturii; rezultatul acestei acțiuni. Se abrevîază termenii în matematică, fizică, chimie, numele unităților de măsură, numele de persoane, numele punctelor cardinale, numele titlurilor academice, numele gradelor militare, pronumele de politețe și cuvintele de adresare, indicațiile bibliografice, numele instituțiilor și al organizațiilor etc. A. sunt trecute în liste de abrevieri: n (număr, neutru), l(lungime), O (oxigen), kg (kilogram), I. L. Caragiale (Ion Luca Caragiale), N (nord), acad. (academician), serg. (sergent), d-ta (dumneata), op. cit. (opera citată), C.F.R. (Căile Ferate Române), M.A.N. (Ministerul Apărării Naționale) etc.

UCRAINEANĂ s. f. (< Ucraina + suf. -ean): limbă slavă din grupul de răsărit, vorbită de locuitorii R. Ucrainene, de grupuri compacte de ucraineni din R. Bielorusă, din R. Moldova, din Kuban, din nordul Caucazului, din Altai, din Siberia, din Orientul îndepărtat și de ucrainenii așezați în Ungaria, Iugoslavia, România, Canada și S.U.A. Trăsăturile sale proprii au apărut încă din secolul al XII-lea. S-a desprins din velicorusă (din vechea rusă) după dezmembrarea statului kievean, în secolul al XIV-lea. Se caracterizează fonetic prin folosirea unui mare număr de consoane muiate și prin rolul deosebit al alternanțelor fonetice. În dezvoltarea limbii literare ucrainene există două mari perioade: a) perioada veche (între secolul al XIV-lea și al XVIII-lea inclusiv), în care baza ei a fost velicorusa (paralel, în scris, se folosea și slava bisericească, mai ales în literatura religioasă). Dezvoltarea ei a avut loc pe fondul luptei naționale de eliberare de sub stăpânirea polonezilor și a turco-tătarilor. În secolul al XVIII-lea s-a îmbogățit cu elemente din creațiile orale, din limba ucraineană vorbită și din limba poloneză; b) perioada modernă (din secolul al XIX-lea până azi), în care operele celui mai mare poet ucrainean, Taras Șevcenko, au influențat profund limba națională. U. dispune azi de trei grupuri dialectale: de nord, de sud-vest și de sud-est. Existența unor elemente lexicale ucrainene în limba română și a unor elemente lexicale române în limba ucraineană, ca urmare a conviețuirii și a vecinătății istorice dintre cele două popoare, i-a determinat pe lingviști să vorbească despre o influență ucraineană asupra limbii române și, invers, despre o influență română asupra limbii ucrainene (v. și influență).

ALBENIZ [albéniθ], Isaac (1860-1909), compozitor și pianist spaniol. Elev al lui Liszt. Alături de Pedrell, Granados y Campiña și De Falla, unul dintre fondatorii școlii muzicale naționale („Rapsodia spaniolă”, pentru pian și orchestră, orchestrată de Enescu, suita pentru pian „Iberia”, opera „Pepita Jiménez”).

PETIT [petí], Roland (1924-2011), dansator și coregraf francez. După al Doilea Război Mondial, animator al Baletelor de pe Champs-Élysées. Marcat de stilul neoclasic al maestrului său S. Lifar, este atras de music-hall. Împreună cu soția sa, Zizi Jeanmaire, a condus Cazinoul din Paris (1969-1975), creând spectacole contrastante, elegante, emoționante sau pline de duritate („Tânărul și Moartea”, „Carmen”, „Simfonia fantastică”, „Fantoma de la Operă”, „Îngerul albastru”). După 1970, a condus o trupă în Marsilia, care a devenit (1973) Baletul Național Marsilia -R. Petit.

DRAMĂ, drame, s. f. 1. Creație literară făcută pentru a fi reprezentată pe scenă; (în special) o astfel de creație în care se amestecă tragicul cu comicul. Uneori, ca la o ridicare de cortină peste ultimul act... se ivesc toate personajele dramei, în frunte cu fantoma regelui defunct. BOGZA, C. O. 49. A scris cel dintîi, în versuri, o dramă clasică. MACEDONSKI, O. IV 23. În două poezii ale lui Coșbuc, «Voichița lui Ștefan» și «Ștefăniță-vodă», e mai mult adevăr și reînviere a adevăratei istorii a țării decît în toate dramele noastre patriotico-naționale luate la un loc. GHEREA, ST. CR. III 354. ◊ Dramă lirică = dramă însoțită de muzică; operă. ♦ Artă dramatică. ◊ Clasă de dramă = secție a unui institut de învățămînt în care se predă arta dramatică. 2. Fig. Eveniment zguduitor, întîmplare nefericită, nenorocire. V. catastrofă, tragedie. Totul părea... că face parte dintr-o dramă a lumii, surdă, de proporții imense, nebănuite. BOGZA, C. O. 36. Voia să puie în romanul lui... toată marea dramă socială care se pregătește în întunericul și mizeria bordeielor. VLAHUȚĂ, O. A. 285. Viața e o luptă, o dramă variată. ALEXANDRESCU, P. 41. ◊ (În limbajul presei din trecut) Dramă pasională = crimă comisă din gelozie; sinucidere. Această burghezie abuzează de dramele pasionale. CAMIL PETRESCU, T. I 199. ◊ (Urmat de un genitiv) Drama (vieții cuiva) = suferințele, întîmplările nenorocite din viața cuiva. Drama lui Eminescu. Drama vieții lui Beethoven. ◊ Expr. (Uneori ironic) A face o dramă din ceva = a lua lucrurile prea în tragic, a manifesta o sensibilitate exagerată în fața unei întîmplări. V. dramatiza. Tița... fără să facă o dramă din asta, dimpotrivă zîmbește înduioșată. CAMIL PETRESCU, B. 46. ♦ (Uneori determinat prin «lăuntrică» sau «sufletească») Frămîntare sufletească, conflict sufletesc puternic, trăire lăuntrică care produce suferințe morale. Ceea ce mă copleșea era drama mea lăuntrică. CAMIL PETRESCU, T. III 499. Bănuiam că se desfășura o întunecată dramă sufletească. M. I. CARAGIALE, C. 13. În partea inconștientă sufletească a lui Dragomir s-a petrecut o dramă întreagă. GHEREA, ST. CR. II 156.

reprezentație sf [At: ȘINCAI, HR. III, 273/17 / V: ~iune, ~anție, (rar) ~zin~ / S și: representație / Pl: ~ii / E: fr représentation, lat repraesentatio, -onis] 1 Prezentare pe scenă a unei opere dramatice, a unui program artistic etc. Si: reprezentare (3), spectacol. 2 Reprezentare (1). 3-5 (Înv) Reprezentare (4, 6-7). 6 (Înv; îs) ~ națională Reprezentanță (3) națională. 7 (Înv) Act prin care se exprimăcerere, o dorință, o mulțumire etc. Si: întâmpinare, rugăminte (1).

EMINESCU, Mihai (pseud. lui M. Eminovici) (1850-1889, n. Botoșani), poet român. M. de onoare post-mortem al Acad. După o copilărie trăită la Ipotești și Cernăuți (unde urmează școala primară și gimnazială) și după o adolescență petrecută în peregrinări prin țară, o vreme însoțind, ca sufleor, trupe teatrale, pleacă pentru studii universitare la Viena (1869-1872) și, cu sprijinul material al „Junimii”, la Berlin (1872-1874). Studiază filozofia (cu preferințe pentru Schopenhauer, Kant, Platon), dar și istoria, economia politică, științele naturii, dintr-o nevoie de cunoaștere excepțională, manifestată de timpuriu. Formația intelectuală și universul de cultură configurate acum se vor resimți în întreg scrisul eminescian. Stabilit la Iași este, succesiv, director al Bibliotecii Centrale, revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui, redactor la „Curierul de Iași”. În toamna lui 1877 pleacă la București, unde va fi redactor (între febr. 1880 și dec. 1881, redactor-șef) la ziarul conservator „Timpul”, până în iun. 1883, când se îmbolnăvește. Anii următori sunt ai unei vieți profund nefericite, cu perioade alternante de alienație și luciditate. Internat în sanatorii la București și Viena, revine, după o scurtă călătorie, la Iași, unde lucrează la Biblioteca Centrală. În apr. 1888, la București, reintră în gazetărie, dar internat în spital (febr.), moare la 15 iun. 1889. După debutul din 1866 în revistă „Familia” (când I. Vulcan îi dă numele de Eminescu) publică aici, până în 1869, mai multe poezii, în care (ca și în cele rămase în manuscris) se pot observa deopotrivă influențe ale romanticilor pașoptiști (elogiați, alături de alți înaintași, în „Epigonii” și în alte poezii) și cristalizarea unor motive și formule stilistice originale. Din apr. 1870 începe să colaboreze (cu „Venere și Madonă”) la „Convorbiri literare”, singura revistă în care va publica de aici înainte poezie. Activitatea lui creatoare continuă cu mare intensitate pe parcursul celor trei epoci următoare ale vieții și ale scrisului său: studențească, ieșeană, bucureșteană. Opera lui E. a fost descoperită treptat de-a lungul câtorva decenii și abia o dată cu încheierea (1993) ediției academice de „Opere” (ediția „Perpessicius”), în 16 tomuri, a devenit cunoscută în totalitate. Creată în numai 17 ani, cuprinde poezie, proză, teatru, articole, eseuri și însemnări filozofice, literatură populară, traduceri. Poeziile de dragoste – cel mai numeroase și mai cunoscute – cântă fie o iubire ideală, un vis de iubire („Sara pe deal”, „Floare albastră”, „Lacul”, „Dorința”, „Scrisoarea a IV-a”), fie o iubire trecută („Departe sunt de tine”, „De câte ori, iubito”, „Afară-i toamnă”, „Sunt ani la mijloc”, „Când însuși glasul”, „Din valurile vremii”) fie, mai rar, un reproș adresat femeii care nu înțelege iubirea sau o degradează („Pe lângă plopii fără soț”, „Scrisoarea V”). În general, erotica eminesciană este una a iubirii absente, a reveriei proiective sau recuperatoare. Caracteristică este semnificația cosmică a sentimentului, înțelegerea iubirii care mod de a participa la viața Universului. De aici, sensul existențial al iubirii, în care poetul vede salvarea de neant și condiția realizării vocației sale creatoare, ceea ce explică gravitatea și profunzimea eroticii eminesciene. Componentă a poeziei de dragoste sau obiect de contemplare în ea însăși, natura este în poezia lui E. mai ales o proiecție a imaginației sale decât descrierea unei peisaj real. Este o natură fabuloasă, reprezentată mai ales de codru, spațiu al vitalității cosmice („Memento mori” – episodul Dacia, „Călin [file de poveste]”, „Povestea codrului”), în care peisajele au o semnificație simbolică. O funcție esențială în creația poetică eminesciană revine visului în stare trează, reveriei, care transfigurează lumea reală („Diana”, „Fiind băiet păduri cutreieram”) sau produce materia poeziei, fiind principalul instrument al imaginației. E. este, ca toți marii romantici, un poet vizionar și visul intră în țesătura intimă a operei lui. Din romantism vine și prezența masivă a mitului; se constată nu doar absorbirea în materia poetică a unor mituri din diverse culturi și din folclorul național, ci și tendința continuă de mitizare și creare de mituri noi. În afară de mituri cosmogonice și escatologice („Scrisoarea I”, „Rugăciunea unui dac”), aflăm mituri ale geniului („Povestea magului călător în stele”, „Luceafărul”), o viziune mitică asupra Daciei (episodul cu această temă din „Memento mori”, „Gemenii”) etc. E. privește din perspectiva mitului istoria lumii („Memento mori”) sau a nației („Andrei Mureșanu”, „Scrisoarea III”), femeia (văzând în ea un înger sau o Dalilă), natura – spațiu al unei geneze perpetue („Scrisoarea I”, „Luceafărul”) sau al contopirii de tip mioritic („Mai am un singur dor”). Când iubirea, contemplarea naturii, mitul nu mai pot exalta spiritul și nici măcar detașarea de lume („Glossa”) nu-l poate împăca, poetul e copleșit de melancolia lui funciară („Melancolie”, „Peste vârfuri”, „Trecut-au anii”, „Odă – în metru antic”), care răzbate de altfel din toată opera. Chiar și modelul folcloric este folosit pentru a filtra în el tulburătoarea expresie a suferinței naționale („Doina”). Paralel cu poezia, E. a scris proză și teatru. Din proză a publicat doar patru texte, valoroase și importante pentru lărgirea posibilităților genului. „Făt-Frumos din lacrimă” este un basm de autor, deosebindu-se de prototipul folcloric atât sub raportul substanței – mai bogată și puternic liricizată – cât și al stilului original și strălucitor. „Sărmanul Dionis” este prima nuvelă filozofică-fantastică din literatura română. „La aniversară” este o delicată schiță psihologică despre adolescență, „Cezara” o nuvelă de dragoste într-o viziune naturistă, ce culminează în imaginea paradisiacă a „insulei lui Euthanasius”. Dintre prozele rămase, în general, neterminate și publicate postum, se remarcă romanul, de început „Geniu pustiu” și „Avatarii faraonului Tlà”, construit pe ideea metempsihozei. Din multele proiecte de piese de teatru ale lui E. cele mai interesante sunt acelea care trebuiau să compună „Dodecameronul dramatic”, un ciclu de 12 drame inspirate din istoria națională. Puține au ajuns însă în stadii mai avansate de elaborare, între care „Bogdan Dragoș”, „Alexandru Lăpușneanu”, „Mira”. Publicistica lui E. constituie o importantă operă de gânditor social-politic. Dincolo de valoarea documentară, ea interesează prin fundamentul ei doctrinar, formulat explicit în seriile de articole „Icoane vechi și icoane nouă” (1877), „Studii asupra situației” (1880) și implicit în toate textele, ceea ce conferă consecvență și coerență atitudinilor gazetarului. Este o doctrină organicistă și evoluționistă, a dezvoltării economice, sociale, culturale firești, prin structuri și instituții care să țină seama de tradițiile naționale și de nivelul istoric atins de societatea românească. O doctrină conservatoare dar nu reacționară, căci respingând „formele goale” (structurile și instituțiile) introduse („importante”) de revoluția burgheză, E. nu pledează pentru întoarcerea la stadii istorice anterioare, ci pentru „umplerea” cu conținut a acestor forme. Publicistica are o valoare deosebită și prin varietatea registrului stilistic ce merge de la demonstrația teoretică riguroasă și de la aforism până la comunicarea colocvială menită să facă accesibile unui public neinițiat concepte și teorii de economie politică sau până la pamfletul de mare forță expresivă. Din toată opera lui E. s-a tipărit în timpul vieții doar un volum de poezii, alcătuit de T. Maiorescu (dec. 1883), cel care afirmase primul valoarea poetului, în 1871, și va scrie întâiul studiu de referință asupra lui, în 1889. Atunci a început extraordinara influență a lui E. asupra liricii românești, ca și procesul descoperii și asimilării întregii creații a celui care a devenit pentru conștiința noastră națională „expresia integrală a sufletului românesc” (N. Iorga). corectat(ă)

DARGOMÎJSKI, Aleksandr Sergheevici (1813-1869), compozitor rus. Contribuții la definirea unui limbaj muzical specific național. Apropiat de compozitorii „Grupului celor cinci”, le-a influențat creațiile. Lucrări simfonice și vocal-simfonice, opere („Rusalka”, „Oaspetele de piatră”, „Esmeralda”), lieduri. A creat o nouă formă de recitativ melodic.

ÎNFĂPTUIRE s. 1. efectuare, executare, execuție, facere, împlinire, îndeplinire, realizare, săvîrșire, (înv.) săvîrșit. (~ unei lucrări.) 2. (concr.) operă, realizare. (O mare ~.) 3. îndeplinire, realizare, (înv.) realizație. (~ unui vechi vis.) 4. creare, făurire, întemeiere, realizare. (~ unui stat național unitar.) 5. producere, realizare. (~ Unirii.)

clasicism sn [At: IORGA, L. II, 53 / Pl: ~e / E: fr classicisme] 1 Ansamblu de trăsături proprii culturii antice greco-latine din cel mai înalt stadiu de dezvoltare, caracterizată prin armonie, puritate, sobrietate etc. 2 Curent în arta și literatura europeană apărut în sec. al XVII-lea în Franța, caracterizat prin imitarea modelelor antice greco-latine, interesul pentru aspectul moral, urmărirea unui ideal, ordine, echilibru și claritate. 3 Perioadă din istoria culturii universale sau naționale ale cărei creații reprezintă un maximum de realizare artistică pentru etapa respectivă. 4 Ansamblu de trăsături proprii unei opere, caracterizate prin armonie, echilibru, sobrietate a expresiei.

STIL¹ s. n. I. 1. totalitatea particularităților caracteristice unei structuri, civilizații, epoci, activități etc. 2. concepție și mod de exprimare specifice unei arte sau unui artist, unui curent, unei epoci, unei școli artistice naționale etc. 3. totalitatea particularităților lingvistice, componistice etc. de exprimare a unui conținut concret proprii unui scriitor, unui compozitor, unei opere, unui gen etc. ♦ ~ funcțional = varietate a limbii literare, într-un anumit domeniu de activitate. ◊ manieră, mod personal în care un scriitor, un compozitor utilizează mijloacele de expresie. 4. mod, fel de a fi, de a se comporta, de a acționa. ♦ în ~ mare = care este realizat cu mijloace deosebit de mari. II. ~ calendaristic = denumire pentru cele două sisteme de calendar; iulian și gregorian. III. instrument de metal sau de os ascuțit la vârf, cu care se scria în antichitate pe tăblițe cerate. IV. (bot.) parte a pistilului aflată deasupra ovarului, care poartă stigmatul. (< fr. style, lat. stilus)

verism (< it. verismo „realism”), școală italiană de operă*, de la sfârșitul sec. 19, al cărei corespondent în literatură a fost realismul, reprezentat de Balzac și Stendhal, apoi de Flaubert, Zola, Maupassant – mai ales în forma sa naturalistă, precum și pozitivismul lui Auguste Comte și determinismul lui Hippolyte Taine în filozofie. Tendința și doctrina v. era înlocuirea libretelor* idealiste cu subiecte inspirate din realitatea vieții cotidiene. Ele erau întemeiate pe observație și analiză, pe veridicitate, pe înlăturarea diferențelor dintre frumos și urât, bine și rău. Liniștea și seninătatea acțiunii din operele clasice au fost înlocuite în opera veristă cu dramatismul și disperarea. Ariile* de coloratură* sau recitativele* lirice au căpătat o tentă melodramatică de un naturalism pronunțat. Înainte ca Mascagni să scrie Cavaleria rusticana (1890) și Leoncavallo Paiațe (1892) – prima redând scene din viața țărănească, a doua, scene din viața circului, Verdi prefigura v. în opere ca Rigoletto, Trubadurul, Othello, Falstaff, mai ales prin tensiunea dramatică și conflictele dintre personaje, descrise fără rețineri. Opera care a stârnit cele mai mari controverse din pricina „naturalismului” său exacerbat a fost Louise (1900) de Gustave Charpentier. Opera a fost comparată cu o „parodie a operei clasice”. Elementele ei muzicale se transformă în adevărate simulacre a ceea ce însemna rafinament și poezie; „vechea serenadă a tenorului din culise este înlocuită cu lamentația unui cântăreț în curtea hotelului, baletul tradițional prin dans, în locul muzicii de lux, miorlăituri, în fine, această operă realistă este de o mare tristețe, aceea pe care o încerci în fața unei copii prea exacte a unor scene penibile din viață”. De un v. „mai liric” sunt și unele dintre operele lui Puccini: Boema, Tosca, Cio-Cio-San. O apropiere s-ar putea face și între v. propriu-zis și maniera în care Berg, de ex., și-a construit operele Wozzeck și Lulu, intensificând paroxistic stările sufletești ale personajelor. V. italian i-a influențat și pe compozitorii școlilor naționale (Smetana, Janácek, Musorgski) sau pe unii compozitori români (Drăgoi, Negrea).

MAAZEL [ma:zl], Lorin (n. 1930), dirijor american. Director artistic al Operei (1965-1971) și al Orchestrei Simfonice Radio din Berlin (1965-1975), al Orchestrei Simfonice din Cleveland (1972-1982), al Filarmonicii din Viena (1982-1986), al Orchestrei Naționale a Franței (1988-1991) și al Orchestrei Simfonice din Pittsburgh (1988-1996). Primul american care a dirijat la Bayreuth (1960). Repertoriu amplu și divers, cuprinzând și numeroase prime audiții sau înregistrări de coloane sonore de film („Don Giovanni”, „Carmen”, „Othello”). Iubitor de experiențe inedite (integrala simfoniilor de Beethoven într-o singură zi). Concerte în România.

JORDAENS [jordá:ns], Jacob (1593-1678), pictor flamand. Compoziții cu subiecte mitologice, religioase („Iisus alungă negustorii din templu”, „Cei patru evangheliști”), dar mai ales picturi de gen, reprezentând scene și tipuri rustice („Regele bea”, „Sărbătoare familială”, „Satirul și țăranul”, „Familia artistului”). Verva, optimismul, umorul, vitalitatea personajelor, factura energică a operelor sale fac din el unul dintre maeștrii de seamă ai picturii din Țările de Jos. Reprezentat la Muzeul Național de Artă al României („Vara”).

spirit n. 1. substanță incorporală: lumea spiritelor; 2. sufletul, ca principiu cugetător: spiritul și corpul; 3. totalitatea facultăților intelectuale: operă de spirit; 4. vioiciune de imaginațiune: om de spirit; 5. concepțiune, judecată: spirit just; 6. opiniune, dispozițiune dominantă: spiritul secolului, spirit național; 7. tendență particulară: spirit de șicană; 8. inteligență, aptitudine: are spiritul afacerilor; 9. adevăratul sens: spiritul legilor; 10. aparițiune, vedenie: nimeni nu se mai teme de spirite; 11. mic semn de aspirațiune, în limba greacă: spirit lin, aspru.

STIL s.n. I. 1. Instrument de metal sau de os ascuțit la vîrf, cu care se scria în antichitate pe tăblițe cerate. 2. Partea pistilului care se află deasupra ovarului și poartă stigmatul. II. 1. Totalitatea procedeelor proprii de exprimare prin mijloacele limbii literare a unui conținut concret; mijloacele lingvistice de exprimare proprii unui scriitor, unei opere, unui gen etc. 2. Mod de exprimare a gîndirii specific unei arte sau unui artist, curentelor, epocilor sau școlilor artistice naționale. ◊ Figură de stil = v. figură. 3. Mod, fel, manieră de a fi, de a purta etc. ◊ Stil de muncă = fel de a concepe munca și de a munci. [Pl. -luri, -le. / < fr. style, it. stile, cf. lat. stylus, gr. stylos – stilet].

MATOŠ, Antun Gustav (1873-1914), scriitor croat. Promotor al modernismului, a reprezentat un punct de referință pentru tinerii scriitori. Opera sa, alcătuită din versuri („Poezii”), povestiri „Schije”, „Noi schije”) și eseuri („Studii și călătorii”), este străbătută de sentimentul conștiinței naționale.

KONJOVIĆ [kóñovitʃ], Petar (1883-1970), compozitor și dirijor sârb. Reprezentant al școlii naționale sârbe. Întemeietorul Institutului de Muzicologie de pe lângă Academia Iugoslavă de Științe și Arte. Creație inspirată de muzica populară sârbă (opera „Kostana”). Lucrări despre muzica sârbă.

POUSSIN [pusẽ], Nicolas (1594-1665), pictor clasicist francez. Stabilit la Roma (1624). Compozițiile și peisajele sale cu figuri inspirate din „Biblie” sau din mitologie, construite solid, în planuri ritmate de umbră și lumină, sunt expresia unei arte a echilibrului și a seninătății meditative („Moartea lui Germanicus”, „Păstorii din Arcadia”, „Răpirea Sabinelor”, „Orfeu și Euridice”, „Imperiul Florei”, „Echo și Narcis”, „Sfânta familie”, „Cele patru anotimpuri”, seria „Sacramentelor”). Opera sa a avut o mare influență asupra lui J.-L. David, J.-A.-D. Ingres și P. Cézanne. Reprezentat în Muzeul Național de Artă al României.

ARIE³, arii, s. f. Compoziție vocală cu caracter liric-dramatic, adesea cu acompaniament de orchestră (sau de cor, de pian etc.) și reprezentînd un fragment dintr-o lucrare muzicală mai vastă (operă, operetă etc.). Aria Antonidei din opera «Cneazul Igor» de Borodin. ▭ Se gătea la oglindă, fredonînd aria din vodevilul rusesc «Kozakă stihotvoreță». NEGRUZZI, S. I 60. ♦ Cîntec, melodie. Arii naționale. Arii pentru balet. ▭ Tristele vechi mucegaiuri... Să ardă: Furtuna pe naiuri Să cînte noi arii! BENIUC, V. 134. O arie comună din cele care se cîntă vesel pe trîmbița de vînătoare. ODOBESCU, S. III 94. Am să vă cînt o arie în care dumneavoastră cu toții veți face corul. ALECSANDRI, T. I 290. – Pronunțat: -ri-e.

CULOARE LOCALĂ (< fr. couleur locale) Totalitatea caracteristicilor unei epoci, mediu social, ținut etc., înfățișate într-o operă literară. Culoarea locală, latură principală a literaturii de inspirație istorică, s-a impus în cadrul preromantismului și romantismului, prin observarea specificului național, a pitorescului istoric și s-a maturizat în cadrul realismului, urmărindu-se veridicitatea istorico-socială, reconstituirea exactă, aproape documentară, a moravurilor și mentalității epocii, a limbajului. În afara termenului culoare locală se mai folosesc uneori și termenii culoare istorică, culoare socială și acestea avînd însă aceleași caracteristici cu noțiunea de culoare locală. În literatura noastră nuvela Alexandru Lăpușneanu de C. Negruzzi, precum și romanul Nicoară Potcoavă al lui M. Sadoveanu, se remarcă, printre altele, și prin culoarea istorică. Ex. „Nicoară a ieșit apoi în priveliște, umblînd călare pe ulițele tîrgului, cu oștenii săi credincioși împrejur. Era în straiele-i scumpe, dar surguciul cu pană îi lipsea de la cușmă, și îi era obrazul slăbit și dăltuit în gresie. Întorcîndu-se la curtea domnească, printre noroadele care prăznuiau pe la biserici, în zvon de clopote, Măria-Sa a intrat la ospăț... ...După ce s-a vestit la cuhnii că cinstiții meseni așteaptă, stolnicii s-au înfățișat cu tot șiragul de vase de aramă cu capac, după datina curții, tre- cîndu-le pe dinaintea Măriei-Sale și descoperindu-le o clipă.” (M. SADOVEANU, Nicoară Potcoavă)

RAMAKRISHNA [ramakríʃnə] PARAMAHAMSA (1836-1886) (pe numele adevărat Gadadhar Chatterji), guru indian, originar dintr-o familie brahmană din Bengal. A activat multă vreme ca preot la un templu al lui Kalῑ din Calcutta. După o serie de experiențe mistice, a avut revelația unității esențiale a tuturor religiilor prin viziunea lui Mahomed și a lui Iisus Hristos. Doctrina sa, reformatoare a hinduismului vedantist, a contribuit la promovarea ideii de solidaritate umană și la trezirea conștiinței naționale. Numeroși discipoli au scris despre ideile sale, iar unul dintre ei, Swami Vivekānanda, a înființat (1897), lângă Calcutta, un ordin monastic (Misiunea R.) destinat operelor de educație și filantropice.

TEATRU. Subst. Teatru, artă teatrală, artă dramatică, scenă, dramaturgie. Teatru antic, teatru clasic; teatru modern. Teatru dramatic; teatru de operă, operă; teatru de balet, balet; teatru de operetă, operetă; teatru liric; teatru de estradă, estradă; teatru de revistă; muzic-hall; teatru de păpuși. Teatru național; teatru municipal; teatru popular; teatru de amatori. Teatru radiofonic; teatru TV. Spectacol de teatru, reprezentație, gală; premieră. Piesă (de teatru); dramă; melodramă; tragedie; comedie; scenetă; scheci. Spectacol, reprezentație; revistă; premieră; avanpremieră. Repetiție. Sală de teatru; parter; stal; lojă; avanlojă; balcon; galerie. Scenă; avanscenă; prosceniu (ant.); rampă. Cortină. Act; scenă; prolog; epilog; monolog; replică; cuplet. Actor de teatru, artist, actriță, interpret; tragedian; comedian, comediant (înv.). Sufleur. Dramaturg. Regizor. Scenograf. Critic teatral (de teatru). Teatrologie. Teatrolog. Adj. Teatral, de teatru, dramatic, scenic. Vb. A pune în scenă, a regiza; a dramatiza. A da (a prezenta) un spectacol; a avea o premieră. V. actor, artă, autor, construcție, dramaturgie, literatură.

SAN DIEGO [sæn diéigou], ora șn VSV S.U.A. (California), situat pe țărmul golfului omonim la Oc. Pacific, la 160 km SE de Los Angeles și la 20 km N de granița cu Mexic; 1,2 mil. loc. (2000). Aeroport „Lindbergh”. Port comercial și de pescuit. Bază navală (69 mii ha), din 1917. Construcții navale, de rachete și componente aerospațiale, de aparataj electronic și electrotehnic. Ind. chimică, textilă (țesături) și alim. (conserve de pește). Muzeu aerospațial; Muzeu antropologic; Muzeu de științele naturii; Galerie de artă. Teatru dramatic; Teatru de operă și balet; Orchestră simfonică. Universitatea de Stat „San Diego” (1897). Planetarium. Parcul Balboa cu Grădina botanică și o foarte valoroasă Grădină zoologică. Far (1855). Festival anual național „Shakespeare” (iun.-sept.). Podul San Diego-Coronado (3,5 km lungime) peste G. San Diego. Stațiune balneară. Turism. La 28 sept. 1542, navigatorul portughez în serviciul Spaniei, Juan Rodríguez Cabrillo, a descoperit golful pe care l-a numit San Miguel, iar la 10 nov. 1602, exploratorul spaniol Sebastián Vizcaino a ajuns în acest golf, arborând pe țărm steagul Spaniei, numindu-l San Diego de Alcalá de Henares. La 16 iul. 1769, Gaspar de Portolá întemeiază un post militar, iar misionarul franciscan Junipero Serra și-a stabilit reședința aici. Declarat oraș în 1834. În 1846 S.U.A. cuceresc orașul de la mexicani; noii stăpânitori au proiectat, în 1867, un nou oraș, care a cunoscut un avânt deosebit o dată cu racordarea la calea ferată ce venea de la Santa Fe (3).

PADEȘ 1. Vârf în SV m-ților Poiana Ruscăi, alcătuit din calcare, reprezentând alt. max. a acestora (1.374 m). 2. Com. în jud. Gorj, cu opt sate înșirate la poalele m-ților Vâlcan și Mehedinți, pe cursul superior al râului Motru; include și o porțiune din valea superioară a Cernei (în raza localității Cerna Sat); 5.270 loc. (2003). Reșed. com. P. este satul Călugăreni. Expl. și prelucr. lemnului (cherestea). Hidrocentrală (50 MW), în satul Motru Sec. Rezervații naturale (Piatra Cloșanilor, Ciucevele Cernei) și peșteri ocrotite (Cloșani, Cioaca cu Brebenei, Martel), incluse în Parcul Național Domogled – Valea Cernei. Casă-laborator a Institutului de speologie (în satul Cloșani). În satul P., menționat documentar în 1463, se află un monument închinat Mișcării de la 1821, operă din 1921 a lui State Baloși. De aici s-a difuzat, la 23 ian./4 febr. 1821, proclamația către „tot norodul omenesc din București și din celelalte orașe și sate ale Țării Românești” (Proclamația de la Padeș), lansată la Mănăstirea Tismana, care a marcat începutul mișcării social-naționale de la 1821 din Țara Românească.

DELAVRANCEA 1. Barbu D. (pseud. lui Barbu Ștefănescu) (1858-1918, n. București), scriitor, avocat și om politic român. Acad. (1912). Temperament romantic, cu înclinație spre fantasticul popular și istorie, a cultivat nuvele idilică („Sultănica”), povestirea poematică sau baladescă („Bunicul” și „Bunica”), basmul nuvelistic. Atras de realismul observației sociale și de experimentalismul naturalist al investigațiilor psihologice, s-a îndreptat spre o proză de critică a moravurilor, cu accente pamfletare, populată de eroi inadaptabili („Trubadurul”, „Paraziții”). Capodoperele sale – „Hagi Tudose” și „Domnul Vucea” – realizează caractere în sens clasic. Construită în jurul personalității uriașe a lui Ștefan cel Mare și a urmașilor săi, trilogia dramatică „Apus de soare”, „Viforul” și „Luceafărul” proiectează luptele pentru succesiune, precum și neatârnarea Moldovei, într-un cadru romantic colorat de efuziuni lirice. Orator remarcabil și publicist pasionat, a susținut rezolvarea problemei țărănești, înfăptuirea unității naționale prin intrarea României în război de partea Antantei. De mai multe ori ministru. Primar al Capitalei (1899 și 1906). Contribuții în folcloristică și critica plastică. 2. Cella D. (1887-1991, n. București), pianistă română. Fiica lui D. (1). Prof. univ. la Conservatorul din București. Interpretare caracterizată prin viziunea sensibilă asupra operei. Cronici muzicale, memorialistică („Dintr-un secol de viață”), proze („Vraja”). 3. Henrieta D. – Gibory, (1894-1987, n. București), arhitectă română. Fiica lui D. (1). A promovat interpretarea modernă, funcționalistă a tradiției naționale, construind locuințe în București, Eforie Nord, Balcic ș.a. și clădiri publice (Amfiteatrul Spitalului Colțea, Consulatul Franței, Catedrala din Oltenița).

CLASIC, -Ă, clasici, -e, adj. 1. (Despre opere literare, științifice, artistice) Care întrunește condițiile perfecțiunii; care poate fi luat drept model. Capitalul lui Marx este o operă clasică. ▭ Genialele teze din Aprilie ale lui Lenin constituie un model clasic de analiză marxistă a situației istorice complicate în epoca revoluției, de elaborare a unei linii strategice și tactice a partidului comunist pentru asigurarea victoriei revoluției socialiste. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2328. ♦ (Despre scriitori, artiști, oameni de știință etc.) Recunoscut ca perfect, a cărui operă își păstrează importanța de-a lungul veacurilor. Tolstoi este autorul clasic cel mai răspîndit din literatura rusă a secolului al XIX-lea. ◊ (Substantivat) Clasicii marxismului au arătat că chestiunea națională trebuie privită în legătură cu sarcinile ce stau în fața clasei muncitoare. REZ. HOT. I 30. Marii clasici realiști Caragiale, Eminescu, Creangă, Coșbuc ș.a, sînt redați poporului, opera lor este analizată în lumina marxism-leninismului, pentru ca nimic din ceea ce a fost înaintat și valoros în trecut să nu se piardă. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 7, 91. 2. Care concentrează caracteristicile (bune sau rele) ale unui lucru, ale unei acțiuni, ale unei situații etc.; tipic, caracteristic. In țările clasice ale democrației parlamentare burgheze, ca Franța, cele mai elementare principii parlamentare sînt călcate în picioare. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 127. Remorcherele de sute de cai-putere trec duduind din toate mașinile... Un lung convoi de șlepuri, legate două cîte două, după imaginea clasică a prizonierilor le urmează supuse. BOGZA, C. O. 405. 3. Care privește lumea antică greco-latină, care aparține culturii acestei lumi; care se referă (în special) la literatura antică, caracterizată prin echilibru, sobrietate și armonia fondului cu forma. Limbi clasice. Filologie clasică. Demostene și Virgiliu sînt scriitori clasici, cm Artiștii antici, clasici, au ajuns să exprime natura înconjurătoare... cu... plasticitate. GHEREA, ST. CR. I 220. Limba latină clasică = un aspect al limbii latine întrebuințat de scriitorii din epoca clasică. ♦ Caracteristic antichității greco-latine sau moravurilor antice. Entuziasmul... înaripează inima poetului, ori de cîte ori vorbește de eroismul grecilor, care au știut să moară cu o bărbăție clasică pe zidurile Misolonghiei. MACEDONSKI, O. IV 73.

PABST, Georg Wilhelm (1885-1967), regizor german de film. Adversar (de stânga) al național-socialismului. Influențat de expresionism și de teoriile lui Brecht. Filme de factură psihologică sau de polemică socială („Ulița durerii”, „Lulu, femeia fatală”, „Pe Frontul de Vest”, „Don Quijote”, „Opera de trei parale”, „Camaraderie”).

INTERNAȚIONALIST², -Ă, internaționaliști-ste, adj. Care are caracterul internaționalismului, care aplică principiile internaționalismului proletar. Cu cît are acum un caracter mai net lupta proletariatului împotriva frontului comun imperialist, cu atît este mai actual, evident, principiul internaționalist: «Nu poate fi liber un popor care asuprește alte popoare». LENIN, O. XXII 338. Puterea sovietică este organizația de stat cea mai internaționalistă dintre toate organizațiile de stat ale societății împărțite în clase, căci Puterea sovietică, distrugînd orice asuprire națională și sprijinindu-se pe colaborarea maselor muncitoare ale diferitelor naționalități, înlesnește prin aceasta unirea acestor mase într-o singură uniune de stat. STALIN, PROBL. LEN. 33. Desfășurînd o uriașă operă de educare patriotică și internaționalistă a întregului popor muncitor, partidul cheamă la vigilență neobosită împotriva oricăror uneltiri șovine și naționaliste. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2512. – Pronunțat: -ți-o-.

RIO DE JANEIRO [ríu də jənəíru] 1. Oraș în SE Braziliei, centrul ad-tiv al statului cu același nume (din 1975), situat pe țărmul G. Guanabara al Oc. Atlantic, străjuit de masivul granitic Pão de Açúcar (404 m alt.) și de vf. Corcovado (704 m alt.); 5,9 mil. loc. (2003) (cu suburbiile ajunge la 11,2 mil. loc.). Port comercial și port turistic. Aeroporturile Galeão și Santos Dumont. Nod de comunicații. Metrou (inaugurat în 1979). Legat prin pipe-line cu Belo Horizonte și printr-un pod peste G. Guanabara (14 km lungime) cu orașul Niterói. Important centru comercial, financiar-bancar, de transport, cultural-științific, turistic (carnavalul de la Rio) și balnear (celebrele plaje Copacabana, Ipanema, Barra de Tijuca). Șantier naval. Ind. electrotehnică, chimică, a cauciucului, textilă, de prelucr. a petrolului, a lemnului (mobilă) și a tutunului, sticlăriei, hârtiei, pielăriei și încălțămintei, alim. Cinci universități. Muzeu Național de Artă; Muzeu de Artă Populară. Biblioteca națională cu peste 2 mil. vol. Teatru. 44 școli de samba, cu peste 100.000 de cursanți, care pregătesc pe cei amatori să participe la carnaval. Grădină botanică (1808), cu pește șapte mii de varietăți de plante, extinsă pe 141 ha. Parc zoologic. Monumente: mănăstirile Candelária (1775) și São Bento (sec. 17), în stil colonial, Catedrala metropolitană (1590), bisericile Carmo (1752), Nossa Senhora da Glória do Outerio (1714), São Antonio, franciscană (1773), São Francisco da Pentência (1773), Palatul Quinta da Boa Vista, în stil Empire, în care se află Muzeul Național de Științele Naturii, Palatul Tiradentes (1926) – fosta Cameră a Deputaților, Palatul Ministerului Educației (1939), clădirea Facultății de Arhitectură, construită după planurile arhitectului Oscar Niemeyer, Noua Catedrală (1976), clădirea Teatrului Municipal, replică a Operei din Paris, statuia monumentală a lui Iisus Hristos (38 m înălțime), iluminată noaptea, situată pe vf. Corcovado. Stadionul Maracana (165.000 locuri). Golful Guanabara, în care se află orașul R. de J., a fost descoperit la 1 ian. 1502 de portughezul A. Gonçalves, unul dintre membrii expediției lui Amerigo Vespucci, atribuindu-i numele de Rio de Janeiro (Râul Ianuarie), deoarece a fost descoperit în luna ianuarie. În 1555, expediția francezului Nicolas Durand de Villegaignon amplasa în această zonă primele locuințe ale unei colonii hughenote, dar în 1565, portughezii fondează orașul propriu-zis cu numele de São Sebastião de R. În 1676 sediul unui episcopat, iar din 1670 al Căpităniei Braziliei Meridionale. Importanța sa sporește începând din sec. 18, o dată cu exportul minereurilor de aur și diamante. Între 1763 și 1960, R. de J. a fost capitala Braziliei. ◊ Conferința de la ~, conferință mondială sub auspiciile O.N.U., asupra „mediului și dezvoltării”, supranumită „summitul Terrei” (iun. 1992). La lucrări au participat reprezentanți ai țărilor din întreaga lume care consacră „Carta asupra Pământului”, declarație privind drepturile și îndatoririle fundamentale privind protejarea mediului, concretizate în „Agenda 21”, pe baza principiului dezvoltării durabile. 2. Stat în SE Braziliei, cu ieșire la Oc. Atlantic, creat în 1975 prin fuziunea Districtului Federal Rio de Janeiro cu statul Guanabara; 43,7 mii km²; 14,8 mil. loc. (2003). Centrul ad-tiv: Rio de Janeiro. Cereale, cafea, plante tropicale; creșterea animalelor. Turism.

PARIS [fr. parí] 1. Bazinul Parisului (sau Parizian), regiune în N Franței, extinsă în jurul Parisului, pe c. 500 km diametru de la E la V și c. 300 km de la N la S, având forma unui amfiteatru cu o înclinare generală pe direcția SE-NV, drenată de fl. Sena și afl. săi Marna, Oise ș.a. Este o zonă joasă, acoperită cu depozite sedimentare terțiare, limitată de masivele hercinice Ardeni (NNE), Vosgi (E), Masivul Central (S) și Armorican (V), iar spre N de colinele Artois, care constituie limita între B.P. și Câmpia Flandrei. 2. Capitala Franței, a regiunii și provinciei istorice Île-de-France, situată în bazinul cu același nume, în zona de confl. a râurilor Marna și Oise cu fl. Sena, la 170 km de gura de vărsare a acesteia în Marea Mânecii; 2,1 mil. loc. (1999). Marele P., împreună cu suburbiile și orașele-satelit (Argenteuil, Saint-Denis, Montreuil, Orly, Versailles, Boulogne-Billancourt, Saint-Cloud, Neuilly-sur-Seine, Clichy, Nanterre, Rueil-Malmaison, Saint-Germain-en-Laye, Poissy ș.a.), formează o conurbație de 11,2 mil. loc. (1999), extinsă pe 1.832 km². Orașul propriu-zis, încorsetat de meandrele Senei și Marnei, și dominat de mai multe coline (Montmartre 125 m alt., Chaillot, Buttes-Chaumont, Belleville, Ménilmontant ș.a.), ocupă o supr. de 105 km², având ca nucleu Île de la Cité. P. este cel mai important centru politic, economic, financiar-bancar, comercial, cultural-artistic și turistic al țării, fiind sediul unor organisme internaționale (UNESCO, din 1947, OECD ș.a.); locul de desfășurare a Jocurilor Olimpice în anii 1900 și 1924. Important nod internațional de comunicații, cu trei mari aeroporturi (Orly, Le Bourget, Roissy-Charles de Gaulle), port fluvial și mai multe gări (Gara de Nord, Gara de Est, Austerlitz, Saint-Lazaire, Montparnasse ș.a.). Metrou (din 1900). P. este cel mai puternic centru ind. al Franței, care produce automobile (uzinele firmelor „Renault”, „Citröen” ș.a.), avioane, tractoare, produse electronice și electrotehnice (firma „Thomson”), mașini-unelte, aparatură de precizie și optică, produse chimice (mase plastice, medicamente, cosmetice, cauciuc sintetic, îngrășăminte) și textile (confecții, tricotaje, țesături), articole de blănărie și marochinărie, încălțăminte, mobilă fină, alimente, articole de lux (parfumuri, bijuterii ș.a.); mari edituri și tipografii. Studiouri cinematografice. Centru financiar internațional (Banca Franței, Banca Rothschild, Crédit Lyonnais) și bursier. Centru științific: Academia Franceză (fundată de Richelieu în 1634), Institutul Franței (1795), Institutul Pasteur (1888), Centrul Pompidou (1971-1977) etc. Numeroase teatre: Opera (1789), Comedia Franceză (1680), Teatrul Étoile ș.a.; universități: Sorbona (1257), Collège de France, (1530), L’École Normal Supérieure (1794), Conservatorul (1795), l’École Nationake de Beaux Arte ș.a.; muzee: Luvrul, inaugurat în 1793, Muzeul Național de Artă Modernă, Muzeul Cluny, Musée de l’homme, Muzeul de Artă Decorativă, Muzeul de Artă Tradițională Populară ș.a.; parcuri și grădini: Bois de Boulogne, 872 ha, Bois de Vincennes, 943 ha, Tuileries Luxembourg, Jardin des Plantes ș.a.; poduri pe Sena: Pont-Neuf (1578-1606), Notre-Dame, Alexandre III, Sully, Saint-Michel, Solférino, Royal, Louis-Philippe, Pont de la Concorde ș.a.; bulevarde și străzi renumite: Champs-Élysées, Sébastopol, Saint-Germain, Saint-Michel, Grand Armée, Royal etc.; cartiere faimoase: Quartier Latin, Montparnasse, Montmartre, Saint-German-des-Prés; piețe: Place de la Concorde, cu obeliscul din Luxor, Place Charles de Gaulle – fostă Place de l’Étoile, cu Arcul de Triumf, Place Vendôme, Place Champs de Mars, cu Trunul Eiffel, Place de la République, Place des États-Unis ș.a.; porți cu caracter triumfal-decorativ: Saint-Denis (1672), Saint-Martin (1674) ș.a.; cabarete: Moulin Rouge, Crazy Horse, Folies-Bergère, Olympia ș.a. Monumente: biserica Saint-Germain-des-Prés (sec. 6, reconstruită în sec. 10-11), catedrala Notre Dame (1177-1250), bisericile Saint-Martin-des-Champs (1140), Sainte-Chapelle (1246-1248), Saint-Joseph-des-Carmes (1613-1620), Saint-Louis (1644-1728), bazilica Sacré-Cœur (1876-1914), l’Hotel de Sens (1474-1519), l’Hotel de Cluny (1485-1498), l’Hotel de Ville (Primăria) (1533-1551, reconstruit în 1606-1628), l’Hotel des Invalides (1670-1720), în stil gotic, Palatul Bourbon (1722), Pantheonul (1764-1812), clădirea Bursei (1808-1825), Arcul de Triumf (1806-1836), clădirea Operei (1862-1875), Turnul Eiffel (1889), înalt de 320 m, Piramida de sticlă „Grande Louvre” (1989) ș.a. – Istoric. Pe locul orașului de azi a existat, în sec. 1 î. Hr., o așezare inițial pe o insulă a Senei (Île de la Cité) a tribului galic al parisilor, numită Lutetia. Cucerit de romani (52 î. Hr.), a devenit un puternic centru comercial (Lutetia Parisiorum apoi Parisia, de unde numele actual). Populația orașului a fost creștinată (sec. 3) de episcopul Denis (Dionisie) care a fost martirizat. Distrus de populațiile barbare (280), a fost reconstruit. În 360, prefectul Galiei, Iulian Apostatul a fost proclamat aici împărat de soldații săi, iar orașul a luat definitiv numele de P. De la începutul sec. 6, P. a fost reședința regilor franci, constituind, treptat, împreună cu împrejurimile sale, nucleul domeniului regal al Capetingilor, fiind și cel mai important centru economic, politic și cultural-artistic al Franței. Devenit capitala Franței (987) când Hugo Capet, conte de Paris a devenit rege; în sec. 11-15 a jucat rolul de centru unificator în procesul de centralizare a statului francez. În sec. 14-15 dezvoltarea sa a fost întârziată din cauza Morții Negre (epidemia de ciumă a secerat 1/3 din populație). P. este strâns legat de istoria Franței, aici desfășurându-se un șir de evenimente importante: răscoala condusă de Étienne Marcel (1356-1358), răscoala ciocănașilor (1382) și caboșienilor (1413), Noaptea Sf. Bartolomeu (1572), Fronda (1648-1653) etc. La sfârșitul sec. 18 și în sec. 19, parizienii au avut un rol important în cele mai de seamă evenimente din istoria Franței: Revoluția din 1789-1794, Revoluția din iul. 1830, Revoluția din 1848. P. a fost unul dintre cele mai importante centre ale emigrației revoluționare române de după 1848. Napoleon III l-a însărcinat pe G. Hausmann cu modernizarea infrastructurii orașului. În Războiul Franco-Prusian (1870-1871), locuitorii P. au luptat eroic împotriva trupelor prusace care asediau orașul. Aici a izbucnit, în 1871, o insurecție care a instaurat Comuna din Paris. În sec. 19 a devenit centrul cultural-artistic al lumii („Orașul-lumină”). Ocupat, la 14 iul. 1940, de trupele germane, orașul a fost eliberat în urma insurecției populare din 19-25 aug. 1944. Îm ami 1968, a fost teatrul unor tulburări studențești. La P. au avut loc numeroase întâlniri diplomatice, consfătuiri și conferințe internaționale. – Tratatul de Pace din 10 febr. 1763, încheiat la Versailles, în urma Războiului de 7 Ani (Inclusiv războiul Franței cu India) în care Franța aliată cu Austria, Spania și Rusia a luptat împotriva Angliei și Prusiei. Franța renunță în favoarea Angliei în America la Noua Franță (Canada) și la toate teritoriile de la est de Mississippi (Louisiana), cu excepția Noului Orleans. Spania cedează Florida Angliei, primind în schimb partea apuseană a Louisianei (care aparținuse Franței). În Indiile de Vest Anglia obține de la Franța insula Dominica, Saint-Vicent, Grenada și Tobago, iar în Africa aproape întreg teritoriul coloniei Senegal; ins. Minorca, cucerită de Franța în 1756 este retrocedată Angliei. În India, Franța păstra doar 5 orașe. Franța și Spania se obligau să evacueze trupele din Portugalia și coloniile acesteia. Trupele franceze trebuiau să părăsească teritoriul Hanovrei, care era moștenire ereditară a regilor Angliei din dinastia de Hanovra. Tratatul de Pace din 30 mai 1814, încheiat între Franța și Coaliția a VI-a (Anglia, Austria, Prusia, Rusia; ulterior s-a raliat Tratatului Suedia, Spania și Portugalia) și care prevedea restabilirea independenței Olandei, Elveției, principatelor germane și statelor italiene. Franța era redusă la granițele existente la 1 ian. 1792; totodată, i se retrocedează o parte însemnată a posesiunilor coloniale pierdute de ea în războaielor napoleoniene. Tratatul de pace din 20 nov. 1815, între Franța și Coaliția a VII-a (Rusia, Anglia, Austria și Prusia) confirmă clauzele Tratatului din 30 mai 1814, spre deosebire de care în prezentul Tratat se stipulează menținerea Franței în granițele existente în 1790, fiind deposedată astfel de reg. Saar și Savoia etc. și obligată la plata a 700 mil. franci, precum și la acceptarea unei armate de ocupație de 150.000 de oameni pe o perioadă de 3-5 ani. Tratatul de Pace din 18/30 mart. 1856, încheiat în urma Războiului Crimeii (1853-1856), care prevedea, printre altele, înlăturarea protectoratului rus asupra Principatelor Române, rămânând sub suzeranitatea Porții, dar cu garanția colectivă a marilor puteri europene (Franța, Anglia, Austria, Rusia, Turcia, Prusia și Regatul Sardiniei); stabilește libertatea navigației pe Dunăre și neutralitatea Mării Negre, precum și crearea Comisiei Europene a Dunării, cu sediul la Galați. Rusia înapoiază Tursiei Karsul, iar Principatelor Române județele Bolgrad, Cahul și Ismail din Sudul Basarabiei, confirmând în același timp și autonomia Serbiei. Conferința din 10/22 mai-7/19 aug. 1858 (au participat semnatarii Tratatului de Pace din 1856), încheiată cu o convenție, care stabilea viitorul statut politic, social și administrativ al Principatelor Române. Conferința de Pace din 18 ian. 1919-10 aug. 1920, convocată de puterile victorioase în Primul Război Mondial (27 state, printre care și România) pentru semnarea tratatelor de pace cu țările învinse, Germania, Austria, Ungaria, Turcia și Bulgaria. Ea s-a încheiat cu semnarea unei serii de tratate la Versailles (1919), Saint-Germain (1919), Neuilly (1919), Sèvres (1920), Trianon (1920). Totodată, a hotărât înființarea Societăților Națiunilor. Conferința de Pace din 29 iul.-15 oct. 1946, convocată de puterile învingătoare în cel de-al Doilea Război Mondial pentru încheierea tratatelor de pace cu Bulgaria, Finlanda, Italia, România și Ungaria, state foste aliate ale Germaniei. Tratatele au fost semnate la 10 febr. 1947. Acordul de Armistițiu din 27 ian. 1973, acord semnat, în urma negocierilor de la Paris (1968-1973), de către miniștrii de Externe ai Republicii Democrate Vietnam, Guvernului Revoluționar Provizoriu al Republicii Vietnamului de Sud, S.U.A. și administrația de la Saigon prin care se hotărăște încetarea războiului și restabilirea păcii în Vietnam; prevede, între altele, evacuarea trupelor străine din Vietnamul de Sud, organizarea de alegeri sub control internațional, unificarea, treptată, pe cale pașnică a țării. Școala din ~, denumire (1925) prin care sunt desemnate în istoria artei grupările și creațiile pictorilor și sculptorilor străini stabiliți la P. în diferite epoci (sec. 14, 18 și 20). Cea mai importantă este cea din sec. 20, care a grupat artiști de prestigiu (M. Chagall, W. Kandinsky, A. Modigliani, P. Picasso, C. Brâncuși ș.a.), fără să genereze însă un stil sau un curent anume. Sunt numiți „a doua școală din P.” pictorii abstracți de după al Doilea Război Mondial (N. Staël, J.M. Atlan, M. Estève, Maria Vieira da Silva).

MALIȚIOZITÁTE s. f. (Livresc) Maliție. Atins pînă-n suflet de malițiozitatea confraților săi, li se pune-n cale. CARAGIALE, M. 70. Și acuma încă, cîte un scriitor național, cu o malițiozitate și mirare pe care o dau totdeauna lucrurile nepricepute, neștiute, repetă: critica științifică, auzi! GHEREA, ST. CR. III, 144, cf. BARCIANU, ȘĂINEANU, D. U. Poți scormoni în opera, unui scriitor, ca să descoperi, cu o ieftină și curioasă malițiozitate. .. indicații biografice intime, informații mărunte. V. ROM. noiembrie 1954, 157. Toată malițiozitatea femeii contra femeii e pusă în joc. RALEA, S. T. III, 230. Pe față, surîsul lui, atît de obicinuit, semn al unei malițiozități de neînvins, o necăji. CAMIL PETRESCU, O. II, 356. ** Faptă, vorbă, atitudine răutăcioasă. Întrebuințează un întreg arsenal de malițiozități și de trăsături satirice. CARAGIALE, O. III, 246. - Pronunțat: -ți-o-. – Pl.: malițiozități. – Malițios + suf. -itate.

CARDUCCI, Giosuè (1835-1907), poet și critic italian. Operă cu o tematică predominant clasică, solemnă, impregnată de un melancolic sentiment al naturii și admirației pentru antichitate, vădind o deosebită grijă pentru formă („Rime noi”, „Poezii noi”, „Ode barbare”). Poet național și civic, a cîntat libertatea Italiei, eroii trecutului, idealurile generoase. Critică literară („Despre dezvoltarea literaturii naționale”). Premiul Nobel (1906).

Scrieți, băieți, numai scrieți! – E apelul lui lon Heliade-Rădulescu adresat tinerilor scriitori. Fraza face parte din prefața editorului Asupra traducției lui Omer. E vorba de traducerea Iliadei, făcută de Aristia și tipărită în anul 1837 la București, în tipografia lui Heliade. Acesta recomanda în încheierea articolului: „Nu e vremea de critică, copii, e vremea de scris și scrieți cît veți putea și cum veți putea, dar fără răutate”... (vol. I, pag. 20). Înființînd această editură, Heliade traduce el însuși, organizează și îndeamnă la traduceri cît mai numeroase din operele scriitorilor mari ai literaturii universale, opere menite să servească drept model scriitorilor noștri. El încurajează, îndrumează și sprijină tinerii scriitori, cărora le cere să scrie cît mai mult, cerință explicabilă și necesară pentru dezvoltarea limbii și culturii naționale în acea epocă (vezi „Istoria literaturii române” de G. Călinescu, O. Crohmălniceanu și I. Vitner). Desigur, în condițiile noi de astăzi, se cere nu numai cantitate. De aceea vorbele lui Heliade sînt astăzi citate, tocmai ca un avertisment la adresa celor ce nu se preocupă îndeajuns de calitatea creației literare. LIT.

BĂLCESCU 1. Constantin B. (1813-1902, n. Dealu Mare, jud. Prahova), om politic român. Membru al societății revoluționare secrete „Frăția” și al „Asociației Literare”. Participant la Revoluția de la 1848 din Țara Românească. 2. Nicolae B. (1819-1852, n. București), om politic, istoric, economist, gînditor democrat-revoluționar și scriitor român. Frate cu B. (1). Înțelegînd rolul proprietății în organizarea socială, a analizat critic evoluția societății și a fundamentat programul de prefaceri revoluționare al cărui punct central a fost desființarea iobăgiei și împroprietărirea țăranilor. Participant la mișcarea revoluționară din 1840; inițiator al societății revoluționare secrete „Frăția” (1843) și secretar al „Asociației Literare” (1845). A editat, împreună cu A.T. Laurian revista „Magazin istoric pentru Dacia”. Unul dintre conducătorii Revoluției de la 1848 din Țara Românească, membru în guvernul provizoriu. A militat pentru drepturile naționale ale românilor din Transilvania și pentru unirea forțelor revoluționare române și maghiare. În emigrație, după 1848, a luptat pentru unitatea națională și pentru colaborarea cu revoluționarii italieni și francezi și cu emigranții unguri și poloni. A murit în Italia, la Palermo. Mare scriitor politic prin talentul sintetizator, prin romantismul vizionar care-i animă opera, prin tehnica povestirii, prin cadența și expresivitatea frazei. Op. pr.: „Puterea armată și arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei pînă acum”, „Despre starea socială a muncitorilor plugari din Principatele Române în deosebite timpuri”. „Mersul revoluției în istoria românilor”, „Question économique des Principautés Danubiennes”, „Românii supt Mihai-Voievod Viteazul” (neterminată).

academie de muzică, societate artistică sau științifică, organizată în baza unui statut propriu. În umele țări ca Franța, Germania, Anglia, academiile naționale de arte frumoase includeau și secțiuni muzicale cu dublu scop: didactic-educativ (viitoarele conservatoare*) și de difuzare și încurajare a creației muzicale prin concerte, recitaluri*, reprezentații lirice (viitoarele societăți de concert sau de operă*). Astăzi, prin a. se desemnează fie instituția de învățământ superior echivalentă în unele țări cu conservatorul, fie științifică, a cărei activitate este axată pe cercetare, fie societatea de concert (uneori chiar impresariatul). V.: concert (1); învățământ; muzicologie.

IONESCU, Nae (1890-1940, n. Brăila), logician, filozof și publicist român. Prof. univ. la București. Elev al lui N. Iorga și al lui V. Pârvan. Creator de școală (forma mentis a generației interbelice). Redactor-șef (1926-1929) și director (1929-1934, ian.-apr. 1938) al ziarului „Cuvântul”. Adept al unei guvernări autoritare, a susținut restaurația lui Carol II. Antiliberal ireductibil, I. s-a alăturat mișcării legionare, devenind, în 1933, mentorul politic al acesteia, iar cu timpul și exponentul ei ideologic. Arestat (dec. 1933) ca unul dintre autorii morali ai asasinării lui I.G. Duca; internat în lagărul de la Miercurea Ciuc (1938). Din 1939, a avut domiciliul forțat în București. A respins ideea de sistem filozofic, definitivând, filozofia ca filozofare, ca act de viață și de trăire (trăirismul), cultivând și încurajând în rândurile tineretului universitar „paradoxul”, „aventura”, „autenticitatea”, „experiența”, „ortodoxia”, „sinceritatea”, „dragostea”. Ca filozof al religiei și reprezentant principal al trăirismului, I. a considerat creștinismul ca parte integrantă a poporului român, „ortodoxismul” și „românismul” completându-se reciproc, până la identificare. De asemenea, I. este creatorul unei gândiri politice, bazate pe respingerea sistemului pluralist și a democrației parlamentare și pe crearea unui stat național autohton, întemeiat pe valori etnice și pe ortodoxie. Spirit socratic, n-a publicat decât o culegere de articole, „Roza vânturilor”, îngrijită și editată, în 1937, de Mircea Eliade, astfel încât se poate spune că opera lui cea mai importantă rămâne strălucita generație a anilor ’30 (elevii și discipolii săi: Emil Cioran, Mircea Eliade, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu ș.a.). Cursurile sale universitate („Logica”, „Istoria logicii”, „Metafizica”, „Teoria cunoștinței”, „Faust și problemele mântuirii”, „Fenomenul legionar”, „Îndreptar ortodox”) au fost publicate postum.

cor (< gr. χορός [horos]; lat. chorus*; v. și chorea; fr. choeur; engl. chorus; germ. Chor; it. coro) 1. Ansamblu de cântăreți împărțiți în mai multe grupe după ambitusul și registrul (I) vocilor (1). Dacă c. cuprinde numai voci feminine, numai de copii sau numai bărbătești, se numește c. pe voci egale, iar dacă el cuprinde atât voci de un fel cât și de altul, c. mixt. Dacă c. este fără acomp. instr. poartă denumirea c. a cappella*. 2. Piesă muzicală scrisă pentru un astfel de ansamblu. În multe țări există străvechiul obicei pop. de a cânta în c. pe aceeași melodie la unison*, în octave*, cvinte*, cvarte* sau terțe*, conform registrului convenabil fiecărei voci, fie în sistem de burdon (I), în canon (4), eterofonic (v. eterofonie) sau rudimentar arm. Din cele mai vechi timpuri însă, practica corală este semnalată la unele popoare ca element indispensabil al fastului aulic sau religios. Astfel se întâmplă în antic. la egipteni, la babilonieni și mai ales la evrei, unde era obișnuit cântul coral resposorial* și antifonic (v. antifonie). În Grecia antică se dezvoltă o lirică corală în decursul sec. 7-6 î. Hr., legată de existența „uniunilor de cântăreți și dansatori”. Aceastea executau în special ode (1) în care proslăveau faptele zeilor sau pe cele ale unor personalități de seamă ale timpului. Cântul era indisolubil legat de cuvânt și gest, fapt întărit apoi de rolul foarte important pe care l-a jucat c. în tragedie* și în comediile perioadei clasice. Evoluând în porțiunea rotundă din fața primului rând de bănci al amfiteatrelor, denumită „orchestră”, c. (12-14 membri) comenta prin cânt și mișcări de dans faptele și ideile ce se desprindeau din piesă [ceea ce explică și etimologia cuvântului c. (1)]. În Imperiul Roman mari ansambluri corale erau prezentate la spectacolele din circuri și teatre. Apoi practica corală trece și în serviciul cultului creștin. Până în sec. 10, în bis. catolică, c. cânta la unison. Treptat apar însă formele cele mai simple de polifonie*, organum*-ul, conductus*-ul, urmând ca mai târziu motetul* (sec. 13) și misa* (sec. 14) să se impună ca forme polif. din ce în ce mai complexe ca scriitură și număr de voci. Mănăstirile, catedralele sau capelele întreținute de marii seniori reprezentau adevăratele școli muzicale din care tinerii ieșeau antrenați în egală măsură în calitate de cântăreți, coriști și compozitori, gata oricând să strălucească în arta improvizației*. Formațiile erau restrânse, reunind doar 2-3 cântăreți la o singură voce. Abia în sec. 15, c. mari (cum ar fi la Cappella Sixtina din Roma) ajung la 30 membri (bărbați și băieți). De pe la sfârșitul sec. 14, odată cu zorii Renașterii* (Ars Nova*) încep să se dezvolte și genurile vocale laice, balada (1), caccia*, rondeau*-ul, chanson*-ul, madrigalul*. Se încetățenește treptat scriitura la 4 voci. În sec. 15 muzicienii flamanzi Dufay, Ockeghem, Obrecht, Josquin Després făuresc un complex meșteșug al compoziției polif., bazat pe felurite procedee imitative ce se țes între un număr foarte divers de voci. Misa și motetul se eliberează tot mai mult de tirania cântului obligat (cantus firmus*). Sec. 16 aduce o împlinire a stilului vocal, suplețea, cantabilitatea, expresivitatea muzicii madrigalești fiind modelate după sensul versurilor (Palestrina, Lassus, Marenzio, Monteverdi, Banchieri, Gesualdo, Morley). Scriitura pe 4-5 voci predomină, stilul omofon* apărând din ce în ce mai frecvent ca o tendință spre claritatea expresiei, spre monodia (2) acompaniată. Mărimea ansamblurilor vocale rămâne redusă, amploarea sonoră nefiind dată decât de prezența în unele mari catedrale (Veneția, San Marco) a 2 sau chiar 3 coruri cântând antifonic. În sec. 17-18, largi desfășurări corale, adevărate sinteze ale unui stil polif. – arm., își fac loc în opere, dar mai ales orat. (Bach, Händel). Sfârșitul sec. 17, care marchează laicizarea vieții muzicale, aduce și emanciparea mișcării corale. Pe la 1770, când în Europa și America se generalizează concertele (1) prin subscripție, tot mai multe societăți corale, alcătuite în mare măsură din amatori*, își aduc contribuția la aceste concerte publice. Pe la 1800, o societate corală putea cuprinde aproximativ 100 de membri (inclusiv femei, nu de mult admise la asemenea manifestări). Sec. 19 este sec. marilor c., acum ajungându-se adesea la ansambluri cuprinzând între 200 și 800 membri. C. se alătură ansamblului orch. simf. (Beethoven, Listz, Mahler), creând ample fresce sonore. Muzicienii romantici se adresează însă și amatorilor, scriind miniaturi corale sau diverse c. pe voci egale. Sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20 trezesc și în țara noastră un interes deosebit pentru muzica corală, atât cea laică cât și cea bis. Se înființează mari ansambluri, cu o foarte bună pregătire: „Corul Mitropolitan” din Iași (1876) condus de Musicescu, „Reuniunea română de cântări și muzică” din Lugoj (1869) condusă, din 1888, de Vidu, „Reuniunea română de muzică și cântări” din Sibiu (1878) condusă de Dima și „Reuniunea de muzică și cântări” tot din Sibiu (1881) condusă de Johann Leopold Bélla, Societatea corală „Carmen” din București (1901) condusă de D.G. Kiriac, precum și multe alte c. în diverse orașe și sate; prin repertoriul abordat și promovat; ca și turneele pe care le vor realiza în toată țara ele vor contribui enorm la stimularea creației naționale, în bună măsură inspirată și bazată pe folc., precum și la răspândirea și susținerea ideilor patriotice. Sec. 20 înseamnă prezența în lume a celor mai variate tipuri de ansambluri corale, apte pentru a interpreta atât operele veacurilor trecute cât și muzica contemporană. Scriitura corală a suferit însă înnoiri substanțiale. Concepții noi ce vin să înlăture vechea încadrare a partiturii corale pe clasicele voci ș.a., t., b., aduce și efecte noi, lărgind incomparabil gama coloristică, împingând posibilitățile de expresie ale vocilor până la granița dintre cânt și vorbire sau șoptire. 3. Grupul de 2 corzi la unison al lautei*, corzile acționate de aceeași clapă* la pian*, tuburile unui registru (II, 1, 2) mixt al orgii* acționate de aceeași clapă. 4. În Renaștere, un grup de instr. de coarde sau suflători din aceeași familie, dar de talii diferite.

RICARDO [riká:dou], David (1772-1823), economist și om politic britanic. Om de afaceri. Reprezentant al școlii clasice de economie. Promotor al sistemului de piață liberă; a dezvoltat teoria valorii bazate pe muncă și teoria plusvalorii; a analizat repartiția venitului național și principalele categorii economice legate de aceasta. Teoria rentei diferențiale a legat-o de legea fertilității descrescânde a solului. Justificând liber-schimbismul și diviziunea muncii între țări, a elaborat teoria costurilor comparative de producție. Opera lui R., alături de cea a lui Smith, a influențat gândirea economică contemporană. Op. pr.: „Despre principiile economiei politice și ale impunerii”.

BREDICEANU 1. Coriolan B. (1850-1909, n. Lugoj), om politic român. Membru în Comitetul Central al Partidului Național Român (1881-1892), deputat în Dieta Ungariei (1906-1909). 2. Tiberiu B. (1877-1968, n. Lugoj), compozitor și folclorist român. Fiul lui B. (1). M. coresp. al Acad. (1937). Scene lirice („La șezătoare”), lucrări instrumentale pe teme populare. Rol important în organizarea și conducerea Operei Române din Cluj. 3. Mihai B. (1920-2005, n. Brașov), dirijor și compozitor român. Fiul lui B. (2). Muzică simfonică, de cameră, de balet. Studii de muzicologie. A inventat un polimetronom.

BERLIN, cap. Germaniei, situată în E țării, pe rîurile Spree și Havel. Constituie un land cu o suprafață de 883 km² și formează o aglomerație urbană de 5,09 mil. loc. (1988). Cuprinde cartierele Tiergarten, Charlottenburg, Spandau, Zehlendorf, Tempelhof etc. (în V orașului) și Pankow, Weissensee, Köpenick, Treptow, Lichtenberg (în E). Important nod de comunicații. Port fluvial. Aeroporturi internaționale (Tempelhof, Schönefeld). Centru comercial și ind.; aparataj electrotehnic și electronic (uzinele concernelor „Siemens” și „A.E.G.”), mecanică de precizie, mijloace de transport (autoturisme, locomotive), mașini-unelte, utilaj energetic, oțeluri și laminate, prod. chim. și alim., conf. și tricotaje, poligrafie. Important centru cultural; universități („Humboldt”, 1810 etc.), Academie de Științe, Academie de Arte frumoase. Centru cinematografic. Galerie națională de pictură. Muzee (Pergamon, Bode, etnologic etc.). Teatre („Berliner Ensemble”, „Komische Oper” etc.). Grădină zoologică. Monumente: Marienkirche (sec. 14) și Nikolaikirche (sec. 13-15), Castelul Grünewald (sec. 16-18), Palatul Charlottenburg (sec. 17-18), Zeughaus (sec. 17), Sophienkirche (sec. 18), Palatul Schwerin (sec. 18), Teatrul de Operă (sec. 18), Poarta Brandenburg cu sculpturi de Schadow, Altes Museum de arh. Schinkel, Reichstagul (sec. 19), Domul (sec. 19). Menționat pentru prima oară ca oraș în 1230, a fost membru a Hansei, iar din sec. 15, cap. a Brandenburgului și reșed. dinastiei de Hohenzollern, apoi cap. a Prusiei. În a doua jumătate a sec. 18 cunoaște o mare dezvoltare; unul dintre pr. centre ale Revoluției de la 1848-1849 din Germania. Din 1871 a devenit cap. Germaniei unificate. După al doilea război mondial, B. s-a aflat pînă 1990, sub administrația comună a U.R.S.S., S.U.A., Marii Britanii și Franței. Partea estică a B. a fost cap. Republicii Democrate Germane (R.D.G.) (1949-1990), iar cea vestică a constituit B. Occidental. În nov. 1961, autoritățile din zona estică, pentru a stăvili emigrarea masivă spre V, precum și pentru a separa cele două zone, au construit celebrul zid al B, care în nov. 1989 a fost dărîmat; zidul a constituit locul unde numeroși locuitori ai fostei R.D.G. au fost uciși încercînd să treacă în R.F.G. Demolarea lui a însemnat practic încetarea perioadei „războiului rece” și a divizării Europei. În 1991 a redevenit cap. Germaniei. La B. au avut loc mai multe conferințe și congrese internaționale și s-au semnat trate de pace. – Congresul de la ~, congres convocat în 1/13 iun. – 1/13 iul. 1878, din inițiativa marilor puteri europene, pentru revizuirea Tratatului de la San Stefano. Recunoaștea independența României, proclamată la 9 mai 1877, și restabilea autoritatea statului român asupra Dobrogei. Totodată, recunoștea independența Serbiei și a Muntenegrului, stabilea constituirea principatului Bulgaria, vasal Turciei, și transforma Bulgaria de Sud în reg. autonomă (Rumelia Occidentală) în cadrul Imp. Otoman. A sancționat ocuparea Bosniei și a Herțegovinei de către Austro-Ungaria. – Conferința de la Berlin v. Postdam, Conferința de la ~.

NEGREA, Marțian (1893-1973, n. Vorumloc, azi com. Valea Viilor, jud. Sibiu), compozitor român. Prof. univ. la Cluj și București. A contribuit la făurirea școlii naționale muzicale românești contemporane. Creația sa îmbină trăsăturile de inspirație populară cu o armonie de esență postromantică. Muzică simfonică („Prin Munții Apuseni”, „Povești din Grui”, „Simfonia primăverii”, „Concert pentru orchestră”), de cameră, instrumentală și vocală, de film, opera „Marin Pescarul”, un recviem. Lucrări didactice (tratate de forme, contrapunct și fugă, armonie) și de muzicologie.

MOORE [muə], Thomas (1779-1852), scriitor irlandez. Versurile de inspirație romantică „Melodii irlandeze”, puse pe muzică, l-au consacrat drept bard național. Poeme satirice și de moravuri („Sacul de poștă de doi bani”, „Familia Fudge la Paris”, „Fabule pentru Sfânta Alianță”), biblice („Iubirile îngerilor”), orientale („Lalla Rookh”); romanul „Epicureanul”. A alcătuit o biografie a lui Byron și i-a editat opera.

concert (it. concerto < vb. concertare, „a fi împreună”, „a fi de acord”; fr., engl. concert; germ. Konzert) 1. Formă caracteristică de spectacol artistic, constând din prezentarea în public a unor lucrări muzicale, instrumentale sau vocale, fără participarea altor manifestări artistice. Pot fi executate atât lucrări special concepute pentru c. (muzică simf., de cameră* etc.) cât și lucrări de operă* sau de balet*, însă neînsoțite de joc scenic sau dans. Forma actuală a c. a început să apară relativ târziu (sec. 17) înlocuind practicile din mediul particular de tip Collegium musicum* și generalizându-se abia în sec. 19 prin înființarea unor asociații permanente, societăți de concerte, filarmonici* și constituirea unor săli destinate execuțiilor muzicale. C. publice au organizat, între primele, organismele cu caracter artistic dar și comercial: Academy of Ancient Music (1719), Castle Concerts (1724), The King’s Concerts (1776) – toate la Londra, Tonkünstler-Societät, Viena (1771), Société des enfants d’Apollon, Paris (1784), Berliner Singakademie, Berlin (1791). Numai sfârșitul sec. 19 a fost acela care a precizat formele unitare de c.: recitalul*, c. de muzică de cameră, c. simf., coral etc., până atunci majoritatea manifestărilor fiind marcate de intercalarea fragmentară a unor lucrări (dintr-o simf. eliminîndu-se, de ex., o parte sau două). ♦ Ca manifestare muzicală-interpretativă cu caracter nefuncțional (de tipul reprezentației) c. debutează pe teritoriul României în cea de-a doua jumătate a sec. 18, ca urmare a contactelor – existente sau în curs de realizare – cu cultura muzicală occid.: inițial, ele sunt mai clar configurate și mai frecvente în Transilvania, unde legăturile amintite erau consolidate, și sunt doar prefigurate – iar apoi, câtva timp, sporadice – în Muntenia și Moldova, unde formele de cultură și de viața muzicală orient. (turcească) rămân dominante până în primele decenii ale sec. 19. Manifestările care le pregătesc pe cele propriu-zis concertistice sau care reprezintă forme incipiente ale c. public modern sunt: a) practicarea de muzică apuseană la curțile domnești, în unele momente ale ceremonialului sau la petreceri (Al. Ipsilanti și N. Mavrogheni întrețin, după 1780, primele formații instr. în acest scop; inițiativa va fi preluată în 1838 la curtea lui Al. Ghica, unde va funcționa câtva timp o orch. condusă de L. Wiest); b) extinderea acestei practici (îndreptată cu precădere spre muzica de divertisment) în saloanele boierești; c) activitatea fanfarelor militare (între care, înainte de 1850, „Muzica ștabului” de la București și fanfara din Iași, conduse de L. Wiest și, respectiv, Fr. Ruzitski); d) în Transilvania și Banat, c. de orgă din bis.; de asemenea, activitatea interpretativă, preponderent camerală, susținută, în cadrul restrâns, de către ansambluri instr. sau vocal-instr. aflate în serviciul unor reprezentanți ai marii nobilimi („capelele” de la Oradea – unde activează Michael Haydn și C. Dieter von Dittersdorf – Sibiu, Timișoara, aceasta din urmă semnalată încă din 1721) sau funcționând ca asociații de iubitori ai muzicii, cu mijloace bănești proprii (ansamblurile de tip Collegium musicum înființate în 1753 la Sibiu, în casa lui Samuel Brukenthal și în 1767 la Brașov). În prima jumătate a sec. 19, c. se impun ca realitate artistică dar sunt răzlețe și tind încă să-și definească profilul social și artistic: caracterul public al manifestărilor alternează cu cel privat (serate muzicale date în case particulare, saloane etc.), componența programelor este adesea mixtă – muzicală și teatrală – cea muzicală la rândul ei fiind eterogenă (însumare de piese simf., arii de operă, piese instr. etc.), executanții se recrutează atât dintre amatori cât și dintre profesioniști. Extinsă în toate provinciile românești și prezentând uneori forme și denumiri specifice (ca de ex. la Brașov, Timișoara, Cluj, c. așa-numitele „academii muzicale”), activitatea de c. este susținută adeseori, în această perioadă (mai ales în Principate) de către artiști străini (sunt memorabile turneele întreprinse de Listz în 1846-1847 și 1876, în mai multe orașe din Transilvania și Principate) dar evidențiază și numele unor interpreți locali (ca de ex. Carol Filtsch sau, mai târziu, Carol Miculi). Viața de c. cunoaște o dezvoltare mai accentuată după 1850, în condițiile avântului cultural generat de mișcarea pașoptistă. Noua etapă se caracterizează prin desfășurarea în forme mai organizate a activității concertistice precum și printr-o lărgire a sferei acesteia, c. publice luând întru totul locul acelora în cadru închis (primii pași în această direcție se făcuseră în deceniile 4 și 5, prin organizarea de c. în cadrul unor asociații societăți muzicale din orașele transilvănene; de asemenea, prin reprezentațiile cu dublu caracter, teatral și muzical, organizate la București de către Societatea filarmonică și la Iași, în cadrul Conservatorului filarmonic-dramatic). Înființarea Conserv. din București și Iași favorizează dezvoltarea activității de c. Mișcarea corală ce ia un deosebit avânt la sfârșitul sec. trecut și începutul celui următor (mai ales la Iași, Brașov, Sibiu, Lugoj, București, impunând numele unor Musicescu, Dima, Vidu, Kiriac, Cucu) dă naștere unei forme de c. specifică vieții muzicale româneșți din acea perioadă, c. coral, care contribuie substanțial la încetățenirea în mediul autohton a acestui gen de reprezentație muzicală. Sub auspiciile Societății Filarmonica Română ia ființă în 1868 la București, cea dintâi orch. simf. permanentă, Filarmonica, alcătuită și condusă de Ed. Wachmann (cel care organizase încă din 1866, în Capitală, primul c. simf. public). Prin rolul său important în formarea și educarea publicului ca și în promovarea sau popularizarea artiștilor și a valorilor de creație românești și universale, Filarmonica din București s-a impus de-a lungul existenței ei de peste un secol ca un factor de bază al vieții noastre muzicale. De altfel, aceasta ia amploare în decursul primei jumătăți a sec. 20, prin apariția unor noi ansambluri – simf. (printre care Orch. Radiodifuziunii) sau de cameră – prin înmulțirea manifestărilor și caracterul periodic al acestora (c. săptămânale ale Filarmonicii și apoi ale Orch. Radio), prin valoarea programelor și aportul unor interpreți de prestigiu (printre cei români numărându-se G. Enescu, D. Lipatti, G. Georgescu, I. Perlea, C. Silvestri, A. Ciolan ș.a.) etc. O dominantă a mișcării muzicale din prima jumătate a acestui sec. o constituie activitatea de interpret și totodată de susținător pe multiple planuri ale vieții de c. depusă de George Enescu. Ca violonist, el realizează seriile de c. „Istoria violinei” (1915-1916) și „Istoria sonatei” (1919) și susține, în afara unei vaste activități interpretative, recitaluri*, muzică de cameră, în Capitală, numeroase turnee în orașele de provincie; este inițiatorul și conducătorul Cvartetului „Enescu” (1914); ca dirijor, realizează între altele, o seamă de c.- festivaluri, fiind un promotor al acestei formule în România, așa după cum, ca interpret în general, inițiază și cultivă formula ciclului de c. (i se datorează de ex. prezentarea integrală a cvart. și a simf. lui Beethoven). Activitatea de c. cunoaște în prezent o înflorire și o diversificare pe care le favorizează atât condițiile culturale generale, cât și factori specifici cum sunt: stimularea pe acest plan a orașelor de provincie, prin înzestrarea lor cu filarmonici și orch. simf. dintre care unele, ca acelea din Iași sau Cluj-Napoca, continuă temeinice tradiții concertistice locale și în general sporirea forțelor artistice – colective (orch., formații corale, de cameră etc., la rândul lor diversificate ca structură și specific al activității) și individuale – din domeniul interpretării muzicale; diversificarea tipurilor de c. în funcție de genul muzical abordat sau de obiectivul urmărit; în afara tradiționalelor c. de muzică de artă – simf., de cameră, corale – c. de muzică populară, ușoară, pop sau folk; de asemenea, c. educative, c.-dezbatere (acestea din urmă, organizate în cadrul Radioteleviziunii și al societății „Muzica” din București), c. de promovare a creației tinerilor compozitori (organizate în cadrul stagiunilor de c. de Orch. RTV) etc., festivalui muzicale naționale („Toamna muzicală clujeană”, „Primăvara la Timișoara”, „săptămâna muzicii românești” de la Iași, festivalul de muzică de cameră de la Brașov) și Festivalul internațional „George Enescu” de la București; în sfârșit, crearea unor săli corespunzătoare necesităților moderne (ca de ex. sala de c. a Radiodifuziunii, sala mare și cea mică ale Palatului, sala de c. a Conservatorului din București sau cea a Liceului de muzică din Timișoara). 2. Compoziție muzicală pentru un instr. solist*, cu acomp. de orch. Structura uzuală a ciclului (I, 2) cuprinde trei părți, două mișcări repezi încadrând una lentă: Allegro* (în formă de sonată) – Andante (în formă de lied*) – Allegro (în formă de rondo* sau sonată); imediat înaintea încheierii părților I și a III-a se plasează cadența (2) care, la început, era improvizată* de către solist iar, de la Beethoven încoace, este compusă și fixată în scris de către însuși autorul c. Originile cele mai îndepărtate ale c. se găsesc nu în muzica instr. ci în cea vocală. În special Școala Venețiană*, prin Gabrieli, Banchieri, Viadana, a cultivat în așa-numitele concerti sacri sau ecclasiastici un gen de compoziție polif. în care se afirmă principiul antifoniei*, stilul responsorial*. J.S. Bach își mai numea încă unele cantate* Concerti. Sub directa înfluență a școlii amintite, în muzica Europei de E, la Bortnianski și alții dintre compozitorii ruși (urmați, la noi, de Musicescu), chinonicul* (princeas[t]na) devine o piesă corală în care stilul responsorial este mai mult sau mai puțin reliefat. Îm baroc*, c. are ca sursă imediată vechiul concerto grosso*, din care treptat s-a diferențiat tipul c. solistic. Acesta din urmă a oscilat de-a lungul evoluției sale între tendința de evidențiere a virtuozității* tehnice, instr. solist revenindu-i rolul principal (Paganini, Listz, Chopin) și tendința de integrare a solistului* în ansambluri orch., realizându-se echilibrul întregului (Brahms). Mari compozitori din toate timpurile au urmărit atât reliefarea laturii de virtuozitate cât și a posibilităților expresive ale instr. solist. Instr. care dispun de o bogată literatură de c. sunt pianul*, violina* și violoncelul*. Există și c. scrise pentru doi (dublu c.*) sau mai mulți soliști precum și c. pentru orch., lucrări simf. fără soliști propriu-ziși, dar care prezintă un caracter concertant*. În sec. 20, c. cuprinde în sfera sa și alte instr. soliste decât cele tradiționale: sax., trantonium* (Hindemith), armonica de gură (Milhaud), clavecinul (De Falla), ghitara, Unde Martenot* (Jolivet) etc. Evoluția spre c. pentru orch. este însă evidentă fie sub impulsul neoclasicismului*, cu al său model reprezentat de concerto grosso (Pfitzner, Bartók, Hindemith, Stravinski) fie sub acela al integrării în discurs și în structura arhitectonică a tehnicii seriale* (Berg, Schönberg, Křenek). V. antifonie; concertino (2); Konzertstück; simf. concertantă; triplu-c. ♦ După prezența sa cu totul sporadică, la sfârșitul sec. 19, în opera lui C. Dumitrescu (autor al unei serii de c. pentru vcl. și orch.) și apoi Ed. Caudella (1913), c. reapare în componistica românească abia începând din 1920, an din care datează „poemele” (concertante) pentru vl. și orch. de Enacovici și C.C. Nottara (ca prime contribuții ale acestora în genul concertant*) precum și o Rapsodie concertantă pentru vl. și orch. de Golestan (acesta din urmă cultivând de altfel cu perseverență c., în formule ce vădesc tentativa creării unui colorit național). Perioada inter- și cea postbelică aduc o îmbogățire a repertoriului nașional de c.: sunt abordate forme diverse ale c. cu un solist unic sau cu un grup de soliști, ale c. pentru orch. sau chiar ale celui de cameră. Faptul nu este străin, într-o primă etapă, de „redescoperirea” de către compozitori – în cadrul orientării neoclasice – a artei clasice și preclasice (promotoare a unora sau a altora dintre formele menționate) dar reprezintă și o consecință a dezvoltării școlii interpretative autohtone. Un pas important este marcat în deceniul 4 prin seria c. (de diferite tipuri) ale lui Lazăr și prin lucrările concertante ale lui Lipatti (al cărui Concertino în stil clasic pentru pian și orch. de coarde reprezintă o reușită componistică pe linia unui neoclasicism de ușoară tentă românească). Concomitent cu creșterea numerică, c. cunosc, după 1940, o accentuare a diversității lor tipologice. În accepția sa clasică (și totodată de cea mai largă circulație), aceea de c. se regăsește în creația unor compozitori ca Andricu, Mihalovici, P. Constantinescu (cu un aport substanțial în literatura românească a genului, în care c. său pentru pian și orch. se înscrie ca o lucrare fundamentală, de sinteză a caracteristicilor naționale cu cele de strălucire a facturii și bravură instr., transmise de tradiția beethoviană și romantică), Drăgoi, Buicliu, Feldman, Bentoiu, Bughici, V. Gheorghiu, Vieru, D. Constantinescu, Glodeanu, C. Țăranu ș.a. După reactualizări ale formei preclasice de concerto grosso în opera unor precursori (Lazăr, C.C. Nottara), fenomenul își află o continuitate firească fie în creația de c. pentru orch. (bogat reprezentată prin lucrări de Negrea, Silvestri, Toduță, Ciortea, I. Dumitrescu, Stroe, Vieru, Varga, D. Popovici ș.a.) sau chiar pentru ansambluri de cameră (Lazăr, Concerto da camera pentru baterie și 12 instr., P. Constantinescu, C. pentru cvartet de coarde, Vancea, C. pentru orch. de cameră), fie în lucrări care implică o manieră concertantă specifică – respectând principiul grupului solistic sau cel al dialogării între grupe instr., eventual orch. (Feldman, C. pentru două orch. de coarde, celestă, pian și percuție, Th. Grigoriu, C. pentru dublă orch. de coarde și oboi, Glodeanu, C. pentru orch. de coarde și percuție, Istrate, C. Muzică stereofonică pentru două orch. de coarde), fiecare din aceste tipuri putând fi considerat o replică modernă a formei concertante tradiționale menționate. Tendința către un specific concertant (rezultat din tratare în consecință a instr., în sensul evidențierii lor solistice – mai nou, în scopul valorificării timbrelor* și efectelor specifice – al dialogului între partide etc.) a determinat în compoziție întrepătrunderi ale c. cu alte forme* și genuri (1, 2) muzicale; alături de poemul* sau rapsodia* cu caracter concertant sau de alierile c. cu muzica de cameră* deja amintite, mai apar ca lucrări cu atribut concertant (declarat sau nu) simfonia, sonata, variațiunile* (Ciortea, Variațiuni pe o temă de colind pentru pian și orch.), toccata*, burlescă*, fantezia* sau chiar „muzica de concert” (Stroe, Muzică de c. pentru pian, alămuri și percuție), uneori în concepții și tehnici de o deosebită acuitate inovatoare.

CONFERINȚĂ, conferințe, s. f. 1. Expunere publică asupra unei teme științifice, literare, politice etc. A ține o conferință. A asculta o conferință, ▭ Cînd, anul acesta, am anunțat o conferință despre frumos... s-a crezut că publicul nostru va rămîne nepăsător la asemenea chestiuni. MACEDONSKI, O. IV 140. 2. Adunare a reprezentanților unor state, ai unor organizații etc. pentru a lua hotărîri cu privire la anumite probleme. Conferință de pace. Conferință feroviară internațională. ▭ În perioada pregătirii ultimei conferințe unionale a tinerilor scriitori, s-au ținut... seminarii, în care – după un referat despre o problemă generală de creație – s-au discutat operele tinerilor participanți. CONTEMPORANUL, S. II, 1952, nr. 318, 3/3. ♦ For superior al unui partid comunist sau muncitoresc, care se poate reuni atunci cînd nu e posibil să fie convocat congresul și care reunește un număr mai mic de delegați decît congresul. Conferința Națională [din 1945] a Partidului Comunist Romîn se ține în condițiile terminării victorioase a celui de al doilea război mondial. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 5. 3. Consfătuire; convorbire, ședință intimă. Conferințele cercurilor științifice studențești trebuie să fie adevărate sesiuni științifice, în care profesorii și studenții să discute împreună, pe larg, la un nivel superior, probleme de știință și tehnică. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 348, 1/6. În tinda căminului cultural se adunau neîncetat delegații la conferința pe plasă. DUMITRIU, N. 281. L-am găsit în conferință cu ambasadorul englez. GHICA, S. 373. ◊ Conferință de presă = consfătuire, discuție între reprezentanții presei și reprezentanți ai conducerii unui stat, unui partid, unei organizații etc., cu prilejul căreia aceștia din urmă fac celor dintîi o serie de declarații cu caracter oficial. (Ieșit din uz) Conferință (a profesorilor) = organ de sancțiune și control format din consiliul profesorilor în școlile secundare din trecut. Ce dezordine! Ce scandal! Cînd eu strig în conferință că se duce școala de rîpă, d-ta taci. SEBASTIAN, T. 213. – Variantă: (învechit) conferență (CARAGIALE, O. II 325) s. f.

PRODUCȚIE, producții, s. f. 1. Procesul creării bunurilor necesare existenței și dezvoltării societății, în cursul căruia oamenii transformă sau modifică obiectele din natură potrivit trebuințelor lor. ◊ Producție de mărfuri = formă de organizare a economiei sociale în care produsele muncii sunt create de diferiți producători independenți, autonomi, fiecare dintre ei specializându-se în confecționarea unui produs oarecare, astfel încât pentru satisfacerea nevoilor sociale este necesară vânzarea-cumpărarea de produse pe piață. Producție marfă = producție (2) în expresie bănească a întreprinderilor sau a ramurilor economiei naționale într-o anumită perioadă de timp, livrată sau destinată desfacerii. Producție netă = valoarea producției marfă minus cheltuielile de producție. 2. Totalitatea produselor (1) obținute în procesul muncii, într-o perioadă de timp determinată, într-un anumit sector al activității sociale etc. 3. Lucrare, operă literară, științifică sau artistică. 4. Manifestare artistică organizată la sfârșitul unui an școlar în institutele de artă teatrală și cinematografică, în școlile de muzică, de coregrafie etc. [Var.: (înv.) producțiune s. f.] – Din fr. production.

PRODUCȚIE, producții, s. f. 1. Procesul creării bunurilor necesare existenței și dezvoltării societății, în cursul căruia oamenii exploatează și modifică elementele din natură potrivit trebuințelor lor. ◊ Producție de mărfuri = formă de organizare a economiei sociale în care produsele muncii sunt create de producători independenți, autonomi, fiecare dintre ei specializându-se în confecționarea unui anumit produs. Producție marfă = producție (2) în expresie bănească a întreprinderilor sau a ramurilor economiei naționale într-o anumită perioadă de timp, livrată sau destinată desfacerii. Producție netă = valoarea producției marfa minus cheltuielile de producție. 2. Totalitatea produselor (1) obținute în procesul muncii, într-o perioadă de timp determinată, într-un anumit sector al activității sociale etc. 3. Lucrare, operă literară, științifică sau artistică. 4. Manifestare artistică organizată la sfârșitul unui an școlar în institutele de artă teatrală și cinematografică, în școlile de muzică, de coregrafie etc. [Var.: (înv.) producțiune s. f.] – Din fr. production.

RUSĂ s. f. (< adj. rus, -ă, cf. rus. rus’): limbă slavă din grupul oriental, vorbită de ruși – locuitori majoritari în Federația Rusă, cu capitala la Moscova, și de rușii din celelalte republici ale fostei Uniuni Sovietice, azi devenite state independente (Bielorusia, Ucraina, Țările Baltice, Moldova (Basarabia) etc.). R. este limba comună, oficială, de înțelegere între toate popoarele care alcătuiesc Federația Rusă; în același timp, ea este a doua limbă de înțelegere între locuitorii actualelor republici desprinse din fosta Uniune Sovietică și una dintre limbile internaționale folosite în forurile O.N.U. Se caracterizează prin: folosirea alfabetului chirilic; prezența consoanelor dure și muiate (care determină schimbări semantice); pronunțarea identică a vocalelor a și o în silabele neaccentuate (fenomenul akanie); prezența lui l velar; o largă folosire a cuvintelor compuse; lipsa articolului; existența a șase cazuri; declinarea proprie la adjective; aspect perfectiv și aspect imperfectiv la verbe etc. În istoria limbii ruse se disting trei mari epoci, fiecare cu trăsături distincte: a) vechea rusă (velicorusa), vorbită între secolele al VI-lea și al XIII-lea, în perioada de formare a poporului rus, de dezvoltare a statului kievean și de apariție a scrierii ruse (secolele al VI-lea – al IX-lea). Ea reprezenta o sinteză din elemente ale limbii vorbite de slavii din răsărit, ale poeziei orale a acestora și ale limbii slave bisericești (folosită în multe scrieri din secolele al XI-lea – al XIII-lea). În această limbă a fost realizat cel mai vechi monument de limbă literară rusă: Cîntec despre oastea lui Igor (în secolul al XII-lea); b) rusa medie, vorbită între secolele al XIII-lea și al XVIII-lea, după dezmembrarea statului kievean și diversificarea vechii ruse (în urma adâncirii particularităților dialectale) în trei limbi de sine stătătoare: rusa, ucraineana și bielorusa. În perioada dezvoltării statului rus centralizat (între secolele al XIV-lea – al XVI-lea) a existat o strânsă interacțiune între cele două forme ale limbii ruse literare: forma livrescă – slavă (slava veche) și forma populară – rusă. Atunci s-au dezvoltat stilurile de bază ale limbii ruse literare: stilul documentelor de afaceri, stilul religios, stilul literaturii artistice și stilul publicistic. R. a împrumutat atunci multe cuvinte din limbile turcă, germană și polonă. Răspândirea tiparului în secolul al XVI-lea a contribuit la unificarea limbii ruse literare, pe baza dialectului din zona Moscovei. În secolul al XVIII-lea, limba literară rusă s-a apropiat tot mai mult de limba populară, datorită scrierilor lui Lomonosov. Realizând o sinteză din diferite elemente ale limbii literare ruse concretizată în trei stiluri de bază, acesta a reușit să limiteze astfel sfera de întrebuințare a limbii slave bisericești numai la anumite genuri. R. a împrumutat în acest timp multe cuvinte din limbile apusene (mai ales în urma acțiunii de „occidentalizare” a Rusiei de către Petru cel Mare); c) rusa modernă, vorbită începând cu secolul al XIX-lea și astăzi. La baza ei stă creația literară a poetului național rus A. S. Pușkin, care a avut un rol deosebit în realizarea unei sinteze între limba literară rusă și limba vorbită. Marii scriitori clasici ruși – Gogol, Tolstoi, Cehov, Turgheniev, Dostoievski etc. – au contribuit apoi la desăvârșirea limbii ruse moderne prin opere de mare valoare. R. dispune de două mari grupuri de dialecte: dialectele din nord (cu menținerea deosebirii dintre vocala o și vocala a neaccentuate) și dialectele din sud (cu confundarea vocalelor o și a neaccentuate), între care există multe graiuri de tranziție. Existența unor elemente lexicale rusești în limba română și a unor elemente lexicale românești în limba rusă (explicabile prin contactele directe dintre cele două popoare în diferite momente istorice – mai ales în perioada Regulamentului Organic și a stăpânirii Basarabiei) i-a determinat pe lingviști să vorbească despre o influență a limbii ruse asupra limbii române și, invers, despre o influență a limbii române asupra limbii ruse.

COMPOZIȚIE, compoziții, s. f. 1. Totalitatea elementelor care alcătuiesc o unitate sau un compus; structură, compunere. V. alcătuire. Partidul Comunist al Uniunii Sovietice și Comitetul său Central acordă o excepțională atenție îmbunătățirii compoziției calitative a partidului. GHEORGHIU-DEJ, C. XIX 43. Compoziția Marii Adunări Naționale ieșite din alegeri oglindește această întărire a pozițiilor politice ale clasei muncitoare și ale aliatei ei, țărănimea muncitoare. REZ. HOT. I 11. ♦ (Chim.) Compus, amestec, soluție rezultată din combinarea mai multor elemente sau substanțe; proporția elementelor care intră într-un corp compus. 2. Operă, bucată, compunere artistică (în special muzicală). O compoziție de Ceaikovski. 3. Studiul regulilor de compunere a unei bucăți muzicale; p. ext. catedra la care se predă acest studiu. 4. Calitate a unui tablou, constînd în dispunerea convenabilă a elementelor imaginii, în așa fel încît să se echilibreze între ele. ♦ Gen de pictură reprezentînd personaje în acțiune. 5. Exercițiu școlar constînd în dezvoltarea în scris a unei teme. – Pronunțat: -ți-e.

bourrée (cuv. fr. [bure]), vechi dans popular (răspândit încă în unele provincii din Franța), cunoscut și ca dans de curte, care a intrat în suitele* instrumentale. După unele păreri, b. ar fi originară din Auvergne, după altele, din Biscaya (Spania). Ca dans popular, b. are două forme: una în ritm binar* (Berry, Bourbonnais, Languedoc) și alta în ritm ternar*, cu al 2-lea timp (2) slab; aceasta din urmă este forma cea mai răspândită și, se pare, cea mai veche (Auvergne, Limousin). Cam prin 1565, b. din Auvergne a ajuns dans la Curte, devenind din ce în ce mai rafinat; a dispărut ca atare prin sec. 19. Începând cu 1650, b. a fost încorporată în suitele instr., iar Lully, M.-A. Charpentier au introdus-o în balete* și în operă*. Forma binară, în tempo vioi (de obicei ¢), denumită și b. fr., a fost frecvent folosită în suitele unor compozitori străini (Bach, Haendel, Muffat). B. dispare de pe la 1750, timp de aproape un sec. din lucrările instr., dar e reluată sub semnul școlilor naționale orientate spre folc. sau al neoclasicismului.

REALIZARE s. 1. efectuare, executare, execuție, facere, împlinire, îndeplinire, înfăptuire, săvîrșire, (înv.) săvîrșit. (~ unei anumite lucrări.) 2. alcătuire, compunere, creare, elaborare, întocmire, redactare, scriere, scris, (înv.) izvodire, redacție, redijare. (~ unei opere științifice.) 3. (concr.) înfăptuire, operă. (O mare ~.) 4. (concr.) creație, operă. (Tot ce vezi aici e ~ mea.) 5. executare, execuție, facere, făurire. (~ unei opere durabile.) 6. concretizare, incarnare, întruchipare, întrupare, materializare, (rar) sensibilizare. (~ unei idei.) 7. producere, turnare. (~ unui film.) 8. obținere, scoatere. (~ unei recolte bogate.) 9. concepere, creare, elaborare, imaginare, inventare, născocire, plănuire, plăsmuire, proiectare, scornire, (înv. și pop.) izvodire. (~ unei metode noi pentru...) 10. creare, făurire, înfăptuire, întemeiere. (~ unui stat național unitar.) 11. înfăptuire, producere. (~ Unirii.) 12. cîștigare, cucerire, dobîndire, obținere, repurtare. (~ unei strălucite victorii.) 13. obținere, stabilire. (~ unui nou record.) 14. împlinire, îndeplinire, satisfacere, (rar) satisfacție. (~ dorinței cuiva.) 15. îndeplinire, înfăptuire, (înv.) realizație. (~ unui vechi vis.)

PAPADAT-BENGESCU, Hortensia (1876-1955, n. Ivești, jud. Galați), scriitoare română. S-a afirmat în cercul „Vieții Românești” și mai ales al cenaclului „Sburătorul”. Contribuție esențială la modernizarea prozei românești. Debut cu proză de notație lirică și de introspecție a psihologiei feminine („Ape adânci”, „Sfinxul”, „Femeia din fața oglinzii”), nuvele („Romanța provincială”). Evoluează spre literatura de observație socială, în romane și nuvele inspirate din realitățile Primului Război Mondial („Balaurul”) sau urmărind tipologia arivistului postbelic („Logodnicul”). Opera de maturitate se constituie într-o epică analitică de factură obiectivă, cu sugestii naturaliste și proustiene, configurând într-o largă partitură caracterologică imaginea unui univers populat de parveniți și falși aristocrați („Fecioarele despletite”, „Concert din muzică de Bach”, „Drumul ascuns”, „Rădăcini”). Teatru („Bătrânul”). Premiul Național (1946).

POURBUS [pú:rbüs] (PORBUS) [pórbüs], familie de pictori flamanzi din sec. 16 și 17. 1. Pieter P. (c. 1523-1584). Influențat de manierismul italian, a executat numeroase portrete, precum și ample compoziții („Portretul unei femei tinere”, „Judecata de Apoi”). 2. Frans P., zis P. cel Bătrân (1545-1581). Fiul lui P. (1). În opera sa a îmbinat realismul realismul flamand cu eleganța școlii italiene („Botezul lui Hristos”, „Circumciziunea”). Reprezentat în Muzeul Bruckenthal. 3. Frans P., zis P. cel Tânăr (1569-1622). Fiul lui P. (2). Portretist (portretul lui Henric IV, al Mariei de Medici și al Isabelei de Franța). Reprezentat în Muzeul Național de Artă al României.

ARTĂ, arte, s. f. 1. Formă a conștiinței sociale care oglindește realitatea în imagini artistice și care, ca și știința, are o mare forță de cunoaștere și de transformare a vieții sociale. P.M.R. va acorda o atenție deosebită creării de condiții prielnice pentru dezvoltarea artei și culturii puse în serviciul poporului, și va arăta toată solicitudinea slujitorilor științei și ai artei. REZ. HOT. I 7. Arta realismului socialist este o puternică armă de educație comunistă a maselor. CONTEMPORANUL, S. II, 1952, nr. 26, 3/1. Arta este ideologie, arta implică o poziție de clasă, implică un conținut. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 343, 3/1. ◊ Artă socialistă = artă legată de viața oamenilor muncii, pusă în serviciul cauzei socialismului. V. realism socialist. Arta socialistă trebuie nu numai să oglindea-că viața poporului, ci să și educe și să îndrumese poporul. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 104, 14/3. Artă cu tendință (în opoziție cu artă pentru artă) = formulă (folosită îndeosebi de criticii literari progresiști din trecut) prin care se definește funcțiunea socială a artei; artă militantă. Constantin Dobrogeanu-Gherea a fost unul din partizanii artei cu tendință. ▭ Artă pentru artă sau artă pură = concepție metafizică idealistă, reacționară, care pretinde că arta ar avea un scop și o valoare «în sine» și că ar fi indiferentă față de clasele sociale. Artistul format în societatea burgheză s-a lăsat prins de formulele amăgitoare ale o artei-zonă neutră», a «artei pure», a «artei pentru artă». CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 164, 8/1. Artă decadentă = artă cu conținut corupător, imoral, caracteristică în special pentru burghezie în perioada imperialismului. Arta decadentă își găsește expresia fie în formalism (impresionism, futurism, suprarealism etc.), fie în reprezentarea naturalistă a vieții. ▭ Operă de artă = rezultat al activității artistice creatoare. Om de artă (sau al artei) = persoană care desfășoară o activitate artistică sau se ocupă cu probleme de artă. Artă plastică = artă care operează cu forme și culori (sculptură, pictură etc.). Oamenii muncii sînt dornici să vadă arta plastică răspunzînd din ce în ce mai mult celor mai fierbinți năzuințe ale lor, mobilizîndu-i și întărindu-i în lupta pentru construirea socialismului și apărarea păcii. CONTEMPORANUL, S. II, 1952, nr. 26, 3/3. Profesorul de desen prevede lui Dumitraș Ilie un viitor sigur în artele plastice. SADOVEANU, N. F. 175. Arte frumoase = pictură, sculptură, gravură; (mai rar, în trecut, și) arhitectură, poezie, muzică, dans. Artă poetică = tratat care cuprinde regulile de urmat la alcătuirea operelor literare în trecut. Boileau este autorul unei «Arte poetice». ▭ Artă populară = creație artistică (de obicei anonimă) realizată de popor. Artiștii profesioniști cinstiți recurg la izvoarele artei populare ca la un mijloc hotărîtor de luptă împotriva formalismului care degradează arta, lipsind-o de idei, de specific național. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 353, 1 2. ◊ Expr. (Familiar) De dragul artei = în mod dezinteresat; gratis. 2. (De obicei urmat de determinări) Îndemînare într-o activitate oarecare (de cele mai multe ori practică); pricepere, meșteșug, măiestrie; îndeletnicire care cere îndemînare și respectarea unor anumite reguli. Imagi-națiunea, sufletul și mintea mea au putut aievea să-și însușească plăcerile și farmecul artei [vînătoriei], pe care tu, cel dintîi, o predai astăzi cititorilor romîni. ODOBESCU, S. III 13. ◊ Arta militară = ramură a științei militare (cuprinzînd tactica, arta operativă și strategia), care se ocupă cu studierea metodelor privitoare la ducerea operațiilor militare și a războiului în general. Arte grafice = tehnica reproducerii și a multiplicării sub formă de imprimate sau cărți a originalelor scrise sau desenate. Arte liberale = discipline care se studiau în învățămîntul evului mediu, fiind grupate în «trivium» (gramatica, retorica, logica) și «quadrivium» (aritmetica, geometria, astronomia și muzica). Artă culinară = pricepere, meșteșug în pregătirea mîncărilor. De mic, fiind copilul unui rob, bucătar vestit pe vremea lui, a învățat arta culinară de la tată-său. CARAGIALE, O. II 226.

LITERATURĂ. Subst. Literatură, arta cuvîntului, litere. Literatură populară, folclor, literatură orală, literatură anonimă; literatură scrisă, literatură cultă. Literatură beletristică, literatură artistică, beletristică. Literatură națională; literatură străină; literatură universală. Literatură veche; literatură antică; literatură clasică; literatură premodernă; literatură modernă; literatură contemporană. Literatură religioasă; literatură laică. Literatură științifico-fantastică; literatură didactică. Literatură pentru copii. Literatură epică; literatură lirică, lirică; literatură dramatică, dramaturgie, teatru. Proză; gen epic; poezie, gen liric; gen dramatic. Operă literară. Roman, povestire, nuvelă, nuveletă (rar), schiță; poveste; basm; snoavă. Poezie, poezioară (dim.), poezea (depr.), vers; poem, epopee, epos (livr.). Piesă, piesetă, scenetă; dramă; tragedie; tragicomedie, melodramă; comedie, comedioară (dim., depr.). Gen satiric; satiră; parodie. Teorie literară, teoria literaturii; critică literară, critică; istorie literară; estetică literară. Publicistică, ziaristică, jurnalistică, presă. Stilistică literară; poetică; retorică. Textologie. Bibliografie. Literat, om de litere, literator (înv.); scriitor, poet; prozator, romancier; povestitor; narator; nuvelist; dramaturg; scenarist; publicist, ziarist, jurnalist; redactor. Adj. Literar, artistic, beletristic, poetic; literaturizat, poetizat; epic; prozaic; romanesc; nuvelistic; liric; dramatic; tragic; melodramatic; satiric, comic, grotesc; publicistic, ziaristic, jurnalistic; stilistic; retoric. Vb. A literariza, a literaturiza; a poetiza; a crea, a scrie, a compune, a redacta. V. artă, artist, autor, cîntăreț, curente literare, dramaturgie, folclor, poezie, proză, teatru.

CREARE s. 1. concepere, elaborare, imaginare, inventare, născocire, plănuire, plăsmuire, proiectare, realizare, scornire, (înv. și pop.) izvodire. (~ unei metode noi pentru...) 2. făurire, înfăptuire, întemeiere, realizare. (~ unui stat național unitar.) 3. (BIS.) facere, zidire, (înv.) tocmeală. (~ lumii, după Biblie.) 4. constituire, fundare, instituire, înființare, întemeiere, organizare, (astăzi rar) statornicire. (~ corpului grănicerilor.) 5. alcătuire, constituire, desemnare, formare, instituire, înființare, numire, organizare, stabilire. (~ unei comisii.) 6. alcătuire, compunere, elaborare, întocmire, realizare, redactare, scriere, scris, (înv.) izvodire, redacție, redijare. (~ unei opere.) 7. formare, pregătire. (~ unor cadre de specialiști.) 8. determinare, pricinuire, producere, provocare, stîrnire. (~ unei stări de...)

MONDIAL, -Ă adj. Care se referă la (aproape) întreaga lume, care interesează sau antrenează (aproape) întreaga lume, care aparține (aproape) întregii lumi, care are un caracter internațional sau universal. Cf. ALEXI, W. Greve, sînge, nebunie, Foame, Plînset mondial. BACOVIA, O. 137. Sîntem angajați într-o operă mondială și trebuie să fim vrednici să luăm parte la ea. SAHIA, U.R.S.S. 166, cf. 158. Firme mari, cu renume mondial, id. N. 100. O mare cucerire istorică nu numai a popoarelor acestor țări, dar și a întregii mișcări mondiale de eliberare a popoarelor de sub jugul social și național. GHEORGHIU-DEJ, R. 6. Catedra de economie mondială. LEG. EC. PL. 265, cf. CV 1949, nr. 6, 40, V. ROM. septembrie 1954, 210. Apăruseră un nou soi de grofi, ridicați după războiul mondial, care storceau banii din exploatări de tot felul, VLASIU, D. 35. L-am cunoscut pe Emilian Popovici la Iași, după războiul întăi mondial. SADOVEANU, O. XVIII, 455. Războiul mondial a fost o crimă împotriva umanității. BOGZA, A. Î. 571. O școală. . . unde în timpul primului război mondial învățau copiii funcționarilor, ai meseriașilor și ai țăranilor bogați. beniuc, m. c. i, 69. Peste trei ani izbucnea cel de-al doilea război mondial, preda, m. 510, cf. 7. Cu mult înainte de cel dintîi război mondial, Lunca nu era decît o îngrămădire de case. T. POPOVICI, SE. 5. – Pronunțat: -di-al. – Pl.: mondiali, -e. – Din fr. mondial.

LITERATURĂ, literaturi, s. f. 1. Creație artistică în care se reflectă realitățile vieții cu ajutorul limbii; arta cuvîntului. Ne interesează literatura care face pe om mai eroic, mai generos. SADOVEANU, E. 41. Din aceste scrisori [ale lui C. Negruzzi] putem cunoaște ideile lui despre limbă și literatură. IBRĂILEANU, SP. CR. 105. Fondul literaturii adevărate nu e de loc egoismul, ci altruismul cel mai larg. IONESCU-RION, C. 105. ◊ Expr. (Peiorativ) A face literatură = a ocoli esențialul unei probleme prin artificii de exprimare. 2. Totalitatea operelor literare ale unei epoci, ale unei țări, ale unui grup social etc. În preajma anului 1900, una din cele dintîi mari bucurii spirituale pe care le-am avut a fost contactul cu marea literatură rusească, devenită astăzi literatura clasică a popoarelor Uniunii Sovietice. SADOVEANU, E. 182. «Legendele patriotice» vor rămîne totdeauna în literatura națională și ele singure sînt de ajuns să facă din Bolintineanu un poet neuitat. DEMETRESCU, O. 163. Literatura noastră făcu pas de uriaș și astăzi se numără cu mîndrie între literaturile Europei. KOGĂLNICEANU, S. A. 38. Literatură populară = creație artistică literară apărută în sînul poporului, care, transmisă pe cale orală, devine dintr-o operă individuală la origine o creație colectivă. Literatură cultă = creație literară a unor autori cunoscuți, transmisă prin scris. [Miorița] se ridică prin arta ei fină și prin simțămîntuL ei pătrunzător așa de sus, încît, cu drept cuvînt ne putem întreba dacă i se poate găsi păreche în alte literaturi populare și dacă chiar literatura cultă, în infinitele-i variații, a realizat vreodată un mic poem așa de armonic și de artistic. SADOVEANU, E. 15. ♦ Totalitatea operelor scrise care se referă la un anumit domeniu. Lucrări valoroase din literatura muzicală. CONTEMPORANUL, S. II, 1951, nr. 223, 2/2. Își procurase literatură de specialitate și mi-a făcut o serie de observații extrem de juste. BARANGA, I. 160. ♦ Totalitatea lucrărilor cu privire la o anumită problemă, la un anumit subiect; bibliografie.

RENAȘTEREA, epocă în istoria Europei, care cuprinde, în linii generale, sec. 14-16, perioada de tranziție de la societatea medievală la cea modernă. R. a început în Italia, unde au apărut mai întâi germenii relațiilor capitaliste, dar a fost un fenomen general european, care s-a dezvoltat, mai curând sau mai târziu, în cadrul societății medievale, cunoscând deosebiri de la o țară la alta, în funcție de etapa istorică și de situația specifică, de tradiție etc. În epoca R., se dezvoltă burghezia, începe emanciparea țărănimii, iar nobilimea pierde treptat supremația economică, păstrându-și doar preeminență politico-socială. Cu excepția Italiei și a Germaniei, de exemplu, în care fărâmițarea politică s-a menținut multă vreme, se formează statele centralizate în jurul monarhiei (Franța, Spania, Anglia), care încurajează expansiunea comercială, protejează creditul și sprijină industria. În epoca R. au loc marile descoperiri geografice (călătoriile lui Henric Navigatorul, Vasco da Gama, Cristofor Columb, Fernando de Magellan ș.a.), care au spart limitele vechii lumi cunoscute, punând bazele comerțului mondial și grăbind, prin exploatarea noilor teritorii cucerite, procesul acumulării capitalului. Ca urmare a acestor schimbări din economie și din structura socială, încep să apară statele naționale moderne, care corespund cel mai bine cerințelor de dezvoltare a relațiilor capitaliste și a noii clase burgheze. Statele moderne cu interesele lor naționale se substituie pe arena europeană celor două mari entități cu vocație universală – Biserica catolică și Imperiul – a căror rivalitate pentru hegemonie dispare. Acestor transformări social-economice și politice profunde le-a corespuns un avânt fără precedent și în domeniul culturii, o perioadă de înflorire a artei, literaturii, științei, gândirii social-politice și filozofice. Purtătorii noii culturi și ideologii, ei, umaniștii, au considerat epoca lor o epocă de „renaștere” spirituală, întemeiată pe reînvierea culturii antice greco-romane, după o lungă perioadă de întuneric și de decădere. Umaniștii au creat o cultură nouă, profană, în centrul căreia se afla omul, opusă culturii impregnate de dogmele și învățăturile ecleziastice ale societății medievale. Ascetismului și pesimismului medieval, R. i-a opus o concepție nouă, optimistă, despre lume, pătrunsă de încrederea în om și în natură, de idealul unei fericiri terestre. Învățații R. au făcut elogiul culturii, al studiilor umaniste ca mijloc de înnobilare și de desăvârșire a omului, au formulat idealul unei dezvoltări multilaterale a personalității, a omului universal, întruchipat în figura unor titani ai creației și ai acțiunii, ca Leonardo da Vinci, Michelangelo sau Dürer. R. a promovat spiritul critic, așezând rațiunea mai presus de credință și de tradiție. Ea a pus bazele științelor moderne ale naturii, a inițiat istoriografia modernă, întemeiată pe o concepție laică și pe studiul critic al izvoarelor, a asigurat triumful limbilor „vulgare” în literatură. Științele naturii au cunoscut în epoca R. un puternic avânt. Din această epocă datează începuturile științelor moderne ale naturii, întemeiate pe experiment și pe aplicarea matematicii. Ramurile științei care se dezvoltă cu precădere sunt: mecanica cerească și terestră și, în strânsă legătură cu ele, disciplinele matematice. Cea mai mare realizare științifică a epocii o constituie crearea sistemului heliocentric de către Copernic, care a dat o lovitură decisivă viziunii tradiționale, care plasa Pământul în centrul Universului. Galilei pune bazele cinematicii, iar Kepler descoperă legile mișcării planetelor. În matematică se dezvoltă mai cu seamă algebra și geometria (Tartaglia, Ferrari, Cardano). În domeniul medicinii, A. Vesalius pune bazele anatomiei moderne, iar M. Serveto descoperă circulația mică a sângelui. Un progres considerabil au înregistrat cunoștințele tehnice; se răspândesc armele de foc, de dezvoltă considerabil industria textilă, mineritul, metalurgia, fabricarea hârtiei, construcțiile de corăbii (în legătură cu exploatările geografice). Tot din această perioadă datează invenția tiparului în Europa (sfârșitul sec. 15), a telescopului (sfârșitul sec. 16 și începutul sec. 17). În filozofie, trăsătura caracteristică generală a R. a constituit-o orientarea sa antiscolastică. În cursul sec. 14-15 a predominat reluarea și dezvoltare, potrivit cu condițiile specifice ale epocii, a curentelor filozofice antice. Gânditorii R. au apelat la stoicism pentru a crea o o morală independentă de rigorile preceptelor religioase, bazată cu precădere pe rațiune și pe natură, pentru a proclama triumful omului asupra „Fortunei” („sorții”). Ei au îndreptat epicureismul împotriva ascetismului medieval (L. Valla), scepticismul împotriva dogmelor bisericii (Montaigne). Reprezentanții Academiei florentine (Marsilio Ficino, Pico della Mirandola) au pornit de la Platon și neoplatonism pentru a fundamenta teza unității dintre om și natură, dintre spirit și corp, cultul frumosului ca întruchipare sensibilă a divinului, concepție care a influențat arta R. Neoaristotelicienii de la Universitatea din Padova au tras chiar concluzii ateiste din doctrina Stagiritului (P. Pomponazzi). Umaniștii R. au dezvoltat o nouă concepție despre om, promovând ideea demnității omului ca ființă liberă, autonomă, creatoare (Pico della Mirandola, T. Campanella). Concepției pesimiste despre om, ca făptură supusă permanent păcatului, i-au opus teza „naturii bune” a omului (Erasm, Rabelais, Vittorino da Feltre), fundamentând astfel pedagogia umanistă. În filozofia naturii, concepția despre însuflețirea întregului cosmos exprima, într-o formă naivă, fantastică, ideea unei materii active, care își desfășoară prin sine însăși bogăția formelor (G. Bruno); concepțiile magice și astrologice sugerau ideea conexiunii universale (Paracelsus). Filozofia R. culminează cu concepțiile legate nemijlocit de științele noi ale naturii. Aceste concepte fundamentează metodele cercetării experimentalo-matematice a naturii (Leonardo da Vinci, Galilei), opun finalismului determinismul, formulează conceptul modern al legilor naturii (Galilei, Kepler). Formarea statelor naționale s-a oglindit în epoca R. în concepțiile politice care au negat caracterul divin al puterii de stat, marcând emanciparea teoriei politice și juridice de sub tutela teologiei (Machiavelli, Bodin). În epoca R. apar și primele doctrine utopice; ele zugrăvesc imaginea unei societăți viitoare în care proprietatea privată va fi desființată (T. Morus, T. Campanella). Istoriografia R. a impus o viziune laică asupra evoluției societății, încercând, pe baza studiului critic al izvoarelor, să detecteze raportul dintre social și individual în desfășurarea procesului istoric (Machiavelli, Guicciardini). Umanismul renascentist a avut ecouri puternice și în țările Europei Centrale (istoricul A. Bonfini în Ungaria, marele pedagog J.A. Komensky în Cehia, gânditorul A. Modrzewski-Frycz și poetul J. Kochanowski în Polonia etc.). Literatura R. a pus bazele creației literare europene moderne. Dante a promovat în opera lui, alături de elementele mistico-fantastice, un filon umanist. Creația prin excelență satirică la adresa principiilor etice ale societății medievale a unor scriitori ca Villon sau Chaucer aparține aceleiași perioade de tranziție spre modernitate. Petrarca ilustrează prin versurile sale, pentru prima dată în literatură, bogăția eului, Boccaccio opune bigotismului medieval spiritul laic, burghez și popular, exaltă dragostea descătușată de prejudecățile ascetice. Lorenzo de Medici, Angelo Poliziano, Luigi Pulci, Lodovico Ariosto și Torquato Tasso au cultivat o poezie a temelor mitologice și cavalerești împletite cu cele de inspirație populară, care celebrează plăcerea și bucuria de a trăi. În Franța, realismul satiric al R. este reprezentat în primul rând de creația lui Rabelais, străbătută de un optimism și de un umor de resurse populare. Clémont Marot și poeții Pleiadei au inaugurat o poezie de inspirație pastorală și contemporană, cu bogate referiri la mitologia greco-romană. În Spania, literatura R. este ilustrată îndeosebi prin romanul picaresc, ai cărei reprezentanți au fost Mateo Alemán y de Enero, Quevedo y Villegas Francisco Gómez ș.a Filonul realist-satiric al literaturii spaniole renascentiste este strălucit valorificat de Cervantes în „Don Quijote”, primul roman al literaturii moderne. Epopeea „Luisiadele” a portughezului Luis de Camoës cuprinde, alături de idei cu caracter renascentist, aluzii polemice ale vremii. În Anglia, R. este dominată de personalitatea lui Shakespeare, a cărui operă oglindește dramatic atât crepusculul societății medievale cât și tensiunile embrionare ale societății moderne. În Germania, datorită unor condiții specifice, umanismul R. (Ulrich von Hutten, Hans Sachs ș.a.) s-a dezvoltat și sub haina reformei religioase în luptă cu Biserica catolică, impunându-se prin spiritul său pronunțat popular și prin ideea unității naționale. Cărțile populare care au circulat în sec. 15-16 („Burghezii din Schilda”, „Doctor Faust” și „Till Eulenspiegel”) au contribuit la răspândirea în mase a spiritului R. În arhitectură, artele plastice și decorative, stilul R. a apărut întâi în Italia în sec. 15. În concretizarea noilor idealuri umaniste, artele vizuale, care s-au inspirat după modelul operelor clasice greco-romane, dar fără a le copia, au deținut un rol hotărâtor. Viziunea unui univers organizat, inteligibil a determinat noua structură a imaginilor artistice și orientarea lor spre oglindirea realității obiective și concrete, spre figurarea spațiului real. Cunoașterea artistică și cea științifică se împletesc în activitatea multor creatori de seamă (L.B. Albertini, Leonardo da Vinci, A. Dürer ș.a.). Încercând să pătrundă legile frumuseții (de structură, proporții, ritm etc.), ei au contribuit la dezvoltarea științelor ajutătoare artei (perspectiva, optica, tehnologia culorii, anatomia artistică etc.). În aprecierea operelor de artă, principalele criterii aveau în vedere claritatea, echilibrul și armonia ansamblului. În epoca R., rolul artistului a evoluat de la cel al meșteșugarului medieval (de obicei anonim) la cel al creatorului care semnează opera, proclamându-și astfel individualitatea artistică. Sculptura și pictura se desprind de arhitectură și, pe lângă arta monumentală (pictura murală și decorațiile sculpturale), se dezvoltă pictura de șevalet și sculptura de postament. Desenul este apreciat ca operă de sine stătătoare, iar gravura cunoaște o mare răspândire, răspunzând prin posibilitatea de multiplicare, ca și textul tipărit în noile tipografii, necesităților publicului numeros al orașelor. În Italia, R. cuprinde următoarele perioade: Prerenașterea (sec. 14), R. timpurie (sec. 15), R. (c. 1500-1530), R. târzie (sfârșitul sec. 16) și are următoarele centre principale: în sec. 15 numeroase școli locale la Florența, Siena, Veneția, Padova, Urbino etc., iar în sec. 16 la Roma și Veneția. Arhitectura R. se caracterizează prin revenirea la principiile constructive romane, cu dominanța orizontală și zidurile pline. În sec. 15 s-au adoptat (prin renumiții arhitecți L.B. Alberti, F. Brunelleschi) elemente antice, ca arcade semicirculare, coloane etc. În sec. 16 s-a dezvoltat tema planului central cu elevație piramidală (D. Bramante, Michelangelo), desăvârșindu-se compoziția ritmică a fațadelor (ex. Palatul Pitti din Florența). În sculptură, opera lui Donatello rezumă evoluția artei sec. 15, de la statuile care împodobeau biserica, la portretul laic și monumentul ecvestru (Ghiberti, Jacopa della Quercia, Verocchio, Luca della Robbia ș.a.). În sec. 16, Michelangelo realizează deplina dezvoltare a sculpturii de ronde-bosse. În pictură, trăsăturile înnoitoare din creația lui Giotto sunt dezvoltate, la începutul sec. 15, în pictura murală de florentinul Masaccio, alături de Fra Angelico, Uccello etc., apoi, în a doua jumătate a sec., de Piero della Francesca, Mantegna, Botticelli, Signorelli etc., iar pictura de șevalet este ilustrată cu precădere la Veneția (familia Bellini). În sec. 16, apogeul picturii R. este atins în operele lui Leonardo da Vinci, Rafael Sanzio, Michelangelo Buonarotti (ultimul lucrând mai ales la Roma) și în cele ale venețienilor Giorgione, Tiziano, Veronese, Tintoretto. Artele decorative au atins un înalt nivel artistic (mătăsurile și catifele venețiene și genoveze, majolica din Faenza sau din Urbino, sticlăria de Murano etc.). Evoluția generală a stilului a fost de la simplitate (sec. 15) spre fast și măreție (sec. 16). În Țările de Jos, începuturile R. au loc în sec. 15 în pictura fraților Van Eyck, a lui Memling etc. În arhitectură și în decorație persistă încă stilul gotic. În sec. 16, sub influența artei italiene, ia naștere curentul romanist, cei mai de seamă pictori rămân însă credincioși tradițiilor populare locale, folosindu-le în lărgirea tematicii sau în crearea unei viziuni artistice moderne (H. Bosch, Pieter Brueghel cel Bătrân, Lucas van Leyden). În Germania, R. a avut loc la sfârșitul sec. 15 și în prima jumătate a sec. 16 numai în câteva orașe, printre care Nürnberg. În arhitectură, în sculptură și în decorație, fondul tradițional gotic este asimilat în noua structură constructivistă renascentistă. În pictură, limbajul gotic expresionist rămâne determinant în opera lui A. Dürer, H. Holbein cel Tânăr și L. Cranach se remarcă o eliberare sub semnul tendinței de laicizare. Gravura are un rol major în concretizarea noilor concepții artistice, opera lui A. Dürer fiind în această privință reprezentativă. În Franța, arta R. se dezvoltă abia în sec. 16 la Curtea regală, primele ei elemente apar în miniaturile lui Fouquet (sfârșitul sec. 16). Castelele de pe Loara reprezintă sinteze întra tradiția gotică și influența italiană, asimilată treptat în cadrul școlii de la Fontainebleau. Apare stilul original al R. franceze (aripa palatului Louvre, construită de arhitectul P. Lescot, și opera sculptorului J. Goujon). În artele plastice se remarcă portretul (în sculptură G. Pilon, în desen și în pictură Jean și François Clouet ș.a.). În artele decorative capătă o mare dezvoltare tapiseria și ceramica (B. Palissy). În Spania, influența artei italiene s-a manifestat direct, prin import de opere de artă, sau prin formarea unor artiști locali (Juan de Juanes, Alejo Fernández etc.). În țările din centrul și răsăritul Europei, stilul R. se manifestă mai ales în arhitectură. În Polonia este reprezentat prin Castelul Wawel din Cracovia (1507-1563) și prin capela funerară a lagełłonilor, capodoperă a R. polone, prin loggia primăriei din Poznań etc. În Cehia prin Pavilionul Belvedere din Praga, în Ungaria prin vestigiile palatului lui Matei Corvin de la Buda, iar în Rusia prin unele elemente integrate unor construcții din Kremlinul Moscovei, ca Palatul cu fațete după modelul Palatului diamantelor din Ferrara. În muzică, R. începe în sec. 14, prelungindu-se până spre sfârșitul sec. 16. Influența R. se manifestă pentru prima oară în Italia, în „Ars nova florentina”, în care stilul polifonic devine caracteristic și pentru lucrările laice, iar muzica, emancipându-se de comandamentele ecleziastice, devine expresia sentimentelor laice. Poezia lirică a lui Dante și Petrarca e tălmăcită în muzică de Fr. Landino, Ghirardello, G. da Cascia etc. Forma muzicală predominantă este madrigalul. În Franța, P. de Cruce, G. de Machault, Cl. Janequin, Cl. de Jeune, G. Costeley sunt reprezentanții cei mai de seamă ai spiritului R. În școala franco-flamandă, în special compozitorii de origine franceză sunt exponenții idealului estetic al R., întruchipat în chansonul francez. O pregnantă notă individuală caracterizează influența R. în lucrările maeștrilor stilului cromatic (L. Marenzio, G. di Venosa și C. de Rore). În muzica școlii venețiene (Andrea și Giovanni Gabrielli și A. Willaert) se observă diminuarea rolului polifoniei în favoarea armoniei. Palestrina și O. di Lasso (care a activat și în Germania, alături de H.L. Hassler), reprezentând culmea polifoniei vocale, exprimă atât în lucrările laice, cât și în cele liturgice, în modul cel mai cuprinzător, umanismul R. În epoca R. apar primele suite și sonate instrumentale. R. târzie cunoaște apariția genului inovator al operei, iar în domeniul muzici corale de ample proporții, cantata și oratoriul. În Țările Române, R. s-a manifestat prin umanismul transilvănean (sec. 15-16), iar mai târziu în Moldova și în Țara Românească, prin marii cărturari din sec. 17 și începutul sec. 18, umanismul românesc, având trăsături specifice, generate de caracterul său mediat și tardiv. Prin mijlocirea înaltului cler și a marii nobilimi, aflate în strânse relații cu Roma, R. a influențat puternic arhitectura transilvăneană. Caracteristic stilului R. este capela Lazoi a catedralei Sf. Mihail din Alba Iulia. În același stil au fost transformate, în sec. 16, și castele nobiliare. S-au construit pe plan dreptunghiular, cu curte interioară, castelele din Vințu de Jos, Criș și Sânmiclăuș, cel din urmă având două loggia suprapuse, formate din arcade în semicerc. Casele burgheze din orașe au adoptat formele noi în special în decorația porților și a ferestrelor (casa Göllner din Sibiu, casa Halphard din Cluj ș.a.).

GIURESCU 1. Constantin G. (1875-1918, n. Chiojdu, jud. Buzău), istoric român. Acad. (1914), prof. univ. la București. A studiat vechile instituții românești („Studii de istorie socială”); cercetări în istoriografie („Contribuțiuni la studiul cronicilor muntene”, „Contribuțiuni la studiul cronicilor moldovene”) și ediții critice. 2. Constantin C. G. (1901-1977, n. Focșani), istoric român. Acad. (1974), prof. univ. la București. Fondator al Institutului de Istorie Națională (1941) și unul dintre întemeietorii „Revistei istorice române” (1931). Prodigioasă activitate științifică privind istoria românilor, concretizată în lucrări monografice și de sinteză („Istoria românilor”, „Istoria Bucureștilor”, „Contribuții la studiul marilor dregători în secolele XIV-XV”, „Târguri sau orașe și cetăți moldovene din secolul al X-lea până la mijlocul secolului al XVI-lea”, „Viața și opera lui Cuza Vodă”, „Istoria podgoriei Odobeștilor”, „Istoria pădurii românești din cele mai vechi timpuri și până astăzi”). Amintiri. 3. Dinu G. (n. 1927, București), istoric român. Fiul lui G. (2). M. coresp. al Acad. (1990), prof. univ. la București, Texas A and M University, William Paterson College (S.U.A.). Studii și cercetări privind istoria românilor („Ion Vodă cel Viteaz”, „Țara Românească în sec. XIV-XV”, „Distrugerea trecutului României”, „Guvernarea Rădescu”).

ROMANTÍSM (< fr. {i}) s. n. 1. Atitudine estetică fundamentală, caracterizată prin tendința de evocare a lumii în aspectele ei fenomenale, concrete, opunând faptul individual și istoric tipurilor eterne și abstracte ale clasicismului, prin afirmarea primatului factorului emoțional asupra celui rațional, al imaginației asupra observației, prin exacerbarea sensibilității (religiozitate, melancolie, sentimentul naturii), a subiectivității și a spontaneității, prin tendința evaziunii în vis, în exotic, în trecut. 2. Mișcare literară și artistică, apărută în Europa la sfârșitul sec. 18 și începutul sec. 19. R. a influențat nu numai arta și literatura, ci și filozofia, istoria, dreptul, lingvistica, economia politică etc. R. se conturează în fiecare țară ca o mișcare cu conținut și finalitate specifică. Reprezentanții lui se adresează cu precădere tradiției, istoriei, folclorului, considerate ca manifestări ale geniului național. Literatura romantică și-a găsit izvoare și expresii teoretice în cultul rousseauist al naturii, în socialismul utopic, în idealismul kantian, în idealismul subiectiv al lui Fichte, în dinamica dialecticii hegeliene, în idealismul obiectiv al lui Schelling. O înrâurire considerabilă a exercitat, îndeosebi asupra r. târziu, metafizica voluntaristă a lui Schopenhauer și individualismul nietzschean, ca și existențialismul lui Kierkegaard. Definit în genere ca o reacție împinsă până la revoltă față de canoanele tematice și formale ale clasicismului, r. a militat pentru abolirea dogmatismului estetic și al academismului, a domniei raționalismului rece și a ordinii stereotipizate, pentru ieșirea din convențional și abstract, pentru lărgirea nelimitată a universului de probleme, de atitudini, de reprezentări și de imagini ale omului și artei; el a proclamat primatul subiectivității, ideea afirmării originalității, spontaneității și sincerității emoționale, a liberei inspirații personale; a promovat fantezia și sentimentul, cultul eului, individual și național, și libertatea de expresie ca principii și condiții fundamentale ale artei autentice. Sub toate aceste aspecte, r. stă la originea întregirii arte moderne. Pregătit și anunțat de preromantism, s-a manifestat în momente diferite ale evoluției fiecărei literaturi naționale. R. introduce în literatură noi categorii estetice (urâtul, grotescul, macabrul, pitorescul, feericul, culoarea locală, bizarul, fantasticul, romanescul etc.) și favorizează apariția unor noi specii în cadrul genurilor tradiționale, ca și fuzionarea sau transformarea unora dintre cele existente. R. a infuzat lirism genului epic și dramatic, a încurajat amestecul de tragic și comic, de sublim și grotesc, a desființat regula celor trei unități, s-a arătat deschis la inovațiile prozodice. El a sugerat apropierea poeziei de muzică, a prozei de pictură și a tuturor artelor între ele (sincretismul lui Wagner). În privința mijloacelor de expresie, a preferat comparației metafora, vocabulei nobile cuvântul comun, populat, încărcat de valori afective, aluzia, sugestia, verbul energic și elocvent. Subordonând expresia necesității de a comunica „stări sufletești”, romanticii au înlesnit diversificarea stilurilor individuale în funcție de natura mișcărilor psihice și a emoțiilor trăite, cultivând, potrivit temperamentului, stilul patetic, evocativ, colorat, muzical, fraza amplă, încărcată de imagini și antiteze. În proză, el manifestă predilecție pentru peisajul pitoresc, portretul fizic, acțiunea captivantă iar în dramă pentru conflictele violente, eroii antagonici, lovitura de teatru și tirada retorică. Printre reprezentanții cei mai de seamă ai r., în diferite literaturi, se remarcă: frații Schlegel, Clemens Brentano, Achim von Arnim, Novalis, Tieck, Grimm, Hoffmann, Uhland (Germania); Coleridge, Byron, Shelley, Keats, Scott (Anglia); Lamartine, Hugo, Vigny, Musset, Gérard de Nerval (Franța); Manzoni, Leopardi (Italia); Pușkin, Lermontov (Rusia); Mickiewicz, Słowacki (Polonia); Petöfi (Ungaria); Espronceda (Spania) ș.a. În România r. cunoaște trei etape principale: prima, între 1830 și 1840, caracterizată prin explorarea concomitentă a unor motive preromantice și romantice (poezia ruinelor, a nopții, a visului, a meditației), cu influențe lamartiniene (Heliade Rădulescu, V. Cârlova); a doua definește momentul pașoptist, cu predominanța liricii militante, patriotice, vizionare, de evocare istorică, cu descoperirea filonului folcloric (Alecsandri, Alexandrescu, Bălcescu, Bolintineanu, Bolliac, Kogălniceanu, A. Mureșanu, Russo ș.a.); a treia, postpașoptistă, cu inflexiuni elegiace, pesimiste și critice. R. românesc culminează în creația lui Eminescu, unul dintre cei mai mari scriitori romantici europeni. Succesiv (fenomenul e caracteristic și altor literaturi), atitudinea romantică, în diferite ipostaze și parțial, reapare și în epocile ulterioare (Al. Macedonski, D. Zamfirescu, Al. Vlahuță, Delavrancea, Goga, M. Sadoveanu, T. Arghezi, Al. Philippide, E. Botta). În artele plastice, r. este caracterizat cu predilecție pentru exprimarea sentimentelor dramatice, prin intermediul subiectelor eroice și patetice, al temelor istorice și al legendelor medievale, al peisajului furtunos sau cu ruine, evocatoare de frământare și mister, ca și prin colțurile de natură care stârnesc emoțiile intime, duioșia, melancolia și meditația solitară etc., prin cultivarea urâtului și grotescului care modifică idealul clasic al frumuseții echilibrate și armonioase. Actul de naștere al r. în pictură pare să fie compoziția „Ciumații din Jaffa” (1840) a lui A.J. Gros. Tendințele acestui curent pot fi identificate în tablourile sale istorice în care mizeriile războiului sunt înfățișate cu o crudă și violentă veridicitate, într-o cromatică vie și expresivă. R. se definește ca un curent de sine stătător, prin lucrările lui Géricault („Pluta Meduzei”) și Delacroix, Decamps, Fromentin, Gustave Doré, David Casper Friedrich ș.a. În sculptură întâlnim aspecte romantice în opera lui Fr. Rude și Aug. Préault. Apropiat de curentul r., la noi, este C.D. Rosenthal și, în unele aspecte ale operei sale din tinerețe, Nicolae Grigorescu. În muzica r. a fost prevestit de Școala de la Mannheim (Stamic, Richter), de primii mari clasici vienezi (Haydn, Mozart) și, în special, de creația lui Beethoven. Expresia lirică se impune prin liedurile lui Schubert, Brahms și piesele instrumentale ale lui Schumann și Chopin, atingând patetismul prin simfoniile lui Ceaikovski, prin operele lui Verdi și Wagner și prin lucrări programatice de vaste proporții ca „Simfonia Fantastică” de Berlioz. Operele lui Shakespeare, Dante, Schiller, Goethe, Byron, Pușkin, frumusețile naturii, inspiră pe compozitori, le stimulează fantezia, măiestria transpunerilor sonore; armonia și orchestrația devin mai subtile și mai nuanțate; se afirmă virtuozitatea solistică (Paganini, Listz) și dirijorală spectaculoasă. Datorită lui Listz apare genul nou al poemului simfonic. Este valorificat folclorul muzical, se cristalizează școlile muzicale naționale, apar critica și publicistica muzicală. Unii militează pentru revoluționarea limbajului muzical (Schumann, Berlioz, Listz, Wagner), alții preferă să rămână credincioși tradițiilor (Brahms, Reger). Prin Franck, Saint-Saëns, Fauré, Bruckner, r. își trăiește epilogul (postromantism) care s-a prelungit până către mijlocul sec. 20.

canto (cuv. it. „cântare”), disciplina stăpânirii aparatului vocal în scopul cântării artistice. Istoria c. începe încă din antic., legată de elocință, apoi în ev. med., de polif. vocală. Odată cu apariția operei*, arta cântatului atinge o mare înflorire. După virtuozitatea* cerută de belcanto*, sec. 19 introduce o nouă specie de vocalism bazată pe declamație* și forța expresiei, extinsă de sec. 20 de la Sprechgesang* la efecte vocale de mare varietate. Tehnica emisiei se modifică, apar numeroase teorii întemeiate pe baze anatomo-fiziol. și psih., care introduc și ideea de „specific național” al vocii (1), derivat din caracteristicile limbii. Toate metodele urmăresc echilibrul gestului vocal, egalitatea emisiei, valorificarea timbrului* natural, amplificarea rezonanței și tehnica specifică [atac (1), filaj, dicție etc.]. V. fonație; voce.

NOTTARA 1. Constantin N. (1859-1935, n. București), actor român. Prof. la Conservatorul din București, unde a format actori de renume (T. Bulandra, V. Maximilian, Maria Ventura, Maria Filotti ș.a.). Personalitate de seamă a teatrului românesc, s-a afirmat pe scena Teatrului Național din București, printr-un stil la început romantic, apoi realist, profund emoționant pus în valoare de vocea caracteristică și frazarea expresivă. Roluri din repertoriul universal și național (Sofocle, Shakespeare, Hugo, Caragiale, Delavrancea). 2. Constantin C.N. (1890-1951, n. București), compozitor, violonist și critic muzical român. Fiul lui N. (1). Prof. univ. la București. Fondator care i-a purtat numele (1914); inițiator și dirijor al Orchestrei Bucureștiului (1929). În creația sa a apelat la melosul bizantin și folcloric, oscilând între un stil de influență franceză și un folclorism academic. Opere („La drumul mare”, „Se face ziuă”, „Ovidiu”) și balete („Iris”), muzică simfonică și de cameră; cronici muzicale.

POPORANÍSM (< poporan) s. n. Curent social-politic de orientare democratică, cu implicații literare, apărut în România la sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20 ca o expresie a pozițiilor micii burghezii, orășenești și rurale, ostilă atât proprietății moșierești, cât și celei capitaliste, precum și ca o reacție a unei părți a intelectualității față de problemele sociale ale țărănimii și de cerințele modernizării României. Întemeindu-și doctrina pe ideile despre specificul economiei rurale țărănești și despre imposibilitatea dezvoltării capitalismului în țările lipsite de debușeuri externe, p. considera că în România poate avea viitor numai industria bazată pe prelucrarea produselor agricole, țărănimea fiind elementul de bază al dezvoltării sociale și factorul hotărâtor în crearea culturii naționale. Pe plan cultural, p., teoretizat de G. Ibrăileanu și C. Stere, a promovat, în descendența ideologiei pașoptiste, afirmarea specificității naționale și a recomandat scriitorilor interes și simpatie pentru țărănime, cerând însă o recreare veridică a realului („originalitate în artă și realism în zugrăvirea vieții țărănești”). Manifestând toleranță față de numeroase modalități estetice, p. a respins atât idilismul și pitorescul fals al sămănătorismului, cât și „literatura decadentă”. Fără să creeze efectiv un curent literar, p. a determinat, în operele unor scriitori grupați în jurul revistei „Viața românească”, o serie de teme și atitudini literare: apologia vieții naturale, datoria intelectualului și responsabilitatea scriitorului față de țărănime, inspirația folclorică etc.

PERLEA, Ionel (1900-1970, n. sat Ograda, jud. Ialomița), dirijor și compozitor român. Stabilit în S.U.A. (1949). Prof. la Conservatorul din București. Director al Operei din București. Dirijor de operă la Cluj și București; concerte simfonice cu orchestrele Filarmonicii și Radio (1936-1944), apoi carieră internațională în Italia (1945-1949, dirijor permanent la Scala din Milano), apoi în S.U.A. la Metropolitan Opera și Carnegie Hall din New York și în alte orașe. Prof. la Manhattan School of Music. Turnee în întreaga lume. Mare interpret al creației românești; Paul Constantinescu, Th. Rogalski, S. Drăgoi, M. Andricu, M. Jora și al repertoriului universal, unul dintre marii dirihjori români de reputație mondială. Creație simfonică și camerală de orientare neoclasică și de inspirație națională (un cvartet de coarde, „Variațiuni simfonice pe o temă proprie”, un concert de pian, lieduri).

GRECO, El ~ (Domenikos Theotokúpulos, zis ~) (1541-1614), pictor spaniol de origine greacă. A studiat în Italia. Influențat mai ales de Tintoretto. În 1577 s-a stabilit în Spania, la Toledo. Sub înrâurirea artei bizantine și a misticismului Contrareformei, se depărtează de de realismul Renașterii și se apropie de preocupările formale și de spiritul manierismului. Caracteristica operelor sale este transfigurarea realului prin coloritul rece, intens și strălucitor, ritmul ascensional și expresivitatea dramatică a personajelor alungite, simțul ascuțit al observației, darul de a scruta și caracteriza în adâncime o fizionomie („Înmormântarea contelui de Orgaz”, „Sf. Mauriciu sau Martiriul celor 10.000 de tebani”, „Apostolii Petru și Pavel”, „Laocoon”, „Adorația păstorilor”, „Logodna fecioarei” – ultimele două aflate în Muzeul Național de Artă al României).

LATÍNO-AMERICÁN, -Ă (< fr.) adj. Care se referă la America Latină, care aparține Americii Latine. ◊ Muzica l.-a. = denumire generică pentru muzica populară, pop, rock sau folk a țărilor și comunităților de limbă spaniolă sau portugheză din cele două Americi. ◊ Artă l.-a. = arta țărilor de limbă spaniolă sau portugheză din cele două Americi. Se caracterizează la început printr-o mare discrepanță între arta populară, autohtonă, aparținând civilizației indigene (țesături, ceramică, pictură) și cea cultă, legată de interesele Bisericii și ale guvernelor și influențată o lungă perioadă de modele europene. Abia în sec. 20, o dată cu redescoperirea valorilor locale și deplina afirmare a individualității naționale, are loc o revitalizare a artei tradiționale și dezvoltarea, în forme originale și autohtone, a artei culte. Primele realizări picturale, care datează de la sfârșitul sec. 16, au fost circumscrise artei sacre și se caracterizează prin elemente baroce importate din Europa o dată cu sosirea în America Latină a numeroși artiști (A. Vasquez, F. Zurbarán). Dintre numeroasele școli care se dezvoltă în sec. 17-18 în principalele centre se disting cele din Ciudad de Mexico (cu reprezentanți ca J. Juárez, M. Cambrera), Bogotá (G. Vasquez Ceballos), Potosí (M. Peréz Holguín) etc., toate influențate puternic de barocul iberic și de școala de la Cuzco, dar și de arta autohtonă. Din punct de vedere urbanistic, primele orașe construite de de coloni (Santo Domingo, Panamá, Ciudad de México) au o structură asemănătoare cu cele din Europa: un plan regulat, dreptunghic, cu o mare piață centrală pătrată, structură care s-a suprapus cu ușurință peste cea indigenă preexistentă. În arhitectură, predomină inițial edificiile religioase – catedralele din Santo Domingo, Antigua, Pueblo, Tunja, Quito, Potosí, care se impun prin grandoarea dimensiunilor, bogăția și amestecul de forme și ornamente ale barocului și rococoului iberic, având însă și unele trăsături originale, legate de folosirea materialelor locale (tezontle – varietate de piatră mexicană, lespezi de ceramică, folosirea din abundență a aurului și argintului) sau unele subiecte și decorații ale tradiției indigene (fructe și plante exotice, costume indiene etc.). Cele mai marcate trăsături locale le prezintă arta braziliană întrucât a fost folosită în special mâna de lucru mulatră. Mari biserici construite în Brazilia, la jumătatea sec. 18, sunt catedralele Sf. Cosma și Damian la Ignaraçu, Sf. Francisc la Olinda etc. Barocul brazilian din această perioadă este reprezentat de A.F. Lisboa. În sec. 19, o dată cu slăbirea puterii politice și a influențelor europene, încep să se dezvolte mișcările culturale autonome, mult mai originale. Ca urmare a pătrunderii neoclasicismului și academismului francez, se dezvoltă un nou curent, constructivismul, având ca principal obiectiv revigorarea elementelor autohtone, fie ca subiecte, fie ca tehnici de lucru. Printre cei mai de seamă exponenți se numără columbianul R. Torres Méndez, peruvianul P. Fierro, mexicanii S. Herrán și J.M. Velasco. Un pronunțat caracter academic are opera mexicanului J.G. Posada, ca expresie directă de europenizare a artei, iar printre cele mai originale opere pot fi amintite lucrări ale pictorilor generației următoare: T. Junior, A. Junior, E. Visconte. Deplina afirmare a formelor autohtone are loc abia în primele decenii ale sec. 20, o dată cu mișcarea muraliștilor mexicani, ai căror protagoniști, J.C. Orozco, D. Rivera și D.A. Siqueiros, au urmărit îndeosebi căutarea unor forme de largă audiență (decorația pereților Școlii pregătitoare naționale din Ciudad de México) și pentru „Săptămâna artei moderne”, desfășurată în Brazilia (1922); organizată de pictorii cubiști Tarsile de Amaral, Vicente do Rego Monteiro și Di Calcacanti, a inaugurat un nou mod de a picta, influențând puternic generația următoare de pictori brazilieni (C. Portinari, R. Valentin), iar prin promovarea bienalei de la São Paolo (1951), va contribui la afirmarea internațională a artei locale. Reprezentanții artei culte, mexicanul R. Tamayo, cubanezul W. Lam și guatamalezul C. Mérida, se inspiră din mișcările europene cubiste. O dezvoltare remarcabilă cunoaște curentul abstracționist (A. Otero din Venezuela, J.A. Fernández-Muro și S. Grillo în Argentina, E. Ramiréz în Ecuador ș.a.). În sec. 19, domeniul arhitecturii s-a menținut multă vreme influxul formelor europene, numeroasele edificii construite în principalele orașe fiind de inspirație neoclasică (Școala Minelor la Ciudad de Mexico, 1803; Palatul Monedei la Santioago, 1805) și, succesiv, la începutul sec. 20, de Art Nouveau (Palatul Artelor Frumoase, 1904 și Spitalul Spaniol, 1908 din Ciudad de México), uneori cu elemente ale tradiției locale (Biblioteca din Ciudad de México, 1953). Arhitectura braziliană, influențată puternic de Le Corbusier, a urmat un proces aparte, care, după profunda reînnoire promovată de G. Vargas (Ministerul Educației și Ministerul Sănătății din Rio de Janeiro), a dus la conturarea unui stil în care cea mai mare importanță revine elementului formal, o atenție deosebită fiind acordată modalității de integrare a construcțiilor noi în peisajul urbanistic preexistent. Extinderea vertiginoasă a arealelor urbane datorită marii mase de țărani veniți la oraș au determinat formarea unor cartiere periferice destul de sărace (barriadas, favelas), într-un contrast strident cu realizările unor mărețe proiecte, ca noua capitală a Braziliei, concepută de Oscar Niemeyer și Lucio Costa, sau centrele orașelor Ciudad de México (Tlateloco) ori Caracas, inspirate direct după modele europene sau americane.

PHENIAN [fenián] (P’YONGYANG [piəng-iang]), capitala R.P.D. Coreene, situată în partea central-vestică a țării, pe fl. Taedong, la 48 km de gura sa de vărsare; 2,7 mil. loc. (1993). Important nod de comunicații. Aeroport. Pr. centru economic, politic și cultural al țării. Siderurgie. Uzine constr. de mașini-unelte, de utilaj minier și mijloace de transport, de mecanică fină; ind. chimică, textilă, a mat. de constr. (ciment), a cauciucului, mobilei, alim. Intensă activitate comercială. Universitate (1946). Academie de Științe. Teatru dramatic; teatru de operă. Numeroase porți, fântâni și temple. Statuia Cion-Li-Ma (28 m înălțime) reprezintă simbolul eliberării țării. Vechi oraș coreean, a fost, potrivit legendei, întemeiat în 1122 î. Hr.; între 427 și 668, capitala statului Koguryǒ, iar apoi, sub numele de Sodo, capitala apuseană a statului Koryǒ (918-1392). Important punct de apărare în fața numeroaselor invazii străine. După 1900, unul dintre centrele luptei de eliberare națională împotriva ocupației japoneze (mișcările din mart. 1919 și iun. 1926). Eliberat în aug. 1945 de armatele sovietice. Din 1948, capitala R.P.D. Coreene. În 1950, în cadrul războiului din Coreea a fost cucerit de forțele americane; recucerit cu sprijinul trupelor chineze. Reconstruit cu ajutor sovietic și chinez.

ISTORIE (< fr. histoire < lat. gr. historia) Știință în sfera căreia sint cuprinse relatările critice și obiective ale evenimentelor istorice. Deși lucrări cu un profund caracter științific, prin metodele de investigație, scrierile istorice au fost socotite totuși ca făcînd parte din literatură, încă din antichitate. Astfel, în literatura veche greacă, sînt cuprinși și comentați Herodot, Tucidide, iar în cea latină Tacit, Tit-Liviu. În literatura modernă, franceză sau engleză, capitole speciale sînt consacrate valorii literare a scrierilor istorice ale lui Michelet, Thierry, Burke, Carlyle, Macaulay. Și în literatura noastră, lucrări că: Românii sub Mihai-Voievod Viteazul de N. Bălcescu și Ion vodă cel Cumplit de B.P. Hasdeu, pe lîngă importanța lor ca lucrări științifico-istorice, sint considerate în același timp și opere literare. Deși unei expuneri istorice nu-i sînt obligatorii calități literare, arta prozei literare este prezentă în asemenea lucrări, atît în ceea ce privește stilul, cît și în ceea ce privește organizarea. Scrierile istorice sînt socotite a fi dintre cele mai grele și complexe. N. Iorga, în lucrarea sa Generalități cu privire la istorie, vorbește, prin analogie cu „fantezia literară”, de „o fantezie istorică”, creatoare și ea în felul ei, care constă în capacitatea de a retrăi trecutul și de a sugera că „istoricul trăiește cu timpul de care se ocupă, printre oamenii pe care-i studiază”. De asemenea, stilul, în scrierile istorice valoroase, are însușirea de a sensibiliza trecutul, de a-l aduce în fața ochilor noștri. Astfel e, în opera amintită a lui N. Bălcescu, procedeul stilistic al alternării prezentului istoric, care pune în relief faptele lui Mihai, cu formele de trecut ale verbelor, atunci cînd se referă la faptele turcilor, îndepărtîndu-le, estompîndu-le. Prin această „tehnică a basoreliefului”, observată de T. Vianu, se obțin efecte artistice și se exprimă chiar atitudinea istoricului de admirație pentru eroul național și de repulsie și dispreț pentru faptele otomanilor; deci proză literară, artistică, nu o relatare seacă, informativă despre trecutul istoric. De asemenea, „Nicolae Iorga este un stilist original” care toarnă materialul documentar „într-o frază personală savuroasa adesea” (G. Călinescu, Istoria literaturii române). În afară de arta narativă, scrierile istorice mai capătă însușiri literare și din comentariile pe care istoricii le fac cu privire la împrejurări, fapte, personalități politice, situația poporului etc. Acest fel de scrieri, alături de biografii, autobiografii, memorii, au constituit multă vreme un gen literar și anume genul istoric. De asemenea, descrierile evocatoare ale locurilor unde se desfășoară faptele, precum și portretele care individualizează insuflă viață personalităților istorice, apropiindu-le pînă la identificare cu personajele operelor epice. În acest fel, s-a produs o adevărată infuzie de valori literare în scrierile de proză istorică. Ex. „La Tîrgoviște, ținta dureroasei călătorii, el intra în fiare, cu picioarele legate sub burta calului. L-au judecat? El nu era om să răspundă. L-au osîndit? Ce preț putea să aibă osîndirea de la astfel de judecători? A fost omorît noaptea în marginea orașului, sub geana dealului de pe care priveghează mănăstirea Dealului, cu rămășițele pămîntești ale lui Mihai Viteazul. Călăi i-au fost trei ostași, care nu stătuseră niciodată în fața dușmanului [...] Îl ciocîrtiră cu iataganele la ceasurile de noapte, cînd fac isprăvi tâlharii, înspre ziua de 27 mai 1821, în marginea Tîrgoviștei... Zvîrliră într-o fîntînă trupul sfîrtecat, care nu s-a învrednicit niciodată de îngropare. Țăranul acesta făcuse într-adevăr un mare păcat: voise ca în țara lui să aibă parte de fericire și de putere săracii neamului românesc.” (N. IORGA, Un apărător al săracilor: DOMNUL TUDOR DIN VLADIMIRI, din vol. Scrieri istorice)

ALECSANDRI, 1. Vasile A. (1818 sau 1821-1890, n. Bacău), scriitor și om politic român. Acad. (1867). Participant la revoluția din 1848, promotor al luptei pentru Unirea Principatelor, sprijinitor al Războiului de Independență. A îndeplinit numeroase misiuni diplomatice. Ministru de Externe a Moldovei (1858-1859) și cel dîntîi ministru de Externe a Principatelor Unite (1859-1860) și al României la Paris (1885-1890). Director al Teatrului Național din Iași (1840-1842), împreună cu Mihail Kogălniceanu și C. Negruzzi. A condus revista „România literară” (1855). A contribuit la fondarea și la dezvoltarea a numeroase specii literare și a publicat prima mare culegere de poezie populară românească, „Poezii poporale”, care au jucat un rol decisiv în orientarea literaturii române spre izvoarele ei naționale, ca și în stimularea folcloristicii. Balade („Cîntice bătrînești”), 1852-1853. Influențat de folclor („Doine și lăcrimioare”). A evocat în ample poeme trecutul eroic și mitologia națională („Legende”), a ilustrat feptele de vitejie din Războiul de Independență („Ostașii noștri”), a celebrat viața rustică și mișcarea ciclică a anotimpurilor („Pasteluri”). Creația dramatică însumează monologuri („Cînticele comice”), comedii satirizînd atmosfera și moravurile epocii („Iorgu de la Sadagura”, „Iașii în carnaval”, ciclul „Chirițelor” ș.a.), drame cu subiecte din istoria națională sau antică („Despot-Vod”, „Fîntîna Blanduziei”, „Ovidiu”) și o feerie („Sînziana și Pepelea”). Proza sa cuprinde jurnale de călătorie („O plimbare la munți”, „Călătorie în Africa”), nuvele romantice („Buchetiere de la Florența”) și satirice („Istoria unui galbîn și a unei parale”). Schițe și povestiri cu tentă autobiografică („Vasile Porojan”); încercări de roman („Dridri”, „Mărgărita”). Prin seninătate, armonie și simplitate, opera sa rămîne expresia unei personalități de structură clasică. Premiul „Felibrilor”. 2. Iancu (Ioan) A. (1826-1884, n. Iași), diplomat român. Frate cu A. (1). Conducător al agenției diplomatice a Principatelor Unite la Paris și Londra (1860-1866).

PRINCIPIU, principii, s. n. 1. Element fundamental, idee de bază pe care se întemeiază o teorie științifică, un sistem politic etc. Pentru a lămuri mai bine principiile artei literare a lui Vlahuță... scriitorul ne vine el însuși în ajutor prin conferința «Onestitatea în artă». VIANU, A. P. 193. Convenția stipulează principii de libertate și egalitate. BOLINTINEANU, O. 457. ♦ (Logică) Propoziție admisă ca adevărată, care servește la deducerea propozițiilor unui sistem deductiv. 2. Lege fundamentală a unei științe, a unei arte, a unei discipline. Principiul conservării materiei. ▭ Principiul dezintegrațiunii atomice pare totuși a fi menit să ducă cu un pas mai departe cunoștința noastră asupra constituțiunii materiei. MARINESCU, P. A. 36. ♦ (La pl.) Totalitatea legilor și noțiunilor de bază ale unei discipline; (concretizat) tratat care cuprinde astfel de legi și noțiuni. Principii de filozofie. 3. (În vechime) Element primordial considerat în antichitate și în evul mediu ca origine a lumii fizice. Apa, aerul, focul și pămîntul erau considerate ca principii ale naturii. ◊ (Chim.) Principiu activ = substanță esențială care dă caracterul specific unui produs de origine vegetală sau animală. ♦ (În concepțiile mistice) Cauză inițială, sursă primordială a lumii fizice și morale. Convins ca voi el este-n-nălțimea-i solitară... că principiul rău, Nedreptul și minciuna al lumii duce frîu. EMINESCU, O. I 62. 4. Regulă sau normă de acțiune, de legislație etc. Vine o zi cînd simțul moral se revoltă văzînd... principiile moralei și justiției nesocotite și călcate în picioare. GHICA, la CADE. În Moldova s-a așternut principiul împărțirei puterei. RUSSO, S. 121. 5. Convingere, punct de vedere. Am plecat de la ziar pe chestii de principii. C. PETRESCU, C. V. 157. De cînd am intrat în acest locaș, n-am primit pînă astăzi nici un prieten, nici o cunoștință care să nu-și creadă de datorie să mă invite la o discuțiune de principii și să caute să mă convingă de absurditatea faptei mele. GALACTION, O. I 225. ◊ Om de (sau fără) principii = om cu (sau fără) păreri sau convingeri ferme, cu (sau fără) norme de conduită precise. ◊ Loc. adv. În principiu = din punct de vedere teoretic, în teorie; în general, în linii generale. Propun în principiu adunarea intr-una din duminicile dinspre sfîrșitul lui august. VORNIC, P. 155. Am să-i spun soțului meu să se gîndească, în principiu, la altcineva. DEMETRIUS, C. 55. S-ar putea totuși stabili în principiu că... operele literare sau plastice nu se pot califica cu titlul de cinegetice decît atunci numai cînd ele prevăd neîndoioasa victorie a vînătorului. ODOBESCU, S. III 128. Din principiu = conform unui punct de vedere hotărît o dată pentru totdeauna, fără a ține seamă de condiții sau împrejurări momentane. Băuturile din diferite regiuni ale lumii! exclamă Izu Protopopescu, din principiu apărător al produselor naționale. C. PETRESCU, A. 452. Să nu credeți că din principiu sînt pentru forță și violență. id. R. DR. 90. – Variante: (învechit) princip (BOLINTINEANU, O. 154, RUSSO, S. 85), prințip, prințipuri (CARAGIALE, O. I 125), s. n.

LITERAR, -Ă, literari, -e, adj. Care se referă la literatură, care are legătură cu literatura, corespunzător cerințelor literaturii, în felul operelor de literatură. La Moscova și-au început activitatea literară Belinski și Dobroliubov. STANCU, U.R.S.S. 10. Întreaga sa critică: lingvistică, literară și socială [Negruzzi] a concentrat-o în Muza de la Burdujeni. IBRĂILEANU, SP. CR. 160. Povestea aceasta se tipări... mai mult ca să împle coloanele jurnalului, decît ca meritînd vreo însemnătate literară. NEGRUZZI, S. I 94. ◊ Limbă literară = aspectul cel mai corect al limbii naționale, produs al unei continue prelucrări din partea scriitorilor, a publiciștilor, a oamenilor de știință etc., o sinteză a posibilităților de exprimare ale limbii întregului popor. Limba literară nu diferă prin nimic esențial de vorbirea așa-zisă populară. IORDAN, L. R. 198. [Eminescu] constată că acei care au fost «unioniști» în politică au fost unioniști și-n limbă, adică partizani ai unei limbi literare făcută pe baza ambelor dialecte. IBRĂILEANU, SP. CR. 166.

AUT-, v. AUTO- □ ~arhie (v. -arhie₂), s. f., 1. Politică a unui stat de creare a unei economii naționale închise. 2. Independență a indivizilor față de convențiile sociale, considerate ca străine naturii; ~ecologie (v. eco-₁, v. -logie₁), s. f., ramură a ecologiei care studiază interacțiunea organismului individual (vegetal sau animal) cu mediul vital; ~oic (v. -oic), adj., 1. (Despre paraziți) Care își parcurge întreg ciclul vital pe aceeași plantă gazdă. 2. Care prezintă fructificații mascule și femele pe aceeași plantă; ~onim (v. -onim), adj., (despre o lucrare, o operă) care este publicat sub numele adevărat al autorului; ~onimie (v. -onimie), s. f., creare în taxonomia biologică a numelui unui alt taxon de același rang, care include tipul taxonului imediat superior; ~opsie (v. -opsie), s. f., disecare și examinare anatomică a organelor interne, pentru stabilirea cauzei morții; sin. necropsie.

MIRON CRISTEA (1868-1939, n. Toplița), primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (1925-1939) și om politic. M. de onoare al Acad. (1919). Episcop al Caransebeșului (1910-1919), mitropolit primar al României întregite (1919-1925). Participant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia (1 dec. 1918). A realizat unificarea bisericească și a organizat Biserica ca Patriarhie. Membru al Regenței în timpul primei domnii a lui Mihai I (1927-1930). Prim-min. (1938-1939) în timpul regimului de autoritate a lui Carol II. A sprijinit tipărirea de cărți teologice (Biblia sinodală și „Noul Testament”). Lucrări („Iconografia și întocmirile din internul bisericei răsăritene”, „Cuvântări și predici ale unui teolog...”, „Pastorale, predici și cuvântări”, „Viața și opera lui Eminescu”, în lb. maghiară).

REPREZENTAȚIE, reprezentații, s. f. 1. Prezentare pe scenă a unei opere dramatice, a unui program artistic etc.; spectacol. La prima reprezentație, teatrul fu așa de plin, încît unii trebuiră să se întoarcă acasă. CĂLINESCU, E. 135. D-na Negruzzi voiește să declame această poezie în seara reprezentației. ALECSANDRI, S. 94. Abia avui vreme a-mi schimba hainele, ca să nu scap reprezentația de la teatru. NEGRUZZI, S. I 67. 2. (Învechit, atestat în forma reprezentațiune) Reprezentanță (2). Așezămintele din 1851, făcute fără împreuna lucrare a reprezentațiunii naționale. KOGĂLNICEANU, S. A. 134. – Variantă: reprezentațiune s. f.

SUEDEZĂ s. f. (< Suedia + suf. -ez): limbă germanică din grupul de nord, devenită independentă în epoca vikingilor, ca urmare a dezmembrării popoarelor nordice. Există trei etape în dezvoltarea acestei limbi: vechea suedeză (care ține până la începutul secolului al XIV-lea), în care sunt scrise cele mai vechi texte (inscripții runice din secolele IX-X); suedeza medie (secolele XIV-XV), în care apar primele documente scrise cu alfabet latin (reprezentate prin texte de legi din secolul al XIV-lea, transmise anterior pe cale orală, cu o limbă apropiată de cea vorbită), în care se scriu opere cu conținut foarte variat (cărți religioase, legende, romane cavalerești, cărți de medicină, de astronomie etc.), se fac multe traduceri și împrumuturi de cuvinte din limbile clasice (latină, greacă). Limba scrisă suedeză din această perioadă a fost puternic influențată de latină, atât în construcțiile sintactice, cât și în cele stilistice; suedeza modernă (de la începutul secolului al XVI-lea până azi), pe baza căreia a fost creată o limbă literară națională. După câștigarea independenței de stat, a fost introdus tiparul și s-a tradus biblia în limba suedeză, au apărut lucrări cu caracter religios (mai ales în secolul al XVI-lea), o literatură bogată și variată, primele dicționare și gramatici (în secolul al XVI-lea). Au continuat împrumuturile de termeni din alte limbi (în perioada Reformei, din germană, iar în perioada Renașterii, din latină și greacă). În secolul al XVIII-lea, s-a exercitat puternic influența franceză asupra s., determinând-o să împrumute o serie de termeni (franceza era atunci limba diplomației și a societății culte). În secolul al XIX-lea, s-a manifestat o reacție împotriva împrumuturilor străine. Cu toate acestea, în s. au intrat atunci multe cuvinte din daneză și norvegiană. S. seamănă foarte mult cu daneza și norvegiana, fapt care ușurează enorm înțelegerea dintre vorbitorii acestor trei limbi germanice (caz unic în lume). Nu există granițe dialectale precise pe tot teritoriul scandinav, cele trei limbi formând o unitate lingvistică, în ciuda diferențelor dintre ele.

ECONOMÍE (< fr., lat.) s. f. 1. Ansamblul activităților umane desfășurate în sfera producției, distribuției și consumului bunurilor materiale și serviciilor. ♦ Activitate fundamentală a societății desfășurată în scopul satisfacerii necesităților umane de bunuri și servicii. ◊ E. naturală = tip de e. în care produsul activității umane este destinat în totalitate consumului producătorilor. ◊ E. de schimb = tip de e. în care rezultatele activității umane sunt destinate schimbului, peiței (e. de piață), constituind genul de e. care a marcat progresul societății. În epoca modernă, activitatea economică desfășurată în cadrul unei e. de piață, care, bazându-se pe proprietatea privată, face posibilă libertatea de acțiune și inițiativă, atestă faptul (subliniat de economiști și teoreticieni, chiar predecesori ai lui A. Smith) că interesul general este determinat în mod spontan de „jocul liber” al intereselor particulare. E. de piață este motivată și „condusă” de concurență („mâna invizibilă a pieței”), care determină utilizarea rațională a resurselor umane și materiale prin eliminarea oricărei risipe, permițând consumatorilor să-și exprime diferitele opțiuni în favoarea lor, iar forțele economice să le asigure coerența, eficacitatea și echilibrul activităților economice. Dintre acestea, cele mai importante sunt: constrângerile tehnice de producție, impuse în orice societate sau perioadă, indiferent de ideologiile politice dominante la un moment dat; diviziunea muncii care asigură eficiența utilizării resurselor materiale și umane, a organizării economice și sociale la nivel global, sectorial etc.; echilibrul financiar care, în esență, semnifică imposibilitatea efectuării unor cheltuieli care depășesc veniturile obținute anterior. ◊ E. socială de schimb = concept specific doctrinei creștin-democrate conform căreia criteriul economic este considerat la fel de important ca cel social; se concretizează prin adoptarea unei politici economice care să asigure sprijinirea efectivă a categoriilor sociale defavorizate, prin acordarea unei protecții sociale adecvate din partea statului, concomitent cu respectarea legilor e. de piață și a principiului subsidiarității deciziilor în sfera economicului și socialului. ◊ E. liberală = tip de e. de piață, specific doctrinei liberale, caracterizat prin limitarea intervenției statului în sfera economicului și promovarea unei libertăți neîngrădite, dar în limitele legalității, în ceea ce privește inițiativa și activitatea economică. ◊ E. dirijată (planificată) = tip de e. bazată pe proprietatea de stat, în care activitățile economice se desfășoară conform unei planificări centralizate, adoptate la niveluri superioare de decizie. ◊ E. națională = ansamblul activităților și interdependențelor economice la nivel macro- și microeconomic, coordonat în plan național prin mecanisme proprii de funcționare. ◊ E. mondială = totalitatea economiilor naționale și a interdependențelor stabilite între ele ca o consecință a cadrului juridic și instituțional și internațional și a mecanismelor economice. 2. E. politică (știință politică) = știința administrării unor resurse și mijloace limitate pentru satisfacerea unor necesități numeroase și nelimitate; studiază, analizează și explică comportamentele umane legate de organizarea și utilizarea acestor resurse, precum și modalitățile de realizare a acestora. Elemente de teorie economică au existat încă din Antic., dar fundamentarea e.p. moderne este opera școlii clasice engleze (A. Smith, S. Ricardo ș.a.). Deși, în evoluția sa, știința economică a avut mai multe variante teoretice și practice, teoria economică poate fi grupată în următoarele mari concepții, cărora le corespund tipuri de analiză fundamental diferite: școala clasică (sec. 18 până la 1870), marxismul (a doua jumătate a sec. 19), neoclasicismul (din 1870 până în prezent), keynesismul (deceniile 4-8 ale sec. 20). 3. Chibzuință, cumpătare. ◊ E. la scară = reducerea costurilor de producție concomitent și corelat cu dezvoltarea întreprinderii. 4. Sumă de bani sau cantitate de bunuri care se economisește. 5. Economia protecției mediului = disciplină de graniță între economie și ecologie care studiază repartiția în biosferă a resurselor naturale, precum și utilizarea lor în concordanță cu menținerea echilibrului ecologic.

PETÖFI, Sándor (pe numele adevărat Alexander Petrovics) (1823-1849), poet ungur. Și-a închinat viața și opera idealurilor revoluționare. În timpul Revoluției din 1848-1849, aghiotant al generalului Bem; a murit în lupta de la Albești (după alte surse, ar fi murit în c. 1856, în Siberia). Unul dintre cei mai mari lirici ai Ungariei. Poezii romantice, influențate de Shelley, Byron și Heine, dar și de lirica populară, remarcabile prin simplitate și spontaneitate („Versuri”); poeme epice („Ianoș Viteazul”), satire („Barosul satului”); lirică erotică și elegiacă („Frunzele de chiparos de pe mormântul Etelkăi”, „Mărgăritarele iubirii”, „Nori”); poezii revoluționare de factură vizionară („Cântec național”, „Apostolul”); drame („Tigroaica și hiena”), nuvele, note de călătorie, publicistică. Mesajul creației sale se distinge printr-o vibrație autentică și profund umană și prin forma artistică directă, cuceritoare.

vals (< cuv. gotic waltjan, în germ. sich wälzen „a se învârti”), dans* de perechi, de origine germ., în măsură* ternară* (cel mai adesea 3/4) și cu structură simetrică a frazei ◊ muzicale (construită din 4-8-16 măsuri). O particularitate definitorie a v. o constituie departajarea precisă a melodiei în raport cu acompaniamentul* ritmico-armonic, iar în cadrul acestuia din urmă, detașarea fermă a timpului (I, 2) tare – marcat de către bas (III, 1) – în raport cu timpii slabi concretizați armonic prin acorduri* în pachet. Premergătorul imediat al v. pe linia dansului țărănesc este Ländler*-ul, prefigurat la rândul său de dansuri datând din sec. 14-16; printre acestea se distinge îndeosebi componentul în măsură ternară (germ. Nachtanz – v. proportio; v și. double) al perechii de dansuri – în ritm binar* și respectiv ternar – cunoscută sub numele de Deutsche Tanz și pătrunsă în suita* instr. (de unde și o posibilă filiație cultă a v.). Către sfârșitul sec. 18, v. pătrunde din mediul pop. în cel burghez (ca oponent al menuetului*, dansat de aristocrație), impunându-se treptat ca dans de societate. Începând din sec. 19 și continuând cu cel următor, v. se numără printre piesele de gen* exploatate în compoziție, fenomen ce dobândește o maximă amploare în romantism*. În chipuri și cu funcții diferite, v. se integrează în aproape toate genurile (I, 2) muzicale, devenind nu o dată piesă – simf., instr., vocal-instr. etc. – autonomă și primind în această calitate denumirea generică de „v. de concert”. În creația simf., v. apare fie ca parte de simfonie* (Berlioz, Simfonia fantastică, Ceaikovski, Simfonia a V-a), fie ca piesă independentă (eventual parte de suită*) (orchestrarea de către Berlioz a Invitației la dans, de fapt un v. de Weber, a constituit primul pas în această direcție pe care o vor continua, în principal, Listz – versiunea orchestrală a V. lui Mefisto -, Sibelius – V. trist, V. romantic – Ravel – versiunea orch. a Valses nobles et sentimentales) sau ca episod constitutiv al unor poeme* simfonice (Saint-Saëns, Dans macabru, R. Strauss, Așa grăit-a Zarathustra, Ravel, poemul coregrafic La Valse, Stravinski, Petrușka). V. este bogat reprezentat și în literatura pianistică, îndeosebi romantică; primilor autori de prestigiu în acest domeniu, Schubert (132 v.) și Weber, le urmează Listz, Chopin (la acesta din urmă, ponderea și substanțialitatea v. în ansamblul operei fiind excepționale), Brahms, Ravel. Genurile muzical-teatrale și-au integrat v. în chip firesc, fie ca modalitate coregrafică directă, fie ca element de atmosferă în serviciul anumitor situații dramatice; cu aceste funcții, v. apare, în operă*, la Gounod (Faust), Verdi (Traviata), Puccini (Boema), Ceaikovski (Evghenii Onedin), Wagner (Maeștrii cântăreți), R. Strauss (Cavalerul rozelor), A. Berg (Wozzek), Șostakovski (Katerina Ismailova) și deține un loc important în baletele lui Delibes și Ceaikovski. Dezvoltarea v. pe linia muzicii ușoare* și de dans, petrecută în special la Viena, conduce nemijlocit la înflorirea, în cea de a doua jumătate a sec. 19, a operetei* în general și a operetei vieneze în special (printr-un revers al procesului, opereta devenind apoi, ea însăși, un „cadru” propice promovării v.). Prin Lanner și cei doi J. Strauss, tatăl și fiul, dar mai ales acesta din urmă, v. de divertisment se consacră ca atare, în formula sa tipic vieneză (care implică și înlănțuirea v. în potpuriuri*), numeroasele producții de acest fel ale compozitorilor vienezi cucerindu-și o binemeritată celebritate. Opereta vieneză, creată la aceeași epocă tocmai sub impulsul popularității, v. vienez de divertisment, îl exploatează intens, oferindu-i totodată posibilități ideale de întruchipare (între altele, operata prilejuiește și dezvoltarea v. vocal, apărută până atunci doar sporadic, la Brahms – Liebesliederwalzer – și, ca un reflex al operetei, în opera Cavalerul rozelor de R. Strauss). Timp de aproape un sec., Viena va rămâne un centru de propagare a operetei, fie direct, fie prin compozitorii formați acolo (șirul acestora începe tot cu J. Strauss-fiul, continuând cu Suppé, Zeller, Millöcker, Lehar, Kálmán, Fall), istoria v-șlagăr* confundându-se adesea, în tot acest timp, cu însăși istoria operetei. V. pătrunde în muzica românească în a doua jumătate a sec. 19, pe filiera miniaturii pentru pian (v. scrise în gustul compozițiilor de salon ale timpului de către Miculi, Flondor, Caudella, Scărlătescu, T. Brediceanu ș.a.) și a operetei (Caudella, Stephănescu, Porumbescu ș.a.). De o popularitate depășind granițele naționale s-a bucurat v. Valurile Dunării (1880), compus inițial pentru fanfară, de Ivanovici. Una dintre cele mai originale transfigurări ale particularităților de mișcare (2) și de caracter ale v. în întreaga literatură muzicală a sec. 20 este realizată de Enescu în Octetul pentru coarde op. 7 (partea a IV-a, Mouvement de Valse bien rhytmée) (1900). Compoziția românească din sec. 20 mai înregistrează și tendința utilizării v. într-o ipostază parodică (Jora – baletul Demoazela Măriuța, Paul Constantinescu, Din cătănie, trei caricaturi muzicale pentru instr. de suflat și pian, opera O noapte furtunoasă), în consens cu reprezentări similare din muzica universală contemporană.

PURCĂRETE, Silviu (n. 1950, București), regizor român de teatru. Creator de reputație internațională, distins cu Premiul Criticii Mondiale. Director al Centrului Dramatic și al Academiei de Teatru de la Limoges, Franța (din 1996). Activitatea de la Naționalul din Craiova (din 1991), îl face cunoscut peste hotare. Este invitat să prezinte și să monteze în cele mai mari capitale ale lumii, la cele mai importante festivaluri: Edinburgh, Viena, Londra, Paris, Amsterdam, Tōkyō, Melbourne, Montréal. Stilul său regizoral, caracterizat prin jubilația formelor, vizualismul fastuos, ce îmbină ceremonialul cu ritualul și arhetipalul, îl conduc spre capodopere scenice („Richard al III-lea”, „Diavolul și Bunul Dumnezeu”, „Ubu rex cu scene din Macbeth”, „Phaedra”, „Titus Andronicus”, „Orestia”, „Danaidele”, „Trei surori”, „De Sade”, „Furtuna”); regie de operă („Boema”, „Parsifal”, „Robert Devereux”). Volum biografic: „Silviu Purcărete – images de théâtre”.

RALEA, Mihai (1896-1964, n. Huși), sociolog, psiholog, eseist și om politic român. Acad. (1948), prof. univ. la Iași și București. Director al revistei „Viața românească” (1933-1940). În perioada interbelică, a desfășurat o activitate politică democratică și antifascistă, fiind membru al Partidului Național Țărănesc, pe care l-a părăsit în 1938. Ministru al Muncii (1938-1940) și al Artelor (1945-1946). Ambasador al României în S.U.A. (1946-1948). Director al Institutului de Psihologie al Academiei Române (din 1956). Influențat de E. Durkheim și de marxism, R. a formulat idealul unei democrații „sociale”, care să îmbine libertățile individuale cu solidarismul social („Introducere în sociologie”, „Contribuții la istoria societății”). A definit psihicul uman prin fenomenul „amânării”. Studii de antropologie filozofică („Explicarea omului”). Critică literară, eseuri („Interpretări”, „Atitudini”, „Comentarii sugestii”, „Perspective”, „Valori”, „Cele două Franțe”. Alte opere: „Istoria psihologiei” (în colab. cu C.I. Botez), „Sociologia succesului”, „Introducere în psihologia socială” (în colab. cu T. Herseni). Note de călătorie, traduceri.

ARHITECTÚRĂ (< fr., lat.) s. f. 1. Știința și arta de organizare și construire a spațiilor necesare vieții și activității umane. Avînd o dublă determinare, funcțională și artistică, evoluția a. depinde de tipurile de materiale folosite într-o anume epocă (lemn, piatră, cărămidă, beton), de destinația clădirii (locuințe, clădiri de cult, clădiri industriale, militare etc.) și de climatul spiritual în care apare. Elementele de bază ale a. – volumul, suprafața și planul – organizate după un anumit ritm, caracterizează stilurile arhitectonice. În funcție de concepția epocii, înclinată către funcțional sau către spiritual, a. accentuează fie structura construcțiilor (a. clasică grecească, Renașterea, a. sec. 20), fie forma generală și decorul, în scopul creării unui sentiment sau accentuării specificului național (a. egipteană, barocă, neoromânească). După destinația edificiilor, a. este împărțită în: a. civilă, a. religioasă, a. militară, a. industrială etc. A. peisagistică = știința și arta de a interveni asupra peisajului, în scopul obținerii unui spațiu cu valențe estetice. Latura cea mai importantă o constituie arta grădinilor. A. – sculptură = curent apărut după al doilea război mondial, ca reacție la cubismul interbelic, care urmărește integrarea a. în peisaj prin apropierea aspectului ei exterior de forma sculpturală, sau, chiar, prin crearea unor sculpturi locuibile. ♦ P. ext. Aspectul compozițional al unei opere artistice; structură. 2. (INFORM.) Arhitectura calculatoarelor = asamblarea subsistemelor funcționale într-un calculator numeric, pentru a obține performanțele impuse în condiții de cost avantajoase.

IORGA, Nicolae (1871-1940, n. Botoșani), istoric, scriitor, publicist și om politic român. Acad. (1910), prof. univ. la București. Fondator (1920) și director al Școlii române din Paris (Fontenay-aux-Roses). A ținut cursuri la Sorbona. Fondator (1908) al Universității populare de la Vălenii de Munte. A editat și condus numeroase ziare și reviste („Neamul românesc”, „Revista istorică”, „Revue Historique du Sud-Est-Européen”, „Floarea darurilor” etc.). Unul dintre doctrinarii sămănătorismului (a condus revista „Sămănătorul” în perioada 1905-1906). Fondator (1910) și lider al Partidului Național-Democrat, I. a avut un rol important în realizarea României Mari (1918). Unul dintre fondatorii Institutului de Studii Sud-Est Europene (1914) și organizatorul primului congres de bizantinologie (1924). Fondator al Institutului de studii bizantine și al Institutului de istorie universală (1937). A susținut revenirea pe tron a lui Carol II. Prim-min. (1931-1932). Consilier regal (1938-1940). Adversar al curentelor de extremă stângă și de extremă dreaptă, a fost asasinat de legionari (27/28 nov. 1940). A întocmit numeroase volume de izvoare, documente („Notes et extraits pour servir à l’histoire des Croisades au XV-e siècle”, 6 vol., „Studii și documente cu privire la istoria românilor”, 31 vol. ș.a.). Deși structural refractar subordonării faptului istoric unui sistem filozofic, a îmbogățit gândirea istorică cu o nouă viziune, dominată de factorul spiritual și întemeiată pe unele „permanențe”, coordonate ale dezvoltării istorice. În domeniul istoriei naționale, a elaborat monografii și sinteze de mare valoare („Istoria lui Mihai Viteazul”, „Istoria Bisericii române”, „Istoria armatei românești”, 2 vol., „Istoria comerțului românesc”, 2 vol., „Geschichte des rumänischen Volkes im Rahmen seiner Staatsbildungen”, 2 vol., „Istoria românilor”, 10 vol. ș.a.) și a integrat istoria României în istoria universală („La place des Roumains dans l’histoire universelle”, 3 vol.), relevând originalitatea culturii românești și interdependența istoriei poporului român cu istoria altor popoare. Contribuția la cercetarea istoriei universale („Geschichte des Osmanischen Reiches”, 5 vol., „Cărți reprezentative în istoria omenirii”, „Histoire de la vie Byzantine”, 3 vol.), ca și vastitatea operei (estimată de unii exegeți la 1.359 cărți și broșuri și peste 25.000 de articole) și a preocupărilor sale, îl situează între marii istorici ai lumii. Personalitate remarcabilă, de o mare mobilitate intelectuală, s-a manifestat ca poet („Poezii”), dramaturg („Doamna lui Ieremia”), evocator și portretist („O viață de om, așa cum a fost”, „Oameni care au fost”), dar mai ales ca istoric literar, elaborând sinteze fundamentale („Istoria literaturii românești în secolul al XVIII-lea, 1688-1821”, „Istoria literaturii românești în veacul al XIX-lea de la 1821 înainte”, 3 vol., „Istoria literaturii românești contemporane”, 2 vol., „Istoria literaturii romanice în dezvoltarea și legăturile lor”, 3 vol.). Membru a numeroase societăți științifice și academii din străinătate.

PAPACOSTEA 1. Gușu P. (1853-1912, n. în Macedonia), unul dintre membrii primului grup de tineri macedo-români aduși la studii în România în vremea lui Al.I. Cuza la școala de la „Sfinții Apostoli”, în scopul de a forma dascăli și propagatori ai culturii române pentru aromâni. A întemeiat școli românești la Niaguște și Moloviște. Emigrat în România, s-a stabilit la Viziru, jud. Brăila. Lucrări: „În zilele redeșteptării macedo-române”. 2. Alexandru P. (1884-1925, n. Bitolia-Moloviște, Macedonia), jurist, economist și politolog român de origine aromână. Fiul lui P. (1). Prof. univ. la Cernăuți. Membru al Partidului Conservator, colaborator al lui Alexandru Marghiloman. Lucrări în domeniul finanțelor și doctrinelor economice și politice („România politică. Doctrină, idei, figuri, 1907-1925”). 3. Cezar P. (1887-1936, n. Moloviște), scriitor și traducător român de origine aromână. Fiul lui P. (1). M. coresp. al Acad. (1935), prof. univ. la Iași. Membru al Partidului Poporului, secretar general al Ministerului Educației (1926-1927). Studii asupra filozofiei și religiei antice grecești („Evoluția gândirii la greci”, „Platon, opere”). 4. Petre G.P. (1893-1969, n. Viziru, jud. Brăila), jurist și om politic român de origine aromână. Fiul lui P. (1). Membru al Partidului Poporului. Secretar personal și politic al mareșalului Al. Averescu. Director general al P.T.T. (1926-1927). Cercetări asupra vieții și personalităților politice române contemporane. Internat în închisori și lagăre de regimul comunist. 5. Victor P. (1900-1962, n. Viziru, jud. Brăila), istoric român de origine aromână. Fiul lui P. (1). Prof. univ. la București. Fondator (1938) al Institutului de Studii și Cercetări Balcanice și al revistei „Balcania”. Membru al P.N.L., secretar de stat în Ministerul Educației Naționale (1944). A militat pentru cercetarea comparată a istoriei și civilizației popoarelor balcanice („Civilizație românească și civilizație balcanică”). Deținut politic la Sighet sub regimul comunist. 6. Petre-Mihail-Alexandru P. (n. 1926, București), biolog român. Fiul lui P. (4). Președinte al Comisiei de biologie a solului și secretar al Cercului de homeopatie. Organizator al unor simpozioane de biologia solului. A militat pentru o gândire consecvent biologică în agricultură („Biologia solului”, „Agricultura biologică”, „Revoluția biologică”, în colab.). 7. Cornelia Danielopolu P. (1927-1998, n. București), istoric român. Fiica lui P. (5). Cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene. Studii în domeniul relațiilor româno-grecești în epoca modernă și al elenismului modern („Literatura în limba greacă în Principatele Române, 1774-1830”). 8. Șerban-Paul P. (n. 1928, București), istoric român. Fiul lui P. (4). M. coresp. al Acad. (1990) și al Acad. Ligure de Științe și Litere. Codirector al revistei „Il Mar Nero” (Italia), coeditor al colecției „Rumänien-studien” (Germania). Director (1990-2001) al Institutului de Istorie „N. Iorga” din București. A îmbogățit substanțial medievistica românească cu surse inedite sau puțin cunoscute și cu interpretări noi privitoare la secolele 13-15. Lucrări în domeniul istoriei medievale românești în contextul istoriei universale („Românii în secolul al XIII-lea. Între cruciată și Imperiul Mongol”, „Geneza statului în evul mediu românesc”, „Ștefan cel Mare al Moldovei”, „Oltenia sub stăpânirea austriacă”).

PERUGIA, oraș în centrul Italiei, situat pe râul Tiberina, la 137 km N de Roma, centru ad-tiv al reg. Umbria; 149,1 mii loc. (2001). Aeroport. Ind. alim. (dulciuri, paste făinoase), ceramică, textilă; mobilă. Vechi centru cultural. Universitate (1200, recunoscută 1308). Muzee. Galeria națională a Umbriei. Monumente: ruinele unor ziduri etrusce (sec. 4 î. Hr.), Arcul lui August (sec. 1 î. Hr.), porțile Marzia, San Pietro, bisericile San Angelo (sec. 5-6), de plan circular, San Prospero (sec. 8-9), San Pietro (sec. 9), San Domenico (1305, reconstruită în 1632), în care se află mormântul papei Benedict II, San Severo (1505, renovată în sec. 18, cu fresce de Rafael), catedrala San Lorenzo (1345-1490), oratoriul San Bernardino (1451-1461), Palatul vechii universități (1453-1483), construit după planurile arhitectului Gasparino di Antonio, Palatul pririlor (sec. 13-14), Collegio del Cambrio (1453-1457), Palatul Gallenga (1748-1758), Primăria / Palazzo Comunale (1293-1297, reconstruit în 1333-1335), Fontana di Piazza (c. 1278). Centrul școlii de pictură umbriene, remarcabile, mai ales prin operele lui Perugini, Pinturicchio ș.a. Întemeiat de umbrieni, a devenit unul din cele 12 orașe importante ale etruscilor (sec. 4 î. Hr.); cucerit de romani (310 î. Hr.), apoi de longobarzi (din 592), a intrat în componența statului papal (din 1540) și al Italiei unificate (1860).

SPANIOLĂ s. f. (cf. fr. espagnole, it. spagnolo – după Spania): limbă romanică din grupul occidental, vorbită în Spania, aproape în toate țările Americii de Sud și ale Americii Centrale (cu excepția Braziliei – unde se vorbește portugheza, Guyanelor – unde se vorbește engleza, franceza și olandeza, și a statului Haiti – unde se vorbește franceza), în Mexic, în sudul S.U.A. și în insulele Filipine (parțial). Este una dintre limbile internaționale actuale. Se caracterizează prin ortografie mai simplă decât a portughezei; semne de întrebare și de exclamare puse la începutul și la sfârșitul propozițiilor (cele de la început în poziție răsturnată); elemente lexicale arabe (foarte numeroase), italiene, provensale și franceze (cele arabe între secolele al VIII-lea – al XV-lea); folosirea unui auxiliar dublu – estar (< lat. stare) și ser (< lat. esse); folosirea subiectului după verb etc. Trebuie spus că prin intermediul s. civilizația arabă a devenit cunoscută Europei și a avut o mare influență asupra culturii acesteia în evul mediu (termeni nenumărați din matematică, astronomie, medicină și filosofie s-au răspândit în toate țările Europei, mulți dintre ei devenind termeni internaționali). Este atestată prin documente din secolul al XII-lea; printre acestea a rămas celebru Cidul (El Poema del Mio Cid), epopee populară scrisă în 3730 de versuri, în care sunt evocate luptele împotriva maurilor, conduse de eroul național spaniol Rodrigo Ruy Diaz de Bivar, supranumit de arabi El Cid („domnul”). Datorită descoperirii Americii în secolul al XV-lea și colonizării acesteia de către spanioli, limba spaniolă a căpătat cea mai mare extindere dintre toate limbile romanice. În acel secol și în secolul următor (al XVI-lea) s-a fixat limba literară spaniolă, pe baza dialectului castilian, dialect de centru (de aici și folosirea – alături de termenul de lengua espagñola – a termenului de lengua castellana „limba castiliană”), în care s-a dezvoltat o literatură bogată, ajunsă la apogeu la începutul secolului al XVII-lea prin operele unor scriitori de renume mondial ca Lope de Vega, Cervantes și Calderón de la Barca. S. dispune de trei grupuri de dialecte, dintre care cele mai importante sunt: în grupul de nord, dialectele asturian, leonez și aragonez; în grupul de centru, dialectul castilian și în grupul de sud, dialectul andaluz. Structura s. americane, vorbită în America de Sud, în America Centrală și în Mexic, este în esență aceeași cu structura s. vorbite în Europa. Ea a păstrat unele elemente arhaice și dialectale (cum ar fi pronunțarea spirantă interdentală θ – notată c sau z – ca un s, fenomen generalizat denumit seseo), dar a introdus și inovații proprii, cum sunt transformarea lui e neaccentuat în i (cf. vestido > vistido „îmbrăcăminte”); trecerea lui l palatal (notat ll) la y; modificarea sensurilor unor cuvinte; înlocuirea formei de persoana a II-a plural vosotros, a pronumelui personal, cu forma pronumelui de politețe Usted și a formei de persoana a II-a singular tu, a pronumelui personal, cu forma de persoana a II-a plural vos, a aceluiași pronume; folosirea formei neaccentuate de acuzativ lo, a pronumelui personal, în locul formei le, atât pentru lucruri cât și pentru persoane etc. S. americană este mai unitară în forma scrisă decât în forma vorbită, care prezintă mai multe variante, create prin influența, pe etape, a diverselor limbi indiene existente în țările din aceste zone. Astfel, în prima etapă (a așezării spaniolilor pe coastele Americii), s. a împrumutat cuvintele din limbile indiene araucană și caraibi; în a doua etapă (în timpul expediției lui Cortez în Mexic), ea a împrumutat cuvinte din limba indiană nahuatl (aztecă); în a treia etapă (după cucerirea Perului și a Boliviei), împrumuturile s-au făcut din limba indienilor incași quechua. Trebuie spus că cea mai apropiată de forma s. europene este s. vorbită în Peru, deoarece poziția de centru cultural al imperiului colonial spaniol, pe care o avea această țară (cu școli și universități), a favorizat păstrarea mai bine a aspectului literar al acestei limbi. Totuși, în lexicul ei există destule cuvinte împrumutate din limbile indienilor incași quechua. Aceeași influență o constatăm și în limba spaniolă vorbită în Bolivia. În lexicul s. vorbite în Chile și într-o parte a Argentinei s-a exercitat influența limbii indiene araucană. Foarte multe cuvinte din limba indiană guarani au fost împrumutate de s. vorbită în Paraguay, Uruguay și Argentina (în Paraguay, unde indienii guarani reprezintă jumătate din populația țării, s. este concurată chiar de limba acestora, care este vorbită de cercuri largi de muncitori, comercianți și intelectuali). Nici s. vorbită în Mexic nu este lipsită de influența limbii indienilor; în lexicul și fonetica ei se constată destule elemente din limba indiană nahuatl (aztecă). Pentru s. vorbită în Cuba este vizibilă influența limbii negrilor africani, aduși ca robi pe plantațiile din insulă, iar pentru s. vorbită în Argentina și în Guyana nota caracteristică în lexic este dată de elementele împrumutate din limbile emigranților europeni: în prima, din italiană, iar în a doua, din franceză, olandeză și engleză.

CREA vb. 1. a afla, a concepe, a descoperi, a elabora, a face, a găsi, a gîndi, a imagina, a inventa, a născoci, a plănui, a plăsmui, a proiecta, a realiza, a scorni, (înv. și pop.) a izvodi, (pop.) a iscodi, a închipui, (reg.) a tocmi, (înv.) a unelti, (fig.) a naște, a urzi, a zămisli. (A ~ un nou sistem de...) 2. a făuri, a înfăptui, a întemeia, a realiza. (A ~ un stat național unitar.) 3. (BIS.) a face, a zidi. (Biblia scrie că Dumnezeu a ~ lumea.) 4. a constitui, a ctitori, a funda, a institui, a înființa, a întemeia, a organiza, (astăzi rar) a statornici, (înv.) a sădi, a stabili, a statori, a temeli, (grecism înv.) a sistisi, (fig.) a urzi. (A ~ corpul grănicerilor.) 5. a alcătui, a constitui, a desemna, a forma, a institui, a înființa, a numi, a organiza, a stabili, (înv.) a tocmi. (A ~ o comisie specială.) 6. a alcătui, a compune, a elabora, a întocmi, a realiza, a redacta, a scrie, (înv.) a izvodi, a redija, a tocmi. (A ~ o operă valoroasă.) 7. a forma, a pregăti. (~ cadre de specialiști.) 8. a cauza, a da, a determina, a face, a pricinui, a produce, a provoca, a stîrni. (Medicamentul îi ~ o senzație de...) 9. a aduce, a produce, a realiza. (~ mari beneficii.)

limbă sf [At: PSALT. HUR. 17^r/25 / Pl: ~bi și (rar) ~be / E: ml lingua] 1 Organ musculos, alungit și mobil, situat în cavitatea bucală, cu funcție tactilă și cu rol important în procesul de masticație și deglutiție a alimentelor, iar la om, în articularea sunetelor. 2 (Îs) ~ neagră Boală la om nedefinită mai îndeaproape. 3 Limbă (1) a unui animal folosită ca aliment. 4 Mâncare preparată din limbă (3). 5 (Îs) ~ de crap Parte cărnoasă din cavitatea bucală a crapului, foarte gustoasă. 6 (Îe) A alerga (sau a umbla, a veni, a aștepta etc.) cu ~ba scoasă A alerga sau a umbla, a veni, a aștepta cu mare nerăbdare, agitat. 7 (Reg; îe) A asuda sub ~ A se plânge că a muncit prea mult când, în realitate a stat degeaba. 8 (Reg; îe) A năduși sub ~ A obosi. 9 (Reg; îe) A-l trece (pe cineva) apa sub ~ A-i fi foarte frig. 10 (Reg; irn; îe) Nici ~ba nu-i asudă Se spune despre cineva care vorbește încontinuu. 11 (Reg; îae) Se spune despre cineva care nu muncește cu tragere de inimă. 12 (Pfm; îe) A scoate ~ba (la cineva) A disprețui pe cineva. 13 (Îae) A sfida. 14 (Reg; îe) Nu sta cu ~ba afară Se spune cuiva pe care îl îndemni să râdă. 15 (Pop; îe) A avea ~ lungă sau (a fi) lung de (ori la, în) ~ (sau, reg) fraged la ~ A fi vorbăreț. 16 (Îae) A fi incapabil de a păstra un secret. 17 (Pfm; îe) A fi (sau a avea) ~ (foarte) ascuțită (ori veninoasă, otrăvită, rea, neagră, de șarpe) A spune vorbe răutăcioase. 18 (Îae) A fi bârfitor. 19 (Îlav) Cu ~ înveninată (sau veninoasă) Cu răutate. 20 (Fam; îe) A înțepa cu ~ba sau (reg) a fi cu (sau a avea) piper, țepi pe sau aguridă sub ~ A fi sau a vorbi ironic ori malițios Si: a batjocori. 21 (Fam; îe) A fi slobod la ~ (sau ~ slobodă ori a avea ~ba dezlegată) A fi excesiv de sincer și direct în vorbire. 22 (Îae) A fi necontrolat în vorbire. 23 (Îae) A fî incapabil de a păstra un secret. 24 (Fam; îe) A fi cu două ~bi sau a avea (mai) multe ~bi A fi mincinos sau prefăcut. 25 (Îae) A fi ipocrit. 26 (Pfm; îe) A fi iute de ~ A vorbi prea repede. 27 (Pfm; îe) A avea ~ ascuțită (sau a-i umbla ~ba cu ascuțime) A fi înzestrat cu însușirea de a vorbi convingător. 28 (Imt; îe) A-și mușca ~ba A tăcea, evitând să spună ceva nepotrivit. 29 (Fam; îe) A-și înghiți ~ba A mânca cu mare poftă. 30 (Îae) A amuți de uimire, de emoție etc. 31 (Îae) A se abține de la a spune ceva nepotrivit. 32 (Pfm; îe) A-și ține (sau băga) ~ba (în gură) A tăcea. 33 (Pfm; îe) A-și pune frâu la ~ (sau ~bii) ori a-și înfrâna (sau struni) ~ba A se feri de a spune ceva necuviincios. 34 (Fam; îe) A scoate (sau a-i ieși cuiva) ~ba de-un cot A i se tăia respirația datorită efortului sau oboselii Si: a gâfâi. 35 (Îae) A fi foarte obosit. 36 (Fam; îe) A trage (pe cineva) de ~ A pune cuiva întrebări multe și insistente pentru a afla anumite lucruri Si: a iscodi. 37 (Fam; îe) A (i) (se) dezlega (cuiva) ~ba sau a se dezlega (ori a prinde) la ~ sau a prinde ~ A căpăta chef de vorbă. 38 (Îe) A (se) dezlega (cuiva) ~ba A-și redobândi facultatea vorbirii. 39 (Pfm; îe) A-și bate ~ba(-n gură de pomană) sau a-și toci ~ba A vorbi mult și neîntrerupt, fără a fi luat în seamă. 40 (Pfm; îe) A-i merge (cuiva) ~ba ca o moară stricată (sau de vânt) (ori, reg, a-i toca ~ba în gură sau a-i bate ~ba) A vorbi repede și fără întrerupere Si: a flecări, a pălăvrăgi. 41 (Pfm; îe) A avea mâncărime (sau, reg, mâncărici, mâncătură) la (sau de) ~ ori a avea vierme (sau, reg, gâdilici) la ~ sau a-l mânca (ori a-l arde ~ba) sau, reg, a-l frige ~ba (ori la ~) A vorbi prea mult Si: a fi limbut, a fi palavragiu, a fi vorbăreț. 42 (Pfm; îe) A (i) se încurca (sau împiedica) (cuiva) ~ba (în gură sau la vorbă) A rosti cu greutate cuvintele din cauza unei emoții, a băuturii etc. 43 (Pfm; îe) A avea ~ba legată A refuza să vorbească. 44 (Îvp; îe) A nu avea ~ în gură (sau de grăit) A nu dori să vorbească. 45 (Înv; îe) A-i fi (cuiva) ~ba legată sau a fi cu ~ba legată (sau legată, încurcată) A fi mut. 46 (Înv; îla) Împiedicat la ~ (sau, pop, cu ~ba împiedicată) Bâlbâit. 47 (Reg; îs) ~ lată Care se exprimă greoi, din cauza limbii mari. 48 (Pfm; îe) A vorbi sau (a grăi) în vârful ~bii (sau în ori pe ~) sau a-i fi (cuiva) ~ba prinsă (ori împiedicată) A fi peltic. 49 (Pop; îe) A (i) se lega (cuiva) -ba (în gură) sau a-i pieri (ori a i se încurca, a-i îngheța, a i se îngroșa, a i se lua, a i se scurta) (cuiva) ~ba A nu mai avea curajul să vorbească Si: a amuți. 50 (Pop; îe) A-i pieri cuiva ~ A muri. 51 (Pop; îe) A-i lega (sau a scurta, a tăia) (cuiva) ~ba A împiedica pe cineva să spună ceva calomnios sau jignitor. 52 (Pop; îe) Pișcat (sau înțepat) la ~ sau prins de ~ Ușor amețit de băutură Si: (pfm) afumat, cherchelit. 53 (Reg; îe) A avea păr pe ~ A fi lipsit de educație. 54 (Reg; îla) Cu păr pe ~ Lipsit de educație, de maniere Si: prost, necioplit. 55 (Îe) A avea ~ de aur A avea darul de a vorbi frumos și elocvent. 56 (Îe) A fi cu ~ba fagure de miere A vorbi excesiv de prietenos și amabil. 57 (Pfm; îe) Pușchea(-ți) pe ~(-ți) Se spune cuiva care vorbește despre un lucru neplăcut, pentru ca aceasta să nu se îndeplinească. 58-59 (Pfm; îe) A (nu) pune pe ~ (ceva) A (nu) gusta din ceva. 60 (Reg; îe) A-și bate ~ba-n gură ca calicii la pomană A vorbi repede și prost. 61 (Reg; îe) Parcă-l trage cineva de ~ Se spune despre cineva care vorbește mult, neputând păstra un secret. 62 (Reg; îe) Nu i-a (sau nu v-a etc.) tors mama pe ~ Se spune despre cineva care vorbește cu ușurință. 63 (Reg; îae) Se spune despre cineva care vorbește morocănos. 64 (Reg; îe) A-și toarce pe ~ A se gândi bine înainte de a vorbi. 65 (Pfm; îe) Cum îi vine sau ce-i vine pe ~ Fără a-și controla exprimarea, sub impulsul unei stări de moment. 66 (Îe) A-i sta (sau a-i umbla, a-i veni) (cuiva) pe ~ (ceva) A fi pe punctul de a spune ceva. 67 (Îae) A nu-și aminti un lucru bine știut. 68-69 (Reg; îe) L-a(u) mușcat albinele (sau albina) de ~ Se spune despre cineva care nu vorbește (prea mult). 70 (Îae) Se spune despre un om beat. 71 (Pop; îe) Gură am și ~ n-am Se spune atunci când cineva se abține, deși ar mai avea multe de adăugat. 72 (Pop; îe) A nu-și băga ~ba unde nu-i fierbe oala A nu se amesteca într-o problemă care nu-l privește. 73 (Pop; îe) Inima o are pe ~ sau ce-i pe inimă aceea-i și pe ~ sau ce are-n suflet are și pe ~ Se spune despre o persoană sinceră, deschisă și onestă. 74 (Reg; îs) ~ba beregății Uvulă. 75 Facultate de a vorbi Si: grai, vorbire. 76 (Înv; îe) A da ~ prin țară A face să se știe pretutindeni. 77 (Trs; îs) Răsura ~bii Amendă aplicată cuiva găsit vinovat de calomnie. 78 (Înv; îs) ~ strâmbă Calomnie. 79 (Îvp; îls) Carte cu ~ de moarte Testament. 80 (După verbe ale zicerii; îlav) Cu (sau, rar prin) ~ de moarte Ca ultimă dorință, exprimată pe patul morții. 81 (Pex; îal) Ca dispoziție testamentară. 82 (Îe) A lega pe cineva cu ~ de moarte A obliga pe cineva prin jurământ să îndeplinească o ultimă dorință, exprimată înainte de moarte. 83 (Înv; îs) Frântură (sau frământare) de ~ Vorbire încâlcită. 84 (Pex; îas) Frază încâlcită, alcătuită din cuvinte greu de rostit. 85 (Spc; îas) Joc ce constă în rostirea rapidă și corectă a unei asemenea fraze. 86 (Înv) Prizonier de la care se obțineau informații asupra situației din armata inamică. 87 (Arg) Spion. 88 (Înv; udp „despre”, „de” etc.) Informație asupra situației inamice. 89 Tăiș de metal al unui cuțit, briceag sau al altor instrumente Si: pană, pânză. 90 (Pop; îs) ~ de trăsnet (sau a trăsnetului) Rămășiță a unei sulițe, sau a unei alte arme străvechi, descoperită cu prilejul unei săpături, despre care se credea că a fost împlântată în adâncul pământului de un trăsnet. 91 (Îlav) Nici cu (sau cât ori ca) o ~ de cuțit Nici cât de puțin. 92 Parte metalică a ciocanului, opusă capului cu care se bat cuiele, prelungită și subțiată spre vârf Si: (pop) pană. 93 (Reg) Vârf al șurubelniței. 94 Fiecare dintre arătătoarele ceasului. 95 Pendul al unui orologiu. 96 Bară mobilă, agățată în interiorul clopotului, care, prin mișcare, lovește pereții lui, făcându-l să sune. 97 (Reg; îs) ~ de clopot Joc la priveghi, nedefinit mai îndeaproape. 98 Indicator la cântare sau la orice instrument de măsurat. 99 (Pan) Parte a unor obiecte, alungită și mobilă, de forma unei limbi (1). 100 (Înv; pan) Lingou. 101 (Înv; pan) Parte alungită și ascuțită a tălpii fierului de călcat. 102 (Îrg; pan) Bucată de lemn sau de metal alungită, folosită ca încuietoare la uși, porți etc. 103 (Reg) Pisălog la piuliță. 104 (Reg) Hădărag (1). 105 (Reg) Fiecare dintre cele două brațe ale cleștelui. 106 (Reg) Cumpănă a fântânii. 107 (Reg) Picior al pilugului în care se prind aripile fusului de la piuă. 108 (Reg) Fiecare dintre crestăturile în formă de trepte de la capătul de jos al pilugului, cu ajutorul cărora postavul este întors și răsucit în piuă. 109 (Reg) Fiecare dintre aripile fusului care ridică pilugul de la piuă, agățându-se în piciorul acestuia. 110 (Pop) Parte a dispozitivului de oprire automată la mașina bătătoare. 111 (Pop) Proeminență de la partea de jos a oiștei porții, care face ca aceasta să se deschidă și să se închidă cu ușurință. 112 (Reg) Cârlig în care se agață zăvorul de la ușă, poartă etc. 113 (Reg) Parte de la car sau sanie de care se fixează proțapul Si: (pop) cârlig, grui, furcă, (reg) popârțac, splină. 114 (Reg) Parte care face legătura între crucea și inima căruței. 115 (Reg) Tânjală. 116 (Reg) Parte a căruței nedefinită mai îndeaproape. 117 (Pop) Cordar la ferăstrău. 118 (Tăb; reg) Piesă alungită și mobilă a stativelor pe care se întind pieile ce urmează a fi prelucrate. 119 Proptea a alergătoarei de la războiul de țesut Vz: rezemătoare, sprijinitoare. 120 (Plg) Fier lat, ascuțit la un capăt, cu care se ară. 121 (Îs) ~ba cracilor (sau cracii cu ~) Cârlig cu ajutorul căruia se reglează schimbătorul plugului, introducându-se în una dintre găurile cu care această piesă este prevăzută. 122 (Muz) Plăcuță de lemn deasupra căreia se întind coardele unor instrumente muzicale Si: tastieră, (rar) tastă. 123 (Muz; rar) Ancie a unui instrument de suflat. 124 (Muz; rar) Clapă la instrumentele muzicale cu claviatură Si: tastă, tușă. 125 Cuțit de lemn la meliță Si: (reg) bătăiuș, bătător, condei, spată, tocător. 126 Deschizătură lăsată la gardul de pescuit. 127 (Pes) Fiecare dintre cele două deschizături ale sacului unui vintir. 128 Vârf al cârligului la undiță. 129 (Reg) Șanț care desparte în două mari semicercuri vatra cuptorului, construită din pământ bătătorit. 130 (Reg) Colac împărțit la pomeni. 131 Fâșie de piele, pânză etc. lungă și îngustă, care acoperă deschizătura încălțămintei în locul unde aceasta se încheie cu șiretul etc. 132 Obiect de metal, os, material plastic etc. care ajută la încălțarea pantofilor Si: încălțător. 133 (Îvp) Cui de la cataramă. 134 Bucată de piele care se coase la marginea posterioară de sus a cizmelor, pentru a le putea trage pe picior. 135 (Bot; reg; îc) ~ba-apei Broscariță (Potamogeton natans). 136 (Bot; reg; îac) Pașă (Potamogeton crispus). 137-140 (Bot; reg; îac) Broasca-apei (Potamogeton pussilus, lucens, perfoliatus și pectinatus). 141 (Bot; reg; îc) ~ba-bălții, ~ba-bălților, ~ba-broaștei, ~ba-oii, ~ba-vacii Limbariță (Alisma plantago aquatica). 142 (Bot; reg; îc) ~ba-boierului Barba-boierului (Ajuga laxmanni). 143 (Reg; îc) ~ba-boului (-cea-mică) Plantă erbacee meliferă din familia boraginaceelor, acoperită cu peri aspri și țepoși, cu flori uvulacee, roz sau rar albe Si: (reg) atrățel, boroanță, iarbă-de-bou-sălbatică, limbariță, miruță, roșii (Anchusa officinalis). 144 (Reg; îac) Plantă erbacee din familia boraginaceelor, acoperită cu peri aspri și țepoși, cu flori albastre mari Si: (reg) miruță, (rar) orcanetă (Anchusa italica). 145 (Bot; reg; îac) Plantă din familia amarilidaceelor, originară din America, cu trunchiul scurt și gros, cu frunze verzi-albăstrui, care înflorește la 5-25 de ani, numai o singură dată și apoi moare Si: (reg) haluz, roadă, săbor, spin (Agave americana). 146 (Bot; reg; îac) Sică (Statice). 147 (Bot; reg; îac) Belșiță (Canna indica). 148 (Bot; reg; îc) ~ba-boului, ~ba-câinelui, ~ba-mielului, ~ba-mielușelului Alior (Borago officinalis). 149 (Bot; îc) ~ba-boului Lușcă-albă (Ornithogalum caudatum). 150 (Bot; reg; îac) Iarba-șarpelui (Echium vulgare). 151 (Bot; reg; îac) Pătlagină (Plantago major). 152 (Bot; reg) Măcriș (Rumex acetosa). 153 (Bot; reg; îc) ~ba-broaștei Iarba-broaștelor (Hydrocharis morsus-ranae). 154 (Bot; reg; îc) ~ba-bălților, ~ba-broaștei, ~ba-oii, ~ba-șarpelui Pătlagină (Plantago lanceolata). 155 (Bot; reg; îc) ~ba-caprei Specie de lăptucă. 156 (Bot; reg; îc) ~ba-boului, ~ba-căii, -ba-câinelui, -ba-cucului, ~ba-mielului Arăriel (Cynoglossum officinale). 157 (Bot; reg; îc) ~ba-cățelei Plantă nedefinită mai îndeaproape. 158 (Bot; reg; îc) ~ba-boului, ~ba-cerbului, ~ba-oii, ~ba-vacii, ~ba-vecină, ~ba-vecinei Năvalnic (Scolopendrium vulgare). 159 (Bot; reg) Lipicioasă (Galium aparine). 160 (Bot; reg) Splină (Chrysosplenium alternifolium). 161 (Bot; reg; îc) ~ba-cerbului, ~ba-șarpelui Ferigă (Dryopteris filixmas). 162 (Bot; reg; îac) Unghia-ciutei (Ceterach officinarum). 163 (Bot; reg) Pieptănariță (Cynosurus cristatus). 164 (Bot; reg) Cocoșei (Erythronium dens canis). 165 (Reg; îc) ~ba-cucului, limba-șarpelui Plantă erbacee perenă din încrengătura pteridofitelor, cu rizom scurt, târâtor, de obicei cu o singură frunză penat-compusă Si: (reg) coian, dragoste, iarba-dragostei, lăpăriță, limbar (Botrychium lunaria). 166 (Bot; reg; îac) Plantă erbacee cu flori de culoare albăstruie-liliachie care crește în regiunile subalpine (Gentiana bulgarica). 167 (Bot; reg) Buruiană-de-ghing (Gentiana praecox). 168 (Bot; reg; îc) ~ba-cucului Mâna-Maicii-Domnului (Orchis maculata). 169 (Bot; reg; îac) Poranici (Orchis mascula). 170 (Bot; reg; îac) Iarbă-moale (Stellaria holostea). 171 (Bot; reg; îac) Ură (Gymnadenia conopea). 172 (Bot; reg; îc) ~ba-gâștei Bob-de-țarină (Lathyrus sylvester). 173 (Bot; reg; îc) ~ba-mării Plantă erbacee din familia cruciferelor, cu flori albe, roze, purpurii și, mai ales, violete, dispuse în umbrelă, originară din regiunile sudice ale Europei și cultivată adesea ca plantă decorativă Si: (reg) lilicele, limbușoară, omățăl, punga-ciobanului, saști, traista-ciobanului (Iberis umbellata). 174 (Bot; reg; îac) Lilicele (Iberis semperflorens). 175 (Reg; îac) Planta Iberis pinnata. 176 (Reg, îc; șîf ~ba-mielușelului) ~ba-mielului Plantă erbacee din familia boraginaceelor, cu flori albastre, rar albe Si: (reg) alior, arăriel, arățel, atrățel, boranță, boranță-roșie, laptele-câinelui, mierea-ursului (Borrago officinalis). 177 (Bot; reg; îac) Otrățel (Onosma arenaria). 178 (Reg; îc) ~ba-oii (sau ~ba-oaiei) Plantă erbacee cu frunze dințate și spinoase, cu flori purpurii, care crește prin locuri umede și mlăștinoase Si: (reg) pălămidă (Cirsium canum). 179 (Reg; îac) Mică plantă erbacee cu frunzele dispuse în rozetă și cu flori roz, grupate în spice Si: (pop) minciună, patlagină, plătagină (Plantago gentianoides). 180 (Reg; îac; șîc ~ba-oii-cea-amară) Plantă din familia compozitelor, cu rizom scurt și gros, cu numeroase rădăcini lungi și groase, tulpină erectă și flori roșii, care crește prin fânețe umede și sărăturoase Si: (pop) iarbă-mare, steghie-turcească (Leuzea salina). 181 (Bot; reg; îac) Podbal (Tussilago farfara). 182 (Bot; reg; îc) ~ba-broaștei, ~ba-vacii Rodul-pământului (Arum maculatum). 183 (Bot; reg) Lemnul-Maicii-Domnului (Santolina chamaecyparissus). 184 (Bot; reg; îc) ~ba-păsării Liliuță (Anthericum ramosum). 185 (Reg; îc) ~ba-păsăricii Planta Cuscuta. 186 (Reg; îc) ~ba-boului, ~ba-peștelui Plantă erbacee perenă cu frunze verzi-albăstrui și flori violete, dispuse în panicul, răspândită prin locuri umede și sărate (Limonium vulgare). 187 (Reg; îac) Plantă erbacee din familia plumbaginaceelor, răspândită pe pășuni de munte (Armeria elongata). 188 (Reg; îc) ~ba-rățoiului Plantă nedefinită mai îndeaproape. 189 (Reg; îc) ~ba-soacrei Plantă cărnoasă arborescentă din familia cactacee, originară din America, cu tulpina erectă, ramificată, cu sau fără spini, cu flori mari, galbene sau roșii Si: (reg) broască, stoletnic (Opuntia ficus-indica). 190 (Reg; îac) Plantă din familia cretaceelor, cultivată în Africa, America și Europa pentru fructele sale (smochine de Spania) și, de asemenea, plantată ca gard viu (Opuntia vulgaris). 191 (Bot; reg; îc) ~ba-șarpelui Ferigă mică cu rizomul lung, cu o singură frunză, de formă ovală, răspândită prin locurile umede, prin tufișuri și păduri Si: grăitoare-de-rău (Ophioglossum vulgatum). 192 (Reg; îac) Plantă din ordinul umbeliferelor, cu tulpină înaltă de 40-100 cm, ramificată, cu flori numeroase, albe sau roșietice, care crește prin fânețe și poieni umede, semisărate Si: floarea-țigăncii, leuștean-de-bahnă, leuștean-sălbatic, morcov-sălbatic (Peucedaum latifolia). 193 (Reg; îac) Plantă cu frunzele lanceolate, folosită în medicina populară pentru proprietățile ei astringente sau contra tusei Si: căruțele, coada-șoricelului, iarba-tăieturii, limba-bălților, limba-broaștei, limba-oii, limbariță, pătlagină, pătlagină-îngustă (Plantago lanceolata). 194 (Bot; reg; îac) Stupitul-cucului (Cardomina protensis). 195 (Bot; reg; îac) Ferigă (Dryopteris filix-mas). 196 (Reg; îc) ~ba-cucului Planta Botrychium lunaria. 197 (Bot; reg; îc) ~ba-șopârlei Dornic (Falcaria sioides). 198 (Bot; reg; îac) Specie de stânjenei nedefinită mai îndeaproape. 199 (Bot; reg; îac) Burete nedefinit mai îndeaproape. 200 (Reg; îc) ~ba-șopârlei Planta Falcaria rivini. 201 (Reg; îc) ~ba-vrabiei Mică plantă erbacee anuală, cu frunze liniar-lanceolate și flori axiale verzi (Thymelae passerina). 202 (Bot; reg; îc) ~-de piatră Foaie-grasă (Pinguicula vulgaris). 203 (Reg; îc) ~-de-mare (sau ~ba-boului, ~ba-vecinii) Plantă din familia cetacee, cu tulpină lungă, cărnoasă, prevăzută cu țepi, cu flori roșii, cultivată și ca plantă ornamentală Si: (reg) bostan, broască, palmă, stoletnic, talpa-ursului (Phyllocactus ackermanni). 204 (Îac) Pește marin cu corpul oval și asimetric, cu ambii ochi situați pe o singură parte (Solea nasuta). 205 (Îac) Pește marin comestibil asemănător cu calcanul, care are corpul plat și aproape oval, acoperit de solzi fini, ce trăiește pe fundul nisipos, în apropierea coastei, și a cărui carne este foarte gustoasă (Pleunorectes solea). 206 (Îac) Pește marin de formă plată, cu amândoi ochii pe aceeași parte, care trăiește pe fundul apelor Si: cambulă (Pleuronectes plesus). 207 Sistem de comunicare alcătuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care aceștia își exprimă gândurile, sentimentele și dorințele Si: limbaj (1). 208 (Pgn) Limbaj (10). 209 (Îe) A nu vorbi aceeași ~ A nu avea același mod de a gândi sau de a simți. 210 (Îs) ~ aglutinată Limbă (207) în care raporturile gramaticale se exprimă prin înlănțuirea de afixe strict specializate pentru fiecare funcție în parte. 211 (Îs) ~ flexionară Limbă (207) în care raporturile gramaticale se exprimă prin afixe perfect sudate cu tema și care au, în general, valori complexe. 212 (Îs) ~ analitică Limbă (207) flexionară în care raporturile gramaticale sunt exprimate mai ales cu ajutorul mijloacelor analitice și al cuvintelor auxiliare. 213 (Îs) ~ sintetică Limbă (207) în care raporturile gramaticale se exprimă, de obicei, prin adăugarea de afixe la tema cuvintelor. 214 (Înv; îs) ~ba cârâitorilor Argou folosit de hoți. 215 (Îs) ~ păsărească Argou al copiilor constând în intercalarea unor silabe suplimentare între silabele cuvintelor. 216 (Pex; îas) Limbaj (1) convențional, greu de înțeles. 217 (Îs) ~ maternă (sau, îvr, mamă ori maicei) Limbă (207) pe care o învață cineva în copilărie, de la părinți. 218 (Îs) ~ (de) bază (sau fundamentală) ori ~ mamă Limbă (207) din care provin limbile (207) aceleiași familii sau ale aceluiași grup genealogic. 219 (Îs) ~ internațională (sau universală) Limbă (207) națională cu largă circulație în afara granițelor acelei țări, folosită în relațiile internaționale dintre state. 220 (Îs) ~ modernă Limbă (207) vorbită în perioada actuală sau într-o epocă apropiată. 221 (Îs) ~ clasică Limbă (207) care apaține Antichității greco-latine, din epoca ei clasică, considerată ca bază a educației și civilizației. 222 (Pex; îas) Formă a unei limbi (207) care are calitățile estetice ale perioadei clasice. 223 (Îs) ~ vie Limbă (207) care se vorbește în mod curent. 224 (Îs) ~ moartă Limbă (207) care nu se mai învață ca limbă maternă și nu se mai află în circulație. 225 (Îs) ~ națională (ori, îvr, naționalicească) Limbă (207) comună și unică a tuturor membrilor unei națiuni. 226 (Îs) ~ literară Cel mai corect aspect al limbii naționale, produs al unei continue prelucrări de către scriitori, publiciști, oameni de știință etc., utilizat în mediile intelectuale, în instituții etc. 227 (Îs) ~ de stat (sau oficială, ori, îvr, oficioasă) Limbă (207) utilizată în administrația unui stat sau într-una dintre instituțiile acestuia. 228 (Îs) ~ comună (sau înv obștească) Aspect al unei limbi (207) folosit ca mijloc de comunicare al întregii colectivități, independent de apartenența dialectală a vorbitorilor. 229 (Îas) Fază din trecutul unei limbi (207), anterioară diversificării ei dialectale. 230 (Îs) ~ veche Limbă (207) vorbită în perioadele din trecut, constituindu-se ca o etapă anterioară, distinctă de limba modernă. 231 (Îs) ~ curentă (sau de toate zilele, de conversație) Limbă obișnuită, folosită în relațiile zilnice dintre oameni. 232 (Îs) ~ standard Aspect al unei limbi (207) care reprezintă trăsăturile ei comune și modelul general de folosire. 233 (Îs) ~ scrisă Aspect al limbii naționale, consemnat în textele scrise. 234 (Îs) ~ vorbită Limbă (207) uzuală, utilizată în mod obișnuit în viu grai. 235 (Îs) ~ba surdomuților Totalitate a semnelor folosite de surdomuți pentru a comunica. 236 (Reg; îe) S-au mestecat ~bile Se spune când, într-o adunare, petrecere etc. discuțiile devin aprinse și vorbitorii încep să se certe. 237 (Pfm; irn; îs) ~ chineză Vorbire confuză, greoaie, din care nu se înțelege nimic. 238 (Îvp) Comunitate de oameni care vorbesc aceeași limbă (207) Si: națiune, neam, popor. 239 Fel de a vorbi, de a se exprima sau de a comunica al cuiva într-o anumită împrejurare. 240 (Spc) Stil al unui scriitor, al unei opere literare. 241 (Îlav) Pe ~ba cuiva Pe înțelesul interlocutorului. 242 (Pex; îal) Potrivit felului de a gândi sau de a simți al vorbitorului, interlocutorului sau a celui despre care se vorbește. 243 (Înv; îs) ~ de (sau în) mare Golf. 244 (Udp „de”) Porțiune alungită, îngustă, dintr-o suprafață, corp material etc. Si: fâșie, șuviță. 245 (Înv; îs) ~ de pământ Peninsulă. 246 Fâșie lungă și îngustă de pământ, pădure etc. 247 Rază de lumină care străbate întunericul. 248 Flacără de formă alungită. 249 (Îs) ~ de foc Fosfură de hidrogen care iese din mlaștini și arde singură. 250 (Îe) A vorbi (două) ~bi diferite A nu avea același mod de a gândi și de a simți. 251 (Îs) ~ de lemn Limbaj al propagandei totalitare, caracterizat prin formule fixe, șabloane, exprimare greoaie etc. 252 (Lpl; îc) ~bi de pisică Tip de fursecuri înguste și alungite. 253 (Arg; dep; îe) A da ~bi A avea relații sexuale orale. corectat(ă)

cântec (în folclorul românesc) I. 1. C. propriu-zis. Genul (1, 3) cel mai bogat în tipuri melodice și teme poetice, preponderent liric, al folclorului românesc. Gen neocazional (în afară de c. de joc), c. se execută de oricine (tineri și bătrâni, femei și bărbați), solistic sau în grup. Uneori este însoțit, heterofonic*, de instr. tradiționale (fluier*, cimpoi*). A luat naștere, în mod inegal, pe plan regional, pe baza elementelor de expresie ale unui fond străvechi, însumând și unele trăsături ale altor genuri, ocazionale (colindă*, de ex. c. de nuntă) sau neocazionale (doină*); în extremitatea nordică transilvăneană, singurul gen la care se adaptau texte poetice ocazionale sau neocazionale, epice sau lirice, era doina, până aproape de al doilea război mondial, deci c. a fost creat sau adoptat aici mai târziu, fenomen observat și în Câmpia Dunării. Influențele succesive, suprapunerile ulterioare genezei genului, transformările permanente ale interpreților („aici interpretarea se confundă aproape cu creația” [Brăiloiu]) au îmbogățit nucleul originar, dând naștere unui mare număr de tipuri melodice, variate ca structură: stilurile istorice (vechi și nou) și cele regionale. Terminologia pop. a c. este variată: hore, cântică, zicală, iar verbul a cânta (forma reflexivă a se cânta este utilizată numai în c. ceremoniale funebre), a zice, a hori. Tematica poetică reflectă intima legătură între c. și viața omului, complexitatea vieții lui sufletești și dinamica trăirilor umane, atitudinea față de natură, de muncă, de societate, funcția genului de-a lungul vremii (de „stâmpărare”, de delectare, de comunicare etc.), în imagini de o deosebită profunzime și de o negrăită frumusețe („Eu nu cânt că știu să cânta / Ci-mi mai stâmpăr inima”; „Cine-a făcut horile / Aibă ochi ca zorile / Și fața ca florile” etc.); „C-a izvorât direct din inima poporului; deci firea și inima lui o găsim în c.” (D.G. Kiriac); „este vorba de simțiri comune tututor, rostite într-un chip cunoscut oricui, din copilărie” (Brăiloiu). Constantele c. propriu-zis, numit astfel de Brăiloiu pentru a-l deosebi de c. ocazionale, sunt: formă strofică, fixă, alcătuită din 3-4 rânduri melodice*, ritm parlando rubato sau giusto silabic [v. sistem (II, 6)], bogăție tonal-modală, cu preponderența sistemului (II, 4) pentatonic* anhemitonic, profil descendent, melodică melismatică* sau silabică, raporturi variate între sunetele de cadență (1) ale rândului melodic și ale cadenței finale (de secundă*, terță*, cvartă*), concordanță între dimensiunea și structura versului și a rândului melodic, structurare a melodiei în părți egale (2+2) sau inegale (1+2 sau 1+2), forme variate ale sistemelor sonore (paralelism de terță major*-minor* sau de secundă*), „metabola* pentatonică”, combinații de 2 microstructuri etc., sunete netemperate (v. temperare) sau mobile (bogăție coloristică), cadențe finale descendente (prin subton* VII, secundă mare, coborâre a treptei a două – frigică – prin salt de terță, cvartă sau cvintă*); melodia se desfășoară pe sintagme octosilabice, rar hexasilabice; emisiuni vocale [v. voce (1)] variate (de piept, nazală, cristalină etc.). Asocierea aceleiași melodii cu texte diferite este caracteristică c. cu condiția concordanței conținutului emoțional și a structurii (de ex.: o melodie croită pe un metru de 8 silabe nu poate fi adaptată decât la un vers de aceeași dimensiune). Același tipar arhitectonic poate conține tipuri melodice diferite după: conținutul rândului melodic, locul cezurii (4) principale, structura modală (v. mod) și sistemul cadențial. Condiții diferite de viață și nivel inegal de dezvoltare, trăsături psihice proprii unei colectivități, influențe etc., au determinat nașterea stilurilor regionale, formând adevărate „graiuri muzicale regionale”, care, păstrând caracteristicile specifice genului, se deosebesc prin elemente secundare. Bartók, pasionat cercetător și admirator al creației folc. românești, cunoscând parțial creația pop. românească și dintr-o deficiență de metodă (compararea a două genuri diferite ca structură și geneză), considera aceste graiuri muzicale foarte depărtate, numindu-le „dialecte”. În adevăr, se pot considera „dialecte muzicale” numai c. diferitelor ramuri ale poporului român (aparținând dialectelor aromân sau macedo-român, megleno-român, istro-român), alături de cel daco-român (de pe teritoriul țării noastre), ramură principală ca număr, unitate socială și și importanță. Graiul melodic regional acoperă, în linii mari, provinciile istorice. Dar, în interiorul acestora, se observă mai multe subgraiuri, ale căror caracteristici sunt mai pregnante în „centrul de intensitate” (Cocișiu), satele mărginașe ale zonei respective fiind mai puțin reprezentative din cauza unor influențe și împrumuturi interregionale. Cel mai valoros, din punct de vedere artistic, și mai diversificat în sitluri locale (ale „țărilor”, zone etnografice cu caracteristici pregnante locale) este graiul transilvănean. Concluziile lui Brăiloiu rămân o bază de pornire pentru cercetători, cu unele amendamente (rezultat al investigațiilor ulterioare ale folcloriștilor români), cu privire la rolul și ponderea unor influențe externe asupra repertoriului din Maramureș și „Câmpia” Transilvaniei. Extremitatea nordică a Transilvaniei (Maramureș, Oaș) se individualizează prin următoarele trăsături: strofă de 4-5 rânduri melodice, cu cezura după rândul 2 sau 3, preferință pentru structuri modale majore, melodii pentatonice (hemitonice sau anhemitonice) sau heptatonice* cu substrat pentatonic, metabolă metatonică, cadențele interioare pe treptele 1, 3, 5; cadența finală evoluează prin secundă-terță, recitativ* pe treapta 1 prin coborâre la cvarta inferioară plagală; înlocuirea ultimului rând melodic (sau ultimelor 2 rânduri finale) cu text de refren specific („Ș-apoi daina și daina / Și iară daina, daina” sau cu silabe variate); portamente* și glissando*-uri frecvente, formule (II) ritmice proprii sistemului giusto silabic, cu alternarea, regulată sau liberă*, a troheului* cu spondeul* sau lărgirea pătrimilor*; tendință spre ritm și mișcare regulată. Graiul năsăudean se particularizează prin: amploarea strofei melodice (4-6 rânduri) și labilitatea ei (în interpretare se pot eluda sau adăuga rânduri melodice), înrudirea cu doina prin sistemul de melismare, unele desene melodice și preferința pentru modul doric (cu treapta a 4-a cromatizată*); locul variabil al cezurii principale, forma cadențelor interioare descendente pe același sunet sau pe sunetele apropiate. Înrudit ca melodică, ornamentarea* și amploarea formei este subgraiul sălăjean; caracter profund dramatic și emisiune puternică de piept. Melodiile provenite din N, denumite „moroșenești”, circulă aici în formele originare sau asimilate în stilul local. Subgrupa zonei numită de Bartók, „Câmpia” este înrudită cu graiul sud-vestic; câteva particularități locale: mobilitatea strofei melodice și a ornamentării, în aceeași piesă (unele strofe melodice pot fi bogat melismatice, altele silabice), circulație slabă a melodiilor cu mai puțin de 4 rânduri, cezură după rândul al doilea (răspândită în tot S-V Transilvaniei), existența unor melodii construite pe un metru* endecasilabic, preluat din folc. maghiarilor conlocuitori. Melodia astfel îmbogățită este asociată tot cu versul tradițional românesc de 8 silabe, la care se adaugă trei silabe (trai lai lai sau ș-ai lai lai) sau se repetă ultimele trei silabe ale versului („Cine-a făcut dragostile” + „dragostil’”). Sudul Transilvaniei are câteva trăsături comune. Strofă de 3 rânduri, cezură după rândul 2, sistem cadențial în care raporturile de secundă sunt frecvente, fie pe treptele VII, VII, fie pe 1, 1, 2; melodie bogată, cadență finală prin secunda superioară sau prin subton*, sistem pentatonic (sau moduri heptatonice cu 2 centri modali) și unele diferențieri locale, mai pregnante în Ținutul Pădurenilor (V. jud. Hunedoara până în jud. Alba), particularizat prin puternic substrat pentatonic, moduri cu cvartă lidică, între subton și treapta a 3-a, instabilă chiar de la o strofă la alta, varietatea conținutului rândului melodic (alături de AAAc, AAB, ABB, ABBAc, ABAB, ABAC, ABBC etc.), melismatică bogată, cadențe finale variate, dintre care se impun cadența frigică, dezvoltarea strofei prin adăugarea unui desen melodic, după cezură, foarte melismatic, chiar când restul melodiei este silabic, (desen care, prin dezvoltare până la metrul de 8 sau 6 timpi [I, 2], amplifică strofa) și înlocuirea, uneori, a versului în ultima parte a melodiei cu silabe speciale („lai, lai...”; „le, le, lea”, „Hai, hai” și „nu, dorule, nu” etc.); timbru* specific datorat unei emisiuni puternice de piept, terminarea sunetelor lungi cu lovitură de glotă și oprire bruscă, susținerea sunetelor lungite în aceeași intensitate (2), ceea ce conferă melodiei un caracter dramatic, sobru. Bine caracterizat prin câteva trăsături este și subgrupul bihorean: melodică de factură arhaică, utilizarea unui număr redus de sunete (4-5), lipsa cadenței finale frigice (Bartók) și preferința pentru cadența finală prin salt descendent (de terță, cvartă sau cvintă), frecvența structurilor modale lidiene, treapta a 3-a cromatizată (stabilă sau nu), forme reduse de 3 rânduri, adesea cu același conținut muzical (A A Ac și cezura după rândul al 2-lea), dezvoltarea strofei prin adăugarea unui desen melodic interior, executat pe silabe speciale („oi, hoi,” „ei, hei” etc.), intervale mari neumplute, pseudo-refrene (nu au loc fix melodic). Pilonii melodiei formează un „acord” în răsturnarea a 2-a, de tip major, iar în ultimul rând, un „acord” minor* (re-sol si; mi-sol si), ca și la Pădureni. Subgrupul bănățean se particularizează prin: strofe mai dezvoltate (cel puțin 4), la care se adaugă, adesea, refrene* regulate de 8 silabe sau refrene versificate (al căror text se modifică uneori după sensul versurilor); ultimul sau ultimele două refrene pot fi cântate pe silabe de refrene („Au, Doamne, că greu îi doru” etc.); scurte refrene interioare („Dodă, dodă”, „Ș-ai, Lino, dodă” etc.); cadențe finale variate și în plus cadențe pe tr. 2 sau prin secundă mărită; material sonor care depășește octava, pilonii primelor rânduri formează un acord major, iar în rândul final, acord minor al treptei a 2-a. În S-E Transilvaniei se disting mai multe subgrupuri (Țara Bârsei; Țara Oltului; Țara Târnavelor; Mărginimea) având ca trăsături comune: formă de 3 rânduri, cu cezură după rândul 1; rândul al 2-lea este unit cu rândul 3 printr-o broderie sau notă de pasaj, frecvența cadenței finale frigice și a cadenței interioare pe treapta a 3-a (3-3-1 sau 3-6-1; 3-1-1 etc.), în afară de cadența de subton și secundă mare descendentă; melodică puțin melismatică, formule melodice speciale. Deosebirile diferitelor subgrupe se rezumă la preferința pentru anumite formule, pentru unele raporturi cadențiale, tipul strofei, prezența și locul (sau absența) refrenului, sistemul de ornamentare. Graiul Munteniei și al Olteniei de N, înrudit cu graiul din S-E Transilvaniei, are ca trăsături proprii: tipul formulelor intonaționale, varietatea structurilor modale și ritmice (uneori combinații ale sistemului giusto silabic cu parlando rubato), varietate de raporturi cadențiale (combinații variate ale cadențelor pe treptele VII, 3, 1, 4 sau 5); precizarea funcției pienilor* și frecvența lor în melodie au generat scări variate cu caracter pendulatoriu (hexacordice, heptatonice, adesea cromatizate*). În zona sudică, prezența doinei se face simțită prin numărul mare de rânduri melodice în melodica cu formă maleabilă, melismatică bogată sau stil silabic în giusto silabic, mobilitatea treptelor (ceea ce a determinat circulația unor melodii cromatice). Un subgrup original, înrudit de aproape cu al bănățenilor din zona de S-E (înrudirea a fost cauzată de schimburile de populație) se păstrează până astăzi în N Jud. Mehedinți, caracterizat prin: forma dezvoltată, adesea maleabilă, a strofei, melisme apropiate de cele ale doinei, intercalarea unor desene interioare (refrene reduse, interjecții melodice, expresii tipice), uniformitatea cadenței interioare, utilizarea modului mixolidic sau doric, fragmentare sau complete (confirmă nașterea c. propriu-zise prin filiație directă din doină). Graiul moldovenesc N este bine conservat și are ca elemente proprii: forma de 3 rânduri, cu cezură după rândul 1 (trăsătură specifică și subgrupului S-E transilvănean), cadență frigică, alături de cadențele celelalte, coloratură modală locrică, în eolic (prin coborârea instabilă a treptelor 2 și 5), formule apropiate de doină (recitative recto-tono pe hemistih, rotirea în jurul unor trepte principale, mobilitatea formei). Graiul moldovenesc central și S, slab individualizate prezintă elemente comune cu zonele vecine, transilvănene sau muntenești. Cercetările sitematice au început și aici târziu, de aceea este dificil a defini cu precizie particularitățile, în trecut probabil mult mai evidente, ale unor graiuri regionale. Graiul dobrogean este eterogen, ca și structura populației. La fondul local străvechi se alătură stiluri variate, aduse de păstorii veniți din toate provinciile, unii stabiliți aici definitiv. Se pare că stilul local se apropie de cel din S Munteniei și al Moldovei, forma liberă fiind aici predominantă (ca și în extremitatea nordică a Transilvaniei). În ultimele două secole, a luat naștere, tot în cadrul graiurilor regionale și pe baza fondului național, un nou stil, numit „modern” (Brăiloiu), ca urmare a schimbărilor importante în viața oamenilor materiale, sociale și culturale (dezagregarea treptată a economiei închise țărănești și a vieții patriarhale, mari mutații de populații, fie în căutare de lucru, fie pentru a scăpa de exploatare, pendularea intensă sat-oraș sau sezonieră, serviciul militar, importanța accentuată a lăutarilor* în viața satelor și repertoriul eterogen al acestora etc.). Noul stil se impune prin marea sa accesibilitate, circulație largă, rapidă, dezvoltarea inegală pe plan regional (se pare că primele c. de stil nou au apărut în zona subcarpatică), caracterul exuberant, dinamic, realizat prin mișcare rapidă și ritm regulat (apropiat de de ritmul măsurat), simplificarea melodiei prin renunțarea la bogăția melismatică, contur melodic variat. Alte trăsături: dezvoltarea strofei melodice prin adăugarea unor noi rânduri melodice sau repetare, ca și a arcului melodic al rândului melodic, prin adăugarea, la tiparul metric tradițional, a unor interjecții, scurte desene melodice cântate pe silabe de refren, la începutul sau sfârșitul rândului melodic, amplificarea materialului sonor și a ambitusului (1), diversitatea cadenței interioare în afară de cadența pe treptele VII, 1, 3, 5, cadențe în registrul superior al modului (pe tr. 6, 7, 8); o mai mare plasticitate ritmică, noi raporturi între cadența finală și cadențele interioare, apariția tonalității (1) major-minore, structură tonală, sensibile*, formule de cadențe ascendente, preferința pentru melodii cu un singur centru funcțional, prezența refrenului în final sau în interiorul discursului muzical. Încadrarea melodiei în ritm de horă (1) sau de sârbă*, trăsătură proprie inițial Olteniei, s-a generalizat, ca și adaptarea textelor lirice la melodii de joc, ceea ce are unele consecințe negative: pierderea caracterului liric al genului, simplificarea structurilor modale și înlocuirea lor treptată cu tonalitatea major-minoră, apariția unor forme hibride, în care nu se mai conservă trăsăturile inițiale ale genului și ale specificului național. Cel mai puternic este afectat metrul, prin crearea urro versuri care depășesc dimensiunea octosilabicului; utilizarea heterometriei, din necesitatea asocierii textului poetic cu melodii de joc* ale căror trăsături stilistice și struturale diferă de cele ale c. propriu-zis și a unor tipuri de strofe și formule ritmice nespecifice genului. 2. C. de leagăn. Deși în unele zone păstrează melodii cu trăsături proprii (ritm iambic*, melodie silabică, formă redusă, pentatonică sau hexatonică), în cele mai multe regiuni, textul poetic, mai bine conservat, este asociat cu melodii de c. propriu-zis sau de doină. 3. C. epic. În unele zone (Transilvania, parțial Moldova) textele epice se intonează pe melodii de c. propriu-zis („c. baladă”), fenomenul fiind frecvent pentru baladele nuvelistice și în ultimele secole, și pentru alte categorii epice [v. baladă (IV)]. 4. Cântece ceremoniale și rituale, c. integrate unui obicei sau unui rit, care se cântă de obicei în grup sau, mai rar, individual, și sunt însoțitte de o recuzită specială (bastoane, brad, steag etc.). Numite și ocazionale, acestea au un caracter agrar (caloian*, paparudă*, c. cununii*) sau sunt legate de evenimentele importante din viața omului (c. de nuntă: al miresei, al mirelui, al soacrei, al zorilor etc.; de înmormântare: c. bradului*; zorile*; de priveghi etc.; c. de șezătoare, c. de stea, cu trăsături literare și muzicale proprii). O parte din acestea au împrumutat melodii de c. propriu-zis („ritualizare” – Brăiloiu) ori au pătruns în repertoriul neocazional („dezafectare” – Brăiloiu), uneori după schimbarea melodiei inițiale. 5. C. orășenesc, c. cu caracter eterogen în ce privește originea, influențele (orient. sau occid.), structura și stilul; unele pătrunse din mediul rural, altele create de către orășeni, de către lăutari sau compozitori. Sunt interpretate de locuitorii suburbiilor sau de lăutari. Se cunosc mai multe specii de c. orășenești, între care și c. de lume*, melodii populare cu text erotic, de influență greco-orientală (creații semi-culte sau ale unor autori ca Anton Pann, Ucenescu ș.a.); c. „în stil popular”, sunt uneori cuplete (II) de revistă*; c. „de ascultat”, multe izvodite de lăutari. 6. C. muncitoresc-revoluționar, ca gen folcloric, a luat naștere în ultimele decenii ale sec. 20, în strânsă legătură cu c. țărănesc, cristalizându-și lent caracteristici de conținut și formă proprii. Inițial, textele literare, reflectare veridică a vieții și năzuințelor clasei muncitoare, au fost adaptate la c. de stil vechi, din diferite zone (parțial transformate pentru a corespunde conținutului nou de viață) sau la melodii compuse de personalități cunoscute, adesea cu pregătire muzicală (v. cântec de masă). II. Prezența c. pentru voce și acompaniament* în muzica culturală românească corespunde formei pe care a căpătat-o la noi genul de largă circulație în romantism* al liedului* (germ.) sau melodiei (fr.) Specificul românesc al genului este precizat încă din creația precursorilor, fie în domeniul muzicii vocale de cameră* (G. Stephănescu, C. fluierașului) sau corală (G. Stephănescu, C. satului natal), marcând diferențierea față de practicarea unui stil mai apropiat de tipul europ. menționat anterior. Dar, și în condițiile unei relații de interinfluență stilistică cu romantismul epocii, faptul că G. Dima, G. Stephănescu creează muzică pe versurile unor poeți români contemporani lor (V. Alecsandri, M. Eminescu, Tr. Demetrescu) sau pe versuri pop. dovedește orientarea pe un făgaș autohton a c. pentru voce și pian. Evoluția genului continuă în sec. 20, atât pe linia de confluență cu stilul general ap epocii (G. Enescu, Șapte c. pe versuri de Clément Marot, op. 15 și Melodii pe versuri de F. Gregh, J. Lemaître, S. Prudhommeș; A. Alessandrescu, Melodii pe versuri de Tr. Klingsor, Hélène Vacaresco, A. Musset; F. Lazăr, Melodii pe versuri de H. Heine; D. Lipatti, c. pe versuri de A. Rimbaud, P. Eluard, P. Valéry), cât și pe cea a creării unui stil românesc de c. prin armonizări*, aranjamente* și prelucrări* de melodii populare (D.G. Kiriac, T. Brediceanu, S. Drăgoi, G. Breazul, C. Brăiloiu). Sinteza c. românesc pentru voce și pian atinge, prin întreaga creație a lui Mihail Jora, nivelul superior al relației genului cu sursele muzicii naționale de sorginte populară, prin maxima potențare a versurilor originale inspiratoare (atitudine demonstrată exemplar în C. din fluier pe versurile lui T. Arghezi, și dezvoltată cu consecvență în ciclurile de cântece pe versuri de L. Blaga, T. Arghezi, O. Goga, Z. Stancu, Mariana Dumitrescu, pe parcursul a mai bine de cinci decenii). Creația contemporană cunoaște o afirmare complexă a acestui gen în lucrările unor compozitori care i-au oferit o excepțional de diversă configurație în muzica de cameră, de la miniatura vocală (D. Gheciu, Zeno Vancea, T. Ciortea, P. Bentoiu, Felicia Donceanu, N. Coman) la ciclul de cântece (P. Constantinescu, Șapte cântece din ulița noastră; H. Jerea, Patru cântece antirăzboinice). Se adaugă și formule noi, de îmbogățire a aparatului instr. de acompaniament, tinzând spre complexitatea formelor moderne de exprimare sonoră (L. Feldman, Cinci poeme pentru recitator și cvintet, pe versuri de Mariana Dumitrescu). C. vocal este prezent și în repertoriul muzical destinat copiilor, în culegeri de prelucrări și antologii (G. Breazul, Carte de c. pentru copii pentru cl. I-a primară, 1932), în creația unor compozitori, uneori sub forma melodiilor corale, având un specific intonațional și ritmic apropiat de universul vârstei și de repertoriul popular specific (H. Brauner, Ploaia, Pârâuș, apă vioară, Ce de flori). În unele lucrări vocal-simf. sau de operă* c. înlocuiește aria (1) ca moment solistic, atunci când se dorește o subliniere a sursei de inspirație pop. (P. Constantinescu, C. lui Ilie din actul III al operei Pană Lesnea Rusalim; Gh. Dumitrescu, C. Mamei lui Tudor, din oratoriul Tudor Vladimirescu). C. coral apare sub diverse forme, de la c. liric la cel patriotic. Acesta din urmă are o îndelungată tradiție, începând cu compozitorii precursori (Al. Flechtenmacher, C. Porumbescu, G. Musicescu, D.G. Kiriac) și devenind în contemporaneitate un gen major de exprimare a atitudinii patriotice, prezent în creația majorității compozitorilor. O formă mai nouă este cea a c. de tineret, c. ostășesc, c. de muncă, intens promovat în numeroase festivaluri și concursuri tematice. C. de muzică ușoară, bazat pe tradiția romanței și a c. liric reprezintă actualmente o variantă națională a șlagărului* contemporan, cu trăsături stilistice datorate inspirației din folc. C. este prezent și în muzica instr. sugerând apropierea de melodica vocală (M. Jora, Șase c. și o rumbă; Th. Grigoriu, C. din fluier din Suita Pe Argeș în sus).

FORMĂ, forme, s. f. 1. (Fil.) Aspect exterior sub care se prezintă orice fenomen sau lucru din natură și societate, expresie a conținutului, cu care formează o unitate dialectică. Dacă latura materială, condițiile exterioare, existența și alte fenomene asemănătoare le numim conținut, atunci latura ideală, conștiința și alte fenomene asemănătoare le putem numi formă. De aici își trage obîrșia vestita teză materialistă: în procesul dezvoltării conținutul precede formei, forma rămîne în urma conținutului. STALIN, O. I 328. Actuala cultură rusă, ucraineană, bielorusă și celelalte sînt socialiste în conținut și naționale în formă. id. PROBL. LINGV. 20. ♦ (Geom., Fiz., Tehn.) Aspectul unei figuri în care nu se ține seama de mărimea ei. ♦ (Adesea construit cu prep. «în», «de», «sub») Înfățișare, aspect exterior. Ochii tăiați în forma migdalei. EMINESCU, N. 34. Inel de formă antică. ALEXANDRESCU, M. 374. ◊ Expr. A fi în formă = a fi, a se prezenta în cele mai bune condiții. ♦ Contururile unui corp; siluetă. Prin curte se mișcau, în întunericul serii, forme nedeslușite. DUMITRIU, B. F. 36. Formele schimbătoare ale lucrurilor se topiră și se mistuiră în noapte ca într-o mare întunecoasă și fără de margini. HOGAȘ, M. N. 168. 2. Totalitatea mijloacelor de exprimare a conținutului unei opere artistice. «Poveștile» lui Creangă sînt ale lui Creangă, nu prin subiect, prin «istoric» – care sînt ale tuturora, – ci tocmai prin forma dată de el. IBRĂILEANU, S. 150. Una din cele mai întrebuințate forme ale scrierii e desigur, forma polemicii. GHEREA, ST. CR. II 7. ◊ (Uneori urmat de determinările «artistică», «poetică» etc.) Formalismul nu numai că poartă în sine idei reacționare, nu numai că nu se mărginește să rupă arta de realitatea vie, ci distruge și forma artistică. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 332, 4/4. 3. Fel, chip, mod. Una dintre formele prin care țărănimea a luptat împotriva exploatării ei, a fost nesupunerea la lucru sau la muncă. IST. R.P.R. 146. ♦ Mod de organizare, de conducere politică, socială etc. Dezvoltarea democrației populare ca formă de trecere de la capitalism la socialism are loc în condițiile unei lupte de clasă ascuțite. REZ. HOT. I 48. Partidul își poate îndeplini rolul său conducător pentru că este înarmat cu cunoașterea legilor de dezvoltare a societății, pentru că este cea mai înaltă formă de organizare de clasă a proletariatului. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 31. Orînduirea feudală reprezintă, față de cea sclavagistă, o formă mai înaintată a societății. IST. R.P.R. 62. [Valea Lotrului] e un drum îngust și aspru, sălbatic și frumos, spre un ținut în care viața oamenilor a rămas la formele ei cele mai primitive. BOGZA, C. O. 369. ◊ Formă de stat = caracter sau mod de conducere a unui stat. [Lenin] a descoperit Puterea sovietică ca cea mai bună formă de stat a dictaturii proletariatului, folosind în acest scop experiența Comunei din Paris și a revoluției ruse. STALIN, O. X 101. ♦ Modalitate. Căutînd necontenit alte forme de trai, omul a lepădat ce nu-i mai convenea spre a încerca ceva mai bun. SADOVEANU, E. 18. 4. Dispoziție legală de procedură. După toate formele, legile și obiceiul pămîntului, lupii se cuvine a fi volnici să mănînce oi. NEGRUZZI, S. I 280. ◊ Viciu de formă = nerespectare a unei dispoziții de procedură care poate atrage anularea unui act sau a unei hotărîri judecătorești. ♦ Loc. adv. De (sau, neobișnuit, pentru) formă = de ochii lumii, pentru a salva aparențele, formal (1). Pe la școală mai dam noi așa, cîteodată, de formă. CREANGĂ, A. 104. Unul propunea să tocmească oameni... care... să iasă pe scenă pentru formă și rolul lor să se citească de un lector ad-hoc, între culise. NEGRUZZI, S. I 342. 5. (Lingv.) Complex de sunete prin care se exprimă un sens; aspectul luat de un cuvînt pentru a exprima o valoare sau o funcțiune gramaticală. Forma de plural a unui substantiv. 6. Vas, tipar, model, care servește pentru a da o anumită înfățișare, un anumit aspect exterior unor materiale. Formă în care se toarnă fonta. Formă de cozonaci. ◊ Fig. La ce-am începe să-ncercăm în luptă dreaptă A turna în formă nouă limba veche și-nțeleaptă? EMINESCU, O. I 137. ♦ (Tipogr.) Pagină de zaț completată de jur împrejur cu material de albitură și închisă într-o ramă metalică, gata de introdus în mașina de tipar.

ISTORIE LITERARĂ (după fr. histoire littéraire) Una dintre disciplinele științei literaturii și anume aceea care studiază operele rînduite în ordinea lor cronologică, privite ca părți integrante ale procesului istoric literar. Față de teoria literaturii și critica literară, istoria literaturii studiază tot operele literare, însă urmărite în ordine cronologică, cum și dezvoltarea creației literare din diferite țări și epoci, la diferiți scriitori, în strînsă legătură cu condițiile de viață social-economică și politică. În afară de stabilirea și selectarea materialelor de documentare, în afară de stabilirea unor corelații dintre viața scriitorului și operele create, istoria literaturii întreprinde și o activitate de apreciere, de valorificare critică. Istoricul literar, pe lîngă erudiție informativă, stabilește și valori, adică este un critic, istoricii literari moderni îmbinînd erudiția cu principiile generale ale criticii și teoriei literare. „Nu poți fi critic fără perspectivă istorică, nu poți face istorie literară fără criteriul estetic, deci fără a fi critic. Istoria literară este o istorie de valori și ca atare cercetătorul trebuie să fie în stare întîi de toate să stabilească valori, adică să fie un critic.” (G. Călinescu – Istoria literaturii române – Prefață) Istoria literaturii a evoluat, și-a îmbogățit metodele și formele, prezentîndu-se ca istorie a literaturilor naționale, istorie a literaturii universale și istorie literară comparată. Cea din urmă, o disciplină relativ nouă, a apărut ca disciplină cu metode proprii în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea. „Literaturii comparate îi revin, alături de literatura universală, misiuni de seamă, cu două obiective fundamentale: redactarea unui tablou general al raporturilor internaționale dintre literaturi ca expresie a unor concepții umaniste de larg orizont istoric, închegînd o imagine unitară a spiritului creator în domeniul artei literare și, concomitent, statornicirea, prin comparație, ca metodă esențială, a originalității fiecărei literaturi în parte.” (Al. Dima, Conceptul de literatură universală și comparată) Istoria literară, disciplină riguros științifică, prezintă și destule elemente ale prozei artistice, unele de natură stilistică, altele de viziune, ca, de exemplu, imixtiunea epocii în istoria literară. G. Călinescu arată că istoricul literar „are nevoie de un cap epic, care să scrie o epopee”.

MAESTRU², -Ă s. m. și f. 1. Persoană care a adus contribuții (deosebit de) valoroase într-un anumit domeniu de activitate, fiind adesea considerată drept îndrumător, model, șef al unei școli, creator al unui curent etc. V. dascăl, magistru. Cf. LB, POLIZU, PONTBRIANT, D. Divinul cîntăreț al Divinei Comedii, călăuzit de maestrul său Virgil, ajunge în cercul acela din infern unde erau muncite. . . sufletele păcătoase. ODOBESCU, S. III, 34. Unde-s șirurile clare din viața-mi să le spun? Ah! organele-s sfărmate și maestrul e nebun! EMiNESCU, O. I, 158. Pe complexa claviatură a unei imense orge, un titan maestru-organist lucrează, fără un moment de repaos, un preludiu haotic fără soluțiune. CARAGIALE, O. III, 69. Am iubit cu pasiune pe maeștrii romanului francez din veacul al XlX-lea. Poate că meșteșugul de a scrie l-am învățat, în parte, de la ei. GALACTiON, O. 19. E o veche revărsare de lumină din peisagiile marilor maeștri olandezi. SADOVEANU, O. IX, 299. Fotografiile marilor maeștri ai timpului... cu dedicații elogioase către Ceaikovski. STANCU, U.R.S.S. 89. ◊ (Ca epitet, de obicei urmat de un nume propriu) Măreț pluti-va printre veacuri Maestrul dulce, Eminescu. VLAHUȚĂ, P. 55. Se lasă o umbră violetă din care se deslușește, abia, capul aplecat, cu barba gălbuie și subțire și cu creștetul de fildeș. .. al maestrului Ruben. CAZIMIR, GR. 118. Păi nu știe toată lumea că eu sînt omul maestrului Aristia? CAMIL PETRESCU, O. II, 113. Primul volum. . . e construit pe baza documentelor luate în bună măsură din opera maestrului [Sadoveanu]. V. ROM. ianuarie 1958, 181. ◊ Concert-maestru sau (învechit) maestru de concert = prim-violonist într-o orchestră. Cf. TIM. POPOVICI, D. M. Maestru al sportului = titlu oficial acordat unui sportiv pentru performanțe deosebite ; persoană care poartă acest titlu. Pe pieptul a zeci și zeci de sportivi strălucește insigna de maestru al sportului. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2384. Maestru emerit al sportului = cel mai înalt titlu oficial acordat unui sportiv pentru performanțe excepționale; persoană care poartă acest titlu. Maestru emerit al artei = titlu oficial acordat cuiva pentru activitate deosebit de meritorie în una dintre ramurile artei; persoană căreia i s-a acordat acest titlu. Printr-un decret al Prezidiului Marii Adunări Naționale a R.P.R. s-a acordat.. . titlul de Maestru emerit al artei din R.P.R. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2305. ♦ (Familiar, glumeț sau ironic) Termen folosit pentru a vorbi cu sau despre o persoană care activează în domeniul artelor, literelor sau științei. ♦ Persoană foarte pricepută, care are îndemînare deosebită într-un anumit domeniu. La doisprezece ani era minunea satului – un maestru în cusături țărănești, VLAHUȚĂ, O. A. 510. 2. (De obicei urmat de determinări care indică domeniul, specialitatea) Nume dat, în, vechea organizare a școlilor, profesorilor care predau discipline (considerate auxiliare) ca muzica, desenul etc.; meșter (I 2). Am arătat povestea lui Fram unei tovarășe de dăscălie. .. maestră de desen. I. BOTEZ, B. I, 145. Maestru de dexterități. NOM. PROF. 72, cf. 76. ♦ Persoană competentă, calificată într-un anumit domeniu (de obicei muzică, dans, sport), care instruiește pe cineva în acest domeniu. Într-altă sală, impresionant de mare, două profesoare tinere predau cursuri de balet. Fete și băieți executau, în ritmul muzicii de pian, figurile explicate de maestre. SAHIA, U.R.S.S. 129. Pierdeau un ceas și jumătate la un prînz complicat, la care luau parte guvernanta, maestrul de călărie, o dată un maestru de dans sau de muzică și mai totdeauna invitați.CĂLINESCU, S. 66. 3. Titlu ierarhic în anumite organizații militare, politice, religioase etc.; persoană care poartă acest titlu. Philibert de Noailles, marele maestru al Iohaniților. XENOPOL, I. R. III, 82. Numi pe Ferdinand mare maestru (comandant suprem) al ordinelor sfîntul Iacob, Alcantara și Calatrava. OȚEȚEA, R. 101. (Ironic) Ca societate secretă, slujnicăria are maeștrii ei, lojile, venditele, prozeliții și chiar cinismul ei. FILIMON, O. I, 371. Maestru de ceremonie (sau ceremonii ) = persoană însărcinată să dirijeze, după protocol, desfășurarea unei solemnități. 4. Maistru (1). [Acțiunea] directorilor de pensionate, pentru prețul pensiunii școlarilor lor, și a altor maeștri, pentru prețul uceniciei. HAMANGIU, C. C. 483. Muncitorul care nu era fiu de patron și nu dispunea de capital nu mai putea ajunge maestru. OȚETEA, R. 311. ◊ (Urmat de determinări care arată specialitatea) Maestru berar. NOM. PROF. 48. Maestru de siropuri, dulcețuri și marmelade. ib. 49, cf. 8, 40, 52. – Pl.: maeștri și (rar) maeștri (MAIORESCU, D. I, 540), -stre. – Din it. maestro.

EDITÚRĂ (< editor) s. f. Instituție cu personalitate juridică specializată în valorificarea dreptului de autor, care publică și difuzează operele de creație intelectuală. Încă din Antichitate s-au multiplicat manuscrise prin copiere, orice persoană interesată în achiziționarea unui manuscris putând să-l recopieze. În perioada Evului Mediu, în Europa, ateliere de copiat au existat aproape numai în mănăstiri, Biserica fiind principalul editor de carte. O activitate de editare susținută a început însă, practic, o dată cu apariția tiparului în Europa. În sec. 16-17, au început să se afirme case editoriale ca Elzevir (Leiden), Plantin (Anvers), Estienne (Paris) ș.a., după care s-au înființat edituri la Leipzig, Viena, Florența, Zürich, Londra, Edinburgh (în Europa), Boston, Philadelphia, New York (S.U.A.). Printre cele mai vechi și mai importante edituri din România au fost „Socec” (1852), „Casa Școalelor” (1896), „Minerva” (1898), „Datina Românească” (1908), înființată de N. Iorga, „Cartea Românească” (1919), „Cultura națională” (1921), continuată de „Fundația regală pentru literatură și artă” (1933), condusă de Al. Rosetti ș.a. În prezent, în România există c. 3.000 de edituri și case editoriale (Editura Academiei, Editura Albatros, Cartea Românească, Editura Ion Creangă, Editura Dacia, Editura Didactică și Pedagogică, Editura Eminescu, Editura Enciclopedică, Editura Kriterion, Editura Litera, Editura Meridiane, Editura Minerva, Editura Științifică, Editura Tehnică; Editura All, Editura Fundației Culturale Române, Editura Humanitas, Institutul European, Editura Nemira, Editura RAO, Editura Teora, Editura Univers Enciclopedic ș.a.).

MESAJ (< fr. message, cf. lat. missus, trimis) 1 Comunicare oficială ce face parte din elocința scrisă. Ex. MESAJUL adresat de tovarășul Nicolae Ceaușescu cadrelor didactice și elevilor de la liceul „Yosef Haltrieh” din Sighișoara: Dragi tovarăși și prieteni, Îmi face o deosebită plăcere ca, la sărbătorirea împlinirii a 450 de ani de la înființarea liceului dumneavoastră, să vă adresez un călduros salut și cele mai cordiale felicitări. În îndelungata sa existență, liceul „Josef Haltrich” a desfășurat o activitate rodnică pe tărîmul instruirii și educării tinerelor generații, al ridicării nivelului de cultură al poporului, al cultivării nobilelor sentimente ale prietenei și frăției dintre toți oamenii muncii, fără deosebire de naționalitate. Dezvoltînd pe o treaptă superioară experiența și bogatele sale tradiții din trecut, liceul dumneavoastră a adus, în anii construcției socialismului, o contribuție însemnată la creșterea și pregătirea temeinică a cadrelor necesare diferitelor sectoare de activitate, la progresul și înflorirea culturii noastre socialiste. Aniversarea școlii dumneavoastră are loc în condițiile puternicului avînt cu care întregul nostru popor întâmpină marea sărbătoare a împlinirii unui sfert de veac de la proclamarea Republicii, ale muncii însuflețite pentru transpunerea cu succes în viață a vastului program de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate elaborat de Congresul al X-lea și de Conferința Națională a partidului. Îmi exprim convingerea că, alăturîndu-vă acestui avînt general, dumneavoastră, cadrele didactice ale liceului, veți face totul pentru a ridica nivelul de instruire la înălțimea marilor exigențe pe care societatea noastră le pune în fața învățămîntului, pentru a educa tineretul în spiritul muncii, al dragostei și atașamentului față de patrie, față de cauza apărării și dezvoltării cuceririlor revoluționare ale poporului. Vouă, dragi elevi, vă adresez îndemnul de a studia cu pasiune, de a vă însuși cu temeinicie minunatele comori ale științei și culturii, pregă- tindu-vă cît mai bine încă de pe băncile școlii, pentru a deveni constructori de nădejde ai socialismului și comunismului în patria noastră. Vă doresc tuturor noi succese și satisfacții în muncă și viață, multă sănătate și fericire. 2 Semnificația unei opere literare, artistice.

istoria muzicii, succesiunea în timp și spațiu a faptelor privind viața muzicală și relațiile sale cu viața socială, opera de artă muzicală, interpretarea și receptarea acesteia, considerate la nivel universal sau regional și redate în generalitatea și specificitatea lor în virtutea unei viziuni ideologice și axiologice unitare. Fenomenul muzical, în expresia sa rudimentară ori elementară, ocupând un loc remarcabil în existența unor populații cu organizare încă tribală sau, dimpotrivă, în formele evoluate ale unei arte sincretice* ori autonome, așa cum o dovedesc marile culturi ale antic. (Egipt, Grecia [v. greacă, muzică], Roma, India, China, Japonia, Indonezia etc.) ale unor grupuri de popoare (cele islamice de ex.), ale unor națiuni (în sensul modern al noțiunii), ale unor entități culturale complexe, ca de ex. muzica europ. și în cadrul acesteia, muzica occid., ale unor epoci stilistice mai mult sau mai puțin unitare (Renaștere*, baroc*), ale unor școli (ex. școlile naționale), grupuri și curente (clasicism*, romantism*, impresionism*, expresionism*, romantism*), constituie obiectul și substanța i; în funcție de concepția dominantă a i., aceste fenomene sunt reflectate, global sau parțial, dependent sau independent de viața politică și socială a momentului avut în vedere. ♦ Periodizarea însăși ține seama de aceste date și coordonate, ponderea unui fenomen sau a unora dintre laturile sale fiind determinată pentru desemnarea perioadelor istorice (în care factorul cronologic este îndeobște respectat). Constatarea că muzica este supusă acelorași determinări politice și sociale ca alte fenomene ale vieții materiale și spirituale a condus la desemnarea unor epoci și perioade ale i. înlăuntrul istoriei generale. În plus, o seamă de date și trăsături estetice, aparținând celorlalte arte, au fost echivalate pe plan muzical, găsindu-se, inclusiv în folosul periodizării, suficiente puncte comune între romantismul literar și cel al artelor sunetelor etc. Unele cercetări înclină, dimpotrivă, spre constituirea perioadelor i. din interiorul fenomenului muzical – uneori pe temeiul schimbărilor intervenite în tehnica componistică, propunându-se astfel înlocuirea unor termeni ca Renaștere prin „epoca polif. vocale”, a aceluia de baroc prin „epoca basului cifrat*” (Eggebrecht), a aceluia de expresionism prin serialism* etc. Dacă spațiul europ. a pus relativ mai puține probleme privind periodizarea, iar confruntările de optici și de concepții nu au împiedicat constituirea în cele din urmă a unui concept îndeajuns de clar al muzicii europ., scrierea însă a unei i. universale – în înțelesul ei cel mai deplin – a dovedit caducitatea unor optici și, nu mai puțin, suficiența europocentrismului. Prin cercetările etnomuzicologiei*, ale muzicologiei comparate, prin pătrunderea în orbita interesului științific a vechilor culturi tradiționale ale Orientului, s-au impus date noi ce trebuiau alăturate și inserate, în întreaga lor specificitate, în corpul considerat cândva desăvârșit al muzicii (europ.), s-au operat mutații de ordinul valorii. Ist. univ. a muzicii tinde să înglobeze astăzi tot ceea ce se cunoaște cu privire la muzica planetei, prin contribuția unor muzicologi de o specializare adesea extremă, într-un spirit care, raportat la metodă, se dovedește oarecum eterogen, dar deosebit de fecund prin sugestiile oferite cercetării și cu consecințe deja previzibile în modelarea gustului pentru artă. ♦ Limpezimea conceptului de i. este, firește, o consecință a limpezirii conceptului de istorie în genere, deși trecutul venerabil al istoriei propriu-zise, nu a înrâurit decât târziu apariția unor veritabile i., primele scrieri rezumându-se, ca și în alte sfere ale activității științifice sau artistice, la consemnarea de mituri, legende și anecdote. Pasul următor l-a constituit alcătuirea în sec. 19, de biografii consacrate marilor muzicieni (Forkel și Spitta; Bach; Chrysander; Händel; Fétis: „biografiile universale”). Către sfârșitul aceluiași sec. (Ambros) și mai ales la începutul celui următor (Lavignac) – când se generalizează și acceptarea i. ca disciplină universitară – apar atât ist. univ. cât și cele axate pe curentele naționale sau pe epocile importante (antic., ev. med., Renaștere, muzică modernă). Constituirea i. în sec. 19 a fost favorizată de „explozia” creatoare proprie romantismului (ceea ce a și imprimat acestui sec. o orgolioasă și izolaționistă autocontemplare) și de climatul obștesc în care s-a constituit o viziune istorică și despre istorie. Ideea unei creșteri valorice (având ca reper și ca etalon tocmai romantismul) a întărit convingerea existenței unui progres neîntrerupt în istorie. Dar evoluționismul acesta plat a fost părăsit deîndată ce i. a pășit în faza sa modernă, convingerea cercetătorilor fiind aceea a echilibrului existent între epoci și a pluralității culturilor. Ceva din imaginea acestui evoluționism s-a păstrat totuși în mentalitatea avangardei sec. 20, care argumentează necesitatea schimbării (radicale) prin inexorabila înlocuire una prin alta a epocilor creatoare în numele progresului neîntrerupt. Este tot atât de adevărat, însă, că, departe de a mai avea aceleași afinități și aptitudini de cunoaștere ca față de sec. 19, i. rămâne pretutindeni profund îndatorată epocii actuale, principala cauză a acestei situații constând în răsturnările radicale ale principiilor de creație, în succesiunea vertiginoasă a tehnicilor, ceea ce se răsfrânge, dacă nu negativ, în orice caz ca o frână asupra criteriilor de investigare istorică. ♦ Confundată cândva cu muzicologia* însăși, i. este și astăzi o disciplină prioritară în sistemul acesteia. Nu doar frecvența scrierilor de i. îndreptățește o atare afirmație ci și faptul că, în ipostaza ei actuală, i. sintetizezează o seamă dintre rezultatele oferite de arheologie, istorie și de istoria artelor, etnomuzicologie, psihologie muzicală,* analiză* a operei (coroborată cu „monumentul” și documentul sonor), organologie, sociologie, paleografie (biz., greg., orient.), aceste științe adiacente procurând i., pe de o parte, datele concrete, iar pe de alta, împrumutându-i metodele lor, chemate să întregească, prin complementaritate, metodologia generală. Împrumutul este, de altfel, reciproc, ceea ce este dovedit, de pildă, de etnomuzicologie, care, în folclorul* copiilor și adulților, a descoperit indicii ale începuturilor muzicii, în egală măsură profitabile pentru i. (pentru a nu mai vorbi de faptul că, datorită conservatorismului său folclorul poate pune la dispoziția i. suficiente relicve de artă muzicală, destinate să acopere petele albe de pe harta disciplinei prioritare); la rândul său, folclorul se străduiește, dincolo de oralitatea sa și de „scurtimea memoriei” produsului colectiv, să-și alcătuiască propria-i istorie. ♦ Și în România i. a debutat prin sporadice consemnări de fapte muzicale, la cronicari dar, mai ales, în relatările unor călători străini prin țările române. O dată cu apariția școlii naționale și cu cultivarea unei compoziții de tip occid., cu dezvoltarea artei interpretative, se afirmă interesul pentru biografie (Poslușnicu) dar și pentru istoria instituțiilor artistice (T.T. Burada). Istoria ca știință, ghidată de metode și de concepție unitară, se afirmă prin George Breazul, cel care coroborează sursele propriu-zis istorice cu cele oferite de folcloristică. El este cel care pune și bazele unei i. vechi, prin cercetarea izvoarelor ant. referitoare la traci și la muzicalitatea lor și atrage în același timp atenția asupra valorilor medievale ale muzicii din Transilvania ca și asupra acelora biz., ce trebuie integrate i. noastre profesionale. Luând ca punct de pornire această moștenire, cercetarea istorică actuală a acordat atenție etapei daco-romane și renascentiste (Tomescu), celei a ev. med. (Ciobanu, Moisescu, Barbu-Bucur), celei moderne (Vancea, Clemansa Firca, Valentina Sandu-Dediu, Irinel Anghel). Numeroase monografii, având ca obiect personalități artistice din toate timpurile, formații și instituții muzicale, furnizează lucrărilor de sinteză date indispensabile. Istorii generale privind muzica românească (Ghircoiașiu, Ghenea, Octavian L. Cosma, Brâncuși, Viorel Cosma, Elena Zottoviceanu) pornesc de la aceeași premisă a continuității epocilor stilistice și a complementarității culturilor ce și-au extins influența până pe teritoriul României, înfluență care, departe de a fi estompat trăsăturile muzicii autohtone, au contribuit la accentuarea acestora, la definirea originalității ei, în condițiile unui stimulator circuit al valorilor universale.

operă 1. Gen (I, 1) muzical destinat reprezentării scenice, având la bază un libret* pe care sunt construite momentele (numerele*) muzicale: uvertură*, interludii* orchestrale, arii*, duete*, terțete*, cvartete*, cvintete*, sextete* vocale, coruri*, recitative*, balete* (toate acompaniate de orchestră*). În afara elementului literar (libretul) și muzical, între componentele o. intră decorul (scenografia), costumele și toate elementele teatrale menite a realiza vizual spectacolul. În acest sens, o. este un spectacol sincretic în care se cântă tot timpul. Dealtfel, apariția, dezvoltarea și reformele petrecute de-a lungul sec. în genul o. se leagă de acest deziderat al spectacolului total, realizat prin sincretismul* artelor. Apariția o. se leagă de Renașterea* it. Artiștii, poeții, filosofii acestei epoci descoperiseră frumusețea și perfecțiunea artei Greciei antice și își găseau în aceasta modele de urmat. Nici muzicienii nu s-au lăsat mai prejos. În 1600, la Florența, în cadrul Cameratei florentine*, Jacopo Peri împreună cu poetul Rinuccini compun lucrarea Euridice, vrând să reconstituie tragedia* antică. Spectacolul realizat cu mai multe personaje cântând textul, acomp. de o mică orch. și desfășurându-se într-un cadru scenic organizat avea să devină actul de naștere al acestui nou gen muzical. Încă de la început, necesitatea ca textul literar să fie inteligibil impune căutarea unei formule vocale care oscilează între vorbire și cântec. Totodată polifonia*, stăpână acum, începe să cedeze în fața melodiei acompaniate [v. monodie (2)]. Prima o. care corespunde ideii de spectacol muzical, prin dramatismul recitativelor*, inspirația melodică, folosirea cu ingeniozitate a resurselor orch., corului și baletului este Orfeu (1607) de Monteverdi. Tot Monteverdi compune Încoronarea Popeei (1643) pusă în scenă la Veneția, unde se deschide în 1673 primul teatru de o., apoi acestea se înmulțesc, iar stilul o. venețiene se răspândește în toată Italia, S Germaniei și Franța. Dar muzica este supusă din ce în ce mai mult unor texte ridicole, iar punerile în scenă, fastuoase și prețioase, înăbușe acțiunea și prospețimea muzicii. Cesti, Cavalli la Veneția și G. Caccini, L. Rossi, Stefano Landi la Roma sunt compozitorii cunoscuți ai genului în prima jumătate a sec. 17. O. fr. începe o dată cu creația compozitorului Jean-Baptiste Lully, creatorul stilului fr. al genului, în care baletului avea să-i fie rezervat un loc aparte. El a creat comediile-balet foarte gustate la curtea lui Ludovic al XIV-lea: Amorul doctor, Domnul de Pourceaugnac (după Molière), o. Psyché, Prințesa d’Elite, Armida, Acis și Galatea. Primind influențe it. și fr., o. engl. înscrie în sec. 17 un nume care-și domină contemporanii, Henry Purcell (1658-1695), din a cărui creație menționăm o. Dido și Aeneas (1689). Sec. 18, prin impunerea sistemului temperat* și a teoretizării legilor armoniei (III), evidențiază și mai mult independența liniei melodice. Jean-Philippe Rameau, succesorul lui Lully la Versailles, îmbogățește orch. cu sonorități armonice noi și îi conferă un rol principal în acțiunea dramatică. Hippolyte și Aricie (1733), Indiile galante, Castor și Polux, Dardanus etc. sunt ex. concludente, însă convenționalul personajelor, costumelor și acțiunii cu subiecte mitologice începea să obosească publicul. În Italia deja apăruse un gen nou al o.: opera-buffa* (it. „comică”), ale cărei origini se găsesc în intermediile (v. intermezzo (I)) operelor seria (serioase). Foarte muzicale, pline de fantezie și umor, aceste o.-bufe exercitau o justificată forță de atracție asupra publicului. Reprezentarea la Paris (1752) a o. La serva padrona de Pergolesi a dat naștere unei ciocniri de opinii numită querelle des Bouffons („cearta bufonilor”), în care se înfruntau partizanii o. fr. tradiționale cu cei ai o. it. înnoitoare. Polemica a fost terminată abia supă apariția genului o.-comice fr. (opéra-comique), întâi prin piesa cu muzică Ghicitorul satului de J.J. Rousseau și apoi a lucrării Les Traqueurs (Hăitașii) de Dauvergne. Astfel francezii aveau câștig de cauză, iar compozitorii ca Monsigny, Philidor, Grétry îmbogățeau repertoriul o.-comice. Facilitatea începe de această dată să amenințe creația de o. Acum se ivește un nou creator, Christoph Wilibald Gluck, care renunță la artificialitatea stilului it., în care aria* de bravură aproape că ieșea din cadrul dramatic al lucrării, dar nu se îndreaptă nici către solemnitatea greoaie a stilului lui Rameau. Gluck caută expresia simplă, sinceră, accentul dramatic natural, profund, în declamația* muzicală, evocând sentimente nobile. Orfeu (1762), Alcesta (1766), Ifigenia in Aulida (1774) sunt o. care îi consacră numele. Cu Ifigenia in Taurida, Gluck câștigă întrecerea în fața compozitorului it. Piccini și totodată a publicului fr., punând capăt unui alt conflict ivit la o. fr., între partizanii stilului it. (picciniști) și cei ai noului stil abordat de Gluck (gluckiniști). Cei care aveau însă soarta o. în mână erau cântăreții, pentru care se scriau o. și ariile, și care își permiteau în continuare să intervină în compoziții, improvizau tirade de exbiții tehnice vocale, aplaudate de public. În Germania, genul o. comice de origine pop. se numea Singspiel*. După Hiller, W.A. Mozart este cel care îmbogățește genul o. germ. cu Singspieluri: Răpirea din serai (1781) și Flautul fermecat (1791), o feerie de o extraordinară fantezie, noblețe, veselie și grandoare. Geniul mozartian reușește o sinteză a genurilor comic și serios în opera Don Giovanni (1787) pe care o denumește „dramma giocoso”. Începutul sec. 19 este dominat de creațiile de o. ale lui G. Rossini (Bărbierul din Sevilla, Wilhelm Tell) și Meyerbeer (Hughenoții, Africana ș.a.). în Franța. În Italia, Donizzeti (Lucia di Lamermoor, Favorita, Elixirul dragostei), Bellini (Norma) precum și Verdi (Rigoletto, Traviata, Trubadurul, Aida, Othello, Falstaff ș.a.) continuă tradiția bel-canto*-ului printr-o melodicitate de mare inspirație și sensibilitate. Romantismul* care se manifestă în acest sec. culminează în creația de o. a lui Richard Wagner. Influențat de o. lui Carl Maria von Weber, inspirată din tradițiile pop. germ. (Freischütz), Wagner își propune realizarea spectacolului de o. total, sincretismul artelor. Wagner vrea să realizeze un spectacol grandios și fantastic, o îmbinare perfectă a tuturor artelor într-o simbolică proprie legendelor și miturilor popoarelor nordice. Înnoirile operate de Wagner sunt atât în domeniul vocal (melodia infinită) cât și al amploarei aparatului orch., al dramatismului acțiunii sprijinite pe liniile leitmotivelor* și pe întregul complex literar și scenic cu care muzica conlucrează în spectacolul o. wagneriene. Operele sale, începând cu Olandezul zburător, Tannhäuser, Lohengrin, Tristan și Isolda, Inelul Nibelungului și terminând cu Parsifal, urmează reguli proprii de desfășurare dramatică în care limbajul, cântul gestul contribuie la expresia umană pură, muzica, simfonismul orch. nefiind doar simplu comentator ci participant activ în desfășurarea dramei. Pentru că o. sale necesitau o punere în scenă deosebită, Wagner reușește să ridice la Bayreuth un teatru de o. dotat cu aparatura scenică necesară și urmând planurilor arhitectonice pe care el însuși le-a proiectat pentru o audiție perfectă. Cu o. lui Wagner se împlinește o altă mare reformă în domeniul muzicii și spectacolului de o. O pleiadă de compozitori întregesc tabloul o. în sec. 19: J. Massanet cu o. Manon, Werther, Thaïs, apoi G. Bizet cu Pescuitorii de perle, Carmen, Richard Strauss cu Salomé, Elecktra etc. Din școlile naționale se remarcă numele compozitorilor M.I. Glinka, A.P. Borodin, M.P. Musorgski, P.I. Ceaikovski în Rusia și B. Smetana în Cehia etc. Sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20 aduce noi curente în creația de o. C. Debussy compune Pélléas și Mélisande, o replică fr. la „Tristanul” wagnerian. După 1900, Parisul continuă să se mențină în atenția spectatorului de o. cu lucrări moderne, experimentale: Les Choéphores de D. Milhaud, baletele Parade și Relache de E. Satie, Nunta, Oedipus-Rex de Stravinski etc. Apariția curentului expresionist* și introducerea sistemului dodecafonic* impune și o. de tip expresionist*: Erwartung (1909) de Schönberg, Wozzek și Lulu de A. Berg. O. românească se consideră a fi apărut odată cu o. Petru Rareș (1889) de Eduard Caudella, care este și primul compozitor de gen în România. Sec. 20 reprezintă conturarea și dezvoltarea muzicii românești în general și implicit a muzicii de o. După o serie de o. inspirate din literatura străină, compozitorii români se îndreaptă spre o. de tip național și, urmărindu-l pe Caudella, scriu o. inspirate din viața și muzica poporului, abordând creații literare din dramaturgia autohtonă. Sabin Drăgoi realizează prima o. românească realistă inspirată din viața țăranului român: Năpasta (1926), iar Paul Constantinescu prima o. realist-comică – O noapte furtunoasă (1933). O. românească de adânci rezonanțe universale este datorată lui George Enescu (1881-1955) – Oedip (1915-1932). O grandioasă frescă a istoriei românești o realizează Gheorghe Dumitrescu în ciclul o. sale (Orfeu, Decebal, Vlad Țepeș, Ioan Vodă cel Cumplit, Răscoala, Fata cu garoafe etc.). Problematica o. contemporane și-a găsit o inspirată ilustrare în o. Hamlet (1969), Jertfirea Iphigeniei (1968) de Pascal Bentoiu, Orestia II (1974-1977) de Aurel Stroe, Iona (1972-1976) de A. Vieru ș.a. 2. Teatru în care se reprezintă spectacolele de o. și balet. 3. Lucrare muzicală (v. opus.)