MIRODENIE, mirodenii, s. f. 1. (Mai ales la pl.) Frunza, coaja, floarea unor plante (de obicei exotice), folosite pentru a da mîncărilor un gust picant sau aromat. Tot tumultul planetei, cu porturi și hamali... cu minusculi arbuști de mirodenii. C. PETRESCU, C. V. 119. Nu s-a învrednicit... să guste rachiu călugăresc cu mirodenii. HOGAȘ, M. N. 163. În mijloc sta așezată o masă cu șapte talere de aur greu, cu mîncăruri din care se ridicau aburi de deosebite mirodenii. CARAGIALE, P. 141. 2. Miros plăcut, mireasmă, parfum, aromă. Curînd începură curcile a sfîrîi deasupra jarului și a răspîndi o mirodenie care nu se mai află. SADOVEANU, O. VI 44. Cer un ceai fierbinte de cinci parale, cu mirodenie de cuișoare. BOTEZ, ȘC. 52. ♦ (Învechit, mai ales la pl.) Ulei aromat, întrebuințat la ungerea trupului. Șîpușoarele cu mirodenii și celelalte mărunțușuri cumpărate de mine. SEVASTOS, N. 220. 3. Plantă erbacee din familia cruciferelor, cu flori galbene-verzui, care răspîndesc noaptea un miros plăcut (Hesperis tristis). – Pronunțat: -ni-e.