SCUT, scuturi, s. n. 1. Armă defensivă făcută din metal, din piele sau din alt material, cu care luptătorii din antichitate și din evul mediu își apărau pieptul de lovituri; pavăză. Voi brațele jurînd le-ați pus Pe scut! COȘBUC, P. II 258. Brațu-i stîng era-ncordat Sub un scut de fier săpat. ALECSANDRI, P. II 10. ◊ (Poetic) Luna trecea ca un scut de argint prin întunericul nourilor. EMINESCU, N. 57. Și luna-i a cerului scut argintos Și stele păzesc în tărie. id. O. IV 96. ♦ (Rar) Blazon, stemă. Scutul de Malipieri este aur cu gheara de vultur, cel de Bragadini azur și jumătate argint cu cruce roșie. NEGRUZZI, S. III 459. 2. Fig. Apărare, ocrotire, sprijin. Totdeauna am găsit scăpare și scut în republică. SADOVEANU, O. VII 96. O, vino, și-mi vei fi soție; La pieptul meu găsi-vei scut. IOSIF, T. 99. Strălucitule Apollo, scut în contra răutății, Ajutor îmi adu grabnic. MACEDONSKI, O. I 162. Sultanul doarme pe patu-i de plăceri Avînd un scut puternic de crînceni ieniceri. ALECSANDRI, P. III 349. 3. (Tehn.) Dispozitiv de armare, alcătuit dintr-o construcție metalică, folosit la susținerea peretelui și a tavanului unei galerii de mine sau la protejarea lucrărilor de săpare și de căptușire a unui tunel. ♦ Mască de sudor. 4. Regiune veche a scoarței pămîntului, care stă la originea continentelor actuale.