MAIORESCU 1. Ion. M. (pe numele adevărat I. Trifu) (1811-1864, n. sat Bucerdea Grânoasă, jud. Alba), om politic, filolog și publicist român. Urmaș, pe linie maternă, al lui Petru Maior. Prof. la Colegiul Național din Craiova. Agent diplomatic la guvernului revoluționar de la 1848 al Țării Românești pe lângă Dieta germană de la Frankfurt am Main. Orientare moderată, apropiată de aceea a lui Heliade-Rădulescu. Contribuții lingvistice („Itinerar în Istria și vocabular istriano-român”). 2. Titu M. (1840-1917, n. Craiova), critic, teoretician și om politic român. Fiul lui M. (1). Studii la Viena, Berlin și Paris. Acad. (1867), prof. univ. de istorie, filozofie și logică la Iași și la București. Membru marcant al Partidului Constituțional (Junimist), iar ulterior al Partidului Conservator (al cărui președinte a fost în 1913). De mai multe ori ministru în cabinete conservatoare (ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice, 1874-1876, 1888-1889, 1890-1891; al Justiției, 1888, 1900-1901: al Afacerilor Străine, 1910-1913) și prim-min. (1912-1914). S-a pronunțat pentru orientarea politicii externe românești spre Puterile Centrale. În timpul mandatului său, M. a optat pentru calea militară de rezolvare a diferendului de frontieră româno-bulgar, România fiind antrenată în cel de-al doilea război balcanic. Mentor spiritual al Junimii. În filozofie, rolul său este mai mult de natură didactică, cea mai importantă contribuție fiind manualul de logică de influență herbartiană („Logica”); meritul său constă în faptul că a sprijinit formarea unor filozofi reprezentativi: C. Rădulescu-Motru, P.P. Negulescu, S. Mehedinți, I. Petrovici ș.a. A abordat câteva probleme fundamentale ale culturii naționale (limba, literatura, folclorul), dându-le o rezolvare modernă, susținând principiul autonomiei estetice, iar prin teoria „formelor fără fond” a denunțat transplantarea formală a unor instituții, principii și reforme inadecvate momentului istoric românesc; a combătut superficialitatea și pseudocultura („Beția de cuvinte”), introducând criteriul estetic în judecarea valorii literare („O cercetare critică asupra poeziei românești de la 1867”, „Direcția nouă în poezia și proza română”). A contribuit la elucidarea problemelor legate de scrierea limbii române, înlăturând etimologismul latinist, italienismul, calcurile neavenite din germană („Despre scrierea limbii române”, „Limba română în jurnalele din Austria”) și a combătut purismul latinist în lexic („Neologismele”). S-a aflat printre cei care au pus în valoare cele mai reprezentative figuri ale literaturii române: Eminescu, Creangă, Slavici, Caragiale, Goga, Sadoveanu („Critice”). A încurajat culegerea și cercetarea folclorului („Asupra poeziei nostre populare”). Orator de mare talent („Discursuri parlamentare”); vastă și importantă operă memorialistică („Jurnal”) și epistolară. Traduceri (Goethe, Schopenhauer, Ibsen, Maeterlink ș.a.).