Definiția cu ID-ul 542086:

Dicționare specializate

Explică înțelesuri specializate ale cuvintelor.

operetă (< fr. opérette; germ. Operette), gen (I, 1) teatral caracterizat prin alternarea numerelor* muzicale cu dialoguri în proză. Prin această structură, ca și prin conținutul său, în care predomină elementele lirice și comice, cu unele situații dramatice factice ducând obligatoriu la o rezolvare fericită a „conflictelor”, o. continuă, în sec. 19, tradițiile operei* comice fr. și ale Singspiel*-ului austro.-germ. Părțile muzicale sunt cele tradiționale din opera comică: arie*, duet*, scenă comică. Spectacolul de divertisment, prin definiție adresat marelui public, o. s-a bucurat de un mare succes, îndeosebi în partea a doua a sec. 19, când se dezvoltă două mări școli: fr. (F. Hervé, Mam’zelle Nitouche; C. Lecocq, Fiica dnei Angot și îndeosebi J. Offenbach, Orfeu în infern, Frumoasa Elena, Viața pariziană, Pericola etc.) și vieneză (F. von Suppé, Boccaccio; J. Strauss-fiul, O noapte la Veneția, Liliacul, Voievodul țiganilor). La începutul sec. 20, stilul vienez își menține vigoarea prin F. Lehar, Văduva veselă, Paganini, Țara surâsului; O. Strauss, Farmecul unui vals; R. Stolz; N. Dostal ș.a. Maghiarul I. Kálmán, Prințesa ceardașului, Baiadera, este legat de aceeași școală; o. sovietică s-a impus îndeosebi prin Vânt de libertate de I. Dunaevski. Pe măsura înnoirilor generale din limbajul muzical și din dramaturgie, prin apariția și uneori sub influența unor noi forme de spectacol pop. (revista*, filmul, televiziunea), o. tinde să-și părăsească tiparele tradiționale, căutând forme de expresie mai puțin convenționale, mai moderne în scriitură, apropiate de sensibilitatea publicului contemporan (v. musical). Marcată printr-o creație relativ bogată la începuturile teatrului muzical original, o. românească a afirmat cu consecvență o finalitate educativă și un puternic caracter național. O. contemporană românească a dat, după 1950, câteva creații remarcabile datorită activității compozitorilor Gherase Dendrino (Lăsați-mă să cânt, 1953, Lysistrata, 1960), Filaret Barbu (Ana Lugojana, 1950, Plutașul de pe Bistrița, 1955), Florin Comișel (Culegătorii de stele, 1953, Soarele Londrei, 1968, Răspântia, 1975), N. Kirculescu (N-a fost nuntă mai frumoasă, 1950), Elly Roman (Colombo, 1956, Fetele din Murfatlar, 1960), Viorel Doboș (în colaborare cu Gh. Dumitrescu, Tarsița și Roșiorul, 1950, Nimfa litoralului, 1960), George Grigoriu (Se mărită fetele, 1973), H. Mălineanu (muzică originală și după melodiile de I. Vasilescu, Suflet de artist, 1963), A. Mendelsohn (Anton Pann, 1961).