STIHIE, stihii, s. f. 1. Fenomen al naturii care se manifestă ca o forță irezistibilă. Jder a cercetat împrejurimile, și zarea munților, și depărtările mării, cunoscînd că stihiile vor sta deocamdată în bună cumpănă. SADOVEANU, F. J. 646. Ai potolit furtuna, stihiile le-ai frînt. LESNEA, C. D. 41. S-a dezlegat, așa din senin, o vijelie cumplită și s-au răscolit stihiile toate. VLAHUȚĂ, R. P. 78. De atunci răsare lumea, lună, soare și stihii. EMINESCU, O. I 132. ♦ Fiecare dintre cele patru aspecte ale naturii pe care filozofii antici le puneau la baza tuturor corpurilor și fenomenelor naturii; element. Stihii a lumei patru, supuse lui Arald, Străbateți voi pămîntul și a lui măruntaie, Faceți din piatră aur și din îngheț văpaie. EMINESCU, O. I 94. Focul nu este altă decît una din cele patru stihii. DRĂGHICI, R. 75. 2. (În superstiții) Duh rău (personificînd o forță oarbă a naturii), fantasmă. Își zise în gînd că stihia morții a trecut alături. CAMIL PETRESCU, O. II 24. Noaptea... toate stihiile năpădesc pe mine... strigoii, moroii, tricolicii, vîrcolicii... ALECSANDRI, T. 616. Strigoii, stihiile urzitoare de rele, naiba, năbădaica și urletul cîinilor noaptea îi umplea de spaimă deopotrivă pe amîndoi. RUSSO, S. 103. ♦ Fig. Himeră, nălucă. Îi tăiase suflarea năsîlnica-i zvîrcolire... în lupta cu stihiile sale. C. PETRESCU, A. R. 50. 3. (În limbaj poetic) Pustietate, singurătate, sălbăticie. Doar pasul tău ușor În omăt strălucitor, Lasă urme viorii De conduri împărătești Peste albele stihii. TOPÎRCEANU, B. 7.