miruță f. Bot. Tr. limba-boului. [Și mieruță: floarea-i dă miere albinelor].

EXTRAGE, extrag, vb. III. Tranz. 1. A scoate o substanță dintr-un material, a separa o substanță de alta prin diferite procedee. Mașinile extrag zahărul din sfeclă. ◊ Fig. Din vîna populară extrage Delavrancea și unele motive de basm. VIANU, A. P. 172. 2. A scoate o materie, un corp dintr-un loc sau dintr-un corp în care s-a format ori în care s-a introdus. Și-a extras o măsea. ▭ Mierea albinelor poartă parfumul florilor din care-i extrasă. VLAHUȚĂ, O. A. 454. ◊ Refl. pas. Oamenii au început să înalțe sonde. A început să se extragă petrol – o nouă bogăție a regiunii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2819. 3. (Mat.; în expr.) A extrage rădăcina pătrată (cubică etc.) = a afla un număr care, ridicat la pătrat (la cub etc.), să dea un număr dat.

DIN prep. I. (Cu sens local) 1. (Introduce un atribut care arată locul unde se află ceva) În. Și masa ovală de nuc, și sfeșnicul de alamă, și oglinda din părete în rama ei veche și simplă de lemn lustruit. VLAHUȚĂ, O. AL. II 18. [Izvoarele] sar în bulgări fluizi peste prundul din răstoace. EMINESCU, O. I 85. 2. (Introduce un complement care arată punctul de plecare al unei acțiuni) Dinspre, despre, dintru, de la. Se-nalță abur moale din grădină. TOPÎRCEANU, B. 4. Din cer un singur ochi de soare Căzu pe brîu și l-a răpit. COȘBUC, P. I 124. Balta vesel clocotește de-un concert asurzitor, Și din ochiuri se înalță cîrd de rațe ca un nor. ALECSANDRI, O. 188. ◊ Expr. Din urmă = de la locul unde am rămas. Acum, să ne întoarcem iar din urmă [cu povestea]. CREANGĂ, P. 174. ◊ (În corelație cu «în», «pînă în» sau «pînă la») Din poarta Siminichii și pînă-n fața crîșmei lui Andone, o unitate de tancuri poposea la marginea drumului. CAMILAR, N. I 23. ♦ (Complementul circumstanțial construit cu prep. «din» este în corelație cu un complement format cu același substantiv și prep. «în», pentru a arăta succesiunea în spațiu de la un loc la altul de același fel) Un stol de nagîți rătăcea din baltă în baltă, cu miorlăituri dureroase. SADOVEANU, O. VI 49. Atunci să mă fi văzut, cînd dam de urma unui cerb sau a unui urs, cum săream din stîncă în stîncă, pe la guri de prăpăstii adînci. ALECSANDRI, C. 28. ◊ Loc. adv. Din loc în loc = ici și colo, de la un loc la altul. Necunoscînd pe nime și umblînd din loc în loc, m-am rătăcit. CREANGĂ, P. 288. Din gură în gură (sau din mînă în mînă, din om în om) = de la om la om, de la unul la altul. Un joc mai știm și-o strigătură, Ce trece foc din gură-n gură. BANUȘ, B. 124. (În legătură cu o carte) Din scoarță în scoarță = de la prima pînă la ultima pagină, toată cartea. 3. (Arată locul și direcția în care se află sau se întîmplă ceva) Pe cînd mă ridic zdruncinat, auz foșneală pîntre coceni și un glas de om din apropiere. CARAGIALE, P. 40. ◊ Loc. prep. De din vale de... = de mai jos de... De din vale de Rovine, Grăim, doamnă, cătră tine. EMINESCU, O. I 149. Din jos de... = mai jos de...; dincolo de... Aleargă măicuț-aleargă, Aleargă din jos de moară Și-mi adă năsip în poală. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 107. Din sus de... = mai sus de... 4. (În legătură cu verbe care exprimă ideea unei separații) Mă condamnam... să-mi smulg mîna din umăr, aruncînd cu bolovani. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 12. ◊ Loc. adv. Din cale-afară sau afară din cale v. cale. ◊ Expr. A ieși (sau a scoate pe cineva) din fire (sau din sărite, din răbuș) v. scoate, ieși. (În legătură cu «a pieri») Din ochi = din fața ochilor. Piei din ochii mei. ALECSANDRI, T. 643. 5. (Introduce un atribut sau un complement care arată originea, proveniența, apartenența) Eu, frate, mă numesc Costan Cimpoieșu, din sat de la Udești. CAMILAR, N. I 13. Mierea albinelor poartă parfumul florilor din care-i extrasă. VLAHUȚĂ, O. AL. I 217. Simina, fata crîsnicului din Zimbru, și Șofron... erau foarte mîhniți. SLAVICI, O. I 287. ◊ (În contexte cu sens figurat) Din clocotul fierbinte al vieții celei noi, Țîșnește poezia adevărată, vie. DEȘLIU, G. 6. Statuie de marmură ieșită din mînile lui Canova. NEGRUZZI, S. I 50. Originea acestor adunări izvorăște din municipalitățile romane și din soboarele goților. BĂLCESCU, O. II 13. II. (Cu sens temporal) 1. (Introduce un complement care arată momentul existenței, timpul cînd se petrece o acțiune) O mulțime de furnici... au început a pișca din somn pe împăratul. CREANGĂ, P. 264. ◊ Loc. adv. Din vreme v. vreme. 2. (Introduce un complement care indică punctul de plecare în timp) N-am mai făcut geografia Europei din clasa treia. SEBASTIAN, T. 49. Îți spun ca la un frate, că din cruda copilărie slujesc prin străini. CREANGĂ, P. 200. Ei mi se sculau din zori, După glas de cîntători. TEODORESCU, P. P. 439. ◊ (În corelație cu «pînă») Va trebui cu dînșii să mă lupt din zori de zi pînă tîrziu în noapte. BENIUC, V. 72. ◊ Loc. adv. Din oră în oră (sau din an în an etc.) = la interval de o oră (sau de un an etc.). Să se tragă... din oră în oră. CAMIL PETRESCU, T. II 413. Din clipă în clipă sau din moment în moment = în orice clipă, acum, imediat, pe loc. Părea că se așteaptă să-i iasă în față, din clipă în clipă, un dușman. BOGZA, C. O. 25. Din zi în zi v. zi. Din cînd în cînd sau din vreme în vreme v. cînd. În cele din urmă v. urmă. III. (Cu sens partitiv) Dintre. Și rînd pe rînd veneau în sat Și ieri și astăzi cîte unul Din cei care-au plecat. COȘBUC, P. I 100. Aci vede omul adesea dealuri, din care unele sînt cu păduri și altele ochiuri limpede sămănate. GOLESCU, Î. 143. ◊ (Arată detașarea cuiva sau a ceva dintr-un colectiv, dintr-un tot) Îs cel mai vechi om din divizie. CAMILAR, N. I 13. Acuma începe una dintre zilele cele mai grozave din viața mea. CAMIL PETRESCU, U. N. 349. IV. (Introduce un complement de cauză) M-au trimis... din greșeală. CAMILAR, N. I 13. Din nebăgare de seamă... am călcat pe coprinsul tău. ISPIRESCU, L. 42. ◊ Loc. prep. Din cauza... (sau din pricina, din vina) Era o fată a cărei frumusețe aleasă părea că începe să se veștejească, să se treacă de timpuriu, din cauza unor suferinți mari, pe care i le ghiceai din ochii ei. DEMETRESCU, O. 132. Eu, babei mele... nu i-am spus. Și ea, din pricina asta are să moară, cînd a muri. CREANGĂ, P. 122. Așa-i, Radule, așa, Dar nu e din vina mea. TEODORESCU, P. P. 596. ◊ Loc. adv. (Ba) din una (ba) din alta v. una. Din glumă v. glumă. Din grabă v. grabă. Din întîmplare v. întîmplare. Din nefericire (sau nenorocire sau păcate) v. c. Din fericire v. fericire. V. (Introduce un complement de mod) Vîrgolici rîse din toată inima. HOGAȘ, DR. II 133. A strigat și Sfînta Duminecă o dată din răsputeri. CREANGĂ, P. 92. [Filimon] cînta din memorie, și foarte bine, toate ariile operelor italiane jucate în sala Slătineanu. GHICA, S. A. 79. ◊ Loc. adv. Din fugă = fugind. Costan Cimpoieșu grăbi pasul... urcînd din fugă într-un cheson de artilerie. CAMILAR, N. I. 28. Din zbor = zburînd. [Păsări-Lăți-Lungilă] prindea [păsările] cu mîna din sbor, le răsucea gîtul cu ciudă și apoi le mînca. CREANGĂ, P. 245. Din treacăt = trecînd. [Bîtlanul] din treacăt îi aruncă Altă veste stranie, C-au pornit-o peste luncă Frunzele-n bejanie. TOPÎRCEANU, B. 46. Din vedere sau din văzute = văzînd. Meșteșugul vreme cere, Nu se-nvață din vedere. Din plin v. plin. Din greu v. greu. Din gros v. gros. Din nou v. nou. Din senin v. senin. VI. (Introduce un complement instrumental) Cu. Pocnind din bici pe lîngă boi, În zori de zi el a trecut Cu plugul pe la noi. COȘBUC, P. I 93. A bătut din palme, făcînd semn tarafurilor... să se oprească. CARAGIALE, O. III 73. Și cu ghioaga nestrugită, Numai din topor cioplită. ALECSANDRI, P. P. 73. ◊ (Complementul indică un instrument muzical) Dadaci cînta din scripcă. CAMILAR, N. I 37. Iubesc o Viorică din poveste Și ei îi cumpăr flori și-i zic din liră. IOSIF, P. 40. Măi bădiță Niculiță, Cînd ieși seara pe uliță, Fluieră din fluieriță, Să ies și eu la portiță! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 49. ◊ (Complementul indică o parte a corpului) Un cucoș sări pe zaplazul de scînduri, bătu din aripi și trîmbiță vesel în lumina aurie. SADOVEANU, O. I 344. Dînsa strîmbă nițel din nas. ISPIRESCU, L. 214. Ipate flutura din cap și zicea:... eu sînt Stan Pățitul. CREANGĂ, P. 179. Baba scîrșni din dinți. EMINESCU, N. 22. VII. (Construcția prepozițională indică materia din care este făcut un lucru sau părțile lui componente) De. Mesteca aceeași mămăligă din făină necernută. CAMILAR, N. I 31. Eventual, casa poate să fie făcută din bîrne. SEBASTIAN, T. 9. Cîlții de la mămuca mi i-a luat... din ce să mai facem noi saci? CREANGĂ, P. 178. Degetele ei ca din ceară albă torceau dintr-o furcă de aur. EMINESCU, N. 8. ◊ (Indică elementele unei colectivități) Auditoriul se alcătuia mai ales din dame bătrîne. NEGRUZZI, S. I 5. VIII. (În legătură cu verbe care înseamnă «a preface», «a schimba», introduce complementul indirect care arată obiectul prefacerii; uneori în corelație cu «în») Mi-au schimbat numele din Stan în Ipate. CREANGĂ, P. 149. Ei fac din noapte ziuă ș-a zilei ochi închid. EMINESCU, O. I 56. IX. (Introduce un complement de relație) În ce privește, în privința. Întrecea mai pe toți băieții și din carte, dar și din nebunii. CREANGĂ, A. 2. ◊ Loc. prep. Din partea (cuiva) v. parte.

ÎNVĂȚA, învăț, vb. I. Tranz. 1. (Cu privire la cunoștințe, deprinderi, lecții etc.) A-și însuși, a asimila; a studia. Radu își învăța lecțiile pentru a doua zi. VLAHUȚĂ, O. AL. 105. Nu știe regulele vînătoriei... și voiește cu toate aceste să le învețe. ODOBESCU, S. III 11. Copilărise cu Ciubăr-vodă, cu care învățase carte la dascalul Pascal. NEGRUZZI, S. I 246. ◊ (Urmat de un infinitiv sau de o completivă) A învățat să cînte. ▭ Solul Chinei e bogat în minereuri și tinerii tehnicieni chinezi trebuie să învețe a le exploata. CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 383, 6/5. Am învățat a călări pe deșelate. SADOVEANU, O. I 503. ◊ Absol. Te-am întîlnit în parc mai de curînd, Cu alți studenți pe-o bancă învățînd. D. BOTEZ, F. S. 11. Gheorghe se ducea să învețe pe sub copaci, în grădină. VLAHUȚĂ, O. AL. 118. Nicu Bălcescu avea o mare dorință de a învăța. GHICA, S. A. 141. ◊ Refl. Să mă-nvăț și eu a scrie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 26. 2. (Cu un al doilea complement, indicînd persoana instruită) A transmite (cuiva) un sistem de cunoștințe și deprinderi într-un domeniu oarecare. V. instrui. Se silea din răsputeri să învețe pe Briceag un cîntec nou. REBREANU, I. 21. Să-i dai un băiet să-l învețe cojocăria. CREANGĂ, P. 31. Îl hrănesc, îl îmbracă și îl învață carte. GOLESCU, Î. 56. Dascăle prea învățate, Cel ce-nveți școlarii carte. TEODORESCU, P. P. 254. 3. A deprinde, a obișnui, a deda (pe cineva cu ceva), a face (pe cineva) să se deprindă cu ceva, să-i vină gustul de a face ceva. Tu m-ai învățat să cînt Din copilărie. IOSIF, P. 54. ◊ (Poetic) Alungă patimile mele, Pe veci strigarea lor o frînge Și de durerea altor inimi Învață-mă, stăpîne-a plînge. GOGA, P. 6. ◊ Expr. (Mai ales în amenințări) A învăța (pe cineva) minte = a pedepsi (pe cineva) pentru a-l face să nu mai repete o greșeală, a da (cuiva) o pedeapsă exemplară. Fă-mi loc să-l învăț eu minte! DUMITRIU, N. 60. (Eliptic) Scoboară-te jos, tîlharule, că te-oi învăța eu! CREANGĂ, O. A. 57. A învăța (sau, refl., a se învăța) minte = a (se) cuminți. Te-i învăța tu minte de altă dată. CREANGĂ, P. 146. Gură, tu, învață minte, nu mă spune nimănui! EMINESCU, O. I 80. ◊ Refl. Binele te-nvaț-a-l face Ca albina mierea ei. VLAHUȚĂ, O. A. 27. Se învățase și el... a le alege așa, de pe deasupra. CREANGĂ, P. 167. Cu nărav te-ai învățat! TEODORESCU, P. P. 152. ◊ Refl. pas. Calul bătrîn nu se învață în ham. ♦ A sfătui, a povățui (pe cineva) să facă ceva (arătîndu-i cum să procedeze). Făcu precum o învăță calul. ISPIRESCU, L. 18. Ce să faci? Să te învăț eu: boii tăi sînt mari și frumoși; ia-i și-i du la iarmaroc. CREANGĂ, P. 39. Tomșa! el te-a învățat a vorbi cu atîta dîrzie? NEGRUZZI, S. I 139. 4. A trage o învățătură, a căpăta experiență. Am învățat din întîmplarea asta că dușmanul se folosește de toate mijloacele. CAMILAR, TEM. 101. ◊ Absol. Pentru comuniști este lege a învăța din experiența maselor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2704. Noi, scriitorii, învățăm de la scriitorii sovietici, care au în urma lor o experiență de peste treizeci de ani. STANCU, U.R.S.S. 153. ◊ Refl. Cît are omul în lume viață Tot mereu învață și nu se învață. PANN, P. V. I 13. Să se-nvețe maicele Cum să-și deie fetele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 172.

DULCIURI. Subst. Dulciuri, zaharicale, zaharate, zăhărele (reg.), produse zaharoase, cofeturi. Bomboană, bomboană fondantă, acadea, caramelă, drajeuri, pralină, bigi-bigi, sugiuc; alviță; halva, brînză de iepure (reg.); ciocolată; marțipan. Zahăr, zăhărel (dim.); zahăr candel, zahăr de gheață. Zaharuri; zahăr de struguri, zahăr de cartofi, glucoză; zahăr de lapte, lactoză; zahăr de malț; maltoză; zaharină; zaharoză; melasă, fructoză, levuloză. Fructe zaharisite. Miere, miere de albine, miere de stup, ravac. Dulceață, tetrea (înv.); peltea; gem; șerbet; pistil. Suc, sirop, oranjadă, limonadă, citronadă; nectar, miere. Hidro-mel, mied (pop.). Înghețată. Prăjitură; tort. Cofetărie; bombonerie. Cofetar, cichirgiu (înv.). Adj. Dulce, (dulce) ca mierea (ca zahărul), dulcișor (dim.), îndulcit; mieruit (rar), îndulcit cu miere; dulciu, dulceag; zaharat, zaharos, zăhărit (pop.); zaharisit. Îndulcitor (rar). Vb. A îndulci, a face dulce, a pune zahăr, a zăhări (pop.), a mierui (rar), a unge (a îndulci) cu miere. A zaharifica. A se zaharisi. V. alimentație, feluri de mîncare, prăjitură.

adunător, ~oare [At: URICARIUL I, 69 / V: (îrg) ~iu a, sm / Pl: ~i, ~oare / E: aduna + -tor] 1-2 smf, a (Persoană) care adună (1). 3-4 smf, a (Pex) (Persoană) econoamă. 5 sm Muncitor care adună fânul, cerealele etc. 6 sn Mașină pentru recoltarea cerealelor și a fânului. 7 sf (Îs) ~oare de miere Albină.

CELULĂ, celule, s. f. 1. Element constitutiv fundamental al organismelor vii, alcătuit din membrană, citoplasmă și nucleu, reprezentând cea mai simplă unitate anatomică. 2. (În sintagma) Celulă de partid = (în trecut) denumirea organizației de bază a partidului comunist. 3. Fiecare dintre cavitățile hexagonale ale fagurilor de ceară, în care albinele depun mierea, cresc ouăle, puietul sau depozitează hrana; alveolă. 4. Încăpere (strâmtă) în închisori, unde sunt ținuți arestații sau condamnații. 5. Ansamblu format din aripile (și fuzelajul) unui avion. 6. Fiecare dintre compartimentele sau elementele identice, alăturate și cu aceeași funcție, ale unui dispozitiv sau ale unui sistem tehnic. Celulă de siloz. 7. (În telecomunicații) Suprafață geografică limitată acoperită de un releu de emisie-recepție, în cadrul sistemului de telefonie celulară. – Din fr. cellule, lat. cellula.

HIDROMEL, hidromeluri, s. n. Băutură alcoolică obținută prin fermentația alcoolică a mierii de albine cu apă; mied; mursă¹. – Din fr. hydromel.

MIERE s. 1. (pop.) mană. (~ de albine.) 2. (BOT.) mierea-ursului = a) (Pulmonaria officinalis) cuscrișor, (rar) pulmonariță, (înv. și reg.) plămânărică, (reg.) cuscrior, cuscru, plămânare, plămânariță, plămânăriță, sudoare, iarba-plumânei; b) (Pulmonaria mollissima) plămânare, (înv. și reg.) plămânărică, (reg.) plămânărea; c) v. sâmbovină.

ELECTUAR s.n. Preparat farmaceutic cu aspect de pastă, obținut prin amestecarea unei pudre cu miere de albine. [Pron. -tu-ar. / cf. fr. électuaire].

smied s.n. (reg.) băutură cu miere de albine; hidromel, mied.

ELECTUAR s. n. preparat farmaceutic cu aspect de pastă, obținut prin amestecarea unei pudre cu miere de albine. (< fr. électuaire)

MELIFER, -Ă I. adj. 1. (despre plante) cu flori din al căror nectar albinele prepară mierea. 2. (despre regiuni) bogat în plante melifere (1). II. s. f. pl. grup de insecte himenoptere: albinele, viespile etc. (< fr. mellifère/s/)

CELULĂ (< fr.; {s} lat. cellula „cămăruță”) s. f. 1. (BIOL.) Element constitutiv al organismelor vii, alcătuit din membrană, citoplasmă și nucleu; în interiorul c. se află organite celulare (condriomul, aparatul lui Golgi etc.), precum și unele formațiuni nepermanente (vacuole, granule etc.). Lîngă nucleu se află centrozomul. Diferențele dintre c. animală și cea vegetală sînt determinate de natura membranei (protoplasmatică, la animale, și celulozică, la plante), de frecvența și mărimea vacuolelor și a granulelor, precum și de prezența plastidomului în c. vegetală. Variabile ca formă și dimensiuni și diferențiate funcțional, c. sînt sediul unor procese biologice fundamentale. În funcție de prezența și calitatea materialului nuclear, c. sînt: procariote (materialul nuclear nu este delimitat de o membrană și au, de regulă, un singur cromozom) și eucariote (materialul nuclear este delimitat de o membrană nucleară); c. pot avea un singur nucleu (mononucleare), doi (binucleare) sau mai mulți (polinucleare). ♦ Celulă-gazdă = tip de c. ale cărei reacții metabolice sînt utilizate pentru a asigura creșterea și reproducerea virusurilor. ♦ Celule plasmatice = tip de c. care se formează în cadrul procesului de diferențiere stimulat de antigenul limfocitelor B; în ele, reticulul endoplasmatic este foarte bine dezvoltat, rolul lui fiind acela de a secreta diferiți anticorpi. 2. C. electrochimică = sistem electrochimic care constă din doi electrozi sau poli legați prin intermediul unui conductor ionic (soluție de electrolit, topitura salină sau solid de obicei oxidic). 3. (ZOOT.) Cavitate hexagonală a fagurelui de ceară, în care albinele depun mierea, cresc puietul sau depozitează hrana. Un fagure este alcătuit din 8.000-9.000 de c. 4. (TEHN.) Fiecare dintre compartimentele aproximativ egale care intră în componența unui sistem tehnic (de ex. c. de siloz, c. de redresare) ♦ C. flexibilă (de fabricație) = structură complexă în procesul de fabricație ce permite adaptarea succesiunii operațiilor de prelucrare în momentul schimbării produsului de fabricat, fără modificarea structurii c.; componentele c. sînt elemente de automatizare, roboți industriali și mijloace de producție ce acționează simultan pentru prelucrarea complexă a produsului. 5. (ELT.) Parte a unei instalații electrice de distribuție care conține echipamentul de înaltă tensiune corespunzător unui singur circuit și constituie o unitate distinctă. ♦ C. solară = dispozitiv care transformă direct energia radiației solare în energie electrică. Au fost produse pentru prima dată în 1954. C. fotoelectrică v. fotoelectric. 6. (AV.) Ansamblu format din fuzelajul, aripile și ampenajul unui avion. 7. (INFORM.) C. de memorie = ansamblu de elemente dintr-un dispozitiv de memorie al unui calculator electronic, destinat stocării unui cuvînt de calculator sau a unei părți din acesta (de ex., un octet, un bit). 8. (Dr.) Încăpere strîmtă într-o închisoare, folosită pentru izolarea unor arestați sau a unor condamnați la pedepse privative de libertate.

CELULĂ, celule, s. f. 1. Element morfofiziologic viu (treaptă în dezvoltarea materiei vii) format în general din nucleu, protoplasmă și membrană și reprezentînd cea mai simplă unitate anatomică. ♦ Fig. (În structura organizatorică a unora dintre partidele comuniste și muncitorești) Grupă organizatorică, unitate de bază. 2. Fiecare dintre cavitățile hexagonale ale fagurilor, în care albinele depun mierea. 3. Încăpere (strîmtă) la închisori, unde sînt ținuți arestații sau condamnații. 4. Ansamblu format din aripile și fuzelajul unui avion. 5. Fiecare dintre compartimentele sau elementele identice, alăturate și cu aceeași funcție, ale unui dispozitiv sau ale unui sistem tehnic. Celulă de siloz. – Fr. cellule (lat. lit. cellula).

cofetărie-ceainărie s. f. ◊ „Cofetăria-ceainărie «Albina», deschisă recent la Ploiești, își justifică pe deplin numele. Aici, consumatorii găsesc un bogat sortiment de prăjituri care sunt pregătite pe bază de miere de albine; de asemenea, ceaiurile medicinale, băuturile răcoritoare sunt îndulcite tot cu... miere.” Sc. 22 III 74 p. 2 (din cofetărie + ceainărie)

Flora, în mitologia romană, zeița florilor și a primăverii, identificată cu Chloris din mitologia greacă. Se credea că le-ar fi dat oamenilor mierea de albine și semințele tuturor florilor, primite în dar de la soțul ei, Favonius. O legendă spunea că prin atingerea unei flori cu semințe dăruite de ea, Iuno l-ar fi zămislit pe Mars singură, fără ajutorul lui Iupiter. Serbările celebrate în cinstea ei purtau numele de Floralia.

GETO-DÁCI (< geți + daci) s. m. pl. Denumire dată de istoricii moderni ramurii nordice a neamurilor trace care populau în Antichitate spațiul carpato-dunărean. Ramură distinctă a tracilor, delimitată etnic și lingvistic de tracii sudici, creatoare a unei culturi materiale și spirituale originale și unitare, populația autohtonă carpato-dunăreană a fost desemnată începând cu sec. 6 î. Hr., de izvoarele grecești cu numele de geți, iar în sec. 1 î. Hr. de cele romane cu numele de daci. Întrucât geții și dacii sunt purtătorii uneia și aceleiași civilizații și, așa cum arată Strabon, vorbeau aceeași limbă, reprezentând, deci, ramuri ale aceluiași popor, istoriografia modernă a desemnat populația autohtonă din milen. 1 î. Hr. – din această zonă geografică – cu numele de g.-d. Potrivit informațiilor lui Herodot, se poate afirma că separarea g.-d. din masa triburilor trace s-a desăvârșit în decursul primei epoci a fierului (Hallstatt). Aflați din punct de vedere al organizării sociale în faza democrației militare, g.-d. erau împărțiți în triburi (apulii, burii, ratacensii, tirageții, carpii), fiecare dintre acestea era condus de un șef militar cu reședința într-un centru întărit (dava) (Argedava, Piroboridava, Tamasidava, Pelendava). În anumite împrejurări istorice, mai multe triburi înrudite și învecinate s-au organizat în mari uniuni de triburi, cum a fost aceea condusă de „regele” Dromichaites. Treptat, în cadrul societății geto-dace s-au accentuat diferențele dintre clasa nobililor (tarabostes, pilleati) și oamenii liberi de rând (comati). Sclavia la g.-d. a avut mai mult un caracter patriarhal. Ocupațiile de căpetenie a g.-d. erau agricultura și creșterea vitelor. O anumită importanță în asigurarea bazei economice a societății geto-dacice o aveau albinăritul, pomicultura, viticultura, precum și felurite meșteșuguri ca prelucrarea lemnului, olăritul, extragerea și prelucrarea metalelor. G.-d. făceau comerț intens cu lumea greco-elenistică și mai târziu cu cea romană, importând vin, untdelemn, obiecte de sticlă și bronz, ceramică superioară. Ofereau în schimb produse vegetale, animale, lemn, sare, pește, miere de albine etc. Începând din a doua jumătate a sec. 3 î. Hr. au emis monedă proprie, inspirată din cea grecească și macedoneană. Emisiunile monetare ale g.-d. au încetat în primele decenii ale sec. 1 î. Hr., când denarul roman a devenit moneda de schimb. La Tilișca (jud. Sibiu), Ludești (jud. Hunedoara), Grădiștea Muscelului (Sarmizegetusa Regia) au fost descoperite tipare monetare care copiau fidel o serie de denari romani. În același timp, în Dacia a pătruns o mare cantitate de monede romane originale, care ilustrează intensitatea schimbului practicat cu negustorii romani încă din sec. 1 î. Hr. În funcție de factorii geoclimatici, își construiau atât case de suprafață, din lemn și lut, sau bordeie (în regiunile de câmpie), cât și locuințe mai impunătoare, având mai multe încăperi cu temelii lucrate din blocuri de piatră (la Sarmizegetusa Regia) sau acoperite cu țigle și olane (Popești), acestea din urmă aparținând desigur fruntașilor politici și religioși. Civilizația materială a g.-d. a îmbrăcat de-a lungul secolelor diferite aspecte: în epoca hallstattiană complexele culturale Basarabi și Ferigile poartă deja amprenta lor, iar mai târziu, din sec. 5-4 î. Hr., sunt creatorii unei civilizații de tip La Tène, care atinge apogeul în sec. 1 î. Hr.-1 d. Hr. G.-d. practicau cu precădere ritul funerar al incinerației. Religia lor politeistă era asemănătoare religiei celorlalte populații indo-europene. De mare popularitate se bucurau zeități ca: Zalmoxis, Gebeleizis, Bendis, Cavalerul trac. Descoperirile arheologice din Munții Orăștiei sau de la Ocnița-Buridava, au demonstrat că pătura superioară a societății g.-d., în special preoțimea, cunoștea scrierea cu litere grecești și latinești. Izvoarele scrise vorbesc de existența la g.-d. și a unor cunoștințe de astronomie, medicină empirică și botanică. În cadrul ariei largi locuite de g.-d. începând cu sec. 1 î. Hr., în condițiile dezvoltării lor economice, politice și spirituale, puternicele uniuni de triburi au fost unificate de către Burebista, cel mai de seamă dintre toți regii traci, făuritorul unei „mari stăpâniri” (megali arhé, la Strabon), ale cărei hotare se întindeau din Carpații Păduroși, până la Dunărea mijlocie și M-ții Slovaciei. După moartea lui Burebista, regatul geto-dac se destramă. Perioada 44 î. Hr.-106 d. Hr. se caracterizează prin încercările urmașilor săi de a realiza reunificarea uniunilor de triburi. Astfel, în fruntea g.-d. s-au perindat o serie de regi, dintre care cei mai cunoscuți sunt: Deceneu, Comosicus, Scorilo, Duras-Diurpaneus. Perioada care a premers cuceririi unei noi părți a Daciei de către romani a însemnat, sub conducerea lui Decebal, și epoca de maximă dezvoltare a civilizației geto-dacice. Meșteșugurile, comerțul, arta s-au îmbogățit și au cunoscut forme superioare de manifestare. Acum se confecționează puternicul complex defensiv alcătuit din cetățile dacice din M-ții Orăștiei, având drept centru politic, militar și religios Sarmizegetusa Regia – capitala Daciei. Populație războinică, g.-d., aliați cu alte popoare vecine, organizau numeroase atacuri asupra teritoriilor sud-dunărene, aflate sub stăpânirea romană. La început victorioși, în cele din urmă g.-d. au fost copleșiți de forța armatei romane, superioară din punct de vedere numeric și al tehnicii de luptă. Împăratul Traian a reușit, după două campanii grele, în anii 101-102 și 105-106, să cucerească Dacia și să o transforme în provincie romană. O parte a triburilor g.-d. (carpii din Moldova și dacii liberi din Muntenia, Crișana și Maramureș) au rămas în afara provinciei Dacia, organizând dese atacuri în interiorul acesteia. Populația autohtonă, dăinuind alături de romani, a fost supusă unui puternic proces de romanizare în urma căruia a rezultat o nouă populație, daco-romanii, ce aveau să constituie elementul hotărâtor în procesul formării limbii și poporului român. V. Dacia; Războaiele daco-romane; români.

mied, s.n. – Mursă din miere de albine cu apă: „Fete văd, feciori nu văd, / Că s-o dus a bea la mied” ( Bârlea 1924 II: 180). – Din sl. medǔ.

mursă, -e, s.f. – 1. Miere de albină amestecată cu apă; mied. Utilizată ca leac pentru diferite boli: „Cu mierea faci on picuț de mursă și descânți cu mursa aceia” (Bilțiu 1990: 270). 2. Seva copacului; vlastă, mâzgă (ALR 1973: 553). – Lat. (aqua) mulsa (MDA).

CELULĂ, celule, s. f. 1. Element constitutiv fundamental al organismelor vii, alcătuit din membrană, citoplasmă și nucleu, reprezentând cea mai simplă unitate anatomică. 2. (În sintagma) Celulă de partid = (în trecut) denumirea organizației de bază a partidului comunist. 3. Fiecare dintre cavitățile hexagonale ale fagurilor de ceară, în care albinele depun mierea, cresc ouăle, puietul sau depozitează hrana; alveolă. 4. Încăpere (strâmtă) în închisori, unde sunt ținuți arestații sau condamnații. 5. Ansamblu format din aripile (și fuzelajul) unui avion. 6. Fiecare dintre compartimentele sau elementele identice, alăturate și cu aceeași funcție, ale unui dispozitiv sau ale unui sistem tehnic. Celulă de siloz. – Din fr. cellule, lat. cellula.

HIDROMEL, (2) hidromeluri, s. n. 1. Băutură alcoolică obținută prin fermentația alcoolică a mierii de albine cu apă; mied; mursă¹. 2. Sort de hidromel (1). – Din fr. hydromel.

ALBINĂ, albine, s. f. 1. Insectă din familia himenopterelor, al cărei abdomen este prevăzut cu un ac veninos; trăiește în roiuri organizate, producînd miere și ceară (Apis mellifica). Albina... suge nectarul din potire. DEȘLIU, G. 51. O albină trece ca un fir de aur prin soare, drept pe lîngă pălărioara lui de paie, pe lîngă părul bălai, aproape alb. SADOVEANU, O. III, 22S. Priviră... cum albinele culegeau ceara și adunau mierea. ISPIRESCU, L. 381. Și albinele-aduc miere, aduc colb mărunt de aur. EMINESCU, O. I 87. ♦ (Metaforic, cu aluzie la hărnicia albinei) Și părăgineala și bălăriilel ți le plivesc albinele-albastre [muncitorii] Ca nădejdile și zările noastre! DEȘLIU, G. 14. 2. Plantă erbacee ale cărei flori, dispuse într-un spic, seamănă cu o albină; crește primăvara prin locuri cu iarbă, la marginea pădurilor (Ophrys cornuta).

ALVEOLĂ, alveole, s. f. 1. (Mai ales în expr.) Alveolă dentară = fiecare din cavitățile maxilarelor în care sînt înfipți dinții. Alveolă pulmonară = fiecare din micile cavități în care sfîrșesc ultimele ramificații ale bronhiilor. 2. Fiecare dintre celulele fagurelui, în care albinele depozitează mierea. Alveolele fagurelui sînt exagonale. – Pronunțat: -ve-o-.

FAUR², fauri, s. m. (Regional și arhaizant) Fierar. Faurul să meșteșugească o criță moale. SADOVEANU, N. F. 77. Deci să poruncești domnia-ta faurilor să bată degrabă o sută douăzeci de potcoave. id. F. J. 426. Acest faur, fiind cel mai meșter de pe pămînt, era și năzdrăvan. ISPIRESCU, L. 220. ◊ (Poetic) Și albinele-aduc miere, aduc colb mărunt de aur, Ca cercei din el să facă cariul, care-i meșter faur. EMINESCU, O. I 87. – Pronunțat: fa-ur.

CELULĂ, celule, s. f. 1. Element morfofiziologic viu, treaptă în dezvoltarea materiei vii, format în general din nucleu, protoplasmă și membrană și reprezentînd cea mai simplă unitate anatomică. Celulele nervoase, Celulele sîngelui. ▭ [Olga Lepeșinskaia] a arătat în mod experimental că celulele pot să se formeze nu numai din celule, ci și din materia care nu are o structură celulară. CONTEMPORANUL, S. II, 1951, nr. 259, 5/1. ◊ Fig. Miliarde de stropi pătrunși între celulele humei îi anihilează orice rezistență. BOGZA, C. O. 222. ♦ Fig. (În structura organizatorică a unora dintre partidele comuniste și muncitorești) Grupă organizatorică, unitate de bază. V. bază. Conducînd lupta maselor muncitoare pentru nevoile lor zilnice, celula trebuie să conducă masele muncitoare la luptă pentru înfăptuirea dictaturii proletare [1924], DOC. PART. 58. 2. Fiecare dintre cavitățile exagonale ale fagurilor, în care albinele depun mierea. 3. Încăpere strîmtă la închisori, unde sînt ținuți, izolat, condamnații. V. carceră. Celula-i o hrubă. Pe pat, rogojina; Cenușă se cerne, prin gratii, lumina. BANUȘ, în POEZ. N. 36. 4. Ansamblu format din aripile și fuzelajul unui avion. 5. (În expr.) Celulă fotoelectrică v. fotoelectric.

IVIRE s. f. Faptul de a se ivi; ieșire la iveală, apariție. La plăcuta sa ivire Ies albinele cu miere. ALECSANDRI, O. 229. De la ivirea broșurii d-lui Dăscălescu, au trecut vro șase luni. RUSSO, O. 84.

MĂRUNT, -Ă, mărunți, -te, adj. 1. (În opoziție cu mare) De dimensiuni mici, foarte mic. Își înălțau trunchiuri albe și-și răsfirau rămurele subțiri cu frunziș mărunt. SADOVEANU, O. VII 57. O stea măruntă... se ivea mereu prin coroana unui plop. IBRĂILEANU, A. 182. Unde-i acea mare Vidră ale căreia cuvinte, Ca o sămînță măruntă, îmi cădeau adînc în minte? HASDEU, R. V. 152. Codrule, frunză măruntă, Paserile-n tine cîntă. HODOȘ, P. P. 92. ◊ (Adverbial, mai ales pe lîngă verbe ca: «a tăia», «a pisa») Trei îngeri îl slujesc: Unul apă îi aduce, Altul îi taie mere, Al treilea mărunt i le face. ȘEZ. IV 144. ♦ Cu elemente componente (particule, picături etc.) foarte mici. Vin din iarna-ntunecoasă Zile lungi cu ploi mărunte. TOPÎRCEANU, B. 23. Pulberea măruntă din bolovanii de piatră, în care izbesc de dimineața pînă seara. DELAVRANCEA, V. V. 118. Afară era moină, cernea de sus o bură măruntă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 72. Albinele-aduc miere, aduc colb mărunt de aur. EMINESCU, O. I 87. ◊ (Adverbial, pe lîngă verbele «a ploua», «a ninge», «a cerne» etc.) Ploua mărunt... crengile pădurii începeau să se acopere de ploaie. SAHIA, N. 76. Ningea mărunt și des, iar o furie de viscol împrăștia fulgii de-a lungul ulițelor. DEMETRESCU, O. 122. Începe să cearnă mărunt și-nțepos. CARAGIALE, P. 38. ♦ (Despre scris) Cu litere foarte mici. 2. (Despre bani) În monedă divizionară. Scoase o hîrtie de o sută, trei de douăzeci și vreo cincisprezece lei mărunți, pentru bacșișuri și alte cheltuieli. BASSARABESCU, V. 44. ♦ (Substantivat, adesea la f. pl.) Mărunțiș. 37 galbini, 14 irmilici... și ceva mărunte. ALECSANDRI, T. 1353. 3. (În opoziție cu înalt, despre ființe sau, mai rar, despre lucruri) De statură mică, de înălțime mică; scund. Deodată însă își făcu loc prin îngrămădeală un bătrîn mărunt, îndesat. SADOVEANU, O. VII 60. Trec pe vale, la iernat, Turmele mărunte. IOSIF, P. 52. Pe cai de munte mărunți, puternici și cuminți, «caravana» urca la pas. VLAHUȚĂ, O. AL. II 44. Multe-s frate, și mai multe corturi mari, corturi mărunte. ALECSANDRI, P. P. 77. ♦ (În opoziție cu lung) Mic de tot, scurt. Tocmai din fundul ogrăzii largi, acoperite peste tot cu iarbă verde, măruntă și curată, Ștefan răsărea, somnoros. HOGAȘ, DR. II 87. Îl văz înaintea ochilor... cu părul mărunt și încărunțit, cu barba ascuțită. DELAVRANCEA, H. T. 98. ◊ (Adverbial) L-a tuns mărunt. 4. (În opoziție cu mare, întins; despre pași, mers) Mic. Poate că intrase chiar, cu un pas mărunt, ușor și nesimțit, prin ușa întredeschisă a odăii. HOGAȘ, M. N. 20. Dar atuncea greieri, șoareci, Cu ușor măruntul mers, Readuc melancolia-mi, Iară ea se face vers. EMINESCU, O. I 106. ♦ (Adverbial) Cu pași mici. Două cîrduri de oi urcau mărunt spre cîmpie. PREDA, Î. 143. Pășea iute, mărunt, ușor, ca un șoarece. DELAVRANCEA, H. T. 99. 5. Fig. De mică importanță, de valoare neînsemnată, de rînd. Să te angajezi la o tipografie mică, dintre acelea care execută lucrări mărunte. PAS, Z. I 300. Cîntări, fabule și alte mărunte compuneri. NEGRUZZI, S. II 169. Lupte mărunte se înhățau între unii și alții. BĂLCESCU, O. II 106. ◊ Expr. Multe și mărunte = lucruri de tot felul. De la un asemenea flecar, cu agerime descusut, multe și mărunte se puteau afla. C. PETRESCU, A. R. 7. Începe a se chicoti și a spune de la nuntă multe și mărunte. CREANGĂ, P. 173. – Variantă: (Învechit și regional) mănunt, -ă (ALECSANDRI, O. 169) adj.

MEȘTER, meșteri, s. m. 1. Muncitor calificat care exercită o meserie manuală (v. meseriaș) sau tehnician care coordonează activitatea mai multor muncitori într-un atelier sau într-o secție a unei întreprinderi; maistru. Meșterii lucrau fără întrerupere și nu mai aflau răgaz. SADOVEANU, O. VI 385. Meșterii grăbea, Sforile-ntindea, Locu-l măsura, Șanțuri mari săpa Și mereu lucra Zidul ridica. ANT. LIT. POP. I 498. Nouă meșteri mari Calfe și zidari. ALECSANDRI, P. P. 186. (Urmat de specificarea calificării) Meșter lăcătuș. ▭ Și albinele-aduc miere, aduc colb mărunt de aur, Ca cercei din el să facă cariul, care-i meșter faur. EMINESCU, O. I 87. ◊ (Adjectival) A fost odată într-un oraș oarecare un țigan covaci care era cel mai meșter fierar din toată împărăția. POPESCU, B. II 110. 2. Persoană pricepută, îndemînatică, abilă. Mare meșter este Bălcescu în întrebuințarea verbului. Mai ales din succesiunea timpurilor, obține el efecte stilistice dintre cele mai interesante. VIANU, A. P. 35. Ca dumneata meșter de șagă nu mai este altul. MIRONESCU, S. A. 91. Am citit pe Turgheniev. Mare meșter! Mare de tot. CARAGIALE, O. VII 166. ◊ Fig. Zdrobită-n praf murea arama Și codrul chiotea, viteazul; Iar tu, frățîne, mare meșter, Biruitor frîngeai zăgazul. GOGA, P. 17. ◊ (Adjectival) Hora s-a spart, și Gavrilă Tonțoroi, cel mai meșter în chiuituri, ia cîrma unui brîu sau bătute. HOGAȘ, DR. II 185. Dacă-i fi meșter și-i izbuti, să știi c-am să te fac mai mare. CREANGĂ, P. 58. Fură omorîți atunci... Mihai Karacsoni, meșter căpitan de artilerie, și mulți alții, vestiți prin meritul și avuțiile lor. BĂLCESCU, O. II 258. (Fig.; despre mîini, degete) Se-ntrec țesătorii cu degete meștere, DEȘLIU, G. 47. La început, mintea i-a fost senină, parcă o mînă meșteră nevăzută i-ar fi șters din creieri toate amintirile. REBREANU, P. S. 110. 3. (Învechit) Titlu dat unei persoane respectate pentru știința sau talentul ei. V. maestru. Ah! meștere Ruben... cartea ta într-adevăr minunată este! EMINESCU, N. 49.

MIED s. n. Băutură puțin alcoolică, obținută prin fermentarea mierei de albine amestecată cu apă; hidromel. Timofte prisăcarul mi-a dat să cinstesc mied vechi de patru ani. SADOVEANU, Z. C. 39. Cupele cu mied Oprite lung la gură trec vesele și-ntr-una, Din om în om. COȘBUC, P. I 161. Un bătrîn ce sta-ntr-un colț de masă Ridică cupa lui cu mied. EMINESCU, O. IV 105.

mied, s.n. – (reg.) Mursă din miere de albine cu apă: „Fete văd, feciori nu văd, / Că s-o dus a bea la mied” (Bârlea, 1924, II: 180). – Din sl. medǔ „miere, vin” (Scriban, DEX, MDA); cf. rus. mëd, lit. medus, gr. methu, pol. miód, gal. medd, lat. Medus, scrt. madh, madhu „miere, băutură dulce” (< i.-e.); posibil termen autohton.

mursă, murse, (morsă), s.f. – (reg.) 1. Miere de albină amestecată cu apă; mied. Utilizată ca leac pentru diferite boli: „Cu mierea faci on picuț de mursă și descânți cu mursa aceia” (Bilțiu, 1990: 270). 2. Seva copacului; vlastă, mâzgă (ALRRM, 1973: 553). – Lat. (aqua) mulsa „dulce” (Șăineanu, Scriban, DEX, MDA).

STUP, stupi, s. m. 1. Adăpost pentru albine, făcut dintr-un trunchi de copac scobit, dintr-o împletitură de nuiele de papură sau (astăzi mai ales) din scînduri, unde albinele formează fagurii și depun mierea; p. ext. adăpostul împreună cu albinele și cu fagurii; știubei. Îmi întorsei ochii spre livadă, spre șirul perilor încărcați cu rod, spre stupii rînduiți în fund, lîngă straturile cu flori bogate în miere și parfum. C. PETRESCU, S. 178. ◊ Fig. (Cu aluzie la activitatea depusă de albine) Te voi cruța, căci îmi ești trebuitor ca să mă ușurezi de blăstemurile norodului. Sînt alți trîntori de care trebuie curățit stupul. NEGRUZZI, S. I 141. ◊ Expr. A fi (bogat) ca un stup sau a fi (sau a se face) stup de bani = a fi (sau a deveni) foarte bogat, a aduna multă avere. Păcat numai că n-are vreo momiță sau vreun urs, că s-ar face stup de bani. ALECSANDRI, T. I 116. 2. Totalitatea albinelor dintr-un stup (1), familie de albine. Asemenea ca un stup de albine, ariile roiau limpezi, dulci, clare în mintea lui. EMINESCU, N. 69. În zădar îngheți pămîntul, Ucizi florile și stupii... În zădar îmi pui povară De zăpadă și de gheață. Fie iarnă, fie vară, Eu păstrez a mea verdeață. ALECSANDRI, P. A. 117. De la 1863 încoace stupii au început a se micșora într-o proporțiune considerabilă. I. IONESCU, M. 149. ◊ Miere de stup = miere de albine.

MIERE s. 1. (pop.) mană. (~ de albine.) 2. (BOT.) mierea-ursului = a) (Pulmonaria officinalis) cuscrișor, (rar) pulmonariță, (înv. și reg.) plămînărică, (reg.) cuscrior, cuscru, plămînare, plămînariță, plămînăriță, sudoare, iarba-plumînei; b) (Pulmonaria mollissima) plămînare, (înv. și reg.) plămînărică, (reg.) plămînărea; c) (Celtis australis) sâmbovină.

gâză sf [At: EMINESCU, L. P. 125 / V: ghiză / Pl: ~ze / E: pbl fo] (Ent) 1 Nume generic dat insectelor mici zburătoare. 2 (Reg; îe) ~ de viermi Viermănar. 3 (Reg; îc) ~-de-carne Muscă-de-carne. 4 (Reg; îc) ~-de-vite Tăun. 5 (Reg; îc) ~za-calului Musca calului. 6 (Reg; îc) ~za-boului Băligar. 7 (Reg; îc) ~-de-miere, ~ folositoare Albină. corectat(ă)

hidromel sn [At: LTR / Pl: ? / E: fr hydromel] Băutură obținută prin fermentația alcoolică a mierii de albine cu apă Si: mied, mursă.

baclavá s.f. (culin.) Prăjitură, de origine orientală, preparată din foi de plăcintă umplute cu nuci, migdale, fistic etc., pisate și muiate în miere de albine (sau în sirop de zahăr). • pl. -ale. /<tc. baklava.

MANĂ s. f. I. 1. (Și în sintagmele mană cerească, mana evreilor, panțu, pl.) Lichen comestibil care crește pe stînci în forma unor mici ghemuri cenușii purtate uneori de vînt în locuri foarte depărtate, unde cad ca o ploaie (Lecanora esculenta) ; p. e x t. pîine făcută din acest lichen. Și ploo lor mannă să mărănce și pâre din ceriu deade lor. PSALT. 157. I-au hrănit cu mană în pustie. PALIA (1581), 6/12. Părinții noștri mîncară mannă în pustie. N. TEST. (1648), 113^r/1. Lada. . . în carea era vadră de aur cu mană. ib. 297^r/6. l-au hrănit în pustie cu mană din cer (începutul sec. XVIII). MAG. iIST. IV, 337. Năstrapa de aur cea cu mană. MiNEIUL (1776), 197^v1/2. L-au împodobit cu haină țesută. . . și-l hrănește. . . cu mană cerească. MOLNAR, RET. 19/23. Cîntul meu, ca mana se răsfiră Peste jalea grea a veacului. BENIUC, V. 78. 2. (Popular; și în sintagma mana albinelor, chest. VI 19 supl.) Polenul florilor de porumb, de secară etc.; polen de brad sau de fag (care plutește primăvara pe deasupra pădurilor, apelor etc.); (regional) moină galbenă. Cf. PAMFILE, VĂZD. 62, GOROVEI, CR. 21, ATILA, P. 68, ȘEZ. II, 65, V, 105, VI, 21, ALR SN I h 107, ALR II 5053/228, 514, A V 15. 3. (Și în sintagma mana florilor) Nectar; p. e x t. miere. Fagurii albinii n-ar fi dulci, de ar fi strîns mană din toate florile, ci pentru că ea se ferește de cele rele și adună din cele bune. NEAGOE, ÎNV. 303/10. Alte timpuri, alte-Albine, De soartă mai favorite, Cu mană vor face pline Fagurile – acum urzite! ASACHI, S. L. I, 125. Intrau într-una monahi cu faguri proaspeți Și minunata mană a florilor se scurgea în vase. CAMILAR, C. P. 81. ♦ Suc cleios care se obține prin crestarea scoarței anumitor arbori, în special a frasinului de munte (și Care este folosit ca laxativ). Cf. LB. Sirop de mană. PISCUPESCU, O. 214/22, cf. 218/11, BIANU, D. S., VOICULESCU, L. 173. ♦ Secreție cleioasă și strălucitoare care apare pe frunzele unor plante, în zilele călduroase care urmează după nopți reci. DICȚ. 4. Compuse: (Bot.) mană-de-apă (sau -de-ape) = plantă erbacee din familia gramineelor, cu frunze lanceolate și cu flori hermafrodite dispuse în spicule; crește prin mlaștini și pe marginea apelor; roua-cerului (Glyceria- aquatica). Cf. BARCIANU, PANȚU, PL. ; (regional) mana-cîmpului = barba-ursului. ALR I 1952/590 ; (regional) mana-pămîntului = rodul-pămîntului. H X 469, cf. ALR II 6318/537; mana-pădurii = Asphodelus odoratus. Cf. BARCIANU; mana-jidovului = a) zmeur. BRANDZA, FL. 53, PANȚU, PL. ; b) zmeură. BIANU, D. S., cf. ALR I 867; (regional) mana-albinelor = numele unei plante nedefinite mai de aproape. CHEST. VI 27 supl. 5. F i g. Recoltă bogată, belșug (în semănături) ; p. e x t. condiții prielnice pentru o recoltă bogată. Cf. POLIZU. [Norul] vine repede, minat de vînt, Și plouînd, el varsă mană, varsă aur pe pămînt. BELDICEANU, P. 65, Cf. GOROVEI, CR.447, PAMFILE, A. R. 67. Scoală, Doamne, nu dormi, De-ți dă mană cîmpului și apă izvoarelor. BIBiCESCU, P. P. 254. Din țipău de grîu Să ne sâmănăm Roada Timpului, Meana grîului. VICIU, COL. 105, cf. ȘEZ. XVIII, 49, GRAIUL, I, 463. Peste vara întreagă mană multă. COM. SAT. V, 33, cf. CHEST. VI 3. Strigoile umblă noaptea de ie mana de pe hotar. ALR II 4234/141, cf. 4240/704, 4241/172. N-are pînea mană anul acesta. A VI 26, cf. II 12. ◊ F i g. Îs înțeleși toți ca să ne ieie mai cu spor mana mînilor. CAMILAR, N. I, 145. ♦ Belșug de lapte la vite; frupt. Poate c-au luat strigoaicele mana de la vaci. CREANGĂ, A. 45. Mana vitelor. ȘEZ. I, 128. Unele babe, pentru ca vacile să aibă lapte mult și bun, le descîntă de mană. ib. VII, 74. Cînd scade laptele la oi, atunci se zice că li s-a luat mana. CHEST. V 74/173. ** (Regional) Belșug de produse la recolta stupilor (Globu Craiovei-Orșova). CHEST. VI/13. 6. F i g. Cantitate mare de bunuri materiale; cîștig, profit, venit. Cu ce mană te-ai ales? ap. DDRF. Iaca, oameni buni, ce mană v-aduc vouă două sute și optzeci de vite cîte aveți aici. GALAN, Z. R. 285. ◊ E x p r. A fi de vreo mană sau a fi mare mană (de... ) = (de obicei în construcții negative) a fi de valoare sau de folos, a aduce profit. Dar măcieșu-i mărăcine, Știți că nu e de vro mană. HELIADE, O. I, 134. Lasă, că nu va fi mare mană de cîștigul meu. ISPIRESCU, ap. CADE. Că nu e mană mare unu a spune dă pă carte ș-altu a asculta. JIPESCU, O. 19. II. 1. Numele mai multor boli ale plantelor cultivate, cauzate de anumite ciuperci parazite care, pătrunzînd în țesuturile verzi ale plantelor și localizíndu-se în special în frunze, provoacă apariția unor pete ruginii. V. r u g i n ă, m ă l u r ă, t ă c i u n e, p e r e n o s p o r ă. Cf. anon. car. Săcara nu este atîta de supusă la boala numită mană râ. I. IONESCU, C. 182/2. De agriși m-am cam lăsat. . . , mana îi răpune uneori cu nemiluita. COMȘA, N. Z. 51, cf. ALRM SN I h 32, ALR II 6116. 2. Rouă sau ploaie de vară (pe vreme însorită) care are un efect dăunător asupra plantelor; p. e x t. stricăciune provocată de soarele prea fierbinte care apare după ploaie. Cf. COSTINESCU, LM, DDRF. ◊ (Popular, în imprecații) Mînca-te-ar mana, pămînt, Ce-am semănat n-o ieșit; Am sămănat grîu de vară Și-o ieșit neagră săcară. ȘEZ. XVIII, 31. ♦ (Regional) Un fel de rouă care cade pe plante (și care, fiind mîncată de albine, le produce o boală numită coleră) (Mărgineni-Făgăraș). CHEST. VI 19 supl. - Și: (regional) meánă s. f. – Din v. sl. мана, gr. μάννα.

MĂRUNT, -Ă adj. I. (Indică dimensiunea) De dimensiuni, de proporții reduse ; mic. Pre pizmași goni-i-va cu fulgere multe, Și le va da spaimă cu săgeți mînunte. DOSOFTEI, PS. 51/8. Pre la marginele cărții, unde mărturia lor trebuiaște, cu slove mai mănunte insămnate le veți videa. CANTEMIR, HR. 52, cf. 90, id. IST. 143, PISCUPESCU O. 136/4. Sămínța ei este foarte mănuntă. I. IONESCU, c. 84/22, cf. CONACHI, P. 264. Unde-i acea mare Vidră ale căreia cuvinte, Ca o sămință măruntă, îmi cădeau adînc în minte? HASDEU, R. V. 152. Pomul nalt frumos răsare Din sămínța cea măruntă. ALECSANDRI, POEZII, 236, cf. 34. Puse de tăie scîndurile, făcîndu-le țîndări mărunte. ISPIRESCU, L. 65. Încă nițel, încă nițel și aripioarele lui vor curge ca niște flori mărunte. DELAVRANCEA, V. V. 87. Poate că intrase chiar, cu un pas mărunt, ușor și nesimțit, prin ușa întredeschisă a odăii. HOGAȘ, M. N. 20. O stea măruntă și vie din infinit se ivea mereu prin coroana unui plop. IBRĂILEANU, A. 182. Imensa lume a vietăților mărunte lucrase c-o hărnicie neistovită. SADOVEANU, O. IX, 79, cf. 13. Pe atunci umbla cu pași mărunți pe ulița noastră moș Bodrîngă. id. E. 114, cf. BENIUC, V. 23. Minerii noștri harnici de pe Jii Farămă muntele în cioburi mărunte. DEȘLIU, G. 46. Multe-s frate și mai multe Corturi mari, corturi mărunte. ALECSANDRI, P. P. 77, cf. GCR II, 300. Lelea cu mărgele multe Amiroase-a flori mărunte De pe vale, de la munte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 36, cf. 100, 169, 402, HODOȘ, P. P. 92,482. Piatră măruntă. ALR I 1 372/26, cf. 1 372/30, 35, 40, 45, 75, 77, 79, 85, 87, 251. Din grăunțe mărunte Se fac grămezi mai multe. ZANNE, P. I, 190, De la baltă pînă la munte, Tot zale mârunte (Stelele). GOROVEI, C. 356. ◊ Vite mărunte = denumire pentru oi și capre. De toată turma de vite mari sau mărunte. . . la pășune se lua de la lei 50 și pînă la 80. CR (1830), 25¹*17. ◊ (Ca determinativ, urmînd după un nume de animal sau de plantă, indică specii sau varietăți ale acestora) Ce mi-ai da dar, cînd ți-aș înșira pa nume, vere Moțăilă, numirea strugurilor?. . . Uite: strugure tămîios,. . . coada vulpii, mărunt (mărunțel). JIPESCU, O. 53. Mălaiul mărunt se seamănă ca și cerealele. PAMFILE, A. R. 196, cf. 68. Mei mărunt. PANȚU, PL. 175. Muscă d-a mănuntă. ALR SN I h 243, cf. ALR I 1952/35, 45. Prune mărunte. ALR II 6082/928. ◊ (Adverbial) Făcu semnul crucii mărunt și de multe ori, asupra ușilor și asupra perinei. SADOVEANU, B. 125. ♦ (Despre scriere) Cu litere de dimensiuni reduse. Privi mult scrisul mărunt al fetei. AGÎRBICEANU, A. 76. ◊ (Adverbial) E un volum elegant și mărunt tipărit, pe hîrtie velină. SADOVEANU, O. IX, 322. 2. (Despre suprafețe; în opoziție cu întins, vast) Care ocupă o suprafață redusă ; restrîns, mic. Și sînt și alte api curătoari. . . carile cură prin Acarnaniia și dă în marea ostroavilor mănunte. HERODOT (1645), 95. 3. (În opoziție cu î n a l t) De înălțime, măsură sau statură redusă ; scurt, scund, mic. Fiind locul despre apă cu pădure mănuntă, au pogorît pre mirodenia fumului la locul unde este acum mînăstirea Ețcani. SIMION DASC., LET. 15, cf. N. COSTIN, LET. I A, 5/5. Figura sa. . . domnea între urmașii lui ca un pin puternic între arborii mai mănunți. ASACHI, S. l. II, 70. Și din fundul celor munți Trec prin ape fără punți Albi mocani pe cai mărunți. ALECSANDRI, POEZII, 589, cf. 284. Cum nu-s vîntul ce aleargă Pe oglinda largă Luciul apei de-l încruntă Cu undă măruntă. EMINESCU, O. IV, 24, cf. ODOBESCU, S. III, 65. Pe cai de munte, mărunți, puternici și cuminți, caravana urca la pas. VLAHUȚĂ, O. A. III, 44. Astfel pe cale vorbind, mergeam spre mărunta căscioară. COȘBUC, AE. 157, cf. 55, DELAVRANCEA, H. T. 98. Ajunseră la o fîntînă cu ghizduri mărunte. SANDU-ALDEA, D. N. 67, cf. 12, 81. Trec pe vale la iernat Turmele mărunte. IOSIF, P, 52. Nu rareori se întîmpla ca măruntul meu călugăr să-și tragă iute mîna de pe cîte un hrib. HOGAȘ, DR. I, 233, cf. II, 87. Își făcu loc prin îngrămădeală un bătrîn mărunt, îndesat. SADOVEANU, O. V, 562, cf. X, 8, id. E. 116. Oameni mărunți apar, oameni de munte, și trec cu luntrea peste apele Oltului. BOGZA, C. O. 346, cf. STANCU, R. A. III, 155. Înlemnit în fața colonelului, un ofițer mărunt raporta. CAMILAR, N. I, 84. Ș-acum se găsesc De benchetuiesc. . . La des păltiniș, Mărunt aluniș. ALECSANDRI, P. P. 63, cf. H XI I 5, DR. V, 526. Masa-i măruntă. ALR II/I h 80. 4. (Despre nume de materie sau colective) Cu părțile componente mici sau foarte mici ; fin. Sarea măruntă ce se face tăind drobii nu se pierde aici ca la Ocna. I. IONESCU, P. 354, cf. URICARIUL, XIX, 379. Și albinele-aduc miere, aduc colb mărunt de aur Ca cercei din el să facă cariul, care-i meșter faur. EMINESCU, O. I, 87. Mustățile lungi și genele rășfrînte li s-au albit de pulberea măruntă din bolovanii de piatră în cari izbesc de dimineață pînă seara. DELAVRANCEA, V. V. 118, Cf. SANDU-ALDEA, D. N. 19. Suflarea aspră a crivățului. . . rîdica spre naltul nourilor vîrteje sure de gheață măruntă. MIRONESCU, S. A. 23. Și calea ți-aș vărui Tot cu var de cel mărunt Ca să ajungi mai curînd. JARNIK-BÎRSEANU, D. 115. Făină menuntă. ALR I 1372/85, cf. 1372/26,35, 40, 45, 69, 75, 77, I 79, 87, 251. Brînză măruntă la putină. ib. 1818/786. Cărbune mărunt. GL. V. J. ◊ (În ; context figurat) Și tot mai blînd răsună cîntări molcomitoare. . . Iar primăvara cerne un colb mărunt de floare. PĂUN-PINCIO, P. 93. ♦ Cu bobul mic. Cf. DR. XI, 125. Descarc băcălii Și-ncarc dimerlii Tot de grîu mărunt Și de arnăut. ALECSANDRI, P. P. 116. Iar prin brazde-a azvîrlit Arnăut cu grîu mărunt. PĂSCULESCU, L. P. 25. (Regional) Vin mărunt = vin de bună calitate. Aleze zin d'e cel mărunt. Gruia s-îmbâta curund. POP., în JAHRESBER. VI, 54. ** S p e c. (Despre ploaie, burniță sau ninsoare) Cu stropi sau fulgi mici și deși. Ploaia cădea măruntă pe stradele nepavale. EMINESCU, N. 33. Afară era moină, cernea de sus o bură măruntă. VLAHUȚĂ, O. A. III, 72. Și-n țîrîitul măruntei ploi auzi Parcă-un suspin, ce-ncearcă să te-nmoaie. PĂUN-PINCIO, P. 48. Vin din iarna-ntunecoasă Zile lungi cu ploi mărunte. TOPÎRCEANU, B. 23, Începe o ploaie rece, măruntă. BART, S. M. 15, cf. CAMIL PETRESCU, O. III, 192, ALR I 1 978/35. ◊ (Adverbial) S-a luminat a ploaie... începe să cearnă mărunt și-nțepos. CARAGIALE, O. I, 144. Ningea mărunt și des, iar o furie de viscol împrăștia fulgii de-a lungul ulițelor. DEMETRESCU, O. 122. Ploua mărunt. . . Crengile pădurii începeau să se acopere de ploaie. SAHIA, N. 76. 5. (Adesea adverbial) (Tăiat, rupt, sfărîmat) în bucăți de dimensiuni (foarte) reduse. Și chedrii din Livanul Domnul îi detună. . . Mănunt îi zdrumică. DOSOFTEI, PS. 87/11. Tot trupul tăiat cu cuțite mănunt eși vitejeaște biruind cătră D[u]mn[e]dzău. id. V. S. octombrie 6^v/6. Să iei patlageanele. . . și dupe ce le vei da undă să le scuri de apă bine și să le tai măruntu (a. 1749). GCR II, 43/34. În oale fierbea curechiu, cu clisă Rîncedă și cu ceapă mănuntă. BUDAI-DELEANU, Ț. 304. Să iai buruiană. . . proaspătă, mărunt pisată, un pumn plin. CALENDARIU (1814), 173/24. Unul apă îi aduce, Altul îi taie mere, Al treilea mărunt i le face. ȘEZ. IV, 144. Tai pînea mănunt. ALR II 3 474/76. 5. (Despre mers) Cu pași mici (și grăbiți). Dar atuncea greieri, șoareci, Cu ușor măruntul mers, Readuc melancolia-mi Iară ea se face vers. EMINESCU, O. I, 106. Iară freamătul de frunze Îngîna măruntu-ți mers. PĂUN-PINCIO, P. ◊ (Adverbial) Pășea iute, mărunt, ușor, ca un șoarice. DELAVRANCEA, H. T. 99, cf. AGÎRBICEANU, A. 458. Se urcă, fugi mărunt, își alese un loc și începu să se sorească. C. PETRESCU, R. DR. 26. Îmi închipuiam, cred, că mi-i dragă copila care trecuse mărunt pe lîngă mine. SADOVEANU, O. VII, 317. Două cîrduri de oi urcau mărunt spre cîmpie, pe culmea plină de nenumărate poteci. PREDA, I. 143. ♦ (Substantivat f. art. ; regional) Numele unui dans popular. Cf. VARONE, D. II. (Despre ființe) Care este de vîrstă fragedă, abia născut sau de cîțiva ani; care este nevîrstnic, mic. Să răpească și să fure Fete mari cu ochi de mure, Și copii mărunți de ani, Copilași de cei bălani. ALECSANDRI, POEZIIi, 414. Era odată un biet creștin sărac și c-o droaie de copii mărunți, DELAVRANCEA, V. V. 225, cf. 131. Copiii mei sînt toți mărunți. CIAUȘANU, GL. ◊ (Substantivat) Sforăiau subțire, învălmășiți în somn, mărunții familiei. V. ROM. ianuarie 1956, 37. ♦ (Substantivat, în credințele populare, eufemistic) Ielele. MARIAN, D. 336. Mă-n- tîlnii cu Frumoasele, Multele, Măruntele. id. ib. III. (Indică cantitatea ; învechit, substantivat, în l o c. a d v.) Cu măruntul = în cantitatate mică, cu bucata, în detaliu, cu amănuntul. S-au hotărît... ca acele cîte două plătească la vameșul cel ce le strînge cu măruntul (a. 1822). DOC. EC. 250. Îl va împărți prin vînzare și pe la alții din coprinsul Prințipatului, ca și ei să vînzâ cu măruntul pe la particulari (a. 1 839). ib. 732, cf. PONTBRIANT, D., BARCIANU. Este o bonificație. . . ce o acordă angrosiștilor și aceștia detailiștilor. . . la vînzarea cu coletul sau cu măruntul. I. PANȚU, PR. 5. IV. (Învechit, rar ; indică intensitatea, în opoziție cu p u t e r n i c, t a r e, intens) De intensitate redusă ; ușor, slab, scăzut, mic. Se face slobozire de toate tunurile , și focul cel mărunt, începînd mehterhaneaua și altă muzică. GHEORGACHI, LET. III, 303/38. V. (Indică valoarea, calitatea) 1. (În opoziție cu v a l o r o s, î n s e m n a t, i m p o r t a n t) Care are o valoare, o importanță redusă, neînsemnat, mic. V. m i n o r. Nu huli . . . nici blâstemă pre zioa ceaia ce-au născut, fac mulți și în boale mărunte. CORESI. V. 146. De lucrurile a toată lumea gîndește, cele mai menunte le trece cu gîndul. M. COSTIN LET. I, 282/30. Multe războaie mai mănunte au avut romanii cu dachii în Misia. CANTEMIR, HB. 166, cf. 322. Noi aice ne mărginim numai a arăta lista cărților ce au ieșit de sub teascurile sale, afară de afișuri, bileturi, înștiințeri și alte tipărituri mărunte (a. 1 851). URICARIUL, XIII, 342. Să te angajezi la o tipografie mică, dintre acelea care execută lucrări mărunte, ca practicant. PAS, Z. I, 300. Judecă judecătorul procese mărunte – furturi de găini, furturi de oi, bătăi între neamuri. STANCU, D. 257, cf. V. ROM. iulie 1 953, 94. Evidența cheltuielilor mărunte o ține nevastă-mea. V. ROM. iulie 1 954, 297. Și-ți tot minte mii și sute Și mai mari și mai mănunte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 276. Cheltuieli mărunte fac datorii de frunte. ZANNE, P. V, 164. ◊ S p e c. (Despre bani, monede) O monedă măruntă se va stămpa din aramă. AR (1829), 170¹/46. Să-mi dai bani mărunți de cîteva mii, ca să-i am la îndemînă. SADOVEANU, O. X, 577. Șept'e buț D'e ban morunț, Să nu-ț paie că-m dai mulț. T. PAPAHAGI, M. 100. ♦ (Substantivat ; la pl. sau la sg. cu sens colectiv) Mărunțiș (III 2) Și n-am mărunte. . . D-o săptămînă n-am luat socoteli prăvăliei. DELAVRANCEA, O. II, 361. Taxa diseară; acum n-am mărunte, zise el. CONV. LIT. XLIV₁, 41. N-am mărunt. I. CR. III, 119. N-am mărunt să-ți dau restul. MAT. DIALECT, I, 180. ♦ ( Substantivat, f. pl., adesea în corelație cu „multe”) Fleacuri, nimicuri,. mărunțișuri. Cf. LM. Și acum intră în casă începe-a se chicoti și a spune de la nuntă multe și mărunte. CREANGĂ, P. 173. cf. ȘĂINEANU, D. U. S-au întors la Malu, vorbind cîte și cîte mărunte. SADOVEANU, M. C. 138. De la un asemenea flecar, cu agerime descusut, multe și mărunte se puteau afla. C. PETRESCU, A. R. 17. ** (Substantivat, f. pl.; rar) Amănunte, detalii. A cunoaște toate mănuntele unei pricini. PONTBRIANT, D. ◊ Loc. a d v. (Cu) de-a mărunta = în mod amănunțit, cu de-amănuntul. Cf. COSTINESCU, ARHIVA, II, 198, BARCIANU. Din oraș la Țăligrad La sărdaru lu Novac, Lua ul'iț d-a rînda, Birturi d-a mărunta. ALEXICI, L. P. 8. 2. (Despre oameni) Lipsit de finețe psihică și intelectuală, lipsit de înțelegere, de generozitate ; (despre idei, sentimente, fapte ale oamenilor) care arată sau trădează lipsă de rafinament, care dovedește orizont îngust. V. b a n a l, meschin. Femeile, în genere, cînd au simțul comicului, îl au mărunt. IBRĂILEANU, S. L. 45. Poale lungi și minte scurtă Judecată mai măruntă. ZANNE, P. III, 307. ◊ (Adverbial) Entuziasmul este altoit pe același fond de nemulțumire și pe aceeași concepție mărunt pesimistă. LOVINESCU, C. VI, 17. 3. Care se află pe o treaptă inferioară într-o ierarhie; de rînd. Ștefan vodă strîns-au boierii țării și mari și mici și altă curte măruntă. SIMION DASC., LET. 43. Aici, în ziua asta de duminică, e plimbarea poporului mărunt. SADOVEANU, O. IX, 230. Dacă mergi dumneata, merge tot Oboru, și dacă merge Oboru, merge toată negustorimea măruntă. CAMIL PETRESCU, O. II, 101. A cunoscut nevoile și suferințele părintelui unei mărunte familii mic-burgheze. V. ROM. septembrie 1 954, 137. - PL: mărunți, -te. – Și: (învechit și popular) mănúnt, -ă, (învechit) mînúnt, -ă, (regional) menúnt, -ă, morúnt, -ă adj. – Lat. minutus, -a, -um.

MELIFÉR, -Ă adj., s. f. pl. I. Adj. 1. (Despre plante) Cu flori bogate în nectar și polen, din care albinele prepară mierea. Cf. COSTINESCU, LM, BARCIANU, ALEXI, W. Transportarea stupilor în apropierea unor suprafețe întinse cu plante melifere aduce sporuri însemnate în producția de miere. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2 390, cf. 1953, nr. 2859. 2. (Despre ținuturi, regiuni) Bogat în plante melifere (D- Scrie aici la statut că nu ai voie să ții decît 15 stupi, douăzeci în regiunile melifere. V. ROM. februarie 1952, 164. II. S. f. pl. Grup de insecte himenoptere (cuprinzînd albinele și viespile) care culeg nectarul și polenul din flori, producînd apoi mierea sau ceara. Cf. COSTINESCU, CADE, DN. - Pl.: melifere. – Din fr. mellifère.

MÉȘTER, -Ă subst. (Cea mai veche atestare ar data de la 1 404, cf. DR. VII, 210) I. 1. S. m. Persoană care are (și practică) o meserie (1) (v. m e s e r i a ș, m e ș t e ș u g a r, m a i s t r u); (azi în special) meseriaș cu calificare mai înaltă, care conduce de obicei o secție productivă într-o întreprindere sau într-un atelier (v. m a i s t r u, m a e s t r u²). Se-au prins nește meșter den Țarigrad cum vor treace aceale corăbii (a. 1521). HURMUZAKI, XI, 843. Făcea case de argintu Artemideei, și da meșterilorulu (lucrătorilor BIBLIA 1 688) lucrare nu puțină. COD. VOR. 8/20, cf. 12/30. Noi o deadem lu Coresi, diaconul, ce era meșter învățat într-acest lucru. . . de să tipărească această carte. CORESI, EV. 6, cf. GCR I, 33/21. Meșterii. . . vor învăța meșterșug și pre alții. VARLAAM, C. 246. Tîrgoveții și meșterii orașului și slujnicile. HERODOT (1 645), 40, cf. 134. Și măriia ta. . . ne-ai adus meșteri streini de ne-au făcut tipografie. N. TEST. (1 648), ap. GCR I, 125/5. Din sus de cetate. . . iaste baia Rodnii cea veache, unde au lucrat mai de mult cîte 40 de meșteri (a. 1 660-1 680). GCR I, 177/29. Un teasc de argintu al sf[î]ntului. . . s-au dus la meșteri de să-l strice (a. 1 675). id. ib. 222/36. Lucru de mîini de meșteri. BIBLIA (1 688), 145²/15, cf. 275¹/55. Au dat jupănul Gligorie jupănului Costă Șafarica tal. 13 ca să plătească măștârilor care au lucrat (a. 1 724). IORGA, S. D. XII, 23. La orașul celor bogați nu este nici un meșter, nici lemnariu, nici căldărariu, nici croitoriu (a. 1 746). ap. TDRG, cf. LET. III, 192/25, IST. AM. 70^r/14, KLEIN, D. 94, URICARIUL, I, 199. Cînd un meșter are subt mîna sa aur și altul fier, poate fieștecare să dea materiei sale deosebite forme. HELIADE, O. II, 100. Tată, și eu aș voi să învăț cum să împletesc panerii !. . . – Dar la aceasta trebuie să ne învețe vreun meșter. DRĂGHICI, R. 105/17, cf. 100/20. Spargeți pantofii în grabă, Că meșterii nu au treabă. PANN, E. V, 142/29. Stâpîne, te văd trist că nu poți să faci furca ce ți-a poruncit împăratul. . . lasă-mă pe mine să o fac. . . – Atîți meșteri mari n-au putut să o facă, și tocmai un trențeros ca tine să o facă? ISPIRESCU, L. 91, cf. 369. Obiecte de o întrebuințare mai ordinară, pentru meșteri, piepteni de coarne de bou, pînză groas., N. A. BOGDAN, C. M. 134. Meșterii lucrau fără întrerupere și nu mai aflau răgaz. SADOVEANU, O. VI, 220, cf. 351, id. O. XIV, 71. Am auzit c-ar fi acuma meșter la o fabrică. id. N. F. 84, cf. id. E. 90. Toate cele patru odăi ale acestei case dărăpănate au fost reparate pe dinăuntru chiar de meșterii din tabără. CAMIL PETRESCU, O. III, 182. Lucrau la cojoace patru calfe și ucenici, sub supravegherea unui meșter cărunt. C. PETRESCU, A. R. 53, cf. 6. Am dat peste meșteri de la noi de pe Argeș. Mi-au făgăduit să mă ajute să prind meseria. STANCU, R. A. II, 406, cf. III, 157. Eram muncitor bâieș, Meșter tînăr fără greș. CORBEA, A. 9, cf. DEȘLIU, G. 26. Romanul evocă zbuciumul dureros al bătrînului meșter, om cinstit, devotat clasei sale. CONTEMP. 1 951, nr. 224, 2/1. Negru Vodă trece Cu tovarăși zece: Nouă meșteri mari. Calfe și zidari. ALECSANDRI, P. P. 186, cf. POMPILIU, B. 25. Ș-o făcut o săgeată, De nouă meșteri lucrată. ȘEZ. III, 241, cf. 243. Un meșter Manole. Meșter de zidit și de plănuit. PAMFILE, C. Ț. 19. Meșterii grăbea, Sforile-ntindea, Locu-l măsura. Șanțuri mari săpa. ANT. LIT. POP. I, 498. Pe cea vale nourată Vine-o fiară-ncornorată, De meșteri străini lucrată; Suflet n-are, suflet duce De pămînt nu se atinge (Corabia). GOROVEI, C. 100. În pădure m-am născut, În pădure am crescut. Acasă m-au adus, Meșterii doamnă m-au pus (Masa). id. ib. 219. ◊ De-a meșterii – numele unui joc de copii care se joacă la priveghiul mortului. Cf. PAMFILE, J. I, 18. ◊ E x p r. Meșterul strică sau meșter-strică (și drege de frică), se zice despre un meșteșugar prost sau, p. ext., despre un om neîndemînatic. Cf. BARONZI, L. 57. Și-o ales o doagă Oloagă Și-o dat-o unui meșter-strică . . . De-o făcut o buticică. MARIAN, NU. 770, cf. ZANNE, P. V, 415, 416, PAMFILE, J. II, 154. ◊ (Urmat de determinări care indică gradul) Meșter prim. NOM. PROF. 8. Meșter șef. ib. ◊ (Urmat de determinări care indică profesiunea) Meșter mînașu, gîndu-i la pează în rătăcire îl depărtează. I. VĂCĂRESCUL, P. 331/3. Ce pilafuri ne gătea la masă meșterul bucătar. ODOBESCU, S. III, 22. Un meșter zidar se așeză pe banca dublă, în spatele meu. BRĂESCU, A. 200, cf. IORDAN, L. R. A. 233. Meșterul cizmar intră, aprinse cele două becuri. SADOVEANU, A. L. 26. Erau acum ca la douăzeci de inși. . . în odaia de la față a meșterului tăbăcar. CAMIL PETRESCU, O. II, 8. Meșterul fierar repară și verifică secerătorile. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2 374. Meșter electrician. ib. 1 953, nr. 2 726. Meșter mecanic, ib. (În contexte figurate) Și albinele-aduc miere, aduc colb mărunt de aur, Ca cercei din el să facă cariul, care-i meșter faur. EMINESCU, O. I, 87. Foamea, frate, e mare meșter bucătar. SADOVEANU, O. III, 165. ◊ (Învechit și popular, urmat de determinări, de care se leagă de obicei prin prep. „de” ori „la”, formează, împreună cu aceste determinări, nume de profesiuni) Eu Șerban diiacu, meșterul mare a tiparelor. PALIA (1 581), ap. GCR I, 38/6. Fiind de meșterșug meșteri la fier. DOSOFTEI, V. S. septembrie 34^v/25. Toval Cain s-au făcut meșter de fier. N. COSTIN, L. 54. Meșteri de doftorie. MINEIUL (1 776), 77^r1/35. S-o-ntîlnit cu meșter de lemn. ȘEZ. II, 144, cf. PAMFILE. S. T. 11. BUL. FIL. VII-VIII. 374. Eu acolo duce-m-oi, Meșter de moară face-m-oi. BÎRLEA, C. P. 268, cf. ALR II/I h 220, 221, ALR SN III h 571. ♦ Proprietar al unui atelier (în raport cu angajații săi); patron, stăpîn. Care ucenic va avea a se băga la meșter, să aibă a veni la starostile cu stăpînul seu, și să se tocmească (a. 1 766). URICARIUL, XIV, 2, cf. PONTBRIANT, D. 2. S. m. (Rar) Maestru² (2); p. ext. (neobișnuit) profesor, dascăl. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB. Ah, meștere Ruben . . . cartea ta într-adevăr minunată este ! EMINESCU, N. 49. 3. S. m. și f. (Adesea adjectival; de obicei cu determinări care indică domeniul, împrejurarea la care se aplică talentul, priceperea etc. cuiva) (Om) talentat, priceput, îndemînatic, dibaci, iscusit, abil; (persoană) care posedă multe cunoștințe. Cinre e preamîndru și meșteru (s c i u t o r i u N. TEST. 1648, BIBLIA 1 688) Întru voi, se arate. COD. VOR. 126/12, cf. GCR I, 10/16. Om meșter negoațelor și precupiei. CORESI, EV. 317, cf. 444. Păscarii. . . fiind meșteri de acela meșterșug, tot să ținea de meșterșug. VARLAAM, C. 258. Era și om meșter și isteț la fire. N. COSTIN, LET. II, 21/13. Auzîndu-o prea meșteră de cuvînt. . . mă înduplecaiu la cererea ei. GORJAN, H. iI 37/8, cf. IV, 183/1. Mihai Caraczoni, meșter căpitan de artilerie și mulți alții, vestiți prin meritul. . . lor. BĂLCESCU, M. V. 393. Auzisem că. . . ai un bucătar foarte meșter. ALECSANDRI, T. 187. Și dacă nu ești meșter la arma de vînat, Să prinzi cu undișoara puicuțele din sat? BOLINTINEANU, O. 184. Chirurgi foarte meșteri. LM. La acea aspră școală . . . cetățenii învață a fi meșteri în războaie. ODOBESCU, S. III, 78. Dete peste un fermecător meșter. ISPIRESCU, L. 101 .N-am mai avut și nici n-oi mai avea un stogar mai meșter ca el. SANDU-ALDEA, M. 178. Hora s-a spart și Gavrilă țonțoroiu, cel mai meșter în chiuituri, ia cîrma unui brîu. HOGAȘ, DR. II, 185. Se simțea numaidecît că-i instruise un învățător care, el însuși, e un cîntăreț meșter. AGÎRBICEANU, A. 511. Urmă pregătirile de descîntec în care de altfel era mare meșteră. REBREANU, L. 403, cf. 128, N. A. BOGDAN, C. M. 11. Ca dumneata meșter de șagă, nu mai este altul. MIRONESCU, S. A. 91. Cîntă din fluier de lăcrămează florile și e meșter și cu noroc la oi. GALACTION, O. 65. Baba Maranda Cuțui, mare meșteră în descîntece de boală și de deochi. C. PETRESCU, R. DR. 138, cf. id. C. V. 143. De ce n-ai ținut dreapta, dacă ești așa de meșter? BRĂESCU, V. 60. Mai puțin meșter în cunoașterea limbilor decît tatăl său. C. GANE, TR. V. 305. Era un gealat meșter, cunoscut și la Țarigrad. SADOVEANU, O. X, 184, cf. 599, BENIUC, V. 51. Om fricos la vetejie, Dar meșter în viclenie. POP., ap. GCR II, 292. Un țigan covaci, care era cel mai meșter fierar din toată împărăția. POPESCU, B. II, 110. O fată voinică, frumoasă, meșteră și gospodină. ȘEZ. VI, 111, cf. ALR II 3 695/872, 876, 928. ◊ (Prin lărgirea sensului) Jgheabul clar și rece al albelor fîntîni Sculptate-n întuneric de meșterele mîini. PETICĂ, O. 62. Toți își ațintiră privirile spre bisturiul din mîna aceea meșteră. MIRONESCU, S. A. 34. Se-ntrec țesătorii cu degete meștere Și cîntă războaiele-n valuri de lapte. DEȘLIU, G. 47. ◊ (Calificativ dat altor ființe decît omul sau unor creații mitologice închipuite ca niște ființe) Prea înțelept și meșter iaste Dumnezeu. CORESI, EV. 59. Slăvim și mărim și ne mirăm prea bunului și meșterului Dumnezeu. id. ib. 87. Gripsorul iaste o pasăre mare și mai meșter decît toate păsările (a. 1 654). GCR I, 167/36. Dracii tăi sînt meșteri în desprinsul umbrelor din părete. EMINESCU, N. 80. Să trăiți, Mîrșăvia voastră! Eu mă duc să îndeplinesc nelegiuita voastră poruncă. . . – Dacâ-i fi meșter și-i izbuti, să știi c-am să te fac mai mare. CREANGĂ, P. 58. Bun e Dumnezeu, meșter e dracu. BARONZI, L. 50, cf. ALECSANDRI, T. 258, CREANGĂ, P. 213, ZANNE, P. VI, 642. 4. S. m. Persoană care a adus contribuții (extrem de) valoroase într-un anumit domeniu de activitate; maestru² (1). Cf. BUDAI-DELEANU, LEX. Ideea acestui jurnal este . . . a face cunoscute faptele tululor artiștilor (meșterilor) din toate locurile. CR (1 830), 427²/16. Un pictor, vechi meșter, nu poate judeca lucrarea altuia, trecînd numai pe dinaintea ei, dintr-o aruncătură de ochi. CARAGIALE, O. III, 180, cf. VII, 166. Meșter priceput este Sadoveanu cînd este vorba să învie o figură sau o situație printr-o trăsătură unică. VIANU, A. P. 234. Doar diploma pe care o dă academia Te-ndreptățește meșter și face măiestria. ARGHEZI, S. P. 95, cf. 94, DEȘLIU, G. 27. ♦ (Adjectival; rar; despre manifestări sau creații ale oamenilor) Realizat cu artă, cu talent; măiestru (2). Cf. BUDAI-DELEANU, LEX. Multe vor zbura ca frunza-n vînt, Dar rămîne meștera-mi cîntare. BENIUC, M. 55. 5. S. f. (Adesea adjectival; popular, în practicile bazate pe superstiții) (Femeie) care se pricepe la farmece, la vrăji, la descîntece, care practică farmecele, vrăjile, descîntecele; (popular) fermecătoare, meșteriță, meștereasă, (regional) meșteritoare. E chinuită de duhuri, și nu-i pot da de leac. . . toate babele meștere. CARAGIALE, O. II, 236. Colindase pe furiș prin satele dimprejur după meștere și cărturărese. DELAVRANCEA, ap. CADE. Se așază bolnavul în pat și se trage (se freacă) pe pîntece, de o femeie meșteră. ȘEZ. IV, 25, cf. ALR I 1 397/215. ♦ (Adjectival; rar) Fermecat, vrăjit. Mintea i-a fost senină, parcă o mînă meșteră nevăzută i-ar fi șters din creieri toate amintirile. REBREANU, P. S. 118. II. S. m. (Regional) Epitet cu care o persoană (tînără) se adresează unui bărbat mai în vîrstă; „bade, nene” (PAMFILE, J. I, 127). III. S. m. (Regional) Meștergrindă (Vulcan). A III 12. – Pl.: meșteri, -e. – Și: (învechit și regional) méștire (DR. IV, 1 085), măștăr s. m. – Din magh. mester.

MIÉRE s. f. sg. I. 1. (Adesea urmat de determinări care arată din ce flori a fost extras nectarul, epoca respectivă, vîrstă roiului etc.) Substanță siropoasă, de obicei gălbuie, foarte dulce și aromată, produsă de albine (sau de alte himenoptere) din nectarul florilor. Și va hrăni de sațiului grîului și den piatră miiare sătură-i. PSALT. HUR. 70^r/7. Supseră miiare de piatră și untu de vîrtoasă piatră. PSALT. 314, cf. 169, GCR I, 15/20. Jumatate de miere strede (a. 1 588). CUV. BĂTR. I, 206/9. Mînca mugur și miiare sălbatecă (cca 1625). GCR I, 68/8. Ca musca la dulceața mieriei (a. 1642). id. ib. 98/5. Alți iarîș cetesc scripturile, iară nu înțeleg ce zic și se potrivesc cu cela ce ține miiarea în mînă, iară dulciața mierii nu-l preceapă (a. 1 644). BV I, 146. Mîncarea lui era lăcuste și miiare sălbatecă. N. TEST. (1648), 5^r/10. Ei deaderă lui o parte de peaște fript și dintr-un fagur miiare. ib. 104^r/11. De să va întimpla în cisla berbecilor acesto semno, fi-va moarte în oi mari și pîine și miară moltă va hi (cca 1660-1680). GCR I, 175/11. I-au hrănit pre ei cu roadele țarenilor, au supt miiare den piatră. BIBLIA (1688), 150²/31. Miiarea ce să dă în toți aii balcibașlîc și alte daruri. N. COSTIN, l. 583. Au fost luat Tudor Grecul lei 24, dobîndă după miiare (a. 1698). BUL. COM. IST. V, 226, cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 227. Vinde a sa dreaptă ocină și moșie . . . pentru șăsă vedre de miere (a. 1724). URICARIUL, XXV, 144. Iarna va fi tare. . . poame multe, mieri puțină (cca 1 750). GCR II, 59/26. Îndată le-au pus denainte o mîncari de brînză, amestecată cu făină și cu mieri și cu un fel de vin de multe alcătuiri (cca 1750-1780). id. ib. 85/13. Să închinară lui Alicsandru și-i adusă poclon mierea (a. 1 784). id. ib. 132/31. Miere de faguri (a. 1832). N. A. BOGDAN, C. M. 138, cf. 164. Anul 1858 au fost foarte rodos și stup[i] încă au roit bine, dară de la Simpetră n-au mai căst nice o picătură de miere (a. 1858). IORGA, S. D. XIII, 74. Vrei tu pui de căprioare, Păsărele cîntătoare, Fag de miere-ndulcitoare Și vro doină jălitoare? ALECSANDRI, P. I, 94, cf. EMINESCU, O. I, 87. Culege o poală de somnoroasă, pe care o fierbe la un loc cu o vadră de lapte dulce și cu una de miere. CREANGĂ, P. 214, cf. id. A. 139. Fagurii scoși din stup dau mierea și ceara. DAMÉ, T. 120, cf. N. LEON, MED. 46. Albinele ne dau mierea și ceara fără multă muncă din parte[a] noastră, aproape de-a dreptul. PAMFILE, I. C. 85, cf. id. S. T. 64. Adu bostanul fiert și fagurii de miere. DELAVRANCEA, A. 3. Albinele din Sihăstrii au hrănit-o cu mierea lor. HOGAȘ, DR. II, 144. Miere de albine, scursă, in stupi sau în faguri fără albine. NICA, L. VAM. Vinul și mierea și grîul tot Le-au strîns, pe grabă, cine-a putut. BACOVIA, O. 121. Intră cu o tavă pe care sînt ouă fierte, miere și jimblă. CAMIL PETRESCU, O. III, 203. Miere de floare de tei. ALECSANDRI, P. P. 51. Știi, bădiță, cum cereai Seara, cînd la noi veneai, Să-ți dau păharul cu miere Și io-ți dam buzele mele. JARNIK-BÎRSEANU, D. 258. Hai, mîndruțo, pe la noi, Să mîncăm miere de roi. HODOȘ, P. P. 121. Cu miere se ung sfinții care se fac la 9 mart. ȘEZ. VIII, 39, cf. I, 252. Dau ocol unei glăjuțe plină cu horincă (palincă) de bucate, colea îndulcită cu miere de stup. RETEGANUL, P. III, 83. Să le dăm țuică cu miere, Să nu ne cate la măsele, MAT. FOLK. I 315, cf. MARIAN, INS. 176. ◊ (În proverbe și zicători) Albina. . . miiare și fiiare tot într-un pîntece poartă. CANTEMIR, IST. 165. Cine umblă cu miere își linge degetele. Cf. NEGRUZZI, S. I, 249, PAMFILE, J. II, 154, ȘEZ. I, 219, ZANNE, P. III, 664. Cu o lingură de miere prinzi mai multe muște decît cu douăzeci butoaie de oțet. id. ib. I, 559. Nu toate muștele fac miere. ISPIRESCU, L. 14, cf. ZANNE, P. I, 557. Omului cu învățătură îi curge miere din gură. id. ib. V, 353. Cine n-a gustat amarul nu cunoaște gustul mierei. id. ib. III, 440. Flămândului îi pare miere codrul cel uscat. id. ib. 553. Ne e miere fără fiere. id. ib. 673. Numai miere zicînd, gura nu se îndulcește. id. ib. 664. Cu oțet și cu fiere Nu se face agurida miere. id. ib. I, 96. Mai rară vedere Este mai cu miere. id. ib. VI, 240. Unde vede o muiere, Parcă îl lipești cu miere, se spune despre bărbații afemeiați. Cf. id. ib. II, 285. ◊ (Ca termen de comparație, cu aluzie la gustul dulce, la fluiditatea produsului, precum și la însușirea lui de a se lipi ușor de ceva) Dzisele D[o]mnului. . . mai iubite-s decît aurulu și piatra cea curată, mult. . . mai dulce e de miiarea și fagurul. PSALT. HUR. 15^r/4, cf. PSALT. 31, GCR I, 12/39, 154/23. Va amărî pîntecele tău ce în gura ta va fi dulce ca miiarea. N. TEST. (1 648), 311^r/5. Iar și eu, cu cine vorovem, cu boieri, cu nigustori, ca cu nere îi îndulcem (a. 1784). GCR II, 138/3. Pere galbene ca ceara. . . și dulci ca mierea. CREANGĂ, P. 290. Vorba îi curgea din gură ca mierea. ISPIRESCU, L. 20. Dușii de pe lume, mai toți, sînt buni ca mierea. MACEDONSKI, O. I, 24. A pus zece bucățele de zahăr, de zice că-i mai bun ca mierea. REBREANU, I. 18. Ca mierea se lipește de suflet vorba lui. CONTEMP. 1953, nr. 327, 4/5.Uiu, iu, floare de mac, Dulce-i gura de diac; Dar nu-i dulce ca gura, Ci-i dulce ca și mierea. JARNIK-BÎRSEANU, D. 410. (În proverbe și zicători) Fata la vremea ei, ca mierea în fagul ei. ZANNE, P. II, 131, cf. MARIAN, INS. 183. Limba e dulce ca mierea și amară ca fierea. ZANNE, P. II, 223. Tăcerea e ca mierea. id. ib. 764. ◊ F i g. Cîtu e dulce grumadzului mieu cuventele tale decît mierea rrostului mieu. PSALT. HUR. 106^v/11, cf. PSALT. 260. Înțăleptul zisă: o lume! cu dulceați de miere amestecată ești (a. 1 773). GCR II, 94/40. Să întorcea fieștecarele pre la lăcașurile sale, băgînd miiarea bunătăților fieștecarele dintru dînșii cu nevoință prin vasăle inimilor sale. VARLAAM-IOASAF, 52^v/26. Să-i curgă din limbă miiare, după cum zice poeticul. MOLNAR, RET. [prefață] 6/14. Te rog, Muză mîngăioasă! Carea cînți cîntări frumoasă, Pică-mi puțintică miiare Din măiastra ta puteare. BĂRAC, ap. GCR II, 173/1. Noi avem obiceiul de a întreba întotdeauna din ce locuri e adunată mierea artistică. IONESCU-RION, C. 38. Plecase vrăjit de vorbele pline de miere ce-i zugrăveau o idilică viață de străbun. ANGHEL, PR. 64. Da, tanti ! – răspunse cu o miere teatrală Otilia. CĂLINESCU, O. I, 52, cf. DEȘLIU, G. 52. Vai de mine, cum aș mere Seara la gură cu miere. JARNIK-BÎRSEANU,133, cf. 21, 23, 364, 404, MAT. FOLK. 1051. ◊ L o c. a d j. De miere = (despre oameni) bun, generos, de zahăr. Cf. CHEST. VI 161/3. ◊ E x p r. A da de miere sau a-i pica (cuiva) mierea-n păsat, se zice despre cineva care are un noroc neașteptat sau cînd cuiva îi merge foarte bine. Cf. ZANNE, P. III, 675, IV, 68. A-i curge numai miere, se zice despre cineva care este harnic și îi merge bine. id. ib. III, 675. A înota în miere = a fi (foarte) bogat. id. ib. Să fie (sau să știu, să știi etc. că este) (și) miere (și tot nu... ), se spune pentru a arăta hotărîrea nestrămutată a cuiva de a respinge o propunere sau o situație, oricîte avantaje aparente ar prezenta. Cf. MARIAN, INS. 185. Să știe de bine că e miere și tot nu se duce. PREDA, D. 141. A fi cu limba fagur de miere = a vorbi foarte frumos, a fi elocvent. Cf. ZANNE, P. II, 29, 811, MARIAN, INS. 183. A unge (pe cineva) la inimă cu miere = a spune (cuiva) lucruri plăcute. Cf. ZANNE, P. II, 211, MARIAN, INS. 183. S-a făcut agurida miere = s-au împăcat cei învrăjbiți. Cf. ZANNE, P. I, 95. În buze (sau gură) miere și în inimă fiere (sau otravă) sau în față miere și în dos fiere, se zice despre cei fățarnici și vicleni. id. ib. N, 25, cf. 135, 168. A ascunde ac în miere = a ascunde un gînd rău într-un sfat dat cu blîndețe; a face intrigi. id. ib. I, 309, cf. III, 676. (Rar) A-i tăia (cuiva) cuvîntul cu miere = a întrerupe (pe cineva) din vorbire, spre a-i oferi un sprijin foarte important. Dacă nu este cu putință, mai zise Țugulea. . . – Să-ți tai cuvîntul cu miere, răspunse Ursul, dară trebuie să fie cu putință. ISPIRESCU, L. 330, cf. ZANNE, P. III 676. (Regional) A da bani pe miere = a mustra; a batjocori; a bate. ZANNE, P. III, 674. Las', zicea vulpea. . . că mi te-oi prinde eu, cioară spurcată ce ești, ți-oi da eu bani pe miere, că numai tu mi-ai făcut șotia asta ! ȘEZ. III, 187. A se face miere de găleată sau a se lipi ca mierea de găleată = a se supune cuiva orbește, a se alipi de cineva cu trup și suflet. Cf. CIAUȘANU, GL., CHEST. VI 161/10. A fi bun (sau dulce) ca mierea cîinelui = a fi răutăcios, sîcîitor. Cf. ib. A avea miere de șarpe la inimă =a fi rău. Cf. CHEST. VI 161/3. ◊ Miere de trandafiri sau miere rozată = substanță obținută prin fierberea unui amestec de miere (I 1), alcool și petale de trandafiri roșii, macerate în apă (folosită ca medicament); miericică (I 1). Cf. LB, POLIZU, CUPARENCU, V. 21, PONTBRIANT, D., BIANU, D. S. ♦ (De obicei art.) Lună (sau, rar, săptămînă) de miere = cea dintîi lună (sau săptămînă) după căsătorie. Omul ce se însoară numai pentru ca să-și mărească starea niciodată nu ia soție bună. . . N-apucă să treacă luna de miere și casa ciocoiului devine o cafenea. FILIMON, O. I, 97, cf. COSTINESCU, DDRF. Era holărît ca, îndată după cununie, tinerii căsătoriți să plece spre parohia lui George, dar cu un înconjur care să dureze cel puțin o săptămînă, săptămînă de miere. REBREANU, I. 252. ♦ Nectarul florilor. Iată-n urmă și albine aducînd în gură miere. ALECSANDRI, P. III, 56. Mii de fluturi mici, albaștri, mii de roiuri de albine Curg în rîuri sclipitoare peste flori de miere pline. EMINESCU, O. I, 85. Și albine roitoare luminoasă miere sug. id. ib. IV, 132. Albinele grele de mierea suptă și cu picioarele încărcate de polen, se întorc seara din îndepărtate finețe. PETRESCU, S. 179. Albinele. . . Au început să zboare, fredonînd Prin florile cu miere și lumină. BOTEZ, P. O. 21, cf. CHEST. VI 156/13, 16, 17, 20. 2. (Transilv., Maram., rar Ban., adesea urmat de determinări) Zahăr. Mere de trist. LEX. MARS. 243, cf. LB. La noi zic la zâhar miere de trestie. RETEGANUL, P. III, 83, cf. VAIDA, T. PAPAHAGI, M. 226. Miere albă. CHEST. VI 161/33, cf. ALR II 4 119/36, 346, 349, 353, 362. Am fărmat mierea. ib. 4112/353, cf. ALR I 1 609, ALR II 4119/235, 250, 260,272, 279, 284, 310, 6146/250, ALR II/I MN 15, 6811/235, 260, 279, A I 24, L. ROM. 1960, nr. 2, 21, LEXIC REG. 16. Miere galbenă (sau de tuse)= zahăr candel, v. c a n d e l. Cf. ALR II 3665/235, 250, 260, 284, 349, 353, 362. Miere de baraboi (sau de piciouci, de napi) = zahăr de cartofi, v. z a h ă r. Cf. ib. 3 664/260, 346, 362. Miere neagră (sau de urs, a ursului) = zahăr negru, v. z a h ă r. Cf. ib. 3663/250, 272, 346, 353, 362. ♦ Bomboane. Dă-le la mai mulți copii grunz de miere. ALR I 316/257, cf. 1608, MAT. DIALECT. I, 212. 3. (Transilv., Ban., adesea precizat prin „de prune”) Magiun (1). Cf. LB, CHEST. VI 161/17, 18, ALR I 873, ALR II 4035, 4036, 4041, 4 046. ♦ (Prin Ban. și prin Dobr.) Marmeladă. Cf. ALR I 873/677, 986, CHEST. VI 161/8, 9. ♦ (Ban.) Dulceață. Cf. CHEST. VI 161/20, 21, ALR II 4 044/29. 4. Compuse: (regional) mierea-mîței = clei de cireș sau de prun. Com. din BAN. ; miere-de-camfor = camfor, ALRM II/I h 178. II. (Bot.) Compuse: mierea-ursului = a) plantă erbacee cu tulpina acoperită de peri aspri, cu frunze catifelate și cu flori roșcate, violete sau albastre; plămînare, (învechit și regional) plămînărică (Pulmonaria mollissima). Cf. PANȚU, PL., VOICULESCU, L. 189, BUJOREAN,l. 384, H X 496; b) cuscrișor (Pulmonaria rubra). Cf. BRANDZA, FL. 375, GRECESCU, FL. 407, BARCIANU, N. LEON, MED. 51, BUJOREAN, B. L. 384, ȘEZ. XV, 86; c) arbore înalt din familia urticaceelor, cu fructe mici, rotunde (Celtis australis). Cf. ȘEZ. XV, 86, DS; d) garoafă, ALR I 1 935/516; e) roiniță (Melissa officinalis). ib. 1 943/727; f) dumbravnic (Melittis melissophyllum). ib. 1944/874; g) urzică-moartă (Lamium maculatum). ib. 1945/808; h) barba-ursului (Equisetum arvense). ib. 1 952/677; i) iarbă-grasă (Portulaca oleracea). ALR II/605; j) omag. ib. 6 302/886; k) jale (Salvia officinalis). ALR SN III h 656/876. Printre mușuroaie crescuse iarbă. . . colea păiușul oilor, dincoace, mierea-ursului. SANDU-ALDEA, U. P. 20. Porumbele și mierea-ursului străjuiau cetatea năruielii cu poamele lor de baga. KLOPȘTOCK, F. 187. Prin frunze vechi, viorele ca cerul și toporași violeți, și galbăna ciuboțică a cucului, și mierea-ursului – răzbătuseră. SADOVEANU, O. VI, 542, cf. H II 142, III 209, 242, 306, 385, X 354, 445, 489, XI 427, XII 411, XIV 29, XVI 103, 146; mierea-cucului (Melandryum album). BULET. GRĂD. BOT. XI, 25. – Gen.-dat.: mierii și mierei. – Lat. mei.

mánă, mane, s.f. 1. Lapte gras; „laptele gros și unturos, galben ca ceara, dulce ca mnierea, gros ca untura” (Papahagi, 1925: 283): „Untu tău, / Mana ta, / Puterea ta” (Bilțiu, 1990: 300). 2. Miere de albine. 3. Rod: „Mana și toată recolta de pe câmp erau stricate de ploi și de grindină, de piatră, cum se zice la noi” (Bilțiu, 1999: 117). 4. Ploaie de vară (pe vreme însorită), care afectează plantele. – Din sl. mana (DEX, MDA), ngr. mánna (sec. XVII) (Scriban, DER, DEX, MDA).

múrsă, murse, (morsă), s.f. (reg.) 1. Miere de albină amestecată cu apă; mied. ■ (med. pop.) Utilizată ca leac pentru diferite boli: „Cu mierea faci on picuț de mursă și descânți cu mursa aceia” (Bilțiu, 1990: 270). 2. Seva copacului; vlastă. – Lat. (aqua) mulsa „dulce” (Șăineanu, Scriban, MDA).

MELIFICAȚIE s.f. Elaborarea mierii de către albine. [Gen. -iei. / < fr. mellification].

MELIFER, -Ă adj. (Despre plante) Care are flori cu nectar (folosit de albine pentru producerea mierii). // s.f.pl. Grup de insecte himenoptere, care cuprinde albinele, viespile etc. [Cf. fr. mellifère, lat. mellifer < mel – miere, ferre – a purta].

MELIFICAȚIE s. f. elaborarea mierii de către albine. (< fr. mellification)

celulă f. 1. chilie, cameră mică unde stau călugări sau arestanți: 2. cea mai elementară unitate anatomică și fiziologică sau organismul fundamental al plantelor si al animalelor; 3. chilioară în care albinele își depun mierea.

MELIFER, -Ă, meliferi, -e, adj. Care are flori cu nectar (folosit de albine la producerea mierei). Floră meliferă.

MIERE s. f. Substanță vîscoasă gălbuie, dulce și aromatică, produsă de albine prin transformarea nectarului cules din flori. Albinele din Sihăstrii au hrănit-o cu mierea lor, iar nopțile senine au scăldat-o în rouă de flori mirositoare. HOGAȘ, DR. II 144. Adu bostanul fiert ca fagurii de miere și ulciorul cu apă rece. DELAVRANCEA, A. 3. Starițul... [îl cinstea] cu rachiu îndulcit cu miere. CREANGĂ, A. 139. ◊ (În metafore și comparații) Părul grijit de dînsa era încărcat de pere galbene ca ceara, de coapte ce erau, și dulci ca mierea. CREANGĂ, P. 290. Văd poeți ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere. EMINESCU, O. I 31. Pentru unii miere, pentru alții fiere. ◊ Luna de miere = prima lună din viața conjugală. Ei sînt tot în luna de miere. Personalitatea lor doarme în legănarea iluziilor. VLAHUȚĂ, O. AL. II 137. ♦ Nectar. Albinele grele de miere suptă și cu picioarele încărcate de polen se întorc seara din îndepărtate fînețe. C. PETRESCU, S. 179. Albinele... Au început să zboare fredonînd Prin florile cu miere și lumină. D. BOTEZ, P. O. 21. Mii de fluturi mici albaștri... Curg în rîuri sclipitoare peste flori de miere pline. EMINESCU, O. I 85. ◊ Compus: mierea-ursului = plantă erbacee cu flori în ciorchine, de culoare albastru-violet sau roșie și cu frunzele catifelate, folosită în trecut în medicină (Pulmonaria officinalis). Prin frunze vechi, viorele ca cerul și toporași violeți, și galbena ciuboțică a cucului, și mierea-ursului răzbătuseră. SADOVEANU, O. VIII 49.

ROITOR, -OARE, roitori, -oare, adj. Care roiește. Albine roitoare luminoasă miere sug. EMINESCU, O. IV 132.

POLEN, (rar) polenuri, s. n. Pulbere, de obicei galbenă, în care se găsesc celulele mascule ale plantelor cu flori și care se produce în antenele staminelor. Albinele grele de mierea suptă și cu picioarele încărcate de polen se întorc seara din îndepărtate finețe. C. PETRESCU, S. 180. Suflul renăscător al vîntului dezrobește polenurile și le împrăștie. ANGHEL, PR. 115.

celulă sf [At: IONESCU-MUSCEL, FIL. 383 / Pl: ~le / E: fr cellule, lat cellula] 1 (Înv) Cameră mică Si: cămară, cămăruță, odăiță. 2 Încăpere mică în care locuiește, la mănăstire, un călugăr sau o călugăriță Si: chilie, chilioară, chiliuță. 3 Încăpere mică la închisoare, în care este izolat un condamnat Cf carceră. 4 Cavitate hexagonală din ceară în care albinele își depun mierea Si: alveolă, (reg) bortă, căsuică, chilioară, chiliuță, gaură. 5 (Blg) Cea mai simplă unitate anatomică din care sunt alcătuite organismele vii, formată din membrană, citoplasmă și nucleu. 6 (Iuz; fig; îs) ~ de partid Organizație de bază (ilegală) a unui partid comunist.

găselniță¹ sf [At: DAMÉ, T. 120 / V: (pop, 2) ~sal~, ~săl~ / Pl: ~țe / E: bg гъсеница după derivate în -elniță] 1 (Ent) Fluturaș mic, roșu-cenușiu cu cercuri albe, care zboară seara, iar ziua stă lipit de stupine și ale cărui larve rod fagurii de miere Si: molia albinelor, molie de albine (Galleria melonella). 2 (Med; pop; îf ~sal~) Boală la vite când stau cu unghiile în băligar. 3 (Mun; îe) Găsi-te-ar ~țele Lovi-te-ar boala.

melificație sf [At: DN³ / Pl: ~ii / E: fr mellification] Preparare a mierii de către albine.

sălbatic, ~ă [At: (a. 1560) GCR I, 4/4 / V: ~tec, (înv) salbatec, selbatec, sel~, (reg) sărb~ / Pl: ~ici, ~ice, (îvr) ~ici af / E: ml silvaticus] 1 a (D. plante) Care a crescut de la sine, fără să fie cultivat Si: necultivat, (reg) sălbăticos (1). 2 a (D. plante) Care nu este altoit Si: nealtoit, (reg) sălbăticos (2). 3 a (Ca determinativ, urmând după nume de fructe) Care reprezintă varietăți necultivate (sau nealtoite) Si: (reg) sălbăticos (3). 4 a (Înv; csnp; îs) Vin selbatec Vin care provine din viile cu viță-de-vie nealtoită. 5 a (D. animale) Care este nedomesticit, trăind în natură și ferindu-se de om Si: neîmblînzit, (înv) sălbăticos (4). 6 a (Pex; d. cai) Care este greu de stăpânit Si: aprig (8), sireap (3). 7 a (Îs) Miere sălbatecă Miere produsă de albinele sălbatice (5). 8 a (D. animale domestice) Care se arată temător în prezența oamenilor (străini). 9 a (D. copii, oameni) Care se sperie ușor. 10 a Care este creat de natură fără intervenția omului Si: natural. 11 a Lipsit de artificii (de rafinament) Si: frust (6), simplu. 12 a Care aparține naturii vegetale. 13 a Care este specific naturii vegetale. 14 a (D. pământ, terenuri etc.) Care este (încă) nedesțelenit. 15 a (D. ținuturi, locuri etc.) Care este greu accesibil (sau neospitalier) datorită unor factori naturali Si: inaccesibil. 16 a (D. ținuturi, locuri etc.) Care este nelocuit Si: pustiu. 17 a (D. ținuturi, locuri etc.) Care este neumblat Si: nefrecventat. 18 a (D. ținuturi, locuri etc.) Care este lipsit de urmele civilizației. 19-20 smf, a (Persoană) care aparține unor grupuri de oameni aflate (încă) în prima perioadă de dezvoltare a societății omenești Si: primitiv. 21-22 smf, a (Persoană) care aparținea unei populații migratoare din epoca marilor migrațiuni Si: (iuz) barbar (1-2). 23 a Specific sălbaticului (19) Si: înapoiat, primitiv. 24 a Care se referă la sălbatici (19). 25 a Care datează din timpul sălbaticilor (21). 26 a (D. ochi, privire etc.) Ca de sălbatic (19). 27 a (D. păr, bărbi, etc.) Care este (total) neîngrijit, ca de sălbatic (19). 28-29 smf, a (Persoană) care se comportă ca un sălbatic Si: grosolan, înapoiat, necivilizat, primitiv, (liv) troglodit. 30 a (D. oameni) Care este lipsit de omenie, comportându-se în mod crud Si: barbar (14), sângeros (1), violent. 31 a (D. manifestări, acțiuni etc. ale oamenilor sau d. fața, fizionomia, ochii, privirea etc. lor) Care exprimă lipsă de omenie (sau cruzime, brutalitate, violență). 32 a (Îvr; d. obiecte; îf sălbatec) Care produce dureri violente, insuportabile. 33-34 smf, a (Om) căruia nu-i place compania altora. 35-36 smf, a (Om) care se izolează de semenii săi, de societate Si: insociabil, nesociabil. 37-38 smf, a (Om) retras. 39 a Care se manifestă cu o violență, o forță, o intensitate extraordinară. 40 a (D. elemente mobile; spc) Care se mișcă, se deplasează (cu mare viteză și în mod impetuos). 41-42 a, av (D. mișcări, deplasări ale unor elemente mobile) (Care se fac) cu mare viteză și în mod impetuos. 43 a (D. oameni) Care au manifestări nestăpânite Si: impulsiv. 44 a (D. firea, manifestările oamenilor) Care denotă lipsă de stăpânire, impulsivitate.

FAGUR, FAGURE sm. Strat de ceară cu celule în care albinele își depun mierea (🖼 2025): faguri de miere sînt vorbele plăcute ZNN.; rămase încremenită de spaimă, cu fața albă ca fagurele SLV. [lat. favŭlus].

ALBINĂRIT s. n. 1. Apicultură. 2. (În evul mediu, în Țara Românească) Dare reprezentând a zecea parte din mierea și ceara produse. – Albină + suf. -ărit.

NECTAR s. n. 1. Suc (dulce) secretat de glandele nectarifere ale plantelor și care, colectat de albine, este transformat în miere. 2. (În mitologia greacă) Băutură a zeilor despre care se credea că dă nemurire celor care o gustă. ♦ P. ext. Băutură minunată, delicioasă. 3. Băutură preparată pe baza sucului natural extras din fructe. Nectar de caise. – Din ngr. nektar, lat., fr. nectar, germ. Nektar.

MELIFERĂ ~e f. 1) la pl. Grup de insecte care culeg nectarul și polenul de pe flori, producând miere și ceară (reprezentanți: albina, viespea). 2) Insectă din acest grup. /<fr. mellifere

MIEROS ~oasă (~oși, ~oase) 1) rar (despre albine) Care aduce multă miere. 2) Care este dulce ca mierea. 3) fig. (despre vorbe, privire, zâmbet) Care exprimă bunăvoință și amabilitate aparentă; dulceag. /miere + suf. ~os

strede (stredie), s.f. sg. 1. (înv. și reg.) miere care se scurge de la sine din fagure; ravac. 2. (înv. și reg.) fagure de miere. 3. (reg.) ceară de albine. 4. (înv.; în forma: strighe) substanță rășinoasă dulce, secretată de unele plante sau arbori; suc dulce. 5. (reg.) drojdie de vin uscată.

știubei, știubeie, s.n. – Stupină tradițională, confecționată din trunchiuri de copac, utilizată la bărcuitul albinelor: „Știubeiele tradiționale s-au mai confecționat și din nuiele împletite, unse pe partea exterioară cu argilă în amestec cu bălegar. Au formă conică. S-au mai confecționat și din papură sau paie răsucite în funii, ori din scândură, în formă de trunchi de piramidă. Știubeiele erau așezate pe prispa laterală a casei, înspre grădină, mai rar în grădină, în construcții special amenajate (șopron sau rafturi). Toamna stupii se afumau cu pucioasă, pentru a omorî albinele în vederea recoltării mierii” (Dăncuș 1986: 62). Apicultura, creșterea albinelor, s-a practicat abia din sec. XV-XVI (Vlăduțiu 1973). – Din știob (< ucr. štub) + -ei, germ. Stube.

rouă f. 1. aburi ce se depun noaptea în formă de picături mici pe corpurile expuse la aer: cade rouă; rouă dulce, miere nelucrată încă de albine și sucul dulce al florilor; roua cerului, mică plantă insectivoră ai cării peri glanduloși secretează o substanță vâscoasă, de care rămân alipite insectele, digerate de celulele frunzelor sale (Drosera rotundifolia); 2. lichid ce picură și ușurează: roua lacrimilor; 3. fig. ce piere sau se trece curând: ca roua trec tinerețele. [Lat. ROS].

ALBINĂRIT s. n. 1. Apicultură. 2. (În Evul Mediu, în Țara Românească) Dare reprezentând a zecea parte din mierea și ceara produse. – Albină + suf. -ărit.

NECTAR, (3) nectaruri, s. n. 1. Lichid secretat de glandele nectarifere ale plantelor și care, colectat de albine, este transformat în miere. 2. (În mitologia greacă) Băutură a zeilor care îi făcea nemuritori pe cei ce o gustau. ♦ P. ext. Băutură minunată, delicioasă. 3. Băutură preparată pe baza sucului natural extras din fructe. Nectar de caise. [Pl. (3) și: nectare] – Din ngr. nektar, lat., fr. nectar, germ. Nektar.

MIEROS, -OASĂ, mieroși, -oase, adj. 1. (Despre vorbe, priviri etc.) Dulce, plăcut. Vorbele ei mieroase, viersul ei plăcut... zăpăcise oarecum pe bietul fecior de împărat. ISPIRESCU, L. 37. ♦ (Peiorativ) De o amabilitate afectată și nesinceră; fals, prefăcut, ipocrit. Nu se mai putea împotrivi zîmbetelor și iscodirilor mieroase ale mahalagioaicei. PAS, Z. I 84. ◊ (Adverbial) Buruiană însă, simțindu-se și direct atins, răspunse mieros, dar și puțin indignat. REBREANU, R. I 88. 2. (Rar, despre albine) Care produce multă miere. Sînt oile mai grase, Albinele mai mieroase, Văcșioarele mai lăptoase. TEODORESCU, P. P. 678. – Pronunțat: mie-.

știubei, știubeie, s.n. – 1. Stupină tradițională, confecționată din trunchiuri de copac, utilizată la bărcuitul albinelor: „Știubeiele tradiționale s-au mai confecționat și din nuiele împletite, unse pe partea exterioară cu argilă în amestec cu bălegar. Au formă conică. S-au mai confecționat și din papură sau paie răsucite în funii, ori din scândură, în formă de trunchi de piramidă. Știubeiele erau așezate pe prispa laterală a casei, înspre grădină, mai rar în grădină, în construcții special amenajate (șopron sau rafturi). Toamna, stupii se afumau cu pucioasă, pentru a omorî albinele în vederea recoltării mierii” (Dăncuș, 1986: 62). Apicultura, creșterea albinelor, s-a practicat abia din sec. XV-XVI (Vlăduțiu, 1973). 2. Izvor amenajat într-un trunchi de copac. 3. Vas făcut dintr-un trunchi de copac. ♦ (top.) Știubei, fânațe în Dragomirești, Săliștea de Sus (Vișovan, 2005). ♦ Atestat sec. XV (Mihăilă, 1974). – Din știob (< ucr. štub) + suf. -ei (DEX, MDA); cf. germ. Stube „odaie” (Scriban).

alveolă sf [At: I. IONESCU, M. 394 / P: ~ve-o~ / Pl: ~le / E: fr alvéole, lat alveolus] 1 (Apc) Căsuță de ceară făcută de albine, în care pun mierea și ouăle, totalitatea căsuțelor formând fagurele Si: (pop) căsuică, chilioară, chiliuță, găoace, gaură. 2 (Atm) Capăt al bronhiilor pulmonare, de dimensiuni microsocopice, având forma unui fund de sac. 3 (Atm; șîs) ~ dentară Cavitate a osului maxilar în care e înfipt dintele. 4 (Fon) Totalitatea acestor cavități, care formează gingia de sus și dinlăuntrul gurii. 5 (Bot; fig) Fiecare dintre gropițele în care sunt înfipți sâmburii anumitor fructe. 6 (Agr) Găurile din fundul distribuitorului unei semănători în rânduri sau al unui cilindru tare. 7 (Pgn) Cavitate. 8 Scobitură creată la suprafața unei roci omogene, datorită eroziunii chimice sau mecanice. 9 (Îs) ~ eoliană Mică excavație în rocile regiunilor de deșert, rezultată din acțiunea vântului. 10 Intrând format prin retragerea de la alinierea unei clădiri pe o stradă. 11 Loc retras de la alinierea unei străzi, a unei alei sau dintr-un spațiu plantat, amenajat special și cu bănci. 12 Fiecare dintre scobiturile practicate în balconetul unui frigider, unde se păstrează ouăle.

nectar sn [At: MOLNAR, RET. 19/22 / V: (înv) ~riu / Pl: (rar) ~e, ~uri / E: ngr νέκταρ, lat nectar, fr nectar, ger Nektar] 1 (În mitologia greacă) Băutură a zeilor, despre care se credea că îi face nemuritori pe cei care o gustă. 2 (Pex) Băutură foarte gustoasă. 3 (Spc) Vin foarte bun. 4 Lichid secretat de glandele nectarifere ale plantelor și care, colectat de albine, este transformat în miere Si: mană. 5 (Reg) Materie cleioasă, galbenă, care se află printre celulele fagurilor.

stup¹ [At: (a. 1588) CUV. D. BĂTR. I, 209/20 / Pl: ~i, (rar) ~uri sn / E: ns cf ngr στόπος] 1 sm Adăpost natural, de obicei un trunchi scorburos de copac sau confecționat din paie, din nuiele împletite sau scânduri etc. pentru albine, unde acestea trăiesc ca o familie, formează faguri în care depun ouăle și mierea. 2 sm Familia de albine din stup¹ (1). 3 sm Adăpostul împreună cu fagurii și cu albinele din el Si: (pop) știubei¹ Vz matcă. 4 sm (Reg; îe) Să ne șadă ~ii Formulă glumeață cu care un oaspete este invitat de gazdă să ia loc sau să (mai) stea. 5 sm (Reg; îls) ~ neretezat Avere (4). 6 sm (Îal) Moștenire. 7 av În număr mare. 8 av În cantitate mare. 9 sm (Ent; reg) Albină (1) (Apis mellifica). 10 sm (Ent; reg; îc) ~-galben Gărgăun (1) (Vespa crabo). 11 sm (Ent; îc) ~-țigănesc (sau ~-de-cei-mari) Bondar (1) (Bombus terrestris). 12 sm (Rar) Epitet depreciativ pentru o persoană scundă și grasă.

stupar [At: ECONOMIA, 182/1 / Pl: (1-2) ~i, (3) ~e / E: stup¹ + -ar] 1 sm Persoană care se ocupă cu îngrijirea stupilor¹ și cu creșterea albinelor (pentru a obține miere și ceară) Si: apicultor (1), (îvp) prisăcar, (pop) albinar (1), (îvr) mierar, (reg) stupinar. 2 sm (Reg; pex) Stupină (1). 3 sn (Reg; pex) Roi de albine sălbatice stabilit într-o scorbură.

buduroi s.n. (pop.) 1 Vas din lemn (adesea făcut dintr-un trunchi) în care se păstrează laptele sau diferite produse. Iscoadele dezgropau buduroaiele cu ceară sau miere (GAL.). 2 Stup de albine făcut dintr-un trunchi scobit sau într-o scorbură. Îngrijea o stupină de vreo cincizeci de coșnițe și buduroaie (SADOV.). 3 Ghizd la fîntînă (din scînduri sau din împletitură de nuiele). • pl. -oaie. /etimol. nec.

FAGURE ~i m. Strat de ceară constând din celule mici hexagonale, pe care le fac albinele lucrătoare, pentru a depune mierea și ouăle. /<lat. favulus

STUP ~i m. 1) Adăpost (natural sau făcut de oameni) pentru albine, în care acestea produc mierea; știubei. ◊ A fi ~ de bani a avea foarte mulți bani. 2) Totalitate a albinelor dintr-un stup; familie de albine. /<lat. stupus, ngr. stópos

ALVEOLĂ s.f. 1. Cavitate în osul maxilar în care sunt înfipți dinții. ◊ Alveolă pulmonară = Cavitate mică ce se găsește în plămîni la capătul bronhiilor. 2. Căsuță construită de albine în fagure pentru depozitarea mierii și creșterea larvelor. 3. (Bot.) Scobitură. ♦ Locaș în care stau semințele în distribuitorul unei semănători. 4. Intrînd format prin retragerea de la aliniere a unei clădiri pe o stradă. ♦ Loc retras de la alinierea unei străzi, a unei alei sau dintr-un spațiu plantat, amenajat special și cu bănci. 5. Scobitură creată la suprafața unei roci omogene, datorită eroziunii chimice sau mecanice. ◊ Alveolă eoliană = mică adîncitură a solului săpată de vînt în regiunile deșerte. ♦ Fiecare dintre scobiturile practicate în balconetul unui frigider, unde se păstrează ouăle. // (În forma alveol-, alveolo-) Element prim de compunere savantă cu semnificația „referitor la alveolă”, „de alveolă”. [Pron. -ve-o-. / < fr. alvéole, cf. lat. alveolus – cavitate mică].

păstură (-ri), s. f. – Sediment, depunere de miere. – Var. (Banat) prestură. Origine îndoielnică. Dicționarele glosează foarte diferit acest cuvînt: „lăptișor alb cu care se hrănesc larvele de albină” (Damé); „excremente de albine moarte de dizenterie” (Tiktin); „miere de calitate inferioară, care se culege din flori mai puțin adecvate” (Scriban). Aceste interpretări diferite au condus la explicații diferite: din lat. pastūra „aliment” (< pascĕre „a paște”) după P. Papahagi, Notițe, 41; Pascu, I, 139; Scriban; (cf. REW împotrivă REW 6282); sau din lat. *pestŭla, din pestis „pestă”, după Tiktin, Pascu, Sufixe, 57 și Pascu, Beiträge, 11 (după Philippide, II, 727, în legătură cu alb. busturë). Probabil e vorba de un der. din lat. pistūra „măciniș”, luat inițial în sensul de „resturi, pleavă de la măciniș”.

albină f. 1. insectă care produce miere și ceară; 2. plantă cu flori frumoase dispuse în spic, semănând foarte mult cu o albină (Ophrys cornuta). [Lat. ALVINA, stup: numele locuinței trecând asupra insectei, ca macedo-românul stup, albină].

fagur(e) m. cuibul de ceară în care albinele depun ouăle și adună mierea. [Lat. FAVUS, de unde fag (pl. faguri): forma fagur e abstrasă din plural].

miere f. 1. suc zaharos ce albinele trag din flori; 2. fig. dulceață; 3. mierea ursului, plantă acoperită cu peri aspri (Pulmonaria). [Lat. *MELE = MEL].

ADUNA, adun, vb. I. I. Tranz. 1. A strînge la un loc (ceea ce se află răspîndit, împrăștiat, risipit). Cîrciumarul... aduna posomorît paharele. PAS, L. I 11. ♦ A ridica de pe jos. În calea ei începu a curge... mărgăritare, de umplu locul; iar mesenii... se plecară și le adunară. ISPIRESCU, L. 40. 2. A aduce din toate părțile, a strînge, a concentra. Mînecuță adună spre el straiele și încălțările. SADOVEANU, P. M. 157. Noi ne vom sili să adunăm [documente] cîte vom putea. BĂLCESCU, O. I 66. ◊ Fig. Vasilică își adună toate puterile, smuci o dată pe zmeu și, trîntindu-l la pămînt îi înfipse sabia în gît. POPESCU, B. II 118. De cînd am văzut vivandiera regimentului, nu-mi mai pot aduna gîndurile pe acasă. ALECSANDRI, T. 911. ◊ (Complementul indică o valoare bănească) Vine la noi... trimisul visteriei ca să adune dările. PAS, L. 1 13. ♦ Fig. A se îngrămădi. Pe frunte avea o zgîrietură... Sîngele i se adunase în sprînceană. DUMITRIU, B. F. 53. Se adună norii peste coamele pădurilor. Plouă. CĂLUGĂRU, O. P. 329. ◊ Fig. În Toma se aduna amărăciunea pic cu pic, cum se adună apa într-un ciubăr pus la streașină. V. ROM. februarie 1952, 133. În asemenea clipe, cînd își încrețea fruntea.., se aduna în el mînia. SADOVEANU, N. F. 10. 3. A ghemui ceva, concentrîndu-l într-un spațiu mai mic sau micșorîndu-i volumul; a grămădi. [Arald] la pieptu-i manta neagră în falduri și-o adună. EMINESCU, O. I 92. ◊ Refl. Paler se aduna covrig pe scaun, cu genunchii sub bărbie și nu sufla un cuvînt. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 30. Floare de cicoare Cu ochi după soare: Cînd voi răsări, Ea s-o-nveseli; Cînd voi asfinți, Ea s-o ofili; Cînd voi scăpata, Ea s-o aduna. La HEM. ◊ (Complementul indică întregul rezultat din îngrămădire) Miroase-adormitoare văzduhul îl îngreun’ Căci vîntul adunat-a de flori de tei troiene. EMINESCU, O. I 97. 4. A culege alegînd de ici și de colo. În zori... merg s-adune Mure fetele. COȘBUC, P. I 262. Priviră fluturii cum săltau și săreau din floare în floare, cum albinele culegeau ceara și adunau mierea, și se desfătau foarte mult. ISPIRESCU, L. 381. ◊ A strînge recolta. (Metaforic) Seceră unde n-a semănat și adună unde n-a secerat. 5. (Cu privire la bunuri materiale) A agonisi, a pune deoparte. Se prăpădește... frumusețea de curte cu tot ce-a adunat ea acolo. DUMITRIU, B. F. 116. Vestea se împrăștiase că domnul se împăcase cu boierii, și boierii se bucurau de o schimbare ce le da nădejde că vor putea ocupa iarăși posturi, ca să adune nouă avuții din sudoarea țăranului. NEGRUZZI, S. I 150. II. Tranz. (Aritm.) A efectua operația adunării; a totaliza. Adunînd 17 cu 18, obținem 35. ◊ Fig. Bătrînu-și pleacă geana și iar rămîne orb... El numără în gîndu-i și anii îi adună. EMINESCU, O. I 98. III. 1. Refl. (Subiectul reprezintă un număr oarecare de ființe) A se apropia unii de alții. Se prind de mîini și se desprind, Se-adună cerc și iar se-ntind Și bat pămîntul tropotind. COȘBUC, P. I 57. ◊ A se strînge din diverse locuri, formînd un singur grup. S-adună toți vulturii stol. BENIUC, V. 113. Penelopa grăbi pasul, ocolind locul unde se vedea lumea adunată. BART, E. 250. Atunci bucuria albinelor; se lasă jos cu toatele și se adună cioatcă în pălărie. CREANGĂ, P. 238. [Graurii] se adună de petrec în stoluri. ODOBESCU, S. III 31. Hai dar, copii, adunați-vă împrejurul meu. ALECSANDRI, T. I 429. Tot orașul... se adunase ca să privească alergarea de cai. NEGRUZZI, S. I 35. ◊ Tranz. Voi n-ați mai adunat oamenii, să le dați curaj, să le lămuriți lucrurile, să le luminați mințile. DUMITRIU, N. 195. O, de-ai putea să mai aduni Alaiul de copii vioi Ce-n horă se-nvîrteau nebuni. IOSIF, PATR. 8. Făcu clacă, adunînd pe toți copiii și fetele din sat. ISPIRESCU, L. 67. ◊ Expr. Parcă a tunat și i-a adunat, se zice despre oameni foarte deosebiți unii de alții strînși la un loc. 2. Refl. reciproc. A se întîlni deseori cu cineva, a fi mereu împreună; a veni în contact. Spune-mi cu cine te aduni, ca să-ți spun ce fel de om ești.

ȘTIUBEI, știubeie, s. n. 1. Adăpost pentru albine; stup. Un ram de măr în mai... unde vin Albinele s-adune pentru știubeie miere. STANCU, C. 40. Avea o căsuță curată, o livadă, ș-o prisacă de știubeie bătrînești. SADOVEANU, O. VIII 27. De la știubeiul albinei ia model și așezare. CONACHI, P. 298. 2. Trunchi găunos sau scobit, întrebuințat la păstrarea unor obiecte casnice. Se suie iute în pod și scoboară de acolo un știubei cu pene rămase tocmai de la răposata soacră-sa. CREANGĂ, P. 5. Am o mîță și-un cotei, trei fasole-ntr-un știubei. ȘEZ. XXIII 32. Am un știubei cu mac, Șade cu gura-n jos și nu se varsă (Coșul). GOROVEI, C. 106. 3. (Regional) Trunchi scorburos care servește ca ghizd la o fîntînă; p. ext. fîntînă (mică). Mici fîntîni, ai căror pereți sînt căptușiți de o scorbură mare de copac, care se numește... știubei, nume pe care îl împrumută chiar fîntînă. PAMFILE, I. C. 467. Mănînc mugurel de tei Și beau apă din știubei. MAT. FOLK. 330.

roiniță² sf [At: DDRF / Pl: ~țe / E: ns cf roiniță] 1 Plantă erbacee din familia labialelor cu flori albe cu miros plăcut, cu frunze ovale cu calități stimulente și antispasmodice Si: melisă, (reg) buruiana-stupului, busuiocul-stupului, cătușnică, floarea-stupului, iarba-albinelor, izma stupilor, lămăiță, mătăcină, mierea-ursului, mintă-turcească, motoacă, poala-Sfintei-Marii, răstupească, roiște (1), stupelniță, voioșvită-de-albini {Melissa officinalis). 2 (Bot) Mătăcină (1) (Dracocephalum moldavicum). 3 Planta Amanita caesarea.

Sic vos non vobis (lat. „Astfel voi (munciți), dar nu pentru voi”) – Vergiliu scrise pe zidurile palatului imperial două versuri nesemnate care au plăcut mult lui August. Un poet mediocru, Bathil, și-a atribuit paternitatea lor, ceea ce l-a supărat pe adevăratul autor. Vergiliu a notat atunci numai capetele altor patru versuri, care începeau toate cu aceste patru cuvinte: Sic vos non vobis... Împăratul August a cerut lui Bathil să le termine, dar acesta n-a reușit. Vergiliu, ieșind din anonimat, le-a completat: Sic vos non vobis nidificatis, aves; Sic vos non vobis vellera fertis, oves; Sic vos non vobis mellificatis, apes; Sic vos non vobis fertis aratra, boves. (Astfel voi clădiți cuibul, dar nu pentru voi, păsărilor;/ Astfel voi purtați lîna, dar nu pentru voi, oilor;/ Astfel voi faceți mierea, dar nu pentru voi, albinelor;/ Astfel voi trageți plugul, dar nu pentru voi, boilor). Se citează cînd cineva primește o răsplată care nu i se cuvine. În situații similare se mai poate folosi: tulit alter honores (Altul culege onoarea), emistihul lui Vergiliu care precedă cele patru versuri de mai sus. LIT.

ALBINĂ (pl. -ine) sf. 1 🐙 Insectă care produce mierea și ceara (Apis mellifica) (🖼 58): albinele roiesc de la Dumineca mare pînâ la Sîm-Pietru; bîzîit de albine; harnic ca o ~; proverb: l-au mușcat albinele de limbă, se zice despre cineva care stă tăcut sau care s’a îmbătat; ~ LUCRĂTOARE, albină care lucrează la fagur (HASD.); ~ ÎMPĂRĂTEASCĂ (HASD.) = MATCĂ ¶ 2 🐙 ~ MARE, DE PĂMÎNT, DE PĂDURE, bondar ¶ 3 ~ ȚIGĂNEASCĂ, ALBINA ȚIGANULUI, bondar, gărgăun, viespe ¶ 4 🌿 Plantă ierboasă cu flori frumoase ce seamănă foarte mult cu o albină: crește pe locuri argiloase, pe coaste și rîpe cu iarbă sau pe marginea pădurilor (Ophrys cornuta) (🖼 59) [lat. *alvīna < alvus].

vóștină, voștine, s.f. (reg.) Ceară de albine: „[De Ziua Crucii] îi bine să dai pomană miere de stup, care are albine și voștină” (Bilțiu, 2009: 41; vol. II). (Maram., Trans. Nord). – Din vsl. vostina (Scriban, MDA).

albină (albine), s. f. – 1. Insectă care produce miere și ceară. – 2. Specie de orhidee (Ophrys cornuta). – Mr. alvină, megl. albină, istr. albire. Lat. alvῑna „stup”, der. de la alvus (Pușcariu 59; Candrea-Dens., 48; REW 393). Pentru a explica semantismul, DAR se referă la alb. bletë „stup” și „albină”. Trebuie probabil să se plece de la o expresie (musca)alvina, unde alvina îndeplinește firesc funcția adj.; mai tîrziu, a ajuns s., ca în cazul lui (asinus) onagrarius, orbus(oculis) și în multe alte cazuri. Muscă, avînd sensul de „roi” este curent în apicultură. Der. albinar, s. m. (apicultor); albinărel, s. m. (pasăre); albinărie, s. f. (roi; apicultură); albinărit, s. n. (apicultură); albinet, s. n. (mulțime de albine, roi).

multivitaminizat, -ă adj. Care conține multe vitamine ◊ „Se va pune în vânzare miere multivitaminizată cu polen recoltat de albine, produs care conține întregul complex de vitamine.” I.B. 22 VII 61 p. 4 (din multi- + vitaminizat; Fl. Dimitrescu în LR 4/62 p. 388; DN3)

ULEI², uleie, s. n. 1. Trunchi de copac scorburos în care se păstrează anumite lucruri; p. ext. vas făcut dintr-un lemn scobit. Sămînța de cînepă se pune în saci, uleie, postăvi sau alt vas, după ce se mai usucă. PAMFILE, A. R. 174. Se duseră înaintea bisericii și puseră trei uleie, depărtate deopotrivă unul de altul. ISPIRESCU, L. 305. Tot avutul din bordei Mi-e pe vatră un cotei Ș-un tăciune stins de tei Și cenușă-ntr-un ulei. ALECSANDRI, P. P. 285. 2. Stup, știubei de albine. Uleie cu albine ține două-trei... să aibă miere în casă. STANCU, D. 89. Județul acesta a fost odată foarte bogat în albine... cu un număr considerabil de uleie. I. IONESCU, M. 379.

SPOI, spoiesc, vb. IV. Tranz. 1. A vărui. Nimănui nu i-a ajuns varul să spoiască în întregime casa. STANCU, D. 217. ◊ Refl. pas. Au ales bordeiul pentru oameni, au chibzuit întrebuințarea bordeielor celorlalte. Mai nădăjduiau în șase săptămîni de vreme frumoasă. Se puteau spoi pereții. SADOVEANU, P. M. 13. ♦ A mînji. O să-ți spoiesc la noapte poarta cu păcură. – Spoiește-o, dacă ai poftă să te ciomăgească taica. STANCU, D. 79. Erai pus să fierbi scrobeală în curte, cu grijă să nu iasă nici subțire, nici groasă... Dacă greșeai, lucrătoarele și lucrătorii te spoiau cu pensula pe nas și te certau. PAS, Z. I 270. Vornicul... își spoiește fața cu cărbune. SEVASTOS, N. 333. 2. A acoperi cu un strat subțire de metal (care nu coclește). V. polei, sufla. După ce s-a dus a doua zi zmeul de acasă, ea ia vătraiul acela și... îl spoiește cu aur. SBIERA, P. 63. ♦ Refl. Fig. A-și însuși (în mod superficial) maniere civilizate. Mi-am pus în gînd să fug chiar astăzi în capitală, ca să mă mai spoiesc în lumea cea mare. ALECSANDRI, T. I 346. 3. A unge. Uleie cu albine ține două-trei... să aibă miere în casă pentru spoit... colacii. STANCU, D. 89. 4. (Peiorativ) A sulimeni, a farda. Halal de tine dacă vei ști Să-ți spoiești bine fruntea, obrazu. ALECSANDRI, T. I 118.

MÎRCED, -Ă adj., subst. I. Adj. (Regional) (Despre plante) Veșted, ofilit. Cf. CIHAC, I, 157, LM, DDRF, CDDE, PASCU, S. 65, DR. X, 430, GIUGLEA, U. 69, ROSETTI, L. R. I, 160. 2. (Despre lemne) Umed și putregăios. Lemne mîlcede. SCRIBAN, D., cf. ȘEZ. III, 71. 3. (Despre persoane) Slab, uscățiv, bolnăvicios; stors de puteri, vlăguit; ramolit. Cf. POLIZU, BARCIANU, ALEXI, W., PASCU, S. 65, DR. XI, 228, 229. Și pă cuscra o văzui cam marcedă, te pomenești c-o ia după cuscru cu blăni la vale. CV 1951, nr. 11, 37. ♦ Buimăcit, amețit de somn. Cf. POLIZU, BARCIANU, RĂDULESCU-CODIN. 4. Neglijent, murdar, neîngrijit. Com. din BRAȘOV. 5. (Despre mîncăruri și cărnuri) Care începe să se altereze. Cf. DR. X, 430. II. Subst. (Transilv.) 1. Nume dat mai multor boli infecțioase de copii: a) scarlatină. VICIU, GL. ; b) pojar. DR. X, 425; c) vărsat. ALRM I/I h 160. 2. Boală a iepelor (LB), a vitelor (KLEIN, D. 6, 230, CIHAC, II, 514, LM) sau a oilor (PAȘCA, GL., CADE), nedefinită mai de aproape. III. Subst. (Apic.; regional) Materie galbenă, cleioasă și amară care se găsește printre celulele fagurilor de miere. Cf. PAȘCA, GL. Dușmani [ai albinelor]: viespii. . . cari fac mălcedu (codăciorii) și albinele streine. CHEST. VI 14/32, cf. 153/32, 35. – Pl.: mîrcezi, -de. – Și: mîrcid, -ă (ȘEZ. III, 71), mîlced, -ă, mîlcez, -ă (KLEIN, D. 6, 230, LB, POLIZU, CIHAC, II, 254, DR. X, 425, ALR I/I h 160), mîlcid, -ă (ȘEZ. III, 71), mărced, -ă (POLIZU, CIHAC, I, 157, DDRF, LM), márced, -ă, mérced, -ă (GIUGLEA, U. 69, RĂDULESCU-CODIN), mălced, -ă, mălcez, -ă (PAȘCA, GL., CADE, GIUGLEA, U. 63, 67) adj., subst. – Lat. marcidus, -a, -um.

ROINIȚĂ s. (BOT.; Melissa officinalis) melisă, (reg.) cătușnică, lămâiță, mătăcină, motoacă, răstupeașcă, roiște, stupelniță, buruiana-stupului, busuiocul-stopului, floarea-stupului, iarba-albinelor, iarba-roilor, iarba-stupului, izma-stupilor, mierea-ursului, mintă-turcească, poala-Sfintei-Mării, voioșniță-de-albini.

NECTAR ~e n. 1) bot. Lichid secretat, mai ales de florile plantelor malifere, pe care albinele îl adună și îl transformă în miere. 2) (în mitologia greacă) Băutură divină despre care se credea că dă viață fără de moarte. 3) fig. Băutură savuroasă. [Pl. și nectaruri] /<ngr. néctar, lat., fr. nectar, germ. Nektar

miere s. f. – Substanță dulce produsă de albine. – Mr. ńere, ńare, megl. (m)ńari, istr. ml’ǫre. Lat. *melem, în loc de mellem, de la mel (Pușcariu 1072; Candrea-Dens., 1103; Iordan, Dift., 114; REW 5469), probabil datorat analogiei cu fel, sal; cf. alb. mjal (Meyer 280; Philippide, II, 647); it. m(i)ele (sicil. mieri), prov., cat., port. mel, sp. mel. – Der. mieriu (var. meriu, mierei), adj. (de culoarea mierii, auriu); mieros, adj. (dulceag); mi(e)ruță, s. f. (limba mielului, Anchusa officinalis). Mierliu, adj. (cam tulbure), cuvînt folosit în Olt., pentru a arăta că apele unui rîu nu sînt chiar limpezi după ploaie, este o var. a lui mieriu, cu l expresiv (după Pușcariu, Dacor., VI, 406 și Candrea, din lat. *merulus „curat”).

FAGURE, faguri, s. m. Perete de ceară cu celule hexagonale făcut de albine în stup pentru a-și depune mierea sau ouăle. Bunicul Matei răsare, cu custura în dreapta și c-o bucată de fagure între trei degete ale mînii stîngi. SADOVEANU, O. IV 290. Un pădurar... un om de treabă, ne-a desfăcut doi faguri și o fetiță bălană ne-a dat să bem apă rece într-un pahar brumat. C. PETRESCU, Î. II 4. ◊ (În comparații și metafore) Adevărat că fagure de miere sînt cuvintele bune și dulceața lor e tămăduirea sufletelor. SADOVEANU, F. J. 354. Văd poeți ce-au scris o limbă ca un fagure de miere. EMINESCU, O. I 31. – Variante: fagur (TOMA, C. V. 79, ALECSANDRI, P. III 274), (rar) fag (ALECSANDRI, P. I 94, id. o. 103) s. m.

MAI² s. m. Numele lunii a cincea a anului; (popular) florar. La braț vă strecurați afară, Prin parcul liniștit să stai Cu ea, pe-o bancă solitară, în noaptea tainică de mai. TOPÎRCEANU, B. 67. A revenit albastrul mai! Flori în grădină, flori pe plai Și flori la pălărie! IOSIF, PATR. 15. Era boboc de trandafir din luna lui mai. CREANGĂ, P. 276. 1 Mai = ziua internațională a muncii. Miere de mai = miere cu un parfum special, făcută de albine din nectarul florilor care înfloresc în luna mai. Pelin de mai v. pelin (2).

MELISĂ s. (BOT.; Melissa officinalis) roiniță, (reg.) cătușnică, lămîiță, mătăcină, motoacă, răstupească, roiște, stupelniță, buruiana-stupului, busuiocul-stupului, floarea-stupului, iarba-albinelor, iarba-roilor, iarba-stupului, izma-stupilor, mierea-ursului, mintă-turcească, poala-Sfintei-Mării, voioșniță-de-albini.

ROINIȚĂ s. (BOT.; Melissa officinalis) melisă, (reg.) cătușnică, lămîiță, mătăcină, motoacă, răstupească, roiște, stupelniță, buruiana-stupului, busuiocul-stupului, floarea-stupului, iarba-albinelor, iarba-roilor, iarba-stupului, izma-stupilor, mierea-ursului, mintă-turcească, poala-Sfintei-Mării, voioșniță-de-albini.

prisăcar sm [At: SIMION DASC., ap. LET. 15 / V: (reg) ~sec~ / Pl: ~i / E: prisacă + -ar] Persoană care se ocupă cu îngrijirea prisăcii (6-8) și cu creșterea albinelor, pentru a obține de la ele miere și ceară Si: albinar, apicultor, stupar.

țâmpor sn [At: PETROVICI, P. 240/8 / V: țim~, ~pur, simpur / Pl: ? / E: scr sumpor, mg szompor] 1 (Chm; îrg) Sulf. 2 (Ban; Trs; șîs piatră de ~) Preparat din sulf cu care se omoară albinele din stup pentru a se recolta mierea.

CEARĂ sf. 1 Materia grasă și moale, de coloare gălbuie, fabricată de albine, și care se obține după stoarcerea mierii din faguri: lumînare de ~; galben ca ceara, galben ca turta de ~; 👉 PICA ¶ 2 ~ roșie, substanță rășinoasă în formă de bastonașe care, topită la lumînare, servește la pecetluitul scrisorilor, pachetelor, etc. ¶ 3 ~ vegetală, materie grasă, de coloare albă sau galbenă, ce seamănă cu ceara de albine, și se extage din diferiți arbori (palmieri, etc.) ce cresc mai ales prin China și Japonia ¶ 4 💎 ~-de-pămînt, materie de natură bituminoasă, cu miros de petrol, care se găsește în sînul pămîntului (la noi pe valea Slănicului din jud. Bacău , numită și „ozokerită” ¶ 5 Materia galbenă-roșiatică ce se formează în urechi [lat. cera].

MUȘCA vb. I. 1. T r a n z. (Folosit și a b s o l.) A-și înfige dinții (în ceva), a apuca cu dinții (sau cu ciocul) și a strînge tare (sfîșiind), a răni cu dinții; (regional) a încolți. V. m u r s e c a. O năpîrcă din căldură eși și mucică mînra lui. COD. VOR. 96/24. Șarpe fie în cale și aspidă în colnic și va mușca călcîiul calului. PALIA (1581), 207/10, cf. BIBLIA (1688), 38¹/35. Un orășan . . . își mușca carne de pre el strigînd și zbierînd (a. 1692). GCR I, 296/24. Ieșind un lup turbat și năvălind asupra unui cioban anume Filip, l-au mușcat, CR. (1836), 56¹/48. Înainte de aceasta cu vreo cîteva zile au mușcat un cîne pe un băiat. GT (1839), 141²/30. Moțoc îi sărută mîna, asemenea cînelui care, în loc să muște, linge mîna care-l bate. NEGRUZZI, S. I, 141. Caii, repezi, ageri . . . Mușcînd de neastîmpăr zăbala ce-i ținea. ALEXANDRESCU, M. 30. [Cățelușa] mă mușca tot de nas. ALECSANDRI, T. I, 134. Cu paveaua asta pocită . . . mi-am mușcat limba de vro șăpte ori păn-aici. id. ib. 149. Dacă vrei să nu te muște cîinii . . . să te tupilez[i] jos la pămînt. CREANGĂ, A. 67. Cățelușa a mușcat-o de i-a rupt degetele. id. P. 294. Mușcă-mă de vîrful degetului, să văz: dorm or sînt deștept ? CARAGIALE, O. II, 264. Voinicul o lovi . . . de era să-și muște limba. ISPIRESCU, L. 208. Se văietă, parcă l-ar fi mușcat un șarpe de inimă. DELAVRANCEA, O. II, 302. Îi venea să muște, să strige, să rupă ceva. D. ZAMFIRESCU, A. 144. Lăsați cîinii In pace, c-o să vă muște ! REBREANU, R. II, 30. Frusina . . . s-a ascuns in odaia ei și și-a mușcat perna ca să nu i se audă plinsul. GALACTION, O. 141. Nu înțelegi că te-a mușcat lup turbat ? SADOVEANU, O. VI, 594. Ieși, mîndruță, și-i dă gură ! Eu guriță cum i-oi da, Că mă tem că m-o mușca. JARNIK-BÎRSEANU, D. 379. Măselele li-o picat, limba și-o mușcat. MARIAN, D. 62. Mi-i ciudă și năcaz Că m-ai mușcat de obraz. DOINE, 159. Să nu vii pe la pîrleaz, C-are tata-un cîne breaz Și te mușcă de obraz. HODOȘ, P. P. 43, cf. ȘEZ. II, 184. Nevăstuica . . . de multe ori mușcă vitele de picioare. ib. III, 204. Hop săracu dascalu, Pentru-o coajă de prescură Și-o mușcat limba din gură. ANT. LIT. POP. I, 193. Șarpele, pînă nu-l calci pe coadă, nu te mușcă. ZANNE, P. I, 652, cf. 654. ◊ (F i g. și în contexte figurate) Feriți-vă de păcate . . . ca nu cumva să te mușce cu veninul păcatelor. VARLAAM, C. 297. Zavistnice oame . . . Colțul tău plin de venin . . . Să mușce pre cineva p[u]r[u]rca răhneaște. M. COSTIN, ap. GCR I, 206/18. Ați mușcat mîna ce vă dă pîne Ș-ați rănit sînul ce v-a iubit ! ALECSANDRI, P. II, 119. Tîrnăcopul, pila, mîna, mușcă stînca cu-ndîrjire. MACEDONSKI, O. I, 231. Bine că nu-i omul dracului și nu iese la drum să muște. SADOVEANU, O. VIII, 355. Gura obuzelor țărîna mușcă. BENIUC, V. 76. Cînd vin apele mari [rîul] se azvîrle și mușcă. DEȘLIU, G. 25. De cîte ori te îmbrățișez cu dragoste, mă muști de inimă. DEMETRIUS, C. 47. Îndoiala se repezi asupra lui ca un lup flămînd și începu să-i muște măruntaiele. STANCU, R. A. III, 117. ◊ E x p r. A-și mușca mîinile (sau degetele, pumnii etc.) = a) a se căi amarnic de ceea ce a făcut. Își mușca fata acum degețelele . . . de ciudă și de rușine. CREANGĂ, P. 294. Ginerele . . . își mușca mîinile de supărare. ISPIRESCU, L. 258. Ai să-ți muști mîinile, Lumînărarule, ai să te dai cu capul de toți pereții. CAMIL PETRESCU, U. N. 49. O să afle și-o să-și muște mîinile. V. ROM. septembrie 1954, 37; b) a se înfuria. [Grevele] îl făcură . . . pe ministrul internelor să-și muște pumnii. PAS, Z. IV, 197. A-și mușca buzele (sau limba) = a-și strînge buzele (sau limba) între dinți pentru a-și stăpîni manifestarea unui sentiment puternic (de bucurie, durere etc.). Plăieșii numai icneau și-și mușcau buzele de frig și necaz. CREANGĂ, A. 30. Flăcăul trebui să-și muște buzele ca sa nu izbucnească de bucurie. REBREANU, I. 164. Își strînse buzele și-și mușcă limba, venind cu un fel de complezență ironică spre pedeapsă. SADOVEANU, O. XIV, 342. Deodată păli și-și mușcă buzele. Bolliac fu surprins de această tresărire scurtă, înghețată, a prietenului său. CAMIL PETRESCU, O. III, 74. Dacă nu merge altfel, îți muști limba, dar nu te amesteci. V. ROM. iunie 1954, 111. Neliniștit, își mușca buzele, încerca mai mult de formă să ia note. ib. septembrie 1955, 91. Gura omului umblă mai repede ca mintea . . . și cînd s-a trezit se călește că nu și-a mușcat limba mai înainte de a și-o fi lăsat să aiureze. ARGHEZI, T. C. 158. (Să) nu te muște șarpele (de inimă) . . . = nu cumva să . . . , să nu te lași ispitit să . . . Să nu care cumva să te muște șarpele de inimă să le duci acolo, că e stingere de tine. ISPIRESCU, L. 278. Atîta vă spun: nu vă muște șarpele de inimă să faceți tămbălău în sat. PETICĂ, O. 210. (Eliptic) Tu cînd îi intra la pasere, să o iei, dar să nu care cumva să te muște de inimă să pui mîna pe cușcă. ȘEZ. IV, 172, cf. II, 74, ZANNE, P. I, 657. A mușca pămîntul (sau țărîna) = a cădea la pămînt rănit sau mort; p. e x t. a muri¹ (1). Văru-meu Țugurin mușcase pămîntul, cu ranița în spinare, la Prunaru. Îl îngropaseră acolo. STANCU, R. A. I, 13. ◊ R e f l. Cîteodată mă mușcam de mînă ca să mă încredințez dacă trăiesc. DELAVRANCEA, T. 36. ♦ A face mișcarea de a apuca cu dinții (fără a prinde ceva). Bubico se oprește din lăpăit și se pornește să latre ca o fiară, cu ochii holbați și mușcînd în sec. CARAGIALE, O. II, 97. Pisicuța ridică capul și cînele mușcă aerul. HOGAȘ, M. N. 65. ♦ A b s o l. (Despre animale, mai ales despre cîini) A obișnui să atace cu dinții. Cf. ȘEZ. I, 220. Cîinele care latră nu mușcă. ZANNE, P. I, 372. ♦ I n t r a n z. (Despre pești) A apuca nada din undiță. Cleanul, în schimb, mușcă la linguriță de primăvara pînă toamna tîrziu, cu aceeași intensitate. VÎN. PESC. 1964, nr. 1, 4. ♦ P. e x t. (Despre insecte) A înțepa, a pișca. Fătul babei . . . s-a făcut purice . . ., a sărit în pat la zmeu . . . și unde n-a început a mi-l mușca și a mi-l pișca. SBIERA, P. 143, cf. GOROVEI, CR. 449, CHEST. VI 76/13, 80/8, 18, 20, 25, 27, 32. Furnica cît e de mică și dacă o calci pe picior se întoarce și ea să te muște. ZANNE, P. I, 462. Albina și de ne mușcă, dar cu miere ne îndoapă. id. ib. 312. Musca, și de nu mușcă tare, tot ți-aduce supărare. id. ib. 561. L-a mușcat albina de limbă, se zice în glumă despre un om tăcut și prostănac sau despre un om beat. Cf. id. ib. 314. ◊ P. ex t. (Despre plantele urticante) A urzica. M-o mușcat urzicile. ALR II 6 258/2, cf. 6 258/29, 848, 872, 876, 886, ALR I 1 945/305, 810, 835. ♦ (Regional; despre vin) A produce o senzație de înțepătură pe limbă, a pișcă (la limbă) (Scărișoara-Abrud). Cf. ALRM SN I h 162/95. ♦ F i g. (Despre căldură, frig, foame etc.) A provoca o senzație neplăcută, chinuitoare. Simte sub tălpi iarna cum îl mușcă prin încălțăminte, lacomă și dușmănoasă. SAHIA, N. 91. Frigul începe a mușca, măntăile coboară de pe poliți. SADOVEANU, O. II, 462. Domnul Emilian Papaciovschi simțea foamea și frigul mușcîndu-l cu sâlbătăcie. id. ib. VII, 632. Frigul îmi mușcă obrazul. STANCU, U.R.S.S. 9. ◊ I n t r a n z. Arșița miezului înflăcărat al zilelor de iulie mușca cu dinți de foc de pretutindeni. HOGAȘ, M. N. 172. Să mai muște iar viscolul din obrazul meu pe dealul Topologului, ca în atîtea ierni cînd veneam în sanie. CAMIL PETRESCU, B. 224. ♦ R e f l. r e c i p r. F i g. (Popular; despre culori) A nu se armoniza. Cf. HEM 855. Dacă au pus lîngă olaltă colori cari de fel nu se potrivesc una cu alta . . . se zice că aceste doue colori se mușcă una pe alta. MARIAN, CH. 49, cf. DDRF. 2. T r a n z. F i g. A ataca cu vorbe răutăcioase ; a Înțepa. (R e f l . r e c i p r.) Își arătară antipatia lor în public prin vorbe amare și împungătoare, ce unul zicea asupra altuia și mușcîndu-se prin satire. BĂLCESCU, M. V. 408. 3. T r a n z. F i g. (Despre sentimente, porniri) A îndemna, a ațîța, a îmboldi. Cîteodată ambiția mușcă pe vreunul din aceștia să zică și el ceva în Adunare. I. NEGRUZZI, S. I, 377. Atunci o mînie mare o mușca de inimă și femeia se răzvrătea împotriva lui lani. SANDU-ALDEA, N. 257. 4. I n t r a n z. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. „din”, „în”) A apuca și a rupe cu dinții dintr-un aliment (pentru a mînca). În tinerețile mele . . . nu vre[a]m nici să mușc din pîne fără altă mîncare. DRĂGHICI, R. 85/29, cf. 86/9. Fetița duse cornul la gură și vru să muște, dar i se păru prea mic, și-l întinse întreg lui frate-so. VLAHUȚĂ, O. A. 136. Grigoriță mușcă din o felie de măr. HOGAȘ, DR. II, 26. Am mușcat din cojița cea uscată de pîine. REBREANU, NUV. 226. ◊ T r a n z. De mușcat a mușcat-o, dar n-a putut-o înghiți brînză bădăranului. CARAGIALE, O. I, 7. ♦ P. a n a l. (Despre lucruri) A desprinde o bucată, o porțiune din ceva, a smulge, a sfîșia; a străpunge. Fierul [plugului] greu mușcă-n bătătură. ALECSANDRI, POEZII, 233. Țăpușul . . . slujește să dea [opincilor] găurile rotunde, mușcînd din piele, nu numai separînd și îndepărtînd fibrele pielei. PAMFILE, I. C. 45. Traseră cu oțelul zimțuit care fîțîia și rîdea mușcînd în lemn. SADOVEANU, O. IX, 194. Pistolul i s-a descărcat în sus, mușcînd din scara de la pod. CAMIL PETRESCU, O. III, 237. Numai susurul Prahovei . . . , numai izbitura securilor care mușcau din tulpina mustoasă a copacilor, tulburau tihna locului. PAS, L. II, 157. Al nostru-i pămîntul Din care fierul va mușca Rupîndu-l. BENIUC, V. 119. Gloanțele, bîzîind, mușcau din parapet și țăndări de cărămidă zburau în toate părțile. T. POPOVICI, S. 385. Cupa excavatorului porni să muște cu îndîrjire din malul de stîncă. V. ROM. februarie 1953, 64. ♦ F i g. (Despre sentimente) A roade, a chinui. Fericirea ce-o vedeau în jurul lor le mușca necurmat din inimă. AGÎRBICEANU, A. 547. ◊ R e f l. p a s. S-au arătat pătimind la început și pentru că s-au mirat de putearea lui, dar mai mult pentru că s-au mușcat de pizmă cătră voinicul lui Merovie etiopeanul. AETHIOPICA, 82^r/6. – Prez. ind.: mușc; conjunct, pers. 3 (învechit) și: să mușce. – Și: (regional) mușica (ALR I 1 162/96, 129, 280), (învechit) mucica vb. I. – Etimologia necunoscută.

FAGURE, faguri, s. m. Strat de ceară format din celule mici hexagonale, produs de albinele lucrătoare, în stup, pentru a-și depune mierea și ouăle. [Var.: fagur s. m.] – Din lat. *favulus.

ȘTIUBEI ~ie n. 1) reg. Adăpost (natural sau făcut de oameni) pentru albine, în care acestea clădesc faguri și depun miere; stup. 2) înv. Vas reprezentând un trunchi scobit, în care se păstrează diferite obiecte sau se opăresc rufele. 3) reg. Trunchi scorburos sau scobit, care servește ca ghizd la o fântână. /știob + suf. ~ei

fágure s.m. Strat de ceară, format din celule mici, verticale, hexagonale, produs în stup, din secreția glandelor cerifere ale albinelor lucrătoare, care servește ca adăpost pentru ouă, miere, polen. ◊ Fagure cu clocitură = fagure cu larve, înainte de căpăcit. Fagure cu plămadă (sau puios) = fagure cu ouă, cu larve și cu puiet de albine. Fagure mlecit = fagure cu larve putrezite. Fagure de puiet = fagure pregătit pentru depunerea ouălor. ◊ expr. A fi cu limba (fagure) de miere v. limbă. ◊ compar. Văd poeți ce-au scris o limbă ca un fagure de miere (EMIN.). • pl. -i. și fágur, (pop.) fagor s.m. /lat. *favŭlus.

FÁGURE (lat. favulus) s. m. (APIC.) Construcție de ceară cu celule mici, hexagonale (8.000-10.000 pe ambele fețe), realizată prin secreția glandelor cerifere ale albinelor lucrătoare. Servește ca adăpost pentru ouă și miere. F. naturali sunt tot mai mult înlocuiți prin f. artificiali, produși pe cale industrială.

FAGURE, faguri, s. m. Strat de ceară format din celule mici hexagonale, produs de albinele lucrătoare, în stup, pentru a-și depune mierea și ouăle. [Var.: fagur s. m.] – Lat. *favulus.

ROI², roiuri, s. n. 1. Grup compact de albine, ieșite din stup împreună cu matca lor în căutarea altui locaș. Oriunde s-ar fi adunat roiul, pe-o creangă cît de sus, băiatul îl cobora cu ușurință. SADOVEANU, P. M. 50. Mii de roiuri de albine Curg în rîuri sclipitoare peste flori de miere pline. EMINESCU, O. I 85. 2. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «de») Mulțime mare de insecte sau de păsări mici, zburînd în grupuri. Prin boltitura de frunze bîrîiau roiuri nevăzute de gîngănii. AGÎRBICEANU, S. P. 18. Se strîng totdeauna roiuri de muscuțe să bîzîie pe creasta monumentului înfierbîntată de arșiță. CARAGIALE, O. III 243. Ne-am adunat în juru-i ca muștele de roi. ALECSANDRI, T. II 164. ♦ Grup compact de oameni în mișcare, în freamăt. [Țăranii] năvăliră în goană către soldați. După ei se desprinseră roiuri care soseau în fugă, strigînd. DUMITRIU, N. 110. Văzu... pe tătari izvorînd din zare în roiuri negre. GALACTION, O. I 53. Din fundul lumii, mai din sus... Venit-au roiuri de-mpărați. COȘBUC, P. I 55. ♦ Mulțime de obiecte de același fel (văzute în mișcare). Din tot roiul de care și căruțe întîlnite la podul Herătăului, nu se vedea nici una pe șosea. POPA, V. 111. Un foc uriaș ardea în Poiana Cerbului, aruncînd în văzduh... un roi de scîntei. GANE, N. I 133. Un roi de frunze joacă-n drum. IOSIF, PATR. 16. ◊ (În contexte figurate) Roiuri negre de prevederi urîte îi troieneau închipuirea. VLAHUȚĂ, N. 36. De atunci și pînă astăzi colonii de lumi pierdute Vin... în roiuri luminoase, izvorînd din infinit. EMINESCU, O. I 132. În ochi-mi scînteiază un roi de năluciri. ALECSANDRI, P. III 502. ♦ (Adjectival) Plin, saturat. Mă văd cum ședeam singur în banca mea... cu capul roi de materia bine învățată. GALACTION, O. I 57. – Pl. și: (m.) roi (I. IONESCU, M. 380).

ROI³, roiesc, vb. IV. Intranz. (Despre albine) A ieși din stup zburînd în roiuri, spre a-și căuta un nou locaș și a da naștere unui stup nou; p. ext. (despre orice insecte și păsări mici) a se mișca în număr mare de colo pînă colo. În juru-i roiesc albinele ca o pleavă de aur, scînteietoare la bătaia piezișă a razelor. SADOVEANU, O. VII 205. La picioarele noastre roia o grămadă de furnici. SAHIA, N. 61. Văd fluturi albaștri, ușori, Roind și bînd miere din flori. EMINESCU, O. I 493. ♦ Tranz. (Despre albine) A întemeia, prin roire, un stup nou. A fi roit știubeiul ceala acuma vro trei! CONTEMPORANUL, VI_II 99. ♦ (Despre oameni) A se răspîndi în grupuri, pornind din același loc; a umbla forfotind de colo pînă colo. O droaie de tineri... roiau în jurul ei. BART, E. 104. De pe atunci au trebuit să fie îmbelșugate și atrăgătoare locurile acestea, pentru ca să roiască și să s-așeze pe-aici popoare venite din depărtări așa de mari. VLAHUȚĂ, R. P. 44. Călăreții împlu cîmpul și roiesc după un semn Și în caii lor sălbateci bat cu scările de lemn. EMINESCU, O. I 148. ◊ (Despre lucruri în mișcare) Tractoarele... trăgeau plugurile cu semeție, roind de-a latul pămînturilor alăturate. MIHALE, O. 197. Zăpada măruntă roia licărind în jurul nostru. SADOVEANU, O. I 400. ◊ Fig. Ariile roiau limpezi... în mintea lui. EMINESCU, N. 69.

POPOR, popoare, s. n. 1. Totalitatea locuitorilor unei țări, cetățenii unui stat; norod. Poporul romîn. ▭ M-am bătut pentru ca de acum niciodată Popoarele lumii să nu se mai bată. DEȘLIU, G. 43. Eram un copilandru, Din codri vechi de brad Flămînzii ochi rotindu-i, eu mistuiam pămîntul, Eu răzvrăteam imperii, popoarele cu gîndul. EMINESCU, O. I 188. Într-o republică, poporul nu ascultă decît de slujbașii aleși de dînsul chiar, cu trudă hotărîtă și pe vreme hotărîtă. BĂLCESCU, O. I 350. ◊ (Cu determinări restrictive) Poporul muncitor. ♦ (Ist.) Colectivitate umană superioară tribului și anterioară națiunii, ai cărei membri locuiau pe același teritoriu, vorbeau aceeași limbă și aveau aceeași tradiție culturală. Formarea popondui nostru și formarea limbii lui sînt indisolubil legate una de alta. CONTEMPORANUL, S. II, 1956, nr. 4S3, 1/1. 2. (În orînduirile bazate pe clase) Masa muncitorilor, care formează grosul populației; (cu sens restrîns) țărănimea. Putem privi puțin și noi... Mie chiar îmi plac petrecerile poporului. REBREANU, R. 22. Autorul profund... al operei lui Creangă e poporul; concepțiile lui Creangă sînt ale poporului. IBRĂILEANU, S. 156. Ș-acele milioane, ce în grămezi luxoase Sînt strînse la bogatul, pe cel sărac apasă, Și-s supte din sudoarea prostitului popor. EMINESCU, O. I 59. ◊ Poporul de jos, numire disprețuitoare dată de clasa dominantă claselor exploatate. ◊ Loc. adj. Din popor = care face parte din masa, din grosul poporului muncitor, al țărănimii. Curtea era plină de lume din popor care aștepta. CAMIL PETRESCU, O. II 486. Ca orice fată din popor, nu se temea de întuneric. AGÎRBICEANU, S. P. 40. Și el e d-ai noștri, băiat din popor. CARAGIALE, O. I 52. 3. Număr nedefinit de persoane; mulțime, public. Un popor de copii se adunase în jurul tractoarelor. DUMITRIU, V. L. 118. Și scamatorul a întins săbiile poporului. SAHIA, N. 37. ◊ Fig. Nenumărat în păduri s-adună poporul de pasări. COȘBUC, P. II 6. Un popor de stînci se ridică din fundul rîului clocotitor. VLAHUȚĂ, O. A. 418. Mii de fluturi mici albaștri, mii de roiuri de albine Curg în rîuri sclipitoare peste flori de miere pline, Îmblu aerul văratic de mireasmă și răcoare A popoarelor de muște sărbători murmuitoare. EMINESCU, O. I 85. 4. (Învechit) Totalitatea credincioșilor care aparțin aceluiași cult, (prin restricție) aceleiași parohii; enoriași, parohieni, poporani.

TRÎNTOR, trîntori, s. m. Bărbătușul albinei (insectă care nu ia parte la producerea mierii și care, după roit, este exterminată de albinele lucrătoare). Vedeți, zise el, fiece stup are cîte o albină mare, ce se cheamă trîntor... acesta nu face miere, dar cînd e vorba de mîncare, el aleargă cel dintîi. BOLINTINEANU, O. 325. După ce însă s-a isprăvit roitul, albinele se pun și omoară trîntorii. I. IONESCU, M. 383. ♦ Fig. Persoană care nu vrea să muncească și trăiește din munca altora. V. parazit. Apoi, creștin bun, nouă nu ne sînt cu priință trîntorii și șchiopii de la domnie. SADOVEANU, N. P. 29. Cînd trecea pe stradă, vedea atîția trîntori fericiți. VLAHUȚĂ, O. AL. II 146. Pîinea, fierul o rodește, Tot cu fierul ne-o păstrăm; Ea e-a celui ce-o muncește, Trîntorilor n-o mai dăm. BOLLIAC, O. 204.

fagure sm [At: BIBLIA (1688), ap. TDRG / V: ~gor, -gur / Pl: ~ri / E: ml *favulus] 1 Strat de ceară format din celule mici hexagonale, produs de albinele lucrătoare, în stup, pentru a-și depune mierea și ouăle. 2 (Ape; îs) ~ cu clocitură Fagure (1) cu larve, înainte de căpăcit. 3 (Ape; îs) ~ mlecit Fagure (1) cu larve putrezite. 4 (Ape; îs) ~ cu plămadă Fagure (1) cu ouă și cu puiet de albine. 5 (Ape; îs) ~ puios Fagure (1) cu pui sau larve. 6 (Ape; îs) ~ de puiet Fagure (1) pregătit pentru pui.

păstură¹ sf [At: ANON. CAR. / V: (reg) păscură, pră~, pres~ / A și: păs~ / Pl: ~ri, (rar) ~re / E: ml pastura] 1 Polen depozitat de albine în celulele fagurilor și folosit, pe lângă miere, ca hrană pentru ele și pentru puiet. 2 Substanță rășinoasă, aromată și amară culeasă de albine de pe mugurii arborilor pentru a o folosi la astupatul crăpăturilor din stup, la lipitul fagurilor etc. Si: propolis, (reg) păstrar. 3 (Reg; îf păscură) Boștină obținută din fagurele stors. 4 (Trs) Fagure.

MÍE num. card., s. f. I. Num. card. (Adesea în componența unor numerale cardinale compuse) Numărul care, în numărătoare, are locul între 999 și 1001. 1. (Cu valoare adjectivală; de obicei, precedă substantivul determinat, de care este legat prin prep. „de”) Scoseși întru pustie patru mie de bărrbați. COD. VOR. 36/17, cf. 168/11. Mîncători era ca cinci mie de bărbați. CORESI, EV. 256, cf. 282, 327. O mie de anii ca o dzi. id. l. 185/2. Într-acea dzi cădzură . . . așa ca la trei mie de bărbați (a. 1 582). CCR 78/22. Cu 10 pîini cinci mie de năroade sătură (a. 1642). CP 369/28. Un om era datoriu altuia o mie de talanți (a. 1642). GCR I, 95/37, cf. 96/5. Iară carii mîncară era patru mie de oameni. N. TEST. (1648), 21^r/1. Au săturat cu 5 pite cinci mii de oameni (a. 1 678). GCR I, 238/10. O mie de ani Doamne intru ochii tăi, ca dzua de ieri care au trecut (a. 1 692). id. ib. 296/37.0 mie și o sută de zloți tăt&răști (a. 1 785). URICARIUL, XXV, 11, cf. ȘINCAI, HR. II, 62/22. Nectenav mărturiseaște că e datoriu o mie de talanți lui Lichir (a. 1812). GCR II, 210/16, cf. URICARIUL, XXV, 289, BUIDAI-DELEANU, LEX., lb, BARCIANU, V., COSTINESCU. Era. . . îmbrăcat: Cu antereu de canavașă Ce se ținea numa-n ață Și cu nădragi de anglie Petece pe ei o mie. CREANGĂ, P. 148, cf. SIMIONESCU, F. R. 404. Trece unul, zece, o sută, o mie. . . de valuri. GALAN, Z. R. 382. Vai, mîndruțo, gura ta Pentru multe nu o-aș da: Pentr-un galben, pentru doi, Pentru două mii de boi. JARNIK-BÎRSEANU, D. cf. ISPIRESCU, L. 36. Mai bună e o bucată de pîne goală, în pace, decît o mie de dulcețuri cu ceartă. ZANNE, P. IV, 53, cf. II, 822. Decît o mie de ani răi, mai bine unul bun. DDRF. Aduci pe dracul în casă cu lăutari și apoi nu-l poți scoate cu o mie de popi, se spune, în glumă, despre o nevastă nepotrivită. Cf. ZANNE, P. VI, 579. (Prin exagerare) Îți cer o mie de iertări. NEGRUZZI, S. I, 47. A împăturit gînditor demisia în patru, în opt, în șaisprezece, a rupt-o repede, dar meticulos, într-o mie de bucățele. GALAN, B. I, 27. (E x p r.) Îl trec o mie de nădușeli (sau de sudori), se spune despre cineva care izbutește cu mare greutate să facă ceva sau care se află într-o situație dificilă. Cf. ZANNE, P. II, 645. ◊ (Cu elipsa substantivului determinat) Roata D[umne]zeului înturearecu și înturearecu în o mie rodeaște-se. PSALT. 128. Dentre voi vor goni pre o sută pre zeace mii (a. 1 560). GCR I, 4/8. Cînd amu au o sută de talanți, nu foarte sînt săraci, ce încă și o mie jeluiesc. CORESI, EV. 431, cf. 1. Las'că te fac eu s-o cunoști și dintr-o mie. CREANGĂ, P. 271. Sută, cum lași tu pe unul munca ta să o mănînce Și tu, mie, cum lași suta în durere să te-mbrace? BELDICEANU, în CV 1 950, nr. 5, 18. D-amiazi pînă în chindie Tăia Novac șapte mie. POP., ap. GCR II, 304. Tu te duci, bade sărace. Eu cu dorul tău ce-oi face? – Da tu, mîndr-ai face bine, Că mai sînt voinici ca mine! – Lasă, bade, las' să fie Chiar o sută, chiar o mie. JARNIK-BÎRSEANU D. 109. (Prin exagerare) Bolnavul zice o mie, Doftorul face ce știe. PANN, P. V. III,140/3.Mai bine o pasăre în colivie decît o mie pe casă. ZANNE, P. I, 580. Dă cu o mînă și ia cu o mie. id. ib. II, 240. (În formule fixe, în poezia populară) Frunză verde dintr-o mie, Altul nu-mi trebuie mie. jJARNIK-BÎRSEANU, d. 35. Floricică dintr-o mie, Pusu-și-o mîndra mînie, De dor nu vrea să mai știe ! id. ib. 164. (Expr.) Dintr-o mie să pui mîna pe el (sau pe ea), se zice despre un om mîndru, falnic. CIAUȘANU, GL. Îi dă (cuiva) o mie înainte, se spune despre un om foarte priceput, inteligent. Cf. ZANNE, P. V, 426. ♦ (La pl.; adesea prin exagerare, indică un număr foarte mare, nedeterminat) Pomeni în veacu leage asa cuvîntu ce dzise în mii de neamuri. PSALT. 218, cf. 256. În mii de griji slăbeaște-și sufletul. CORESI, EV. 289, cf. 3, 234, 282. Vreadnic de mii de laude ești. BIBLIA (1688), [prefață] 8/12. Mii de dezmierdări deșarte (a. 1750). GCR, II, 47/30. Amfilog împărat. . . au plecat la Ierusalim cu atîte mii de oști (cca 1 750). id. ib. 55/34. Deaca în gura a doi sau trei stă și să află adevărul, cu cît mai mult cînd cu mii de guri îi strigă lumea. MOLNAR, RET. 100/8. Cum iarăși întîmplarea a putut să întocmească minunata orînduială a stelelor, a planeților și a comeților care de mii de ani păzesc între dînșii aceeași depărtare. MARCOVICI, C. 12/24, cf. 16/9. Între mii de dobitoace, o, ce multă felurime ! CONACHI, P. 269, cf. 104, 275. Căci mii de glasuri stinse d-al tiraniei fer În strigări dureroase s-au înălțat la cer. ALEXANDRESCU, M. 10. Mii de duhuri ies la lună. ALECSANDRI, P. I, 12. Mii de fluturi mici, albaștri, mii de roiuri de albine Curg în rîuri sclipitoare peste flori de miere pline. EMINESCU, O. I, 85. Și căi de mii de ani treceau în tot atîtea clipe. id. ib. 176; Cînd tăia tata porcul și-l pîrlea și-l opărea și-l învălea iute cu paie. . . eu încălecam pe porc deasupra paielor și făceam un chef de mii de lei. CREANGĂ, A. 41. Îi venea să se dea la umbră sub cîte un copaci. . . în care miile de paseri cîntau fel de fel de cîntece. ISPIRESCU, L. 17. Sar în joc ștergare albe, Rîd la soare mii de salbe. BELDICEANU, p. 56. Mii de cai în herghelie. EFTIMIU, Î. 14. Se plantează astăzi atîtea mii. . . de flori. CONTEMP. 1961, nr. 782,1/4, cf. ȘEZ. V, 106. (Întărit prin repetare) Podu Mogoșoaiei era înțesat de mii și mii de oameni. CAMIL PETRESCU, O. II, 508. ◊ (Cu elipsa substantivului determinat) Că mai bire o dzi în curțile tale decătu mii. PSALT. 174. Cădea-va de partea ta mii și înturearece de-a dereapta ta. ib. 191, cf. 316. Cum goneaște unul mii și doi rădică untunearece. CORESI, ap. GCR Î, 16/9, cf. id. ev. 194, 274. Pe poduri ferecate Trec mii nenumărate Și le taie capetele Și le schimbă numele (Moara). FUNDESCU, ap. GCR II, 370. (întărit prin repetare) Opt se pornesc, Patru se-ntîlnesc, Mii și mii se clatină (Berbecii, cînd se bat). GOROVEI, C. 22. (L o c. a d v.) Cu miile (sau, rar, cu mia) = în cantitate sau în număr foarte mare. Dumnedzău le adaoge cu miile binele și darurile. VARLAAM, C. 279, cf. LB, BARCIANU, V., DDRF. În două părți infernul portalele-și deschide, Spre-a încăpea cu mia răsufletele hîde Tiranilor ce pier ! EMINESCU, O. I, 25. Fluturi cu miile joacă pe cîmpie. IOSIF, P. 61. ◊ (Și la sg.; în corelație cu „sută”) Femeile știu să spună o mie și o sută de nimicuri într-un mod mult mai interesant decît spun bărbații lucrurile cele mai serioase. CARAGIALE, O. I, 231. Lupul frică n-are de mii și sute de oi. ZANNE, P. I, 150. Mii și sute de întîmplări de la mînă pînă la gură. id. ib. II, 242. (Cu elipsa substantivului determinat) Dintr-o sută ș-o mie Numai una-mi place mie. JARNIK-BÎRSEANU, D. 100. Frunză verde-a mărului Nu crede feciorului. . . Că te pune pe-un genunche Și-ți tot minte mii și sute. id. ib, 276. Mai bine un iepure și-n mînă, de cît mii și sute prin crînguri. ZANNE, P. I, 489. (Loc. adv.) Cu mia și cu suta = în cantitate sau în număr foarte mare. Cu mia și cu suta Gălbănași ț-oi număra. ȘEZ. IV, 225. (Expr.) A avea o mie și o sută pe cap = a avea foarte multă treabă sau griji, necazuri etc. Cf. CIAȘANU, GL. 2. (Numărul abstract corespunzător) Trec la periodul următor, carile este a miilor. ASACHI, I, 6/2. Mia este și ea considerată ca o unitate. CLIMESCU, A. 10. 3. (Intră în componența numeralului adverbial corespunzător) Cf. LB, DDRF. Am o grebliță Cu cinci dințișori, Pre zi îm trebe De o mie de ori (Mîna). GCR II, 369. ◊ (Prin exagerare) Aflarea tiparului, mulțumită, de o mie de ori mulțumită aceluia care cel dintîi a găsit această artă. KOGĂLNICEANU, S. A. 53. Decît așa viață, mai bine moarte de o mie de ori. CREANGĂ, P. 222, cf. 118. Ți-am spus noi sau nu ți-am spus de-o mie de ori să nu mai lucrezi de capul tău? PREDA, D. 134, cf. 34. ◊ (La pl.; prin exagerare, indică un număr foarte mare, nedeterminat) Repetează de mii de ori ideea sa. HELIADE, O. II, 20. Un prilej de întîlnire De mii de ori îl aprinde. CONACHI, P. 84, cf. 102. O slujnică . . . vede . . . furca cea minunată torcînd singură fire de aur, de mii de ori mai subțiri decît părul din cap. CREANGĂ, P. 96. 4. (Popular, cu valoare de numeral ordinal) Omul ăl d-o mie. ALR II 2 339/79, cf. 2339/191, 284, 531, 812, 899, 987. ♦ (În componența numerelor care indică anii calendaristici, pe lîngă substantivul determinat „an”) Era și cursul anilor cel de la mîntuire O mie și șase sute și noao zeci și noao (a. 1700). GCR I, 332/11. (Cu elipsa substantivului determinat) În o mie nouă sute patruzeci și cinci a luat sfîrșit cel de-al doilea război mondial. II. S. f. (Ieșit din uz) Bancnotă a cărei valoare era de o mie (II) de lei; (familiar) miar (2). – Pl.: mii și (învechit și regional) mie. – Lat. milia (pl. lui miile).

ALERGA (alerg) I. vb. intr. 1 A fugi iute, a da fuga: ~ într’un suflet, în fuga mare; proverb: aleargă ca la pomană sau ca la colaci; proverb: ~ cu limba scoasă după ceva, a umbla mult pentru a căpăta ceva, a dori mult ceva; ~ pe capete, a alerga punîndu-și toate silințele ¶ 2 Fig.: atunci revoluția alergă din capitală în capitală, din popor în popor (I.-GH.) ¶ 3 A se grăbi, a veni în grabă: cum vor vedea că Măria ta vii cu putere, îndată vor alerga și-l vor lăsa (NEGR.) ¶ 4 A veni la cineva pentru a-i cere sprijin, a recurge la cineva: cînd i se isprăvesc banii, aleargă la mine ¶ 5 A căuta, a dori cu stăruință ceva: aleargă după bogății ¶ 6 A sbura iute încoace și încolo: albinele aleargă din floare în floare să strîngă miere ¶ 7 proverb: scumpul mai mult păgubește și leneșul mai mult aleargă, cine ține la preț, ori e sgîrcit, are mai multe pierderi, și cine lasă un lucru dintr’o zi pe alta e amenințat pe urmă să alerge degeaba; ~ la copacul căzut, toți aleargă să taie crengi, cînd cineva e doborît, toți caută să-i facă rău; 👉 IEPURE. II. vb. tr. 1 A sili la fugă, a goni; proverb: a-și ~ calul sau caii, a lua prea multă îndrăzneală, a se prea întrece: mi-am alergat calul aici înaintea d-stră, fiind-că vă știu de Romîni, și Romînul e bun la suflet (ISP.); parcă-l aleargă Turcii, se zice de cineva care fuge de parcă l-ar alunga cineva, e tot grăbit, umblă zăpăcit ¶ 2 A cutreiera: am alergat tot orașul să-l găsesc ¶ 3 Fig. A-și ~ ochii, a-și duce privirile dintr’o parte într’alta: Iar fratele cel mai mare Pe drum ochii-și alerga (ALECS.). III. vb.refl. A fugi unul după altul: am patru surori, ziua și noaptea se aleargă și una pe alta nu se ajunge (ghicitoarea despre „roate”) [lat. *allargare < largus].

BĂRZĂUN(E) sm. 🐙 1 Insectă ceva mai mare și mai groasă decît albina, cu corpul vărgat acoperit cu perișori, și care produce o miere aproape tot așa de gustoasă ca a albinei, dar mai lichidă; își face cuibul prin paie sau în gropițe în pămînt; produce, cînd sboară, un fel de sbîrnăitură caracteristică (Bombus terrestris) (🖼 391): un bărzăune negru-galben se luptase cu un paianjin mai mare decît dînsul (BR.-VN.) ¶ 3 = GĂRGĂUN1.

MUSCĂ s. f. I. (Entom.) 1. (Și în sintagmele muscă năzdrăvană, MARIAN, INS. 366, JAHRESBER. XII, 141, XIX-XX, 47, muscă de casă, CUPARENCU, V. 46, DER) Specie de insectă din familia dipterelor, de culoare cenușie închisă, cu o singură pereche de aripi, subțiri, și cu aparat bucal pentru supt; (regional) bîză, gîză (Musca domestica). Ca musca la dulceața mieriei (a. 1642). GCR I, 98/5. Paingul carele întinde mrejile sale prin case și prin multe locuri și cînd cade în mreaja lui muscă sau albină. CHEIA ÎN. 10^v/11. Și-i ungea cu miere ca să-i mănînce muștele. MUSTE, LET. III, 22/17. Cînd întru în casăle ominilor mă fac în multe chipuri di năluciri; mă fac: ogar, găină, muscă (a. 1799). GCR II, 172/2. Nu era prea multe muște pișcătoare. DRĂGHICI, R. 160/29, cf. CONACHI, P. 268. Ian feriți într-o parte că eu îi sînt popa. Acuș o să-nvie ca o muscă de iarnă. ALECSANDRI, T. I, 164. Cum erau filele [ceaslovului] cam unse, trăgeau muștele și bondarii la ele. CREANGĂ, A. 4. Într-o seară se făcu muscă, intră pe coș în cămară. ISPIRESCU, L. 316. Bonzăiau muște pe o farfurie cu slănină uscată. C. PETRESCU, Î. II, 206, cf. id. S. 129. O muscă îmi cînta în jurul capului o muzică lină. SADOVEANU, O. II, 518. Veneau . . . roiuri de gînduri neplăcute, exasperante și lipicioase ca muștele. V. ROM. iunie 1954, 155. Musca s-a întors în colivie, a ieșit din nou, a plecat, a reapărut. ARGHEZI, P. T. 110. Vei pieri-n a vieții ceață, Ca-n borcanul de dulceață Viespea galbenă sau musca. BENIUC, V. 18. Două muște Fac haluște Un cocoș Toarnă-n coș. MARIAN, INS. 487. Cu o lingură de miere prinzi mai multe muște decît cu douăzeci de butoaie de oțet. ZANNE, P. I, 559, cf. 560. Musca, și de nu mușcă tare, tot ți-aduce supărare. id. ib. 561. Pentru o muscă își dă palme, se zice despre omul iute, mînios și îndărătnic, id. ib. 564, cf. MARIAN, INS. 378. Musca cînd își vîră tot capul în miere acolo și-l lasă, se spune despre omul, lacom pe care lăcomia îl duce la pieire. Cf. ZANNE, P. I, 561. De n-ar fi muscă pe resteu, ar rămîne pămîntul nearat, se spune în ironie despre cei care își dau importanță dar nu lucrează conștiincios. Cf. id. ib. 562. Vulturul după muște nicicum aleargă, se spune despre oamenii de caracter care disprețuiesc faptele josnice. Cf. id. ib. 713. Cu mîna închisă muște nu poți prinde. Cf. id. ib. 247. Se ținea ca să înghită un bivol și de abia înghiți o muscă mică. Cf. id. ib. III, 583. Ce e mică, mititea Și se ferește și vodă de ea (Musca). ȘEZ. XIII, 26. ◊ (În context figurat) Ne succedem generații și ne credem minunați; Muști de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul. EMINESCU, O. I, 132. ◊ F i g. Și numai omul cel mare, stăpîne, tu-l osîndești Ca să moară deopotrivă cu muștele omenești. HASDEU, R. V. 165. ◊ (De-a) musca-n groqpă = numele unui joc de copii. PAMFILE, J. I, 51, cf. 128. ◊ E x p r. A se aduna (sau a se strînge, a veni) ca muștele la miere = a se aduna în mare număr și cu mare plăcere, acolo unde se pot realiza foloase sau cîștiguri. Cf. BARONZI, L. 41, ZANNE, P. I, 565, III, 670, 671. A se lua după muscă = a se lua după povățuitori răi. ZANNE, P. I, 562, cf. MARIAN, INS. 377. A-i veni (cuiva) musca la nas = a se supăra. ZANNE, P. I, 565, cf. MARIAN, INS. 378. A-i lua (cuiva) musca de la nas = a domoli avîntul sau pornirile (cuiva), a nu lăsa (cuiva) libertate de acțiune sau de mișcare, a ține din scurt. Cf. ZANNE, P. I, 564, MARIAN, INS. 378. A spune (sau a scrie) muscă pe perete = a spune lucruri fantastice, de necrezut. BARONZI, L. 44, cf. ZANNE, P. I, 565, V, 587, MARIAN, INS. 379. De cînd se scria musca pe perete = de demult; niciodată. Cf. ISPIRESCU, L. 1, ZANNE, P. I, 565, MARIAN, INS. 379. Ca musca-n lapte = (în mod) nepotrivit; nepoftit. ZANNE, P. I, 564, cf. VI, 453, MARIAN, INS. 378, 379, PAS, Z. I, 293. A se vîrî ca musca în băligar = a se vîrî pretutindeni, cu insistență, nepoftit. Ho, cotoroanțo, ho ! răcni Ion deodată la maică-sa. Ce te vîri ca musca-n băligar ? REBREANU, I. 279. A fi (sau a se simți, a se ști) cu musca pe căciulă = a fi (sau a se simți, a se ști) vinovat. Cf. ISPIRESCU, ap. GCR II, 376, ZANNE, P. I, 563, III, 44, MARIAN, INS. 378, STĂNOIU, C. I.67. A se bate de muscă = a sta degeaba. În timp ce d-tră vă bateți de muscă, în alte armate se lucrează mereu. BRĂESCU, M. B. 128. Se bătea toată ziulica de muscă. CV 1949, nr. 5, 34. Are iapa muscă, se spune despre oamenii nervoși, neastîmpărați sau nerăbdători. Cf. ZANNE, P. I, 488. A se bate ca de muscă = a nu-și găsi locul, a fi neastîmpărat. id. ib. IX, 670. A avea gustul muștelor = a avea obiceiuri rele. Cf. id. ib. I, 562. A face musca cît cămila = a exagera, a face din țînțar armăsar, id. ib, 563. Rea (sau, rar, rău) de muscă = (persoană) care nu-și poate înfrîna simțurile; (om) senzual. Cf. PAMFILE, CR. 245. Așa cum era . . . rea de gură, rea de muscă. . . , avea hazul ei. M. I. CARAGIALE, C. 125. Fusese rea de muscă. PAS, Z. III, 278. Îi muít mai tînără . . . și-i rea de muscă. CAMILAR, N. I, 269. A-i pieri (cuiva) musca = a se potoli. PAMFiLEj CR. 245. A muri ca muștele = a muri în număr foarte mare. Cf. dl. Șă se audă musca !, se spune pentru a impune o tăcere totală. Cf. IORDAN, STIL. 278. ◊ Muscă neagră (sau cenușie, mănînțică) = specie de muscă (I 1) foarte mică (Musca corvina). Cf. MARIAN, INS. 370. .Muscă de gunoi (sau de baligă, verde) sau musca țiganului = specie de muscă (I 1) mare, de culoare de obicei verde (Musca Caesar). Cf. id. ib. 369, PĂCALĂ, M. R. 32, H XVI 226. ◊ C o m p u s e: muscă-mare (sau -albastră, -de-carne, -năzdrăvană) sau musca-hoiturilor (sau -hanțului) = insectă mai mare decît musca (I 1), avînd culoarea albăstrie; (regional) boanză, boarnă (Calliphora vomitoria). Cf. CUPARENCU, V. 46, MARIAN, INS. 366, SIMIONESCU, F. R. 355; muscă-de-cireșe = insectă de culoare neagră, cu pete galbene pe piept și cu brîulețe castanii pe pîntece, care își depune ouăle în cireșe ; musculița-cireșelor (Rhagoletis cerasi). Cf. MARIAN, INS. 389, PĂCALĂ, M. R. 32, SIMIONESCU. F. R. 359; musca-calului sau musca-cailor (sau -cîinelui), muscă-de-cal (sau -căiască, -cîinească) = a) (și în compusele musca-vitelor, MARIAN, INS. 365, ALR SN III h 753/170, muscă-rea, ALR SN III h 753/250, muscă-veninoasă, ib. h 753/250, muscă-verde, ib. h 753/310) insectă păroasă, cu trupul lunguieț, cu pieptul gălbui și cu două pete castanii pe aripi, care își depune de obicei ouăle pe genunchii și pe șoldurile cailor ; (regional) muscoi (I 1 c), gîza-calului, strechea-cailor, trîntor-de-cai (Gastrophilus equi sau pecorum, intestinalis) ; b) insectă mică, lată, de culoare galbenă-ruginie, care se așază de obicei sub coada cailor, pe vitele cornute și pe cîini; (regional) bătucel, cerceliță-de-cal, chicheriță-de-cal, goandă-de-cîini, goandă-cîinească (Hippobosca equiría). Tremise sprinșii muștele cînești. PSALT. SCH. 251/11, cf. PSALT. 159, 221. Muște cînești le-au trimis să-i pișce. DOSOFTEI PS. 262/1, cf. LB, MARIAN, INS: 363, 396, DR. V, 149, SIMIONESCU, F. R. 358. Muștele de cal puse într-o vișină și date bolnavului pentru aceeași boală. CANDREA, F. 407, cf. H I 40, II 80, III 140, IX 143, X 151, XI 428, 437, XII 266, ȘEZ. VI, 44, ALR SN III h 753. (La sg. cu valoare de pl.) Voiu trimite . . . peste casele tale muscă cîinească. BIBLIA (1688), 44²/24; muscă-bețivă (sau -de-struguri, -de-poamă, -de-vin, -de-a-mă-nuntă) = insectă foarte mică, care trăiește în roiuri și își depune ouăle în must (I 1); (regional) muștiță (1), bețivă, musculiță (I 1) (Drosophila funebris sau. fenestrarum). Cf. MARIAN, INS. 393, ALR SN i h 243; muscă-de-viermi (sau -albatră, -verde, -vînătă, -veninoasă, -de-hoit, -cu-streaped, -răsunătoare) sau musca-cîinelui = viermănar. (Sarcophaga carnaris). Cf. CUPARENCU, V. 46, MARIAN, INS. 382, JAHRESBER. XII, 119, XIX-XX, 25, SIMIONESCU F. R. 356, ALR II 6 575; musca-morților = insectă ceva mai mare decît musca (I 1), de culoare albăstruie (Sarcophaga mortuarum). Cf. MARIAN, INS. 386, 387; muscă-columbacă (sau -rea, -veninoasă, -năprasnică, -otrăvitoare, -de-șarpe, -de-cea-mică, -d-a-mică, -mușcătoare) = insectă de culoare albicioasă, care trăiește în roiuri, atacînd vitele și inoculîndu-le un lichid toxic care le poate provoca moartea ; (regional) goangă-de-marhă (Simulium colum baczensis). Cf. CUPARENCU, V. 47, MARIAN, INS 332, 333, JAHRESBER. XII, 164, XIX-XX, 25, SIMIONESCU, F. R. 366. Era spre seară și musca-rea se rătăcise undeva peste păpușoiștile verzi. CAMILAR, C. 48. Iorgovane, nu mă tăia de tot ! Dacă mă tai, io oi face muscă-d-a-mică șî ț-oi omorî calu tău. ALRT II 2, cf. ALR II 6 572/2, 27, 29, 95, 228, 250, 762, 848, 886, 899 ; (regional muscă-de-bîzdărit (sau -de-bîzai, -de-bîzăit, -de-marhă) sau musca-boului = streche (hypoderma bovis). Cf. ALR I 1 894/255, 259, 345, 359 ; (regional) muscă-de-bîzdărat (sau -mărhască) = streche (Hypoderma bovis): b) tăun (Tabanus bovinus). ib. 1 894/295, 339, 343, 351 (învechit) muscă-oarbă (sau -tăună) = tău; (țabanus bovinus). Cf. CUPARENCU, V. 46, 47 (regional) muscă-dălăciță = „muscă otrăvită din cauza căreia moare vita”. ALR II/605 (învechit) musca-fructului-alb = muscă care „năzuiește și face mușiță la brînzuri (Cutris). CUPARENCU, V. 46. ♦ Muscă artificială = imitație de muscă (I 1), folosită de pescari în locul celor naturale. Cf. ATILA, P. 185, DER. Muște zburătoare (sau volante) = mici pete sau puncte care ni se pare că se mișcă în cîmpu vizual, indicînd congestia retinei, o anemie etc Cf. BIANU, D. S. (Categoria) muscă = categorie în care intră boxerii cu cea mai mică greutate (între 48 și 51 de kilograme); boxer care faci parte din această categorie. L. ROM. 1961, nr. 1, 29. 2. (Învechit și popular; regional și în sintagma musca grădinii. CHEST. VI 35/16) Albină (Apis mellifica). De s-ar învăța cei mai mari de pre niște muște fără minte cum se ține domnica ; că toată albina își apără cășioara și hrana lor cu acele și cu veninul său. URECHE, LET. I, 188/5. Îi era drag să învețe și el meșteșugul albínăritului, iar maica Evlampia băgase de seamă că avea dar: nu-l înțepau muștele. SADOVEANU, P. M. 50. Tata a fost stupar și tata știa cîte muște fug dimineața și cîte vin sara la stup. RĂDULESCU-CODIN, Î. 303. Roi de muște. CHEST. VI 147/32. Nu fac toate muștile mere. Cf. NECULCE, L. 355. ISPIRESCU, L. 14, MARIAN, INS. 376, ZANNE, P. I, 557. ◊ (Cu sens colectiv) Are multă muscă. MARIAN, INS. 144. Am un stup cu muscă multă. CHEST. VI 25/26. ◊ C o m p u s: (regional) muscă-mare = regina albinelor; matcă (1). ALR I 1 680/815. P. g e n e r. Insectă. Nuorul ceal de lăcuste cum vine o oaste stol. În loc ni s-au luat soarele de desimea muștelor. M. COSTIN, ap. GCR I, 201/20. Mii de fluturi mici albaștri, mii de roiuri de albine Curg în rîuri sclipitoare peste flori de miere pline Împlu aerul văratic de mireasmă și răcoare A popoarelor de muște sărbători murmuitoare. EMINESCU, O. I, 85. Forma acestor muște [efemeride] lungi, cu aripi mari, e a unei mici lăcuste. ATILA, P. 63. Acest vierme de la un timp, făcîndu-și aripi, se preface în gîză (muscă, insectă). ȘEZ. IV, 116, cf. ALR I 1 199/23, 94,174, 835. ♦ C o m p u s e: musca-țețe = insectă din Africa ecuatorială, care prin înțepare transmite omului agentul bolii somnului (Glossina palpalis)-, (regional) muscă-verde (sau -de-pădure) = ploșniță-de-cîmp. Cf. ALR I 1899/122, 363, 522; muscă-de-brad = car-de-pădure (Bostrychus typographus). ALR SN III h 748/551; (învechit) muscă-țînțară = țînțar (Culex). CUPARENCU, V. 47. 4. (Regional) Fugău (Hydrometra stagnorum sau paludum). (Glimboca-Caransebeș). ALR II 6 563/27. II. P. a n a l. 1. Smoc de păr lăsat să crească sub buza inferioară; (rar) buche, musculiță (II 1). Omul ce poartă muscă (musculilă) la buză, e pătimaș de ceva. GOROVEI, CR. 40. Mustața mică, mătăsoasă, avea parcă sub ea un soi de sedilă, pusă pe buza de jos, o așa-zisă muscă. CAMIL PETRESCU, O. I, 514. ♦ (Și în sintagma mustăcioară-muscă) Mustață mică, lăsată să crească pe scobitura de sub nas. Intră pe ușă un bondoc smead, sclivisit, cu mustăcioară-muscă sub nas. STANCU, R. A. IV, 244, cf. V, 106. . (Popular) Vînă neagră la rădăcina nasului, sub frunte (evidentă la unele persoane). Cf. CANDREA, F. 46. I se vede în marginea ochiului drept, sub frunte, unde începe nasul, o pată albăstrie căreia moașele îi zic ”muscă". SADOVEANU, O. XIII, 739, cf. PĂCALĂ, M. R. 160, ȘEZ. VI, 44, ZANNE, P. IX, 340. 3. (Regional) Cavitate pe care o prezintă dinții calului, pînă la vîrstă de șase ani; (regional) mursă² (1), mișină (4), negreață, butură. Cf. DR. V, 289, A VI 3, 26. Calul de dar nu-l cată de muscă la măsele. ZANNE, P. I, 346. 4. (La tir) Punct negru situat în centrul panoului de tragere; (la pl.) lovituri în centrul țintei. Cf. L. ROM. 1961, nr. 1, 29. 5. (Regional; mai ales la pl.) Broderie cu floricele sau cu motive naționale (cusută cu amici sau cu ață neagră). Cf. MARIAN, INS. 379, PĂCALĂ, M. R. 319, LEXIC REG. 30, 80. Nu știe să facă o muscă sau nu știe să facă două, care nu știe să coasă rîuri pe cămăși. MARIAN, INS. 379.6. (Regional) Altoi (Groși-Baia Mare). Cf. ALR SN I h 218/349, 221/349. 7. (Regional) Cătare (la armele de foc). Cf. DL. 8. C o m p u s: (regional) muscă-căiască =numele unei boli a calului; (regional) șoarec. Cf. DR. V, 149. – Pl.: muște și (rar) muști. – Lat. musca.

strânge [At: LEX. MARS. 169 / V: (înv) ~rin~, (îvr) ~ren~^[1] / Pzi: strâng, Ps: ~nsei / E: lat strângere] 1 vt (De obicei d. ființe, mai ales d. oameni sau d. senzații, sentimente etc. ale lor; c. i. obiecte sau ființe, mai ales oameni ori părți ale corpului lor) A exercita, (cu ceva) asupra cuiva sau ceva, o presiune (puternică) din două sau mai multe părți ori din toate părțile, reducându-i volumul, modificându-i forma etc. Si: a apăsa (7), a presa, (îvp) a păsa¹. 2 vt (Pfm; îe) A ~ (pe cineva) cu ușa (sau în balamale, în clește, în chingi, în frâu etc.) A sili. 3 vt (Pex; îae) A lua pe cineva din scurt. 4 vt (Îe) A ~ (pe cineva) în spate (sau de, între umeri) (de frică ori de frig) A se înfiora de frig sau de frică. 5 vt (Pan) A cuprinde sau a delimita din două sau din mai multe părți ori din toate părțile. 6 vt (D. obiecte de îmbrăcăminte sau de încălțăminte strâmte; c. i. oameni ori corpul lor sau părți ale acestuia) A apăsa continuu într-o parte, în mai multe părți sau în toate părțile, provocând jenă ori dureri. 7 vt (Pop; îe) A-l ~ (pe cineva) opinca (sau carâmbul, cureaua etc.) A avea un (mare) necaz. 8 vt (D. persoane) A fi îmbrăcat într-un obiect de îmbrăcăminte (prea) strâmt. 9 vt A fi jenat de un obiect de îmbrăcăminte (prea) strâmt. 10 vt (Olt; Buc; c. i. oameni) A tortura. 11 vt (Reg; c. i. oameni) A durea (1). 12 vt (Asr; fig; c. i. oameni) A constrânge (1). 13 vt (Rar; îe) A ~ din toate părțile A încolți. 14 vt (Îvr; îe) A ~ de bani (pe cineva) A stoarce. 15 vt (Îvr; c. i. oameni) A încerca. 16 vt (D. oameni; c. i. obiecte sau părți ale acestora ori ființe, mai ales oameni sau părți ale corpului lor) A prinde (foarte) puternic cu degetele mâinii sau ale mâinilor (foarte) apropiate între ele și a ține (cât mai) apropiate de sine, nelăsând un timp, (să se îndepărteze, să scape etc.) din mână Si: a încleșta. 17-18 vtrr (Îe) A(-i sau -și) ~ (cuiva sau cu cineva) mâna (ori mâinile) sau a se ~ de mână A(-și) întinde mâna dreaptă (sau mâinile) și a (se) prinde (puternic) (de) mâna dreaptă (ori de mâinile) cuiva, în semn de salut (la întâlnire sau la despărțire), de afecțiune, de prietenie, de recunoștință, pentru a felicita sau pentru a-și exprima compasiunea etc. 19-20 vtr (Îvp; fam) A ~ (pe cineva) de gât (și, înv, îf a ~ pe cineva de grumaz sau, reg, de gușă, a se ~ de gât) A (se) sugruma. 21 vt (Îae) A nemulțumi. 22 vt (Îae) A supăra (6). 23 vt (C. i. oameni sau corpul lor; de obicei urmat de determinări ca „în brațe”, „la piept” etc.) A cuprinde (cu putere) cu mâna, cu brațele pentru a aduce și a ține (foarte) aproape (la piept), în semn de prietenie, de mare afecțiune etc. Si: a îmbrățișa, a înlănțui, a prinde Vz piept. 24 vt (C. i. sfori, curele etc. înfășurate în jurul cuiva sau a ceva) A trage (foarte) tare de capete, pentru a înnoda, a lega, a fixa, a închide etc. (mai bine) Vz fixa, închide, înnoda. 25 vt (Pfm; îe) A ~ cureaua A răbda de foame. 26 vt (Îae; șîf a ~ baierele pungii) A face economii (limitându-se la un trai mai modest). 27 vt (C. i. lațuri ale unor sfori, curele etc.) A face să ajungă lipit (foarte) mult de obiectul în jurul căruia este înfășurat exercitând asupra acestuia o presiune (foarte) mare din toate părțile. 28 vt (C. i. noduri, lațuri ale unor sfori, curele etc. înfășurate în jurul cuiva sau ceva) A întări, pentru a nu se (mai) desface (ușor). 29 vt (Pex) A înnoda. 30 vt (Complementul este frâul) A trage pentru a stăpâni și a conduce calul. 31 vt (Înv; pex; complementul este calul călărit) A conduce (din frâu). 32 vr (Mol; Mun; d. funia folosită la treieratul cu caii) A se înfășura pe parul din mijlocul ariei de treierat (micșorându-și treptat lungimea). 33 vt (Rar; c. i. năvoade întinse în apă) A apropia mult marginile și a trage capetele pentru a prinde peștele înăuntru. 34 vt (Prt; c. i. obiecte de îmbrăcăminte sau părul oamenilor) A fixa, a lega cu o sfoară, cu un șiret etc. ca să nu se desfacă, să nu cadă, să nu atârne etc. 35 vt (Rar; d. cingători, brâie, curele etc.; complementul este mijlocul) A încinge (bine). 36 vt (C. i. obiecte de îmbrăcăminte) A face să aibă o croială foarte apropiată de linia corpului sau de o parte a acestuia. 37 vt A face să fie foarte strâmt. 38 vt (C. i. obiecte de îmbrăcăminte, pături etc. sau părți ale acestora) A apropia de corp (petrecând marginile) pentru a-l acoperi (mai) bine (și a-l feri de frig). 39 vt (Rar; pex) A înfășura. 40 vt (Fig; c. i. legături de alianță, de prietenie, de dragoste etc.) A face să devină (mai) apropiat, (mai) puternic, (mai) durabil Si: a cimenta (8), a consolida (3), a întări. 41 vt (C. i. roți de lemn ale vehiculelor) A consolida prin aplicarea unei șine metalice. 42 vt (Trs; c. i. cercul metalic al roții de lemn) A fixa pe obada roții. 43 vt (Îe) A ~ cercul în jurul cuiva A înconjura pe cineva (limitându-i libertatea de acțiune). 44 vr (Asr) A se micșora. 45-46 vtr (Rar; complementul sau subiectul indică malurile sau marginile unei ape sau părți ori porțiuni ale acestora) A (se) strâmta (5-6). 47 vt (C. i. pleoapele, ochii, gura, buzele etc. oamenilor) A închide (tare) ținând lipite între ele părțile mobile. 48 vt (Pfm; îe) A-și ~ gura A se reține (să vorbească). 49 vt (Îae) A tăcea din gură. 50 vi (Îe) Cât ai ~ din ochi Imediat. 51 vt (Pop; pan; c. i. uși, porți etc.) A închide. 52 vt (C. i. fruntea, buzele etc. oamenilor) A încreți (foarte) puternic (în semn de nedumerire, de nemulțumire, de mânie) V încrunta. 53 vt (C. i. dinții, fălcile, pumnii etc. oamenilor) A încleșta (foarte) puternic (pentru a-și stăpâni iritarea, supărarea, furia etc.). 54 vt (C. i. umerii oamenilor) A apropia printr-o mișcare orientată în sus. 55 vi (Îe) A ~ din umeri A-și exprima nedumerirea, nepăsarea, disprețul, nemulțumirea etc. (prin apropierea umerilor printr-o mișcare orientată în sus) Si: a da din umeri, a ridica din umeri. 56 vt (C. i. țesături, hârtie, haine etc.; de obicei cu determinări care arată modul) A aduna laolaltă punând marginile una peste alta sau într-o anumită ordine, într-un anumit fel etc. Si: (reg) a chiti¹ (5). 57 vt (Pan; c. i. paturi montate, corturi întinse etc.) (A desface, a demonta și) a aduna la un loc (și într-un anumit fel) elementele componente. 58 vt (Rar; c. i. perdele, cortine etc. lăsate) A ridica. 59 vr (D. instrumente, ustensile telescopice sau d. părți ale acestora) A introduce unul în altul tuburile din care este alcătuit, pentru a face să fie mai mic. 60 vt (Pan; c. i. părți mobile ale corpului ființelor) A aduce (cât mai) aproape de corp sau unul de altul (reducându-i, aparent, dimensiunile, de obicei lungimea) Si: a apropia (11). 61 vt (Fam; îe) Mai ~-ți coada Nu te amesteca în treburi care nu te privesc. 62 vt (Reg; îe) A ~ genunchii de inimă A se restrânge material. 63 vt (Îe) A-și ~ rândurile A se replia. 64 vt (Pex; îae) A forma o masă omogenă, întărindu-și forțele (fizice sau morale). 65 vr (D. materiale textile sau d. obiecte din fibre naturale muiate ori spălate în apă) A-și reduce dimensiunea Si: a intra (la apă). 66 vr (D. ființe) A-și încovoia, a-și îndoi etc. corpul, de frică, de frig etc., apropiindu-i (foarte) mult extremitățile sau părțile distincte unele de altele și făcându-l să devină (aparent) mai mic Si: a se chirci (2), a se ghemui (1), a se zgârci, (pop) a se ciuciuli¹ (3), a se zguli, (înv) a se stârci, (reg) a se tâmbuși. 67 vr (Îe) A se ~ în sine (sau, rar) în pielea lui A deveni puțin comunicativ. 68 vr (D. oameni) A se lipi (ghemuindu-se) de cineva (sau de ceva) căutând protecție, alinare, confort etc. 69 vr A se ghemui lângă cineva (sau ceva) Si: a se înghesui. 70 vr (Rar; d. membrele corpului ființelor) A se aduna (lângă corp). 71 vr (Rar; d. organe, țesături, mușchi etc. ale corpului ființelor) A se contracta (10). 72-73 vtr (Îe) A i se ~ (sau a-i ~ cuiva) inima (sau, rar sufletul) A simți (sau a face pe cineva să simtă) neliniște, îngrijorare, emoție (foarte) puternică etc. 74 vr (Rar; pan) A se restrânge (ca spațiu ocupat). 75 vt (C. i. piese filetate ale unui dispozitiv, ale unui mecanism etc.) A fixa (mai) bine printr-o mișcare de învârtire. 76 vt A înșuruba (foarte) tare. 77 vt (Îe) A ~ șurubul A folosi mijloace (abuzive) de constrângere. 78 vt (C. i. părți componente ale unui dispozitiv, ale unui aparat etc.) A apropia și a lipi (foarte) tare unul de altul, prin înșurubarea, până la refuz, a unor șuruburi (și a unor piulițe). 79 vt (C. i. obiecte, ființe etc. răspândite, risipite, împrăștiate etc.) A lua și a pune laolaltă, la un loc sau la locul lor, făcând grămezi etc. Si: a aduna (1), (reg) a strângui (1). 80 vt (Îlv) A ~ (într-un) mănunchi ceva A înmănunchea. 81 vt (C. i. grămezi, movile etc. de obiecte adunate) A face (326). 82 vt (Pop; c. i. grâul împrăștiat pe aria de treierat cu caii; cu determinarea „la stâlp”) A îngrămădi în mijlocul ariei (în jurul stâlpului de care sunt legați, cu o funie, caii care treieră). 83 vt (Îvr; fig) A distruge (1). 84 vt (C. i. obiecte sau părți ori fragmente ale acestora) A lua și a așeza în ceva sau într-un loc sigur, ferit sau special amenajat, pentru menținerea în bună stare (și timp îndelungat), pentru a putea fi găsit ușor la nevoie etc. Si: a pune bine, a păstra. 85 vt (C. i. mâncăruri rămase, resturi, vase, tacâmuri etc.) A aduna și a pune deoparte, pentru a elibera masa¹ sau locul respectiv după ce s-a terminat de mâncat. 86 vt (C. i. diverse obiecte împrăștiate, risipite etc. într-o încăpere, undeva etc.) A lua și a pune la loc, așezând în ordine. 87 vt (Pex) A deretica (4). 88 vt (Îe) A ~ patul (sau, reg, așternutul, țoalele) A aduna de pe pat și a pune în ordine. 89 vt (Îae) A face patul Vz face. 90 vt (C. i. obiecte, elemente etc. situate separat, în diferite locuri) A aduce (succesiv) într-un singur loc (luând din mai multe părți și obținând mari aglomerări cantitative) Si: a acumula, a aduna (1), a concentra (1). 91 vt (Pan; c. i. unde, fluide în mișcare) A orienta în cantități (foarte) mari spre același punct Si: a acumula, a aduna (8), a colecta (1), a concentra (3). 92 vt (Rar; c. i. lichide) A absorbi (1). 93 vr (Îvr; d. corpul omenesc) A se fortifica (2). 94 vr (Reg; mai ales în Trs; d. lapte) A se coagula (1). 95 vt (Îvr; c. i. lapte coagulat, brânză, caș etc.) A scurge (14). 96 vt (Reg; mai ales în Trs; complementul este cașul) A jintui. 97 vr (Îvr; d. noroi) A se întări. 98 vt (D. oameni; c. i. roadele pământului, recolta etc.) A lua de pe câmp, din grădini, din livezi etc. și a pune într-un anumit loc, în ceva etc. Si: a aduna (1), a culege (1), a recolta Vz sureti. 99 vt (Pan; d. albine; complementul este nectarul, polenul etc. sau, prin sinecdocă, mierea) A culege (1). 100 vt (Îvp; fșa; c. i. mai ales alimente, hrană etc.) A aduna (spre a face provizii). 101 vt (Înv; c. i. roadele pământului, recolta, alimente, hrană etc.) A depozita (1). 102 vrp (Îvr; subiectul gramatical indică pâinea) A se face (341). 103 vt (C. i. obiecte de aceeași categorie, de obicei de artă sau manuscrise, texte, cărți, mai ales vechi ori rare, producții folclorice etc.) A lua (sau a nota, a înregistra) și a pune la un singur loc, pentru a face o colecție (expusă sau tipărită) Si: a aduna (1), a colecționa, a culege (2). 104 vt (C. i. bunuri materiale, avere, bani etc.) A pune deoparte (puțin câte puțin, încetul cu încetul) pentru (a consuma) mai târziu Si: a acumula, a aduna (9), a agonisi (2), a economisi (4), (pop) a chivernisi (4), (pfm) a prăsi, (reg) a mirui², a priștipi, a răgădui¹, a sclipui², a scofeli, a stăci, a șporoli, a zorobi. 105 vt (Îe) A ~ bani albi pentru zile negre A fi (foarte) chibzuit și econom. 106 vr (Îvr; d. venituri) A se realiza. 107 vt (Îvp; c. i. dări, impozite, taxe oficiale etc.) A percepe. 108 vt (C. i. bani, obiecte, materiale etc.) A pune la un loc (luând din mai multe părți sau de la alții) cu un anumit scop Si: a aduna (1), a colecta (1). 109 vr (D. ființe, mai ales d. grupuri, eventual organizate, de oameni, dintr-un ținut, dintr-o localitate etc.) A ajunge, împreună cu alții (și în număr mare) într-un anumit loc (dinainte stabilit), la cineva sau în jurul cuiva în vederea unui anumit scop Si: a se aduna (13), a se întruni, a se reuni, (reg) a se închelba, a se închelbăra, a se întroloca, a se soborî, a se strângui (2). 110 vr (Rar; pex) A sosi (1). 111 vr (Îe) A se ~ ca (săracii) la mort (sau la pomană) sau ca lupii la hoit A alerga după un câștig nemuncit. 112-113 vtr (Îe) A (se) ~ de pe drumuri sau (pe) acasă A nu mai fi (sau a face să nu mai fie) hoinar, stabilindu-se (sau stabilindu-l) într-un loc. 114-115 vtr (Îae) A sta (sau a face să stea) acasă. 116-117 vtr (Îae) A (se) face om așezat. 118-119 vtr (Îae) A-și (sau a-i) face o situație (materială) bună. 120 vt (Îe) A nu-și (mai) ~ picioarele (de pe drumuri) A umbla (foarte) mult. 121 vt (Îe) A-și ~ lioarba (sau buzișoarele) acasă A tăcea. 122 vr (Îe) A se ~ laolaltă A se căsători (2). 123-124 vtr (Îe) A (se) ~ în jurul cuiva A (se) mobiliza la ceva. 125-126 vtr (Îe) A ~ (cineva) oaste (sau oștire, armată etc. ori, îvr, a se ~ cu oști asupra cuiva) A (se) mobiliza. 127 vt (Îe) A-l ~ Dumnezeu (sau moartea) pe cineva A muri¹. 128 vt (Trs; spc) A intra în ceata feciorilor. 129 vt (Înv; spc; d. organe legislative) A se întruni (în sesiune). 130 vt (Înv; spc; c. i. organe de conducere, legislative etc.) A convoca. corectat(ă)

ALBINĂ ~e f. Insectă care trăiește în roiuri și produce miere și ceară, având picioarele din urmă adaptate pentru strângerea polenului și un ac veninos în partea posterioară a abdomenului. ~ă lucrătoare. /<lat. alvina

albină [At: CORESI, ap. HEM 7 4 4 / Pl: ~ne / E: ml alvina „stup”] 1 Insectă din familia apidelor, cu picioarele posterioare adaptate pentru strângerea polenului și cu abdomenul prevăzut cu un ac veninos, care trăiește în familii și produce miere și ceară Si: (pop) bâză, biză, gâză-folositoare, gâză-de-miere, gâzuță, muscă (Apis mellifica). 2 (Îs) ~ lucrătoare (sau, pop, lucroaie) Albină care lucrează la fagure. 3 (Pop; îc) ~-împărătească Matcă. 4 (Reg; îc) ~-mare, ~-de-pădure, ~-de-pământ, ~-țigănească, ~na-țiganului Bondar. 5 (Reg; îc) ~-țigănească Viespe. 6 (Mun; îc) ~na-țiganului Gărgăun. 7 Plantă erbacee cu frunze lanceolate și cu flori violacee, dispuse în spic, asemănătoare cu o albină (1) (Ophrys cornuta). corectat(ă)

MIERÓS, -OASĂ adj. 1. (Rar) Care produce multă miere (I 1), bogat în miere, plin de miere. Cf. PONTBRIANT, D., COSTINESCU, LM. Sînt oile Mai grase, Albinele Mai mieroase, Văcșoarele Mai lăptoase. TEODORESCU, P. P. 678. 2. Dulce ca mierea (I 1). Cf. COSTINESCU. Ponto nou, un vin mieros în cană Cu apă amestecînd, închină-ntîiul. MURNU, O. 114. ◊ F i g. Mieroas-a sa glăsuire și cea plină de zahar Rănea inimi simțitoare. PANN, E. 1, 32/8. O, noapte prea fericită ! o, minut dulce, mieros! id. ib. III, 49/5. Vorbele ei mieroase, viersul ei plăcut, de pare că te ungea la inimă, nu altceva, zăpăcise oarecum pe bietul fecior de împărat. ISPIRESCU, L. 37, cf. 219. Cuvintele lui erau așa de mieroase, încît nu se putură opri de a nu-l asculta. id., ap. GCR II, 354. 3. F i g. Care arată o amabilitate falsă și exagerată. Începu să-i vorbească cu niște graiuri mieroase și ademenitoare. ISPIRESCU, L. 261. Primarul, mieros și glumeț, le spunea mereu: Măi băieți, nu vă pierdeți vremea degeaba. REBREANU, R. II, 26. Pașii sonori ai profesorului pe care-l vezi răsărind în cadrul ușii, mieros și sever. TEODOREANU, M. II, 242. Popa. . . se întoarse cu scaunul spre mine și pe un ton mieros începu . . . – Am să te rog și eu ceva. ULIERU, C. 120. Nu se mai putea împotrivi zîmbetelor și iscodirilor mieroase ale mahalagioaicei. PAS, Z. I, 84. Sună frumos discursurile astea mieroase. BARANGA, V. A. 16. ◊ (Adverbial) Răspunse mieros, dar și puțin indignat. – Coane Grigoriță, vorbiți cu păcat, zău așa. REBREANU, R. I, 88. Am surîs din nou, mieros și aprobator. CAMIL PETRESCU, U. N. 12. – Pl.: mieroși, -oase. – Miere + suf. -os.

MUST s. n. I. 1. Lichid dulce, nefermentat sau, p. e x t., care a început să fermenteze, stors din struguri și folosit ca băutură. Pîntecele mieu ca un foaie de must ce fiarbe iaste legat. BIBLIA (1688), 377¹/9, cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 230, BUDAI-DELEANU, LEX., LB, POLIZU. Mustul . . . începe a sfărăi, a scoate clăbuci și a prinde pe deasupra o cămeșă. I. IONESCU, C. 198/17, cf. PONTBRIANT, D. Nice un fîrtari de most n-au ieșit din struguri (a. 1864). IORGA, S. D. XIII, 74, cf. COSTINESCU, LM. Într-o tufă, sub un brustur doarme Satyr beat de must. EMINESCU, O. IV, 119. Fugi, nene, că mustul strică stomacul ! CARAGIALE, O. II, 43, cf. DDRF. O, dați-mi vin și must să beu, Să-nec durerea-n mine ! COȘBUC, P. II, 220, cf. BARCIANU. Tu, spirite-al Pămîntului, îmi ești Mai prieten, mai aproape, și-mi sporești Puterile, ca mustul care-mbată. GORUN, F. 23. Mustul de struguri modifică în mod favorabil enterocolita. BIANU, D. S. 705. Must făcut din poamă văratică. PAMFILE, S. T. 4. Prin teascul ca un urs Ridicat în două labe, Mustul rubiniu s-a scurs Ca un sînge gros din boabe. D. BOTEZ, F. S. 91. În Cotnari, ieșeau oameni cu cofăiele de must. SADOVEANU, O. IV, 189. În dreapta, sînt două butoaie pe care scrie cu tibișirul: Must dulce, pe unul; Turburel, pe celălalt. CAMIL PETRESCU, O. I, 402. Aduceau un boloboc de țuică și unul de must. PAS, Z. I, 170. Mă plimb din cramă-n cramă . . . Să beau must de poamă coarnă. TEODORESCU, P. P. 332, cf. 561. Cu must de viță crescu copilul pînă începu să mănînce și altceva. FUNDESCU, L. P. I, 75. ◊ (Ca termen de comparație) Se scurge sînge roșu din artere, Ca un must din struguri negri. MACEDONSKI, O. I, 105. Ca un must e pentru mine Glasul să ți-l aud. BLAGA, L. U. 15. Ca mustul tînăr soarele se varsă Pe buza tremurată a pădurii. BENIUC, V. 45. Sufletele fierb cum fierbe mustul, Căci le îneacă ura și dezgustul. V. ROM. iulie 1954, 227. Must tăiat v. t ă i a t. Must înăsprit v. î n ă s p r i t. 2. P. e x t. (De obicei urmat de determinări nume de fructe introduse prin prep. „de”) Suc pe care îl conțin unele fructe (și care adesea se extrage din acestea). V. m u r s ă¹ (2). Mustu de lămăie (a. 1749). GCR II, 45/12. Gustul ei iaste ca a mustului de meare sau peare. IST. AM. 65^r/10. Mama Stanca intră în casă trîntind ușa de perete; chipul ei era ca mustul de bozii. DELAVRANCEA, S. 52. ♦ Lichid dulce preparat sau extras din fructe, sfeclă, rădăcini de trestie-de-zahăr, sau obținut prin transformarea amidonului în zahăr, folosit în industria zahărului sau a alcoolului. Cf. ENC. AGR. IV, 105. 3. (Popular) Băutură preparată prin fermentarea în apă a merelor, cidru; băutură preparată din pere acre, pădurețe, care se zdrobesc, se presează și se lasă să fermenteze. Cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., COSTINESCU, LM, DDRF, BIANU, D. S. 795. În tindă se țin marile poloboace cu curechiu, pepeni și must de mere uscate. PAMFILE, I. C. 445, cf. DIACONU, VR. LV. 4. (Prin vestul Transilv.) Compot de mere sau de pere uscate. Cf. ALR II 6 096/95, 310. 5. (Regional; determinat prin „de mure” sau „de zmeură”) Sirop (de mure sau de zmeură) (Glimboca-Caransebeș). ALR II/27. 5. (Regional) Mied (1), hidromel, mursă¹ (1) (ALR II 4 158/219, 704); apa în care se pun fagurii ștorși (ib. 4 158/260). 6. (Popular) Sevă; s p e c. seva arborilor; (popular) mîzgă (1), mustăreață (1), (regional) miericică (I 3). Pîine . . . tocmită din fănini și musturi den verdeț. DOSOFTEI, V. S. decembrie 240^r/18. Modrul sau mijlocirea cu carea se poate face sirup și zahăr din mustul cel dulce al tuleilor de cucuruz, după ce ai cules de pre dînșii rodul (a. 1812). BV III, 61. [Albina] a scoate știe dintr-un must plin de otravă cea mai bună doftorie. CONACHI, P. 269, cf. PONBRIANT, D., DDRF. Dacă grîul este . . . copt fără vreme, în pripă, gospodarul iarăși se întristează, căci cu toate că paiele vor fi uscate în mustul sau verdeața lor, grăuntele va fi mic. PAMFILE, A. R. 116. Prin jud. Dolj se jupoaie de pe crengile de arțar coaja, mai ales primăvara, cînd este plină de must, mîzgă. PAMFILE-LUPESCU, CROM. 137. Vinele vegetale ale pămîntului, pline de must, se ridică spre miazăzi. ARGHEZI, P. T. 21. Must de lemne verzi, care iese prin capul lemnelor cînd ard în sobă. ȘEZ. IV, 29, cf. ALR I 957, 968, A I 12, 20, 21, 22, II 6, III 5, 17, 18 V 14. Albina din orice floare strînge mustul cel mai bun și în miere îl preface. ZANNE, P. I, 313. ♦ (Regional) Rășină (de brad) (Movilenii-Slatina). ALR I 977/890. 7. (Învechit) Lichid pe care îl conțin țesuturile animale. Fu bătut . . . de-i cura sîngele svînt de mohorîți pămîntul de sînge și de mustul de topitura trupului. DOSOFTEI, V. S. februarie 69^r/18, cf. PONTBRIANT, D. ♦ (Sens curent) Lichid care se scurge din carne, cînd se frige. Crestă friptura pe de toate părțile și îi dete sare multă. Și puind-o iarăși la foc o lăsă să se frigă pînă ce era cu mustul într-însa. ISPIRESCU, L. 340. Bicați prăjiți în mustul lor. ODOBESCU, S. III, 39, cf. BARCIANU. Nu le pusese dinainte decît mămăliguță și un talger cu pastramă, care încă mai sfîrîia în mustul ei sărat. CAMIL PETRESCU, O. II, 521. ♦ (Regional) „Apa de pe slănină” (Imoasa-Strehaia). ALR I 740/842. ♦ (Regional) Secreție a anumitor glande din organismul omului. Trebuiește a să amesteca și a să măcina bine în dinți . . . spre a să măcina bucătura cu de-amăruntul și a să amesteca și a să frămîntă cu mustul gurii. PISCUPESCU, O. 197/6. Muncesc pînă-mi iese mustul din mine (sudoarea). PAMFILE, J. I, 128. 8.2 (Popular; adesea urmat de determinări) Zeama din gunoiul vitelor; (regional) mustăreață (4), mujdar (2), musteală (2), mustoare, mustalău, muștar¹ (2), mustăraie, mustărie (3), mursă¹ (3), murdărie (2). O baltă cu must de gunoi în curtea sa (a. 1817). IORGA S. D. XII, 206. Isprăvise asta grindă de cioplit, Se baligă peste dînsa boul unui ce-a venit, Și deși am curățit-o, dar mustul din ea intrînd, Astfel a rămas pătată. PANN, H. 65/13. Vitele cele priboite la rădicarea carantinei . . . să vor pitrece de câteva ori prin fum, spălîndu-se bine picioarele lor și pintre unghii de baligă și must. CUPARENCU, V. 11/7, cf. ALEXI, W. Băligarul și mustul . . . se strîng cu îngrijire pentru a fi utilizate în agricultură. PĂCALĂ, M. R. 275, cf. com. din BILCA-RĂDĂUȚI, ALR II 5 678, A I 35, III 2, VI 3.9. (Determinat prin „omătului” sau „zăpezii”) Lichid cu care este îmbibat pămîntul, după topirea zăpezii. Soiul orzului de pe la noi să samănă în martie și mai nimerit în mustul omătului. I. IONESCU, C. 64/14, cf. id. P. 239. Ți-oi mai spune și altele, ceva mai nevinovate, ceva mai gingașe, ca și florile ieșite din mustul omătului. SADOVEANU, P. S. 204. Logofătul pusese ovăzul în mustul zăpezii. SANDU-ALDEA, U. P. 178. Mustul omătului nu-i bun pentru arătură; e tare ca un fel de leșie. PAMFILE, VĂZD. 166, cf. ALR II 5 053/36, A VI 8, 26. ♦ (Regional) Apă care îmbibă pămîntul după ploaie (Ghilad-Timișoara). ALR II 5 053/36. 2II. (Regional) Boală de piele (cauzată de degerături), caracterizată prin mîncărime la talpa piciorului; păducel (Straja-Rădăuți). Cf. ALRM I/I h 185/388. – Pl.: musturi. – Și: (regional) mușt (ALR I 957/295), most s. n. – Lat. mustum. – Most < germ. Most.