AURAR, aurari, s. m. 1. Meșter care lucrează obiecte de aur (1). 2. Persoană care extrage aur (1) din mine, din nisipul râurilor. [Pr.: a-u-] – Aur + suf. -ar.

BĂIEȘ, băieși, s. m. Lucrător într-o mină (de aur). – Baie² + suf. -aș.

HOLOANGĂR, holoangări, s. m. (Pop.) Persoană care se ocupa odinioară cu extragerea clandestină a aurului din mine. – Cf. germ. Handlanger „pălmaș”.

AURAR ~i m. 1) Persoană care extrage aur din mine sau din râuri. 2) Meșter care lucrează obiecte de aur. /aur + suf. ~ar

BĂIEȘ ~i m. Muncitor care lucrează într-o mină (de aur). /baie + suf. ~aș

BĂIEȘIȚĂ² ~e f. 1) Muncitoare care lucrează într-o mină (de aur). 2) Soție a băieșului. /băieș + suf. ~iță

jomp s.n. (reg.) spărtură de jos în sus; vârtej scurt (în minele de aur).

GALION¹ s.n. 1. Navă spaniolă cu vele, care transporta în Spania, la sfîrșitul evului mediu, produsele minelor de aur și de argint din America (Mexic și Peru). 2. Prelungire a etravei navelor cu pînze, care susține bompresul. ♦ Ornamentație care se montează uneori la prora navelor cu pînze. [Pron. -li-on. / < fr. galion].

subprocurator, subprocuratori, s.m. (înv.) funcționar care era subordonat procuratorului și care răspundea de bunul mers al unei mine de aur.

știoalnă, știoalne, s.f. (reg.) 1. baltă mocirloasă. 2. bulboană; loc mai adânc în albia unui râu, bun de scăldat. 3. groapă cu apă; gropan. 4. galerie în mină. 5. mină (de aur). 6. (în forma: știolnă) lutărie. 7. teren mlăștinos. 8. fântână nepietruită. 9. copcă în gheață. 10. (în forma: știolnă) deșert (gol) la cal.

BONANȚA s. f. (fig.) mină de aur. (< sp., engl. bonanza)

goz (-oaze), s. n. – 1. Rest, reziduu. – 2. (Înv.) Ticăloșie, fărădelege. – Var. goază, gozură. Mag. gaz (DAR). – Der. gozărău, s. n. (gunoi); gozamete, s. m. (gunoi), din mag. gazamatya; gozorar, s. m. (gunoier); gozar, s. m. (Trans., persoană care face trafic cu reziduurile din minele de aur).

BOISE [bɔisi], oraș în NV S.U.A., în regiunea M-ților Stîncoși, centru ad-tiv al statului Idaho; 189 mii loc. (1984, cu suburbiile). Mine de aur. Piață agricolă. Metalurgie. Ind. alim. Universitate.

AURAR, aurari, s. m. 1. Meșter care lucrează în aur. 2. Cel care scoate aur din mine sau îl culege din rîuri. [Pr.: a-u-] – Din aur + suf. -ar.

AURĂRIE, aurării, s. f. 1. Obiecte de aur. 2. (Pop.) Mină de aur. [Pr.: a-u-] – Din aur + suf. -ărie.

TELÚR (< fr., germ.; {s} lat. tellus „pământ”) s. n. Element chimic (Te; nr. at. 52, m. at. 127,60, p. t. 452°C, p. f. 1.390°C, gr. sp. 6,00), din grupa a VI-a a sistemului periodic, cu caracter nemetalic, alb-albăstrui, cu proprietăți asemănătoare sulfului. A fost descoperit de către mineralogul austriac Franz Joseph Müller von Reichenstein în 1782 în minele de aur din Transilvania. În natură se întâlnește sub formă de telurizi și t. nativ, deseori însoțind sulful și seleniul. Are diferite întrebuințări, între care: colorant pentru sticlă și ceramică, compușii săi sunt materiale cu proprietăți semiconductoare, receptori de radiație infraroșie.

PETERS [pétərs], Carl (1856-1918), explorator și colonizator german. Primul Reichskommisar (1885-1889) al Africii Germane de Est. După fondarea (1884) Societății Germane de Colonizare a încheiat tratate cu șefii locali din zona de influență germană din E Africii, punând stăpânire pe teritoriile acestora. A contribuit la instituirea protectoratului german în Tanganyika și a format colonia Africa de Est Germană (1890). A explorat fl. Zambezi (1899-1901), descoperind vestigii ale unor vechi orașe și mine de aur.

1) *mínă f., pl. e (fr. mine, subst. verbal d. miner, a mina, a submina). Teren în fundu pămîntuluĭ de unde se scot metale, cărbunĭ, petre ș. a.: mină de aur, de fer, de cărbunĭ de pămînt, de diamant. Săpătură (șanț, galerie, puț) p. a scoate metale saŭ minerale. Săpătură făcută supt pămînt p. a pune materiĭ explozive care să arunce în aer ceĭa ce e deasupra. Fig. Loc de unde poțĭ lua tot ce-țĭ trebuĭe: această moșie e o mină de aur, această carte e o adevărată mină de informațiunĭ. Mină plutitoare, mașină plutitoare făcută să explodeze cînd va fi cĭocnită de un vas.

3) mínă f., pl. e (lat. mina, d. vgr. mnâ). La vechiĭ Grecĭ, o măsură de greutate egală cu o sută de drahme (cea din Egina cam 600 de grame, cea din Atica vre-o 432-436). O monetă, a 60-a parte din talent (cea din Egina cam 135 de francĭ, cea din Atica vre-o 98. O mină de aur valora de 10-12 orĭ maĭ mult).

MASUDI, Abu al-Hassan ’Ali ibn Hussein al- (c. 900-956), călător și istoric arab. Din călătoriile sale, prin Orientul Apropiat și Mijlociu, India, Ceylon și Africa Orientală, a adunat bogate informații geografice, istorice și etnografice („Noutățile timpurilor”, „Pășunile de aur și minele de diamante”).

PHILIPPI, oraș în N părții centrale a Macedoniei (Grecia), azi în ruine. Fortificat în c. 356 î. Hr. de Filip II pentru a controla minele de aur din apropiere. În 42 î. Hr. aici s-a desfășurat lupta decisivă în care Marc Antoniu și Octavian (devenit Augustus) i-au învins pe Brutus și Cassius, asasinii lui Iulius Cezar. Vestigii creștine din sec. 5-6.

fisculaș, s.n. – Zonă periferică a orașului Baia Mare, care cuprinde satele din bazinul minier băimărean (Șurdești, Plopiș, Cetățele, Bontăieni, Șișești, Dănești etc.), „fost domeniu crăiesc al minelor de aur” (Stoica, Pop 1984; Șainelic 1986). Domeniile statului. – Din fisc „instituția care reprezintă statul” (cf. germ. Fiskus „fisc” și fiskalisch „fiscal”) + -ulaș.

*telúr și telúriŭ m. (lat. tellus, tellúris, pămînt). Chim. Un metal bivalent lamelos și fragil. Are aspectu oțeluluĭ, e cenușiŭ, se cristalizează în sistema romboedrică, se topește la 500° și posedă aceleașĭ proprietățĭ chimice ca sulfu și seleniu. Greutatea atomică 125, densitatea 6,2. A fost descoperit la 1782 de Müller de Richenstein în minele de aur din Transilvania.

vîlvă și (vechĭ) vîlfă și (maĭ vechĭ) vîlhvă f., pl. e (vsl. vlăhva, vrăjitor, bg. vŭlhva, vrăjitor, hoț, de unde s’a dezvoltat înț. de „geniŭ, spirit, arătare fantastică, faĭmă”). Vechĭ. Mag. Azĭ. Geniŭ, spirit, monstru, arătare, știmă, zînă: vîlva băiĭ (stahia minelor de aur în Ardeal). Fig. Strălucire, pompă: cu mare vîlvă. Glorie, fală (Mold.): acea vîlfă, acea fală (Con. 263), vîlfa despoticească (Con. 281). Renume, deșertăcĭune: vîlva trufiilor. Veste, zvon: așa mergea vîlva. Emoțiune, mișcare: vestea pricinui mare vîlvă. Punct culminant, toĭ: vîlva influențeĭ slavoneștĭ. Vîlvătaĭe: Foc de treĭ părțĭ le punea, Vîlva’n cer se ridica (Păsc. 193).

aurar m. 1. cel ce fabrică sau vinde scule de aur și de argint; 2. cel ce scoate aur din mine, băiaș; 3. cel ce culege aur din râuri: țigan aurar. [Lat. AURARIUS].

mină f. 1. loc sub pământ de unde se extrag minerale combustibile: o mină de aur, de cărbuni; 2. fig. izvor abundant: o mină de observațiuni; 3. cavitate subterană ce se umple cu o substanță explozibilă.

teluriu n. metaloid de un alb albăstruiu, foarte lucitor și fragil, descoperit în 1782; se găsește în minele de aur ale Ardealului.

vâlvă f. 1. (Banat) zină rea care locuește în coprinsurile înalte ale atmosferei, pricinuitoare de uragane (și uraganul însuș): Vâlva băii, zina minelor, de aur din munții Ardealului; 2. sgomot, faimă: mare vâlvă se făcu în împărăție, când se auzi de moartea împăratului ISP.; 3. fig. fală, deșertăciune, vâlfă: vâlva trufiilor OD., vâlva lumii e rîu cu ’nalte maluri AL. [Vechiu-rom. vlâhvă, vrăjitor = slav. VLŬHVŬ, mag (de unde ființă magică și, ca atare, ideea generală de «faimă» ce răspândește o asemenea ființă)].

Altai pl. mare lanț de munți în Azia centrală, bogat în mine de aur și de argint.

Australia f. odinioară Noua Olanda, cea mai mare din insulele Oceaniei; bogată în mine de aur. Colonie engleză dela 1814 cu 4.385.000 loc. (Australian).

Baia-de-Criș f. sau Körösbánya, orășel așezat pe Crisul-Alb, în comitatul Huniedoara cu mine de aur și de argint.

Baia-Mare f. oraș în Maramureș, numit de Unguri Nagy-Bánya, aproape de granița Transilvaniei, cu mine de aur, argint și plumb.

Budești pl. 1. sat în jud. Ilfov la confluența Dâmboviței cu Argeșul: 2800 loc.; 2. comună veche în Maramureș: 1823 loc. Mine de aur și de argint.

Canada f. 1. țară întinsă în America de N.; veche colonie franceza (1534-1763), ea aparține azi Englezilor, cap Quebec. Păduri întinse, mine de aur, livezi mănoase: 6 mil. loc.; 2. (Dominiunea), confederațiunea coloniilor engleze din America de N.; 9 mil. loc., fundată în 1867, cu cap. Ottava (Canada).

Dakota f. teritoriu în Statele-Unite, cu mine de aur, argint și cupru: 620.000 loc.

Kiustendil n. oraș în Bulgaria: 9600 loc. Mine de aur si argint, băi termale.

Melbourne n. oraș în Australia, cap. provinciei engleze Victoria: 750.000 loc. Port foarte important, mine de aur.

Ofenbaia f. numit de Unguri Ofenbánya, orășel de munte în Ardeal: 1000 loc. Mine de aur și de argint.

Peru n. republică în America de S. pe Oceanul Pacific: 7.560.000 loc., cap. Lima. Mine de aur, argint, cupru; guano.

Roșia f. orășel ardelenesc, numit de Unguri Verespatak, în vecinătatea Abrudului, cu bogate mine de aur: 3350 loc. Aci se decoperiră în secolul trecut, niște table cerate romane (140-160 d. Cr.).

Secarâmb m. sat în jud. Hunedora, numit de Unguri Nagy-Ag, cu mine de aur și de argint: 1547 loc.

Siberia f. țară întinsă în Azia septentrională: 9.732.000 loc. Aparține Rusiei. Cap. Tobolsk. Mine de aur, blănuri (Siberian).

Transvaal n. republică sud-africană, veche țară a Africei meridionale, anexată dela 1900 Angliei (Colonia Capului): 800.000 loc. Cap. Pretoria. Mine de aur și de diamante.

Ural n. 1. lanț de munți care separă Europa de Azia dela S. la N., cu mine de aur și de argint; 2. fluviu în Rusia orientală, se varsă în Marea Caspică: 1700 km.

Victoria f. provincie engleză în Australia cu 1.505.000 loc. Cap. Melbourne. Bogate mine de aur.

Zlatna f. orășel ardelenesc pe rîul Ampoiu, cu mine de aur și de argint: 6000 loc.

AURAR, aurari, s. m. 1. Meșter care lucrează obiecte de aur (1). 2. Persoană care extrage aur (1) din mine, din nisipul râurilor [Pr.: a-u-] – Aur + suf. -ar.

BĂIEȘ, băieși, s. m. Lucrător într-o mină (de aur); miner. – Baie² + suf. -aș.

HOLOANGĂR, holoangări, s. m. (Reg.) Persoană care se ocupa în trecut cu extragerea clandestină a aurului din mine. – Cf. germ. Handlanger „pălmaș”.

DAC¹, -Ă, daci, -e, adj. Care se referă la vechii locuitori ai Daciei, din Dacia, al dacilor. Exploatarea aurului din minele dace s-a făcut din cele mai vechi timpuri. IST. R.P.R. 25. Ciudat este acest ținut istoric al Hunedoarei, plin de munți de la o margine la alta, în mijlocul cărora regii daci și-au întemeiat vestita cetate. BOGZA, V. J. 35.

AURAR, aurari, s. m. 1. Meșter care lucrează în aur. V. zlătar, Îi trebuiește un aurar tare iscusit, care să-i facă niște lucruri foarte prețioase. SBIERA, P. 97. 2. Cel care scoate aur din mine, care culege aur din rîuri. V. băieș, rudar. – Pronunțat: a-u-.

AURĂRIE, aurării, s. f. 1. (Colectiv) Obiecte de aur. L-au vîrît întăi într-un ceardac, apoi într-o tindă lungă, după aceea într-o odaie cu aurării pe păreți. SADOVEANU, Z. C. 267. [în ladă] puse dalbele odoare, Veșmintele și aurăria toată. MURNU, O. 135. 2. (Popular, învechit) Mină de aur. – Pronunțat: a-u-.

HOLOANGĂR, holoangări, s. m. (Popular) Persoană care se ocupa odinioară cu extragerea clandestină a aurului din mine. (Atestat în forma holongăr) Aceștia sînt holongării. Hoții de aur. Hoți și mineri în același timp, pentru că în tăria nopții se bagă pe baie cu dalta și dinamita după ei... Holongării fură doar aurul curat. BOGZA, Ț. 96. – Variantă: holongăr s. m.

VÎLVĂ, (3) vîlve, s. f. 1. (Adesea în construcție cu verbele «a (se) face», «a (se) sțîrni») Agitație, frămîntare, zarvă. A fost vîlvă mare, căci a ieșit la iveală toată, blestemăția omului. PAS, Z. I 161. Știi tu, fată, ce vîlvă s-a stîrnit după plecarea ta? SADOVEANU, M. C. 151. Mare vîlvă se făcu în împărăție cînd se auzi de moartea împăratului. ISPIRESCU, L. 31. ♦ Renume, faimă. Prestigiul lui Creangă sporind prin activitatea literară... se menținu și vîlva manualelor care trebuie să fi adus autorilor frumoase venituri. CĂLINESCU, I. C. 238. 2. (Învechit) Alai, pompă; p. ext. măreție, grandoare. [Sinan Pașa] venea cu oaste multă și, cu vîlvă mare. VLAHUȚĂ, la TDRG. Moțoace, vîlva lumii e rîu cu nalte maluri... Faci bine, nu faci bine să te azvîrli în valuri? ALECSANDRI, T. II 109. ♦ Fală, mîndrie, orgoliu. (Atestat în forma vîlfă) Simte mîndrul Cîrjă o mare vîlfă-n sine. ALECSANDRI, P. III 230. Acea vîlfă, acea fală... ce în crudul Catilina văz cu scîrbă. CONACHI, P. 283. 3. (În mitologia populară) Duh, zînă, știmă. Se crede că în acea noapte pe la miez, umblă vîlvele. PAMFILE, CER. 81. Aici erau (fragi)...; dar broaștele au fost mai harnice decît noi, ori jderii, ori poate vîlvele codrilor. SLAVICI, la TDRG. Plecă zîna... că doară omul, că-i numai om și cîte trebșoare nu mai are, dar o zînă? O vîlvă? RETEGANUL, P. V 17. ◊ Vîlva băii = zînă despre care se crede că stăpînește, supraveghează și distribuie comorile dintr-o mină de aur. Nu-l mai dezmierda, Mărie, că de, acuma una vîlva băii, dînsa să-l dezmierde. DAVIDOGLU, M. 75. 4. (Rar) Vîlvătaie. Foc de trei părți le punea, Vîlva-n ceri se ridica. PĂSCULESCU, L. P. 193. – Variantă: vîlfă s. f.

fisculaș, s.n. – (top.) Zonă periferică a orașului Baia Mare, care cuprinde satele din bazinul minier băimărean (Șurdești, Plopiș, Cetățele, Bontăieni, Șișești, Dănești etc.), „fost domeniu crăiesc al minelor de aur” (Stoica, Pop, 1984; Șainelic, 1986). – Din fisc (cf. germ. Fiskus „fisc” și fiskalisch „fiscal”) + suf. -ulaș.

aurar¹ sm [At: LB / P: a-u~ / V: (îrg) -iu / Pl: ~i / E: aur + -ar] 1 Meșter care lucrează în aur (și argint). 2 Negustor de obiecte din aur și argint. 3 (Pex) Giuvaergiu. 4 Muncitor care scoate aur din mine sau din nisipul râurilor. 5 (Reg; îf -iu) Spălător de aur (1). 6 (înv; pex) Țigan rudar care scotea aur din râuri, îl prelucra sau îl vindea.

aurărie sf [At: LM / P: a-u~ / Pl: ~ii / E: aur + -ărie] 1 (Înv) Mină de aur (1). 2 Atelier de prelucrare a metalelor prețioase. 3 Magazin unde se vând obiecte din aur. 4 Mărfuri din aur. 5 Totalitatea obiectelor din aur ale unei familii Cf argintărie. 6 Mulțime de obiecte din aur Cf argintărie.

cămăraș sm [At: DOSOFTEI, V. S. 34 / V: camar~ / Pl: ~i / E: cămară + -aș] 1-2 (Înv) Funcție și rang de slujbaș la cămara (11) domnitorului sau la alte servicii ale cămării domnești Si: camerier (3), cămărar (1-2), șambelan. 3 (Înv) Boier care avea funcția de cămăraș (1) Si: camerier, cămărar (3), șambelan. 4 (Înv; șîs mare-~, ~ul-cel-mare, vel~) Grad și funcție ale boierului de rangul doi (după vel grămătic) care avea în grijă veniturile cămării (14) domnești și cheltuielile curții, precum și jurisdicția negustorilor străini. 5 (Înv; îas) Boier cu funcția de cămăraș. 6-7 (Înv; îs) ~ul al doilea, vtori-~ Funcție și grad al funcționarului care urma ierarhic după marele cămăraș (1) și, împreună cu caftangiul, avea grijă de garderoba domnului. 8 (Înv; îas) Funcționar cu gradul de cămăraș (5). 9 (Înv; îs) ~-de-izvoade Logofăt-de-taină. 10 (Înv; îs) ~-de-catastișe Funcționar care purta condica ostașilor. 11-12 (Înv; îs) (Marele) ~ al ocnelor Funcție și rang al boierului de la casa domnului, care administra în credință (în regie) ocnele de sare, când venitul lor nu se vindea. 13 (Înv; îas) Boier cu funcția de cămăraș (8). 14-15 (Înv; pex; îas) Intendent și casier la salinele statului. 16 (Îrg) Funcționar al oficiului statului unde schimbau moții aurul din mine. 17 (Îrg) Intendent la o mănăstire Si: cămărar (1).

coardă¹ sf [At: VARLAAM, C. 222/2 / V: (îvr) cordă / Pl: ~de, corzi / E: ml chorda] 1 Fir elastic din metal (din intestine de animale etc.) care, întins pe anumite instrumente muzicale, produce, prin vibrare, sunete Si: strună. 2 (Înv; fig; îs) ~a (sau ~dele) inimii Sensibilitate. 3 (Fam; îe) A atinge la ~da sensibilă (sau, înv, simțitoare ori subțire) A pune accentul într-o discuție pe un fapt la care interlocutorul este sensibil Si: (înv) a vorbi pe placul cuiva. 4 (Fam; îe) A întinde ~da până se rupe (sau plesnește) sau a întinde prea tare ~da A depăși limitele îngăduite într-o anumită situație. 5 (Îvr) Mijloc de impresionare a unei persoane. 6 (Înv; îe) A începe (sau a da) pe altă ~ A încerca alte mijloace (de convingere). 7 (Înv; îe) A lucra pe ~da sa A nu se amesteca în afacerile altuia. 8 (Înv; îe) A (o) lăsa în (sau pe ori pre) ~da de (mai) jos sau a muia ~da A (mai) reduce din pretenții. 9 (Înv; îe) A (o) ține în ~da de sus A avea pretenții mari. 10 (Înv; îe) A mișca toată ~da A face tot posibilul pentru a izbuti. 11 (Îlav) Ca o ~ (întinsă) Foarte încordat. 12 (Îvr; îe) Lăutarul ~de vede, ~de visează Fiecare vede viața prin prisma nevoilor lui. 13-14 (Lpl) (Grup de) instrumente muzicale cu coarde (1). 15 (Îs) ~ vocală Fiecare dintre formațiile ligamentoase simetrice care aparțin laringelui și care prin vibrare produc sunete. 16 (Îs) ~ dorsală Schelet intern situat în partea dorsală la cefalopode. 17 Fir împletit de sfoară, păr etc. care ține întinse capetele unui arc. 18 (Îvp; șfg; îe) A ține (drumul) ~ A merge (drept) înainte. 19 (Mat) Segment de dreaptă care unește două puncte ale unei curbe sau extremitățile unui arc de cerc. 20 (Îvr; la biliard) Linia trasă prin cele două puncte fixate, peste care nu poate pune bila cel care începe jocul. 21 (Bot; reg; îc) ~ de găină Scânteuță (Anagallis arvensis). 22 (Bot; reg; îc) ~da ielelor Silnic (Glechoma hederaceum). 23 (Bot; reg; îae) Silnic (Glechoma hirsutum). 24 (Reg; îc) ~-(h)ălor-din-vânt Planta Salaginella helvetica. 25 (Bot; reg; îc) ~da-vântorului Buruiană nedefinită mai îndeaproape. 26 (Bot; reg; îf ~de) Fluturei (Gaillardia picta). 27 Sfoară care leagă brațele unui ferăstrău și care, prin întindere cu o pană, întinde lama ferăstrăului. 28 Ramură (tânără și elastică) a butucului de viță-de-vie. 29 Fiecare dintre vițele sau nuielele unei împletituri. 30 (Îvp) Funie de ceapă. 31 (Lpl) Cele trei rânduri de frânghii întinse pe laturile ringului de box pentru a-i împiedica pe boxeri să iasă sau să cadă de pe ring. 32 Frânghie sau sfoară mai groasă de care se folosesc gimnaștii pentru diverse exerciții. 33 Frânghie folosită la exerciții sportive sau jocuri de copii, peste care se sare ritmic. 34 Frânghie folosită de alpiniști în ascensiuni. 35 Funie, frânghie sau sârmă pe care merg acrobații. 36 (Spt) Partea interioară a curbei unei piste de alergări. 37 Funie sau sfoară cu care legi sau încingi ceva. 38-39 (Înv) Funie (sau lanț) petrecută peste încărcătura unei căruțe sau sănii, care se strânge prin răsucirea unei prăjini. 40 Dispozitiv din lemne sau nuiele care fixează lemnele plutei. 41 (D. cai; îe) A da la ~ A alerga în cerc un cal legat de gât cu o frânghie. 42 Sfoară cu care se aliniază ceva. 43 Sfoară cu care se întind diferite părți ale uneltelor de pescuit. 44 (Țes) Firele care formează urzeala. 45 (Pop) Vână, nerv, mușhi, tendon, ligament (care se încordează la anumite mișcări). 46 (Pop; spc) Ligament de la gâtul animalelor mari. 47 (Pop) Partea de la umeri la coadă la animale. 48 (Pop) Vinele de la burta calului. 49 (Pop) Rădăcină aeriană. 50 (Reg; la minele de aur; îs) ~ stearpă Partea de steril a unei vâne. 51 (Reg) Fân adunat într-un șir lung Si: vândălag. 52 (Pop) Bârnă sau grindă mare și groasă care susține tavanul casei (și de care se atârnă diferite lucruri). 53 (Înv; îs) ~ de boltă Arcuirea unei boite. 54 Arc de oțel. 55 (Pop) Muchia de sus a fierului de la coasă. 56 (Reg) Legăturile de dedesubt ale căruței sau carului. 57 (Reg) Bârsa plugului. 58 (Îvp) Arcul ce ține despărțite cele două picioare ale compasului. 59 (Reg) Funie care leagă proțapul de sanie. 60 (Reg; pex) Lemne de care este prinsă coarda (59). 61 (Reg) Lemnele care formează laturile scocului. 62 (Reg) Lemnele orizontale care fixează podul coșului de la moară. 63 (Înv) Șuviță desprinsă dintr-o masă de sirop de zahăr care a fiert prea mult și e prea vâscos. 64 (Îrg) Scândurică la coșul vetrei. 65 (Îrg) Om leneș. 66 (Arg) Tânără (ușuratică). 67 (Arg) Prostituată.

joampă sf [At: FRÂNCU-CANDREA, M. 102 / V: ~mp sn / Pl: ~pe / E: nct] (Reg) 1 Adâncitură plină de apă mocirloasă. 2 Groapă într-un drum sau într-o apă. 3 Prăpastie. 4 Loc prăpăstios care se surpă tot timpul. 5 Drum mai jos decât un ogor. 6 Loc neted pe coasta muntelui. 7 (Îf ~mp) Vârtej scurt în minele de aur.

loașină sf [At: PAȘCA, GL. / A: nct / Pl: ~ne / E: ger Laschine] (Îrg) Cui folosit pentru fixarea de traverse a șinei de cale ferată, în minele de aur.

știoalnă sf [At: ISER / V: (reg) ~lă, ~Imă, ~ol~, ștol~ / Pl: ~ne, ~iolni / E: mg stolna, ucr штольня cf ger Stollen] 1 (Trs; Ban; mai ales îf știolnă) Galerie în mină. 2 (Ban; Trs) Mină (de aur). 3 (Reg; îf știolnă) Lutărie. 4 (Reg) Bulboană. 5 (Reg) Baltă provenită din oprirea unei ape curgătoare de către un obstacol natural sau artificial ori din apa de ploaie adunată într-o adâncitură a solului. 6 (Trs) Teren mlăștinos. 7 (Mol; Trs) Fântână nepietruită. 8 (Mol) Copcă (în gheață). 9 (Reg; fig; îf știolnă) Deșert (31) (la cal).

SPRINGS [spriŋz], oraș în NE Republicii Africa de Sud, la 47 km E de Johannesburg; 160,7 mii loc. (1996). Nod feroviar. Expl de aur (prima mină de aur s-a deschis în 1905), uraniu și cărbuni. Siderurgie; metalurgie neferoasă; constr. de utilaj electrotehnic, poligrafic și minier, de mașini-unelte, biciclete; ind. sticlei și s hârtiei. Fondat în 1885.

vâlvă¹ sf [At: (a. 1574) DDRF / V: (îvp) valhvă, ~lfă, ~lhvă, vlafă, vlavă, vlăhvă, (înv) vâlhv s / Pl: ~ve / E: slv влъхвъ] 1 (Bis) Astrolog (1). 2 (Bis) Mag. 3 (Bis; spc; lpl) Cei trei magi care au venit la Betleem să se închine pruncului Iisus. 4 (Mtp) Ființă fabuloasă, cu aspect de femeie, considerată un spirit nefast, pentru alungarea căreia se practică diverse ceremonialuri. 5 (Mtp) Ființă fabuloasă cu aspect antropomorf sau, uneori, zoomorf, cu caracter apotropaic și cu puteri supranaturale, având îndeosebi funcții ocrotitoare și sfătuitoare pentru colectivitate. 6 (Pop; îe) Se bat ~vele Se spune atunci când este timp urât, mai ales când plouă și fulgeră. 7 (Mtp; șîs ~va băii sau ~va băilor) Zână care stăpânește, veghează și semnalează unor aleși comorile dintr-o mină de aur. 8 (Mtp; șîs ~va pădurii sau ~va codrilor) Mama-pădurii. 9 (Mtp; reg) Vrăjitor care stăpânește furtunile și grindina Vz șolomar, șolomăț. 10 (Mtp; reg) Strigoi. 11 (Mtp) Zână. 12 (Mtp; lpl) Iele. 13 (Fig; dep) Femeie zăpăcită. 14 (Reg) Cățelușă vioaie, sprintenă, de obicei roșcată. 15 (Pan) Persoană care are rolul cel mai important în comunitatea din care face parte. 16 (Pan) Ceea ce este mai bun, mai important la un lucru Si: frunte (7), vârf. 17 (Îrg) Faimă (3). 18 (Îrg) Prestigiu. 19 (Îrg) Fast¹. 20 Îndemn. 21 Tărie. 22 Veste care circulă de la om la om Si: zvon. 23 Agitație deosebită provocată de un fapt ieșit din comun Si: zarvă, (nob) vâlvotă (2). 24 Rumoare. 25 Punct culminant al unei acțiuni sau al unei situații, al unui fenomen în desfășurare Si: toi. 26 (Rar) Vâlvătaie (1).

băi² vb. IV. intr. (pop.) A lucra într-o mină (de aur). prez.ind. -iesc. /baie² + -i.

băiéș¹ s.m. 1 Lucrător într-o mină (de aur). 2 (reg.) Proprietar al unei mine. 3 (reg.) Lucrător la o carieră de piatră sau de var. • pl. -i. și băiáș s.m. /baie² + -aș.

vîlvă s.f. 1 Agitație deosebită provocată de un fapt ieșit din comun; frămîntare, zarvă. Surparea atîtor case boierești a făcut vîlvă și sunet mare, și-n țară, dar mai ales peste hotar (SADOV.). 2 Punct culminant al unei acțiuni sau al unei situații, al unui fenomen în desfășurare, toi. Cu setea de lupte în vîlfă, cumanii se-ntoarseră (EMIN.). 3 (înv., reg.) Alai, pompă; ext. fast, măreție, grandoare; renume, faimă; răsunet. Vedea cum cetăți întărite... Cu vîlva atîtor coroane, ca pleava se spulberă-n vînt (VLAH.). ♦ Fală, orgoliu, mîndrie. 4 (în mit. pop.) Ființă fabuloasă, imaginată ca o femeie frumoasă (și bună) care (de obicei) protejează apele, casele etc.; duh, zînă, știmă. E zîna (vîlva) care prefăcea cătanele în piatră (CĂL.). ◊ Vîlva băii = zînă despre care se crede că stăpînește, supraveghează și distribuie comorile dintr-o mină de aur. 5 Foc mare, vîlvătaie. • pl. -e. și (pop.) vîlfă s.f. /<slav. влъхвъ.

MÍNĂ¹ s. f. 1. (Adesea urmat de determinări arătînd felul, natura) Loc subteran cu zăcăminte de substanțe minerale utile; galerie, ansamblu de galerii și construcții de suprafață amenajate cu lucrări și instalații în scopul extragerii acestor substanțe; (învechit și regional) ocnă, baie, (învechit) madem (2), minieră (1). Un trup solid ce se scoate de prin minuri (ocne). VÎRNAV, L. 138^r/7. Aduce mare folos proprietarilor de mine (băi). AR (1830), 358¹/44. În Carolina de amiaza zi (în America) s-a descoperit o mină (ocnă) de aur. CR (1833), 263²/41. Încă din veacul al XI[-lea] prelucra minile cele înavuțite de arină de aur. ASACHI, S. L. II, 17. Lucrarea minelor (a. 1844). CAT. MAN. I, 620. Nu mă voi întinde a descrie modul lucrării minelor. NEGRUZZI, S. I, 312. Mai înainte, aceste mine de sare prezentau un aspect înspăimântător. BOLiNTiNEANU, O. 432. Lege pentru cruțarea pădurilor și exploatarea minelor. MAIORESCU, D. II, 240. Apăreau mine scobite în pîntecul pămîntului. C. PETRESCU, R. DR. 37. Intensificarea producției minelor de aur. OȚETEA, R. 311. Lucrări miniere de explorare și deschidere la minele auro-argintifere. LEG. EC. PL. 428. Închipuiți-vă ceea ce e îndrăzneț, gigantic și trepidant în această imagine și vă veți da seama ce înseamnă o mină de cărbuni. BOGZA, V. J. 71, cf. id. A. Î. 120. Tăcerea fundurilor de mină. BARANGA, V. A. 30. ◊ F i g. (Cu aluzie la izvorul nesecat al zăcămintelor) Natura . . . este pentru poezie o mină . . . plină de îndestulare. HELIADE, GR. P. 14/23. Căsătoria, dar, devine pentru dînsul o nouă mină de exploatat. FILIMON, O. I, 97, cf. 128, 255. Știința lui. . . este o mină de considerații, de apropieri, de comparații, care dau o mai mare forță creației sale. IBRĂILEANU, S. 280. 2. (Rar) Galerie săpată pentru a servi la aruncarea în aer a unei întărituri a dușmanului. Cf. PONTBRIANT, D., COSTINESCU, LTR². 23. Dispozitiv complex care se așază pe pămînt, în pămînt, sub apă etc. și care explodează la atingere sau la comandă (pentru a înlătura un obstacol, pentru a distruge obiective inamice în timp de război etc.). Gestul acesta fu ca izbucnirea unei mine. NEGRUZZI, S. I, 6, cf. 228. Tîrnăcopul, pila, mina mușcă stînca cu-ndîrjire. MACEDONSKI, O. I, 231. Ca o scînteie într-o mină de pulbere, glasul domnului aprinsese inimile noroadelor. SADOVEANU, O. I, 181. Au fost scoase minele, au fost strînse obuzele neexplodate. STANCU, U.R.S.S. 189. Se fabrica în realitate armament, piese pentru mine de cîmp. BENIUC, M. C. I, 263, cf. 337. 4. Vergea de grafit, care lasă urme pe hîrtie și se utilizează la confecționarea creioanelor. Mine pentru creioane mecanice. NOM. MIN. I, 345. – Pl.: mine și (învechit, rar, 1) minuri. – Din fr. mine, germ. Mine.@

MONTANISTIC, -Ă adj. (Învechit) 1. Montan. A ocupat cetățile montanistice cu monetâria. BARIȚIU, P. A. I, 28. S-a născut în orașul montanistic Schemnitz. id. ib. II, 55. Spre nord de Vatra Dornei. . . se află comuna montanistică Iacobeni. F (1890), 433. 2. Care se referă la exploatarea minelor¹ (de aur) de la munte. Apafi iartă popilor și decima de vinuri, precum și un cens montanistic, care nu este definit mai de aproape. BARIȚIU, P. A, I, 142. În orașul Zlatna au stătut pînă în zilele noastre două oficii montanistice. id. ib. II, 347. În timpul lui Erodot. . . progresul montanistic nu mersese pînă acolo. HASDEU, I. C. i, 189. ♦ (Substantivat, f.) Disciplină avînd ca obiect modul de organizare a exploatărilor miniere. Într-o țeară din cele mai bogate de metale pe fața pămîntului nici umbră de institut pentru știința montanisticei. BARIȚIU, P. A. II, 2. – Pl.: montanistici, -ce. – Din it. montanistico, germ. montanistisch.

fisculáș, -ă, fisculași, -e, adj., s.n. Care aparține fiscului. ■ (top.) Zonă periferică a orașului Baia Mare, care cuprinde satele din bazinul minier băimărean (Șurdești, Plopiș, Cetățele, Bontăieni, Șișești, Dănești etc.), „fost domeniu crăiesc al minelor de aur” (Stoica, Pop, 1984; Șainelic, 1986). – Din fisc (cf. germ. Fiskus „fisc” și fiskalisch „fiscal”) + suf. -ulaș.

Abrud n. 1. afluent d’a dreapta Arieșului; 2. ramură a munților Biharului, între Arieș și Ampoiu; 3. orășel în Transilvania, așezat între munți pe malurile Arieșului, cu mine avute de aur și de argint: jucă un rol în revoluțiunile din 1784 și 1838 (Abrudean).

California f. 1. (Vechea), vastă peninsulă în America de N., teritoriu al Mexicului cu 57.000 loc.; cap. La Paz; 2. (Noua), unul din Statele-Unite ale Americei de N., pe litoralul Oceanului Pacific, cu mine bogate de aur și argint, cu 3 480.000 loc., cap. Sacramiento. (Californian).

Statele-Unite n. pl. mare republică federativă în America de N., coprinzând 38 de State și 10 teritorii cu o populațiune de 118 mil. loc. (între cari 250.000 Indieni sau Piei-Roșii), cu cap. Washington. Basine huiliere, mine de petrol, aur, argint, fier, aramă, mercuriu; cerealele și bumbacul sunt bogăția țării.

MĂCINÁ vb. I. T r a n z. (Folosit și a b s o l.) 1. (Complementul indică boabe de cereale ; subiectul este o persoană) A preface în făină cu ajutorul valțurilor sau al pietrelor morii. Ducea la Siret, de măcina. NECULCE, l. 360. Făcu rînduială, ca să macine grîul ce mai era la moară. SLAVICI, O. I, 227. S-au dus odată două fete la moară să macine. MARIAN, S. R. II, 48. Poposeau sub sălciile care împrejmuiau moara, așteptînd să-și macine grăunțele. ANGHEL-IOSIF, C. L. 24. Au măcinat porumbul și o parte din grîu. V. ROM. septembrie 1 953, 166. Unul macină la moară (= fiecare la rîndul său). Cf. ZANNE, P. III, 239. Un om macină, altul face azimă din făina lui, se spune cînd unul muncește și altul trage foloasele. Cf. id. ib. V, 398. ◊ E x p r. A măcina cuiva = a împlini cuiva dorințele, a-i face pe plac. ZANNE, P. V, 399. A măcina făină = a face o treabă zadarnică (fiindcă a fost deja făcută) ; a repeta (eventual sub altă formă) un lucru făcut sau spus mai înainte. IORDAN. ◊ (Rar, cu complementul „făina”) Morile. . . care măcina făină (sfîrșitul sec. XVIII), LET. III, 263/14. Moara cu care au măcinat făina. DRĂGHICI, R. 77/28. ◊ (Subiectul este moara, pietrele sau valțurile ei) O, macină grîul mai bine Și-nvîrtă-te, roată, mereu! COȘBUC, P. I, 65. La moara lui Ghiță Lungu, pietrele măcinau boabe și rumânii vorbe. SADOVEANU M. C. 126. Atunci moara s-a pornit, Roțile și le-a-nvîrtit Și pe loc a măcinat Tot griul cel secerat. ANT. LIT. POP. I, 622. Moara nu macină pînă nu o ungi la fus. ZANNE, P. III, 234. Două pietri tari nu pot măcina bine. id. ib. 296. Piatra care nu e bună Rău macină totdeauna. id. ib. 297. ◊ R e f l. p a s. Orzul sau secara uscată se macină. I. IONESCU, D. 253. Altă făină se macină la moară (= s-a schimbat rostul lucrurilor). Cf. CREANGĂ, A. 7, ZANNE, P. III, 545. La mine nu se macină așa ușor (= cu mine nu poți face ce vrei). PAMFILE, C. 47. ◊ Refl. Spune, bade, maică-ta, Că și de s-ar măcina În moară ca făina, Noi, de-om fi dragi, ne-om lua. RETEGANUL, TR. 86. ♦ (Complementul indică materii solide) A preface în pulbere sau în fragmente mărunte (cu ajutorul unor mori speciale sau al unor mașini, dispozitive, instrumente). V. r î ș n i, p i s a. Mînca oamenii papură, care o usca și o măcina. M. COSTIN, LET. I, 350/14. Erau siliți a măcina coaja copacilor. ODOBESCU, S. L, 323. Văile cari minau piuele [de aur] încă nu înghețaseră niciodată, și ei puteau măcina mereu. AGÎRBICEANU, 407, cf. 529. Mașini de măcinat cafea. C. PETRESCU, Î. I, 8. * (Prin exagerare) Sfarmă piatră, cu largi păsuri calcă munte după munte. . . unde vede-o stîncâ naltă el o macină cu palma. ALECSANDRI, P. III, 238. ♦ A sfărîma, a fărîmița ; a frămînta. Cercă să privească nepăsător la lumea care măcina glodul uliții. SADOVEANU, O. VIII, 155. ♦ R e f l. p a s. Zăpada se macină sub tălpi. STANCU, D. 168. ♦ (Regional) A sfărîma, a mustui (strugurii) (Secășeni-Oravița). Cf. ALR SN I h 232/29. ♦ (Regional, despre stomac) A mistui. Nu-mi macină rînza. ALR I/438, cf. ALR II/I h 101. 2. (De obicei despre agenți fizici) A mînca, a roade ; p. ext. a ruina, a distruge. Carii rod și macină lemnul. CONTEMPORANUL, V₂, 505. Banii și sculele – „odoarele”, pe cari rugina nu le poate măcina decît după veacuri. PAMFILE, COM. 1. Voi însă știți că numai Pleșcuța Stă lîngă sat de cînd veacul. . . Și n-o macină nici ploile, nici vînțul, nici Timpul. BENIUC, C. P. 69. ◊ R e f l. p a s. Moara cea veche s-a măcinat de vreme. C. PETRESCU, S. 24. ◊ Fi g. (Despre boli) În emigrație, Bălcescu a trăit tot mai părăsit, boala l-a măcinat tot mai mult. LUPTA DE CLASĂ, 1 953, nr. 1-2, 110. Ajunsese la capătul puterilor; au măcinat-o și boala și remușcările și deznădejdea. V. ROM. august 1954, 128. ♦ F i g. (Complementul indică un gînd, o grijă, un necaz) A neliniști, a chinui, a consuma. Începui să am mustrări de cuget. . . măcinat între sentimentul meu absurd și între dreptele sentimente pe care mi le inspira bărbatul Clarei. GALACTION, O. 100. Cufundat în beznă și măcinat de suferințe poporul muncitor era minat în abatoarele războaielor imperialiste. SCÎNTEIA, 1 953, nr. 2 574. ♦ R e f l. (Despre pămînt) A se surpa. ALR I 395/180, cf. 395/803. 3. F i g. A vorbi (mult și necontrolat), a trăncăni. V. m e l i ț a¹. Cetisă acum cărțile mai toate Și multe știa măcina din gură. BUDAI-DELEANU, T. V. 125, cf. LB, BARCIANU. Clevetirii. . . îi place să macine și gura lumei e greu s-o fereci. ANGHEL-IOSIF, C. L. 25. Bagă-ți limba-n gură. . ., că doar ți-o cam fi de cînd macini! PETICĂ, O. 216. Măcinăm și noi două vorbe. SADOVEANU, M. C. 29. Alături de plăcerea de-a auzi, ei se străduiau să se bucure văzînd felul cum macină gura vorbitorului. CONTEMP. 1 956, nr. 483, 3/6. ◊ R e f l. p a s. Cîtă vorbă s-a măcinat aici ca, din ea, să iasă apă chioară și fum și vînt. PAS, Z. IV, 253. 4. F i g. (Cu complementul „gînd”) A chib- zui pe îndelete, a examina îndelung, a prefira (în minte) ; a rumega, a depăna. „Mai avem vreme să cugetăm și să vedem ce-avem de făcut”, se gîndea Duca-vodă, măcinînd în minte gînduri amare. SADOVEANU, Z. C. 105. Am plecat, măcinînd gînduri negre. BRĂESCU, A. 172. Voicu își învîrtea pălăria în mînă, ca să-și macine mai bine gîndurile. CAMIL PETRESCU, O. III, 160. - Prez. ind.: macin. – Lat. machinari.

*EXTRAGE (-ag) vb. tr. 1 A scoate un lucru dintr’un loc, dintr’un corp în care s’a format sau în care s’a introdus: ~ aurul dintr’o mină; ~ un glonț ¶ 2 🔬 A separa o substanță de alta printr’o operațiune chimică: ~ alcoolul din vin; ~ zahărul din sfeclă ¶ 3 A copia, a scoate un pasagiu, un articol dintr’o carte, dintr’un ziar, dintr’un registru ¶ 4 ➕ A căuta să afle, a găsi prin calcul: ~ rădăcina pătrată sau cubică a unui număr [fr. extraire, refăcut după trage].

Brazilia f. imensă republică în America de S. cu 30 mil. loc. (Brazilian). Mine de diamant și de aur; cap. Rio-de-Janeiro. Veche colonie portugeză, forma până la 1889 un imperiu guvernat de casa de Braganța, când o revoluțiune militară stabili republica.

Cap n. colonie engleză la S. Africei; cu bogate mine de diamante și de aur: 3.510.000 loc., cap. Cape-Town (cu 99.000 loc.), întemeiată de Olandezi (1652), aparține Angliei dela 1815.

mină³ sf [At: ROM. LIT. 83, 2/32 / Pl: ~ne / E: fr mine, lat mina] 1 Veche monedă grecească de aur sau de argint egală cu 100 drahme. 2 Măsură de greutate a vechilor greci.

vâlvă, (3) vâlve s. f. 1. Agitație, frământare, zarvă produsă de un fapt deosebit. 2. Fig. Fală, mândrie. 3. Făptură fabuloasă în mitologia românească, având înfățișarea unei femei îmbrăcate de obicei în alb (benefică) sau negru (malefică), care umblă la miezul nopții pe coama dealurilor și este considerată duh bun sau nefast; zână, știmă, spirit. ◊ Vâlva apelor = știma apelor. ◊ Vâlva bucatelor = zână care protejează holdele, ocrotindu-i pe țăranii săraci. ◊ Vâlva băilor = duh păzitor al minelor, în special al celor de aur. ◊ Vâlva comorii = duh care păzește comorile. ◊ Vâlva pădurii = muma-pădurii. [Var.: (pop.) vâlfă s.f] – Din sl. vlŭhvŭ, bg. vlăhva.

MADÉM s. n. (Învechit) 1. Minereu ; p. r e s t r. metalul din care este format minereul. [Văzînd] și în țara lor munți bogați de mademuri, aur, argint și hier. . ., s-au așezat acolo. N. COSTIN, LET. I, 55/12. Fiindcă au fost madem foarte bun... [în clopot], mademul să nu se schimbe, că glasul acestui clopot nu s-au aflat din Olt încoace. (a. 1779). IORGA, S. D. VIII, 3. Mademurile ceale ce scoate pămîntul, adecă fierul, argintul, aurul și pietrili ceali scumpe. (a. 1782). BV II, 275. În Calabrie să află multe minieri de aur..., de marmuri, de alabastru și alte feliuri de mademuri. AMFiLOHIE, G. 123/20. [Cine] află niscareva locuri din ceale cu mademuri ascunse întru dînsele, nu să depărtează îndată de dînsele. (a. 1811). BV III, 32. De să va întâmpla ca numiții prozectori. . . să dea peste vreo vînă dă vreun madem... să dea numaidecît cu într-adins trimis știre. (a. 1811). DOC. EC. 108. În ținutul mademurilor, pietrilor și al sărilor, celor din lăuntrul pîntecelui pămîntului. PISCUPESCU, O. 52/19, cf. 206/9. ♦ S p e c. Aliaj (din care se fac tacimuri). Cf. a l p a c a, p a c f o n. ȘIO II₁, 240, cf. POLIZU. Candele, sfeșnice de maden. CHIRIAC, 171, cf. 21. 2. Mină¹ (1). Avea venit, den maden de aur și de argint. HERODOT (1645), 326, cf. 282, 402. Mademurile aceale zmaragdicești le va lăsa, însă el să nu pătimească nici o nevoie să ruga. AETHIOPiCA, 53^r/2. Satul Hudinte, cu curți, mademuri, mori, heleșteie. (a. 1805). ap. TDRG. Călătorind eu... în cele 5 județe de peste Olt, am aflat și am dat peste mademuri de fier și aramă. (a. 1835). DOC. EC. 595. ♦ F i g. Sursă de venituri. De la dînsul s-au scornit hîrtiile, el le-au scos întâi, de este madem bun și până astădzi în Moldova. NECULCE, I. 91. - Pl.: mademuri. – Și: madén, madîm (ddrf) s. n. – Din tc. maden.

urburár, urburari, s.m. (arh.) Persoană care efectua strângerea dării de aur, de la proprietarii particulari de mine, cuvenită regelui: „...nimeni dintre urburarii de acum și viitori să nu cuteze să ia de la ei vreo parte din minereuri” (Monografia, 1972: 523; doc. din 1347). – Moștenit din lat. urburarius (MDA).

MINĂ³ s. f. veche monedă grecească de aur sau de argint, valorând o sută de drahme. (< fr. mine, lat. mina)

STUFĂ, stufe, s. f. (Regional) Piatră care conține aur nativ. Ei au ajuns în fund de tot, pe burta minei, și încep să caute stufele de aur. BOGZA, Ț. 95.

SURFAȚĂ, surfețe, s. f. (Franțuzism învechit) Suprafață. Mici valuri încrețesc surfața de un verde întunecat a bălții. ODOBESCU, O. I 399. Amorul, fost-a el pentru acest suflet atît de tînăr asemenea minelor Laceniei, a căror surfață scînteie de aur strălucitor. NEGRUZZI, S. II 44.

MÍNĂ³ s. f. 1. Veche monedă grecească de aur sau de argint, a cărei valoare era egală cu 100 de drahme. Acei 32 sau 33 de fierari sau lăcătuși a lui Demosten producea anual 30 mine. ROM. LIT. 83²/32. Cîne minunat pe care-l cumpărase cu șaptezeci de mine (vreo 6500 lei noi), ODOBESCU, S. III, 43. 2. Numele unei măsuri de greutate a vechilor greci. Cf. LM., ȘĂINEANU, D. U., CADE. – Pl.: mine. – Din fr. mine, lat. mina.

DRAGĂ ~ge f. 1) Navă utilată cu instalații speciale pentru săparea sub apă, în vederea curățării sau adâncirii fundului unei ape. 2) Instalație plutitoare, destinată exploatării zăcămintelor aluvionare (de aur, wolfram, diamante etc.). 3) Dispozitiv special pentru înlăturarea minelor (de pe o cale navigabilă). /<fr. drague

moarte, morți, s.f. – Sfârșitul vieții; răposare: „- O, moarte, ce ți-aș plăti / La mine de n-ai vini? / Da-ț-aș aur și arjânt / Să nu mă bagi în mormînt. / – O, omule, ce gândești, / Cât ai vre tu să trăiești? / Copacu-i cu rădăcină / Ș-a lui vreme încă vine. / D-apoi tu, că ești de lut / Cum nu-i mere în pâmânt ?” (Calendar, 1980: 130; zona Codru). ♦ (mit.) Doamna Moarte, personaj care însoțește cetele de „draci”, în cadrul spectacolelor de teatru popular ce au loc anual în timpul sărbătorilor de iarnă, în Maramureș. Este singura mască feminină, dar rolul este interpretat tot de un flăcău. „Costumul ei diferă total de celelalte prin faptul că, în general, este îmbrăcată în alb; de regulă se folosește o cămașă de port femeiesc întoarsă pe dos. Capul este acoperit cu o mască în formă de con, care atinge uneori în înălțime 60-80 cm. Ca accesoriu de bază are o coasă sau o seceră de care nu se desparte niciodată. Jocul ei este mai mult de figurație” (Nistor, 1973: 17). – Lat. mors, mortis „moarte” (Scriban, DEX, MDA).

revărsà v. 1. a vărsa cu prisosință: alba lună revarsă un văl de aur; 2. fig. a răspândi: multă fericire a revărsat în mine AL.; 3. a deborda: rîul s’a revărsat; 4. fig. a se lumina de ziuă. [Lat. REVERSARE; sensul 4 provine din asemănarea luminei ce apare cu o apă ce debordă].

BAIE², băi, s. f. (Mai ales în Transilv.) Mină¹. În tot ținutul Sibenbirgen ( = Transilvania) sînt băi de aur, argint, aramă. GOLESCU, Î. 31. ◊ (În toponimice) Baia Mare. Baia de Aramă.

PIAZĂ s. f. (În superstiții, determinat prin «rea») Persoană sau lucru care aduce nenorocire; semn prevestitor de rele. V. cobe. În urma multelor ponoase și clevetiri ce a atras asupră-mi acea stăruitoare îngrijire dată, în decurs de mulți ani, vestitei «Cloște cu puii de aur», aș crede că ea s-a legat de mine ca piază-rea. ODOBESCU, S. III 626. Cîrciumăreasa pui tăia, Turtă rasă că făcea Și la masă că-l punea, Pe părinte piază-rea. PĂSCULESCU, L. P. 246. – Pronunțat: pia-.

băieș, băieși, s.m. – 1. Lucrător în mină; miner: „... acolo îs tare mulți băieși care scot aurul din munți...” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 229). 2. Băimărean: „Pintea (...) moarte împrăștie-mprejur. Zeci și sute de băieși, jandari și cotune mor” (idem, pag. 227). ♦ (onom.) Băeș, Băieș, Băieșu, nume de familie (17 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Din baie „mină” + suf. -aș (DLRM, DEX, MDA).

MANĂ s. f. I. 1. (Și în sintagmele mană cerească, mana evreilor, panțu, pl.) Lichen comestibil care crește pe stînci în forma unor mici ghemuri cenușii purtate uneori de vînt în locuri foarte depărtate, unde cad ca o ploaie (Lecanora esculenta) ; p. e x t. pîine făcută din acest lichen. Și ploo lor mannă să mărănce și pâre din ceriu deade lor. PSALT. 157. I-au hrănit cu mană în pustie. PALIA (1581), 6/12. Părinții noștri mîncară mannă în pustie. N. TEST. (1648), 113^r/1. Lada. . . în carea era vadră de aur cu mană. ib. 297^r/6. l-au hrănit în pustie cu mană din cer (începutul sec. XVIII). MAG. iIST. IV, 337. Năstrapa de aur cea cu mană. MiNEIUL (1776), 197^v1/2. L-au împodobit cu haină țesută. . . și-l hrănește. . . cu mană cerească. MOLNAR, RET. 19/23. Cîntul meu, ca mana se răsfiră Peste jalea grea a veacului. BENIUC, V. 78. 2. (Popular; și în sintagma mana albinelor, chest. VI 19 supl.) Polenul florilor de porumb, de secară etc.; polen de brad sau de fag (care plutește primăvara pe deasupra pădurilor, apelor etc.); (regional) moină galbenă. Cf. PAMFILE, VĂZD. 62, GOROVEI, CR. 21, ATILA, P. 68, ȘEZ. II, 65, V, 105, VI, 21, ALR SN I h 107, ALR II 5053/228, 514, A V 15. 3. (Și în sintagma mana florilor) Nectar; p. e x t. miere. Fagurii albinii n-ar fi dulci, de ar fi strîns mană din toate florile, ci pentru că ea se ferește de cele rele și adună din cele bune. NEAGOE, ÎNV. 303/10. Alte timpuri, alte-Albine, De soartă mai favorite, Cu mană vor face pline Fagurile – acum urzite! ASACHI, S. L. I, 125. Intrau într-una monahi cu faguri proaspeți Și minunata mană a florilor se scurgea în vase. CAMILAR, C. P. 81. ♦ Suc cleios care se obține prin crestarea scoarței anumitor arbori, în special a frasinului de munte (și Care este folosit ca laxativ). Cf. LB. Sirop de mană. PISCUPESCU, O. 214/22, cf. 218/11, BIANU, D. S., VOICULESCU, L. 173. ♦ Secreție cleioasă și strălucitoare care apare pe frunzele unor plante, în zilele călduroase care urmează după nopți reci. DICȚ. 4. Compuse: (Bot.) mană-de-apă (sau -de-ape) = plantă erbacee din familia gramineelor, cu frunze lanceolate și cu flori hermafrodite dispuse în spicule; crește prin mlaștini și pe marginea apelor; roua-cerului (Glyceria- aquatica). Cf. BARCIANU, PANȚU, PL. ; (regional) mana-cîmpului = barba-ursului. ALR I 1952/590 ; (regional) mana-pămîntului = rodul-pămîntului. H X 469, cf. ALR II 6318/537; mana-pădurii = Asphodelus odoratus. Cf. BARCIANU; mana-jidovului = a) zmeur. BRANDZA, FL. 53, PANȚU, PL. ; b) zmeură. BIANU, D. S., cf. ALR I 867; (regional) mana-albinelor = numele unei plante nedefinite mai de aproape. CHEST. VI 27 supl. 5. F i g. Recoltă bogată, belșug (în semănături) ; p. e x t. condiții prielnice pentru o recoltă bogată. Cf. POLIZU. [Norul] vine repede, minat de vînt, Și plouînd, el varsă mană, varsă aur pe pămînt. BELDICEANU, P. 65, Cf. GOROVEI, CR.447, PAMFILE, A. R. 67. Scoală, Doamne, nu dormi, De-ți dă mană cîmpului și apă izvoarelor. BIBiCESCU, P. P. 254. Din țipău de grîu Să ne sâmănăm Roada Timpului, Meana grîului. VICIU, COL. 105, cf. ȘEZ. XVIII, 49, GRAIUL, I, 463. Peste vara întreagă mană multă. COM. SAT. V, 33, cf. CHEST. VI 3. Strigoile umblă noaptea de ie mana de pe hotar. ALR II 4234/141, cf. 4240/704, 4241/172. N-are pînea mană anul acesta. A VI 26, cf. II 12. ◊ F i g. Îs înțeleși toți ca să ne ieie mai cu spor mana mînilor. CAMILAR, N. I, 145. ♦ Belșug de lapte la vite; frupt. Poate c-au luat strigoaicele mana de la vaci. CREANGĂ, A. 45. Mana vitelor. ȘEZ. I, 128. Unele babe, pentru ca vacile să aibă lapte mult și bun, le descîntă de mană. ib. VII, 74. Cînd scade laptele la oi, atunci se zice că li s-a luat mana. CHEST. V 74/173. ** (Regional) Belșug de produse la recolta stupilor (Globu Craiovei-Orșova). CHEST. VI/13. 6. F i g. Cantitate mare de bunuri materiale; cîștig, profit, venit. Cu ce mană te-ai ales? ap. DDRF. Iaca, oameni buni, ce mană v-aduc vouă două sute și optzeci de vite cîte aveți aici. GALAN, Z. R. 285. ◊ E x p r. A fi de vreo mană sau a fi mare mană (de... ) = (de obicei în construcții negative) a fi de valoare sau de folos, a aduce profit. Dar măcieșu-i mărăcine, Știți că nu e de vro mană. HELIADE, O. I, 134. Lasă, că nu va fi mare mană de cîștigul meu. ISPIRESCU, ap. CADE. Că nu e mană mare unu a spune dă pă carte ș-altu a asculta. JIPESCU, O. 19. II. 1. Numele mai multor boli ale plantelor cultivate, cauzate de anumite ciuperci parazite care, pătrunzînd în țesuturile verzi ale plantelor și localizíndu-se în special în frunze, provoacă apariția unor pete ruginii. V. r u g i n ă, m ă l u r ă, t ă c i u n e, p e r e n o s p o r ă. Cf. anon. car. Săcara nu este atîta de supusă la boala numită mană râ. I. IONESCU, C. 182/2. De agriși m-am cam lăsat. . . , mana îi răpune uneori cu nemiluita. COMȘA, N. Z. 51, cf. ALRM SN I h 32, ALR II 6116. 2. Rouă sau ploaie de vară (pe vreme însorită) care are un efect dăunător asupra plantelor; p. e x t. stricăciune provocată de soarele prea fierbinte care apare după ploaie. Cf. COSTINESCU, LM, DDRF. ◊ (Popular, în imprecații) Mînca-te-ar mana, pămînt, Ce-am semănat n-o ieșit; Am sămănat grîu de vară Și-o ieșit neagră săcară. ȘEZ. XVIII, 31. ♦ (Regional) Un fel de rouă care cade pe plante (și care, fiind mîncată de albine, le produce o boală numită coleră) (Mărgineni-Făgăraș). CHEST. VI 19 supl. - Și: (regional) meánă s. f. – Din v. sl. мана, gr. μάννα.

băieș, băieși, s.m. 1. Lucrător în mină; miner: „... acolo îs tare mulți băieși care scot aurul din munți...” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 229). 2. Băimărean: „Pintea (...) moarte împrăștie-mprejur. Zeci și sute de băieși, jandari și cotune mor” (Idem, p. 227). ■ (onom.) Băieș(u), nume de familie în jud. Maram. – Din baie „mină” + suf. -aș (DLRM, MDA).

2) ban (d. ban 1, adică „moneta banuluĭ”, dar nu a celuĭ de Severin, ci acelui de Agram, aĭ căruĭ dinarĭ „banalĭ” eraŭ foarte căutați în sec. 13 fiindcă argintu lor era foarte curat. Cp. cu ducat și pol 1). Odinioară, cea mai mică monetă de argint, apoĭ de aramă, în valoare de 1/8 din para, iar de la 1867 1/100 din franc. Gologan de 10 banĭ (Munt.). Monetă în general: un ban de aur. Pl. Parale, avere în banĭ: n’am bani la mine, ci acasă. Lucrurĭ pe care s’aŭ dat mulțĭ banĭ: cîțĭ banĭ pe morminte! A face banĭ, 1) a fabrica banĭ, 2) a agonisĭ (a cîștiga) banĭ. Prov. A strînge banĭ albĭ pentru zile negre, a strînge banĭ p. viitoru nesigur (V. dinar). Fecĭor de banĭ gata, acela care are de cheltuĭală baniĭ părinților. A fi în baniĭ tăĭ, a fi la largu tăŭ, nestînjenit.

báie² s.f (reg.) Mină (din care se extrag minerale, metale etc.). Băi de aur. ◇ Vîlva băii = v. vîlvă. • pl. băi. /<magh. bánya.

AUREL¹ s. m. (Întrebuințat în literatura populară, pentru rimă) Diminutiv al lui aur. 1. Aur (1). Porumb alb cu gușa verde... C-ochi în cap de pietre scumpe, Capu-i bate-n aurel, Ciocu-i bate-n argințel. TEODORESCU, P. P. 39. Este-un mîndru stejărel, Cu frunza de aurel, Cu coaja de argințel. POP. 2. Broderie cu fir de aur. Șede Neagoe călare P-un cal galben grîngurel (= ca un grangur). Șaua-noată-n aurel. MARIAN, O. II 141. ♦ Culoare de aur. Te-oi zugrăvi și pe tine, M-oi zugrăvi și pe mine... Pe tine cu aurel, Care-n țară-i puținei, Iar pe mine cu negreală, Care-i destulă în țară. POP. -Pronunțat: a-u-.

holoangăr sm [At: VICIU, GL. / V: ~lan~, horlan~ / Pl: ~i / E: ns cf ger Handlanger „pălmaș”] (Pop) Miner care cunoaște foarte bine toate galeriile unei mine (mai ales ale celor părăsite) și care exploatează clandestin (mai ales aur).

CĂDEA, cad, vb. II. Intranz. I. 1. A se deplasa de sus în jos prin propria greutate, a se lăsa în jos, la pămînt; a pica. Semănătorul printre brazde lăsa sămînța lui să cadă. MACEDONSKI, O. I 61. Desfăcut Din pumnul strîns vîrtos, Spre-adîncuri, vîjîind în jos, Cuțitul a căzut. COȘBUC, P. I 231. ◊ Fig. Acuma tăceri lungi cădeau între un șir de vorbe schimbate și altul. SADOVEANU, O. IV 48. ◊ (Despre ploaie, zăpadă, grindină, fulger etc.) Țintirimul luminat de lună dormea sub zăpada căzută de curînd. ANGHEL, PR. 131. [Trăsnetul] în groaznica-i urgie Lucește, crapă, cade, detună-n vijelie Ș-un șir de copaci mîndri îi mistuie sub el. MACEDONSKI, O. I 252. De cînd căzu un trăsnet în dom... de-atunci în somn Ca plumbul surd și rece el doarme ziua toată. EMINESCU, O. I 96. Ah! E-atît de albă noaptea, parc-ar fi căzut zăpadă. EMINESCU, O. I 154. ♦ Fig. (Despre iarnă, ger, noapte, seară etc.) A se lăsa, a se apropia, a veni. Amurgul cădea. Turnurile fabricilor luceau în lumina roșiatică a asfințitului. DUNĂREANU, N. 19. Noaptea cade-ntunecată Pe cîmpie și pe munte. BOLINTINEANU, O. 9. ♦ (Despre soare) A coborî, a scăpăta. Soarele cădea la vale și părea pe vîrful bradului singuratec ca o frunte în raze pe umeri negri. EMINESCU, N. 50. ◊ (Despre ape de munte) A curge (repede), a coborî. Aud, tîrziu prin noapte, pîraiele ce cad Cu vuiet de pe dealuri. COȘBUC, P. I 258. Zburdalnic de pe coaste. Gureșe pîraie cad. COȘBUC, P. I 261. Pe cînd cu zgomot cad Izvoarele-ntr-una, Alunece luna Prin vîrfuri lungi de brad. EMINESCU, O. I 216. 2. (Despre părți ale unui organism: dinți, păr, fulgi) A se desprinde (din locul său), a se pierde. Părul meu de așteptare o s-albească sau să cadă. MACEDONSKI, O. I 71. De vorbit, nu poate vorbi, că măselele și dinții i-au căzut. CREANGĂ, P. 52. Fata, care știa că de făcut treabă nu mai cade coada nimărui, își suflecă minicile, calcă lut și lipi cuptiorul. CREANGĂ, P. 287. Măi bade, de dorul tău îmi tot cade părul meu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 88. ♦ (Despre frunze și flori) A se scutura. Căzuseră frunzele și nu erau verzi decît cei doi molifți din dreptul ferestrelor. SAHIA, N. 55. Adormind de armonia Codrului bătut de gînduri, Flori de tei deasupra noastră Or să cadă rînduri-rînduri. EMINESCU, O. I 75. Miroase florile-argintii Și cad, o dulce ploaie, Pe creștetele-a doi copii. EMINESCU, O. I 179. 3. (Despre părți ale corpului sau despre obiecte legate, prinse, care continuă a fi, în parte, susținute) A se lăsa în jos (sau într-o parte), a atîrna; a se pleca. Fără să-mi fi fost somn, pleoapele-mi căzură peste ochi. HOGAȘ, M. N. 17. Capu-i cade pe-a lui umăr. EMINESCU, O. I 104. Părul său negru ca nori de ploaie De-a lung pe umeri neted cădea. ALECSANDRI, P. I 20. [Tînărul] era încins cu un șal roș cu flori din care o poală i se slobozea pe coapsa stîngă, iar capetele... cădeau apoi peste papucii lui cei galbeni. NEGRUZZI, S. I 16. Postelnicul lăsă să cadă perdeaua pe care pîn-atunci sta încremenită mîna lui. NEGRUZZI, S. I 78. 4. A înceta de a mai sta vertical sau în picioare; a se răsturna, a se prăvăli. Cînd venea acasă, noaptea, tîrziu, cădea ca butucul. CAMILAR, N. I 19. Furtuna fîlfîie peste munți, iar în văile lor brazii cad unul după altul, smulși de ape sau de stîncile mari, rostogolite. BOGZA, C. O. 98. Fără să dejuge boii, începe a tăia copacul să cadă în car deodată. CREANGĂ, P. 46. Și în nesimțire cade pe-a jețului său spată. EMINESCU, O. I 95. Simțind picioarele-mi slăbind, am închis ochii și m-an ținut de strană, ca să nu cad. NEGRUZZI, S. I 54. ◊ Expr. A cădea la (sau pe) pieptul (sau în brațele ) cuiva. În brațele-mi întinse Să alergi, pe piept să-mi cazi, Să-ți desprind din creștet vălul, Să-l ridic de pe obraz. EMINESCU, O. I 75. A cădea (bolnav) la pat = a se îmbolnăvi greu. Ajunse acasă istovită, tremurînd. Căzu bolnavă la pat. BART, E. 238. [Baba] căzu la pat bolnavă de moarte. CREANGĂ, P. 13. A cădea în picioare = a ieși bine dintr-o situație grea. A cădea din (sau, regional, de pe) picioare (sau de-a-n picioarele) = a nu mai putea sta de oboseală, a fi mort de oboseală. (Rar) A cădea de-a pluta v. plută. ◊ A se dărîma, a se surpa, a se nărui. (În forma de conj. cază) Ajunse să i se pară că stă să cază coliba pe ei. ISPIRESCU, U. 95. ◊ Fig. (Despre oameni) Mai odihnește-te, că într-o zi ai să cazi. ◊ Fig. (Despre guverne, legi, valori etc.) A-și înceta existența, a nu mai fi în vigoare. Iobăgia a căzut. RETEGANUL, P. V 57. D. Odobescu, după ce declară guvernul căzut, se puse a numi altul nou. BOLINTINEANU, O. 249. Împărăția romîno-bulgară cade subt izbirile turcilor. BĂLCESCU, O. II 13. ◊ A avea un insucces, a nu reuși. A căzut la examen. Piesa a căzut. ♦ (Despre luptători) A pieri, a muri (în luptă). Soldați căzuți pe cîmpul de luptă. ▭ Lupta cea mare va veni... Știu, cîțiva dintre noi vor cădea. Vor cădea, însă, jertfe pentru cauza mișcării proletare. SAHIA, N. 40. Sărmana fată în zadar, vai! cată Pe iubitul său! El în foc căzuse După ce făcuse Vitejii de zmeu! ALECSANDRI, P. I 56. 5. (Despre un oraș, o fortăreață, o poziție etc.) A ajunge în mîna adversarului, a fi cucerit, a fi ocupat. În urma unui atac puternic, orașul a căzut în mîna armatei populare. 6. (Adesea complinit prin «în genunchi», «cu rugăminte» etc.) A se așeza în genunchi înaintea cuiva spre a-i arăta supunere sau a-i cere iertare ori ajutorare; a ruga pe cineva cu umilință sau cu stăruință. Au înțeles că trebuie să cadă la mila împăratului. SADOVEANU, D. P. 40. N-a rămas om știutor de carte pe valea aceea, căruia Ilinca să nu-i cadă cu rugăminte, ca să-i citească răvașul lui Radu. VLAHUȚĂ, O. A. 103. Fiul împăratului și mumă-sa căzu cu rugăciune la găinăreasă, ca să se facă cum era la nuntă. ISPIRESCU, L. 311. Ce-oi rămas? întrebă Lăpușneanu. – Doamne! doamne! zise Moțoc căzînd în genunchi, nu ne pedepsi pre noi după fărădelegile noastre. NEGRUZZI, S. I 140. 7. A ajunge, a sosi, a nimeri, pe neașteptate sau din întîmplare, într-un Ioc sau într-o situație oarecare; a pica. Cădea între ei o informație neașteptată. SADOVEANU, P. M. 98. Femeie hăi! ia vezi de-nchipuie mai iute de cea masă, că uite, ne-o căzut la gazdă musafiri flămînzi. HOGAȘ, M. N. 228. Plecară zicîndu-i să se păzească a nu cădea în capcană. ISPIRESCU, L. 331. Am căzut la casă împărătească. CREANGĂ, P. 257. ◊ Expr. A cădea la (sau pe) mîna (sau mîinile) cuiva = a ajunge în puterea, la discreția cuiva. Ei! las', Pepelea, că mi-i cădea tu la mînă. ALECSANDRI, T. 248. Care rămînea pe urmă cădea în mînile moldovenilor. NEGRUZZI, S. I 171. A cădea cu vorba = a spune ceva pe neașteptate. Așa, soro, căzu cu vorba Ceaușanca, ca din senin. DELAVRANCEA, S. 40. A cădea pe capul cuiva sau a-i cădea (cuiva) belea (pe cap) = a veni nedorit, pe neașteptate la cineva. Nu e frumos să cazi pe capul oamenilor. PAS, Z. I 71. Viu, fără Luchi... să vă cad belea pe două-trei zile. CARAGIALE, O. VII 159. A cădea cuiva drag (sau la inimă) = a-i fi cuiva pe plac, a-i deveni drag. El iar privind de săptămîni, îi cade dragă fata. EMINESCU, O. 167. ◊ A se arunca, a se năpusti; a năvăli (asupra cuiva). Iarna călăreți moldoveni străbat codri, s-amestecă cu viforul și cad asupra cetăților. DELAVRANCEA, A. 18. Mihai cade cu o furie mare asupra armiei dușmane. BĂLCESCU, O. II 282. 8. (Complinirea introdusă, de obicei, prin greșeală, robie, grație, dizgrație, influență etc.) A cădea în... (sau sub...), a fi cuprins de... E la mijloc o femeie frumoasă pentru care ai căzut la patimă. SADOVEANU, D. P. 76. Arabul căzuse în aspră robie. MACEDONSKI, O. I 15. ◊ (Poetic) Rămas singur între orizonturi de cîmpie, îndepărtate, Oltul cade într-un somn adînc. BOGZA, C. O. 156. ◊ Expr. A cădea pe gînduri = a deveni îngîndurat. Căzură toți pe gînduri. Un lemn ars și destrămat de jăratec bufni în soba înaltă. DUMITRIU, N. 182. Cu perdelele lăsate Șed la masa mea de brad, Focul pîlpîie în sobă, Iară eu pe gînduri cad. EMINESCU, O. I 105. ◊ (Cu schimbarea construcției) Trase undița; cînd, ce să vezi: un pește mare, cu totul și cu totul de aur. Doar că nu-i căzu leșin de bucurie. ISPIRESCU, L. 380. Tocmai pe mine căzuse păcatul să fiu mai mare între frați. CREANGĂ, A. 64. ◊ Expr. A-i cădea (cuiva) rău = a nu-i conveni; a nu-i plăcea; a se întîmpla ceva rău. Rîzi tu, rîzi... dar unde te duci, fără de mine rău are să-ți cadă. CREANGĂ, P. 244. A-i cădea bine = a-i plăcea, a-i prii. 9. A fi, a se situa, a se afla. Într-un triunghi, înălțimea cade perpendicular pe bază. Comuna cade pe malul drept al Oltului. În limba maghiară, accentul cade pe prima silabă a cuvîntului. 1 ianuarie 1953 a căzut. într-o joi. ◊ Expr. A cădea în sarcina (sau în competența, în atribuțiile, în grija) cuiva = a reveni cuiva. Grija gospodăriei cade în sarcina mea. ◊ (La ghicitul în cărți) A se arăta, a se vedea, a reieși (din așezarea cărților). 10. (În expr.) A cădea la învoială sau a cădea de acord = a ajunge la înțelegere (după o discuție în contradictoriu). ◊ (Învechit) A cădea la pace = a se împăca. II. Refl. unipers. A reveni (cuiva, ca parte din ceva), a se cuveni. Partea aceasta mi se cade mie. ▭ El nici pricepere n-avea să ceară simbrie cît s-ar fi căzut. RETEGANUL, P. III 28. ◊ A ședea bine, a se potrivi. Tot ce-ar zice i se cade, tot ce face-i șade bine. EMINESCU, O. I 159. Mare nuntă se făcea, Cu nuntași nenumărați, Cum se cade la-mpărați. ALECSANDRI, P. 179. ◊ Expr. Așa mi se cade = așa-mi trebuie. Fă bine să-ți auzi rău, zise Gerilă. Dacă nu v-am lăsat să intrați aici înaintea mea, așa mi se cade; ba încă și mai rău. CREANGĂ, P. 253. – Prez. conj. și: (regional) pers. 1 caz, pers. 3 cază (ISPIRESCU, U. 95).

MORT, MOARTĂ, morți, moarte, adj. 1. Care nu mai trăiește; decedat, defunct, răposat. O palmă îi trase... și căzu mort. ISPIRESCU, L. 10. Nu știți că mătușa-i moartă, de cînd lupii albi.? CREANGĂ, P. 23. Cînd a venit doctorul îl găsi mort. NEGRUZZI, S. I 62. ◊ Expr. A umbla după potcoave de cai morți v. potcoavă. A se face mort îu păpușoi sau (substantivat) a face pe mortul în păpușoi = a se face că nu știe nimic, a face pe nevinovatul. Să vă faceți moarte-n popușoi, să nu spuneți nici laie, nici bălaie. CREANGĂ, P. 13. A o lăsa moartă în păpușoi = a o lăsa încurcată, a o lăsa baltă; a abandona. S-a trece ea și asta; obraz de scoarță, și las-o moartă-n popușoi. CREANGĂ, A. 51. A fi mort fără (sau după) cineva sau ceva = a nu putea trăi fără cineva sau ceva; a fi doritor sau ahtiat de (sau după) ceva, a ține mult la cineva sau la ceva. E mort după căimăcămie. CAMIL PETRESCU, O. II 452. A fi mai mult mort (decît viu)... = a fi istovit, prăpădit (de oboseală, de boală, de frică etc.). Robinson... de frică era mai mult mort. DRĂGHICI, R. 10. Nici mort sau mort-tăiat = cu nici un chip, sub nici un motiv. N-ați vrea să plecați de aici? – Nici mort. SEBASTIAN, T. 123. Mi-e drag ca ochii mei din cap Și nu l-aș da nici mort. COȘBUC, P. I 109. Dar noi aveam poruncă de la Miloradovici, morți-tăiați să nu părăsim locul. GHICA, S. 18. Mort-copt = cu orice preț, necondiționat, neapărat. Împăratul.. dete poruncă ca, mort-copt, să facă ce-o ști el și să-i aducă mere de aur. ISPIRESCU, U. 59. N-am încotro; mort-copt trebuie să te ieu cu mine, dacă zici că știi bine locurile pe aici. CREANGĂ, P. 203. A cădea mort = a muri. ◊ (Prin exagerare, urmat de determinări exprimînd o senzație fizică sau o stare sufletească, arată că acestea sînt simțite foarte intens) Oamenii aceștia sînt morți de frică. REBREANU, R. II 20. Trecui valea mort de sete. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 384. ◊ (Pe lîngă un adjectiv, în comparații eliptice, cu valoare de superlativ) Eram ostenit mort, abia isprăvisem șira. PREDA, Î. 20. ◊ Expr. Beat-mort sau mort (de) beat v. beat. A umbla (sau a se ține) mort după cineva (sau ceva) = a umbla mult pentru a obține un lucru rîvnit, a persevera, a se zbate. ◊ (Substantivat) Ieșeam la pîrlaz cînd trecea cu mortul pe la poartă. CREANGĂ, A. 14. Din inimă-i pămîntul la morți să deie viață. EMINESCU, O. I 94. Ce aveți în car? – Un mort. NEGRUZZI, S. I 31. Morții cu morții și viii cu viii. ◊ Expr. Mortul de la groapă nu se mai întoarce, se zice cînd un lucru e pierdut definitiv, cînd nu mai e nădejde să-l recapeți. Ce-a făcut a făcut; mortul de la groapă nu se mai întoarce. VORNIC, P. 172. A umbla ca după mort = a umbla încet. ♦ Apa morților v. apă. ◊ Compus: (fluture) cap-de-mort = specie de fluture mare, care are pe spate o pată brună, asemănătoare cu un craniu; strigă. ♦ (Pe lîngă verbele «a dormi», «a adormi») Fără să-și dea scama de ce se întîmplă; dus. Dormea mort. îl zgudui, îl scutură. ISPIRESCU, L. 370. Am adormit mort și de-abia a doua zi pe la toacă m-am trezit sănătos. CREANGĂ, A. 16. 2. (Despre părți ale corpului) Paralizat, înțepenit. O mînă iese afară, degetele înțepenite, moarte, țin cu tărie pușca. GHEREA, ST. CR. II 88. ◊ Os mort = excrescență cartilaginoasă, nedureroasă, pe corp (mai ales la cai), provenită de obicei dintr-o lovitură. (Popular) Carne moartă = carne care se formează deasupra rănilor și prin care nu trec ramificații nervoase. 3. (Despre plante) Uscat, veșted. În frunzele moarte din marginea unei rîpi, Vitoria găsi clopoței albi. SADOVEANU, B. 222. 4. Fig. (Despre lucruri) Fără viață, neînsuflețit. Construite din materiale moarte, ele [satele] trăiesc totuși asemeni unor ființe vii, adevărate organisme biologice. BOGZA, C. O. 238. -4- (Despre lucruri aflate de obicei în mișcare) Nemișcat, încremenit. Aerul era tot acela, mort, nemișcat, fierbinte. DUMITRIU, V. L. 115. Pustiul tace, aerul e mort. EMINESCU, N. 46. ◊ (Mil.) Unghi mort = loc de pe distanța de tragere a unei arme de foc pe care nu-l poate atinge proiectilul. (În pictură) Natură moartă v. natură. ♦ Liniștit, lipsit de zgomot. Îl treziră bătăi în poartă în puterea nopții, în ceasurile tîrzii și moarte dinspre dimineață. DUMITRIU, V. L. 67. ♦ (Despre orașe, străzi etc.) Lipsit de viață, de activitate; în care nu se întîmplă nimic deosebit. 5. Fig. (Despre culori, nuanțe etc.) Fără strălucire, mohorît. În sat, pe ulițele viscolite, patrulau în lung și-n lat dorobanții din Șoimii, spintecind cu luciul mort al baionetelor suflarea aspră a crivățului. MIRONESCU, S. A. 23. 6. (În expr.) Limbă moartă = limbă care a încetat a mai fi mijloc de comunicare. Amețiți de limbe moarte, de planeți, de colbul școlii, Confundam pe bietul dascăl cu un crai mîncat de molii. EMINESCU, O. I 140. Timp mort (mai ales la pl.) = lipsă de activitate a forțelor de muncă sau a mașinilor în timpul cînd ar trebui să lucreze; întrerupere neprevăzută a muncii. Punct mort = poziție a unui mecanism bielă-manivelă care corespunde momentului cînd biela și manivela au axele în prelungire sau suprapuse. Inventar mort v. inventar. Linie moartă = linie de cale ferată care se înfundă, servind numai pentru garare. Literă moartă v. literă. A ajunge la un (sau într-un) punct mort = a ajunge într-un impas, în imposibilitate de a găsi o soluție. (Despre persoane) A fi (a se afla, a trece) pe linie moartă = a nu mai îndeplini sarcini de răspundere, a nu mai juca un rol de seamă.

MINĂ¹, mine, s. f. 1. Loc subteran, amenajat cu diferite lucrări și instalații care permit accesul la zăcămintele de minerale utile și fac posibilă exploatarea acestora. Noi bine știm că azi, din mină, Cei ce primesc căldură și lumină Ai noștri sînt, și tot ce noi vom face E pentru-o viață nouă, pentru pace. BENIUC, S. 7. În minele adînci ale Munților Apuseni se vede perfect tot ce s-a petrecut atunci. Aurul lichid și fierbinte s-a strecurat printre stînci. BOGZA, A. Î. 121. Mai înainte, aceste mine de sare prezentau un aspect înspăimîntător. BOLINTINEANU, O. 432. ♦ Ansamblul lucrărilor, construcțiilor și instalațiilor de la suprafață și din subteran ale unei exploatări miniere. ♦ Bogăție mare, izvor nesecat. Știința lui France este o mină de considerații, de apropieri, de comparații, care dau o mai mare forță creației sale. IBRĂILEANU, S. 280. 2. Armă explozivă, compusă dintr-o încărcătură de exploziv și un dispozitiv de aprindere, care se așază pe pămînt, în pămînt sau sub apă și explodează la atingere sau la comandă (prin acțiunea unui dispozitiv special). Tîrnăcopul, pila, mina mușcă stînca cu-ndîrjire. MACEDONSKI, O. I 231. Gestul acesta fu ca izbucnirea unei mine. NEGRUZZI, S. I 6. 3. (Adesea determinat prin «de creion») Vergea cilindrică sau prismatică subțire făcută din grafit, plombagină sau dintr-o altă substanță care poate lăsa o urmă pe hîrtie sau pe alte materiale. Mină de grafit. Mină colorată.

CUPĂ¹, cupe, s. f. 1. Vas mai mult larg decît adînc, de sticlă, cristal, metal sau (la țară) de lemn (de toartă), din care se bea sau cu care se ia un lichid (v. pocal, ulcică); pahar cu picior, în formă de potir cu gura largă, din care se bea vin sau alte băuturi alcoolice. Uncheșul Haralambie umpluse o cupă mică de sticlă albastră cu rachiul lui de afine. SADOVEANU, N. F. 15. Trăiește încă floarea frumoasă de ieri sară, Surîde lîngă mine, pe-o margine de cupă. ANGHEL, P. 21. La fiecare zînă... mari cupe de aur pline cu băuturi scumpe. RETEGANUL, P. II 15. În cupe, vin de ambră. EMINESCU, O. I 56. ◊ (Poetic) Viața va ieși în cale Să bea cu buzele aprinse din cupa dăruirii tale. TOMA, C. V. 127. Din cupa desfătării amărăciunea naște. ALEXANDRESCU, P. 105. ♦ Fig. Caliciu. Răsăreau ici colo din țărîna săracă... florile brumei... Cupele lor, în care nu venea să se adape nici o gîză, aveau albăstrimea palidă a cerului. SADOVEANU, F. J. 364. Albinele se scufundau amețite în cupa florilor. C. PETRESCU, Î. II 19. 2. Conținutul unei cupe (1). Bea în toată seara o cupă de lapte dulce. CREANGĂ, P. 97. Șapte rațe curechi Și cinci cupe de vin vechi. MARIAN, S. 42. Adă-mi o cupă de miere, Și-mi adă-o cupă de vin, Durerea să mi-o alin. ALECSANDRI, P.P. 310. 3. Unitate de măsură pentru lichide (mai mare de un litru) O oală care era ca de-o cupă mare. RETEGANUL, P. III 56. 4. Vas, de obicei de metal, care se dă ca premiu cîștigătorului unei competiții sportive; p. ext. competiție sportivă (desfășurată în vederea cîștigării unui astfel de premiu). Cupa tineretului muncitor. 5. Piesă metalică (în formă de vas) montată la diferite mașini (elevatoare, drage, excavatoare, betoniere etc.) care servește la ridicarea cerealelor, pămîntului, a pietrei.

baie² sf [At: DOSOFTEI, V. S. septembrie 21^v/11 / Pl: băi / E: mg bánya] 1 (Îrg) Mină¹ din care se extrag metale, minerale etc. 2 (Reg; îc) Vâlva-băilor Zână răuvoitoare, care ia aurul băilor¹ (1).

FĂT, feți, s. m. 1. Produs al concepțiunii, din momentul cînd începe a avea mișcări proprii și formele caracteristice speciei și pînă la ieșirea în mediul extern; fetus. Vin turcii!... strigătul acesta a făcut să se înfioare fătul în pîntecele mamei și să se cernească lumina soarelui, în multe din zilele părinților noștri. GALACTION, O. I 276. 2. (Popular și poetic; în opoziție cu fată) Fecior, fiu; băiat, copil. Pe creștetul Olimpului aprins Își taie drum prin spini... Un făt pribeag cu ochi senini albaștri. GOGA, C. P. 140. Despre feții de împărat, ce mi-ai spus, mi se rupe inima din mine, că mare jale și alean or fi mai ducînd mamele lor pentru dînșii! CREANGĂ, P. 78. Și acum bine-am nemerit La casă de om cinstit, Tot cu feți și fete mari De-nsurat, De măritat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 513. ◊ Compuse: (în lumea basmelor) făt-frumos = erou care reprezintă vitejia și frumusețea bărbătească. De-ai fi văzut jucînd voioși Și feți-voinici și feți-frumoși Și logofeți. COȘBUC, P. I 58. Căci din patru părți a lumii împărați și-mpărătese Au venit ca să serbeze nunta gingașei mirese; Feți-frumoși cu păr de aur, zmei cu solzii de oțele. EMINESCU, O. I 85. Făt-logofăt = copil cu însușiri extraordinare. De m-ar lua pe mine feciorul... ce trece p-aci, eu i-aș face doi feți-logofeți cu totul și cu totul de aur. ISPIRESCU, L. 62. (Ironic) Feți-logofeți de soiul nostru, cu meseria stosului și a bancului. ALECSANDRI, T. I 117. ◊ Expr. Fătul meu = formulă cu care se adresează cineva mai bătrîn unui tînăr spre a-i arăta iubire, bunăvoință etc. Fătul mieu, bun tovarăș ți-ai ales. CREANGĂ, P. 198. O iubești, fătul meu, fără s-o știi. EMINESCU, N. 118. Că mîndruța, fătul meu, Cînd simțește că ți-i rău, Fuge iute la părău, Udă cîrpa-n apă rece, Te leagă la cap și-ți trece. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 14.

FILON, filoane, s. n. Depunere de materii minerale în crăpăturile rocilor din scoarța pămîntului; vînă. Ascultă, ascultă bătăi de ciocane. Aceleași boltite, adînci abataje Nici gîndul nu iese din șisturi prin vraje Și noi am pornit după-ascunse filoane. BANUȘ, B. 79. În masa de piatră a muntelui, filoanele de aur se răspîndesc ca sistemul nervos al unui corp omenesc. BOGZA, Ț. 10. ◊ Fig. Și-ți mai pare că din mină O să iasă la lumină, Către dunga dimineții, Soarele, filonul vieții. DEȘLIU, M. 61.

ANACOLUT s. n. (< fr. anacoluthe, cf. gr. anakotouthos, lat. anakoluthon „incoerență”): construcție sintactică ambiguă, care presupune întreruperea neașteptată a continuității sintactice în propoziție sau în frază. Este cauzată de neconcordanța dintre planul logic și cel gramatical al enunțului: „Nu fi dușmănos, că cine face, face-i-se” (C. Negruzzi) – în loc de „...cui face...”, „...ei, cum au dat de căldurică, pe loc li s-au muiat ciolanele” (Ion Creangă) – în loc de „...lor... pe loc li s-au muiat ciolanele” sau de „...ei... pe loc au simțit ciolanele moi”; „Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur” (Mihai Eminescu); „Căci Dumnezeu, pășind apropiat / Îi vezi lăsată umbra printre boi” (T. Arghezi); „Cine m-a luat pe mine / Nu vreau să-mi fie rușine” (Folclor) – în loc de „De cine m-a luat pe mine...” etc.

SCLIPIRE, sclipiri, s. f. Faptul de a sclipi; lucire, licărire, scînteiere. Apa limpede, verzuie, se aprindea în sclipiri de aur, pînă pe prundurile alburii de dincolo. SADOVEANU, O. IV 77. Din vale și de pe stînga se furișau pînă la mine sclipirile scurte și fugătoare ale Bistriței. HOGAȘ, M. N. 58. Izvoare limpezi, cu sclipiri de oțel, s-azvîrl printre stînci în valurile grele. VLAHUȚĂ, R. P. 90. ◊ Fig. Tot parcă-l mai înviora cîte-o sclipire de nădejde. La TDRG.

MINĂ s. 1. ocnă, subteran, (înv. și reg.) baie, (înv.) madem, minieră. (Au intrat în ~.) 2. (înv. și reg.) rudărie, (prin Ban.) caună. (~ de aur.)

BĂIEȘ², băieși, s. m. (Mai ales în Transilv.) Lucrător într-o mină. Eram muncitor băieș, Meșter tînăr fără greș. CORBEA, în POEZ. N. 133. Băieșul coboară la sute de metri în pămînt să caute aur. BOGZA, Ț. 52. – Variantă: băiaș (SBIERA, P. 322) s. m.

MINĂ s. 1. ocnă, subteran, (înv. și reg.) baie, (înv.) madem, minieră. (Au intrat în ~.) 2. (înv. și reg.) rudărie, (prin Ban.) caună. (~ de aur.)

MADEM s.n. 1. (Mold., ȚR) Minereu. A: Era de cinste bișugul acelor locuri pentru mademurile aurului, argintului în Ișpaniia. NCL I, 27; cf. NCCD, 288. B: Are scală mare ocna unde se face sare pietroasă ca mademurile. COSM 1766, 90^v. 2. (Mold.) Mină. Mademurile aceale zmaragdicesti le va lăsa. AETHiOPICA. 3. (Mold.) Sursă de venituri. De la dînsul s-au scornit hîrtiile, el le-au scos întâi, de este madem bun și pănă astădzi în Moldova. NECULCE. Etimologie: tc. maden. Cf. b a i e.

MINAREA s. f. (Învechit) Minaret. Au zidit un mecet foarte mare și frumos cu patru minareale (cca 1650). GCR I, 149/23, cf. MAG. IST. I, 248/15. O minare a unii geamii (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 286/4, cf. VĂCĂRESCUL, IST. 248. Un șeic . . . a ucis de curînd doi preoți greci, slobozind cu pușca asupra lor din vîrful unei minarele. GT (1839), 110V29. Se zărește minareaua de costor cu-aur suflată. NEGRUZZI, S. II, 131. În fața acestei biserici sint două cupole In formă de minarele. FILIMON, O. II, 72. De mult imamul din minare cîntase. ALECSANDRI, P. I, 238. Cetăți cu mii de minarele. ODOBESCU, S. III, 14. Medeanuri goale, minarele subțiri. . . toate erau pentru franțuz de un interes necontenit împrospătat. SADOVEANU, Z. C. 269, cf. id. O. XIII, 868. - Pl.: minarele. - Și: minare s. f. – Din tc. minare.

URIC s.n. 1. (Mold., Ban., Criș., Trans. SV) Loc, posesiune de veci, ce se poate transmite prin moștenire. A: Cetățile toate s-or face . . . Să lăcuiască și să petreacă Și urice pre dînsa să-și facă. DOSOFTEI, PS. C: Nime nu iaste carele ș-au lăsat casa, sau frații. . . au uricul pentru mine. NT 1648, 54^v. Urik. Haereditas. Patrimonium. AC, 379. Uricurile noastre streinii le biruiescu. MISC. SEC. XVII, 11^v; cf. AGYAGFALVI, apud TEW; N. TEST. (1648); SICRIUL DE AUR, apud TEW; VISKI, apud TEW; MISC. SEC. XVII, 28^r; PSALTIRE SEC. XVII, apud TEW. ◊ Fig. Domnul Dumnezeu uricul mieu este. VCC, 34. ◊ (Criș., Trans. SV) Loc. adv. De uric = pentru totdeauna. Că noao încă nu ni o au dat Dumnăzău de uric această lume. MOL. 1695, 36^v. Toți păgîni<i> eu de uric îti voi da ție. VCC, 7; cf. MISC. SEC. XVII, 71^r. 2. (Mold.) Act de proprietate veșnică său donație; document, hrisov. Leage scrisă să cheamă uricele și ispisoacele. PRAV. Au făcut legătură și uric cu mare blăstăm pentru împreunarea nuntei. ȘT, 248. Acele urice domnești pe slovenie n-au nici o îndoială a nu se crede. GHEORGACHI; cf. M. COSTIN; DOSOFTEI, PS.; N. COSTIN; CANTEMIR, IST. Etimologie: magh. örök. Vezi și uricar, uricaș, urici. Cf. moșnenie, ocinire, rămășiță (1); m o ș t i n ă.

MÎNCA, mănînc, vb. I. 1. Tranz. A mesteca și a înghiți un aliment (pentru a-și potoli foamea). Îmi reamintesc cum mîncam bucățica aceea de pîine. SAHIA, N. 32. Nepoate, mai mîncat-ați salăți de aceste? CREANGĂ, P. 210. Am un păr cu pere moi Și le-om mînca amîndoi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 48. Cine vrea să mănînce miezul trebuie mai întîi să spargă coaja (= cine vrea să dobîndească un lucru de preț trebuie să muncească). Și-a trăit traiul, și-a mîncat mălaiul (= i-a trecut vremea, nu mai aduce folos). Unul mănîncă aguridă și altuia i se strepezesc dinții, se zice cînd unul greșește și altul suportă consecințele; unul face, altul trage. (Refl. pas.) Nu tot ce zboară se mănîncă (= nu e realizabil orice vis). ◊ Expr. A mînca (ceva) cu ochii = a fi ispitit de o mîncare atrăgătoare; fig. a dori mult ceva. Ceasuri întregi pierdea Penelopa, mîncind cu ochii lacomi bijuteriile. BART, E. 41. A mînca (pe cineva) din ochi = a nu-și mai lua ochii de la cineva drag, a nu pierde din ochi. Ceilalți oameni îl mîncau din ochi pe Uracu. DUMITRIU, B. F. 103. Albert o mînca din ochi, ea-i trimitea pe furiș cîte o privire caldă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 53. A mînca pe cineva (fript sau de viu) = a nimici, a răpune, a doborî pe cineva. Vorincea mînca zece premianți cu pătrunderea și cunoștințele lui. VLAHUȚĂ, N. 29. Cu nevastă-mea, mizerabile! Te-am mîncat! CARAGIALE, O. I 279. Da unde-s ticăloșii să-i măninc! ALECSANDRI, T. I 91. A mînca cuiva zilele (sau viața) = a-i face cuiva viața grea, a amărî, a chinui (pe cineva). Trăsnită asta de fată are să-mi mănînce zilele cu-ndărătnicia ei. RETEGANUL, P. I 52. A mînca foc (pentru cineva) = a ține foarte mult la cineva, a-și pune viața în primejdie, a-și băga capul în foc pentru cineva. Celor ce nu știau carte le scria și le citea scrisorile. Iară soldații mîncau foc pentru el. CAMILAR, N. I 31. A mînca bătaie (trînteală, papară, pumni, ghionți, palme, chelfăneală) = a căpăta bătaie. Chiriță se încolți cu oamenii și mincă la repezeală niște pumni de la Toader Strîmbu, care de mult îl păștea. REBREANU, R. II 175. Știi c-am mai mîncat eu odată de la unul ca acesta o chelfăneală. CREANGĂ, P. 298. Ăst somn nu prea-mi place și o să i-o spui. – Ba să-ți cauți treaba, că mănînci trînteală. ALEXANDRESCU, M. 355. A-și mînca amarul (sau viața) = a avea o viață grea, chinuită. Una din cele patru moșii pe care ne mîncăm,muncind, amarul. STANCU, D. 50. A (-și) mînca (sau a-i mînca cuiva) banii (sau averea) = a cheltui, a risipi, a toca averea. Boierii stau vara la moșie, își umplu lăzile cu aur și pe urmă, iarna, vin la oraș de-și mănîncă banii și petrec cu toții. SP. POPESCU, M. G. 78. Pentru mîndra cea din colț Mîncai șaptezeci de zloți. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 376. Bani, să nu-i poți mînca doi ani. ALECSANDRI, P. P. 135. A mînca (cuiva) (și) urechile v. ureche. A mînca pe cineva (rar, din cineva) = a frustra, a jecmăni, a păgubi. De mult te mănîncă megieșii și neamurile. STANCU, D. 27. Mîncați și păscuți am fost noi săracii, de cătră cei bogați. SADOVEANU, P. M. 29. Cum, și tu ai să mănînci din noi? ALECSANDRI, T. I 448. A-și mînca lefteria v. lefterie. A mînca o pîine v. pîine. (Ironic) A mînca răbdări prăjite v. răbdare. (Mai ales în basme) A nu (mai) mînca pîine și sare (de pe sau dintr-un talger) cu cineva = a nu mai conviețui cu cineva, a nu mai avea raporturi de intimitate sau prietenie cu cineva. Să facă ce va face cu pruncul său... că de nu, pîne și sare de pe un talger cu el nu va mînca. MARIAN, O. I 182. Dacă te-ntorci fără el, viu ori mort, pîine și sare cu mine nu mai mănînci. CARAGIALE, O. III 91. (Despre cai) A mînca foc (sau jăratic) = a fi foarte iute. Trase la scară o căruță ferecată în aur cu patru telegari de mîncau foc. ISPIRESCU, L. 38. Absol. Sfîrșirăm repede de mîncat, iar după masă eu mă retrăsei în odaia anume hotărîtă pentru mine. HOGAȘ, M. N. 231. Pe la noi, cine are bani bea și mănîncă, iară cine nu, se uită și rabdă. CREANGĂ, P. 279. Cu lingura îi dă să mănînce și cu coada îi scoate ochii, se zice despre un om fățarnic, Expr. A mînca ca un lup (sau cît șapte) = a mînca foarte mult. A mînca ca o pasăre (sau ca o păsărică) = a mînca puțin. A-și mînca de sub unghie (sau unghii) = a fi zgîrcit, a trăi cu foarte multă economie. Fata lui hagi Cănuță. n-a fost învățată la casa părintească să-și mănînce de sub unghie. CARAGIALE, S. N. 28. A-i mînca cuiva cîinii (sau rațele) din traistă (sau din buzunar), se spune despre un om moale, bleg. Omul nostru era un om din aceia căruia-i mîncau cîinii din traistă și toate trebile cîte le făcea, le făcea pe dos. CREANGĂ, P. 39. ◊ Refl. impers. Se mănîncă = se ia masa. Elisabeta, de cîte ori se mănîncă la noi pe zi? SAHIA, N. 57. ◊ Fig. (În legătură cu mișcări, acțiuni rapide) Roțile veneau mîncînd meridianele, miliarde de roți de fier se rostogoleau unele după altele, zile și nopți. CAMILAR, N. II 101. Cînd toarce, mănîncă caierul. DELAVRANCEA, S. 12. ◊ Expr. A fugi (sau a alerga) mîncînd pămîntul (sau de mănîncă pămîntul) = a fugi foarte repede. Aleargă de groaza pieirii bătut, Mănîncă pămîntul. COȘBUC, P. I 207. Fugea iapa, de mînca pămînt cu gura. ȘEZ. IV 200. ♦ Intranz. (Cu înțeles generic) A se hrăni, a se nutri, a se alimenta. Lui Filimon îi plăcea traiul bun; amicii săi îl poreclise Mălai-mare, fiindcă mînca bine. GHICA, S. A. 83. (Prin exagerare) Copil care nu mănîncă. ♦ Fig. A trăi din... A fost învățător în sat, iar azi mănîncă o pensie de cinci zloți pe lună. REBREANU, I. 14. ♦ (Cu privire la sunete,litere, cuvinte) A omite (în vorbă sau în scris). 2. Tranz. (Despre insecte, paraziți) A pișcă, a ciupi. Cum i-a mîncat rîia prin streini, mititeii! CREANGĂ, A. 32. Dar nu ne-a mînca țințarii! ALECSANDRI, T. I 429. Puricii te mănîncă. TEODORESCU, P. P. 326. ♦ (Despre boli) A distruge, a roade. Oftica îi mănîncă pieptul pe dinăuntru. STANCU, D. 281. Așa de mîncat era de holeră bietul om, că vedeam că fără ajutor nu s-ar mai fi putut întoarce acasă. RUSSO, O. 51. ◊ (Despre oameni, în expr.) A-și mînca unghiile = a-și roade unghiile. ◊ (Despre alți agenți distructivi) Rugina mănîncă fierul. Apa a mîncat malul. ▭ Amintirea unui nume, scris pe o piatră mîncată de ploi. C. PETRESCU, R. DR. 36. 3. Tranz. (Despre părți ale corpului, fiind așezat înaintea subiectului gramatical) A produce o senzație de mîncărime, însoțită de nevoia de a scărpina locul. Mă mănîncă capul. (Impersonal) Mă mănîncă în cap. ▭ Da acasă nu puteai sta, măi femeie? Zău, parcă te mănîncă tălpile. REBREANU, I. 15 ◊ Expr. (Glumeț) A-l mînca pe cineva spinarea (sau pielea) = a se comporta în așa fel, ca și cum ar căuta într-adins bătaie. Taci, mă, din gură și pleacă d-aici... Ori te mănîncă pielea? PREDA, Î. 50. Pe semne te mănîncă spinarea, cum văd eu. CREANGĂ, A. 57. A-l mînca (pe cineva) palma (sau palmele) = a avea chef să bați pe cineva. 4. Tranz. (Despre foc, pămînt etc.) A mistui, a înghiți, a absorbi, a consuma, a nimici. Pămîntul pă toate le mănîncă. ȘEZ. III 100. ◊ (În imprecații) La făgădăul din deal Mi-o rămas al meu suman, Pentru-o țîr’ de băutură, Mînca-o-ar mormîntul gură. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 386. 5. Tranz. Fig. (Despre nenorociri, stări sufletești etc.; cu privire la oameni) A face să sufere, a chinui. Vedea pe mă-sa slabă, mîncată de necazuri, zbuciumată de necurmatele amărăciuni. VLAHUȚĂ, O. A. 140. De la o vreme încoace, urîtul îi mînca și mai tare. CREANGĂ, P. 73. Mîncatu-s de nevoi Ca iarba de cele oi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 191. ◊ (Neobișnuit, despre oameni) Căpitani care pînă la război mîncaseră contingentele cu asprimea, cu răutatea și cu mizeria. CAMILAR, N. II 374. 6. Refl. reciproc. Fig. (Despre oameni) A se certa, a se prigoni, a-și face rău unul altuia. Moștenitorii s-au certat și s-au mîncat multă vreme. SADOVEANU, E. 120. Femeie, taci! nu te mînca cu mine. SLAVICI, la TDRG. – Forme gramaticale: prez. ind. mănînc, mănînci, mănîncă (Mold. mînînc, mînînci etc., Transilv. mînc, mînci etc.), mîncăm, mîncați, mănîncă (Mold. mînîncă, Transilv. mîncă).

SUBȚIRE, subțiri, adj. I. (În opoziție cu gros) 1. Care are grosime mică în raport cu celelalte dimensiuni. V. alungit. Între biserica subțire și înaltă, pustie, și între primărie și una din cîrciumi, era o înghesuială liniștită de oameni. DUMITRIU, N. 28. ◊ Expr. (Familiar) Subțire la (sau în) pungă = sărac; zgîrcit. Merseră... mai călări și mai pe jos, și mai în căruță, ca oamenii subțiri în pungă. GANE, N. I 218. ♦ (Despre oameni și despre corpul sau silueta lor) Zvelt, slab. Era năltuță și subțire, avea ochi mari și sprîncene negre. SADOVEANU, O. VIII 29. Este o doamnă tînără de tot, cu silueta subțire și fină. SAHIA, U.R.S.S. 6. Subțire-n trup și blîndă-n grai Și-n port așa isteață. COȘBUC, P. I 108. ♦ (Despre părți ale corpului) De dimensiuni reduse în lățime; îngust; p. ext. slab, fin, delicat. Doamna Diaconu își mușcă buzele subțiri. C. PETRESCU, A. 454. Ș-atuncea dinainte-mi prin ceață parcă treci Cu ochii mari în lacrimi, cu mîni subțiri și reci. EMINESCU, O. I 107. Am oprit dar cățeii care aveau cap mai mare... urechi mai subțiri și mai bine croite. ODOBESCU, S. III 42. Puiculiță dalbă-n pene Și subțire la sprîncene. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 249. ◊ (Adverbial, în expr.) A zîmbi subțire = a zîmbi ușor, silit, șiret, prefăcut (cu buzele strînse, îngustate, abia întredeschise). Dacă le-a merge tot așa, n-o să le putem ajunge cu prăjina la nas, observă maica Nimfodora, zîmbind subțire spre Stanca. SADOVEANU, P. M. 288. ♦ (Despre fire, corzi, tuburi etc.) Cu diametru mic; fin, îngust. Nu trece mult, și viind o slujnică să ia apă, cum vede o femeie necunoscută și furca cea minunată torcînd singură fire de aur, de mii de ori mai subțiri decît părul din cap, fuga la stăpînă-sa și-i dă de veste. CREANGĂ, P. 96. Nădejdea de la mine E ca sîrma de subțire: Ca sîrma din bolta veche, Cum o tragi se rupe-n șepte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 238. Unde e ața mai subțire, acolo se rupe v. rupe. ◊ Intestinul subțire v. intestin. ◊ (Adverbial) A curge subțire = a curge printr-un loc îngust, strîmt, formînd un fir mic de apă sau de alt lichid. Izvorul curge subțire, întinzînd în față, ca pe o năframă, o baltă mică pe care, uneori, o împunge, ca un ac de aur, cîte o rază de soare. GÎRLEANU, L. 20. ♦ (Despre litere și despre scriere) Cu linii înguste, fine. ♦ (Adverbial) Ușor, fin, delicat. Artiștii lui Neagoe Basarab scormoneau, ferecau, fățuiau și scliviseau subțire cu dăltița; pietrarii lui Manole croiau, retezau, ciopîrteau și făureau gros din ciocan. ODOBESCU, S. II 513. 2. (Despre corpuri cu suprafață întinsă, despre straturi sau despre materii care se așază ca un strat peste ceva) Cu grosime mică; mic în sens vertical, de la suprafață în adîncime. Scîndură subțire. Capăt subțire. ◊ (Substantivat, în loc. adv.) Cu subțirele = cu mare economie, cu zgîrcenie. Lasă-mă să-ți scot un ochi și capeți de prînz... Și golanul-i scoate frumușel un ochi, apoi-i dă de prînz și încă cu subțirele. RETEGANUL, P. I 22. ♦ (Despre materii textile, hîrtie, piele etc.) De grosime mică, redusă; ușor, fin. Stofă subțire. ▭ Băiatul aduse gulerul învelit în hîrtie subțire. C. PETRESCU, Î. II 188. Iar de sus pîn-în podele, un painjăn prins de vrajă A țesut subțire pînză străvezie ca o mreajă. EMINESCU, O. I 76. Au trecut prin un șir de odăi toate întunecate pînă ce au ajuns la o ușă cu geamuri, peste care era o subțire perdea. NEGRUZZI, S. I 78. ♦ (Despre îmbrăcăminte) Făcut dintr-un material ușor, care nu ține cald. Pardesiu subțire. 3. (Despre corpuri lichide și gazoase) Cu concentrație sau densitate mică, puțin consistent; diluat, rar. Auzi îndărătu-i opincile Iconiei clepăind repede prin noroiul subțire și nisipos al drumului. DUMITRIU, N. 176. Cu apărătoarea de cozi de păun, ea a făcut vînt spre cățuia de cărbuni în care ardeau aromate. Împăratul a tras în piept, mireasmă subțire. SADOVEANU, D. P. 99. Un fum subțire se ridică Din lampa ta cu abajur. TOPÎRCEANU, B. 66. ◊ Fig. Mai era și depărtarea mea sufletească, de toți acești foști colegi, pricină de subțire întristare. GALACTION, O. I 26. ♦ (Despre ploaie) Cu picuri mărunți și deși. Cernea o ploaie subțire. DUMITRIU, N. 76. Vremea o să se strice... Ploi subțiri care pătrund... frig... viscol. DELAVRANCEA, A. 15. 4. Fig. (Despre vînt) Viu, tăios, pătrunzător. Bătea pe vale un vînt subțire și proaspăt. DUMITRIU, N. 201. Vîntul subțire adusese nori plini. C. PETRESCU, C. V. 137. Întindeți pînzele, băieți... Un vînt subțire se ridică. MACEDONSKI, O. I 59. ◊ (Adverbial) Dragostea de fată mare Ca garoafa din revare: Cînd bate vîntul subțire Atunci mă scoate din fire. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 17. 5. (Despre glas, voce, sunete) Cu ton înalt (ca cel al femeilor și al copiilor). V. ascuțit, pițigăiat. Un crainic slobozi semnal subțire din trîmbiță de bronz. C. PETRESCU, R. DR. 8. Sărăcuțul de mine! zise cel mic... Asta nu-i mămuca. Eu o cunosc de pe glas; glasul ei nu-i așa de gros și răgușit, ci-i mai subțire și mai frumos! CREANGĂ, P. 22. Mierla cîntă-n vers subțire, Pentru-a noastră despărțire. ȘEZ. III 53. ◊ (Adverbial) Să-mi puie la cap Ce mi-a fost mai drag... Căvălaș de os, Mult zice duios, Căvălaș cu fire, Mult zice subțire. TEODORESCU, P. P. 436. Prind cocoșii a cînta Și de ici și de colea, Cînd mai gros, cînd mai subțire, Despre-a noastră despărțire. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 163. II. Fig. 1. (Despre oameni și despre manifestările sau obiceiurile lor) Cu purtări și gusturi alese; distins, rafinat, fin. La Humulești diaconul ar fi fost țăran luminat, subțire, la Iași el deveni rustic. CĂLINESCU, I. C. 166. M-am simțit bine între oameni subțiri, cu preocupări de artă și literatură. SADOVEANU, E. 166. Să spunem cîteva cuvinte despre cariera acestui subțire artist. CAMIL PETRESCU, N. 124. Unii din cei cu dare de mînă... au cu dînșii lăutari, știi, lucru subțire. La TDRG. ◊ Obraz subțire = domn, boier. Lui Jder și soților săi, obraze subțiri, Gheorghe Tataru le așternuse cetină groasă în preajma flăcărilor. Obrazele subțiri erau Talianul Guido și domnia-sa postelnicul Ștefan Meșter. SADOVEANU, F. J. 740. (Expr.) Obrazul subțire cu cheltuială se ține v. obraz. ♦ Cu gusturi delicate; pretențios, dificil. Se arătau subțiri la mîncare. Alegeau, frunzăreau și zvîrleau. Împingeau la o parte, cu scîrbă, bucatele barbare, și gustau numai din felurile orînduite festinurilor regești. C. PETRESCU, R. DR. 4. ♦ (Uneori cu o nuanță peiorativă) Care trebuie menajat; gingaș, delicat, slab, nerezistent. Cucoane, mai încet, mă rog, că-i Catrina pe moarte... – Subțiri urechi mai aveți... La TDRG. Nu-l speria, căpitane... Boierii sînt slabi la fire! Brațul, haina, mintea, fața, inima, totu-i subțire. HASDEU, R. V. 51. Dă-mi orice va fi, căci nu am stomah nicidecum subțire. GORJAN, H. IV 100. 2. Ales, fin, delicat. Pentru încălțăminte mai subțire femeiască era, el, Ciobotă Roșie. HOGAȘ, DR. II 153. Gîndește-te, care meșteșug subțire nu e migălos – și, prin urmare, greu? CARAGIALE, O. VII 299. 3. (Adesea ironic) Subtil, rafinat; iscusit, șiret, viclean. Se cuvine să-i dedic o epigramă subțire și nu prea usturătoare. SADOVEANU, A. L. 199. Cei dintîi lucrase în chip subțire... pentru cei din urmă. IORGA, L. I 331. Ei vor aplauda desigur biografia subțire Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare, C-ai fost om cum sînt și dînșii. EMINESCU, O. I 134. ◊ Expr. Cu un plan (sau, rar, cu un sul) subțire = pe ocolite, pe departe, după un calcul fin; cu istețime, cu șiretenie, cu viclenie. Trebuie să fie... un șiret afurisit, care vrea să mă prindă cu un plan subțire. GALACTION, O. I 82. Nu m-ai luat cumva c-un plan subțire Mai adineaori cînd ziceai, Magistre, Că iadul nu-i decît o-nchipuire? TOPÎRCEANU, B. 93. Vezi dumneata, i-a plăcut și lui cum am adus noi lucrul cu un sul subțire ca să dăm exemplu Evropii. CARAGIALE, O. I 50. ◊ (Adverbial) Rînduielile astea, rînduite pe carte, Prefăcut înțelepte, Măsluit luminoase și drepte, Pomeneau despre fiece treabă în parte, Lămurind-o subțire într-o sută și unu de șire. DEȘLIU, G. 53. ♦ (Adverbial, familiar, pe lîngă verbul «a auzi») Imprecis, nedistinct. Interesat, domnu subprefect Balmez își pusese coatele pe ștergar și-și întorsese urechea stîngă, cu care auzea mai subțire. SADOVEANU, B. 277.

GREU³, GREA, grei, grele, adj. (În opoziție cu ușor) I. (În sens material) 1. Care are greutate. Toate corpurile sînt grele. ♦ (Sens curent) Care are greutate mare; care apasă tare asupra suprafeței pe care stă; care trage (mult) la cîntar. Vîntul abia clintit al acelui ceas prinse a frămînta marea grea a semănăturilor. CAMILAR, TEM. 146. Cînd strălucesc sub rouă grea Cărări de soare pline, Frumoasă ești, pădurea mea Și singură ca mine... TOPÎRCEANU, B. 8. Vouă și-un butuc vi-e greu, Eu ridic o bîrnă. COȘBUC, P. II 24. Voinicii osteneau, Că povară grea duceau. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 309. ◊ Aur greu = aur masiv. Șapte policandre de aur greu, cu cîte șapte sfeșnice, atîrnau din tavanul lucrat în sidef. CARAGIALE, P. 140. Benzină grea v. benzină. Artilerie grea = artilerie care cuprinde piese de mare calibru, anevoie deplasabile. Industrie grea v. industrie. (Sport) Categorie grea = categoria boxerilor care au greutatea corpului de la 81 kg în sus. ◊ Expr. Bani grei = bani mulți, sumă mare. Trebuie să dea bătrînul bani grei la avocați. DUMITRIU, P. F. 44. Cuvînt greu = cuvînt hotărîtor, decisiv. A avea pas(ul) greu = a călca apăsat. 2. Îngreuiat, împovărat, încărcat. Era greu pămîntul de atîtea jivine. RETEGANUL, P. V 6. ♦ (La f.; popular, despre femei) Gravidă. Nu trecu mult și fata rămase grea. ISPIRESCU, L. 63. ♦ (Despre nori) De ploaie, de furtună. II. Care dă senzația sau impresia de greutate, de apăsare. 1. (Despre părți ale corpului) Care pare greu (I 1) (din cauza oboselii etc.). Capul, greu de strălucirea părului și de gînduri, se înclinase ușor pe un umăr, iar zîmbetul – poate intîiul ei zîmbet cald – îi întipărise pe figură o nevinovăție de imaculată arătare. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 92. Tîrziu de tot s-a ridicat Și ochii-i se făcură grei. COȘBUC, P. I 231. Capul greu cădea pe bancă, păreau toate-n infinit. EMINESCU, O. I 141. ◊ Expr. A-i fi (cuiva) inima grea = a fi îngrijorat, trist, îndurerat. Cînd se-apropie de-amiazi, mi-e inima grea. DAVIDOGLU, M. 39. A avea mîna grea = a) a avea mînă tare, care lovește rău; b) (familiar, despre unii chirurgi și dentiști) a lucra dur, provocînd dureri. A fi greu de (sau la) cap = a nu pricepe ușor, a fi prost. Moș Ioane, dar dumneata, cum văd, ești cam greu de cap; ia haidem în grădină, să vă fac a înțelege și mai bine. CREANGĂ, A. 164. Ha, ha, ha, greu ai mai fost de cap. ALECSANDRI, T. I 254. 2. (Despre mîncări, alimente) Care îngreuiază stomacul, care produce indigestie; care se digeră sau se asimilează greu; indigest. Carnea de porc e grea la stomac. 3. (Despre miros) Grețos, neplăcut, nesuferit; (despre aer) mirosind rău, închis, încărcat. În atmosfera grea de mirosul substanțelor închise în fiole, făclia arunca o lumină turbure, roșie, galbănă și somnoroasă. EMINESCU, N. 52. Un miros greu de oaie, de ceapă și de rachiu. ODOBESCU, S. III 18. Aici este nu știu ce miros greu. NEGRUZZI, S. I 89. 4. (Despre abstracte) Apăsător, copleșitor. O lene grea se lasă din cerul cald de vară. VLAHUȚĂ, P. 4. ◊ Atmosferă grea = aer înăbușitor, atmosferă apăsătoare, gata de ploaie; fig. mediu, atmosferă încărcată de griji, amenințări, certuri etc. ♦ (Despre somn) Adînc. Somnul cel vecinic este greu. MACEDONSKI, O. I 51. Da greu somn am dormit! ISPIRESCU, L. 119. 5. (Despre noapte, întuneric, ceață) Dens, compact. Tovarăși, dați iureș la lupta cea mare Cu întunericul greu și cu beznele! DEȘLIU, G. 28. Fumul vapoarelor îngroșa pîcla grea, apăsătoare. BART, E. 386. III. (În sens abstract) 1. Care se face cu greutate, anevoie, cu mare încordare de puteri, care cere eforturi mari; dificil, anevoios. Ascensiune grea. ▭ Aceasta este cea din urmă și mai grea slujbă ce mai ai să faci. ISPIRESCU, L. 29. La început se pare greu, dar te vei deprinde. Rădăcina învățăturii este amară, dulci sînt însă rodurile sale. NEGRUZZI, S. I 9. ◊ Muncă grea = muncă făcută în condiții vătămătoare sănătății, ca temperatură înaltă sau prea scăzută, umiditate mare etc. ◊ (Urmat de un verb la supin) Sînt grei bătrînii de pornit, Dar de-i pornești sînt grei de-oprit! COȘBUC, P. I 58. Un fragment... din poema lui Grațiu Faliscu, ale cărui versuri grele de înțeles ne-au păstrat limba tehnică a strămoșilor noștri, vînătorii latini. ODOBESCU, S. III 64. Încercarea trebuie să fie cît mai grea și de priceput și de îndeplinit. ȘEZ. I 98. ♦ (Despre drumuri, locuri etc.) Anevoie de parcurs, de străbătut. Iar cărările vieții fiind grele și înguste, Ei încearcă să le treacă prin protecție de fuste, Dedicînd broșuri la dame a căror bărbați ei speră C-ajungînd cîndva miniștri le-a deschide carieră. EMINESCU, O. I 137. Bița calu-și potcovește, De grea cale mi-l gătește. ȘEZ. I 46. Unde-a fi drumu mai greu Să te-ajungă dorul meu, Unde-a fi calea mai grea, Să te-ajungă jalea mea. ib. 166. ♦ Anevoie de înțeles, de lămurit, de rezolvat, de învățat. Problemă grea. Text greu. Întrebare grea. Expunere grea. Limbă grea. ▭ Un călugăr bătrîn stă pe o bancă de lemn, în gang, înaintea porților. Se gîndește la ceva, – poate – la ceva greu și adînc. SADOVEANU, O. VII 201. ♦ (Despre răspunderi, sarcini) Anevoie de îndeplinit; însemnat, important, mare. 2. (Despre rele, necazuri, suferințe) Anevoie de suportat; apăsător, mare. La grea belea m-a vîrît iar spînul. CREANGĂ, P. 219. Turcii, măre, mi-l aflau, la greu bir mi-l așezau. ȘEZ. III 212. ◊ Temniță grea v. temniță. Familie (sau casă) grea = familie numeroasă, greu de întreținut. ◊ (Adverbial, în expr.) Greu la deal și greu la vale sau greu la deal cu boii mici, se zice despre o persoană care are multe greutăți, pe care n-o ajută puterile sau despre o situație anevoioasă. ♦ (Despre boli, răni, slăbiciuni trupești) Care se vindecă anevoie sau care nu se vindecă de loc; grav. Cînd văzu fiul împăratului că zîna lipsește, atîta îi fu. Căzu la grea boală. ISPIRESCU, L. 311. Rana ce nu se vede, aceea e mai grea. ◊ Fig. Ce durere, spune, Ce dor greu supune Inimioara ta...? ALECSANDRI, P. I 197. ◊ Zile grele (sau viață grea, trai greu) = trai anevoios, viață plină de lipsuri, de suferințe, mizerie. Și strămoșii tăi au dus zile grele. SADOVEANU, O. VI 51. Frunză verde doi pelini, Nu-i greu traiul prin streini, Dar îi greu cînd n-ai cu cine, Cînd nu-i mîndra lîngă tine. ANT. LIT. POP. I 40. Bătrînețe grele = bătrînețe cu infirmități, cu boli. Lovitură grea = lovitură mare, dureroasă. ♦ (Mai ales despre ocări, insulte, pedepse etc.) Serios, grav. Vină grea. Pedeapsă grea. ▭ Boieri, sînteți nebuni? Vă bateți joc de mine? – «E grea ocara ce ne-o faci», spătarul îi răspunde. COȘBUC, P. I 196. ◊ Vorbă grea (sau vorbe, cuvinte grele) = insultă, ocară. A făcut scandal... și a spus vorbe grele. PAS, Z. I 143. Spune o vorbă grea, bate-mă, alungă-mă, mă duc! SADOVEANU, O. I 428. ♦ (Despre timp, împrejurări, situații) Cu greutăți, cu dificultăți; critic. Eu am acolo un hambar plin cu posmagi; ia așa, pentru împrejurări grele. CREANGĂ, P. 330. Atunci, în acele grele și amari minute [ale luptei de la Călugăreni], turcii... stau înmărmuriți și cu durere își întorceau ochii către pustiile Asiei. BĂLCESCU, O. II 64. ♦ Iarnă grea = iarnă geroasă și lungă. Vreme grea = a) furtună. Cărarea asta o știa, Și colo stînca de-adăpost Pe ploaie-n vreme grea. COȘBUC, P. I 232; b) (mai ales la pl.) vremuri, împrejurări critice. ♦ (Învechit; despre oameni) Dușmănos, inaccesibil. Se plînse de nemți că sînt grei și scumpi, că nu trimiseră pînă atunci nici oștiri, nici bani, nici ajutoare. BĂLCESCU, O. II 197.

ATESTAT, atestate, s. n. (învechit) Act prin care se atestă ceva (v. dovadă); (în special) certificat sau diplomă de studii. Huțu... trebuie să meargă să-și ia atestatul, pentru că, îți spun eu: nu primesc alt dascăl în sat decît pe unul care a învățat la mine. SLAVICI, O. I 77. Într-o lună nădăjduiesc că iți voi trimite atestat că am primit cinci premii. KOGĂLNICEANU, S. 66. Un doctor vestit venise... avea atestate Numai în aur legate, Diplome ce-n academii luase. ALEXANDRESCU, P. 175. – Pl. și: atestaturi (ALECSANDRI, T. 90).

comoară f. 1. grămadă de aur, de argint, de lucruri prețioase; 2. locul unde se află închisă comoara; 3. fig. se zice de tot ce se consideră ca prețios, ce poate fi folositor: munca este o comoară; 4. fig. mină abundantă: inima-i o comoară de bunătăți. [Slav. KOMORA, cămara vistieriei].

IDILĂ (< fr. idylle < gr. eidyllion, mic tablou) Specie a liricei peisagistice, avînd ca obiect zugrăvirea vieții pastorale și a obiceiurilor cîmpenești, cunoscută și sub numele de bucolică, eglogă (v.) La greci, termenul mai era folosit pentru poemele scurte, mici tablouri, cu subiecte diferite. Creator al ei este socotit poetul grec Theocrit, căruia i se datorește și denumirea de idilă, ca și aceea de bucolică dată acestui fel de poezie. Cea de eglogă a fost folosită de Vergilius, poet latin în opera căruia întîlnim acest gen de poezie. Poeții moderni au cultivat-o și ei, nostalgică evocare a vieții simple și curate de la țară, în contrast cu viața zbuciumată a orașului. În idilă se împletesc adesea elemente lirice și elemente epice. Ea prezintă însă unele trăsături care o apropie de pastel, dar pe cîtă vreme în pastel accentul cade pe descrierea naturii, omul apărînd numai ca o prezență integrată în peisaj, în idilă accentul cade însă pe viața pastorală, natura slujind ca decor. În poezia noastră, ea a fost ilustrată de V. Alecsandri (Rodica), D. Bolintineanu (San-Marina) și îndeosebi de G. Goșbuc (Păstorița, Pe lîngă boi, Spinul). Ex. Umbre mari răsar pe cale, Ziua moare după culmi; De pe coaste, pe sub ulmi, Se coboară mieii-n vale, Obosit și blînd popor. Și cîntînd, pășește-agale O copilă-n urma lor. - Noapte bună, soare sfînt, Pînă mîine! Noapte bună! Mîine, iar vom fi-mpreună, Tu să rîzi și eu să cînt. Mîine pînă-n zori te scoală, Adă flori de-argint în poală Și le-așterne pe pămînt! Și, murind, întinerește Soarele de dragul ei, Și-o cunună de scîntei El prin păr i le-mpletește. - Mîine, dacă n-oi veni, Păru-n apă ți-l privește, Dor de mine de-ți va fi! Și-i va fi de soare dor! Mîine, blonda păstoriță, Despletind a ei cosiță, Toată ziua la izvor, Va privi cu drag la plete Pline de-aur, ce i-l dete Soarele ascuns sub nor. (G. Coșbuc, Păstorița)

SÎRMĂ, sîrme, s. f. I. 1. Fir metalic (de oțel, de aramă, de aluminiu etc.) Bozan s-a urcat sus pe scara de sîrmă, la comanda podului rulant. SAHIA, N. 33. Și nădejdea de la mine E ca sîrma de subțire; Ca sîrma din bolta veche, Cum o tragi se rupe-n șepte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 238. ◊ Fig. Vremea era limpede; de la asfințit strecura soarele sîrme de aur peste acoperișurile roșii ale pavilioanelor. SADOVEANU, O. VI 185. Plouă!... Iar pe strada animată ca la cinematograf, Ploaia zugrăvește-n aer sîrme lungi de telegraf. TOPÎRCEANU, P. 79. ◊ Sîrmă ghimpată v. ghimpat. Sîrmă de parchet = sîrmă de oțel cu muchii ascuțite, folosită la curățirea parchetelor. 2. (Învechit) Fir de metal prețios. Are să-ți spuie că poți trage din straiul ei un fir de sîrmă ori de mătasă. SADOVEANU, Z. C. 211. ◊ (În metafore și comparații) Mijlocul îl avea încins cu un colan țesut în fir sîrmă. FILIMON, C. 216. 3. (Ban.) Fir de mătase împletit în formă de sfoară; panglică de mătase. Sfîrșindu-se și această ceremonie... fetele din Banat, împărțind în două sîrma (panglica) care... au ținut-o preste cel mort, se întorc cu toții spre casă. MARIAN, Î. 337. Nime n-o mai jelește, Fără Ion cu capul gol, Că doar lui i-a fost mai dor, Și Achim cu sîrma neagră, Că doar lui i-a fost mai dragă. HODOȘ, P. P. 118. II. (Iht.) Plevușcă.

PĂZI, păzesc, vb. IV. 1. Tranz. A sta de pază, a veghea (pentru a ocroti de primejdie sau pentru a nu lăsa să se îndepărteze, să fugă). Avea vodă Calimah o iapă arăbească și o păzeau slujitorii ca ochii din cap. SADOVEANU, O. I 462. A rămas acasă să păzească lucrurile. C. PETRESCU, C. V. 298. Mihai-vodă nu se privește în Ardeal decît ca un guvernator, spre a administra țara și a o păzi de năvălirile dușmanilor. BĂLCESCU, O. II 270. ◊ Fig. Pe verdele colinelor în terasă se înălțau chiparoșii negri care păzeau cimitirele turcești. BART, E. 44. Stelele păzeau tăria, luna trecea ca un scut de argint prin întunericul nourilor, în aer era aur și-n gradine miros și-o umbră adînc viorie. EMINESCU, N. 57. ◊ (Absol., în expr.) Doamne păzește! = a) (la origine invocare religioasă) dumnezeu să ne ferească; (astăzi cu valoare de exclamație) vai de mine! Doamne păzește... pe gura femeii ieșea o pară roșie. ȘEZ. I 247; b) (folosit ca negație) de loc, nicidecum. 2. Refl. A se feri de o primejdie, a se da în lături. Vrăjmașul se păzea și el destul de bine. ISPIRESCU, L. 18. Cînd ar ști omul ce-ar păți, dinainte s-ar păzi. CREANGĂ, P. 31. De ce te păzești, de aceea nu scapi = adesea ți se întîmplă ceea ce ai căutat să eviți. ♦ A evita (să faci un lucru). M-am păzit să scot volumele din rafturi și să le răsfoiesc. SADOVEANU, O. VI 432. Ieșiră, jenați că nu mai găsesc nimic să-și spună, simțind că amîndoi se gîndesc la același lucru, de care se păzeau să vorbească. VLAHUȚĂ, O. AL. II 66. ♦ (La imperativ, uneori cu suprimarea pronumelui reflexiv) Dă-te la o parte! ferește-te! Păzește, că vine mașina. ◊ Expr. Să te păzești, Pîrleo! = bagă de seamă, ține-te bine! Rupînd-o d-a fuga să te păzești, Pîrleo, că îi sfîrîia călcîile de iute ce se ducea. ISPIRESCU, L. 361. (Tranz.; familiar) A lua (pe cineva) la trei păzește = a mustra, a certa pe cineva, a lua la zor. (Rar) A o lua la trei păzește = a o lua la fugă. Dolofanul cu ochi bulbucați și sfrijitul cu țăcălie își primeau partea cuvenită [de lovituri], iar apoi, scăpați în înghesuială, o luau la trei păzește. PAS, L. I 256. 3. Tranz. A supraveghea pe cineva sau ceva. Poartă-i grija! Tot a mea S-o găsesc, tot dor să-mi poarte! Dar de nu-i păzi-o bine, Ți-ai găsit dușman în mine! COȘBUC, P. I 138. Ba nu Guliță... mata șezi cu Luluța de o păzește să nu facă vro nebunie. ALECSANDRI, T. I 208. ◊ Expr. A-și păzi gura (sau limba) = a tăcea sau a vorbi cu prudență. Asta nu vă privește pe d-voastră; ia mai bine păziți-vă gura. CREANGĂ, P. 82. Dușmanii, dușmancele Nu-și mai păzesc gurile, Nu-și mai grijesc casele Răzimînd gardurile Să Strice dragostile. TEODORESCU, P. P. 317. ♦ A pîndi, a urmări sosirea sau trecerea cuiva. 4. Tranz. A respecta, a păstra, a împlini (o poruncă, un comandament, un angajament). Se silea să-i păzească cuvintele. ISPIRESCU, L. 42. Să-mi deie povăț unul ca dînsul ce rînduială trebuie să păzesc. CREANGĂ, A. 127. 5. Tranz. A se ocupa cu..., a-și vedea de..., a se ține de... Da Trofim? întrebă arțăgos Eftei Danîlov. Trofim ce păzea? DUMITRIU, P. F. 46. Apoi ce păzești tu alta, dacă nu știi măcar ceea ce vorbesc muritorii. CREANGĂ, P. 146. ◊ Expr. A-și păzi treaba = a se ocupa numai de propriile sale afaceri; a fi prudent, rezervat. Mulțămindu-i frumos, vînătorii și-au păzit și de acuma treaba lor. SBIERA, P. 69. Ia, păziți-vă mai bine treaba și nu-mi tot spuneți cai verzi pe păreți. CREANGĂ, P. 179. A-și păzi calea (sau drumul) = a-și vedea de drum, a nu se abate, a nu se lăsa ispitit de alte interese. Nu e chip să-i faci cu buna Să-și păzească drumul lor. COȘBUC, P. I 226. Să-l lăsăm dormind, iar noi să ne păzim drumul. RETEGANUL, P. V 32. A păzi drumul (sau drumurile) = a umbla fără rost, haimana.

PURTA, port, vb. I. 1. Tranz. A lua, a ridica, a ține (pe cineva sau ceva) în mînă, în brațe, în spinare, pentru a-l transporta în altă parte sau a-l duce dintr-un loc în altul. Copilul se simțea purtat pe sus. DUMITRIU, N. 147. Femeile-aleargă mîncare făcînd Și umplu paharul și-l poartă pe rînd. COȘBUC, P. I 143. La ceremoniile cele mari, vătaful de copii purta arcul și purpura domnilor. BĂLCESCU, O. I 18. ◊ Fig. Multe au văzut ochii mei, de-atîta amar de veacuri cîte port pe umerele acestea. CREANGĂ, O. A. 223. Ce să vă spun vouă oameni de ieri, eu, omul veacului care port două sute de ierne în spate. NEGRUZZI, S. I 245. ◊ Expr. A purta pe cineva pe palme (sau ca pe palmă) = a arăta cuiva o grijă deosebită, a dezmierda, a răsfăța pe cineva. A purta (pe cineva) pe degete v. deget. ◊ (Mil.; învechit) A purta arma = a aduce arma în poziția reglementară de salut. Pe loc tot regimentul Se-nșiră, poartă arma, salută cu onor. ALECSANDRI, O. 244. ♦ (Cu privire la o însărcinare oficială) A conduce, a executa, a îndeplini. El purta cu înțelepciune treburile împărăției. RETEGANUL, P. III 7. De douăzeci și mai bine de ani, de cînd port vornicia în Pipirig, am dus-o cam anevoie numai cu răbușul. CREANGĂ, A. 18. Eu port toată puterea. ALECSANDRI, T. II 169. ♦ A duce, a transporta. Iarna, puneam cîinele în săniuță, Ca să știe și el ce bine-i să te poarte alții. BENIUC, V. 24. Gabrioleta boierului le-a purtat la conac. STANCU, D. 53. Calul meu să mă poarte ca săgeata. ALECSANDRI, P. III 12. ◊ Fig. Pe cînd luna strălucește peste-a tomurilor bracuri, Într-o clipă-l poartă gîndul îndărăt cu mii de veacuri. EMINESCU, O. I 132. ◊ Expr. A purta vorbe (sau minciuni) = a cleveti, a bîrfi. ♦ (Cu privire la ființe date în seama sau în grija cuiva) A face să meargă dintr-un loc în altul, conducînd, călăuzind, mînînd din urmă sau ducînd cu sine. Fata mea e ca o stea, frumoasă și curată, ș-am purtat-o și-n țara leșească la oleacă de învățătură. SADOVEANU, O. VII 30. Pe cucoș îl purta în toate părțile după dînsul, cu salbă de aur la gît. CREANGĂ, P. 70. Om bogat și fără sfat, Ce mă porți prin sat legat, Zici că birul nu ți-am dat? TEODORESCU, P. P. 289. ◊ Fig. Ce vînt te poartă pe la mine? RETEGANUL, P. V 43. M-au purtat odată păcatele pe acolo. CREANGĂ, P. 235. ◊ Expr. A purta (pe cineva) de nas = a supune pe cineva voinței sale amăgindu-l, prostindu-l, înșelîndu-l. Era gura unui vlăjgan mare din grămadă care se vede că-i purta pe ceilalți de nas. STĂNOIU, C. I. 68. Să-i poarte ei de nas după cum le place lor. CARAGIALE, O. III 65. Ș-acum, se zice că-l poartă de nas fata lui, domnița Sînziana? ALECSANDRI, T. I 390. A purta (pe cineva) cu vorba (mai rar cu vorbe sau cu făgăduinți) = a promite fără a-și ține cuvîntul, pentru a obține un răgaz; a tărăgăna. La început purtat cu făgăduinți, apoi respins... paloșul și focul intrară în țara vrăjmașă. SADOVEANU, O. I 247. De unde să știu de ce mă poartă cu vorba Alcaz? C. PETRESCU, C. V. 54. Să-l port cu vorbe că l-oi însura cu Măndica, pînă ce-oi mîntui tîrgul. ALECSANDRI, T. 827. (Eliptic) Așa m-a purtat și pe mine, de-au trecut săptămînile. REBREANU, R. I 205. A purta (pe cineva) de la Ana la Caiafa v. caiafă. ♦ (Cu privire la unelte) A mînui. Apoi lască Rada știe Și-n ce fel să poarte sapa. COȘBUC, P. I 94. Capitane Solomoane, Ia dă-mi drumu din catane Să mai port plugu de coarne. ȘEZ. II 79. 2. Tranz. A duce o povară; a căra. Ca un fluviu care poartă a lui insule pe el. EMINESCU, O. IV 125. ♦ Fig. A suporta. Două zile au purtat ei neliniștea aceasta, s-au trudit și s-au sfătuit. SADOVEANU, O. VIII 139. Iubirea ta o port ca pe-un blestem. CAZIMIR, L. U. 94. Este drept ca fiecare să poarte ponosul faptelor și ziselor sale. ODOBESCU, S. III 10. ♦ A-și duce sarcina, a avea făt în pîntece. Nu vezi pe cine am la genunchii mei? Pe muma care a purtat în pîntecele ei pe domnul de mîne al Moldovei. DELAVRANCEA, O. II 32. Îți iert moartea mea, dar nu-ți voi ierta niciodată pe aceea a nevinovatului prunc ce port în sînul meu. NEGRUZZI, S. I 29. ◊ (Prin metonimie) O! de sînul meu ferice, C-a purtat și a născut Domn viteaz și priceput! ALECSANDRI, P. II 108. ◊ Absol. Bivolițele poartă un an de zile. RETEGANUL, P. V 50. ♦ (Despre flori, plante; cu complementul «rod») A rodi. Multe flori sînt, dar puține Rod în lume o să poarte. EMINESCU, O. I 226. 3. Refl. (Mold.) A se îndrepta spre..., a merge de colo pînă colo, a circula. Săteni cu fețele liniștite, cu muierile și cu copiii după dinșii, se purtau încet spre comedii. SADOVEANU, O. III 384. La două ferestre se vedea seara lumina și o umbră se purta mereu de colo- colo. VLAHUȚĂ, O. AL. II 81. Vornicul Nic-a Petricăi, cu paznicul, vătămanul și cîțiva nespălați de mazili se purtau pintre oameni, de colo pînă colo. CREANGĂ, A. 8. ♦ A umbla, a se ține, a merge. Abia se mai purta pe picioare. VLAHUȚĂ, N. 6. 4. Tranz. (Cu privire la corp sau la o parte a corpului) A mișca încoace și încolo; a duce. V. deplasa. Baba își purtă prin casă trupu-i greu, căutînd plosca de lemn. SADOVEANU, B. 53. Dracul... întră înlăuntru și începe a-și purta codița cea bîrligată pe la nasul unchiașului. CREANGĂ, P. 53. Astfel vine mlădioasă, trupul ei frumos îl poartă. EMINESCU, O. I 85. ◊ (Prin analogie) Ceasornicul... bătea clipele, tic-tac, rar, și-și purta limba în lungul peretelui. SADOVEANU, P. 101. ◊ Refl. Tot trupul fetei se purta într-un ritm mlădios. SADOVEANU, O. I 408. Trupul lăutarului sta ca de piatră, numai mînile se purtau. id. ib. 303. ♦ A face să se miște de colo pînă colo. Vîntul le purta pletele. SADOVEANU, O. I 298. Cînd vîntul suflă de poartă crenguțele copacilor, avem vînt; de poartă crăcii mai groși și suflă col de jos, e vînt mare. ȘEZ. V 140. 5. Tranz. (În locuțiuni verbale) A purta (de) grijă (sau grija cuiva sau a ceva) = a avea grijă (de cineva sau de ceva); a fi îngrijorat (de soarta cuiva sau a ceva). Poartă-i grija! Tot a mea S-o găsesc, tot dor să-mi poarte! COȘBUC, P. I 138. Despre sosirea mea, dacă nu te anunț din vreme, nu purta grijă. CARAGIALE, O. VII 78. Nu purta grija noastră, domnule. ALECSANDRI, T. II 32. A purta răspunderea = a fi răspunzător. Sfaturile populare poartă răspunderea pentru aplicarea întocmai a hotărîrilor partidului și guvernului în vederea îmbunătățirii schimbului de mărfuri dintre oraș și sat. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 12, 103. A-i purta (cuiva) sîmbetele v. sîmbătă. A purta dușmănie (sau pică) = a dușmăni, a invidia. Era văr cu un lucrător care-ți purta pică. PAS, Z. I 270. N-am dat în viață nimănui Prilej să-mi poarte dușmănie. COȘBUC, P. I 199. A purta bănat = a purta pică, a avea necaz, ciudă (pe cineva). Nu știu ce-i cu tine Că tot porți bănat, De te rid prin sat. COȘBUC, P. II 143. A purta interes = a se interesa de... Deși erau amîndoi bătrîni, ei se grăbise astfeli, încît aceasta trăda viul interes ce trebuia să-l poarte pentru Dionis. EMINESCU, N. 77. A purta lupte (sau război, bătălie) = a se lupta, a se război. Cincizeci de ani de cînd împăratul purta război c-un vecin. EMINESCU, N. 3. Că de cînd porți bătălie Rămîn holdele pustie, Fete și mame bătrîne, Și copiii fără pîne. HODOȘ, P. P. 229. A purta biruință = a birui, a învinge. Să purtăm biruință asupra vrăjmașilor. ISPIRESCU, M. V. 23. (Regional) A purta frică de... = a se teme de... Nu purta frică de aceasta. SBIERA, P. 53. Port frică de bărbat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 177. 6. Tranz. A avea, a deține, a ține asupra sa (pentru a se folosi la nevoie). Eu pe părintele mitropolit tot vreau să-l ușurez de galbenii pe care-i poartă cu el. SADOVEANU, O. VIII 249. De patruzeci de ani purta Cu el acest cuțit: Era pentr-un dușman menit. COȘBUC, P. I 231. ◊ (Poetic) Omul mare-n suflet, moșnean, străin el fie, în suflet poartă lumea întreagă drept moșie! ALECSANDRI, T. II 114. 7. Tranz. A fi îmbrăcat (încălțat sau împodobit) cu...; a folosi un anumit obiect de îmbrăcăminte sau de încălțăminte. Omul purta o șapcă neagră de elev de liceu, cu cozorocul mare. DUMITRIU, N. 5. Jupîn Hagiul purta pe umeri o scurteică de lastic. DELAVRANCEA, H. T. 6. După ce-ai purtat ciubotele atîta amar de vreme... acum ai vrea să-ți dau și banii înapoi? CREANGĂ, A. 106. Flori albastre are-n păru-i și o stea în frunte poartă. EMINESCU, O. I 85. ◊ Fig. Tanța purta pe față un surîs curat de fericire. REBREANU, R. I 245. ◊ Expr. A purta doliu = a umbla îmbrăcat în negru sau a aplica o fîșie neagră pe haine (mai ales la rever), ca semn al doliului în urma morții unei persoane apropiate. Poartă (sau să porți) sănătos, urare care se face celui care are un obiect de îmbrăcăminte nou. (Familiar) A purta coarne = (despre bărbați) a fi înșelat în căsnicie; a fi încornorat. Dar cînd mai porți și coarne, ce zici, Prutescule? CONTEMPORANUL, V_II 501. ◊ Refl. E negru-al ei vestmint, Că-n negru, se purtase De cînd se măritase. COȘBUC, P. I 280. ◊ (Refl. pas., în expr.) Se poartă = se obișnuiește, e la modă. ♦ Refl. A se conforma unei anumite mode. Mustățile nu-i prea creșteau și de aceea le rădea, zicînd că se poartă după moda anglo-americană. REBREANU, I. 61. ♦ A aranja îmbrăcămintea sau o podoabă într-un anumit fel. Purta părul împletit în cunună, fără nici o broboadă, după rînduiala fecioarelor. SADOVEANU, B. 21. ♦ A se îngriji de cineva procurîndu-i îmbrăcămintea; a susține cheltuielile necesare unei persoane, a-i da cuiva cele necesare. Nu mai știau bieții părinți ce să-mi mai facă și cum să mă mai poarte. Eram singurul lor copil. VLAHUȚĂ, O. AL. I 248. Bine te-oi purta Și ți-oi cumpăra Rochiță cu zale. ALECSANDRI, P. P. 116. ◊ (Intranz., în expr.) A purta (cuiva) de cheltuială = a procura (cuiva) banii necesari pentru trai. Eu mă lupt cu gîndul cum să-i port de cheltuială, CREANGĂ, A. 120. A da (cuiva) de purtat = a da cuiva obiectele de îmbrăcăminte necesare. Să-mi dai de mîncare și de purtat cît mi-a trebui. CREANGĂ, P. 151. ◊ (Despre obiecte) A avea imprimat, gravat etc. un semn distinctiv. Romîni, nu vă atingeți de banii cu păcat, Ce poartă a lui Despot chip mîndru-ncoronat. ALECSANDRI, T. II 189. 8. Refl. A se comporta, a se manifesta (potrivit cu buna creștere). S-a purtat bine și n-a avut nici o pedeapsă. REBREANU, R. I 141. Oamenii aceștii s-au purtat vitejește. NEGRUZZI, S. I 174. Tu, mîndruțo, cum te porți, Te urăsc voinicii toți. HODOȘ, P. P. 114. Ori te poartă cum ți-i vorba, ori vorbește cum ți-i portul. (Regional) A umbla (repede). Uite-mi vine, Să văd oare cu cosiță Sta-mi-ar bine? O, că-mi stă mie-n tot felul! Să mă port cu-ncetinelul. COȘBUC, P. I 104. Grabnic, hai să-nchid dulapul Să mă port să nu mă prindă. id. ib. 104.

MINCINOS, -OASĂ adj., subst. I. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care spune minciuni (I 1), care minte. Ceale ce întrănse menciuroșii a îmbla. COD. VOR. 166/30. O, amar mencinoșilor! (cca 1 550). CUV. D. BĂTR. II, 463/23. Menciuroși fiii oamerilor, întru măsuri nu dereptați. PSALT. 117, cf. 246. Mărturisitoriul mincinos cu spurcăciunea și cu hitleniia minciunilor lui piiarde oamenii. CORESI, EV. 164, cf. 171. Că totu menciurosul tată-i e dracul (a. 1619). GCR I, 54/33. Și acolo înlăuntru pun pre vrăjitorii cei mincinoși. HERODOT (1645), 228. De vreame ce el iaste preacurvariu și iaste mincinos i om cumu-i mai rău (a. 1 646). GCR I, 123/3. Tuturor oamenilor celor mencinoșilor tată li-e dracul. COD. TOD. 226, Strîmbii urăști și făloșii Și pierdzi pre toți mincinoșii. DOSOFTEI, PS. 20/18. Cît ești de amăgitoare, mincinoasă și șugubață. CANTEMIR, ap. GCR I, 324/17. Osîndindu-se. . . mincinoșii, fermecătorii, bețivii (a. 1805). GRECU, P. 207, cf. ALECSANDRI, T. 129, ALR I 1 552/343, 412, 526, 960, I 1 519/28, ii 3 741/36, 414. Omul mincinos nicăiri nu are omenie (a. 1821). GCR II, 234/21. Cine se învață mincinos, cînd spune adevărul se bolnăvește. PANN, ap. DDRF, cf. ISPIRESCU, L. 1. Gura mincinosului în primejdii te bagă. ZANNE, P. VIII, 334. Mincinosul cu șiretul, veri primari și frați de cruce. id. ib. 336, cf. I, 671. ◊ F i g. Tu, perină mincinoasă, Mi-ai băgat o boalâ-n oasă. MÎNDRESCU, L. P. 89. ♦ (Regional) Lingușitor (Mircești-Pașcani). ALR II 3 671/537. 2. Adj. Care exprimă minciuni (I 1), fals, neadevărat, neîntemeiat, (învechit) mințit (I 1). Menciuroase cuvente. COD. VOR. 172/3. Limba mincinoasă urăște adevărul. CORESI, EV. 164, cf. 128, 195. Jurământul mincinos. id. ib. 287. Cînd va fi sudalma celuia dentîi minciunoasî și nu va putia să arate. PRAV. 239. De-are face și giurămîntu minciunos. ib. 263, cf. 43. Și au ieșit lui minciunoase mărturii (a. 1 680-1 700). GCR I, 245/4. Urechea hireșă . . . este mai aproape decît toate ureachile de gura minciunoasă. CANTEMIR, ap. GCR I, 360/13. Prin minciunoase preziceri, care lingușau patimile lui Ștefăniță, ea avu mare parte în plinirea nelegiuirilor sale. ASACHI, S. L. II, 119. Lacrimile ce vărsa la genunchii mei mă speriau; inima îmi spunea că sînt minciunoase. NEGRUZZI, S. I, 52. Cu ochii înmuiați în lacrimi mincinoase îi zise. FILIMON, O. I, 120. Promisiunea mincinoasă era o inspirație a momentului. REBREANU, N. II, 92. După. . . stabilirea căimăcămiei, sosi vestea minciunoasă că năvălesc rușii. SADOVEANU, O. I, 135, cf. X, 168, id. E. 20. Imaginea pe care și-o fac ei despre mine se va arăta într-o zi mincinoasă. CAMIL PETRESCU, O. III, 50. 3. Adj., s. m. și f. (Învechit) (Persoană) necinstită, care falsifică (monede). Minciunoșii ceia ce fac bani răi. PRAV. 75. Orcare zlătariu va mesteca aurul. . . cu alte lucruri. . . și să va afla minciunos, cu altă cu nemică, numai cu capul să plătească, ib. 77. 4. Adj. (Învechit, despre dovezi scrise, monede etc.) Falsificat, contrafăcut, neautentic. Pomenește de dînșii Cvint Curțius, istoricul, de faptele lui Alexandru Machedon (însă nu acea Alexandrie mincinoasă, care este pe limba noastră plină de basne). M. COSTIN, LET. I, 15/16. Să scoală acmu alți nepoți acelui părinte și le fac zapisele mincinoase (sfîrșitul sec. XVII – începutul sec. XVIII). IORGA, S. D. XIX, 5. De unde urmează a fi mincinoasă fabula lui Sulțer. MAIOR, IST. 194/30. Cei ce taie monedă mincinoasă de tot sau în parte. CARAGEA, L. 86/6. Am priimit râportul. . . în pricina unii monede turcești mincinoase (a. 1828). DOC. EC. 411. În zilile acestea s-au aflat cîțiva inși care făcea bani mincinoși CR (1829), 55¹/11. Bancherul a cărui nume se vede pe minciunoasele poliți. NEGRUZZI, S. III, 179. 5. Adj. (Învechit) Care a uzurpat un titlu, care trece sau se dă drept.. . ; fals. Den mincinoși proroci și de mincinoși învățători, periră. CORESI, EV. 485. Să nu fie amegiți de proroci minciunoși. N. TEST. (1648), 203^v/1. Hulele și blestemele prorocului celui mincinos. BIBLIA (1688), [prefață] 7/10. Că în vreamea sfîrșitului proroci mincinoși vor avea (cca 1 700- 1 725). GCR II, 23/11. Fu silitor să facă războaie asupra . . . unui mincinos Mustafa, ce se arăta pe sineși a fi Mustafa, fiiul lui sultan Baiazid. VĂCĂRESCUL, IST. 256, cf. MOLNAR, RET. 19/22. 6. Adj. F i g. Amăgitor, înșelător; lipsit de valoare, de importanță. Iară pre viata și hrana și mincinoasa bogăție și cinstea aceștii lumi le numeaște lucruri ce nu sînt. VARLAAM-IOASAF, 10^r/13. A da soartei înapoi toate mincinoasele-i podoabe. MARCOVICI, C. 83/13. Mîndria. . . au întinat și pre îngeri. . . amăgiți. . . de mincinoasa ei față. CONACHI, P. 264. Poate să arunce un văl de poezie asupra acelor plăceri mincinoase. FILIMON, O. I, 114. Numai aerul se-ncheagă în tablouri mincinoase. EMINESCU, O. IV, 112. Acest vlădică, dacă s-a uniat, săracul, I-au împlut papa sacul De titulușuri înalte, minciunoase și deșarte. ap. IORGA, L. II, 159. Gîndindu-te la toate cîte ai îndurat și la toate cîte sînt legate de trecătoare măriri, de înfățișeri minciunoase și vorbe sterpe, te vei părăsi poate de ele. SADOVEANU, D. P. 135. II. S. f. 1. (Învechit, neobișnuit) Minciună (I 1). Cine fereaște deșartele și minciunoasele m[i]l[o]stea sa lăsară. PSALT. SCH. 511/14. 2. (Prin Munt.) Specie de struguri, negri înainte de a se coace. H II 165, cf. 125. – Pl.: mincinoși, -oase. – Și: (învechit și regional) minciunós, -oásă, (învechit) mencinós, -oásă, menciunós, -oásă adj., subst., (rar) minținós, -oásă (PONTBRIANT, D.) adj. – Minciună + suf. -os. - Minținos: prin apropiere de minți.

MORT, MOÁRTĂ adj., subst. I. Adj. 1. (Despre ființe) Care nu (mai) trăiește, care și-a încetat toate funcțiile vitale, care a murit. V. d e c e d a t, d e f u n c t, r ă p o s a t. Va cădea de năprasnă mortu. COD. VOR. 98/3. Muiarea. . . născuse un cocon mort. MOXA, 355/18. Iară Petrea Șutra [scris probabil după modelul slavon: mărtu] (a. 1600). IORGA, S. N. 56. Mărgînd neștine pre un drum, va afla vreun dobitoc, de va fi undeva vătămat sau și mort atuncea. . . va spune stăpînu-său. PRAV. 5. Au aflat Brîncovanul pe Bălăceanul mort în război. NECULCE, L. 105, cf. ANON. CAR. Au pețit pe . . . Amalia . . ., a tria fiică a mortului duca de Leihtenberg. AR (1829), 54¹/38. O turturică de lîngă soția moartă. CONACHI, P. 87, cf. ALEXANDRIA, 121/19. Pămîntul era acoperit de darmâturi și de trupuri moarte. RUSSO, S. 147. Cînd a venit doctorul, îl găsi mort. NEGRUZZI, S. I, 62, cf. 54. Aoleo ! . . . să mă fac că-s mort, ca să nu mă mînînce. ALECSANDRI, T. I , 458. Nu știți că mătușa-i moartă de cînd lupii albi ? CREANGĂ, P. 23. Lișițile, nefiind chioare nici moarte, au zburat. id. ib. 46. Chiar mort, oasele mele se vor bucura în mormînt de isprăvile sale. ISPIRESCU, L. 41. E mort de-un veac. COȘBUC, F. 71, cf. 76, 77. Îl aștepta mereu pe bărbatu-său, deși i se spunea mereu că e mort. CAMIL PETRESCU, O. I, 17. Să mă vezi pe mine moartă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 143, cf. 83, 152. Mai bine un cîine viu decît un leu mort. ZANNE, P. I, 378. (În imprecații) Îmi făcea semne să tac, că se-ntristează pasărea, întrista-s-ar mort ! ap. IORDAN, STIL. 321. ◊ (Ca termen de comparație) Ea căzu ca moartă de groază pe pieptul lui. EMINESCU, N. 11. Hîrca i-a trimes laptele; și cum l-a băut împăratul, pe loc a adormit, ca mort. CREANGĂ P. 97. Făclii s-aprindeți, căci un suflet Ca mort va fi atuncea pentru voi. DENSUSIANU, L. A. 107. F i g. Să fim morți păcatului și să fim vii lui Hnstos. CORESI, EV. 69. Oameni morți pentru societate și pentru omenie. CONTEMPORANUL, III, 573. Mă uitam în valurile galbene cum zburau repezi, ciorăind, valuri turburi ca sufletul meu sterp . . ., ca inima mea moartă. EMINESCU, G. P. 99. Vorbele iubirii moarte Vinovate-mi stau de față. id. O. I, 125. Trecutul mort se deștepta. SADOVEANU, O. I, 64. ◊ E x p r. A cădea (sau a rămîne) mort (pe loc sau, regional, din picioare) = a muri (subit). Va cădea de năprasnă morrtu. COD. VOR. 98/2. O palmă îi trase. . . și căzu mort. ISPIRESCU, L. 10. Rămase mort pe loc. id. ib. 31. A căzut moartă din picioare. ȘEZ. IV, 182. (A fi) mai mult mort (decît viu) sau (a fi) (pe) jumătate mort = (a fi) într-o stare de sfîrșeală totală, de epuizare maximă (din cauza fricii, a bolii etc.). Robinson. . . de frică era mai mult mort. DRĂGHICI, R. 10/11, cf. PONTBRIANT, D. Puterile îi slăbiră și sateliții tiranului ducîndu-l pe poarta curții mai mult mort decît viu, îl îmbrînciră în mulțime. NEGRUZZI, S. I, 156. [Hoțul] își căută de treabă, lăsînd pe bietul Leuștean mai mult mort decît viu. GANE, N. III, 166. Eram amîndouă mai mult moarte decît vii. V. ROM. iunie 1954, 111. A fi mort după . . . (sau fără. . .) = a) a ține foarte mult la . . ., a dori foarte mult să obțină, să aibă . . . E mort după căimăcămie. CAMIL PETRESCU, O. II, 452; b) a fi foarte îndrăgostit de . . . A umbla (sau a se ține) mort după. . . = a) a depune toate eforturile pentru a obține ceva; b) a-și manifesta dragostea față de o persoană, străduindu-se să fie mereu aproape de ea. Răducanu . . . se ținea mort după ea. CAMIL PETRESCU, O. II, 289. A umbla după (sau a căuta) potcoave de cai morți sau a umbla după (ori a căuta) cai morți, să le iei potcoavele v. p o t c o a v ă. (F a m.) A se face mort în păpușoi sau (substantivat) a face pe mortul în păpușoi = a se face că nu știe nimic în legătură cu un lucru, cu o întîmplare etc., a face pe prostul. Să vă faceți moarte-n păpușoi, să nu spuneți nici laie, nici bălaie. CREANGĂ, P. 13, cf. PAMFILE, J. II, 161, ZANNE, P. I, 265. A o lăsa moartă (în păpușoi sau, rar, în cînepă) = a renunța la ceva, a abandona ceva, a o lăsa încurcată, baltă. S-a trece ea și asta; obraz de scoarță și las-o moartă-n popușoi. CREANGĂ, A. 51. Biata fată s-a speriat și era sâ-l reclame la minister, dacă directorul liceului n-ar fi rugat-o s-o lase moartă. I. BOTEZ, B. I, 213, cf. ȘEZ. II, 75, PAMFILE, J. II, 409, com. din PIATRA NEAMȚ. A rămíne (sau a ședea) moartă = a rămíne pe loc, a nu progresa, a nu se rezolva, a rămíne baltă. N-or mai ședea lucrurile tot așa moarte, cum sînt. CREANGĂ, P. 230. Afacerea a rămas moartă, SADOVEANU, O. IX, 413. Mort-copt = cu orice preț, neapărat; vrînd-nevrînd, cu chiu cu vai. După cinci zile de chin, mort-copt am sosit la Cahul. ALECSANDRI, T. 113. La crîșmă mort-copt trebuie să steie. CREANGĂ, P. 109. N-am încotro, mort-copt trebuie să te ieu cu mine, dacă zici că știi bine locurile pe aici. id. ib. 203. Morți-copți, trebuie să mergem înainte. GANE, N. II, 116. Mort-copt, să facă ce-o ști el și să-i aducă mere de aur. ISPIRESCU, U. 59. Mort-copt trebuie să mă duc. PAMFILE, J. II, 155. Nici mort sau (rar) mort-tăiat = (în construcții negative) cu nici un chip, cu nici un preț, în nici un caz. Nu te las nici mort data asta. ap. TDRG. Noi avem poruncă de la Miloradovici, morți-tăieți să nu părăsim locul. GHICA, S. 18. Mi-e drag ca ochii mei din cap Și nu l-aș da nici mort. COȘBUC, P. I, 109. N-ați vrea să plecați de aici ? – Nici mort. SEBASTIAN, T. 123. O să-mi stai pă cap aci ? – Iaca așa. . . nici moartă nu plec ! CAMIL PETRESCU, O. III, 243. Mort de viu sau mort pe picioare = a) (despre persoane) foarte slăbit; b) (regional; despre țesături, obiecte de îmbrăcăminte etc.) putred; rărit. Stamba asta e moartă de vie. CIAUȘANU, GL., cf. MAT. DIALECT, I, 231. ◊ (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. „de”, dă sens superlativ unor senzații sau unor stări sufletești) Află boii nepăscuți și morți de foame. VARLAAM, C. 249. Mai morți de frică, au început a-și frînge mînile. DRĂGHICI, R. 10/8. Vrei să mă găsești moartă de frică oare, cînd îi veni ? CREANGĂ, P. 132. Oamenii aceștia sînt morți de frică. REBREANU, R. II, 20. Iau merele, mort de sete cum sînt, și le mănînc. CAMIL PETRESCU, U. N. 280. Sînt mort de foame și trudă ! SADOVEANU, O. III, 162. Eram ostenit mort. PREDA, Î. 20. (E x p r.) Beat-mort sau mort de beat, (rar) mort-beat = foarte beat, Nalați, mort de beat, au îngenunchiat înaintea lui Apafi. ȘINCAI, HR. III, 118/26. Păzitoriul cu toți jurații sînt toți morți de beați. BĂRAC, 11/25, cf. PAMFILE, J. I, 128. Toți creștii zăceau. . . morți-beți pe jos. ȘEZ. VIII, 67. A dormi (sau a adormi) mort = a dormi (sau adormi) profund, adînc. Am adormit mort și de abia a doua zi pe la toacă m-am trezit sănătos. CREANGĂ, A. 16. Pe loc cade jos și adoarme mort. id. P. 215. Acesta dormea mort. ISPIRESCU, L. 370. ♦ Limbă moartă = limbă care a încetat de a fi învățată ca limbă maternă. Amețiți de limbe moarte. . . Confundam pe bietul dascăl cu un crai mîncat de molii. EMINESCU, O. 140. O limbă care a încetat de a mai fi mijioc de comunicare. . . devine limbă moartă, GRAUR, I. L. 24, cf. 20. Literă moartă v. l i t e r ă. Inventar mort = totalitatea uneltelor, a mașinilor, a mijloacelor de transport care aparțin unei gospodării sau unei întreprinderi. Trecea la „inventarul viu și mort”. GALAN, B. I, 59. Linie moartă = linie de cale ferată care înfundă, servind numai pentru gararea trenurilor. (E x p r.) A fi (sau a se afla, a trece pe linie moartă) = a fi înlăturat (ca necorespunzător) dintr-un post de răspundere, a considerat inutil sau inutilizabil. Unghi mort = loc pe traiectoria unei arme de foc, pe care nu îl poate ajunge.proiectilul. Punct mort = poziție a unui mecanism bielă-manivelă care corespunde momentului cînd biela și manivela au axele în prelungire sau suprapuse. Se spune că sistemul a ajuns într-un punct mort. SOARE, MAȘ. 198. (E x p r.) A ajunge Ia un (sau într-un) punct mort = a ajunge într-un impas, a fi în imposibilitate de a găsi o soluție. Timp mort = lipsă de activitate a forțelor de muncă sau a mașinilor în timpul cînd ar trebui i lucreze; întrerupere neprevăzută a muncii. Trebuie dusă lupta pentru întărirea disciplinei în muncă . . . contra timpilor morți, contra risipei timpului de lucru. LEG. EC. PL. 474. (Regional) Fier mort = fier de calitate inferioară. Cf. PAMFILE, j. II, 144, ALR SN II h 579. Colontitlu mort = cifră care cuprinde numărul unei pagini fără a fi însoțită de numele autorului sau de titlul cărții. Cf. V. MOLIN, V. T. 29, CV 1949, nr. 3, 34. Apă moartă = a) (regional, în superstiții) „apă ce este adusă din timpul cînd mortul era neîngropat”. MARIAN, Î. 277; b) (în basme; de obicei în corelație cu a p ă v i e) apă miraculoasă care are puterea de a îmbina părți corpului unui om tăiat în bucăți. Să-mi aducă . . . apă vie și apă moartă de unde se bat munții în capete, CREANGĂ, P. 272. Aduc apă vie și apă moartă de la munții ce se bat în capete. ISPIRESCU, L. 126. Mare moartă = mare în care nu trăiesc viețuitoare. Cf. PONTBRIANT, D., LM. (Regional) Mămăligă moartă = fel de mîncare preparat din mămăligă și ulei. V. t o p ș ă. Cf. VICIU, GL. 58. ♦ (Familiar, despre aparate, motoare etc.) Care nu (mai) funcționează. 2. (Despre părți ale corpului; adesea prin exagerare) Cu funcțiile vitale total sau parțial pierdute; lipsit de vigoare; țeapăn, inert. Ea strînge c-o mînă mai de tot moartă La inima sa pe maică. DACIA LIT. 148/1. Capul său palid, pe jumătate mort, tremura convulsiv. EMINESCU, P. 50. O mînă iese afară – degetele înțepenite, moarte, țin cu tărie pușca. GHEREA, ST. CR. II, 88. îți lași mîinile moarte s-atîrne peste pat. COȘBUC, S. 45. Se oprea deseori pierdută, cu brațele moarte, cu ochii aiurea, fără să vadă și fără să audă. REBREANU, I. 378. Ai să rămîi cu o mînă moartă sau cu un picior țeapăn. ARDELEANU, V. P. 187. (Glumeț) Mânușiță moartă cine mi te poartă ? Taica burete Tup de părete, se spune copiilor de către oamenii mai în vîrstă care se joacă cu mîna lor, legănînd-o într-o parte și în alta și izbind-o apoi ușor de un obiect solid. Cf. ZANNE, P. III, 289. ◊ (Regional) Os mort = excrescență osoasă de natură inflamatorie sau traumatică, care poate produce șchiopătarea și anchilozarea articulațiilor; exostoză. Cf. ENC. AGR., DER II, 324, ȘEZ. IV, 124, com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. Carne (sau piele) moartă = carne ce se formează deasupra unei răni și prin care nu trec ramificații nervoase. Cf. COSTINESCU. 3. (Despre frunze) Uscat, veșted. În frunzele moarte din marginea unei rîpi, Vitoria găsi clopoței albi. SADOVEANU, B. 222. Roate de frunze moarte năvăleau la fereastră. id. O. I, 74. De subt frunze moarte ies în umbră viorele, TOPÎRCEANU, B. 8. 4. F i g. (Despre diverse obiecte, accentuînd sensul de inanimat) Fără viață, neînsuflețit. Ești mîndru pentru că simulezi viața pe pînză moartă. I. NEGRUZZI, S. V, 431. Pămîntul e-o moară deșartă Cu larve cerșind adăpost, Mișcîndu-se-n pulberea moartă Ce-n haos mereu se deșartă, ARGHEZI, V. 29. Construite din materiale moarte,. . . [satele] trăiesc totuși asemeni unor ființe vii, adevărate organisme biologice. BOGZA, O. 238. ♦ Nemișcat, încremenit. Tot se arată mort. MARCOVICI, C. 8/16. Pustiul tace. . . aerul e mort. EMINESCU, G. P. 24. Aerul camerei era mort și trist. id. ib. 51. în arcane de pădure. . . [este] noapte moartă, cer opac. MACEDONSKI, O. I, 115. Huruitul roatelor se înecă. . . în tăcerea moartă a nepăsătoarelor cîmpii. VLAHUȚĂ, N. 81. Alunecăm încet pe apa moartă a portului. BART, S. M. 39. ◊ Natură moartă = pictură care înfățișează obiecte (flori, fructe, vaze, cărți etc.) grupate sau aranjate într-un anumit decor; natură statică. Am pictat și eu destule naturi moarte. CAMIL PETRESCU, T. II, 69. Erau două naturi moarte de o absurdă împerechere: un pepene verde tăiat, alături de o mînușe și o pereche de ochelari; trei mere lîngă o pălărie. C. PETRESCU, C. V. 90. Natura moartă nu lipsește din lunga și importanta listă a operelor [lui Theodor Aman]. CONTEMP. 1956, nr. 494, 4/3. Cîteva tablouri în rame masive: un asfinții violet, o natură moartă cu pești, struguri și o pipă. T. POPOVICI, S. 54. (F i g.) Psihologia lui nu e rece, pur-teoreticâ, studiu de „naturâ- moartă” ca a lui Bain. IBRĂILEANU, S. 225. ♦ (Deșpre orașe, străzi etc.) Lipsit de viață, de activitate; în sau pe care nu se întîmplă nimic deosebit. Acum Piatra era moartă; vremea băilor trecuse de mult. XENOPOL, ap. TDRG. ♦ (Despre foc) Lipsit de intensitate, (aproape) stins. Cf. ALRM II/I h 395. ♦ (Despre noțiuni abstracte) Lipsit de (orice) valoare, de importanță. Credința fără fapte moartă iaste. N. TEST. (1648), 177^v/24. Curăți-va știința voastră din faptele moarte ? ib. 297^r/31, cf. HELIADE, O. I, 184. ♦ (Despre culori, nuanțe etc.) Lipsit de strălucire, de viață; șters. În sat, pe ulițele viscolite, patrulau în lung și-n lat dorobanții din Șoimii, spintecînd cu luciul mort al baionetelor suflarea aspră a crivățului. MIRONESCU, S. A. 23. II. Subst. 1. S. m. și f. Persoană care a murit, defunct, decedat; trupul neînsuflețit al unei persoane, așezat în coșciug (pe catafalc) sau înmormîntat. Mîncară cumăndarile morților. PSALT. 225, cf. 52, 180. Și fu ca un mort. CORESI, EV. 81. Veți mearge la murmîntele morților voștri de veți plînge (a. 1600). CUV. D. BĂTR. 49/21. Voi învie morții. N. COSTIN, L. 61. După ce-au slăbit de tot Să lăsă ca un mort (a. 1777). GCR II, 117/10. Ce aveți în car ? – Un mort. NEGRUZZI, S. I, 31. Păgînii nu putură a nu recunoaște propria lor nulitate în alăturare cu sublimul eroism al mortului. HASDEU, I. V. 166. Cîmp . . . acoperit cu morți. ALECSANDRI, P. 4. Pe pieptul moartei luce de pietre scumpe salbă. EMINESCU, O. I, 88, cf. 94, 192. Începură . . . a vorbi despre. .. paraua din mîna mortului. CREANGĂ, P. 14. Și foarte des. . . Chemînd pe morți ce dorm în pace I-ascult. MACEDONSKI, O. I, 32. Morții nu se mai întorc din cale. VLAHUȚĂ, O. A. I, 34. La miez de noapte morții-n cor își cîntă jalnic imnul lor. COȘBUC, B. 70. El se numea acum Alexandru Comăneșteanu, cum dorise mortul. D. ZAMFIRESCU, R. 282. Ne-am întílnit într-o sară amîndoi: Eu ca un mort întîrziat prin viață, Tu ca un copil în cea dintăi dimineață. D. BOTEZ, P. O. 75. Între mușchi și pulberile morților creșteau colonii de bureți. SADOVEANU, O. IX, 79. Făcu ochi mari privind la mîna moartei care atîrna verzuie, BART, E. 253. Au ridicat o cruce pentru toate moartele. STANCU, D. 11. Cînd bei primul pahar, trebuie să verși jos puțin, ca să beie morții. ȘEZ. III, 46, cf. 45, 123. Abia au scăpat. . . din mînile morților. HODOȘ, P.P. 243. Mortul de la groapă nu se mai întoarce, se spune cînd nu mai poți îndrepta o faptă, un gest etc. sau cînd pierzi o ocazie. Ce-a făcut, a făcut; mortul de la groapă nu se mai întoarce. VORNIC, P. 172. ◊ (În imprecații) Morții tăi de codru des. RETEGANUL, TR. 35, cf. DOINE, 116. Morți tăi d'e om bogat. ALEXICI, L. P. 46. F i g. Sînt mort cu viață. CONACHI, P. 104. ◊ E x p r. Morții cu morții, viii cu viii, se spune în legătură cu atitudinea egoistă, nepăsătoare a cuiva care nu regretă moartea rudelor sau a prietenilor. A scula (sau a trezi, a deștepta) și morții (sau din morți), se spune în legătură cu zgomote sau surse de zgomote foarte stridente. A mirosi a mort = a) a fi pe moarte, a mirosi a pămînt, v. m i r o s i; b) (argotic, în legătură cu o afacere) a fi lipsit de perspectivă, a fi pe punctul de a eșua. (Regional) A da cu mort peste viu, se spune cînd se iau la întrecere cel mai slab cu cel mai tare. Cf. CIAUȘANU, V. 180. Ca la mort = (în legătură cu verbe ca „a se aduna”, „a veni”, „a fi”) în număr mare. A umbla (sau a merge) ca după mort = a merge foarte încet. ◊ Ziua morților = zi anumită în calendarul creștin (a cărei dată variază după regiuni și confesiuni), cînd se fac rugăciuni speciale în biserici pentru cei decedați. V. m o ș¹ (I 5). Cf. COSTINESCU. (Argotic) Locul mortului = locul din mașină situat în față, lîngă șofer. 2. S. m. (Popular) Cortegiu mortuar. Ieșeam la pîrlaz cînd trecea cu mortul pe la poarta noastră. CREANGĂ, A. 14. Să nu tai calea mortului. PAMFILE, B. 10. 3. S. n. (Regional) Înmormîntare. Părintele are astăzi două morturi. Com. din BRAȘOV. 4. S. m. art. (Regional) Numele unor jocuri obișnuite la priveghi, în care unul dintre participanți se preface mort (I 1). Mortul se joacă pe la priveghiuri. PAMFILE, J. I, 26, cf. ȘEZ. VIII, 123, IX, 75. – Pl.: morți, moarte și (regional, II 3) morturi. – Lat. mortuus.

ROȘIA MONTANĂ, com. în jud. Alba, situată la poalele NV ale M-ților Metaliferi, pe râul Roșia; 3.588 loc. (2005). Haltă de c. f. (în satul R. M.). Expl. de min. auro-argentifere și cuprifere. Muzeul mineritului. În arealul com. R. M. a existat o importantă așezare romană, cunoscută sub numele de Alburnus Maior, considerată ca cel mai important centru de extracție a aurului din Dacia. Săpăturile arheologice (1855) au scos la iveală multe tăblițe cerate cu inscripții care menționau o mare diversitate de coloniști specializați în exploatări miniere. Tot aici, au mai fost identificate mai multe galerii de mină din epoca dacică și din timpul stăpânirii romane, resturile unei roți hidraulice de lemn și o instalație complexă de drenaj, cu roți suprapuse. În satul Cărpiniș, atestat documentar în 1595, se află casa natală a lui Ion Oargă (cunoscut sub numele de Cloșca), renovată în 1985, în care a fost amenajat un muzeu memorial. În satul R. M., atestat documentar în 1733, se află biserica Adormirea Maicii Domnului (sec. 18) și numeroase case vechi din sec. 18-19. În arealul com. R. M. există rezervațiile geologice Piatra Corbului (martor litologic al fazelor de erupții târzii, alcătuit din andezite piroxenice) și Piatra Despicată (un bloc de andezit bazaltoid de culoare închisă). Centru turistic și punct de plecare spre Detunatele.

PÎINE, pîini, s. f. (Și în forma pîne) 1. Aliment de bază, preparat dintr-un aluat de făină (de grîu, secară etc.) frămîntat cu apă, dospit și copt în cuptor; (regional) pită. Într-o dimineață, își puse poalele-n brîu și se pregăti de copt pîne. CAMILAR, N. II 397. Aveai pachețelul tău cu mîncare; halva și o bucată de pîine. PAS, Z. I 268. Cu pînea și cu carnea uscată într-o mînă și c-o ploscă într-alta, Hrișa lăsă caii deoparte și... coborî la pîrău. SADOVEANU, O. VII 37. ◊ Fig. În străfunduri de beznă smolită... zace, adînc tăinuită, Pîinea uzinelor, Cărbunele. DEȘLIU, G. 46. Arbore de pîine v. arbore. ◊ Expr. A mînca pîine și sare (pe un sau dintr-un taler) cu cineva = a conviețui, a trăi împreună cu cineva, a împărți cu cineva binele și răul. Să știu de bine că mă duc la mănăstire, pîine și sare nu mai mănînc cu el! CARAGIALE, O. I 50. Că tu de nu-i vei tăia, eu nu mai mănînc pîine și sare cu tine pe un taler. ISPIRESCU, L. 64. A ieși înaintea cuiva sau a întîmpina (pe cineva) cu pîine și sare = a întîmpina (pe cineva) cu deosebită cinste. Tot poporul: rudă, frate, soră, mamă și părinte... cu pîni și sare vor ieși vouă-nainte! ALECSANDRI, O. 248. A avea (sau a ține, a fi cu) pîinea și cuțitul în mînă = a avea la îndemînă toată puterea, toate mijloacele. Bun ca pîinea (cea) bună (sau caldă) = foarte bun. Se caută (sau se vinde) ca pîinea (cea) caldă, se spune despre o marfă care e foarte căutată, care se vinde foarte repede. ♦ Aluat de pîine încă necopt. Dară maica ce lucra? Da la pîne frămînta. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 172. Eu, bădiță, aș ieși, Dă-s cu mînile în pîne. id. ib. 412. 2 Hrană necesară pentru trai; existență (2). Pînea mi-o cîștig cu scripca. CAMILAR, N. I 266. În schimbul muncii mele, îmi puteam cîștiga pîinea, fie și amară. STANCU, D. 472. Pribeag prin lume, fără pîine, fără rost, La căminurile voastre am aflat un adăpost. DAVILA, V. V. 33. ◊ Expr. (Adesea în construcție cu verbele «a cîștiga»,«a munci») O bucată de pîine = un minimum de existență, resurse modeste de trai. A lua (cuiva) pîinea de la gură = a distruge (cuiva) toate posibilitățile de existență. ♦ Fig. Agoniseală. De acum trebuie să ne mai punem și cîte pe-oleacă de carte, căci mine, poimîne vine vacanția și noi stricăm pînea părinților degeaba. CREANGĂ, A. 100. 3. (Munt., Mold.) Cereale, recoltă de cereale, holdă; bucate (2). Nemărginita cîmpie plină de pîne adia ușor la suflarea vîntului dimineții, întunecîndu-se în coborîșuri, sclipind ca aurul în coamele de val. SADOVEANU, O. III 647. Era în luna lui august, pe la strînsul pînei. GANE, N. I 159. ◊ Pîine albă = grîu, orzoaica (spre deosebire de secară). Se văd niște dealuri acoperite cu pîne albă. CAMILAR, N. II 387. Întîia arătură se face pentru pînea mărunțică, pînea albă sau pînea de vară. PAMFILE, A. R. 50. ♦ Grăunțe de cereale (mai ales de grîu). Mătușa venind în urma căruței rîdea și le tot spunea ceva, de departe, arătînd cu codiriștea movilele de pîne albă. CAMILAR, N. II 396. 4. Fig. (În trecut) Slujbă, funcție, post. Dă-i și lui acolo o pîine. CAMIL PETRESCU, U. N. 70. După trei ani, cum și din ce pricină, nu știu, dar destul atîta că-și pierdu și această pîne, remîind din nou sărac. MARIAN, O. I 11. ◊ Expr. (În trecut) A pune (sau a băga) în pîine (pe cineva) = a da o funcție, o slujbă (cuiva). L-a băgat Aristică în pîine, dar, uite, că tot el îl bagă în chichion. PAS, L. I 33. Să mă puie în pîne, să capăt un loc. ALECSANDRI, la CADE. A fi în pîine (sau a mînca o pîine) = a avea o funcție, o slujbă (bună). A mîncat pîine în casa mea. CAMIL PETRESCU, U. N. 70. A scoate (sau a da afară) din pîine (pe cineva) = a-l da afară din serviciu. Te dau ș-afară din pîine cu ocară! CARAGIALE, O. III 32. – Variantă: pîne s. f.

ADJECTIVAL,-Ă 1. Grup ~ Termen impus de gramatica generativă*, desemnând o structură de constituenți alcătuită în jurul unui adjectiv, în calitate de centru* (sau cap*) de grup*, însoțit sau nu de un predeterminant cantitativ sau gradual (ex. (prea) capabil, (grozav de) capabil, (destul de) capabil) și urmat de determinanții lui obligatorii (complementele* sau argumentele* adjectivului) și/sau de determinanții facultativi; sin. parțial cu sintagmă ~, termen utilizat de gramatica structurală* pentru un grup adjectival a cărui structură are doi componenți: adjectivul și determinantul său. • Numai o clasă restrânsă de adjective are capacitatea de a primi complemente, care pot fi realizate nominal sau prepozițional (vezi util studenților, cu un complement realizat prin nominal, dar sigur de ceva / ~ că va reuși, unde complementul se poate realiza sau nominal sau propozițional) și cărora adjectivul le impune restricții de formă: de caz, de prepoziție (capabil de..., sigur pe..., necesar cuiva, prielnic mie) și le impune rolul tematic (vezi gelos pe..., rolul țintă*; util studenților, rolul beneficiar*; capabil de..., rolul pacient* etc.). Alte adjective primesc numai determinanți facultativi, a căror funcție semantică este de a limita predicația adjectivului sau de a reduce semantismul vag al unora dintre ele (ex. bună la matematică, fericită în căsnicie) sau de a stabili circumstanța de manifestare a calității (ex. fericită acum și aici). Structura unui GA_j = (simbol pentru grup adjectival) este: (Det) Aj Compl. (Adjunct). 2. Locuțiune ~ Grup fix* (neanalizabil) de cuvinte (vezi LOCUȚIUNE) care funcționează global ca un adjectiv, exprimând o calitate sau o relație a obiectelor, iar, morfosintactic, apare în contextele și cu funcțiile proprii adjectivului. Vezi, de ex., comportamentul grupurilor neanalizabile de seamă, în stare, care apar în contextul unui verb copulativ și al unui substantiv regent (este un poet de seamă; este în stare / om în stare de efort), unul primind obligatoriu un complement prepozițional, iar amândouă având capacitatea de a primi morfeme ale gradării și complemente ale comparației (este cel mai de seamă dintre poeți; este mai în stare decât mine de efort). 3. Sufix ~ Clasă de sufixe* lexicale care, atașate la baze* substantivale sau verbale, creează cuvinte noi aparținând clasei adjectivului (vezi DERIVARE). în limba română, cele mai productive* sufixe adjectivale sunt: -esc (ceresc, pământesc); -iu (auriu, pământiu); -os (inimos, dureros); -tor (chinuitor, fermecător), iar dintre sufixele neologice, -bil (locuibil, lăudabil). 4. Articol ~ Specie de articol* hotărât* proprie limbii române; sin. demonstrativ. Creație pe teren românesc din formele pronumelui demonstrativ, repetă aproape identic un proces anterior petrecut în trecerea de la latină la română: ștergerea valorii demonstrativului și transformarea lui în articol hotărât, probând sensibilitatea limbii române față de parametrul individualizării*. Această sensibilitate se manifestă prin inventarul bogat de articole (vezi și articolul GENITIVAL* sau POSESIV) și prin nevoia expresă de marcare redundantă* a individualizării (în ex. rochia mea cea nouă, limitarea extensiunii* predicatului la un anumit obiect se realizează, simultan, prin două articole hotărâte, precum și prin determinantul posesiv). • Articolul adjectival apare obligatoriu în grupuri de patru termeni: substantiv + art. sudat + articol adjectival + adjectiv (sau grup prepozițional sau numeral ordinal), preferând însă construcția cu cinci termeni, în care substantivul este însoțit de un determinant posesiv (ex. rochia mea cea nouă; rochia cea dintâi; rochia cea din cuier). Ca orice articol, repetă informația de gen, de număr și de caz a substantivului individualizat. Când regentul substantival lipsește, articolul adjectival preia funcția capului* de grup, transformându-se în pronume semiindependent* (vezi Rochia de pe pat este curată, cea de pe scaun este murdară). Pe lângă rolul semantic de individualizare, articolul adjectival, apărând în grupuri nominale cu structură amplă, îndeplinește și rolul sintactic de legare a componentelor și de explicitare a relațiilor sintactice, trimițând neechivoc, prin formele flexionare, spre capul de grup. Vezi ARTICOL; SEMIINDEPENDENT. G.P.D.

VREDNIC, -Ă, vrednici, -e, adj. 1. (Mai ales despre persoane) Harnic, iute, cu spor, cu rost la treabă. Cunoșteam pe bătrîn; era un muncitor vrednic, săpător de pămînt, cu cei doi feciori ai lui. SADOVEANU, O. VI 366. Îl aștepta o femeie vrednică, voinică, doi copii vioi și o gospodărie de frunte. C. PETRESCU, S. 174. Vrednică-i neveasta mea. TEODORESCU, P. P. 272. ♦ Capabil, destoinic. Crezi că. te-aș fi ales de discipul al meu, de nu te știam vrednic și adînc? EMINESCU, N. 54. Ei sînt arcașii vrednici ai lui Ștefan domn cel mare, Ce-și gătește-acum săgeata s-o izbească-n depărtare. ALECSANDRI, P. A. 45. Grigorie Ghica-vv. nu era lipsit de oarecare calități bune și în cele dintîi vremi se arăta un domn vrednic. BĂLCESCU, O. I 101. ◊ (Adverbial) Astăzi v-ați purtat vrednic, zise cu glas moale și repezit Tomșa. SADOVEANU, O. VII 17. Miron... l-a lăudat că s-a purtat vrednic la oștire. REBREANU, R. I 160. Îi plăcu... ce vrednic și ce mîndru se pricepea Abu-Hasan să-i țină locul. CARAGIALE, O. III 70. ♦ (Urmat de un conjunctiv sau de un infinitiv) Care este în stare, care posedă însușirile necesare pentru a săvîrși ceva. Precum ai băgat de seamă, soțul meu e bătrîn. Om bun și milostiv, dar nu-i vrednic a ținea nevastă tînără. SADOVEANU, D. P. Să nu ne mai întrebăm cîți din gazetarii noștri sînt... prin știința lor vrednici a face meseria de care s-au apucat. CARAGIALE, O. III 217. Oi fi eu vrednic să trag un car, mai ales dacă merge singur. CREANGĂ, P. 40. 2. Care este demn de... care merită să..., căruia i se cuvine de drept ceva. Sînt cîteva clipe de extaz general vrednice de admirat. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 22. Locurile care înconjură satul nostru încă-s vrednice de amintire. CREANGĂ, A. 71. Oameni vrednici ca să șază în zidirea sfintei Golii. EMINESCU, O. I 150. ◊ Expr. (Regional, despre obiecte) A fi vrednic = a valora, a prețui. Moșule, ce gîndești că ar fi vrednic plugul acest de aur? RETEGANUL, P. IV 29. Toate la un loc vor fi doară vrednice vro zece zloți buni. La TDRG. ♦ Care se cuvine, care e pe măsura cuiva, care e potrivit cu... Nu-i vrednic pentru tine să omori voinici ca mine! ALECSANDRI, T. II 18.

GAROAFĂ, garoafe, s. f. Plantă erbacee, sălbatică sau de grădină, foarte bogată în specii, cu frunze lunguiețe, cu flori roșii, roz sau albe și cu miros plăcut, de cuișoare (Dianthus caryophyllus). Pe șiragul de garoafe care ocoleau ceardacul, soarele punea o gratie de aur. GALACTION, O. I 344. În cosiță-și prinde garoafa-nflorită... Pleacă la fîntînă și vine zorită. IOSIF, V. 77. Ochii-ți ard și-ți arde fața Ca garoafa dimineața. ALECSANDRI, P. P. 46. ◊ (Metaforic) Garoafa-nsîngerată-a gurii tale... Trezește forțe oarbe-n mine. CAMIL PETRESCU, V. 90. ◊ Compuse: garoafă-de-cîmp sau garoafă-sălbatică = garofiță (2).

rudar (rudari), s. m. – 1. Țigan căutător de aur. – 2. Țigan nomad care lucra obiecte de lemn. Bg., sb. rudar, din ruda „minereu” (Cihac, II, 320; Conev 76). Probabil denumirea s-a menținut, după ce s-a schimbat meseria primitivă, datorită consonanței cu rudă „par”. – Der. rudăresc, adj. (țigănesc; grosolan); rudărie, s. f. (meseria de țigan rudar; zăcămînt, mină).

STIHIE, stihii, s. f. 1. Fenomen al naturii care se manifestă ca o forță irezistibilă. Jder a cercetat împrejurimile, și zarea munților, și depărtările mării, cunoscînd că stihiile vor sta deocamdată în bună cumpănă. SADOVEANU, F. J. 646. Ai potolit furtuna, stihiile le-ai frînt. LESNEA, C. D. 41. S-a dezlegat, așa din senin, o vijelie cumplită și s-au răscolit stihiile toate. VLAHUȚĂ, R. P. 78. De atunci răsare lumea, lună, soare și stihii. EMINESCU, O. I 132. ♦ Fiecare dintre cele patru aspecte ale naturii pe care filozofii antici le puneau la baza tuturor corpurilor și fenomenelor naturii; element. Stihii a lumei patru, supuse lui Arald, Străbateți voi pămîntul și a lui măruntaie, Faceți din piatră aur și din îngheț văpaie. EMINESCU, O. I 94. Focul nu este altă decît una din cele patru stihii. DRĂGHICI, R. 75. 2. (În superstiții) Duh rău (personificînd o forță oarbă a naturii), fantasmă. Își zise în gînd că stihia morții a trecut alături. CAMIL PETRESCU, O. II 24. Noaptea... toate stihiile năpădesc pe mine... strigoii, moroii, tricolicii, vîrcolicii... ALECSANDRI, T. 616. Strigoii, stihiile urzitoare de rele, naiba, năbădaica și urletul cîinilor noaptea îi umplea de spaimă deopotrivă pe amîndoi. RUSSO, S. 103. ♦ Fig. Himeră, nălucă. Îi tăiase suflarea năsîlnica-i zvîrcolire... în lupta cu stihiile sale. C. PETRESCU, A. R. 50. 3. (În limbaj poetic) Pustietate, singurătate, sălbăticie. Doar pasul tău ușor În omăt strălucitor, Lasă urme viorii De conduri împărătești Peste albele stihii. TOPÎRCEANU, B. 7.

BAIE s.f. (Mold., Ban., Trans. SV) Mină, carieră. A: Le tăiară gleznile de la piciorul cel stîng și-i deaderă la ocne, la băi, să pață rău. DOSOFTEI, VS. C: Pre cursul apei Bistriță, din sus de cetate patru mile de loc, iaste baia Rodni[i] cea veache. GEOGRAFIA ARDEALULUI. Banyĕ. Fodinĕ (l. -a.). Banyĕ dĕ aur. Aurifodina. [Meliùs bájá, fodina]. Banye de argsent. Argentifodina. Banyĕ dĕ arame. Aerifodina. [Cuprifodina]. Banyĕ dĕ plumb. Plumbifodina. Banyĕ dĕ fiĕr. Ferrifodina. Banyĕ dĕ kositor. Stannifodina. AC, 329. Baie, fodina, bajae. MȘE, 85. Etimologie: magh. bánya. Vezi și băieș. Cf. madem (2).

*viréz v. tr. (fr. virer, it. virare, d. lat. girare, gyrare, a învîrti în cerc, a face volte. V. vira, jur 1, girez). Mar. (d. it.). Trag spre mine: a vira o parîmă. Com. Trec un cont de la o partidă la alta, fac un virament: a vira o sumă. Înlocuĭesc argintu care face negru într’o imagine fotografică pintr’un metal saŭ un compus maĭ stabil și maĭ plăcut (ceĭa ce se face în general pin clorură de aur): a vira o fotografie. V. intr. Cîrmesc: a vira cu aeroplanu. Fig. Îmĭ schimb părerea orĭ partidu.

Ileana Cosînzeana – este numele eroinei poeziilor și poveștilor noastre populare, fata cu părul de aur și ochii de azur, atît de mîndră și frumoasă încît „la soare te puteai uita, dar la dînsa, ba!” Vasile Alecsandri, în poezia La gura sobei, îi consacră cîteva versuri înflăcărate: „Iată pajuri năzdrăvane care vin din neagra lume Aducînd pe lumea albă Feți-Frumoși cu falnic nume. Dar pe mine ce m-atrage, dar pe mine ce mă-ncîntă. E Ileana Cosînzeana; în cosiță floarea-i cîntă.” Acest nume a ajuns să simbolizeze frumusețea femeii, grația și farmecul ei poetic. Despre o fată deosebit de frumoasă se spune că e o Cosînzeană. FOL.

LACRIMĂ, lacrimi, s. f. 1. Picătură din lichidul care umezește ochii și care se răspîndește în afară în urma unor tulburări în starea psiho-fizică a organismului uman (durere, emoție etc.). Sudoarea rece de pe frunte se amesteca în dîrele de lacrimi și picura pe cămașă. POPA, V. 158. Lacrimile se înșirau pe obrajii Irinei tot așa de mari și de lucitoare ca boabele de hurmuz ce purta în jurul gîtului. BUJOR, S. 66. Din ce noian îndepărtat Au răsărit în mine! Cu cîte lacrimi le-am udat, Iubito, pentru tine! EMINESCU, O. I 184. Cîte lacrimi am plîns eu. ALECSANDRI, P. P. 19. (În comparații) Era, în ziua aceea, un cer limpede ca lacrima și soarele umplea lumea de lumină. SADOVEANU, O. II 142. ◊ Fig. În liniște, pe cerul întunecos din fundul apei, începu să tremure lacrima de aur a celei dintăi steluțe. SADOVEANU, O. III 365. Deasupra lui tremurau liniștit florile albe, pe care el atîta de mult le iubise și cădeau molcom peste dînsul, cădeau lacrimile primăverii. PĂUN-PINCIO, P. 122. ◊ Loc. adv. Cu lacrimi de sînge = cu mare durere, îndurerat profund, zdrobit de durere. S-aruncă în brațele mîne-sa și cu lacrimi de sînge începu a-i spune. CREANGĂ, P. 26. Ș-oile s-or strînge, Pe mine m-or plînge Cu lacrimi de sînge! ALECSANDRI, P. P. 2. ◊ Expr. A rîde cu lacrimi = a rîde foarte tare. (Familiar) Lacrimi de crocodil v. crocodil. ♦ Fig. Strop, picătură. Un brad, nu prea înalt, dar foarte bătrîn și cu coaja plesnită în zeci de locuri, pentru a lăsa să se scurgă mari lacrimi de rășină, stă de strajă. BOGZA, C. O. 84. Moș Anghel, vestitul lăutar al Folticenilor, își drege glasul c-o lacrimă de cotnar. SADOVEANU, O. VII 287. 2. (La pl.) Plîns. Uneori o cuprindea o milă adîncă, un dor, o jale... nu știa singură ce e, dar simțea că o îneacă lacrimile. VLAHUȚĂ, O. AL. 120. ◊ Fig. În glasul maică-sa tremurau lacrimi. SADOVEANU, B. 68. ◊ Expr. În lacrimi = plîngînd de durere. Ai lăsat în lacrimi... soție, rude și copii. ALECSANDRI, P. I 230. Pînă la lacrimi = gata să plîngă, aproape de plîns. Mișcați pînă la lacrimi. (Rar) Vreme de lacrimi = anotimp ploios, vreme ploioasă. Era, spre căderea iernii, o vreme de lacrimi. M. I. CARAGIALE, C. 9. – Pl. și: lacrime (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 208). – Variantă: lacrămă (RETEGANUL, P. III 56, ISPIRESCU, L. 6) s. f.

RĂZBOI³, războiesc, vb. IV. Refl. A purta război; a se lupta, a se bate. Văd pe Pipăruș-Viteazul trecînd muntele de aur, Și-l văd cum se războiește c-un nedumerit balaur. COȘBUC, P. II 136. Trimise pe Belerofonte să se războiască cu Chimera și s-o răpuie. ISPIRESCU, U. 122. Astăzi este timpul să vă războiți Și prin dalbe lupte să vă nemuriți. BOLINTINEANU, O. 67. ◊ Intranz. (Neobișnuit) Voi îi cunoașteți bine, Căci pentru-a lor risipă ați războit cu mine. ALECSANDRI, P. III 217.

spre pp [At: CORESI, EV. 48 / E: ml super] Exprimă: 1 Orientarea poziției unei realități față de un reper spațial în direcția căruia se află realitatea respectivă Doarme cu fața ~ fereastră. 2 Orientarea poziției unei realități față de un reper spațial peste care se află extinsă această realitate. Trecătoarea dă ~ Bran. 3 Orientarea poziției unei realități, reprezentată de o exteriorizare comportamentală, o atitudine adoptată sau o manifestare a unei percepții față de un reper spațial, în direcția căruia se află realitatea respectivă. Tu pleci ochii ~ pământ. Țăranul a arătat ~ palatul de peste drum. 4 Orientarea poziției mai multor realități față de un reper spațial, care reprezintă punctul de convergență al acestor realități Apele se unesc ~ vărsare. 5 Orientarea poziției unei realități, exprimate sau subînțelese, față de un reper spațial, care reprezintă un sens de raportare la altă realitate. Arată cu mâna ~ direcția casei. 6 Orientarea poziției unei realități, exprimate sau subînțelese, față de un reper spațial, care este un plan de raportare delimitat în interiorul unei suprafețe, al unui întreg etc. Iese dinlăuntru ~ afară. ~ centrul Pământului. 7 Orientarea poziției unei realități, exprimate sau subînțelese, față de un reper spațial, care este un punct cardinal Este ~ apus de Grecia. Abaterea e uneori ~ răsărit, alteori ~ apus. 8 (Înv) Orientarea poziției unei realități față de un reper spațial, care este cel pe care se suprapune prin contact direct ceva manifestat sau produs de această realitate. Păsările încuibează ~ ramurele lui. Încinși ~ piept cu brâu de aur. 9 Orientarea desfășurării unui fapt față de un reper spațial în direcția căruia se îndreaptă acest fapt. Să sufle vântul ~ mare. Veneau unul ~ altul. 10 Orientarea desfășurării unui fapt sau a manifestării unei percepții față de un reper spațial, care este cel vizat ca destinație a desfășurării acestui fapt sau a manifestării acestei percepții. Vine ~ ei. Întoarce-te ~ mine. 11 Orientarea desfășurării unui fapt față de un reper spațial care este cel asupra căruia este concentrată desfășurarea acestui fapt. Păsările se agitau ~ deal. 12 Orientarea desfășurării unui fapt față de un reper spațial, care este cel împotriva căruia este pornită desfășurarea acestui fapt. Deschid focul ~ noi. 13 Orientarea desfășurării unui fapt față de un reper spațial, care este un sens de raportare la o altă realitate, exprimată sau subînțeleasă. Aleargă ~ dreapta. Pragul călătoriei ~ aiurea. 14 Orientarea desfășurării unui fapt față de un reper spațial, care este un plan de raportare delimitat în interiorul unei suprafețe, al unui întreg etc. Apucai ~ fundul grădinii. Pornește ~ marginea orășelului. 15 Orientarea desfășurării unui fapt față de un reper spațial, care este un punct cardinal. Ieși ~ răsărit. Soarele cobora ~ asfințit. 16 Orientarea anterioară a încadrării unui fapt prin raportare la un reper temporar orar, calendaristic etc. față de care se aproximează prezența acestui fapt. În noaptea ~ 15 august. 17 Orientarea anterioară a încadrării unui fapt prin raportare la un reper temporal circumstanțial, față de care se aproximează prezența acestui fapt. A venit ~ seară. 18 Orientarea anterioară a vârstei atinse de cineva prin raportare la un reper temporal, reprezentat de o limită cantitativă exprimată în număr de ani. Are ~ patruzeci de ani. 19 Orientarea anterioară a încadrării unui fapt prin raportare la un reper temporal, precedat de o indicație orală sau calendaristică, care reprezintă limita de extindere a intervalului determinat în raport cu indicația orală sau calendaristică corelată. Noaptea de luni ~ marți. 20 Orientarea anterioară a încadrării unui fapt prin raportare la un reper temporal, care reprezintă o parte a unei unități durative, determinată prin poziția pe care o ocupă în cursul desfășurării acesti unități durative ~ miezul nopții. ~ sfârșitul verii. 21 Orientarea unui fapt față de un reper temporal, care este un plan de perspectivă, sau, mai rar, de retrospectivă apreciat prin raportare la un moment actual, exprimat sau subînțeles, în care se încadrează faptul respectiv O fereastră ~ viitor. ~ ani mai fericiți visăm. 22 Orientarea anterioară a programării unui fapt prin raportarea la un reper temporal orar, calendaristic etc. față de care se aproximează actualizarea acestui fapt. După amiază, ~ ora 16. La sfârșitul lunii, ~ 26. 23 Orientarea anterioară a programării unui fapt prin raportare la un reper temporal, față de care se aproximează actualizarea acestui fapt și care este un plan de perspectivă apreciat dintr-un moment actual, exprimat sau subînțeles, în care se încadrează faptul respectiv. Am mutat speranțele ~ un viitor nu prea îndepărtat. 24 Orientarea ca raportare la un obiectiv căruia i se atribuie sensul manifestării unui fapt. Copiii capătă aplecare ~ învățătură. 25 Orientarea sensului de manifestare a unui fapt față de un obiectiv, în raport de care se confirmă, atestă etc. faptul respectiv. L-a îndreptat ~ cercetarea de sine. 26 Orientarea ca raportare la un obiectiv, față de care se apreciază o schimbare de la orientarea normală a sensului de manifestare a unui fapt. N-o da ~ glumă! 27 (Îcs) ~ deosebire, înv, ~ asemănare Orientarea aprecierii unui fapt față de altul, înrudit ori diferit, prin raportare la un obiectiv, față de care se evaluează felul de comparare considerat ca sens al acestei orientări ~ deosebire de mine, el e bine pregătit. 28 (Înv) Orientarea sensului relatării unui fapt, ca raportare la un obiectiv, față de care se fundamentează această orientare ~ zisele lui nu putea să razime cineva. 29 Orientarea sensului de manifestare a unui fapt prin raportare la un obiectiv, față de care se prevede consecința acestei orientări Paguba era prea mare ~ a nu-l îngrijora. 30 Un sens de orientare pentru manifestarea unui fapt, dedus din reacția, de obicei sufletească, provocată asupra cuiva de faptul respectiv, față de un obiectiv, în raport de care se stabilește accidental această orientare. ~ mirarea lui. 31 (Înv) Orientarea sensului de manifestare a unui fapt față de un obiectiv, reprezentat de un destinatar și în raport de care se determină această orientare Supunere a pruncilor ~ părinți. 32 (Înv) Orientarea sensului de manifestare a unui fapt față de un destinatar, în raport de care se determină această orientare și care este cel în beneficiul căruia se manifestă acest fapt S-a milostivit ~ ei. 33 (Înv) Orientarea sensului de manifestare a unui fapt față de un destinatar, în raport de care se determină această orientare și care este cel împotriva sau în detrimentul căruia se manifestă acest fapt Au rădicat oaste ~ nemți. 34 (Înv; îcs) Unul ~ altul Orientarea sensului de manifestare a unui fapt față de un destinatar, în raport de care se determină această orientare și care este cel care replică prin manifestarea aceluiași fapt Nu mintireți unul ~ altul. 35 Orientarea ca raportare la un obiectiv indicat pentru motivarea sensului manifestării unui fapt ~ pomenirea neamurilor. 36 Orientarea sensului manifestării unui fapt față de un obiectiv, prin care este indicată o motivare pentru această orientare și care este petrecerea, producerea, săvârșirea etc. a ceva Să-mi slujească ~ îndreptarea greșelilor. 37 Orientarea sensului manifestării unui fapt față de un obiectiv prin care este indicată o motivare pentru această orientare și care se referă la un țel ce urmează a fi atins Silințele neamului ~ adevărata cultură. 38 Orientarea sensului manifestării unui fapt față de un obiectiv prin care este indicată o motivare pentru această orientare și care este intenția de aducere a unei dovezi ~ exemplu.., ~ pildă... 39 (Înv; îcs) ~ semn de (ori că), ~ semnul Orientarea sensului manifestării unui fapt față de un obiectiv prin care este indicată o motivare pentru această orientare și care constă în intenția de a atribui acestui fapt o anumită valoare simbolică Această pungă dăruim ~ semnul mulțumirei noastre.

COAJĂ, coji, s. f. 1. Învelișul exterior al rădăcinilor, tulpinilor și ramurilor copacilor și al altor plante lemnoase; scoarță. Coaja acestor meri era suflată cu aur. ISPIRESCU, L. 64. [Balaurul] a ros toată coaja copacilor din codru. CREANGĂ, P. 112. Pare că și trunchii veciniei poartă suflete sub coajă. EMINESCU, O. I 85. De zece zile caii n-au ros decît coaja copacilor. NEGRUZZI, S. I 167. 2. Învelișul exterior al fructelor, al semințelor etc. Pe trotuar, apa spăla coji de portocală. C. PETRESCU, Î. II 158. Arunca spre mine, peste marginea de deasupra a cojii de harbuz, ochii ei mari, negri și plini de o nevinovată, bucurie. HOGAȘ, M. N. 18. Negăsind nimic de ronțăit, luă și ea cojile de măr pe care le lepădase stăpînă-sa și le mîncă cu multă poftă, ca pe niște trufandale. ISPIRESCU, L. 161. 3. Învelișul tare și calcaros al oului. Nu-mi dai o coajă de ou? Pentru fiu-meu, pentru Vasile. E ligav la mîncare. STANCU, D. 27. 4. Partea exterioară, mai tare, a unor alimente coapte, fripte, dospite (ca pîinea, mămăliga, friptura, brînza etc.). V. crustă. Pîinea are coajă rumenă. ◊ A prins mămăliga coajă, se zice despre un om sfios, care începe să prindă curaj și să fie îndrăzneț. ♦ Bucățică uscată rămasă de la mîncare; rămășiță care nu se mai întrebuințează. O coajă de mălai de ieri De-o vezi la noi tu ne-o apuci, Băieții tu-n război ni-i duci, Pe fete ni le ceri. COȘBUC, P. I 208. 5. Crusta unei răni care începe să se vindece, să se cicatrizeze. 6. Stratul exterior, vîrtos și răcit al globului pămîntesc; scoarță. 7. (Învechit, rar) Învelișul tare și calcaros al unor moluște sau al unor crustacee (scoici, melci, raci etc.). Să strînge ca melcul în coaja lui. PANN, P. V. I 134. [Dobitoace] ce se închid în cojile lor. GOLESCU, Î. 49.

PUZDERIE, puzderii, s. f. (La pl., sau la sg. cu sens colectiv) 1. Resturi lemnoase care cad din tulpina cînepii sau a inului la melițare și scărmănare. O, tu crai cu barba-n noduri... Tu în cap nu ai grăunțe, numai pleavă și puzderii. EMINESCU, O. I 83. ◊ Fig. Soarele de septemvrie ajunse la amiază, împrăștiind o puzderie de aur asupra acelor locuri tihnite. SADOVEANU, F. J. 206. ◊ Expr. A face (sau a se face) puzderie = a (se) sfărîma, a (se) zdrobi, a (se) face praf; a (se) distruge, a (se) nimici cu totul. S-a răvășit totul în el și s-a făcut puzderie. POPA, V. 336. Mă deștept ca trăsnetul și fac puzderie orice-mi cade subt mină. NEGRUZZI, S. III 119. 2. Cantitate mare de praf, gunoaie mărunte, stropi de ploaie, fulgi. Nourii se grămădeau și se zbăteau ca niște site uriașe sub care se învolbura vîntul cu șfichiuri de ger, spulberînd puzderiile. SADOVEANU, F. J. 443. Un vînt, cu toane repezi, le zvîrle-n obraz puzderia de stropi. VLAHUȚĂ, O. A. 135. Iar vîntul cînd va bate, în gîrbovita iarnă, Puzderii de zăpadă deasupră-ți o s-aștearnă. DEMETRESCU, O. 48. ◊ (În metafore și comparații) Iar din imperiul tăcerii Se desprindeau fulgi mari de nea: Cădeau încet, cădeau puzderii, în urma și-naintea mea. IOSIF, PATR. 77. 3. Mulțime de oameni sau de animale, droaie, grămadă. V. spuză. Adînc vuia satul de puzderia armatelor. CAMILAR, N. I 218. A fost mare ticălos la viața lui... Oameni a sărăcit, o puzderie, POPA, V. 87. O puzderie de copii și-au întins nesigure mîini după faldurile rochiei. ANGHEL, PR. 23. ◊ (În metafore și comparații) În juru-i roiau... țînțarii, puzderie, cu zumzet ascuțit. DUMITRIU, N. 259. – Variantă:(regional) pozderie (SBIERA, P. 147, CREANGĂ, A. 88, ALECSANDRI, T. 277) s. f.

DRAGĂ, drage, s. f. 1. Instalație plutitoare cu care se sapă sub apă și se scoate materialul săpat sau cu care se scot și se spală minereurile de aur, cositor și platină. O dragă gigantică lucra adîncind canalul navigabil. BART, E. 110. 2. Instrument constînd dintr-un fel de sac sau plasă cu care se colectează organismele vegetale sau animale de pe fundul apelor. Crustaceii prinși cu draga sînt mult mai greu de ales. FAUNA R.P.R. Î. I 160. 3. Dispozitiv cu care se înlătură de pe o cale navigabilă minele depuse în timp de război. Dragă de mine.

DEPĂNA, deapăn, vb. I. Tranz. I. A înfășura firele dintr-un scul pe un mosor, pe o țeavă etc.; a face firele scul, desfășurîndu-le de pe un ghem sau de pe un fus. Își deapănă tortul Din care și-or țese lelițele portul. DEȘLIU, G. 47. Lelea Fira sta, Gheme depăna. COȘBUC, P. II 142. Călepele lăsate pentru bătătură le-au depănat pe țevi cu sucala. CREANGĂ, O. A. 299. ◊ Fig. Tu cu mînile-ncleștate, mai cu degetele depeni, Mai sucești vreo țigară, numeri fire de musteți. EMINESCU, O. I 155. ◊ Absol. I-a mai dat... o vîrtelniță de aur, care depăna singură. CREANGĂ, P. 91. ◊ Refl. Fig. Pe de margini, din loc în loc, ca la o azvîrlitură de piatră unul de altul, se înalță plopi bătrîni, fuse uriașe pe care se deapănă vîntul. GÎRLEANU, L. 9. ◊ Expr. A lua (pe cineva) la depănat = a mustra, a lua din scurt, a trage o săpuneală. De-amu, bine că mi-ai spus; laspe mine, că ți-l iau eu la depănat! CREANGĂ, A. 56. II. Fig. 1. (Cu privire la unități de timp, la idei sau la expuneri de idei care se succed în șir neîntrerupt) A desfășura, a înșira. Cîțiva oameni par că și-ar depăna amintirile, pronunțînd cuvinte și fraze fantastice. BOGZA, C. O. 305. Ea își depăna încă firul aurit al visurilor ei copilărești. BUJOR, S. 31. Cîtă filozofie n-am depănat împreună toată noaptea aceea. CARAGIALE, O. III 232. Să-ncep a depăna firul poveștii. CREANGĂ, P. 184. ◊ Refl. Toată întîmplarea i se depăna pe dinaintea ochilor. CAMILAR, N. I 102. Se depănau pe dinaintea ochilor zilele de mîine. PAS, Z. I 313. Din volbura de vorbe se deapănă ușor Un cîntec ce sporește, mai larg, tot mai sonor. VLAHUȚĂ, O. AL. 56. ◊ Refl. pas. Cîțiva comeseni se așezaseră în largi fotolii de trestie și se depănau banalități curente. CAMIL PETRESCU, U. N. 108. 2. A parcurge (un drum, o distanță). Cu pasul meu lacom de drumuri Eu deapăn distanțele ghem. BENIUC, V. 63. Deapănă kilometri între ușă și fereastră. VLAHUȚĂ, O. AL. II 110. ◊ Intranz. (În expr.) A depăna din picioare = a umbla mișcînd repede picioarele. Își îndesau în cap pălăriile bortite... și prindeau să depene iute din picioarele goale, luînd cărarea tîrgului. SADOVEANU, P. S. 79.

RUPE, rup, vb. III. 1. Tranz. A distruge continuitatea unui material (trăgîndu-l sau întinzîndu-l în direcții contrare); a despărți (intenționat) un obiect în două sau mai multe bucăți. Colacul îl rupe vornicelul bucățele. SEVASTOS, N. 124. Vaca, ca vaca; îmi irosea ogrinjii din căruță, ba cîteodată rupea leuca. CREANGĂ, P. 115. Din două, una: ori rupem zapisu de vînzare, ori îmi dai pe Măndica. ALECSANDRI, T. I 327. Amar de zilele mele, Că lanțurile le-am rupt, Dar mătasa n-am putut, C-aia-mi taie mînile. BIBICESCU, P. P. 287. ◊ Refl. Cînd să strîngă nodul, pîc! se rupse ața, căci era putredă. ISPIRESCU, L. 55. Dînd într-un văgaș adînc, înghețat, m-am pomenit cu trăsura într-un peș: se rupsese osia și rămăsese în trei roate. GHICA, S. A. 96. Dar cînd Gruie se-ntindea, Două funii se rupea. ALECSANDRI, P. P. ◊ (În contexte figurate) Romînul cu-a sa mînă rupe lanțul de robie. ALECSANDRI, O. 74. Ah! nu pot eu trăi fără tine; Eu încă a vieții fir mi-oi rupe, Pe amîndoi o groapă să ne astupe. BUDAI-DELEANU, Ț. 167. ◊ Expr. A rupe (sau, refl., a i se rupe cuiva) inima (mai rar sufletul, rărunchii) = a produce cuiva (sau a simți) o mare durere. Începu a se boci de ți se rupea rărunchii de milă. ISPIRESCU, L. 30. Milă mi-e de tine; dar de mine, mi se rupe inima de milă ce-mi este. CREANGĂ, A. 68. Treci, dorule, Murășul, Nu-mi mai rupe sufletul; Treci, dorule, Tîrnava, Nu-mi mai rupe inima. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 116. A rupe inima tîrgului v. inimă (IV). ♦ (Complementul indică o parte a corpului) A fractura. Ei, cum căzui eu, neiculiță!... Să-mi rup nasul și mai mult nu. DELAVRANCEA, O. II 114. Iute se întoarnă înapoi, zburînd neîncetat, de frică să nu-i mai rupă cineva și celalalt picior. CREANGĂ, P. 96. Da dați-mi pace, că mi-ți rupe vro mînă. ALECSANDRI, T. 87. ◊ (Prin exagerare) O să mă bată, o să-mi rupă oasele. AGÎRBICEANU, S. P. 39. ◊ Expr. A-și rupe picioarele = a umbla mult, a obosi (umblînd fără folos). A-și rupe gîtul (sau grumajii) = a o păți rău de tot, a-și pierde viața, cinstea, averea. Mașina săltă vertiginos peste gropi și pietroaie... viră nebunește și dispăru. – Ce oameni! Ce oameni! se minună cu indignare Onisfor Sachelarie. Au să-și rupă gîtul. C. PETRESCU, Î. II 222. A-și rupe pieptul = a-și obosi plămînii (vorbind sau cîntînd prea mult). ♦ A întrerupe, a curma. Nici unul nu-ncearcă să rupă Tăcerea. COȘBUC, P. I 290. Soția... sa era în stare să rupă relațiile cu cei mai buni amici. BOLINTINEANU, O. 416. ◊ Expr. A o rupe cu ceva sau cu cineva = a pune capăt unui obicei, unui sistem, unei atitudini sau legături. În chipul acesta credeau autorii că au rupt-o cu metoda tratajelor. CĂLINESCU, I. C. 145. A rupe prețul (sau tîrgul) = a ajunge la învoială (după o tocmeală îndelungată); a cădea de acord asupra condițiilor, prețului. S-a înamorat de domnișoara... și m-a rugat ca să întru în vorbă cu d-ta... să rupem tîrgul, cum se zice. ALECSANDRI, T. 774. 2. Tranz. A distruge un obiect prin întrebuințare. Au început a țupăi... și a se sfărma jucînd, cît și-au rupt tot cojocul bucățele. SBIERA, P. 9. După tine alergînd, Trei perechi de cizme-am rupt. TEODORESCU, P. P. 324. 3. Tranz. A distruge continuitatea unui obiect (prin sfărîmare, spargere, bătaie, tăiere, frîngere). Dunărea se aruncă furioasă, rupînd cu zgomot cele din urmă stăvilare. VLAHUȚĂ, R. P. 7. ◊ Fig. Dintr-o dată o salvă rupea văzduhul. SADOVEANU, O. VI 48. ◊ Expr. A rupe frontul = a străpunge linia de apărare a inamicului. Muscalii rupseră frontul într-un loc ce se cheamă Uman; și prinseră a-i fugări pe nemți. SADOVEANU, M. C. 129. A rupe sau (refl.) a se rupe gheața v. gheață. 4. Tranz. A sfîșia un lucru smulgînd bucăți dintr-însul; a smulge o parte dintr-un obiect. Zări pasărea rupînd cu lăcomie ficații bietului Prometeu. ISPIRESCU, U. 47. Cu toate că rupea din ea, turta rămînea tot întreagă. ȘEZ. I 260. ♦ A sfîșia un animal sau (de obicei prin exagerare) un om (atacîndu-l, lovindu-l, bătîndu-l). Copiii după ei se țin Și cîinii dau să-i rupă. IOSIF, PATR. 52. Vede că se răped cînii să rupă omul, nu altăceva. CREANGĂ, P. 147. Ici a furat un cîrlan, dincolo o rupt un mînz, la cutare un porc. CONTEMPORANUL, III 700. ♦ A zdrobi. Izbi cu pumnul în masă spre vioară, Și-n murmur carnea pumnului a rupt. COȘBUC, P. I 140. ◊ (Prin exagerare) Înainte de a pleca, soldații au fost rupți cu instrucția și cu teoria. PAS, Z. III 281. Dacă nu era cocoana să sară pentru mine... mă rupea, că nu-ș’ ce-avea, era turbat rău de tot. CARAGIALE, O. I 55. 5. Tranz. A desprinde (trăgînd cu putere) din locul unde este fixat; a smulge. Comandantul vostru își răsucea mustața, parcă ar fi vrut s-o rupă. PAS, Z. I 58. Rupse un copaciu din rădăcină. RETEGANUL, P. IV 18. Atunci fata i-au rupt pe nesimțite trei peri de aur din cap. SBIERA, P. 124. Avură grijă să poruncească argatului ca, în minutul ce va auzi ceva zgomot în cămăruța cu baia, să rupă o șindrilă din strașina casei, ca să le dea de știre. ISPIRESCU, L. 149. ◊ Expr. A rupe (cuiva) urechile = a-i aplica cuiva o pedeapsă, trăgîndu-l de urechi. Nu-mi pasă, măcar să-mi și rupă urechile. ALECSANDRI, T. I 38. A-și rupe de la gură = a se lipsi de strictul necesar în folosul altcuiva. Își rupe pîinea de la gură să-și trimită plodurile la învățătură. C. PETRESCU, R. DR. 352. Abia întors, se urcase în tren, poate călătorise pe un vagon, poate își rupsese de la gură ultimii bani, pentru a-mi aduce mie amintirile pe care le socotea atît de neprețuite. id. S. 160. ♦ (Cu privire la flori, fructe) A desprinde de pe tulpină; a culege. După ce dete cîteva tîrcoale prin grădină cu roabele după dînsa, veni și la stuful de trandafir, să rupă cîteva flori. ISPIRESCU, L. 78. Din cînd în cînd cu mîna argintoasă Ea rupe cîte-o floare și-o aruncă. EMINESCU, O. IV 93. Ele că-mi plecau Și pe cîmp umblau, A rupe începură Iederă și mure. ANT. LIT. POP. I 310. ◊ Fig. Chipul tău e rupt din soare. BOLINTINEANU, O. 56. ♦ A obține (cu greu) o sumă de bani. Cum voi rupe ceva parale de la tatăl tău, am să ți le pun deoparte. La TDRG. Cum a auzit Negoiță toate astea, și-a desfăcut coșurile la precupeți cu ridicata pe ce a putut rupe și s-a dus d-a dreptul să vază și el pe fata apucată. CARAGIALE, O. III 42. ◊ Fig. Cheltuiala e mare și oamenii greu o să-și rupă din sărăcie. REBREANU, R. I 267. 6. Refl. A se desprinde (cu oarecare efort) de lîngă cineva sau ceva, a se depărta de cineva sau de ceva. Brigadierul se rupse de grup și se îndreptă spre Gheorghe Soare. MIHALE, O. 108. Hăitașii se rupseră din grămadă. SADOVEANU, O. I 60. ◊ Tranz. Și-a stricat copiii. Nu-i pune la muncă. I-a rupt de sat. STANCU, D. 44. Pe mireasă o înhăță zmeul de mijloc, o rupse dintre ai săi, se înălță în aer și se făcu nevăzut cu fată cu tot. ISPIRESCU, L. 258. ♦ (Despre grupuri, colectivități) A se desface în două (sau în mai multe), a se împrăștia. Se sună de culcare. Mulțimea se rupse zgomotos. VLAHUȚĂ, O. A. 158. În piață ne rupem cîrduri, apoi ne despărțim pe uliți s-apucăm fiecare spre casă. id. ib. 234. ◊ Tranz. (În expr.) A rupe (sau, rar, refl., a se rupe) rîndurile = (despre un grup de oameni) a strica ordinea unui șir aliniat, a se împrăștia; (despre rînduri) a înceta să formeze un șir aliniat. V-ați oprit scurt în fața hingheriei. Ați rupt rîndurile și v-ați împrăștiat primprejur și-ați cules toate pietrele de pe cîmp. PAS, Z. I 58. Soldații și-au lăsat armele jos... Se comandă drepți – și nimeni nu mai mișcă. Se rup rîndurile cu noi – și iar ne comandă drepți. SAHIA, N. 120. A o rupe la (sau de) fugă (mai rar la goană, la sănătoasa sau de-a fuga) = a o lua la fugă. Omul se întoarse și o rupse la fugă, cu capul înainte, printre sălcii. DUMITRIU, N. 248. Lăsînd culionul și toiagul, o rupse la sănătoasa. STĂNOIU, C. I. 158. Calul sări și o rupse la goană. DELAVRANCEA, O. II 99. Case mici, tupilate... parcă stau gata s-o rupă de fugă. VLAHUȚĂ, R. P. 16. Am lăsat în urmă pe tovarășii mei și am rupt-o de-a fuga înainte. ALECSANDRI, T. I 457. ♦ Tranz. A-și deschide (cu efort) drumul (obținînd un loc de trecere). Și cînd veneau cele două ajunuri, cîte treizeci, patruzeci de băieți fugeam înaintea popii, de rupeam omătul de la o casă la alta. CREANGĂ, A. 10. ◊ (Complementul indică drumul deschis) Rupînd drumul printre oameni învălmășiți, pe cal înspumat, venea vijelios un olăcar. SADOVEANU, O. I 511. Duruind soseau călării ca un zid înalt de suliți, Printre cetele păgîne trec rupîndu-și large uliți. EMINESCU, O.I 148. 7. Tranz. (Cu complementul «vorbă» sau în expr. a o rupe (pe)...) A se exprima cu greu într-o limbă străină, a ști numai puține cuvinte. Generalul... o rupea binișor romînește. CAMILAR, N. I 259. Vorbește încai franțuzește?... A fi rupînd și el vro două vorbe ca toată lumea. ALECSANDRI, T. I 36. – Variantă: (învechit) rumpe (EMINESCU, O. I 76, ALECSANDRI, P. II 15, NEGRUZZI, S. I 62) vb. III.