ciuli² vt [At: CANTEMIR, ap. DDRF / V: (reg) ciuri, ciurli / Pzi: ~lesc / E: srb čuljiti] 1 (Înv) A reteza vârful urechii unui animal Si: a ciulica (1). 2 (Îrg) A rotunji capul buștenilor spre a-i trage pe zăpadă. 3 (D. animale; complinit de obicei de „urechea” sau „urechile”) A mișca urechile pentru a capta mai bine sunetele Si: a ciula, a ciulica (3). 4 (Nob, d. animale) A da din coadă Si: (reg) a ciulica (4). 5 (Nob) A-și răsuci mustața Si: a ciulica (5). 6 (Fig; d. oameni) A asculta foarte atent Si: a ciulica (6). 7 (Fig; d. oameni) A deveni atent Si: a ciulica (7).

MUSTAȚĂ s. f. I. (Adesea la pl. cu valoare de sg.) Părul care crește (la bărbați) deasupra buzei superioare. Iară musteața; acoperindu-i gura . . . , să mesteca cu barba. DOSOFTEI, V. S. octombrie 81^r/27. Nice ș-au tăiat unghiile, nici ș-au tocmit mustața lui. BIBLIA (1688), 235²/36. Vrîsta cea copilandrică, în carea vrîstă scot peri atîta la musteți, cît și la barbă [glosă marginală]. AETHIOPICA, 26^v/21. Copilașii cu musteață, barbă și plete lungi de la 1835, carii și astăzi tot tineri să numesc. RUSSO, S. 10. În acel echipagiu era . . . un june brunet care de pe barbetă și musteți se cunoștea că e străin. NEGRUZZI, S. I, 37. Fanariotul surîse cu îngîmfare ; apoi după ce-și răsuci de cîteva ori negrele sale mustăți, zise . . . FILIMON, O. I, 125. Tu cu mînile-ncleștate, mai cu degetele depeni, Mai sucești vreo țigară, numeri fire de musteți. EMINESCU, O. I, 155. Toți erau cu părul, cu barba și cu mustețele pline de promoroacă. CREANGĂ, P. 256. Bogoslovii erau toți oameni mari, cu barbă și cu mustețe. SLAVICI, N. I, 187. Am avut mustațe mari și sure. AGÎRBICEANU, A. 340. Dinții îi străluceau subt tufele de păr ale mustăților. SADOVEANU, B, 38. Zîmbi tușind în musteața stufoasă. C. PETRESCU, R. DR. 87. I-a băgat în răcori un palicar cu falnice musteți de smoală și flinta la umăr. id. A. R 8. Seamănă îngrozitor cu tata. Aceleași musteți lungi și cap uriaș. SAHIA, N. 20. Își chinuia între degete firele sure de musteți. BART, E. 285. Mustața lui întoarsă frumos era ca și șorțul de albă. ARGHEZI, P. T. 116. Purta o mustață neagră și întoarsă. CAMIL PETRESCU, O. I, 28. Are mustăți roșcovane pe buză. STANCU, D. 15. Liteanul că se mira Și musteața-și resucea. ALECSANDRI, P. P. 176, cf. 209. Pe noi colăceri ne-alese, Cu mustețile sumese. TEODORESCU, P. P. 171. Măi bădiță de la școală, Vin-acasă de te-nsoară, Că barba mi te-mpresoară Și musteața-ți taie fața. JARNIK-BÎRSEANU, D. 240. Paloșul că mi-l scotea, Pe palmă mi-l învîrtea, La mustețe mi-l cerca. POP., ap. GCR II, 297. Cine naib-a mai văzut Cioară neagră cu albeață, Fată mare cu mustață. DOINE, 211. Cînd o fi dă trei ani, are să fie om mare cu mustăți șî cu barbă ca toți oamenii. ȘEZ. III, 98. Trei fire de mustețe . . . Mi-au dat în căruntețe. BIBICESCU, P. P. 303. De mustăți și de coate goale să nu te plîngi niciodată. ZANNE, P. II, 301. Hurduc, burduc, de mustăți te duc (Bota). GOROVEI, C. 29. (În context figurat) O cojiță de alună trag locuste, podu-l scutur, Cu musteața răsucită șede-n ea un mire flutur. EMINESCU, O. I, 87. Mustață galică v. g a l i c. Mustață pe oală v. o a l ă. ◊ (În legătură cu verbele „a răsări”, „a da”, „a miji” etc., servind ca un indiciu al începutului adolescenței) Deaca răsăriia musteață coconului, atunce se apropiară dinsul nește ărumitori hitleaní și-l măglisiră de-ș goni pre mumă-sa. MOXA, 381/22. Fratele ăla tinerelul, de d-abia-i mijește mustața, călugărașul sprîncenat. CARAGIALE, O. II, 234. Badea meu, tinăr băiat, Nici mustața nu i-a dat. JARNIK-BÎRSEANU, D. 39. Sugă-mi-te șerpele Cînd ț-or da mustețele Și ți-or fi dragi fetele. HODOȘ, P. P. 133. ◊ E x p r. A-i rîde (sau a-i zîmbi) (cuiva) mustața = a se bucura, a avea un aer satisfăcut. Jupînului Joe îi rîdea mustața cind vedea atîta hoit. ISPIRESCU, U. 84. Îi zîmbea mustața împăratului și îi lăsa gura apă, cînd se gîndea că a doua zi o să aibă la masa sa mere de aur. id. L. 72. A rîde (sau a zîmbi, a rînji) pe sub mustață (sau mustăți) = a rîde pe ascuns. Domnul nostru se zîmbi pe sub musteți de minciuna ce cîrpise Toderică. NEGRUZZI, S. I, 82. Zi-i pe nume să ți-l spun, răspunse atunci Ochilă, zîmbind pe sub mustețe. CREANGĂ, P. 245. A trage (sau a duce) la mustață = a bea băuturi alcoolice în cantitate mare, a fi bețiv, a trage la măsea. Cînd tragi sorocoveții la musteață de ce nu te olicăiești atîta ? CREANGĂ, A. 17, cf. PAMFILE, J. III, 91, CIAUȘANU, V. 181, id. GL., ZANNE, P. II, 301. (Regional) A trage pe sub mustață = a mînca, a îmbuca. Cf. CIAUȘANU, V. 181. A-i rade (cuiva) mustața sau o mustață = a-și bate joc (de cineva). Cf. SCRIBAN, D., ZANNE, P. III, 329. (Familiar; ca formulă de întărire a unei afirmații) Baba asta dacă nu vă va pune într-o săptămînă stâpînul pe picioare, să-mi radeți mie mustața ! SADOVEANU, O. I, 216. Să-mi razi mie mustața, dacă nu-ți spun drept. id. ib. 241. A-și răsuci (sau a-și suci) mustața ori a face cu mustața = a cocheta cu o femeie (răsucindu-și mustața). S-auzi zornetul de pinteni și foșnirile de rochii Pe cînd ei sucesc musteața, iară ele fac cu ochii ? EMINESCU, O. I, 157, cf. ZANNE, P. II, 302. ♦ Fiecare dintre cele două părți simetrice din care e formată mustața (I). Cu o mînă îmi prinse o musteață, iar cu cealaltă mă luă pe după gît. HOGAȘ, M. N. 18. Ochii lui Aristică scînteiau ca doi tăciuni aprinși pe fața roșcovană, lată, pe cure o împărțea drept în două perechea de mustăți galbene ca paiele. REBREANU, NUV. 9. Rămînea în urma tutulor, ridicînd sprîncenile îmbinate și imense cît o pereche de mustăți, C. PETRESCU, L. II, 71. Mă țintesc doi ochi ca oțelul, văd două mustăți cît două vrăbii. SADOVEANU, O. I, 167. Subt călcîiul unui deal, Două cozi de cal moscal (Mustățile). ȘEZ. XIX, 149. ♦ P. e x t. (Mai ales la pl.) Fire (lungi) de păr care cresc în jurul botului, la unele animale. O, motani . . . La zgîriet el v-a dat gheară Și la tors v-a dat mustețe. EMINESCU, O. I, 48. Se ivi capul motanului alb cu mustăți zburlite. ANGHEL-IOSIF, C. L. 77. Erau iepuri mari care-și mișcau urechile și mustățile. SADOVEANU, O. VII, 512. Mîngîie motanul îndelung, îl trase ușor de mustăți. V. ROM. octombrie 1958, 53. II. P. a n a l. 1. Fiecare dintre antenele insectelor și ale crustaceelor. Cf. MARIAN, INS. XIII, ATILA, P. 62. După ce zvîrlim în apă bucățile de carne, stăm puțin, pînă ce dihăniile [racii] dau de ele și le pipăie cu mustățile. SADOVEANU, IX, 407, cf. CHEST. VI 56/16, 17, 30. ♦ Organe speciale de pipăit ale unor specii de pești, de forma unor fire subțiri situate în jurul gurii. Cf. ENC. AGR. IV, 578. 2. (Popular) Fiecare dintre firele lungi și subțiri care cresc din spicul unor cereale; țeapă. Grîul . . . de toamnă numit ciacîr are mustăți. IONESCU, P. 239. Spicul se alcătuiește din grăunțe sau boabe așezate în rînduri, fiecare grăunte stînd într-un scaun al său și avînd în vîrf, afară de ovăz, țepii, țepușele sau mustețile. PAMFILE, A. R. 96, cf. 103, H IV 268, XI 5, ALR I 929, A III 2. ♦ Perișori care acoperă sămínța unor plante. Sămînța de morcovi . . . la sămănat trebuie frecată în mîini cu îngrijăre, ca să-i pice mustețile. I. IONESCU, C. 27/16. 3. (Popular; la sg. cu sens colectiv) Mătasea porumbului. Cf. PAMFILE, A. R. 88. Mîncarăși-și făcură țigări din mustăți de porumb, răsucite în hîrtie de ziar. T. POPOVICI, S. 400. Scăpăm la pîne noauă că a început să le dea mătășile ori mustețile [la porumbi]. I. CR. IV, 248, cf. ALRM SN I h 74, 106, A II 6, 7, 12. 4. (Popular; la sg. cu sens colectiv) Rădăcinile adventive ale porumbului, ale cepei, ale butașilor viței de vie etc. sau firișoarele subțiri ale rădăcinii unor plante. Mlădițele, care au crescut din rădăcina frăgariului, așa se sapă și se deșdină de cătră rădăcină ca se aibă puțîntea mustață. ECONOMIA, 210/12. La dezgropatul viei de primăvară se lasă cîteva vițe de la butuc îngropate. Peste an fiecare viță scoate rădăcini cari se numesc musteți. I. IONESCU, P. 246. Cîrligele, luate din vie toamna, se pot păstra peste iarnă . . . căldura și umezeala face ca cîrligul să scoată musteți pînă la primăvară. id. ib. 247, cf. PAMFILE, A. R. 73, 87, 193, H IV 267, XI 325, XVI 3, XVIII 117, ALR II 5 138/531, 704, 876, 5 139/141, 531, 836, 6 109/791, 836, ALRM SN I h 129, ALR Il/l MN 129, 6 014/27, GLOSAR REG. 5. (Regional; la pl.) Fire lăsate nesecerate pe ogor (Vicovu de Sus-Rădăuți). GLOSAR REG. 6. (Pescuit; la pl.; urmat de determinări) Cele patru sforicele cu care este legat gîrliciul de cercul al treilea al vintirului. Cf. ANTIPA, P. 410. 7. (La pl.) Fire de sîrmă întrebuințate în construcții pentru a servi ca schelet de susținere a stucaturii; fire de sîrma lasate din planșeu și de care se atîrnă tavanele false; vergele de oțel care rămîn cu vîrfurile afară după turnarea unei piese de beton armat. Cf. CV 1949, nr. 9, 28. Pentru a se putea face lucrări decorative din ipsos . . . , se lasă din ziduri mustăți, sîrme cu cîrlige, care vor forma un schelet de susținere. ib., cf. DER. 8. (Rar; la pl.) Fire de ață din urzeală care atîrnă la capetele unei bucăți de pînză ce se destramă. Vartolomeu Diaconu zîmbi amar, ascunzîndu-și sub mînecă manșeta destrămată, fiindcă i se păruse că inginerul tînăr și elegant își fixase stăruitor privirea la mustățile pînzei. C. PETRESCU, A. 348. – Pl.: mustăți și (regional) mustețe, musteți, mustațe, mustățe (ALR II/I MN 20, 6 931/334, 836). – Și: (popular) musteață s. f. – Lat. *mustacea.

MIȘCA, mișc, vb. I. 1. Intranz., refl. și tranz. A ieși sau a face să iasă din starea de repaus, de imobilitate; a(-și) schimba locul, poziția; a (se) clătina. ◊ Expr. (Intranz.; fam.) A mișca din urechi = a sugera cuiva că îi dai un bacșiș; a da cuiva un bacșiș. ♦ Tranz. și refl. A pune sau a fi în funcțiune, a face să funcționeze sau a funcționa. 2. Refl. și intranz. A porni din loc, a începe să se deplaseze în spațiu, a înainta. ♦ Refl. A frecventa o anumită societate, a veni în contact cu... 3. Refl. și intranz. A ieși din pasivitate; a acționa; a se strădui. ♦ Refl. (Despre grupuri sociale, colectivități) A se împotrivi, a se agita, a se revolta. 4. Intranz. Fig. (Fam.) A dovedi (oarecare) pricepere, a ști să se descurce. ♦ (Despre acțiuni, întreprinderi) A da rezultate satisfăcătoare. 5. Tranz. Fig. A determina pe cineva să acționeze; a îndemna, a însufleți. 6. Tranz. A impresiona sufletește, a emoționa; a înduioșa. – Et. nec.

A MITUI a atinge, a blătui, a da dreptul / duma / plicul / șpagă, a deschide ușa cu capul, a injecta, a mișca din urechi, a pune (cuiva) lacătul, a sări cu dreptul, a sări la cap, a sfănțui, a șpăgui, a unge, a unge cu miere, a unge osia, a veni pe schiuri.

a mișca din urechi expr. a mitui, a da mită.

MIȘCA, mișc, vb. I. 1. Intranz., refl. și tranz. A ieși sau a face să iasă din starea de repaus, de imobilitate; a(-și) schimba locul, poziția. ◊ Expr. (Intranz.; fam.) A mișca din urechi = a sugera cuiva că îi dai un bacșiș; a da cuiva un bacșiș. ♦ Tranz. și refl. A pune sau a fi în funcțiune, a face să funcționeze sau a funcționa. 2. Refl. și intranz. A porni din loc, a începe să se deplaseze în spațiu, a înainta. ♦ Refl. A frecventa o anumită societate, a veni în contact cu... 3. Refl. și intranz. A ieși din pasivitate; a acționa; a se strădui. ♦ Refl. (Despre grupuri sociale, colectivități) A se împotrivi, a se agita, a se revolta. 4. Intranz. Fig. (Fam.) A dovedi (oarecare) pricepere, a ști să se descurce. ♦ (Despre acțiuni, întreprinderi) A da rezultate satisfăcătoare. 5. Tranz. Fig. A determina pe cineva să acționeze; a îndemna, a însufleți. 6. Tranz. A impresiona, a emoționa; a înduioșa. – Et. nec.

ciulire² sf [At: DA / Pl: ~ri / E: ciuli²] 1 (Înv) Retezare a vârfului urechilor unor animale Si: (înv) ciulit¹ (1). 2 (Îrg) Tregășire. 3 Mișcare a urechilor pentru a auzi mai bine Si: ciulit¹ (3). 4 (Nob) Dat din coadă Si: ciulit¹ (4). 5 (Nob) Răsucire a mustății Si: ciulit¹ (5). 6 Ascultare foarte atentă Si: ciulit¹ (6). 7 Sporire a atenției Si: ciulit¹ (7).

MIȘCA vb. I. I. 1. R e f l. și i n t r a n z. A ieși din starea de repaos, de imobilitate, de echilibru, a-și schimba locul, poziția; a nu sta liniștit, fix, imobil; a se clătina; a fremăta. Vedea toți cum să mișca și să strîngea cea de demult zăcută moartă Teodora (a. 1698). GCR I, 319/28, cf. ANON. CAR. Au zis între sine abiia mișcîndu-se: hai! hai!. . . ticăloșii de noi! ȚICHINDEAL, ap. GCR II, 212/18. A lumei temelie se mișcă, se clătește. ALEXANDRESCU, M. 5, cf. 13. Să nu vă mișcați, că dau. ALECSANDRI, T. I, 191. Ei trec în răpejune de rîuri fără punți. . . Naintea lor se mișcă pădurile de brad. EMINESCU, O. I, 98, cf. 152. Dacă te miști! dacă bîțîi mereu din picior ! CARAGIALE, O. II, 129. Picioarele nu se mai mișcară ca și cînd ar fi fost butucite. ISPIRESCU, L. 35. Zărea creștetul delicat al dropiei mișcînd printre fulgii coliliei. ODOBESCU, S. III, 14. E în amurg și ceru-i stîns, iar în lumina slabă cîteva foi de viță sălbatică, uscate și roșii, se mișcă la vînt. PĂUN-PINCIO, P. 103. Nici o pasăre prin zare, Nu se mișcă-n lumea mare Nici o frunză. COȘBUC, P. I, 222, cf. DELAVRANCEA, O. II, 175. Lui Bogdan că arăta Trei copile tot de-un stat. . . Din trei, două nici mișca, Iar mireasa se pleca. ALECSANDRI, P. P. 177. Atunci va învia el. . . cînd a mișca păstrăvul ista, că este fiert. ȘEZ. I, 179, cf. ALR II 2 465/141, 3 424/36. ♦ T r a n z. A face să iasă din starea de repaos, de imobilitate, de echilibru, să-și schimbe locul sau poziția, a urni din loc; a deplasa; a muta; a clătina; a face să freamăte. Cf. ANON. CAR. O furtună. . . stînci de piatră mișca, din locul lor. DRĂGHICI, R. 111/26. Cea mai ușoară adiere nu mișca frunzele. NEGRUZZI, S. I, 99. Numai ochii săi mișca Vulturește-i alerga Pe cea zare cenușie. ALECSANDRI, P. II, 10. Nilul mișcă valuri blonde pe cîmpii cuprinși de maur. EMINESCU, O. I, 43. Văzîndu-i, își mișcă puțin mîna. CREANGĂ, P. 15. Mișcîndu-și degetele, a strigat îngrozit. CARAGIALE, O. II, 279. Miron, simțind răsuflarea ei caldă și undoiarea sînului mișcat de bătaia inimii, tresări. SLAVICI, N. I, 86. Și povestea încet moșneagul mișcîndu-și pletele cărunte. GOGA, C. P. 9. Lungit pe spate îmi mișc membrele încet, ca un gîndac în agonie. CAMIL PETRESCU, U. N. 340. Colonelul . . . înaintă pînă în dreptul lui și-l prinse de sub bărbie, mișcîndu-i capul în toate părțile. SAHIA, N. 75. De ce minți? îl întrebă Ilie mișcîndu-și greu fălcile. PREDA, D. 89. Mișca copitele Ca șoimii aripele ! ALECSANDRI, P. P. 107,Bate vîntul, mișcă crîngul. TEODORESCU, P. P.289. ◊ (În context figurat) Turnurile mișcă-n doliu a lor inimi de aramă. EMINESCU, O. I, 28, cf. IV, 45. ◊ E x p r. A mișca toate pietrele (sau toată piatra, toată coarda, tot firul) = a folosi toate mijloacele, a face tot ce este posibil pentru atingerea unui scop. Cf. ZANNE, P. IV, 315. ◊ I n t r a n z. (Despre ființe; urmat de determinări, introduse prin prep. „din”, care arată partea corpului ieșită din starea de repaos, de imobilitate) Te visai mișcînd din buză O, prea drăgălașe Muză! BĂRAC, ap. GCR II, 172/30. [Șoimul]se uită drept în soare Tot mișcînd din aripioare. ALECSANDRI, P. P. 31. Ci tu, ca neroadă, Tot mișcai din coadă Și-ți deschideai Ciocul. TEODORESCU, P. P. 454. Dă de balaur, care mai mișca din coadă. ȘEZ. II, 142. Mișcă din gene. ALR II/I MN 4, 6 822/130, cf. ALR II 3 228/172. A mînca și din barbă a nu mișca nu se poate (=nu se poate face un lucru fără osteneală). Cf. ZANNE, P. III, 625, IX, 239. (E x p r.; familiar) A mișca din urechi = a sugera cuiva că îi dai o sumă de bani (ca bacșiș) în schimbul unui serviciu, al unei favori etc.; a da o sumă de bani (de obicei un bacșiș). Pînă la urmă bancherul trebuie să miște din urechi. STANCU, R. A. IV, 359, cf. I, 63. ♦ (Despre sisteme tehnice) A fi în funcțiune; a funcționa, a merge, a umbla. Stăi, morișcă, nu mișca. TEODORESCU, P. P. 152. ◊ (Prin analogie, despre organe ale corpului) Inima mișcă. ALR II/I MN, 36, 2 203/102. T r a n z. A pune în funcțiune (un sistem tehnic), a-l face să meargă. Vijeliosul Lotru . . . mișcă mori, pive și ferăstraie. VLAHUȚĂ, O. A. II, 141. ♦ T r a n z. F i g. (Neobișnuit) A îndrepta, a dirija. Fecioară. . . mîntuiaște-ne. . . mișcînd milostivirea cea de maică cătră fiiul tău. MINEIUL (1776), 210^r2/26. ♦ P. e x t. A trăi, a viețui. Tremurul. . . să fie preste toate herile pămîntului și preste. . . toate ce să mișcă pre pămînt. DOSOFTEI, ap. GCR I, 266/34. Tot ce mișcă-n țara asta, rîul, ramul, Mi-e prieten numai mie. EMINESCU, O. I, 147. 2. R e f l. și i n t r a n z. A părăsi un loc (îndreptîndu-se într-o anumită direcție), a pleca, a porni, a se duce; a se deplasa în spațiu, a umbla, a merge; a înainta. Iară slujitorii, fiindu-le scandălă de bunătatea sv[î]nt[u]lui, nu vrea nice unul să misce să-l taie. DOSOFTEI, ap. GCR I, 258/9. În 24 de zile s-au mai mișcat și au stătut mai aproape ca un sfert de milă de la neprietin. N. COSTIN, LET. II, 67/8. Lumea începu să se miște spre cele două uși deschise. VLAHUȚĂ, O. A. III, 3. Cînd ciobanii s-au mișcat înspre crîșmă, au sosit din urmă și stăpînii. SADOVEANU, B. 166, cf. id. F. J. 580, id. D. P. 144. Nici un pas nu m-oi mișca Și altu mi-oi căpăta. JARNIK-BÎRSEANU, D. 248. Miaza-nopții, atunci, mișcă după fată s-o găsească. RĂDULESCU-CODIN, Î. 313. ◊ (Urmat, sau, rar, precedat de determinări locale care indică punctul de plecare; de obicei în construcții negative) De multă frică ce avea. . . nici din loc cuteza să să mișce. DRĂGHICI,, R. 40/4. Nu mă mai mișc de acasă; am mult de lucru. CARAGIALE, O. VII, 147, cf. 139. Nu m-am mișcat din pat. DELAVRANCEA, O. II, 356. Fără a se mișca din locul lui, se uită la munteancă. SADOVEANU, B. 77. Ți-am spus că nu mă mișc de aci. Rămîn să-i aștept, C. PETRESCU, C. V. 329. Nici din loc nu m-oi mișca Și ca tine-oi căpăta. DOINE, 185. ◊ (Familiar, la imperativ, ca termen sau în formule de îndemn; adesea peiorativ) Mișcă ! mișcă, caracudă ! – Ba nu . . . Mă rog I Fără pripă I Mai avem o socoteală. HASDEU, R. V. 70. Mișcă, băiete ! ODOBESCU, S. I, 379. Mișcă d-acolo ! o alungă Nae. TEODOREANU, M. II, 136,cf. IORDAN, STIL.168. Mișcă-te mai iute. Com. MARIAN. ◊ R e f l. A frecventa un anumit mediu, o anumită societate, a veni în contact cu ... Asemenea oameni... nu pot aparține cercurilor în cari te miști tu. eminescu, n. 72. -♦ T r a n z. (Prin nord-estul Olt.; despre insecte) A umbla (pe cineva), provocînd o senzație neplăcută (de mîncărime). Nu-ș ce lindinâ mă mișcă. CIAUȘANU, V. 119. ◊ (Prin Transilv.; despre pămînt) A se surpa. Cf. ALR I 395/140, 231. ♦ T r a n z. (Învechit, neobișnuit) A prinde viață; a se naște. Organ de sineși mișcat din suflările sfîntului duh te-ai arătat. MINEIUL (1776), 59^v2/24. R e f l. și i n t r a n z. A ieși din pasivitate, a începe să lucreze (pentru un scop), a activa; a acționa; a munci. Să mișcăm puțin și să ne apucăm a ne lumina [tîrgul] macar cu oloi. I. IONESCU 83/13. E mai demn pentru un bărbat să și să se trudească pentru binele și progresul omenirii. CARAGIALE, O. VII, 253. Știa că locotenentul Cristophi nu se mișcă fără un cuvănt din partea lui. CAMIL PETRESCU, O. II, 22. Cine se mișcă tot mai pișcă, Cine șade Coada-i cade (1888), 278, cf. CREANGĂ, P. 110, ZANNE P. II, 731. ♦ (Mai ales despre grupuri sociale, colectivități) A arăta împotrivire, revoltă; a V. r ă s c u l a, r ă z v r ă t i. Sloboade radză-n De-ngrozeaște pre păgîn să nu să miște, DOSOFTEI, ap, GCR I, 212/32. Acela carele din creștini ar cuteza a să mișca înprotiva acelor mai sus pre afurisit să fie (a. 1785). URICARIUL, I, 121. Toate popoarele se mișcă. BĂLCESCU, M. V. 581. Cînd gloatele s-au mișcat atît de tare, este nevoie a le supune fără a le mulțămi. id., ap. GHICA, A. 240. Se mișcă țara, domnul meu! Toată țara ! REBREANU, R. I, 306, cf. II, 227. ◊ T r a n z. f a c t. Crîncenele fărădelegi și amenințările turcilor mișcară toată creștinătatea, b m. v. 35. Ea-l vedea mișcînd poporul cu idei reci, îndrăznețe. EMINESCU, O. I, 52. Bălcescu se gîndi că trebuie să înceapă să miște satele dintre Breaza și Ploiești, CAMIL PETRESCU O, II, 21. 4. R e f l. A fi, a se afla în mișcare (II). Cine a dat neînsuflețitei materii puterea de a se mișca? MARCOVICI, C. 12/21. Uită-te de vezi în aer, pe pămînt ș-adînc în mare, Toată firea cum se mișcă spre a lumei întrupare. CONACHI, P. 270. II. F i g. 1. I n t r a n z. (Familiar) A face față în mod satisfăcător într-o anumită treabă; într-un domeniu de activitate, a dovedi oarecare pricepere. Începuse a mișca binișor la meseria lor. ISPIRESCU, L. 370. ♦ (Despre acțiuni, întreprinderi) A da rezultate promițătoare, satisfăcătoare. Acuma vine primăvara și afacerile încep a mișca. SADOVEANU, B. 221, cf. IORDAN, STIL. 366. 2. T r a n z. A determina pe cineva să facă ceva, a da impuls, a î n d e m n a, a î m b o l d i, a însufleți. Cui iaste de trebuință dăruiește . . . den bună voia sa mișcat și ațîțat. (a. 1 702). GCR I, 345/4, cf. II, 108/33. Pre îngerii tăi cei aleși îi mișcăm spre călduroasă rugăciune. MINEIUL (1 776), 159^r2/12, cf. ȘINCAI, HR. III 40/13. Puterea aceea carea o au de obște faptele spre a ne mișca ca să le urmăm. MAIOR II, 202/13. Cei de bun neam boieri. . . mișcați fiind de iubirea căminului strămoșesc, au binevoit de a să face predanie și științelor filosofești în limba rumânească (a. 1 826). GCR II 251/34. Aidin, mișcat fiind de dragoste mare . . . cătră fratele său .. . hotărî să-și împărțească împărăția cu acest frate al său. GORJAN, H. I, 2/7. Mișcat de încredințarea ce avem că viitoarea fericire a amîndorura Prințipaturilor . . . DOC. EC. 808. Valuri grele Ne clătină și ne mișcă la fapte bune sau rele. CONACHI, P. 279. Arabul. . . mișcat de-o înaltă și dulce gîndire Spre-a lui mîntuire Lucrează cu zel. MACEDONSKI, O. I, 16. ♦ (Jur.; învechit, cu complementul „jalobă”, „judecată”) A înainta; a intenta, a porni. Creditorii. . . au dreptate de a mișca jalobă. PRAVILA (1 814), 21/24. De la 14 ani ai vrîztii poate să mișce judecată pănă la 30 de ani. ib. 94/16. ◊ Refl. pas. Această jalobă poate a să mișca în curgere de un an. ib. 22/6, cf. 33/17. ♦ (Învechit, neobișnuit) A face să renunțe la . . . ; a abate, a îndepărta. Dacă vădzu că nu-l poate mișca de la D[o]mn[u]l H[risto]s. . . cu multe munci l-au cercat. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 116^v/30. 3. T r a n z. A impresiona, a emoționa, a tulbura; a înduioșa. Treaba ritoricii iaste a afla și a zice lucruri toate vreadnice ca să îndemne, ca să miște și să încredințeze pre ascultătoriu. MOLNAR, RET. 13/19. Pe june nu-l mișcă ceea ce încîntă pe copil și pe adolescent. HELIADE, O. II, 67, cf. 37, I, 319. Stufoasa pădure, pierdute cărări. . . Tot mișcă, încîntă a noastră gîndire. ALEXANDRESCU, M. 85, cf. 86. Cereasca pasăre Modulă pe morminte Dar nu mai mișcă sufletul Acelui ce nu simte. BOLINTINEANU, O. 129. Căci nu mă-ncîntă azi cum mă mișcară Povești și doine, ghicitori, eresuri. EMINESCU, O. I, 201. Descrie. . . mijloacele diferite ce fiecare din aceste două arte pune în lucrare ca să intereseze, să mulțumească, să miște și să răpească pe om. ODOBESCU, S. III, 50. Nimica nu-l mai mișcă, nimica nu-i mai place Și-l află-orice simțire cu sufletu-nghețat. MACEDONSKI, O. I, 108. Pentru întîia oară mă mai mișcă ceva de atunci. VLAHUȚĂ, N. 173. Nu te poate interesa, nu te poate mișca aceasta? C. PETRESCU, C. V. 148. Cum acest nume nu mă mișcă de loc, gospodina sfîrșește c-o voce misterioasă. SADOVEANU, O. VII, 288. ♦ R e f l. De fapt, nu știuse ce avea să se miște în sufletul acestui om retras, unii spuneau împietrit, alții pur și simplu bleg. V. ROM. august 1955, 18. – Prez. ind.: mișc, pers. 2 miști, conj.: pers. 3 și: (învechit) să mișce. – Etimologia necunoscută.

Coram populo (lat. „În public” sau „În fața poporului”). Expresia vine de la romani și în Roma antică ea avea chiar o aplicație literală. Însemna a vorbi în fața poporului, adică în for. Cum forul roman era o piață deschisă și cum pe atunci nu existau bineînțeles nici difuzoare, nici microfoane, a vorbi în fața poporului însemna a vorbi tare, cu glas puternic. Astăzi însă, expresia și-a păstrat sensul figurat, adică a susține, cum se spune pe românește, „sus și tare”, fără teamă, în fața tuturor. A-și striga dreptatea coram populo, a-și exprima, părerile coram populo ș.a.m.d. Găsim expresia în Arta poetică a lui Horațiu, versul 185: Ne pueros coram populo Medea trucidet (Nici Medea în public copiii să-și ucidă). Poetul se referă la scena care se improviza mai totdeauna în fața palatelor. Horațiu spune că nu tot ceea ce se întîmplă în interiorul acestor palate trebuie redat pe scenă, în văzul spectatorilor. Fiindcă: „Ce prin urechi ne vine ne mișcă mai puțin/ Decît ce se petrece sub ochii noștri chiar”. Deci, o pledoarie împotriva exceselor naturaliste în artă. Nu se poate preciza dacă limba latină a împrumutat expresia coram populo de la Horațiu sau dacă Horațiu a fost debitorul ei în această privință. IST.

PÎRÎITOARE, pîriitori, s. f. 1. Mecanism de diferite forme și construcții care, pus în mișcare, produce pîrîituri, zgomote stridente. Urechile se învață a răsuna ca o pîrîitoare. ODOBESCU, S. I 376. ♦ Hîrtie legată cu o sfoară de cele două capete de sus ale spetezelor zmeului, la înălțarea căruia produce un pîrîit puternic; zbîrnîitoare. (în forma părăitoare) Făcea niște părăitori de gîndeai că bate toba în cer, așa urla de tare zmeul nostru. GHICA, S. 301. 2. Specie de lăcustă de culoare cafenie sau neagră, care, cînd zboară, produce un fel de pîrîituri (Psophus strididus). Numele de pîrîitoare al acestui fel de lăcustă îi vine de acolo pentru că ea... cînd zboară pîrîiește. MARIAN, INS. 516. – Variante: părăitoare, pîrăitoare s. f.

întoarce [At: COD. VOR. 26/1 / V: (înv) toarce, tuarce / Pzi: ~orc Ps: ~orsei Par: ~ors, (înv) ~ort / E: ml intorquere] 1-2 vtr A (se) mișca în jurul unei axe Si: a (se) învârti Cf a toarce. 3-4 vtr A (se) suci. 5 vr (Îe) A se ~ într-un călcâi A se învârti pe loc, sprijinit într-un călcâi. 6 vr (Fig; îae) A face un lucru repede. 7 vt (Îe) A ~ șurubul (cuiva) A umbla cu înșelătorii sau minciuni. 8 vt (Îe) A o ~ pe (sau la) șurub A-și schimba atitudinea pentru a ieși dintr-o încurcătură. 9 vt (Îe) A o ~ la viclenie (sau șiretlic) sau a ~ vreun vicleșug A recurge la șiretlicuri. 10 vt (Îe) A ~ sau a învârti negoțul sau comerțul A face afaceri comerciale. 11 vt (Spc) A învârti resortul unui mecanism. 12-13 vt (Îe) A ~ cheia în broască (A încuia sau) a descuia ușa. 14 vt (Îe) A ~ ceasornicul A învârti resortul ceasului pentru a nu se opri. 15-16 vtr A(-și) orienta poziția corpului, făcând o mișcare inversă decât cea precedentă Cf roti. 17 vr (D. cal; îe) A ~ înainte A-și îndrepta urechile înainte. 18 vr A face cu corpul o mișcare de rotație. 19-20 vtr (Șîe) A(-și) ~ ochii sau privirea A(-și) îndrepta ochii sau privirea în altă direcție decât cea inițială. 21-22 vt (Îe) A ~ cuiva capul (A prosti sau) a înșela pe cineva. 23 vt (Îae) A face pe cineva să se îndrăgostească. 24 vt (Îe) A ~ cuiva spatele (sau dosul, ceafa) A pleca în mod ostentativ de lângă cineva. 25 vt (Îae) A părăsi pe cineva. 26 vr (Îe) A-și ~ fața de la cineva A părăsi pe cineva. 27-28 vtr (Îe) A (se) ~ inima cuiva A (se) îmblânzi. 29-30 vtr (Îae) A câștiga încrederea cuiva. 31 vr (Îe) A i se ~ mațele (sau stomacul) pe dos A i se face greață, scârbă. 32 vr (Fig; îae) A fi dezgustat, scârbit. 33 vt A oferi ceva cuiva care a oferit și el ceva. 34 vt (Fig) A suci mintea cuiva. 35 vr (D. ființe) A se învârti în jurul unui lucru. 36 vt A schimba poziția unui obiect, așezându-l invers față de poziția anterioară sau firească Cf a răsturna. 37 vt (Îe) A ~ casa pe dos (sau cu susu-n jos) A răscoli totul în casă. 38 vt (Îe) A o ~ și pe o parte și pe alta A discuta amănunțit o problemă. 39 vt (Îae) A examina detaliat. 40-42 vr (Îe) A-și ~ cojocul pe dos A-și arăta (invidia sau) supărarea pe față, prin schimbarea în rău a atitudinii de până atunci. 43 vr (Îe) A-și ~ mantaua după vânt A-și schimba atitudinea în funcție de împrejurări. 44 vt (Îe) A ~ punga pe dos A cheltui toți banii. 45 vt A da filele unui caiet, ale unei cărți etc. înainte sau înapoi. 46 vt (Îe) A ~ foaia sau a (o) ~ pe foaia cealaltă (sau pe altă strună) A-și schimba atitudinea devenind mai ferm, mai sever. 47 vr (D. luntre) A se răsturna. 48 vr A da corpului altă poziție, mai ales în somn. 49 vt A îmbrăca o haină pe dos. 50 vt A preface un obiect vestimentar, transformându-i dosul neuzat în față. 51 vt A învârti paiele, fânul etc. astfel încât partea umedă de la pământ să ajungă deasupra. 52 vt A ara din nou un ogor. 53 vr (Fig; d. oameni) A se îndepărta de... 54 vr A se despărți de... 55-56 vtr (A face să se înapoieze sau) a se înapoia de unde a plecat. 57 vt A atrage. 58 vt (Îe) A ~ pe cineva de la moarte A salva pe cineva de la moarte. 59 vt (Îe) A ~ de la țâță A înțărca. 60 vt (Îe) A ~ un copil înțărcat A lăsa un copil înțărcat să sugă din nou. 61 vt (Gmț; îe) A ~ porcii A sforăi în somn. 62 vt A-i reveni boala cuiva abia vindecat. 63 vr A reveni la locul inițial. 64 vt (Îe) A i se ~ cuiva mâncarea A avea o indigestie. 65 vr A reveni la cele spuse anterior. 66 vr A se îndrepta spre un punct, schimbând radical poziția inițială. 67-68 vtr (Înv) A (se) abate de la un rău spre a reveni la o viață cinstită Si: a (se) îndrepta. 69-70 vtr (A readuce pe cineva sau) a reveni la o credință Si: a (se) converti. 71-72 vtr (Pop) (A face pe cineva să-și schimbe sau) a-și schimba hotărârea. 73 vt (Îe) A ~ pe cineva ca-n dulap A stăpâni cu totul pe cineva. 74 vt A retrage o vorbă, promisiune etc. 75 vt A reveni asupra unei decizii. 76-77 vtr (Pop) A (se) transforma. 78 vr (Îe) A i se ~ cuiva mânia A-i trece cuiva supărarea. 79 vr A reveni la sentimente mai bune. 80 vr (Îe) A (i) se ~ cuiva inima A i se schimba cuiva dispoziția Si: a se îmblânzi, a se muia. 81 vt A influența. 82 vt (Îe) A ~ logodna A desface logodna. 83 vr (Îe) A-și ~ vorba A-și retrage cele spuse. 84 vt (Îe) A ~ târgul A anula o înțelegere. 85 vt (Înv) A traduce. 86 vt (Înv; pex) A răstălmăci. 87 vt A răsuci de pe o parte pe alta. 88-89 vtr (Îe) A (se) ~ pe dos A (se) supăra foarte tare. 90-91 vtr (Îae) A (se) tulbura. 92-93 vtr (Îae) A (se) bosumfla. 94 vi A răspunde. 95 vt (Îe) A ~ vorba A replica cu ostentație, cu impertinență. 96 vt A da înapoi un lucru Si: a restitui. 97 vr (Îe) A-și ~ paralele A reintra în posesia unor bani pierduți. 98 vr (Îe) A-și ~ paguba (sau cheltuiala) A recâștiga pierderea, cheltuiala. 99 vt (Îe) A ~ vizita A răspunde printr-o vizită la o alta primită anterior. 100 vt A răsplăti pe cineva pentru o faptă bună sau rea. 101 vt (Înv; ccd) A refuza. 102 vr A se răsfrânge asupra... 103 vt (Pop; îe) A ~ un farmec A desface un farmec. 104 vr A da înapoi. 105 vr A se micșora. 106 vt (Pop) A castra. 107 vr (D. fân) A mucezi. 108 vr (D. tutun) A se umezi.

*ELICE sf. 1 📐 Linie curbă obținută prin înfășurarea unei drepte pe suprafața unui cilindru: tangenta la ~ face un unghiu constant cu generatoarele cilindrului ¶ 2 ⛵ Aparat de propulsiune cu ajutorul căruia vapoarele înaintează în apă; se compune din trei sau patru aripi de oțel sau de bronz care se învîrtesc în jurul unei osii (🖼 1975) ¶ 3 🛫 Aparat de propulsiune cu două aripi, de lemn sau metal, care se întrebuințează la aeroplane, spre a transforma mișcarea de rotație a motorului în mișcare propulsivă sau tractivă (🖼 1976) ¶ 4 🫀 Partea externă și periferică a pavilionului urechii [fr.].

* ELICE sf. 1 📐 Linie curbă obținută prin înfășurarea unei drepte pe suprafața unui cilindru: tangenta la ~ face un unghiu constant cu generatoarele cilindrului ¶ 2 ⛵ Aparat de propulsiune cu ajutorul căruia vapoarele înaintează în apă; se compune din trei sau patru aripi de oțel sau de bronz care se învîrtesc în jurul unei osii (🖼 1975) ¶ 3 🛫 Aparat de propulsiune cu două aripi, de lemn sau metal, care se întrebuințează la aeroplane, spre a transforma mișcarea de rotație a motorului în mișcare propulsivă sau tractivă (🖼 1976) ¶ 4 🫀 Partea externă și periferică a pavilionului urechii [fr.].

AVION, avioane, s. n. Vehicul aerian mai greu. decît aerul, pus în mișcare de unul sau mai multe motoare care învîrtesc o elice; se deplasează cu mare iuțeală și servește la transportul mărfurilor și călătorilor; aeroplan. Avion de pasageri. Avion de transport. ▭ Urechea pîndea avionul. BENIUC, V. 125. Avion fără motor = avion care se mișcă folosind curenții aerieni. Avion cu reacție = avion fără elice, pus în mișcare de un motor cu reacție; reactor. Avion de bombardament = avion militar care bombardează obiectivele inamice. Avion de vînătoare = avion militar prevăzut cu tunuri și mitraliere, destinat să împiedice prin luptă acțiunile aeriene ale inamicului. Avion de recunoaștere = avion militar care execută zboruri de recunoaștere deasupra teritoriului inamicului. Avion sanitar = avion amenajat pentru transportul rapid al răniților, bolnavilor și medicamentelor. Un avion sanitar a aterizat la marginea satului. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2703. – Pronunțat: -vi-on.

PRINDE, prind, vb. III. I. 1. Tranz. A lua, a apuca (ceva) cu mîna, cu ajutorul unui instrument etc. Prinde cu cleștele bucata roșie de fier. SADOVEANU, O. I 391. Iar tinerele-i plete de peste umeri cad Pe piept, și ea le prinde mănunchi în alba-i mînă. COȘBUC, P. I 52. ◊ Fig. Ici în vale, colea-n vale Sună-un glas duios cu jale, Glas frumos de fată-mare, Bujor prinde-o sărutare. ALECSANDRI, P. P. 156. ◊ (Cu determinări introduse prin prep. «de» și arătînd partea de care se apucă) M-a prins de braț și m-a cuprins Să mă sărute-n drum. COȘBUC, P. I 94. (Intranz.) Cheamă pe zînă și-i zice: «prinde c-o mînă de această parte de crăpătură și cu cealaltă mînă de ceea parte». SBIERA, P. 36. ◊ Expr. A prinde foc cu gura = a face tot posibilul pentru a izbuti. Eu, de-am avut un singur ban, L-am împărțit cu tine; Și tu cu gura foc prindeai Să-mi dai ajutorare. COȘBUC, P. I 77. (Parcă) a prins pe dumnezeu de (un) picior, se zice cînd cineva are o bucurie mare, neașteptată. Să fi văzut bucuria bătrînului, gîndeai că a prins pe dumnezeu de picior, așa era de voios. RETEGANUL, P. V 11. I s-a părea c-a prins pe dumnezeu de-un picior cînd te-a vedea acasă. CREANGĂ, O. A. 125. (Rar) A-l prinde pe cineva sau (intranz.) a-i prinde cuiva mîna (la ceva) = a se pricepe la ceva, a fi îndemînatic. După ce... mai crescu băiatul și începuse să-i prinză mîna la mai multe lucruri, nevoia îl învăță să facă brînză, jintiță, unt. POPESCU, B. IV 41. Acesta este un om din felul acelora de care se zice: îl prinde mîna la toate. BOLINTINEANU, O. 337. (Refl.) A se prinde (cu cineva) de piept V. piept. ♦ (Cu complementul «loc», p. ext. «slujbă», «dregătorie») A ocupa, a reuși să apuci. Toți alergau gîfîind întrecîndu-se pentru a prinde cîte un loc mai bun de unde să vadă acostarea vaporului. BART, E. 75. Au venit alții mai înainte și au prins toate locurile bune ale diligenței. La TDRG. Pe urs l-au fost ales nazîr peste priseci, Deși s-ar fi putut un alt oricare fie Să prindă o așa cam grea dregătorie. DONICI, F. 60. ♦ (Mai ales despre animale) A apuca cu gura, cu dinții, cu ghearele; a înhăța. Îndată săriră cînii, unul o prinse de grumazi, altul de picioare și altul de mîni. RETEGANUL, P. XV 58. Racu îl prinde de degete și îl strînge cît ce poate. ȘEZ. I 280. ◊ Intranz. Prinse cu dinții de piele s-o mai întindă. Cum prinse, cum nu prinse, destul că-i scăpă pielea dintre dinți. RETEGANUL, P. I 58. ♦ A fixa imobilizînd. Îngheață zdravăn și apa din băltoagă și prinde coada ursului ca într-un clește. CREANGĂ, O. A. 296. 2. Tranz. Fig. A percepe; a cuprinde (cu ochii, cu urechea, cu mintea). Încerca, în vîrfurile picioarelor, să privească peste umărul oamenilor și să prindă o vorbă, să înțeleagă. DUMITRIU, N. 9. Din creasta dealului, mai departe, cît poți prinde cu privirile, cîmpuri, nesfîrșite cîmpuri. STANCU, D. 20. De sus, din postul său de observație... prindea orice mișcare. BART, E. 54. ◊ Absol. Între timp, enervat... am căutat să prind cu urechea. CAMIL PETRESCU, U. N. 108. ◊ (Complementul instrumental devine subiect) În curînd urechile îi prinseră zgomote de pași ușori. MIHALE, O. 505. Ochii lui, cerniți de truda vîrstei, umezi de aduceri-aminte și căinți, prinseră mișcarea grăbită și furișată în același timp. SADOVEANU, O. VIII 237. Cîmpii frumoase, împrejurate de munți verzi, se întindeau mai mult decît putea prinde ochiul. RUSSO, O. 24. ◊ (Intranz., în expr.) A prinde de veste = a băga de seamă (din timp); a-și da seama. N-am prins de veste cînd s-a topit vara și cînd au coborît cele dintîi vînturi reci, purtînd peste miriști întîii nori de toamnă. C. PETRESCU, S. 119. Dușmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste; N-avem oști, dară iubirea de moșie e un zid Care nu se-nfiorează de-a ta spaimă, Baiazid. EMINESCU, O. I 147. Unii însă... prinseră mai dinainte de veste și fugiră în Ardeal, căutînd acolo scăparea vieții lor. ODOBESCU, S. I 425. ◊ (Regional) A-i prinde (cuiva) de veste (sau de știre) = a observa pe cineva, a-și da seama de prezența cuiva, de gîndurile sau sentimentele cuiva. Abia le prinzi de veste Cînd vin. BOLLIAC, O. 89. Mîndra mea s-a măritat Inima mi-e friptă, arsă! Maica de veste mi-a prins, Și din gură-așa mi-a zis: – Dragul meu, nu fi așa, Că mai sînt fete ca ea! BIBICESCU, P. P. 17. 3. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «în») A se apuca de... (pentru a se sprijini); a se agăța, a se atîrna, a se anina. Atunci am întins mîinile și m-am prins de cineva. SAHIA, N. 78. Văzînd biata copiliță malul, s-au prins de niște crengi ce spînzura în apă, și au ieșit la uscat. SBIERA, P. 297. Peste capul blond al fetei zboară florile ș-o plouă... Ea se prinde de grumazu-i cu mînuțele-amîndouă. EMINESCU, O. I 154. (Tranz.) Cu mîinile prinse în balustradă, cu genunchii îndoiți, îmi țiu echilibrul. BART, S. M. 16. ◊ Expr. (Rar) A se prinde cu mîinile de vatră = a începe să se chivernisească, a se înstări. N-avea cine să-i îngrijească de casă și de vitișoare cum trebuie. Numai dă! ce să facă bietul om? Cum era să se întindă mai mult, că de-abia acum se prinsese și el cu mînele de vatră. CREANGĂ, P. 140. 4. Refl. A se lua de mînă cu alții pentru a face o horă, pentru a dansa; a-și face loc între dansatori, luîndu-se de mînă cu ei; p. ext. a intra pentru prima dată în horă, a începe să umble la horă. Cînd o fată sau un băiat s-au prins în horă, capătă îngăduință de a se duce singuri la bîlci. STANCU, D. 394. Trei pași la stînga linișor Și alți trei pași la dreapta lor; Se prind de mîni și se desprind, Se-adună cerc și iar se-ntind Și bat pămîntul tropotind În tact ușor. COȘBUC, P. I 57. Fetele se prind roată, iar în mijlocul horei, vornicelul și cu gazda frămîntă pămîntul. SEVASTOS, N. 77. Dacă te prinzi în horă trebuie să joci (= dacă te apuci de o treabă, trebuie s-o duci pînă la capăt). 5. Tranz. A cuprinde pe cineva cu mîinile, cu brațele. V. îmbrățișa. Îl prinsei în brațe și strigai: – Ioane, frate Ioane! nu mă cunoști? SADOVEANU, O. I 420. S-apropie de fată, o prinde pe furiș, S-apleacă, o sărută și piere prin tufiș. COȘBUC, P. I 52. El s-așază lîngă dînsa și o prinde de mijloc, Ea șoptește vorbe arse de al buzelor ei foc. EMINESCU, O. I 80. ◊ Refl. reciproc. Și ieșind pe ușă iute, ei s-au prins de subsuoară. Braț de braț pășesc alături... le stă bine laolaltă. EMINESCU, O. I 154. Flăcăii, deodată, Se-ncleaștă de aproape, cu brațele cruciș... se prind de mijloc, în sus, pe rînd. BELDICEANU, P. 63. II. Tranz. 1. A ajunge din urmă (și a pune mîna) pe cineva sau ceva care se mișcă, aleargă; a captura (un fugar, un răufăcător, un inamic). Nu traseră deci, și de prins nu putură să-l prindă. CAMIL PETRESCU, O. II 133. Și grabnic eunucii șe-nșiră, urmărind Ca șerpii prin tufișuri pe Musa-Nin și-l prind. COȘBUC, P. I 53. Era să mă prindă și să mă ucidă leșii. ALECSANDRI, T. II 21. ◊ (Poetic) Se joacă lacul Herăstrău Ca un copil cu-a lui oglindă Și-ncearcă soarele să-l prindă în vii culori de curcubeu. D. BOTEZ, F. S. 45. ◊ (Urmat de determinări arătînd modul capturării) Pasămite împăratul umbla să prindă pe hoț prin viclenie. ISPIRESCU, L. 376. Pe bădița Vasile îl prinsese la oaste cu arcanul, îl cetluiau acum zdravăn și-l puneau în cătuși să-l trimeată la Piatra. CREANGĂ, A. 8. Mult a trebuit pînă l-am prins în laț pe acest călugăr evlavios. EMINESCU, N. 56. (Refl. pas.) Prin streji și prin carauli S-au prins trei oameni străini. TEODORESCU, P. P. 102. (Refl.) Se va prinde singură, aici, la noapte, chiar în cursa ce-mi întinde. DAVILA, V. V. 150. ◊ Expr. A prinde (pe cineva) ca din oală v. oală. (Rar) A se juca de-a prinde-mă = a se juca de-a prinselea, v. prins¹. Fantastica simfonie, mînată cînd încoace cînd încolo de lunecarea nestatornică a unor valuri de vînt, se juca parcă de-a prinde-mă cu zăpăcitul meu auz. HOGAȘ, M. N. 87. ♦ A înhăța, a capta, a apuca. Prinde mîța șoareci. SADOVEANU, O. I 331. În ziua cea dintîi au prins toată ziua la pește și n-au putut da de mreană. SBIERA, P. 119. Dacă se întîmplă să nu nimerească paserile cu săgeata, ele tot nu scăpau de dînsul; ți le prindea cu mîna din zbor. CREANGĂ, P. 245. Cine gonește doi iepuri nu prinde nici unul (= cine vrea să facă două lucruri deodată nu isprăvește pe nici unul; cine urmărește să cîștige două lucruri deodată le pierde pe amîndouă). Pisica cu clopoței nu prinde șoareci (= cine se laudă cu ce are de gînd să facă nu reușește nimic). 2. A surprinde (pe cineva) asupra unei fapte săvîrșite pe ascuns; a descoperi că cineva a săvîrșit o faptă nepermisă; a afla, a da de gol. Spînul răpede își ațintește privirile asupra lui Harap-Alb și nu știu cum îl prinde zîmbind. CREANGĂ, P. 233. Și de s-ar putea pe dînsa cineva ca să o prindă, Cînd cu ochii mari, sălbateci, se privește în oglindă. EMINESCU, O. I 80. ◊ (Cu precizarea faptei săvîrșite) Doamne, de i-aș prinde cu vro coțcărie. ALECSANDRI, T. I 159. ◊ Expr. A prinde (pe cineva) cu minciuna = a descoperi că cineva a mințit. Spuneți ce-ați zis, tot din fir în păr... și, de vă prind cu minciuna, e vai și amar de voi. RETEGANUL, P. II 25. A prinde (pe cineva) cu mîța-n sac (sau cu ocaua mică) v. mîță, oca. ♦ A încurca (pe cineva) cu vorba, a face ca cineva să se încurce în răspunsuri. Văzînd boierul că au rămas acuma pe jos [în discuția cu fata] și-au bătut mult timp capul, cu ce-ar putea-o prinde? SBIERA, P. 222. 3. A ajunge la timp pentru a găsi pe cineva care tocmai trebuie să plece; a da (pe neașteptate) de cineva, a întîlni pe cineva. A plecat la București... încercați... poate-l mai prindeți în curte. GALAN, B. I 25. De vreo lună nu-l mai prinde nimeni acasă. SADOVEANU, N. F. 139. Cît era ziua de mare gura lui nu se mai oprea. Unde prindea oamenii, acolo îi ținea la sfaturi. SLAVICI, N. I 59. ◊ Expr. A nu-l prinde pe cineva vremea în loc = a fi ocupat tot timpul, a nu sta în loc nici o clipă. Cum să taci, cînd tot într-una, nu te prinde vremea-n loc, N-ai nici cînd închide ochii. CONTEMPORANUL, I 405. ♦ A sosi la timp pentru a găsi un vehicul care este gata de plecare. Pînă la prînz avem încă timp să prindem trenul, peste noapte să ajungem la Iași. C. PETRESCU, S. 189. ♦ A se sprijini. Murgul sforăia și se lupta voinicește, apele veneau mînioase... Dar Murguț ieșea din vîrtej; prinsese cu copita fund tare și acum pășea pufnind spre mal. SADOVEANU, O. I 32. ◊ Fig. Pe jilțu-mi lîngă masă, avînd condeiu-n mînă... scriu o strofă dulce pe care o prind din zbor. ALECSANDRI, P. A. 109. ◊ Expr. A prinde momentul (sau ocazia, prilejul) = a profita de ocazie, a nu scăpa prilejul favorabil. (Rar) A-și prinde vreme = a-și face, a-și găsi vreme. După plecarea lui Lică, ea îl trase pe Ghiță la o parte și-i grăi: – Am o vorbă cu tine: nu acum, dar cînd îți prinzi vreme. SLAVICI, O. I 142. ♦ A da peste cineva, a ajunge pe cineva. Ne prinde ploaia, Niță! vorbi iarăși unul dintre cei doi. PAS, L. I 51. Iac-așa mîncăm noi, domnule, cum apucăm și unde ne prinde vremea. C. PETRESCU, C. V. 139. 4. Fig. (Despre stări fizice sau sufletești) A cuprinde (pe neașteptate); a copleși. Începuse să-l prindă un pic de bănuială că scrisoarea n-o fi adevărată. STĂNOIU, C. I. 130. Și deodat-așa din drum M-a prins jalea nu știu cum! Voie rea să nu vă facă: Mi-a venit, dar o să-mi treacă! COȘBUC, P. I 131. Vîntul jalnic bate-n geamuri Cu o mînă tremurîndă, Iară tu la gura sobei Stai ca somnul să te prindă. EMINESCU, O. I 76. ◊ (Poetic) Buruienile prinse de spaimă Se adună, se chircesc și mor. BENIUC, V. 81. ◊ (Despre boli) Cucoana d-sale pretinde să-i fac eu vizită mai întîi... de-oi ști că o prinde gălbenarea de ciudă... nu m-oi duce! ALECSANDRI, T. 856. ◊ Expr. (Rar) Ce te-a prins ! = ce ți s-a întîmplat? ce ți-a venit? ce te-a găsit? Nebune sînt? Ori ce le-a prins De stau așa pe-afară? COȘBUC, P. I 256. ◊ (În locuțiuni verbale) A prinde tovărășie = a se întovărăși. Tatăl meu a avut o bostănărie, și la acea bostănărie prinsese tovărășie și tatăl măriei-tale. ȘEZ. IV 4. (Rar) A prinde prieteșug = a se împrieteni cu cineva. Era atunci în Transilvania, lîngă prințul Bathori, un nunciu al papei... Acesta prinsese cu cancelarul Iojica un mare prieteșug și astfel aflase toate planurile sale. BĂLCESCU, O. II 184. ♦ A absorbi. Cînd te prinde munca, tot timpul ți-e gîndul la ea. V. ROM. decembrie 1950, 161. Înainte, își mai căuta unul un frate; văduva, locul unde a fost îngropat bărbatul. Pe urmă s-au liniștit cu toții. Pe om îl prinde viața îndată. C. PETRESCU, Î. II 207. III. Tranz. (De obicei urmat de determinări arătînd locul, instrumentul etc.) A fixa legînd, agățînd, aninînd. Am împins o ușă care era prinsă în clampă numai, am intrat. SADOVEANU, O. I 362. Și dimineața vin neveste Cu șorțul prins în cingătoare. GOGA, P. 16. El mătasa o torcea Lungă funie-o făcea Și de gratii o prindea. ALECSANDRI, P. P. 142. ◊ Expr. A prinde (sau a lega) gura pînzei v. pînză. A nu-l (mai) prinde pe cineva locul (mai rar starea) = a nu avea astîmpăr, a nu-și afla locul, a nu putea sta locului (ca urmare a unei tulburări sufletești). Pe feciorul cel mai mic nu-l mai prindea starea, nu putea de jalea mamei și de dorul frate-său și a soru-sei. RETEGANUL, P. V 26. Din grajd pe loc a scos Un alt cal mai năzdrăvan Cum îi place lui Troian, Negru ca corbul, Iute ca focul, De nu-l prinde locul. ALECSANDRI, P. P. 388. ♦ A fixa un obiect într-un dispozitiv al unei mașini-unelte pentru a fi prelucrat. ♦ A învălui. Al doilea val o prinse [lotca] de-a latul, o ridică la cîțiva metri înălțime, o apucă în creastă. DUMITRIU, P. F. 28. ♦ Refl. A se agăța (de sau în ceva). Scoase din buzunarul stîng al mantalei cutia de tinichea, cu tutun. I se prinse capacul de colțul buzunarului însă o smuci cu toată furia. SAHIA, N. 77. Voi să fugă ca celelalte; dar rochia i se prinse de un mărăcine și o ținu în loc. BOLINTINEANU, O. 331. ♦ Intranz. (Învechit și popular) A se înfige (în ceva). Cătănile merg plîngînd, Pe părinți rău blăstămînd, De ce ei i-au făcut Așa nalți și subțirei Să prindă plumbul în ei. HODOȘ, P. P. 226. ♦ A îmbina între ele (însăilînd sau cosînd) părți ale unui obiect de îmbrăcăminte. Prinde gulerul la cămașă. ♦ Fig. A înregistra (și a reda prin mijloace artistice) aspecte din lumea înconjurătoare. În crud exil, pribeag prin țări străine, Visai atunci o vastă trilogie Pe care-am prins-o-n șiruri de terține. TOPÎRCEANU, B. 89. Arta nu va putea reproduce schimbarea expresiunii feței la un om, nu va putea prinde pe pînză decît o singură expresiune a feței. GHEREA, ST. CR. II 51. 2. Tranz. (Cu privire la animale de tracțiune) A pune în ham sau la jug; a înhăma, a înjuga. Boii-i vei prinde-n, jug... și-i mîna boii-ncet. RETEGANUL, P. IV 26. Atunci fiul craiului mînios îi mai trage [calului] un frîu... apoi îl prinde în căpăstru. CREANGĂ, P. 195. Boișorii și-i prindea Și s-apuca d-a ara. BIBICESCU, P. P. 311. 3. Tranz. (Învechit și popular, urmat de un al doilea complement) A atrage la sine (ca prieten, ca rudă), a angaja (ca dregător, ca slujbaș). Unul zice-i agă, cellalt spătar; De i-aș prinde gineri, i-aș lua în dar! ALECSANDRI, T. I 121. Voinice hușean, Tînăr moldovean, Pas’ măre, de-l scoate, Din gură de șarpe, Din răcori de moarte, Că te-o prinde frate. TEODORESCU, P. P. 448. Să cînți, cuce, cînd m-oi duce, Să te prind frate de cruce. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 301. ◊ Refl. Susano, știi una?... – Îmi vine să mă prind argat la voi. ALECSANDRI, T. I 263. A doua zi ei s-au prins jitari la oamenii din acel sat. ȘEZ. I 261. ♦ Refl. A se lega sau a se asocia cu cineva. Acum să merg să văd ce face biata mamă, apoi să caut pe Floarea-nfloritul, să mă prind cu el frate de cruce. RETEGANUL, P. V 34. Ce frumos era în crînguri Cînd cu ea m-am prins tovarăș. EMINESCU, O. I 122. ◊ (Neobișnuit, construit cu dativul) Nu te prinde lor tovarăș. EMINESCU, O. I 196. (Expr.) A se prinde chezaș (pentru cineva) = a garanta pentru cineva (ca chezaș). ◊ Refl. reciproc. În mai multe zile făcu fetița așa, adecă dăduse mîncarea și băutura la roaba din pivnița zmeului, pînă-n urmă se prinseră prietene bune. RETEGANUL, P. I 35. Văd că și-n tine este putere, măcar că ești așa de mic! Hai dară să ne prindem fîrtați și vină cu mine la ceialalți zmei. SBIERA, P. 178. Apoi, mări cît trăia, Frați de cruce se prindea Și-mpreună voinicea Pe balauri de stirpea. ALECSANDRI, P. P. 12. 4. Refl. A se angaja la ceva, a se lega (cu cuvîntul), a-și da cuvîntul; a promite. Să vie aici... să arate dacă nu s-ar prinde el să dea învățătura cea deplină măriei-sale Ferid. SADOVEANU, P. P. 17. Tata era om cuprins... încît el se prinse să-mi facă uniforma cu cheltuiala lui. GANE, N. II 191. Am treabă la împăratul; feciorul meu se prinde că i-a face podul. CREANGĂ, P. 80. ♦ A face prinsoare, a pune rămășag. Mă prind că asemenea timiditate o înțelegeți. DELAVRANCEA, H. T. 54. Veți fi citit prin cărți ori prin gazete zicîndu-se mărul discordiei. Eu mă prind că nici nu visați ce bîzdîganie mai este și aia. ISPIRESCU, U. 2. M-aș prinde cu tine p-o vadră de vin că, să-l vezi acum, nu l-ai mai cunoaște. FILIMON, la TDRG. ♦ A se lua cu cineva la întrecere, a rivaliza. Vezi, măi drace! Nu ți-am spus eu să nu te prinzi tu cu mine la șuierat! SBIERA, P. 261. ◊ Tranz. A accepta, a primi; a se învoi. Făt-Frumos prinse voios a se lupta cu zmeul. ISPIRESCU, L. 195. (Refl.) Nu te prinzi a-mi vinde vreun ou și mie? Ți-aș plăti. La TDRG. Boieriul, neînțelegînd sfaturile și crezîndu-le fleacuri, nu se prinse, ba încă să și cam mînie. ȘEZ. VI 150. ◊ Expr. A-și prinde mintea (cu cineva) = a lua în serios spusele cuiva, a acorda prea multă atenție vorbelor cuiva; a-și pune mintea cu cineva. El e om bărbat N-o să-și prindă doară mintea c-o femeie. COȘBUC, P. I 247. IV. 1. Refl. A se lipi de ceva, a adera la ceva și a rămîne în strînsă atingere. Se prind scînteile în iască. STANCU, D. 255. Ți se prindea pleoapă de pleoapă... de ger ce se pornise. DELAVRANCEA, H. T. 251. Păreții erau negri de șiroaie de ploaie ce curgeau prin pod și un mucegai verde se prinsese de var. EMINESCU, N. 38. ◊ Fig. Ea îl privea cu un surîs, El tremura-n oglindă, Căci o urma adînc în vis, De suflet să se prindă. EMINESCU, O. I 168. ◊ Expr. A nu se prinde lucrul de cineva, se spune cînd cineva nu are imbold la lucru. Toată ziua am fost indispus. Nu se prindea lucrul de mine. C. PETRESCU, Î. II 185. ♦ A i se opri cuiva privirea pe ceva. Se uită la unul, se uită la altul, se uită la toți caii din grajduri, și de nici unul nu i se prindeau ochii. ISPIRESCU, L. 15. ♦ A se împreuna, a se suda. Atuncea au luat voinicul pe moșneag... i-au pus ochii la locul lor și i-a uns întîi cu apă moartă și s-au prins. SBIERA, P. 40. Răpede pune capul lui Harap-Alb la loc... toarnă apă moartă să steie sîngele și să se prindă pielea. CREANGĂ, P. 278. ♦ A se declanșa. Pulberea n-a prins. 2. Refl. (Despre mîncare, somn etc.) A folosi, a prii; p. ext. a cuprinde (pofta de... ). Nu se prindea somnul de mine. C. PETRESCU, S. 117. Ipate acum nici de treabă nu-și mai căuta, nici mîncarea nu se prindea de dînsul, nici somnul nu-l fura, era cum e mai rău. CREANGĂ, P. 166. Mai de multe ori ea încă la masă dacă ședea Se scula mai mult flămîndă, de dînsa nu să prindea. PANN, P. V. III 38. (Tranz., în expr.) A-și prinde pofta (sau foamea, setea etc.) = a-și satisface (parțial) pofta (foamea etc.). Și cînd ajunge la cuptiori, frumoase plăcinte erau într-însul! Dar cînd s-apropie să ieie dintr-însele și să-și prindă pofta, focul o arde și nu poate lua. CREANGĂ, P. 293. Ia dă-mi și mie niște ouă ca să-mi prind pofta măcar. id. ib. 63. A(-și) prinde o nevoie (sau nevoile) cu ceva = a face față unei împrejurări (avînd cele trebuitoare), a-și satisface o trebuință. Pensia... nu-i mare lucru, dar tot își prinde o nevoie cu dînsa. C. PETRESCU, Î. II 161. (Rar) A prinde cuiva o nevoie = a ajuta cuiva să iasă dintr-o încurcătură, să facă față unei situații. Dragii mei! Vedeți că noi am trăit bine pîn-acuma și v-am prins și eu cînd și cînd cîte o nevoie. SBIERA, P. 116. (Intranz.) A-i prinde cuiva bine v. bine¹. 3. Tranz. (Despre îmbrăcămintea cuiva, fig. despre gesturi, atitudini) A-i ședea cuiva bine, a i se potrivi. Te prinde redingota bine. Sînt mîndre ghetele de lac: Zîmbești încrezător în tine. TOPÎRCEANU, B. 67. Tot ce-ar zice i se cade, tot ce face-i șade bine Și o prinde orice lucru, căci așa se și cuvine. EMINESCU, O. I 159. Le prinde cămașa cu altițe de minune, și-s frumușele coz! ALECSANDRI, T. 656. ◊ (Poetic) Stele rare din tărie cad ca picuri de argint Și seninul cer albastru mîndru lacrimele-l prind. EMINESCU, O. I 82. V. 1. Tranz. (Urmat de verbe la infinitiv sau la conjunctiv) A începe. În sobă focul prinse a dudui vesel și Casandra se învîrtea de colo pînă colo, rînduind oalele. DUNĂREANU, CH. 111. Un vînt ușor și somnoros adie Și-n codru prinde frunza să se miște. IOSIF, P. 30. Copiliță, liță, fa, Mai dat-ai gura cuiva? Ea prinse a se giura. ALECSANDRI, P. P. 313. ◊ Expr. (Regional) A-și prinde treabă cu cineva = a intra în legătură cu cineva cu care n-ai vrea să ai de-a face. Venea ca un nebun spre rîu... L-aș fi strigat, Dar m-am temut că-i apucat Și-mi prind cu necuratul treabă. COȘBUC, P. 1242. (Refl.) A se prinde (cu cineva) la vorbă = a) a intra în vorbă cu cineva, a sta de vorbă. O să creșteți, o să-nvățați și-o să vă fie mai ușor vouă, îți spunea mama cînd te prindeai cu ea la vorbă. PAS, Z. I 142. Într-o pădure mare s-au întîlnit odată doi oameni, unul mergea cătră răsărit și celălalt cătră asfințit; se prinseră la vorbă. RETEGANUL, P. IV 21. După ce și-au dat ei bună calea și și-au mulțămit unul altuia, s-au prins amîndoi la vorbă. SBIERA, P. 22; b) a se înțelege (unul cu altul), a cădea de acord să... Aseară, la Ștefan-vodă, S-au prins boierii la vorbă Să facă d-o vînătoare, Vînătoare de plimbare. TEODORESCU, P. P. 505. 2. Refl. (Popular) A se apuca de ceva, a se angaja într-o acțiune, a porni la lucru. Se muncea Simina să-și aduc-aminte Cînd s-a prins la ceartă, pentru ce și cum? COȘBUC, P. I 246. Văzîndu-se încărcată cu lucruri cari întrecea puterile ei, nu știa de ce să se prindă biata nenorocită. SBIERA, P. 313. Care din voi se prinde, în zi de sărbătoare, La trîntă voinicească cu mine, măi flăcăi? BELDICEANU, P. 62. ♦ (Cu determinarea vagă) A-și pune mintea cu cineva, a se măsura cu... Stă-n drum de vorbă cu vecine Și bate-n pumni: «Să mor îmi vine, Auzi tu! Să se prindă ea Cu mine!». COȘBUC, P. I 126. Ce aveam să fac? Le-am răbdat, că doară n-o să mă prind cu el. RETEGANUL, P. II 57. VI. Tranz. 1. (Învechit și popular) A obține, a ajunge în posesia unui lucru, a se alege cu ceva; a primi, a căpăta, a dobîndi. Cam ce să prindeți voi pe pește? DELAVRANCEA, O. II 264. Îi pămînt mult și bun... numai pe perje prind sume mari de bani. ALECSANDRI, T. 256. Unul avînd o moșie... Se apucă și o vinde, Prinde pe dînsa ce prinde, Și își cumpără îndată O sanie minunată. PANN, P. V. II 70. ♦ Fig. A-și însuși cunoștințe, a învăța (de la altul), a căpăta deprinderi. Cunosc eu un cîntec l-am prins de la tăicuțu. DAVIDOGLU, M. 59. Care cum putea să prindă învățătura. STANCU, D. 228. Știam... că și eu trebuie să mă fac odată ca Huțu și pentru aceea îi prindeam apucăturile. SLAVICI, O. I 72. ◊ Refl. Mitru stă și stă gîndind, De el multe nu se prind. COȘBUC, P. I 80. 2. A căpăta o înfățișare, o calitate nouă, un aspect nou. Ar fi vrut... să se așeze jos nițeluș, pînă mai prinde puteri. STANCU, D. 16. De vreți în poloboace să nu prindă vinul floare, Faceți cum făceau străbunii, la arminden beți pelin. BELDICEANU, P. 54. Toate mulțămirile îmi vin deodată... Parcă am prins aripi ca să zbor la București. ALECSANDRI, T. I 277. Piatra care se rostogolește nu prinde mușchi v. piatră. ◊ Expr. A prinde carne (sau seu) = a deveni mai gras, a se îngrășa. Le-a rămas un copil, Iancu, uscat, slăbănog... nu prinde carne pe el. STANCU, D. 17. Ce mă necăjește mai rău de vreo două săptămîni încoace e o jigodie de purcel... că nu prinde seu pe el de loc. STĂNOIU, C. I. 116. Coana Frăsinica, deși se sculase după boală, nu prindea nici dram de carne pe ea. SANDU-ALDEA, U. P. 175. Cînd prinde mămăliga coajă, se spune despre cineva care începe să-și dea aere față de alții cînd a ajuns la o situație înaltă, să se fudulească, să fie obraznic. Dacă este... să fim mai mari peste alții, ar trebui să avem milă de dînșii că și ei sărmanii sînt oameni. Hei! dragele mele vere... Să te ferească dumnezeu, cînd prinde mămăliga coajă. CREANGĂ, P. 209. A prinde minte (sau, intranz., a prinde la minte) = a cîștiga experiență, a deveni mai înțelept, a se face om de treabă. Dănilă mai prinsese acum la minte. CREANGĂ, P. 50. I-am dat numai vreo 30 de lovituri de frînghie ca să prindă la minte. CONTEMPORANUL, VI_I 103. Frunză verde foi de linte, Măi bărbate-am prins la minte. ȘEZ. I 13. (Intranz.) A prinde la inimă (sau, tranz., a-și prinde inimă, rar, inima) = a căpăta curaj, a se îmbărbăta. A intrat în cîrciumă... să-și prinză inima cu un ciocan de rachiu. CARAGIALE, O. III 43. Harap-Alb mai prinzînd oleacă la inimă, încalecă și se lasă în voia calului, unde a vrea el să-l ducă. CREANGĂ, P. 212. Auzind de asalt, soldații au început a chiui ș-a bea dintr-o ploscă, ca să prindă la inimă. ALECSANDRI, T. II 22. A prinde (la) viață = a căpăta putere, tărie; a se înviora. Mi-o apucă-n brață De prinde la viață, Mi-o strînge la pept Ș-o leagănă-ncet. ALECSANDRI, P. P. 15. ◊ Fig. Cîinele a prins și el dușmănie de moarte împotriva omului. POPA, V. 345. Bietul părinte Ghermănuță!... Atîta dragoste prinsese el pentru mine într-un timp așa de scurt! HOGAȘ, M. N. 155. Văzînd aceasta, țiganca prinse frică și mai tare. SBIERA, P. 111. ♦ Intranz. (Neobișnuit) A se dezvolta, a crește. După ce au prins ei și în trup și în putere, s-au îmbrăcat... și, trecînd apa, au mers la o casă. SBIERA, P. 113. VII. Refl. și intranz. 1. (Despre plante) A dezvolta rădăcini, a-și înfige rădăcinile în pămînt, a începe să se hrănească prin rădăcini (după o transplantare); (despre altoaie) a se dovedi viu, a da mugur. Colțul ierbii brumate a prins. DRAGOMIR, P. 5. O humă sură și jilavă pe care nu se prinde... nici troscot, nici ciulini. ODOBESCU, la TDRG. Trei garoafe-n poartă-am pus. Cîte trele mi s-au prins, Mi s-au prins și-a-mbobocit. ȘEZ. V 13. ◊ (Tranz., în expr.) A prinde rădăcini (sau rădăcină) = a căpăta rădăcini; fig. a se fixa (într-un loc), a căpăta stabilitate, p. ext. forță, putere, autoritate. Nu este mai mare mulțumire pentru omul ce dorește binele altora decît aceea cînd vede că este ascultat de cătră alții și că vorbele lui prind rădăcini. SLAVICI, O. I 57. Eu n-am nici casă, nu am nici masă, Nici cît o plantă nu am noroc. Sparanga însăși crește sub leasă, Eu rădăcină nu prind de loc. ALECSANDRI, T. I 370. Treizeci de ani căra Ion apă cu gura... și uda tăciunele, care în urmă prinse rădăcini, crescu, înflori și făcu poame. ȘEZ. V 36. 2. Fig. (Despre manifestări ale omului, vorbe, atitudini, uneltiri) A găsi crezare, a fi luat drept bun, valabil. Vrei să mă încerci cu amăgelile voastre vechi Nu mai prind! C. PETRESCU, A. R. 21. Omul meu s-a găsit că știe franțuzește mai bine decît mine și, din momentul acela, am fost o lună nedespărțiți. Stratagema mea a prins. CARAGIALE, S. N. 172. Spînul văzînd că i s-au prins minciunile de bune, cheamă la sine pe Harap-Alb. CREANGĂ, P. 208. ◊ Unipers. Nu umbla cu mofturi că nu se prinde. VLAHUȚĂ, la TDRG. VIII. Refl. (Despre lapte) A se închega (adunîndu-se deasupra smîntîna și dedesubt laptele acru). Cînd punea mama laptele la prins, eu... de pe a doua zi și începeam a linchi groșciorul de pe deasupra oalelor. CREANGĂ, A. 44. ◊ Expr. A prinde cheag = a începe să se înstărească, să se chivernisească. Dacă nu curge – pică. Pînă ce prinzi cheag. Astăzi cu gazetăria se cîștigă bune parale. C. PETRESCU, C. V. 125. (Cu o construcție neobișnuită) Curțile noastre le îngrădirăm, casele se șițuiră... și cheagul se prinse, veselia se împrăștie. DELAVRANCEA, S. 227. – Forme gramaticale: perf. s. prinsei, part. prins. – Prez. ind. și: prinz (DELAVRANCEA, O. II 131).

ciunt, ~ă [At: VARLAAM, C. 173/2 / Pl: ~nți, ~e / E: ctm ciot + ciung] 1-4 smf, a Ciung (1-4). 5-6 a (D. animale) Cu coada sau urechile tăiate. 7 sm (Îvp; îs) ~ olog Olog de ambele picioare, care se mișcă numai cu ajutorul mâinilor. 8 a (D. lucruri) Scurtat. 9 a (D. vite) Ciung (6).

DUREA, pers. 3 doare, vb. II. Tranz. (Complementul indică omul sau altă ființă și este, în același timp, subiect logic) 1. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «în», «la», «după», indicînd locul bolnav) A simți durere. Nu știe ce are de îl doare după ureche. ISPIRESCU, L. 345. Dănilă crăpa de durere! dar oricît îl durea de tare, el tot își ținu inima cu dinții. CREANGĂ, P. 58. Rău mă doare-n piept și-n spete De pușcă și de unelte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 303. Fiecare știe (sau se leagă) unde-l doare (= fiecare își cunoaște, mai bine decît altul, nevoile). ◊ Expr. A atinge pe cineva unde-l doare = a spune cuiva în mod intenționat ceva neplăcut, supărător, dureros; a aduce în discuție un subiect neplăcut, jenant pentru interlocutor. (Familiar) Mă doare în cot (sau în spate) v. cot, spate. ♦ (Subiectul gramatical este o parte a corpului, o rană, o lovitură etc.) A produce (cuiva) durere. Loviturile îl dureau pînă-n creieri. CAMILAR, N. I 222. Cînd deschise ochii și întoarse urechea, își simți amorțită carnea. O dureau toate mădulările, n-avea putere să miște un deget. SADOVEANU, P. M. 243. Trana a Stanchei, pe care picioarele n-o mai duruseră, se desprinsese din joc. MACEDONSKI, O. III 12. Dar deschideți poarta... turcii mă-nconjor... Vîntul suflă rece... rănile mă dor! BOLINTINEANU, O. 33. ◊ (Poetic) Mă dor de crudul tău amor A pieptului meu coarde, Și ochii mari și grei mă dor, Privirea ta mă arde. EMINESCU, O. I 172. ◊ Fig. Săracă inima mea, Iar începe-a mă durea; Nu mă doare de durere, Mă doare de vorbe rele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 188. ◊ Expr. A-l durea (pe cineva) inima (sau sufletul) = a-i părea (cuiva) rău, a fi mîhnit, a-i fi jale, a i se rupe inima. Mă durea inima și-mi simțeam ochii ușor învăluiți; dar, călare pe Harap și cu două pistoale în brîu, ce durere și ce lacrimi pot oare să țină mult, la douăzeci de ani! GALACTION, O. I 78. Dar ce plîng romînii oare? Sufletul de ce îi doare? Plîng un mîndru frățior. ALECSANDRI, P. II 81. Nici capul nu mă (sau te etc.) doare = puțin îmi (sau îți etc.) pasă. 2. Fig. (Subiectul gramatical este un fapt, o întîmplare etc.) A produce (cuiva) o suferință morală; a mîhni, a întrista. Îl durea plecarea bătrînului. POPA, V. 179. Toți îmi dau bună ziua respectuoși, fiindcă mă văd bine îmbrăcat și mă cred fără îndoială un fir de oficialitate. Lucrul acesta mă doare, mă doare pînă la lacrimi. SAHIA, N. 16. Înnorat degînduri, stete Soarele, că l-au durut Vorbele-ngîmfatei fete. COȘBUC, P. II 84. ◊ (Despre persoane; întrebuințat, rar, și la pers. 1 și 2) Ne doare c-a fost scris așa, Ne dori mai rău cu jalea ta. COȘBUC, P. I 150. Cu focul blînd din glasu-ți tu mă dori și mă cutremuri. EMINESCU, O. I 155. – Forme gramaticale: pers. 2 (rar) dori, pers. 3 pl. dor.

ÎNDESA, îndes, vb. I. 1. Tranz. A apăsa ca să încapă cît mai mult într-un spațiu restrîns, a îngrămădi, a vîrî cu forța (într-un spațiu limitat); a înghesui. Să puse fata și-și adună tot ce biata putu cu degrabă, oleacă de merinde, niște hăinuțe... le îndesă toate într-o păreche de desagi. RETEGANUL, P. V 68. ♦ A înfige, a introduce (adînc) ceva. Îndesă fetii degetul în gură. RETEGANUL, P. IV 6. 2. Tranz. A-și așeza (pălăria, căciula) trăgînd-o adînc pe cap (ca să acopere și urechile). Îmi îndesai pălăria peste urechi și mă lungii perpendicular pe cursul Bistriței. HOGAȘ, M. N. 61. Își aprinse o țigară și, îndesîndu-și pălăria pe cap, ieși cu un aer plictisit. VLAHUȚĂ, O. AL. II 38. Moșneagul... puse cușma pe cap, o îndesă pe urechi. CREANGĂ, P. 81. 3. Refl. (Despre o mulțime de persoane sau de lucruri în mișcare) A se îngrămădi la un loc, a se strînge laolaltă (formînd un grup des, compact). ♦ (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «în») A se apropia prea mult (de obicei cu intenții agresive) de cineva, a înghesui pe cineva. Gloata se îndesa în piepturile cailor care sforăiau speriați. DUMITRIU, N. 30. Dan bătrînul... se-ndeasă în gloata tremurîndă. ALECSANDRI, O. 215. ◊ Fig. Deși această soartă așteaptă și pre alți, Toți însă cătră dînsa se-mping și se îndeasă. NEGRUZZI, S. II 246. ♦ A deveni mai des, mai compact. Văzînd că vremea trecea și întunericul se îndesa, băiatul... începu să se uite în toate părțile ca să ghicească pe unde a venit. POPESCU, B. IV 33. ◊ Tranz. Sare, pasurile-ndeasă. ALECSANDRI, P. P. 350.

MOAȘTE s. f. (De obicei la pl.) 1. (În religia creștină) Rămășiță mumificată din corpul unei persoane considerată sfîntă ; p. e x t. veșmînt, parte de veșmînt sau orice alt obiect care a aparținut unei astfel de persoane (și căreia i se atribuie puteri supranaturale). Acesta arse moștiile sfinteei muceniță Eftimiia. MOXA, 381/7. Deaderă moștiile sfintei Vineri în loc de dajde. id. 400/24. M[u]c[e]nicii fură arși cu foc, și moaștele goniră focul (cca 1633). GCR I, 85/7. Cu ai săi mearse de începu a săpa și vrea să ia moștiile svăntului. VARLAAM, C. 457. Adus-au cu mare cheltuială din țară păgână sfintele moștii a marelui mucenic Ioan. URECHE, LET. i, 103/12, cf. SIMiON DASC., LET. 21. Cela, ce va fura și va vinde mișcare svinte moștii, să-l cearte cu moarte. PRAV. 45. Veniră creștinii cei credincioși de le luară moștiile. DOSOFTEI, V. S. septembrie 7^v/27, cf. N. COSTIN, L. 193. Și așe au rămas moștile sfîntului Ioan iară în țara Leșască. NECULCE, L. 147. Pentru moștiile lui Costantin împărat (a. 1707). CAT. MAN. I, 243. Sărută și icoana Preacistii și moștii (de vor fi). GHEORGACHI, LET. III, 308/36. Înștiințare pentru moaștele sfîntului marelui mucenic Ioann cel Nou de la Sociavă (a. 1806). BV II, 475. Am împlinit dorința ce făcusem, de a merge în pelerinaj pe gios la Iași, ca să mă închin moaștelor sf. Parascheve. ASACHI, S. L. II, 21. Apropiindu-se de racla sf. Ioan cel Nou, s-a plecat cu mare smerenie, și a sărutat moaștele sfîntului. NEGRUZZI, S. I, 148, cf. 283. Slăbise de gîndeai că erau sfinte moaște. GHICA, ap. CADE. Ei își împărțiră între sine, ca moaștie, fărmăturele acelor oase. HASDEU, I. V. 166. Am la pept o cruciuliță Cu lemn sfînt, cu moaște sfinte. ALECSANDRI, P. I, 18. Te-ai apropiet de mine și ai pus mîna pe strai și ți s-a luminat fața, parcă te-ai fi apropiet de niște moaște. CONTEMPORANUL, IV, 87. Le-a spus și altele, ba despre ticăloșiile pâgînilor, ba despre minunile sfintelor icoane ș-a sfintelor moaște. SADOVEANU, O. X, 333. În stînga tribunei o raclă cu moaștele sfîntului Dimitrie Basarabov. CAMIL PETRESCU, O. II, 352, cf. DEȘLIU, G. 25. ◊ (Ca termen de comparație, cu aluzie la respectul față de moaște sau la obiceiul de a fi purtate din loc în loc) Bătrînul Dan. . . Sărută ca pe-o moaște Pămîntul ce tresare și care-l recunoaște. ALECSANDRI, POEZII, 296. Pe aceasta o păstra ca pe-o moaște. AGÎRBICEANU, L. T. 189. Descarcă-le acolo . . . dă-le dracului, că le plimbăm ca pe niște moaște. . . Culică începu s-arunce cutiile la întîmplare, cum le și încărcase. V. ROM. iulie 1954, 61. ◊ Fig. El este singurul depozitar credincios care păstrează cu sfințenie moaștele neamului său. VLAHUȚĂ, ap. CADE. ◊ E x p r. (Rar) A avea rude printre moaște = a fi de neam mare. Cf. DDRF. ♦ Relicvă, vestigiu. Supt această piatră zac oasele răposatului (și) întru fericire Costandin Coțofanu biv vel medelnicer, care s-au prestăvit la leat 1826, luna noiemvrie 28, și spre pomenire i s-au pus această moaște pă mormînt la leat 1838, i lu[na] noie[m]vr[ie] (a. 1838). IORGA, S. D. XV₂, 38. 2. P. g e n e r. Corp mumificat; mumie, (regional) moștină³. Cea mai mare mirare a ei fu cînd văzu pe acei doi împărați cu tabla scrisă la picere și ei făcuți moaște. GORJAN, H. II, 153/9. Sînteți míhniți, Cu ochii stinși, la față galbini și vestejiți. Cît cine-acum vă vede și cine vă cunoaște Se-ntreabă cu mirare: ce sînt ? ostași ori moaște? ALECSANDRI, T. II, 139, Tudor se lăsă ca o mumie, cu mustățile îndoite în jos la colțurile gurii, căci avea ceva de moaște în uscăciunea lui, la optzeci de ani. CAMIL PETRESCU, O. II, 80. ◊ E x p r. A se preface în moaște = a se mumifica; f i g. a se usca, a se atrofia. Ori patimile-n pieptu-i s-au prefăcut în moaște, Ori nu-nțelege-amorul fiindcă nu-l cunoaște. MACEDONSKI, O. II, 94. - Pl.: moaște. – Și: (Învechit) moáștie (pl. moștii), moáste (ANON. CAR.) s. f., moști s. f. pl. – Din slavonul мошти.

SENSIBIL, -Ă, sensibili, -e, adj. 1. (Despre oameni, uneori urmat de determinări introduse prin prep. «la») Care are o sensibilitate ascuțită, care resimte puternic orice impresie fizică sau morală. Sensibil la frig. Sensibil la ironie. ▭ Cine ți-a spus dumitale că pentru a fi fericit e interzis să fii sensibil? SEBASTIAN, T. 79. [Dionis] pare foarte sensibil. EMINESCU, N. 77. ♦ Care poate fi ușor mișcat, impresionat; simțitor, impresionabil, emotiv. ♦ (Despre organe) Care reacționează la cea mai ușoară excitație exterioară. Ureche sensibilă. Stomac sensibil. 2. (Despre materie, lucruri, fenomene etc.) Care poate fi perceput prin simțuri; care produce o senzație sau o impresie. V. concret, material. ♦ Care se poate ușor constata; vădit, simțitor, apreciabil. Prețurile au înregistrat o sensibilă scădere. 3. (Despre instrumente sau aparate) Care funcționează sub acțiunea unui anumit agent (ca diferența de temperatură sau de greutate, schimbarea de presiune etc.). Balanță sensibilă. Placă sensibilă.

MELC ~ci m. 1) Moluscă cu corpul moale, vâscos, având pe spinare o cochilie în formă de spirală, iar pe cap patru tentacule sensibile. * A se mișca ca ~cul (sau cu pași de ~) a se mișca foarte încet. A tăcea ca ~cul a nu rosti nici o vorbă. 2) anat. Parte a urechii interne în formă de spirală. 3) tehn. Element al unui angrenaj (elicoidal), care servește pentru transmiterea unei mișcări de rotație între doi arbori perpendiculari. /Orig. nec.

tufli¹ vt [At: CIHAC II, 425 / V: (reg) tef~ / Pzi: ~lesc / E: form expresivă] 1 (Pfm; c. i. o căciulă, o pălărie etc.) A pune pe cap cu o mișcare rapidă și neglijentă Si: a îndesa, a înfunda, (pop) a plesni. 2 (Pop; îe) A ~ căciula pe urechi A se preface că nu știe nimic despre un anumit lucru de care este vinovat. 3 (Buc) A lovi pe neașteptate pe cineva. 4 (Mol) A lua multă mâncare în gură Si: a îndesa. 5 (Mol) A mânca repede și mult Si: a înfuleca. 6 (Mol) A ascunde ceva repede (în sân, în traistă¹ sau în buzunar).

vârtej n. 1. sensuri tehnice: a) unealtă de ridicat poveri sau de strâns doage; b) lemnul pe care se razimă carul și care se învârtește ținând drept corpul carului; 2. sensuri generalizate: a) vânt impetuos care suflă învârtindu-se; b) apă ce se mișcă învârtindu-se; c) fig. agitațiune foarte mare: vârtejul afacerilor; d) boală de amețeală la oi; e) rotunjirea urechii în vârf la vite. [Slav. VRŬTEJĬ, șurup]. ║ adv. ca un vârtej: caii sbor vârtej, răpiți de vânt AL.

POLIP, polipi, s. m. 1. Animal acvatic nevertebrat, cu corpul moale și cu gura înconjurată de tentacule, cu ajutorul cărora se mișcă și-și prinde hrana. 2. (Mai ales la pl.) Excrescență cărnoasă care se formează uneori pe mucoasa nasului, a urechii sau a altor organe. V. vegetație.

vâjâi [At: N. COSTIN, LET. II, 61/19 / V: ~jăi, ~jii, (înv) vâșii, vâzâi, vijii, (reg) văjăi, văjâi, ~jei, ~ji, văjii, vijoi, ~jui, vâzăi, vogi, vojai, vojăi, vojeti, voji, vojoi, vojoti, vojui, vujoi / Pzi: vâjâi, ~esc, 3 vâjâie, ~ește / E: vâj¹] 1 vi (D. vânt, cursuri rapide de apă, șuvoaie sau d. păduri, arbori mișcați de vânt etc.) A produce un zgomot șuierător (și puternic) caracteristic. 2 vi (Îe) A-i ~ cuiva capul (sau urechile, tâmplele, pex, creierul, auzul) ori a ~ în ureche A avea falsa senzație de zgomot continuu și obsedant, din cauza afluxului mărit al sângelui la cap Si: a țiui. 3 vi (Îae) A fi zăpăcit. 4 vi (Îe) A-i ~ (cuiva ceva) prin cap A-i trece (ceva) prin minte. 5 vi (D. corpuri, obiecte etc. care se deplasează, zboară, se învârtesc etc. cu viteză) A produce un zgomot strident, scurt și intens. 6 vi (D. haine) A fâșâi. 7 vi (D. sânge) A pulsa cu violență în artere (dând impresia unui zgomot). 8 vt (Reg; c. i. rufe) A clăti (17). 9 vi (D. zgomote, glasuri etc.) A se auzi tare Si: a răsuna. 10 vtf (Îe) A ~ daraua A marca ritmul cu daireaua (2). 11 vi (Pex; d. spațiul, locul în care se petrec diverse zgomote) A fi străbătut de sunete puternice, prelungi și vibrante Si: a răsuna, a vui (14). 12 vi (Îvp; d. insecte) A bâzâi (1). 13 vi (Reg) A murmura. 14 vi (D. foc sau d. lemnele din foc) A dudui (6). 15 vi (Pex, d. oameni) A se deplasa cu repeziciune (în număr mare). 16 vr (Fam) A se plimba. 17 vr (Fam) A se deplasa în grabă prin mai multe locuri.

*FLAȘNETĂ (pl. -te) sf. 🎼 Mică orgă portativă pusă în mișcare de un cilindru care se învîrtește cu o manivelă (🖼 2126): n’o să-ți cînte nimeni cu flașneta la ureche D. -ZAMF. [germ.].

AȚINTI, ațintesc, vb. IV. 1. Tranz. (Cu privire la ochi, p. ext. la privire, la căutătură) A îndrepta ochii țintă spre cineva sau ceva, a concentra privirea asupra unei ființe sau a unui lucru, a pironi. Căutau cu ochii... ațintiți dușmănos spre cer. PAS, L. I 12. Visam o pescuire minunată, stînd cu ochii ațintiți asupra plutei. SADOVEANU, N. F. 53. Spînul repede își ațintește privirile asupra lui Harap-Alb. CREANGĂ, P. 233. Ochii mei ce-n veci la tine Ațintesc a lor lumine. ALECSANDRI, P. I 144. ◊ (Cu intervertirea complementelor) Omul nalt și slab îl ațintește [pe străin] cu singurul ochi pe care-l avea. SADOVEANU, D. P. 155. ◊ Refl. Ochii tutulor se ațintiră la măiastra și mărturisiră că așa frumusețe... nici c-au mai văzut. ISPIRESCU, L. 283. ◊ (Rar, despre alte organe, p. ext. despre om și manifestări ale lui) Și eu am văzut cîrdurile de dropii, cutrierînd cu pas măsurat și cu capul ațintit la pază acele șesuri fără margine [ale Bărăganului]. ODOBESCU, S. III 14. Urechile erau ațintite spre astă cîntare nepovestită. POPESCU, B. I. 129. Junele, a cărui atențiune era ațintită la cea mai mică mișcare... auzi și el acest zgomot. FILIMON, C. 44. 2. Tranz. (Cu privire la arme de foc) A îndrepta spre o țintă, a ochi. Ațintește pușca asupra fiarei. 3. Intranz. (învechit, impropriu) A aspira, a năzui. a tinde, a ținti. Libertatea-n fața lumii a aprins un mîndru soare, Ș-acum neamurile toate cătră dînsul ațintesc. ALECSANDRI, P.A. 81. – Variantă: (învechit) aținta (ALEXANDRESCU, M. 26) vb. I.

VIBRAȚIE, vibrații, s. f. 1. Mișcare periodică de du-te vino, cu frecvență relativ înaltă; mișcare oscilatorie, vibrare (1). Un clopot bătu de patru ori, limpede și cu vibrații prelungi. DUMITRIU, N. 98. Vibrație sonoră = vibrație perceptibilă pentru ureche. (Glumeț) Jos pe-un vîrf de campanulă Pururea-n vibrație, Și-a oprit o libelulă Zborul plin de grație. TOPÎRCEANU, P. 155. 2. Vibrare (2). Bolta cerească se limpezise și, în vibrația orbitoare a dimineții, părea căptușită cu o imensă pînză de mătasă albastră. BART, S. M. 54.

ÎN prep. I. (Introduce un complement circumstanțial de loc) 1. (Complementul arată spațiul în interiorul căruia are loc o acțiune sau se află ceva) În cameră se făcuse o tăcere solemnă. BART, E. 388. Mergi sănătoasă, mămucă, zise cel mic, cu lacrimi în ochi. CREANGĂ, P. 20. În cotlon torcea motanul, pieptănîndu-și o ureche. EMINESCU, O. I 84. ♦ Printre. Nu departe stă Pepelea tupilat în flori de mai. ALECSANDRI, P. A. 116. 2. (În legătură cu verbe de mișcare; complementul arată spațiul în care intră cineva sau înspre care are loc o mișcare) S-arunca în slava cerului. ISPIRESCU, L. 1. Se suie iute în pod. CREANGĂ, P. 5. Îl duseră în templul cel mic. BĂLCESCU, O. II 260. ◊ (Complementul este un abstract) Acești ochi pătrundeau în sufletul lui ca două săgeți aprinse. HOGAȘ, DR. II 142. Iaca în ce încurcătură am intrat. CREANGĂ, P. 201. ♦ Printre, între. Visă că picase în niște turme de țapi furioși. BĂLCESCU, O. II 258. 3. (Complementul arată că starea sau mișcarea are loc la suprafața sau deasupra unui obiect sau între obiecte) Pe. Căluții muntenești nici nu erau asudați, cînd au poposit în culme. SADOVEANU, F. J. 545. Ce stai în capră ca un degerat și nu zici surugiilor să meargă? ALECSANDRI, T. I 110. ♦ Între. Și-atunci... scobește-te fata babei în dinți! CREANGĂ, P. 294. 4. (Complementul arată direcția sau ținta mișcării) La. Apucînd spre sat în vale, Ne-om da sărutări pe cale. EMINESCU, O. I 55. ◊ (După verbele «a lovi», «a trînti»,«a bate» etc.; complementul arată obiectul asupra căruia se răsfrînge acțiunea) Slujitorii deteră în timpine și în surle. ISPIRESCU, L. 2. Începe a bate în poartă, cît putea. CREANGĂ, P. 308. ◊ (Împreună cu verbele «a lega», «a fixa», «a anina» etc.; complementul arată obiectul de care se atîrnă sau se leagă ceva) În belciugul de la carîmbul dedesubt, din stînga, era aninată o bărdiță. CREANGĂ, P. 106. (După verbe care cuprind ideea de încunoștințare, răspîndire, difuzare) Împăratul a dat de știre, prin crainicii săi, în toată lumea. CREANGĂ, P. 77. ◊ (În corelație cu «din», fiind precedat și urmat de același substantiv, formează o construcție care arată o succesiune în spațiu) Trecu muntele, cățărindu-se din colț în colț. ISPIRESCU, L. 25. 5. La, în dreptul. Pîndind tocmai cînd era soarele în cruce... se răpede ca prin foc și ia trei smicele de măr dulce. CREANGĂ, P. 273. Iar colo bătrînul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate, Într-un calcul fără capăt tot socoate și socoate. EMINESCU, O. I 132. 6. (Împreună cu adverbe, prepoziții locale sau cu substantive, formează adverbe sau locuțiuni adverbiale, prepoziții compuse și locuțiuni prepoziționale) Înainte, înapoi, încoace, încolo, în cap, în cruciș, în curmeziș, în dos, înspre, în sus, în urmă, în față v. c. II. (Introduce un complement circumstanțial de timp) 1. (Complementul arată momentul, răstimpul, epoca în care se petrece o acțiune) Pleacă în mîndre nopți cu lună. EMINESCU, O. I 96. În vară dulci păsărele Sosesc voios. ALECSANDRI, O. 157. O cometă... nu vine în fiecare an. BĂLCESCU, O. II 10. ♦ (În legătură cu «pînă», arată momentul pînă la care ajunge acțiunea) Se adunase ca să privească alergarea de cai ce se prelungise pînă în luna lui septembrie. NEGRUZZI, S. I 35. ♦ (În corelație cu «din», fiind precedat și urmat de același substantiv, formează o construcție care arată o succesiune în timp) Amîna din zi în zi și de joi pînă mai de-apoi. CREANGĂ, P. 141. 2. (Complementul, format dintr-un substantiv determinat de un numeral, marchează intervalul de timp care se scurge de la un anumit moment) După, peste. De azi în trei zile plecăm. ISPIRESCU, L. 4. 3. (Complementul este un abstract care arată durata și alcătuiește împreună cu prepoziția un grup de cuvinte care poate fi înlocuit cu o propoziție subordonată de timp sau cu un participiu) N-am pățit eu asta numai o dată în viața mea. CREANGĂ, P. 124. Părea că-n somn un înger ar trece prin infern. EMINESCU, O. I 95. Nu apucase s-o afle în viață. NEGRUZZI, S. I 32. 4. (Cu nuanță cauzală) De vei păgubi în vreo neguțitorie, să-ți fie de învățătură. NEGRUZZI, S. I 251. III. (Introduce un complement circumstanțial de cauză, mai ales în legătură cu substantive abstracte) Din pricina..., în urma... Începe a face un tărăboi, de s-a sculat toată ograda în gura lui. CREANGĂ, P. 304. Dar ochii-i ard în friguri. EMINESCU, O. I 96. IV. (Introduce un complement circumstanțial de scop) A doua zi iarăși așa făcu... fără să-și mai aducă aminte că plecase în pețit. ISPIRESCU, L. 34. O vulpe rău stricătoare Ducîndu-se în vînătoare... PANN, P. V. I 69. V. (Introduce un complement circumstanțial de mod). 1. (Complementul indică modul propriu-zis) Rămase cîtva timp în picioare, rezemată cu spatele de tulpina unui nuc. VLAHUȚĂ, O. A. 125. Să se înțeleagă în scris. SLAVICI, O. I 74. Bătrînii, văzînd astă mare nenorocire și pe nora lor în așa hal, au început a o mustra. CREANGĂ, P. 89. ♦ (În_legătură cu substantive, formează locuțiuni adverbiale) În adevăr, în ascuns, în deșert, în grabă, în toată mintea, în taină, în zadar v. c. 2. (Construcția prepozițională are valoare comparativă) În formă de, ca. Vin cîntînd în stoluri fete De la grîu. COȘBUC, P. I 47. Fumul țigaretei... zboară în spirale. ALECSANDRI, P. A. 110. ♦ (Împreună cu substantivul care urmează alcătuiește un grup de cuvinte care poate fi înlocuit printr-un gerunziu) Tustrei feciorii babei umblau în cărăușie și cîștigau mulți bani. CREANGĂ, P. 4. Eu cu mîndra rîd în șagă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 80. ♦ Conform cu..., potrivit cu... Și-și tocmi oștile... cum știa el în legea lui. ISPIRESCU, L. 103. VI. (Introduce un complement circumstanțial instrumental) 1. (Complementul arată instrumentul propriu-zis) Se băteau urșii în coadă. ISPIRESCU, L. 1. Fiul craiului, văzîndu-se prins în clește... îi jură credință. CREANGĂ, P. 207. 2. (Complementul este un nume de materie) Din căsuța lui de humă A ieșit un greieruș, Negru, mic, muiat în tuș. TOPÎRCEANU, B. 54. Să-mi dea orzul fiert în lapte. ISPIRESCU, L. 16. VII. (Introduce un complement circumstanțial de relație) În ce privește, (cu privire) la. Un bondar rotund în pîntec... EMINESCU, O. I 87. Grîul... Erea-n spic cît vrabia, Erea-n pai ca trestia! TEODORESCU, P. P. 145. Mi-e murgul sprintinel, În picioare subțirel. ALECSANDRI, P. P. 17. VIII. (Introduce un complement indirect) Petrecea zile întregi cufundat în studiul documentelor adunate. GHICA, S. A. 142. ◊ (În legătură cu verbe care înseamnă «a se preface», «a se schimba», introduce complementul indirect, care arată obiectul prefacerii) Pădurile se schimbaseră în cîmpii. ISPIRESCU, L. 9. Luna lunecă și se coboară Și s-apropie de dînsul preschimbată în fecioară. EMINESCU, O. I 142. Amorul meu se prefăcu în compătimire. NEGRUZZI, S. I 47. ♦ (După verbe care înseamnă «a lovi», construcția prepozițională are valoare de complement direct) Să nu lovești în el! COȘBUC, P. I 53.

VÂRTEJ ~uri n. 1) Loc pe cursul unei ape unde aceasta capătă o mișcare de rotație, formând o adâncitură și antrenând tot ce aduce curentul. 2) Masă de aer puternică care se mișcă repede, atrăgând și ridicând în cercuri praf, nisip, zăpadă etc. 3) (la oameni, mai ales în creștet sau pe corpul animalelor) Porțiune unde părul crește în toate părțile. 4) Mișcare de rotație (amețitoare). În ~ul dansului. 5) Stare de buimăceală; zăpăceală. 6) Unealtă care funcționează prin mișcări circulare. 7) Crestătură rotunjită făcută ca semn la urechile vitelor. 8): ~ul pământului a) plantă legumicolă cu tulpina târâtoare și cu flori galbene dispuse în ciorchine; b) plantă cu tulpina joasă, având câte trei frunze la un nod și flori roșii în vârful tulpinii, care crește printre stânci. /<sl. vruteži

CUIB, cuiburi, s. n. 1. Culcuș de paie, fulgi și găteje, făcut de păsări, în copaci, în scorburi, sub streșinile caselor etc. pentru a se adăposti, a-și depune ouăle, a le cloci și a scoate pui. Dintr-un cuib cenușiu de rîndunele, sub streașină, spînzurau cîteva fire de paie legănate de vînt. C. PETRESCU, S. 13. Ca-ntr-un cuib v-adorm în suflet, cîntecele mele! GOGA, C. P. 13. Sub strașina veche și-naltă Sînt cuiburi – și-n ele S-ascund rîndunele... DEMETRESCU, O. 79. O pupăză care-și făcea cuib de mulți ani într-un tei foarte bătrîn și scorburos. CREANGĂ, A. 52. Somnoroase păsărele Pe la cuiburi se adună. EMINESCU, O. I 207. ♦ Cuibar. Bătrîna începu să se vaiete că i-a murit găina pe cuib. ISPIRESCU, L. 395. ♦ Fig. Culcuș. Tupilat în cuibul tău, legănat de mersul domol al căruței, îți umpleai urechile cu zvonurile nopții adînci. PAS, Z. I 45. 2. Fig. Locuință, sălaș. Cuibul tractoriștilor era scufundat în întregime în întuneric. De nicăieri nici o mișcare. MIHALE, O. 187. Ei hai, fiindcă tot am venit, să vedem cuibul poetului. REBREANU, R. I 184. Înlăuntru, în colibă, Chira ș-așteaptă,.. voinicul. Păreții cuibului sînt nălbiți și dați la mistrie. DELAVRANCEA, S. 165. ◊ Fig. Donici, cuib de-nțelepciune... EMINESCU, O. I 31. O! cuib al fericirilor! O! țară luminoasă! ALECSANDRI, O. 257. ◊ Reședință. Ștefan, Ștefan domn cel mare, în Suceava cuibu-și are. ALECSANDRI, P. P. 173. 3. Fig. (Cu sens peiorativ, urmat de determinări) Loc (ascuns) unde se ticluiește și de unde se propagă o acțiune dușmănoasă intereselor unei colectivități, unei națiuni, unui stat. V. speluncă. Aici a fost odată cuibul tîlharilor. DEȘLIU, G. 37. ♦ Focar. Ca să se sece influința boierilor și să stîrpească cuiburile feudalității [Alexandru Lăpușneanu] îi despoie de averi. NEGRUZZI, S. I 143. 4. Groapă în pămînt în care se seamănă legume sau cereale. A însămînța porumbul în cuiburi așezate în pătrat înseamnă a pune porumbul pe rînduri drepte în cuiburi care au între ele aceeași distanță. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2917. ◊ Mușuroi făcut, prin prășit, în jurul firelor de porumb sau de cartofi. [Cartofii] se prășesc, făcîndu-se și puțin cuib împrejurul tufelor. I. IONESCU, D. 300. ♦ Spațiu restrîns în care se găsește o îngrămădire de plante de același fel. Cuib de viorele. Cuib de ciuperci. 5. Cantitate de fermenți care produc acrirea vinului, a borșului, a laptelui. V. maia. 6. (Mil.; determinat prin «de mitralieră», «de armă automată» sau «de foc») Loc adăpostit care asigură tragerea unei arme automate în condiții bune. ♦ Determinat prin «de rezistență») Porțiune mică de teren amenajată pentru adăpostirea uneia sau mai multor arme automate.

SCOARȚĂ, scoarțe, s. f. 1. Înveliș extern al tulpinilor, ramurilor, lujerelor și rădăcinilor lemnoase; coajă. Auzirăm peste o vale, undeva, ciocănitoarea cea mare de munte, duruind sonor în scoarța copacilor. SADOVEANU, O. VIII 14. Potrivea scoarța întreagă a unui brad despoiat, pe acoperămîntul tupilat al stînii zdruncinate de furtună. HOGAȘ, M. N. 190. Într-o scoarță de copac O să bată tica-tac Tactul, ghionoaia. COȘBUC, P. I 301. ◊ (În metafore și comparații) Pieptarul de piele de căprioară și, dedesubt, cămașa de in erau scoarță de sînge închegat. SADOVEANU, O. I 17. Tunicile foșnesc la fiecare mișcare aspru, fiindcă de patru zile, de cînd le înmoaie prin noroaie... s-au întărit scoarță. C. PETRESCU, Î. II 33. Cu guler nalt, pînă la urechi, cusut scoarță. GHICA, la TDRG. ◊ Expr. Obraz de scoarță = om necioplit, lipsit de rușine, de bună-cuviință. S-a trece ea și asta; obraz de scoarță, și las-o moartă-n popușoi. CREANGĂ, A. 51. Mamă (sau soră) de scoarță = mamă (sau soră) vitregă. Această fată bună era horopsită și de sora cea de scoarță și de mama vitrigă. CREANGĂ, P. 283. 2. Învelișul exterior, tare al globului pămîntesc; coajă care se formează la suprafața pămîntului după ploi mari, urmate de secetă. 3. (De obicei determinat prin «cerebrală») Partea exterioară a emisferelor cerebrale, formată din substanță cenușie. Scoarța coordonează toate funcțiunile organismului. DANIELOPOLU, F. N. II 252. 4. Îmbrăcăminte rigidă a unei cărți, a unui caiet etc.; copertă. Pe masă se aflau foile dactilografiate și broșura, cu scoarțele roșii, sub o cămașă banală de dosar. C. PETRESCU, A. 353. Albumul ei cu scoarțe violete E plin de cărți poștale ilustrate. TOPÎRCEANU, P. 209. Vechiul lui caiet... ale cărui scoarțe vinete, pătate de stearină, îi aduceau aminte nopți de neodihnă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 75. ◊ Expr. Din scoarță în scoarță = de la prima pînă la ultima pagină, de la început pînă la sfîrșit, în întregime. Îmbulzeala la ranguri era atît de mare, că se umpluse din scoarță în scoarță condica pitacului domnesc. GHICA, S. 37. Ce batjocură să mă puie pe mine... să învăț a b c! pe mine care înțelegeam pe Erodian, din scoarță în scoarță! NEGRUZZI, S. I 7. 5. (Determinat uneori prin «de car») Perete de scînduri cu care se înlocuiesc loitrele carului cînd se transportă material granular. 6. Țesătură groasă, de obicei de lînă, lucrată cu diferite modele și flori, care se așterne pe pat, pe dușumea etc.; covor. Lumina se pierdea, fără urmă, în scoarțele bătrînești, pălite, care atîrnau pe pereți. DUMITRIU, N. 34. Iordache și Profira se culcară amîndoi în carul larg, plin de scoarțe și de cojoace. GALACTION, O. I 286. Frumoasele țesături și cusături ce se fac... pe învelitori (velințe, lăicere, scoarțe). ODOBESCU, S. II 107. – Pl. și: (6) scorțuri (SADOVEANU, B. 94).

* CIOCAN² (pl. -ane) I. sn. 1 🔧 Unealtă de fier, de diferite forme, avînd o coadă de lemn, și cu care se bate sau se lucrează fierul și alte metale (🖼 1187); (P): tot Țiganul își laudă ~ul, fiecare se laudă, socotește că e mai bun ceea ce-i aparține; a fi între ~ și nicovală, a fi într’o astfel de situațiune, încît ori încotro s’ar întoarce cineva, ar întîmpina greutăți sau ar da greș; F a sta ~ pe (sau a se ține ~ de) capul cuiva, a nu da pace cuiva supărîndu-l cu stăruințe spre a dobîndi ceva sau a-l îndupleca la ceva ¶ 2 🚜 Ciocănel cu care se bate coasa (🖼 1190) ¶ 3 🔧 ~ cu aburi, butuc enorm de fontă, pus în mișcare cu aburi (prin forța hidraulică sau prin electricitate), care se întrebuințează în uzine pentru lucrarea bucăților mari de fier (🖼 1188) ¶ 4 🫀 Unul din oscioarele așezate în urechea mijlocie (👉 URECHE) ¶ 5 Un fel de belciug de fier înțepenit la o poartă, cu care cineva lovește spre a vesti pe cei dinăuntru s’o deschidă. ❍ II. sm. 🐟 Pește de mare cu capul în formă de ciocan (Zygaena malleus) (🖼 1189) [comp. čekanŭ, bg. čukanŭ].

MELC subst. I. S. m. 1. Numele mai multor specii de gasteropode din încrengătura moluștelor, cu patru tentacule sensibile la cap, cu corpul moale, de obicei apărat de o cochilie răsucită în spirală ; (regional) culbec, bourel, bouț, cigă: a) (și în sintagma melc de vii sau melc de vie, N. LEON, MED. 87) specie de gasteropod care are cochilia de culoare gălbuie cu ușoare dungi laterale și cu deschiderea circulară (Helix pomatia). Cf. SIMIONESCU, F. R. 440; b) (și în sintagmele melc austriac, melc de cîmp, melc șerpesc, melc vărgat, BIANU, D. S. 459) specie de gasteropod a cărui cochilie are dungi cafenii de-a lungul spiralei (Helix austriaca). Cf. SIMIONESCU, F. R. 440 ; c) (și în sintagmele melc înfășat, N. LEON, MED. 87, zmelc de baltă. PĂCALĂ, M. R. 32) specie de gasteropod care trăiește în ape dulci, avînd cochilia ascuțită la vîrf, iar spirala prin care iese corpul animalului mult mai largă decît la celelalte (Limnaea stagnalis). Cf. SIMIONESCU, F. R. 442 ; d) (și în sintagma melc de frunze, PĂCALĂ, M. R. 32) specie de gasteropod fără cochilie, cu corpul de culoare închisă, aproape neagră, avînd o much e pe partea inferioară; (regional) babiță (Limax). Cf. ANON. CAR., SIMIONESCU, F. R. 441 ; e) (și în sintagmele melc de tunet, ALR I 1 190/896, melc vînăt, ib. I 1 190/746, zmelc șerpos, PĂCALĂ, M. R. 32) specie de gasteropod fără cochilie, cu corpul de culoare neagră, uneori roșcată (Arion empiricorum). Cf. SIMIONESCU, F. R. 441. Carte întru care să scriu mîncările de peaște i raci, stridii, melci, legumi, ierburi (a. 1749). GCR II, 42/12. Încît mijloc dă a-mi putea găsi melci pentru mîncare nu este (a. 1803). IORGA, S. D. VIII, 39. Unii mînîncă broaște țestoasă și melci. ȚICHINDEAL, F. 260/10, cf. BUDAI-DELEANU, LEX. Veara sînt obligați a da cîte 2 pui, 2 ferdele de ovăz, 200 melci, 1 bucată de rășină. BARITIU, P. A. I, 477, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D. Să sapă iarna din pămînt melcii de vie. BIANU, D. S. 459. Cu toate că pe la noi cuvîntul de melc nu se cunoaște, ci numai acel de culbec sau culbeciu, băieții îi cîntă pe acest nume ca să scoată coarnele. Melc, melc, codobelc. . . PAMFILE, J. I, 92. Prin grădini, prin vii, căci îi place mugurii viței (de unde și numele melc de vii), pe vremea umedă mai adesea, se poate observa și animalul. SIMIONESCU, F. R. 439. Tot atît de răspîndit. . . este melcul austriac sau șerpesc. . . a cărui cochilie se recunoaște lesne după niște dungi cafenii pe lungul spiralei. id. ib. 440. Am mîncat melci, supă de ceapă, am înghițit, nemăsurat, băuturi variate. BRĂESCU, A. 195, cf. GR. S. I, 191. Melc, melc Codobelc, Scoate coarne bourești. TEODORESCU, P. P. 191. Caută melci de cîmp și-i zdrobește bine cu coajă cu tot. ȘEZ. X, 61, cf. 140. E cu casă în spinare ca melcul sau casa-i e ca a melcului, în spinare, se spune despre oamenii care-și schimbă mereu domiciliul. Cf. ROMÂNUL GLUMEȚ, I, 22, ZANNE, P. iii, 86. Se strînge ca melcul în coaja lui, se spune despre cei timizi, sfioși. Cf. ZANNE, P. I, 552. Cu coarne ca boul, cu șa ca un cal, se urcă pe copaci ca un șearpe (Melcul). POP., ap. GCR II, 371. Am un ou și nu-i ou. Și-i cu coarne și nu-i bou (Melcul). GOROVEI, C. 119, cf. 117. Picioare n-avea, mîni n-avea, dar în copaci se suia (Melcul), ȘEZ. XIII, 25. ◊ (Ca termen de comparație, cu aluzie la forma de spirală a cochiliei animalului) Scară ca melcul. POLIZU. Paturile erau. . . așezate pe patru stîlpi lucrați ca melcul și cu niște dungi de aur. ISPIRESCU, L. 251. (Adverbial) [Luleaua] are coada adusă melc și un ornament în zigzag săpat în jurul gurii. ODOBESCU, S. II, 296. ◊ F i g. Zidind, schele-nalte și repezi ridici, încaleci pe lespezi cît munții, melci mici. ARGHEZI, VERS. 99. ◊ Expr. A merge (sau a umbla, a fi grabnic) ca melcul = a merge sau a se mișca foarte încet. Cf. ZANNE, P. IX, 661. ♦ P. r e s t r. Cochilia melcului (I 1). SIMIONESCU, F. R. 439. ♦ (Prin Munt. și Olt., la pl.) Mărgele alcătuite din mai multe cochilii înșirate pe ață. ALR II 3 355/791, 836. 2. (Regional) Epitet depreciativ pentru un om sau pentru un animal rămas în urmă cu creșterea. Com. din STRAJA-RĂDĂUȚI. 3. (Învechit, în forma melci; calc după v. sl. желъвь „scoică”, „broască țestoasă”) Broască țestoasă. CUV. D. BĂTR. I, 291/31, cf. DDRF. 4. (Regional)} prin confuzie cu mîlc în e x p r.) A tăcea ca melcul sau a tăcea melc = a nu scoate nici un cuvînt ; a tăcea chitic. Cf. IORDAN, L. R. A. 271. II. Subst. P. a n a l . (Cu aluzie la cochilia tare a melcului I 1 ; mai ales în forma melci) 1. S. n. și, rar, m. (Învechit și regional, adesea determinat prin „ochilor”) Orbita ochiului. I-au ieșit ochiul cel dirept din melci în afară. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 112^r/14. Tot ochiul, în chipul moviliții, din melciuri afară ca a broascăi ies. CANTEMIR, IST. 207, cf. 79, 106, DDRF, ALEXI, W. TDRG. Orbitele. . . se numesc adîncături, găvane, scovîrlii și melcii ochilor. CANDREA, F. 42. Voi, nouă fete, Ieșiți din mați, Din ficați. . . Din melciul Ochilor, Din auzul Urechilor. TEODORESCU, P. P. 367. Și cu mîna ți-oi lua [roșeața] Din creierii capului, Din auzul urechilor, Din melșul ochilor, Din toate ciolănelele. L CR. III, 246. Să ieși din cap, Din picioare,. . . Din melcurile ochilor, Din sfîrcul nasului. PĂSCULESCU, L. P. 147. ◊ (Suspec Melcii ochilor = globii oculari. Cf. DDRF, ȘĂINEANU, D. U. 2. S. n. (Bucov.) Partea cartilaginoasă a nasului. Cf. DDRF. Sub subst. „melci” înțeleg românii din Bucovina, în genere, părțile cele ciolănoase ale nasului. MARIAN, D. 152, cf. 150. 2. S. n. (Transilv., Bucov.) Partea tare din interiorul cornului, la vite. [La bou și la vacă] partea osoasă dinăuntrul cornului se numește melci. DAMÉ, T. 28. Tot „melci” se numește partea cea vîrtoasă care se află înnuntrul coarnelor de la vite. MARIAN, D. 152, cf. com. din STRAJA-RĂDĂUȚI. ♦ Partea tare a cozii animalelor ; cotorul cozii. Cînd se taie părul cozii unui cal, ceea ce țăranii nu fac, se zice că i-o tăiat coama pînâ-n melci. DR. V, 306. [Vaca] să aibă. .. coada lungă, melciu [= cotoru], nu fuioru. ALRT II 113. ♦ (Regional) Pielea groasă pe care o au caii sub genunchi, la picioare din spate sau deasupra genunchiului, la picioarele din față ; castană (Gil-Brad). DR. V, 305. ♦ (Regional) Maia² (Cerneteaz-Timișoara). DR. V, 304. III. S. m. P. a n a l. (Cu aluzie la forma de spirală a cochiliei melcului I 1) 1. (Adesea determinat prin „urechii”) Partea osoasă a labirintului urechii interne. 2. Organ sau angrenaj al unor mașini destinat să transmită, să transforme sau să utitilize în diverse feluri mișcarea de rotație. Piesa de prelucrat are o mișcare de avans, dată de un melc. IOANOVICI, TEHN. 291. Melc de sfărîmare. NOM. MIN. I, 55. În scobitura melcului se află frînghia. IONESCU-MUSCEL, FIL. 259. Printr-un melc cu care se prelungește axul valțului, fiecare rotație e transpusă mecanismului de măsurat. id. ȚES. 97, cf. SCÎNTEIA, 1963, nr. 3093. ♦ (RegionaL Trior. Com. din ȚEPEȘ-CERNAVODĂ. 3. Prăjitură făcută din aluat răsucit în spirală și presărat cu nuci. Cf. DL, DM. 4. (La pl.) Șuvițe de păr răsucite în formă de inelușe (în vederea ondulării). Cf. DM. 5. (Regional, art.) Numele unui dans popular. Cf. VARONE, D. 115, H II 100. ♦ (În forma melciul) Numele unui joc de copii (FĂGET-LUGOJ), H XVIII 78. – Pl.: (I, III) melci, (II) melciuri și melcuri (rar, m.) melci. – Și: (învechit și regional melci subst. ; (regional, I1) mălc, zmelc (ALR SN III h 729, ALR I 1 190/125) s. m. - Etimologia necunoscută. Cf. bg. мелчо, мелчев, мелчов.

UNDĂ (pl. -de) sf. 1 Val, talaz, apa mării, unui lac, unui rîu, etc., care se mișcă încoace și încolo ridicîndu-se și coborîndu-se pe rînd: (Sfîntul) au potolit și unda mării ce se scornise și vivorul au încetat (DOS.); Acuma la ureche-i un cîntec vechiu străbate... Ca molcoma cadență a undelor pe lac (EMIN.); își aduce Ialomița dinspre apus undele-i galbene și liniștite (VLAH.); pr. ext. poet. suprafața apei: Pășește lin o barcă pe unda adormită (ALX.); Ⓕ a ieși în ~, a ieși la suprafață: sfînta dreptate a ieșit în ~ pentru toți (ALECS.) ¶ 2 Pr. anal. Tot ce se ridică și coboară ca o undă, clocot: biata cătană se tot uita acum la scalda ce da unde (RET.) ¶ 3 Mold. Trans. Ⓕ Furie momentană (PAMF.) (VIC.) ¶ 4 ~ de sînge, val de sînge, țîșnitură: Și grabnic unda sîngelui țîșni din rană (COȘB.) ¶ 5 Ⓕ Val, roiu de oameni, mulțime nenumărată ce dă năvală: mai mulți din slujitori se mirau, curtea or păzi despre acea ~, au la mănăstiri s’or căra ca și alți tîrgoveți (N.-COST.) ¶ 6 Pr. ext. Ceea ce prezintă ridicături și scufundături ca niște unde; în spec. vorb. de păr: părul ei castaniu ce se slobozea în unde de mătase pe albii ei grumazi (NEGR.); perișorul subțire și tufos îi cădea pe umeri în unde (ISP.) ¶ 7 Succesiune alternativă de reflexe pe care le au unele stofe de mătase, ape ¶ 8 📻 ⚡ Serie de mișcări concentrice ce se propagă într’un fluid elastic în interiorul căruia s’a exercitat o impulsiune; unde sonore, unde luminoase, mișcări care se presupune că sînt produse în aer prin vibrațiunea corpurilor sonore, în eter prin vibrațiunea razelor luminoase, și cu care se explică fenomenele sunetului și al luminei; lungime de ~, distanța străbătută într’o unitate de timp de propagarea impulsiunii care a dat naștere undei; unde scurte, unde a căror lungime e mică [lat. ŭ n d a].

SFÎRC, sfîrcuri, s. n. 1. Vîrful elastic, moale sau cartilaginos al anumitor organe. Femeia își făcu loc alături de dînsul, astupînd gura copilului cu sfîrcul pieptului. REBREANU, I. 34. Foc îmi ieșea din sfîrcurile urechilor și mînile îmi erau înghețate. VLAHUȚĂ, O. A. 344. Bastonul... nu atinse decît ușor sfîrcul urechii amicului nostru. CARAGIALE, M. 91. ♦ Tendon cartilaginos care leagă între ele diferite oase ale corpului; zgîrci. Coastele sînt legate de osul spinării prin sfîrcuri, ca să se poată mișca. La TDRG. 2. Vîrful flexibil al mustăților, al cozii animalelor și, prin analogie, al unui bici. Mustața căruntă îi era răsucită și întărită cu săpun la sfîrcuri. SADOVEANU, O. VI 343. S-a așezat jos, privind mulțimea și legănîndu-și sfîrcul de coadă copoiesc. POPA, V. 109. Călușeii, atinși cu sfîrcul biciului, porniră pe podul de gheață. SANDU-ALDEA, U. P. 34. ♦ (Rar) Vîrful altor obiecte. Se culcă cu soarele la sfîrcul opincilor. GALACTION, O. I 46. Norii se grămădeau unul peste altul pe muchea dealurilor, zdrențuindu-se în treacăt de sfîrcurile brazilor. La TDRG- Ci mai tare mi-l bătea... Cu sfîrcul paloșului. TEODORESCU, P. P. 542.

ciuș interj. – Se folosește pentru a îndemna măgarii. Origine probabil expresivă; coincide cu bg. și ngr. (DAR). Cf. ciuș, s. n. (înv., Munt., spate, spinare), din bg. na čuš. – Der. ciuști (var. țuști), interj. (exprimă o mișcare rapidă, ca săritura unui iepure, zgomotul unei palme etc.), cf. bîști; ciuști, vb. (a țîșni, a sări brusc un iepure); ciușdi (var. ciujdi), vb. (a se ghemui; a ciuli urechile; a tăia crengile; a fura), ale cărui prime două sensuri îl imită pe a ciuli, iar ultimul pe a ciupi (DAR consideră sensul de la a fura drept primar și derivă cuvîntul de la bg. čužd „ciudat”).

VÎNĂ, vine, s. f. I. 1. Vas sanguin de diferite mărimi, care duce sîngele de la organe și țesuturi la inimă (v. venă); p. ext. (familiar) orice vas sanguin. Îl apucă de cheotoarea cămășii, sucind-o așa încît vinele lui Ion se umflau, iar fața i se roșea. REBREANU, I. 39. Pe fruntea lui brobonată de sudoare, o vină albastră se umflase de credeai că stă să plesnească. SANDU-ALDEA, U. P. 11. Vine albastre se trăgeau pe fața ei albă, ca o marmură vie. EMINESCU, N. 4. ◊ Expr. A-i îngheța (sau a-i sta, a i se slei) cuiva sîngele în vine = a-l cuprinde pe cineva groaza, a încremeni de frică. Sărmana fată simți sîngele sleindu-se în vinele sale. NEGRUZZI, S. I 28. A nu avea picătură de sînge în vine = a fi foarte slab, anemic. ◊ Fig. A pricepe cu simțul potențiat al urechii tale susurul colosal și nehotărît al imensului curs de viață ce însuflețește vinele lucrurilor, a sta tu singur neclintit în universala lunecare a totului cătră nesfîrșit. HOGAȘ, M. N. 56. 2. (Popular) Mușchi, tendon; fibră musculară. Să fi văzut îndoiala rotundă a trupului și dîrdîitul vinelor sprintene. DELAVRANCEA, S. 55. Strînse zmeul pe Greuceanu o dată; dar acesta, băgînd de seamă ce are de gînd zmeul, se umflă și se încordă în vine, și nu păți nimic. ISPIRESCU, L. 223. Ea auzise cum îl ursise și de pizmă, mai în urmă, îi luă vinele, și d-aia era el olog. id. ib. 313. ◊ Vînă de bou = cravașă făcută din ligamentul cervical posterior al boului (v. rîncă, gîrbaci); p. ext. lovitură dată cu o astfel de cravașă. Intră între noi, ridică vîna de bou, să ne înfricoșeze. STANCU, D. 269. L-a domolit degrabă cu vreo două-trei vine de bou pe spinare. CARAGIALE, O. III 76. ◊ Loc. adj. Tare de vînă sau vîrtos la vînă = puternic, viguros. Știind... că lupul e mai vîrtos la vînă decît dînsul. ODOBESCU, S. III 244. Oameni tari de vînă și oțetiți în foc. ALECSANDRI, P. III 210. Feciori buni de mînă, Căliți, tari de vînă. id. P. P. 63. Slab de vînă = neputincios, slăbănog. [Corciturile de vite] sînt slabe de vînă, că se culcă pe ogoare cînd dau de greu. I. IONESCU, D. 356. ◊ Expr. A fi numai vînă = a fi iute, îndemînatic, sprinten. Muntean e numa’ vînă și cu dragoste de oameni. DAVIDOGLU, M. 72. 3. Partea piciorului cuprinsă între genunchi și gleznă. Flăcăii cu ițari strînși pe vînă, cu bondițe înflorite pe trup, cu cămăși cu pui. SADOVEANU, O. I 73. ◊ Loc. adj. și adv. (Mai ales în construcție cu verbele «a sta», «a ședea») Pe vine = ghemuit, cu genunchii mult îndoiți și sprijinind greutatea corpului pe gambe. Gata să cadă pe vine de spaimă, bîigui. DUMITRIU, B. F. 54. O droaie de copii stau jos pe vine, împrejurul unei străchini mari, din care-nfulică. VLAHUȚĂ, O. A. 387. Pe (sau în) vine = (despre cioareci, nădragi etc.) lăsați, căzuți în ios de talie, spre genunchi; (despre persoane) cu cioarecii etc. lăsați sau căzuți. Slabi numai oase... nu se țin nădragii pe ei, le cad în vine. STANCU, D. 43. Dar și soțul de lîngă mine Fuge cu cioarecii în vine. SEVASTOS, N. 208. Brăcinar că-și desprindea, Cioarecii-n vine-i cădea. TEODORESCU, P. P. 629. (Regional, în legătură cu verbe de mișcare) Cu coada între vine = umilit, rușinat; cu coada între picioare. [Dracul] își ia coada între vine și se întoarce la stăpînu-su. CREANGĂ, P. 145. Gloata rușinată a ieșit ca lupul fabulei: «C-urechile pleoștite și coada între vine». NEGRUZZI, S. I 231. II. 1. Pătură minerală continuă infiltrată între straturile solului. V. filon. Vîna de-aur bănuită e adînc în munte ascunsă. MACEDONSKI, O. I 231. Diferitele pături ale stîncii sînt despărțite unele de altele de niște vine subțiri de sare. I. IONESCU, P. 33. ♦ Pînză subterană de apă care alimentează un izvor. Îndată dăm de o vină liniștită de apă. SADOVEANU, O. VII 338. Cînd apa într-un puț se tulbură, el se sleiește, adică se scoate tot nămolul... ca să... i se deschidă vechiul izvor sau vîna de apă. PAMFILE, I. C. 462. ◊ Fig. Din vîna populară extrage Delavrancea și unele motive de basm. VIANU, A. P. 172. Vîna apei = curentul, șuvoiul apei. 2. Fiecare dintre dungile colorate sau dintre canalele aparente care se ramifică pe suprafața unei frunze, a unui lemn, a unei pietre etc.; nervură. 3. Șuviță, coloană de lichid; șiroi, dîră. S-au dezlipit legăturile muiate de apă și uite ce vină groasă de sînge! SADOVEANU, O. I 33. ♦ Porțiune din rădăcina groasă a unui copac. Spuneți-mi acum anume: Ce pom e acel în lume, Care ramurele sale Toate le sare la vale Și vinele, rădăcina, li stau în sus cu tulpina? (Omul). GOROVEI, C. 257.

MĂTĂHĂI vb. IV. (Regional) 1. Intranz. A se mișca greoi, cu pași șovăitori; a se împletici, a se clătina; (regional) a mătăcăi (1), a mătăcăni, a mătăhăli. Vede un ostaș mătăhâind pe drum în toate părțile. CREANGĂ, P. 298, cf. F (1 885), 315. Se scoală și vine mătăhâind pînă la mal. . . E sfîrșit parcă de orice putere. SĂM. VI, 331, cf. I, 387. Bietul țigan tocmai atunci mătăhăni pe o lăture. D. ZAMFIRESCU, Î. 69. Omul păru că se dezmeticește, puse capul în pămînt și plecă deznădăjduit, trăgînd de funie văcșoara ce mătăhăia de slabă ce era. SANDU-ALDEA, D. N. 246, cf. id. U. P. 185. Adună apa de la strașina ce picură. Se duce apoi încetișor și o toarnă în urechile murdare ale purceilor, cari, sărind arși, fug mătăhâind și scuturînd din urechi. CIOCÎRLAN, P. P. 76, cf. 83. Morarul și-a luat dintr-un cotlon ghionderul, ca să se ducă în baltă pe întuneric. . . S-a dus mătăhăind. SADOVEANU, O. XIII, 837. 2. T r a n z. A mișca încoace și încolo, a clătina, a agita. [Sacagiul] mătăhăiește în dreapta și-n stînga un țurlui prin care se scurge apa din saca. ap. TDRG. ♦ I n t r a n z. Prisăcarul alergă după el, mătăhăind în sus cu o năframă. ap. TDRG. ♦ I n t r a n z. (Determinat prin „ din cap”) A moțăi. Sforăia, mătăhâind din cap. DDRF. - Prez. ind.: mătăhăiesc. – Și: mătăhí (ȘEZ. XX, 138), mătăhăní vb. IV. – Etimologia necunoscută. Cf. măhăi, mătănăi, mătăni.

suflà v. 1. a face vânt, împingând aerul prin gură; 2. a se mișca, vorbind de aerul agitat: vântul suflă tare; 3. a respira mai ales cu anevoie: ce sufli așa? 4. a îndrepta suflarea asupra (spre a ațâța sau stinge): a sufla lumânarea, focul; 5. a spune în taină: a sufla la ureche; 6. a răpi: i-a suflat punga; 7. a acoperi cu un strat metalic: a sufla cu aur, cu argint. [Lat. SUFFLARE].

FREZĂ¹, freze, s. f. 1. Unealtă cu unul sau mai multe tăișuri dispuse simetric în jurul unui ax și avînd o mișcare de rotație; servește la prelucrarea metalelor, lemnului și a altor materiale dure. Parcă se cînta toată ziua aici, parcă fiecare strung sau freză și aparatele de sudură nu huruiau, nu scîrțîiau, nu produceau zgomote să-ți scrijelească urechea, ci aveau fiecare cîntecul lor. CĂLUGĂRU, O. P. 130. 2. Frezmașină.

RĂU stare provocată de expunerea organismului brusc la mediul aerian care este în general ostil omului. Rău de altitudine, similar răului de munte, provoacă stări de indispoziție, palpitații, tulburări de vedere, atenție și memorie, dureri musculare și articulare, hemoragii etc., simptome care dispar după coborârea aeronavei la o altitudine mai mică. Rău de avion/de mișcare, este similar răului de mare. Se deosebește de rău de înălțime, apărând la câtva timp după decolare, în general în zborurile de lungă durată. Mișcările aeronavei se transmit organismului și sunt receptate de sistemul nervos și organul de echilibru din urechea internă, declanșând reflexe nervoase spre inimă, plămâni și, în special, aparatului digestiv. La această stare de disconfort contribuie și alți factori: mișcările corpului și ale ochilor, teama de zbor, zgomot și vibrații produse de motoare, aer închis, mirosuri neplăcute și factorul psihic (vederea altor persoane suferind de rău de avion).

apléc, a -á v. tr. (lat. ápplico, -áre. – Aplec, apleacă. V. aplic, plec). Plec, înclin, mișc spre o parte un lucru vertical: îmĭ aplec capu la dreapta, aplec o prăjină pe care o țin în mînă. Alipesc la pept un prunc ca să-l alăptez: copilu, pînă nu plînge, nu-l apleacă mama (Prov.) Fig. A-țĭ pleca urechea la nevoĭa cuĭva, a-l asculta la nevoĭe, a-l ajuta. V. refl. Mă plec, mă înclin ca să rîdic ceva orĭ în semn de salut. Se apleacă ziŭa, se apropie de seară. A ți se apleca, a ți se strica stomahu de mîncare, a ți se face greață, a te cĭumurlui, a-țĭ veni să verșĭ (și decĭ a te înclina).

trage v. (activ) 1. a mișca spre sine sau după sine: a trage masa mai încoace, boii trag plugul; a trage de mânecă, a provoca de a spune: tot ce are pe inimă; 2. a trage prin aspirațiune: a trage vin din bute; a trage tutun, a fuma; a trage cu urechea, a asculta cu luare aminte; a trage la măsea, a bea; 3. a respira greu: a-și trage sufletul; a trage de moarte, a fi în agonie; 4. a face să iasă, a scoate: a trage sabia din teacă, a trage cișmele; fig. a trage folos; 5. a lungi, a întinde tare: a trage o funie, a trage de urechi; 6. a desena: a trage o linie; 7. a tipări: a trage o carte în mii de exemplare; 8. a lua într’o doară: a trage la sorți; a trage o poliță, a adresa cuiva plata ei; 9. a arunca săgeți, a descărca o armă de foc: a trage cu arcul sau cu pușca, a trage cu tunurile; 10. a da repede: a trage o înjurătură, o palmă; 11. a face: a trage un somn, un chef; 12. a suporta, a suferi urmările (obișnuit rele): capul face, capul trage; fig. a trage nădejde, necaz; 13. a îndemna: nu-l trage inima la nimica; 14. a chema înaintea justiției: a trage în judecată; 15. a face să sune trăgând: a trage clopotele; 16. a scoate sunete: a trage din vioară; 17. a face masaj: l’a tras pe tot corpul.║ (neutru) 1. a sufla tare (de vânt); 2. a fi un curent de aer: casa asta trage; fig. a trage a sărăcie; 3. se zice de soba când arde bine; 4. a fi greu, a cântări: a trage ia cumpănă; 5. a se opri în treacăt: a trage în gazdă. ║ (reciproc) 1. a se retrage: s’a tras la casa lui CR.; 2. a avea origina, a se cobori: se trage din neam mare GR. Al.; 3. fig. a proveni: nu voiu să ți se tragă moartea dela mine CR. [Lat. TRAHERE].

DA¹ (dau; perf. dădui, detei, ❍ dedei; part. dat) I. vb. tr. 1 A întinde cuiva să ia ceea ce cere, ceea ce-i trebue sau ceea ce i se cuvine (în opoziție cu a lua): cere și ți se va da; ~ de pomană, a dărui; Ⓕ: ~ dreptate; ~ voie; ~ un sfat; ~ pace, a lăsa în pace ¶ 2 A oferi un preț: i-am dat un milion pe casă și n’a primit ¶ 3 A oferi în dar: cei ce dau la mese și la ospețe cunoscuților și prietenilor lor (ISP.) ¶ 4 A vinde: cum dai trandafirii, mamă, o întrebai eu tare? (DLVR.); ~ pe bani; ~ pe datorie ¶ 5 A jertfi: a-și ~ viața pentru patrie ¶ 6 A însărcina, a pune să facă ceva: ~ de lucru; ~ să-și facă haine ¶ 7 A produce, a face: ~ poame; ~ iarba, a încolți; ~ frunze ¶ 8 A scoate: ~ un țipăt; ~ un miros plăcut ¶ 9 A înmîna, a preda, a încredința: ~ în seama cuiva; ~ în primire; a-și ~ fata după cineva, a o mărita ¶ 10 A pune, a așeza: ~ la o parte ¶ 11 A duce, a purta, a plimba: pe borfași îi da prin tîrg, bătîndu-i la spete (I.-GH.) ¶ 12 A împărți: ~ cărțile ¶ 13 A lovi cu, a trage: ~ pe cineva cu capul de pereți; ~ o palmă; ~ pinteni; dete o săgeată, dete două, și nu-l nimeri (ISP.) ¶ 14 A arunca: ia cucoșul ist obraznic și-l dă în fîntîna ceea (CRG.); ~ pe fereastră; ~ pe scări, ~ jos, a arunca jos; a coborî; ~ afară, a alunga, a izgoni din casă, etc; a vărsa, a borî; Ⓕ: ~ vina pe cineva ¶ 15 A împinge: ~ ușa de perete ¶ 16 ~ cu ..., a unge, a mînji, a spoi: ~ ghetele cu vacs; ~ cu ceară ¶ 17 A hotărî, a orîndui (vorb. de soartă): așa i-a fost dat; a face să se întîmple: Dar’ar Domnul Dumnezeu ... ¶ 18 A ura: ~ bună ziua ¶ 19 A căuta, a încerca, a se pregăti: a dat să plîngă, dar ochii lui nu mai aveau lăcrămi (VLAH.); ¶ 20 Urmat de un substantiv, e întrebuințat perifrastic în locul verbului: ~ ajutor, a ajuta; ~ ascultare, a asculta; ~ brînci, a îmbrînci; ~ fuga, a fugi; ~ gata, a găti, a isprăvi; ~ greș, a greși; ~ naștere, a naște; ~năvală, ~ busna, a năvăli; ~ vina, a învinui ¶ 21 Formează diferite locuțiuni: ~ dosul, a fugi; ~ drumul, a lăsa să plece; ~ foc, a aprinde; ~ loc, a produce; ~ ochii, a zări, a vedea; ~ tîrcoale, a umbla de jur împrejur; ~ țîță, a alăpta; ~ de rușine; ~ ureche (MAR.), a asculta. II. vb. intr. 1 A umbla, a merge: ~ înainte; ~ înapoi; ~ îndărăt ca racul; tată-său dete pe altă parte și-i ieși înainte (ISP.); nimeni nu se încumenta să dea dincolo cu piciorul (S.-ALD.) ¶ 2 A trece: deteră prin foc și prin apă, și după dînșii! (ISP.) ¶ 3 A mișca, a clătina: cine dă din mîini, nu se ’nneacă; m’am adăpostit la spatele trăsurii, dînd din mîini și din picioare (I.-GH.); ~ din cap ¶ 4 A veni: cînd mai dai pe la noi? de trei zile n’a mai dat pe-acasă; mai în toată ziua da pe la școală (CRG.); a-i ~ în gînd ¶ 5 A ieși: a dat sufletul din mine; dă lapte din piatră; îi dete rînjitul prin piele (ISP.); i-a dat sîngele pe nas ¶ 6 A intra: îi dă apa în gură; îi dete un fier ars prin inimă; de se va prileji să dea lupii în vii (PRV.-MB.) ¶ 7 A (se) atinge, a se lovi: a dat cu capul de tavan; ~ cu capul de prag, de zid; ~ de fund; a ~ cu nasul de pămînt, a cădea ¶ 8 A întîlni, a găsi: în pragul dealului, dai de casele boierului Dinu (D.-ZAMF.); căutînd într’o ladă ... dau peste o gazetă de cele mari (I.-GH.) ¶ 9 A ajunge: ~ de capăt, de căpătîiu ¶ 10 A lovi, a bate: ce dai în mine? deteră în păgîni de-i svîntară (ISP.); ~ cu sabia; ~ cu piciorul; ~ pestenas; slujitorii deteră în tîmpine și în surle (ISP.); Ⓟ: nici cît ai da în cremene; unde dai și unde crapă 👉 CRĂPA ¶ 11 A arunca: ~ cu pietre într’un pom; toată lumea dă în pomul cu roade (ZNN.) ¶ 12 A trage, a descărca: ~ cu pușca, cu praștia în cineva; ~ la semn; ~ din tunuri ¶ 13 A cădea: ~ în (sau pe) brînci; ~ în apă; dedeau în gropi de proști ce erau (ISP.); cărturarul ... dădu în genunchi, cerînd iertare (DLVR.); Ⓕ: a dat păcatul peste mine ¶ 14 A se face, a se produce: dete un îngheț de nu se mai puteau mișca din loc (ISP.) ¶ 15 A avea vederea spre: ferestrele odăii mele dau în curte, în grădină ¶ 16 Urmat de o prepoziție însoțită de un substantiv, formează locuțiuni perifrastice în locul verbului simplu: ~ în copt, a se coace; ~ în genunchi, a îngenunchia; ~ în spor, a spori; ~ de știre, a înștiința; ~ de veste, a vesti; ~ înainte, a continua. a urma ¶ 17 Formează numeroase locuțiuni: ~ de gol; ~ de hac; a-i ~ mîna; a-și ~ în petic; ~ de urmă, etc. (👉 cuvintele respective). III. vb. refl. 1 A se duce, a se pune, a se așeza: se dete în lături; dă-te la o parte; a se ~ mai încolo; a se ~ înapoi; îi venea să se dea la umbră sub cîte un copac nalt și stufos (ISP.) ¶ 2 A se lăsa: a se ~ rămas, prins, învins; a se ~ spre odihnă; a se ~ somnului ¶ 3 A intra: a se ~ în vorbă ¶ 4 A trece: se dete în partea ei (ISP.) ¶ 5 A se atinge, a se apropia: lupul se dă la oi, uneori și la oameni ¶ 6 A se deda: a se ~ la băutură ¶ 7 Formează numeroase locuțiuni: a se ~ afund, a se afunda, a se cufunda; a se ~ pe ghiață; a se ~ jos, a se coborî; a se ~ peste cap, a se rostogoli (peste cap); a se ~ drept, a vrea să treacă drept ..., a face să creadă lumea că e ...; a se ~ în vorbă, etc. [lat. dare].

SUBIECT s. n. (cf. lat. subjectum): 1. parte principală de propoziție despre care se spune ceva cu ajutorul predicatului. Răspunde la întrebările cine? sau ce? și poate fi exprimat prin substantiv, prin pronume, prin numeral, prin verb la modurile infinitiv, supin și gerunziu sau prin interjecție: „Copiii plângeau pe vatră” (Folclor); „Dar Manole sta / Nici că mai lucra” (Folclor); „Luca Moșneagu, însă, mâna cum știa el” (Ion Creangă); „În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi” (V. Alecsandri); „Se auzea fâșâitul unui câine” (I. Al. Brătescu-Voinești); „El pin tei va viscoli” (M. Eminescu); „Mă rog, ce doriți dumneavoastră?” (M. Sadoveanu); „Bine, bine, firește, șopti dânsul cu o voce ca un suspin prelungit” (L. Rebreanu); „Ale noastre sunt flori la ureche...” (Ion Creangă); „Acela avea două părți din oi” (M. Sadoveanu); „Soarele însuflețea picăturile de rouă care atârnau pe vârful frunzelor mici și ascuțite de brad” (C. Hogaș); „Dar aste decorații cum, cine ți le-a dat?” (V. Alecsandri); „N-apucă să isprăvească vorba și se auzi ceva” (Folclor); „Totuși nici unul nu m-a mișcat așa de mult, frate dragă...” (M. Sadoveanu); „Unde-s doi, puterea crește” (V. Alecsandri); „Al doilea n-a mai avut răbdare”; „Sosind la locul unde trebuia a priimi moartea, gâdea cu satârul în mână se apropie de osândit” (N. Bălcescu); „Ce s-a întâmplat pe urmă nu e greu de-nchipuit” (G. Topârceanu); „S-a auzit strigând;” „S-a auzit buf!” etc. ◊ ~ simplu: s. exprimat printr-un singur cuvânt, reprezentant al unei părți de vorbire; printr-o singură unitate de expresie, ca de exemplu „Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari” (M. Eminescu); „Și au dzis Purice aprodul...” (I. Neculce). ◊ ~ complex: s. alcătuit dintr-o parte de vorbire cu sens lexical suficient, precedată de un adverb de mod de precizare, de întărire sau de exclusivitate, ca în exemplele „Chiar eu l-am văzut”; „Tot lemnul este mai bun”; „Numai Ștefan îl poate convinge”. ◊ ~ multiplu: s. exprimat prin două sau mai multe cuvinte, reprezentante ale uneia sau mai multor părți de vorbire; prin două sau mai multe unități de expresie, aflate într-un raport de coordonare, ca în exemplele „...încet-încet, pocnetele și strigătele s-au pierdut, s-au stins” (I. Al. Brătescu-Voinești); „Jder și Nicoară au prins a bate și a mâna înapoi coada” (M. Sadoveanu). ◊ ~ dezvoltat: s. alcătuit dintr-o construcție infinitivală relativă subiectivă, dintr-o construcție de supin nominală, dintr-un substantiv și un adjectiv pronominal posesiv, legate între ele prin cratimă și formând o unitate, sau dintr-un numeral cardinal, cu care, de asemenea, formează o unitate, ca de exemplu în „Nu-i cine povesti;” „E greu de ajuns cosmonaut;” „Soru-sa a plecat acolo”; „Până aici sunt zece metri.” ◊ ~ exprimat: s. concretizat în context sub forma unei părți de vorbire. El poate fi la rândul lui, determinat (când se referă exclusiv la persoana reprezentată de partea de vorbire prin care este exprimat) sau nedeterminat (când nu se referă exclusiv la persoana pe care o reprezintă partea de vorbire prin care este exprimat, ci la toate persoanele), ca în exemplele „Da’ tu de ce tragi? mă-ntrerupe maiorul” (I. L. Caragiale); „Ce e rău și ce e bine / Tu te-ntreabă și socoate” (M. Eminescu). ◊ ~ neexprimat: s. neconcretizat în context sub forma unei părți de vorbire. El poate fi, la rândul său, inclus în forma verbală (dedus din desinențele persoanelor I și a II-a ale acesteia) sau subînțeles din context (dedus din propozițiile anterioare în care a fost exprimat, ca reprezentant al persoanei a III-a): „Dacă văzui și văzui, / Șoim de codru mă făcui” (Folclor) – eu; „Ce să stai așa? Îmbătrânești” (I. Agârbiceanu) – tu; „N-avem nevoie de nici o hârtie” (M. Sadoveanu) – noi; „Zdrobiți orânduirea cea crudă și nedreaptă” (M. Eminescu) – voi; „Se apropie încet de el și începe să-i care la pumni în cap” (I. L. Caragiale) – el, arendașul despre care s-a vorbit mai înainte, în alte propoziții. S. inclus, corespunzător persoanei a II-a singular, poate fi și el determinat (când se referă exclusiv la persoana a II-a, exprimabilă printr-un pronume personal) sau nedeterminat (când nu se referă exclusiv la persoana a II-a, exprimabilă printr-un pronume personal, ci la toate persoanele), ca în exemplele „Degeaba te mai sclifosești, Ioane” (Ion Creangă) – tu; „Oriîncotro te-i uita, vezi colori felurite ca un întins curcubeu” (N. Bălcescu) – tu (= eu, tu, el, ea, noi, voi, ei, ele). ◊ ~ anticipat: s. care anticipează, care anunță structura de bază cu această funcție. El este exprimat prin formele de nominativ ale pronumelui personal, așezate înaintea părților de vorbire care îndeplinesc această funcție (substantive, pronume, numerale): „Vine el tata și-ai să vezi tu!”; „Vorbește ea Maria așa, dar tot îi pare rău”. ◊ ~ reluat: s. care reia, care subliniază structura de bază cu această funcție. El este exprimat prin formele de nominativ ale pronumelui personal așezate după cuvintele care îndeplinesc această funcție (substantive, pronume, numerale): „Virtutea pentru dânșii ea nu există” (M. Eminescu); „Interesul pentru efort el nu se prea vede”. În limba română nu există o corespondență perfectă între s. gramatical (definit mai sus) și s. logic (autorul real al acțiunii exprimate de un verb), în sensul că termenul corespunzător s. logic în cazul folosirii diatezei pasive, a reflexivului pasiv, a participiului pasiv, a unui anumit verb unipersonal sau impersonal și a unui anumit tip de expresie verbală reprezintă în planul gramatical fie complementul de agent, fie complementul indirect: „Elevii sunt ajutați de profesor”, „Blocurile se construiesc (= sunt construite) de către muncitori”, „Desenul făcut de tine este reușit”; „îmi plac florile”, „Îmi vine amețeală”, „Nu-i trebuie nimic”, „Mi-e teamă de apă”, „Ți-e foame mereu” etc. ◊ ~ gramatical: partea principală de propoziție despre care se spune ceva cu ajutorul predicatului. El este punctul de plecare în comunicare și intră în relație gramaticală, prin acord, cu predicatul propoziției: „Elevul citește” (acord în persoană și număr: a III-a singular). ◊ ~ logic: s. al judecății, primul ei membru, obiectul gândirii noastre, despre care spunem ceva cu ajutorul predicatului logic. El este punctul de plecare al judecății. Nu întotdeauna există o identitate între s. gramatical și s. logic, fiindcă nici planul logic nu corespunde întotdeauna planului gramatical. Astfel: în exemplul „Elevul citește”, există o identitate între s. gramatical și cel logic, pe când în „Elevul este ascultat de profesor.” nu există această identitate (elevul este s. gramatical, iar profesor s. logic). ◊ propoziție fără ~: v. propoziție. Pentru clasificarea s. v. criteriu. 2. persoană anchetată de către un anchetator (v.), pe baza chestionarului lingvistic, în vederea alcătuirii unei lucrări de dialectologie sau a unui atlas lingvistic; informator folosit de către anchetator în geografia lingvistică, în cercetarea dialectelor (v. informator).

MUTA vb. I. I. (Predomină ideea deplasării) T r a n z. și r e f l. (Învechit și popular) A (se) mișca, a (se) urni (din loc); a (se) clătina. Și-i va goni pre dînșii glas de frunză mutîndu-se (f o ș n e t u l u n e i f r u n z e c l ă t i n a t e d e v î n t B 1938). BIBLIA (1688), 91²/34. Zoroastru . . . făcea ca stelele să se mute din loc. EMINESCU, N. 60. Vasîle Baciu se mută de pe un picior pe celălalt. REBREANU, I. 343. El mîna punea, Șaua că mișca, Șaua că muta, Dar n-o ridica, Că nu mi-și putea. TEODORESCU, P. P. 495. Furnica nu răstoarnă muntele, dar îl poate muta din loc. SLAVICI, O. I, 54. ♦ R e f l. (Prin Transilv.; despre membrele corpului) A ieși din încheietură; a se scrlnti. Cf. ALRM I/I h 206. ♦ R e f l. P. e x t. A porni la drum, a pleca; a merge, a umbla, a se deplasa (apropiindu-se sau depărtîndu-se de un punct). Nu se va muta (nu a p r o p i e-s e PSALT.) cătră tinre hicleanulu. PSALT. HUR. 3^v/4. Și de acolo mutămu-nă (v ă n s l ă m u N. TEST. 1648, m e r g î n d BIBLIA 1688) . . . sosimu întru Anticrihei. COD. VOR. 18/11. Puținelu se mutară (m a i m e a r s e r ă N. TEST. 1648, d e p ă r t î n d u-se BIBLIA 1688). ib. 90/29. Rădicîndu-se se mute-se fiii lui se ceară. PSALT. 235, cf. 117. Dară că ce, Doamne, te mutași departe ? DOSOFTEI, PS. 32/1. 2. T r a n z. A mișca, a scoate din locul în care se găsește și a așeza în alt loc; a deplasa, a strămuta, a transfera. Muta-te-va de satul tău. PSALT. HUR. 44^r/11. Viniile diîntru Eghypet mutași (a d u s e ș i H). PSALT. 166. Muta-vă-voi mai departe decît în Vavilon. CORESI, PS. 30/10, cf. URICARIUL, VII, 64. Și sfătuia undi vor rădica Ioniia, să o mute, și în ce locu . . . să o pui. HERODOT (1645), 506. Oboară domni și giudeațe și împărății mută de la o semenție la altă semenție. VARLAAM, ap. GCR I, 105/25. Să mute vreun hotar den locul său. PRAV. 280, cf. 40, 199. Oameni mutați pre aceste locuri. N. COSTIN, L. 142. Neamuri carile ellinii cu nume de varvari le poreclia . . . de pre țări, pre carile lăcuia și de pe furtuna carea după vremi îi muta. CANTEMIR, HR. 75, cf. 297. Împărăția au mutat pe Mîrza Pașa la Tighinea. AMIRAS, LET². III, 138. Ca nu cumva [grîul] să se aprindă, va fi bine de a-l muta din loc, amestecîndu-l cu lopețile. I. IONESCU, C. 177/8. Vezi tu buțite aste două ? Una-i cu apă, alta cu putere. Să le mutăm una-n locu alteia. EMINESCU, N. 10. După războiul cu Radu Vodă Basarab, măria sa Ștefan mutase hotarul de la apa Trotușului cu mult mai la vale, pînă la apa Milcovului. SADOVEANU, F. J. 692. Perne albe i-a mutat Cînd la cap, cînd la picioare. ALECSANDRI, P. P. 112, cf. DOINE, 8, RETEGANUL, TR. 124. Dă-mi-l, Doamne,-n mîna mea, Să-l lovesc o dată bine, Să-i mut punga-n sîn la mine. ȘEZ. I, 140, cf. 12, 247, ANT. LIT. POP. I, 114. ◊ E x p r. (Familiar) A-i muta (cuiva) fălcile (sau căpriorii) = a bate (pe cineva) tare, lovindu-l peste obraz. Jandarmii vă suduie și vă mută căpriorii. C. PETRESCU, Î. II, 92. Simțiîn inimă o pornire cumplită. Să se ducă la Bădîrcea . . . și numaidecît să-i cîrpească o palmă grea, să-i mute fălcile. PREDA, D. 77. ◊ R e f l. p a s. Toate lucrurile pe cari le au prășitorii cu dînșii . . . se numesc bulendre . . . Aceste bulendre se mută înaintea prășitorilor. PAMFILE, A. R. 81. Piatra care se mută din loc în loc nu prinde rădăcină. ZANNE, P. I, 249, ◊ R e f l. Ce ieși iară, nu den loc și să se mute, nici îmblă Dumnezeu den loc pe alt loc, ca trupul, ce pretutindinea iaste. CORESI, EV. 354. Se vor muta dentr-un loc într-altul. PARACLIS (1639), 255. Și au socotit cum, de nu vor da perșii război într-aceia zi, să să mute lângă un ostrov. HERODOT (1645), 486. Mutîndu-se și într-o aripă și într-alta, unul den copiei [sic !] lui ce-l păziia . . . i-au zis. M. COSTIN, ap. GCR I, 200/16. Se vor muta [albinele] la fagurii în carii se plămădesc și scot trîntorii. ECONOMIA, 181/6. Apele primblărețe de ici colea s-au mutat. CONACHI, P. 212. Mă scol, mă mut de-aicea, duc păsurile mele . . . în fundul unui crîng. ALEXANDRESCU, O. I, 250. Așa numai să se mute de pe vatră pe cuptiori, știe și hleabul de baba mea de-acasă. CREANGĂ, A. 130. Ș-apoi m-au sărit caii, și s-a mutat bătălia mai departe. DELAVRANCEA, O. II, 224, cf. 58. Așa trăiau acești eroi parazitari ai vechilor noastre gospodării, mutîndu-se din loc în loc, unde îi ducea fantezia. ANGHEL, PR. 110. Stă și-așteaptă fără glas, Parcă să măsoare, Cum se mută ceas cu ceas Umbra după soare. TOPÎRCEANU, B. 10. Coco s-a mutat pe vergele de cîteva ori, s-a suit pe trapez, a ieșit din colivie. ARGHEZI, P. T. 110. Se mixta de pe mormînt pe mormînt, plîngînd și văietîndu-se. RETEGANUL, P. IV, 65. ♦ A b s o l. (La imperativ, pers. 2 sg.) Termen folosit pentru a îndemna un animal să schimbe piciorul (la muls, la potcovit etc.). Com. MARIAN, cf. A VI 26. ♦ A numi (pe cineva) cu serviciul în altă parte, a transfera într-un post. Era mutat la Curtea de Apel din București. C. PETRESCU, C. V. 10. ♦ (Învechit, rar) A alunga, a izgoni. Au mutat pre d[u]mn[e]zăii cei streini den mijlocul lor. BIBLIA (1688), 182²/2. ♦ (Jur.; învechit) A transmite. Lucrul său . . . nu cu bună dreptate mutat din stăpînirea celui ce l-au avut în stăpînirea celui ce l-au luat. PRAVILA (1814), 27/17. (R e f l. p a s.) Nu poate să se mute acest drit . . . asupra unui al treilea. ib., ap. TDRG. ♦ R e f l. (Prin Transilv. și Ban.; despre boli) A fi contagios; a se transmite de la om la om. Am căpătat boala de la al [ = alt] biteag, s-o mutat boala. ALR II 4 182/2, cf. ALRM II/I h 163. ♦ F i g. (Învechit, rar; cu determinări introduse prin prep. „la”) A pune pe seama, pe socoteala cuiva; a atribui. Cela ce piierde, fiește cîndu nu va să afle vina sa, ci mută la altul. URECHE, L. 162. ♦ R e f l. (Învechit, rar) A se referi. Piatra ce nu o socotiră ziditorii, acea fu în capul unghiului. Acesta cuvînt să mută la Domnul Hristos. DOSOFTEI, PS. 8/19. ♦ (Regional; cu complementul „vinul”) A pritoci. ALR SN I h 246. ♦ (Complementul indică piesele jocului de șah) A schimba locul pe tabla de joc; a mișca (II). Mut regele . . . Iar eu am să mișc doi pași pionul damei. SADOVEANU, O. XI, 675. 3. T r a n z. F i g. (învechit și popular; cu determinări de felul „din viață”, „dintre cei vii”, „din această lume” etc.) A omorî; a pune capăt vieții cuiva. Ne-u zisu marele giudețu . . . să te mutăm din aceasta lume (cca 1550). CUV. D. BĂTR. II, 450/21. O au mutat dintr-această viață trecătoare. DOSOFTEI, V. S. septembrie 20/8. S-au părut D[o]mnului nostru să-mi mute copilașii . . . spre lăcașurile ceale de acolo. MINEIUL (1776), 180^v1/17. Și domniră în pace și în liniște, pînă ce, vrînd Dumnezeu, i-a mutat din lumea aceasta. ISPIRESCU, L. 145. ♦ R e f l. A muri¹ (1). Doamna Alexandra . . . s-au mutat cătră Christos (începutul sec. XVIII). MAG. IST. V, 28. Generalul pensionat Ioan de Seetal, care de la 1814 petrecea aici, s-au mutat din aceasta lume. GT (1841), 1¹/8. Fiecare om, mutîndu-se din viața aceasta, trebuie să treacă peste o mulțime de rîuri și pîraie. MARIAN, L. 300, cf. 128. Îndată ce s-a mutat dintre cei vii, clopotele vestesc întregului sat moartea. PRIBEAGUL, P. R. 138. După tată, fiii toți se mutarâ-ntre cei morți, reteganul, p.- iv, 63.Refl. (De obicei cu determinări locale introduse prin prep. „în”, „la” sau „pe”) A se așeza (cu locuința) în alt loc, a se stabili în altă parte, a-și schimba domiciliul sau sediul.Muta-me-voiu în satul tău în veaci. PSALT. HUR. 50^v/8. Se mută cu toată ruda lui, cu cîți scăpase, în țara Veneției. MOXA, ap. GCR I, 58/15. Vor părăsi pre împăratul și se vor muta într-alt loc, la alt împărat. PARACLIS (1639), 255. Și de acolo mutîndu-sâ la ostrov, ș-au cumpăratu ocine. SIMION DASC., ap. GCR I, 143/33. Și așea mutîndu-sâ crăiasa cu pruncul Ștefan crai . . ., boierii și tot Ardealul au adus pruncului daruri la Lipa. M. COSTIN, O. 301. Și-ntr-acea sară s-au mutat în cetate. NECULCE, L. 127, cf. 362. Domnul cu toată curtea se mută la Cotnăru. NEGRUZZI, S. I, 106. Era bine în casa în care sta pînă acuma, dar. . . în casa-n care se mută, o să fie mai bine. CVARAGIALE, O. IV, 12, cf. 10, 11. Îmbrăcîndu-se, începu să observe cu atenție odaia, în care numai de cîteva zile se mutase. VLAHUȚĂ, O. A. III, 18. Dar tot în acel an, revista se mută în București. RALEA, S. T. III, 185. Și astfel au tot vorbit pînă cînd el s-a mutat la ea. V. ROM. aprilie 1955, 256. A doua zi s-au mutat la curți care acuma erau ale lor. RETEGANUL, P. V, 72. ◊ T r a n z. Și mută (s ă l ă ș l u i d) în fsatele lor gerunchile lu Israil. PSALT. 161. Acesta au mutat scaunul domniei în Roman. N. COSTIN, L. 177. Orhan . . . mută tahtul împărătesc la Brusa. VĂCĂRESCUL, IST. 251. Face cunoscut cinstitului public că fabrica sa de ciorapi . . . acum a mutat-o la Podul Calicilor. CR (1832), 350²/37. Pe mine mă mută acum într-altă casă. BĂLCESCU, ap. GHICA, A. 560. Măi bădițo, buze moi, Mută-ți casa lîngă noi. JARNIK-BÎRSEANU, D. 48, cf. 74, 204, ȘEZ. I, 12. Păsăruicâ, mută-ți cuibu, Unde-o fi badea cu plugu. ANT. LIT. POP. I, 144. 5. T r a n z. F i g. (Învechit) A transpune în altă limbă, a traduce. (R e f l. p a s.) Nu lipsesc a zice că cu neputință iaste a să muta filosofia și in limba rumânească (a. 1826). GCR II, 252/17. 6. T r a n z. (învechit și regional) A amîna. Au zis cum vor răspunde a doa zi . . . mutănd lucrul den zi în zi. HERODOT (1645), 471. Nu te zăbăvi a te întoarce către D[u]mn[e]zeu și nu muta den zi în zi pocăința ta. CHEIA ÎN. 57^v/18. Mută muceniia lor pînă la altă vreame. MINEIUL (1776), 144^r2/8. Mutînd punerea în lucrare a acei hotărîri până a doa zi, au făcut bine. DRĂGHICI, R. 163/7, cf. PANN, E. II, 75/21. II. T r a n z. (Învechit și popular; predomină ideea transformării, a schimbării) 1. A înlocui, a schimba (cu altceva sau cu altcineva); a modifica; a transforma. Supt vreame stăm, cu vreame ne mutăm viața. M. COSTIN, ap. GCR I, 203/17. Dumnăzău mută și iară întărește și întemeiază împărățiile. N. COSTIN, L. 76, cf. 142, 596. Pustiindu-se toată lllirie și Misia . . ., au scos din cetățile și din locurile ei pe români și i-au așezat în mijlocul Misiii, și i-au mutat numele, zicîndu-i Dachiia. CANTEMIR, HR. 151, cf. 72. Nici corbul negreața nici pardosul pestriciunea a-și muta poate. id. IST. 105. Mutați pentru dragostea mea meșteșugul cel pescăresc. ANTIM, P. 3. Blestemul cel omenesc l-au mutat întru blagoslovenie. MINEIUL (1776), 49^r1/8, cf. 31^v1/19. Subt pretext de a-și muta aerul, lăcuiește preste an, în șese sau șepte luni, în Tîrgovești. ȘINCAI, HR. III, 235/16. Și fiecare pe unde trece Păraie de sînge turcesc varsă, Somnu dulce mutând în moarte rece. BUDAI-DELEANU, Ț. 256. Pontiful . . . au mutat hotărîrea morței în pedeapsa închiderei pe viață. AR (1829), 188²/27. Fire-ai de rîs, mîndră lele, Că-mi mutași numele mele, Și-mi puseși altele rele, De nu pot trăi cu ele. DOINE, 264. ◊ R e f l. p a s. Mai pe urmă din Flachia să se fie mai primenit în Valahia, adecă mutîndu-sâ slova F în V și K în H. CANTEMIR, HR. 113, cf. MAIOR, IST. 161/28. De aci înainte dansurile-ți s-or ciuntă, porturile s-or muta. COM. SAT. V, 13. ◊ R e f l. Și dzice Domnul lui Cainu, că ce te-ai măniatu și fața ta s-au mutatu ? PALIA (1581), 24/8. Pealea lor se va muta în mai întunecat vînătă. ECONOMIA, 217/16. Dregătorii să mută în omide Care rod cu multă lăcomie Frunza pomului cetățenesc. BUDAI-DELEANU, Ț. 380. Că m-o bătut bărbatul Și mńi s-o mutat graiul. ȚIPLEA, P. P. 32. ◊ R e f l. i m p e r s. Unde va Dumnezeu, cu anevoie se poate muta cu sfatul. MUSTE, LET² III, 95, cf. ZANNE, P. VI, 645. ♦ R e f l. A se reincarna, a se întrupa. Cînd umbra ta, ca umbră încă, va începe a vorbi, ea va fi atotștiutoare, și-ți va spune ce trebuie să faci: cînd te vei muta tu în firea ei, atunci vei fi tu atotștiutor. EMINESCU, N. 55. ◊ T r a n z. Și țărnea mea, tu, Doamne, în țărn-ai s-o arunci ? Dar eu ce nu sînt țărnă, unde-o să fiu atunci ? Muta-mă-vei într-altul ? VLAHUȚĂ, P. 27. 2. A da altă direcție, alt curs, a a b a t e; a schimba. Și eu încă mă întorcu și sfatul îl mut. HERODOT (1645), 367. L-au mai mutat de la gîndul lui. M. COSTIN, LET². I, 332. Inima-i va dzîce să nu-și mute pașii. DOSOFTEI 32/20. După a sa părere întorcîndu-se iarăș, mută socoteala. CANTEMIR, HR. 129. Tăind apei o gură, am mutat curgerea ei (a. 1773) GCR II, 93/8. ◊ E x p r. A (-și) muta gîndul = A renunța (la o idee, la un proiect etc.), ; a de răzgîndi. N-au vrut Nicolai Vodă să mute gîndul cel bun ce pusăse din început pentru dînșii. AXINTE URICARIUL, LET. II, 151/18. Dacă văzu care încotro merge treaba, își mută gîndul și plecă în ale sale. ISPIRESCU, U. 69, cf. id. L. 127, 254. Totuși faptul că Tudorache, în timpul din urmă, nu-i vorbise nimic de casă dăduse moșului o nădejde, fâcîndu-l să creadă că poate și-a mutat gîndul cel rău. DUNĂREANU, CH. 27, cf. I, 278. (Cu parafrazarea expresiei) Astfel ai zis. Dar acum ai gînduri mutate, tu, tată. COȘBUC, AE. 16. A muta vorba (sau cuvîntul) = a da o interpretare greșită celor spuse de a răstălmăci. L-au pusu-l mai mare, toate să-l asculte, Cîte sînt pre lume cuvînt să nu-i mute. DOSOFTEI, PS. 28/8. Mă rog să mă ascultați, Vorba să nu mi-o mutați. SEVASTOS, N. 324. – Prez. ind.: mut. – Lat. mutare.

sufla [At: COD. VOR². 47^v/4 / Pzi: suflu / E: ml sufflare] 1 vi (D. vânt) A acționa (puternic) prin deplasarea maselor de aer în atmosferă într-o sau dintr-o direcție determinată Si: a bate (77), a trece, (reg) a vântura. 2 vi (Pex; d. curenți de aer, d. aburi etc. din atmosferă) A deplasa într-o sau dintr-o direcție determinată V adia. 3 vi (Pop; îe) ~lă vântu-n paie ude Exprimă convingerea că, într-o anumită împrejurare, nu se mai poate face nimic. 4 vi (Reg; îe) A ~ vântul în urechile cuiva A nu auzi. 5 vi (Reg; îae) A-și întoarce chepeneagul după cum ~lă vântul A fi ușor influențabil. 6 vi (Reg; îae) A-și schimba atitudinea după împrejurări. 7 vt (D. vânt sau d. curenți de aer; c.i. mai ales praf, zăpadă sau pleavă, frunze etc.) A lua cu sine și a face să se miște, să se deplaseze sau să dispară (risipind, împrăștiind, îndepărtând, îngrămădind etc.). 8 vt (Rar; pex; d. vânt sau d. curenți de aer; c.i. mai ales praf, zăpadă sau pleavă, frunze etc.) A împrăștia. 9 vt (Îe) Îl ~lă vântul Exprimă slăbiciunea exagerată a unei persoane. 10 vt (Fam; îe) A ~ cuiva ceva (de sau, rar, pe sub nas) A lua ceea ce i se cuvine de drept altuia. 11 vt (Pex; fam; îae) A fura ceva (profitând de neatenția, de naivitatea sau de încrederea cuiva). 12-13 vit (Adesea urmat de determinări care indică instrumentul) A produce (mecanic) un curent de aer (sub presiune) orientat în direcția dorită pentru un anumit scop. 14-15 vit (Îvp; fam) A respira (1). 16 vi (Îe) A nu (mai) ~ A fi mort. 17 vi (Îae) A muri¹ (1). 18 vi (Îae) A rămâne nemișcat (dând impresia că i s-a oprit respirația). 19 vi (Îae) A nu scoate nici o vorbă, a nu protesta. 20 vi (D. oameni și d. animale; de obicei cu determinări modale de felul „greu”, „tare”, „zgomotos” etc.) A respira des și cu dificultate, zgomotos (ca urmare a unui efort, a unei maladii etc.) Si: a gâfâi (1), (reg) a se răsufla. 21 vi (Rar; pex) A pufăi. 22 vi A emite forțat un flux de aer pe gură (sau, rar, pe nări). 23 vi A expira cu forța pentru a executa, a realiza etc. ceva. 24-25 vit (Îe) A(-l) ~ să cadă Exprimă slăbiciunea exagerată a unei persoane. 26 vi (Pop; fam; îe) A (nu) ~ (cuiva) în borș sau în borșul (sau, pfm, în ciorba) cuiva A (nu) se amesteca nechemat în treburile cuiva. 27 vi (Reg; îae) A (nu) răsfăța. 28 vi (Reg; îae) A prevesti lucruri rele. 29 vi (Reg; îae) A (nu) sforăi. 30 vi (Îe) Cine s-a fript (sau s-a ars) cu ciorbă ~lă și în iaurt Exprimă situația când o experiență neplăcută te face mai prudent decât este necesar. 31 vi (Pop; îe) A-i ~ în fund A goli paharul, carafa etc. cu băutură foarte repede sau dintr-o dată. 32 vi(Pop; pex; îae) A se îmbăta. 33 vi (Reg; îae) A (nu) alinta. 34 vr (Reg; pex; îae) A menaja. 35 vi (Reg; îe) A ~ în foc A se îmbăta. 36 vi (Reg; îe) A ~ în (sau din) buze Exprimă supărarea în cazul când se pierde ceva sau nu se dobândește ceea ce s-a sperat. 37 vi (Pop; îe) A ~ a pagubă Exprimă manifestarea părerii de rău, a surprinderii etc. pentru o pierdere suferită sau a nedumeririi în fața unei anumite situații. 38 vi (Reg; îe) A(-i) ~ în lumânare (cuiva) A încurca afacerile cuiva, a-i pune piedici. 39 vi (Reg; îc) ~lă-n-vânt Pierde-vară V pierde. 40 vi (Îrg; îc) ~lă-n-pungă Om sărac. 41 vt (Îe) A(-l) ~ în vânt Exprimă slăbiciunea exagerată a unei persoane. 42-43 vit (În descântece) A sufla (27-28) pentru a îndepărta un rău, pentru a desface o vrajă. 44-45 vit (Pex) A descânta (1-2). 46-47 vit (În credințele religioase și populare) A sufla (23) pentru a da viață, pentru a însufleți. 48-49 vit (Pex) A sufla (23) pentru a face să redevină viu. 50 vt (Înv) A sufla (23) pentru a opri sau anula o acțiune primejdioasă. 51 vt (În religia creștină; fig; complementul este viața sau Duhul Sfânt) A transmite prin faptul de a sufla (23), prin botez etc. 52 vt (Înv; fig) A insufla. 53 vt (Înv; fig) A răspândi. 54 vt (Înv; fig; c. i. scrieri, texte, etc.) A inspira în vederea alcătuirii, întocmirii, compunerii etc. 55 vt (Mai ales cu pronumele în dativ; complementul este nasul) A expira forțat pe nări pentru a curăța de mucozități sau de secreții apoase (la plâns). 56 vt (Îrg; c. i. alimente, băuturi) A bea sau a mânca foarte repede. 57-58 vit (D. oameni) A introduce cu gura aer în deschizătura unor instrumente pentru a produce sunete muzicale. 59-60 vit (Pex; d. oameni) A cânta (din instrumentul respectiv). 61 vi (D. instrumente muzicale care funcționează cu aerul care circulă prin ele) A produce sunete muzicale. 62 vi (Pex; d. instrumente muzicale care funcționează cu aerul care circulă prin ele) A cânta (2). 63 vt (C. i. o masă de sticlă topită) A introduce, cu gura, printr-o țeavă, o cantitate de aer pentru a dilata și a da formă, fabricând diverse obiecte. 64-65 vtrm (Fșa; c. i. enunțuri, cuvinte etc.) A pronunța cu voce scăzută, încet (și în secret) Si: (fam) a strecura. 66-67 vtrm (Pex; fșa; c. i. enunțuri, cuvinte etc.) A informa în ascuns Si: a destăinui (1). 68-69 vtrm (Pgn; fșa, c. i. enunțuri, cuvinte etc.) A vorbi. 70 vt (C. i. răspunsul pe care trebuie să-l dea cineva la o întrebare) A șopti cuiva la lecție, la examen etc. 71 vt (Mai ales d. sufleori; c. i. replici dintr-o piesă de teatru) A șopti actorilor în timpul reprezentației Si: (îvr) a suflărisi. 72 vtrp (C. i. obiecte de metal; de obicei cu determinările „cu aur”, „cu argint”, rar, „în aur”) A acoperi (în scop decorativ) cu un strat subțire de aur sau de argint Si: a polei⁴, (îvp) a spoi.

CAP¹, (I, III) capete, s. n., (II) capi, s. m. I. 1. Partea superioară a corpului omenesc (la animale, partea anterioară), alcătuită din cutia craniană și față (la animale, bot), legată de trunchi prin gît. V. căpățînă, țeastă. Sub cap o mînă pui. Dorm colea, pe pămînt. COȘBUC, P. I 230. Ai să-mi aduci pe stăpîna acestei cosițe; căci de nu, unde-ți stau talpele, îți va sta și capul. ISPIRESCU, L. 23. Dintr-o fereastră deschisă se zărea, printre oale de flori, un cap de fată oacheș și visător, ca o noapte de vară. EMINESCU, N. 14. La așa cap, așa căciulă v. căciulă. ◊ Fig. Norul negru din capul nopții începu a se mișca domol, luînd felurite forme nedeslușite, pînă ce se prefăcu într-un fel de harmăsar aripat, avîntat în salt năprasnic. SADOVEANU, M. C. 94. Marți dimineața soarele scoase capul de după perdeaua de nouri plumburii. REBREANU, R. II 26. ◊ Loc. adv. Din cap pînă-n picioare = în întregime, cu desăvîrșire; din creștet pînă-n tălpi. Căpitanul de port, ras proaspăt, îmbrăcat în alb din cap pînă în picioare, șterse ușor cu batista praful de pe scaun. BART, E. 35. Dinu îi măsură pe toți cu privirea din cap pînă-n picioare. BUJOR, S. 22. Lăpușneanu mergea alăturea cu vornicul Bogdan... înarmați din cap pînă în picioare. NEGRUZZI, S. I 138. (Pînă) peste cap = prea mult, prea destul. Ori (cu) capul de piatră, ori (cu) piatra de cap = într-un fel sau într-altul, fie ce-o fi! Stăpîne, zise atunci calul: de-acum înainte ori cu capul de piatră, ori cu piatra de cap, tot atîta-i; fii o dată bărbat și nu-ți face voie rea. CREANGĂ, P. 212. Cu noaptea-n cap sau (rar) cu ziua-n cap = foarte de dimineață, dis-de-dimineață. Cu noaptea în cap, unele căruțe răsăreau pe creasta șoselei. PREDA, Î. 135. Ai ieșit de-acasă cu ziua-n cap. ALECSANDRI, T. 259. Cu un cap mai sus = cu mult mai sus. Ceea ce-l ridică pe Bălcescu cu un cap mai sus de orice ideolog al burgheziei este convingerea sa nestrămutată în rolul hotărîtor al maselor în istorie. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 100. ◊ Expr. A se da peste cap = a face tumbe; fig. a face imposibilul. Broasca se dete de trei ori peste cap și se făcu o zînă. ISPIRESCU, L. 35. A da (pe cineva) peste cap = a trînti la pămînt, a răsturna (pe cineva sau ceva); fig. a învinge. În caic sărea Și pe cel arap îl da pesta cap. ALECSANDRI, P. P. 117. A da paharul peste cap = a goli paharul dintr-o singură înghițitură. A scoate Capul în lume = a ieși din casă, a se arăta printre oameni. N-avea să scoată capul în lume Sultănica... că începeau șușuitul și ponoasele. DELAVRANCEA, S.14. A i se urca (cuiva) la cap = a-și lua îndrăzneală prea mare, a depăși limita normală, a deveni înfumurat, îngîmfat. A i se urca (cuiva) în cap = a se obrăznici față de cineva. A nu-și (mai) vedea capul de... sau a nu ști unde-i stă capul = anu ști ce să mai facă, a fi copleșit de..., a nu mai prididi. Nu-mi văd capul de trebi. CREANGĂ, A. 62. A-și pierde capul = a se. zăpăci. A nu avea unde să-și pună capul = a fi fără adăpost, a fi pe drumuri. A nu-l durea (nici) capul = a nu fi îngrijorat, a nu-i păsa de ceea ce se poate întîmplă. Trecea prin pădure fără să-l doară măcar capul. ISPIRESCU, L. 8. A da din cap = a mișca capul în semn de aprobare, de refuz, de îndoială etc. Dă din cap, zîmbind, clipește Și îngînă veteranul: «Le-oi mai apuca eu oare [stolurile de cucoare] Și la anul?» IOSIF, PATR. 26. A da (cuiva) la cap = a lovi, a omorî; fig. a ataca (cu vorba sau cu scrisul), a doborî. A umbla cu capul între urechi (sau în traistă) = a umbla gură-cască, a nu fi cu luare-aminte. A se da cu capul de toți pereții (sau de pereți, de vatră) = a fi cuprins de desperare sau de ciudă. Vii acasă supărată, Te dai cu capul de vatră. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 448. A (sau a-și) lua lumea-n cap = a lăsa totul în voia soartei și a pleca, rătăcind în lume. Dacă nu se ține de datorie și îl supără pe boier, boierul nu-l mai primește în primăvară la învoială, așa că țăranul nu mai are alta de făcut decît ori să moară de foame, ori să-și ia lumea în cap. PAS, Z. II 26. [Dorul de soră-sa] îl făcu să părăsească și casa și tot și să-și ia lumea în cap, spre a se duce oriunde va vedea cu ochii. POPESCU, B. III 120. Desperat, era să ieie lumea în cap. EMINESCU, N. 20. A-și aprinde paie în cap v. aprinde. A-și pleca capul = a se da învins, a se supune; a simți o rușine, o umilință. Oamenii plecară capetele și ieșiră în drum cu umerii puțin încovoiați. DUMITRIU, N. 26. Cu capul plecat = învins, supus; umilit, rușinat. Odată, mîhnit, dus pe gînduri, cu capul plecat, a intrat în odaia mă-sii. CARAGIALE, P. 121. A se bate în cap v. bate. (A lua sau a prinde pe cineva) pe după cap = (a lua) pe după gît. Bate-mă, doamne, să zac... Cu mîndră pe după cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 382. Bătut (sau căzut) în cap = (despre oameni) prost. A-și vîrî (sau a-și băgă, a-și pune) capul sănătos sub evanghelie = a se vîrî de bunăvoie într-o belea. Nu știu la cît mi-a sta capul cu... = nu știu cum o voi scoate la cale cu... Cu omul roș, nu știu, zău, la cît mi-a sta capul. CREANGĂ, P. 234. (învechit) A ridica cap = a se răscula. Hotărîrea... d-a ridica cap și sabie împotriva domnului. BĂLCESCU, O. II 309. ♦ Fig. (Luîndu-se partea pentru întreg) Îl rugau să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu cumva să meargă la pieirea capului său. ISPIRESCU, L. 4. Am tare multe trebi pe capul meu. CREANGĂ, P. 169. Decît cu urît în casă, Mai bine cu boală-n casă; De boală bolesc și scap, Dar urîtu-i tot pe cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. ◊ Expr. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. Bolnavă ca vai de capul ei. CREANGĂ, P. 286. Har am de capul vostru; de n-aș fi eu aici, ați păți voi și mai rău. CREANGĂ, P. 310. A nu fi nimic de capul cuiva = a fi lipsit de merite, de calități; a fi fără căpătîi. A cădea (sau a veni, a se sparge, a se întoarce) pe (sau în) capul cuiva = a-l ajunge pe cineva o nenorocire. Biata mamă nu știe de astă mare urgie ce i-a venit pe cap. CREANGĂ, P. 25. Bucurie peste bucurie venea pe capul meu. CREANGĂ, O. A. 49. Înălțate împărate, Pune pace, nu te bate, C-or cădea pe capu-ți toate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 316. A cădea pe capul cuiva = a sosi pe neașteptate la cineva, a trage la cineva; (care n-are unde să te găzduiască). Nu trebuie să le cădem pe cap bieților creștini. DUMITRIU, B. F. 148. A sta (sau a se ține, a se lega, a se apuca) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a se ține scai de cineva, a nu lăsa în pace pe cineva, a insista, a stărui pe lîngă cineva. Ce te legi de capul meu? CONTEMPORANUL, I 852. Toată ziua am stat de capul tatii, să-mi facă... un buhai. CREANGĂ, A. 41. A se duce de pe capul cuiva = a lăsa pe cineva în pace. Duceți-vă de pe capul meu, că mi-ați scos peri albi. CREANGĂ, P. 270. A-i da cuiva de cap, se zice cînd cade pe capul cuiva o belea care le întrece pe celelalte, care pune vîrf la toate. Asta a fost și-a trecut; dar acum mi-a dat alta de cap. RETEGANUL, P. II 53. A nu ști (sau a nu avea) ce-și face capului = a nu mai ști ce să faci, a nu avea încotro. Nici nu mai știau ce să-și facă capului cu atîtea avuții. DELAVRANCEA, S. 241. Pe fiul cel mai mic... nu-l trăgea inima a pleca în pețit. Dară n-avu ce-și face capului, căci lată-său îl trimetea într-una să caute a se căpătui și el. ISPIRESCU, L. 33. ♦ Parte a monedei care are imprimat un chip. Cap ori pajură? ♦ Părul capului. Cap nepieptănat. ◊ Expr. A-și pune mîinile în cap sau a se lua cu mîinile de cap = a se apuca cu mîinile de păr, a turba de necaz, de ciudă sau de deznădejde. Auzind vuiet tocmai din casă, iese afară și, cînd vede aceste, își pune mîinile în cap de necaz. CREANGĂ, P. 261. 2. Căpătîi. Puse, seara la capul fiecărui din ei cîte un mănunchi de flori. ISPIRESCU, L. 20. Ipolit o privea stînd la capul ei. NEGRUZZI, S. I 60. ♦ Căpătîiul patului. Punîndu-l [mănunchiul de flori] la capul patului său, se culcă și dormi dusă. ISPIRESCU, L. 20. 3. Individ, ins, om, persoană. V. căciulă, suflet, rumîn, creștin. Cîte 5 lei de cap. ◊ Expr. Pe capete = care mai de care, pe întrecute, de zor. Se luptară pe capete. ISPIRESCU, L. 254. ♦ (La pl.; reminiscență a timpului cînd averea consta mai ales în vite) Capital. Oamenii... erau chemați acum la bancă să plătească dobîndă și să dea și ceva din capete. STANCU, D. 230. Au hotărît amîndoi dobînda și două soroace pentru capete. GALACTION, O. I 177. Am vîndut cirezile Și mi-am scos capetele. TEODORESCU, P. P. 546. ◊ Expr. (Regional) A-și scoate din capete = a nu rămîne în pagubă, a fi răsplătit pentru osteneală, a se răzbuna cu prisosință asupra cuiva. Tu ți-ai bătut joc de mine. Fie, că și eu mi-am scos din capete. ISPIRESCU, L. 283. 4. Minte, gîndire, judecată; memorie. Capul i se limpezea ca de răcoarea unei dimineți, după un somn îndestulător, și se simțea ușor... ușor ca un fir de iarbă. VLAHUȚĂ, O. AL. 95. Capul tău e de poet și al lui de oștean. NEGRUZZI, S. 1 64. Nimănui vină nu-i bag, Fără prostului de cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. Unde nu e cap, vai de picioare. PANN, P. V. II 4. Capul face, capul trage = fiecare om suportă consecințele faptelor sale). ◊ Loc. adj. și adv. Cu cap = cu multă minte, cu judecată, deștept. Bărbatul meu e bun la suflet, dar se socoate prea cu cap. ALECSANDRI, T. 313. Fără cap = necugetat. Cu scaun la cap = cu judecată dreaptă, logic, cuminte. Cei cu scaun la cap se desprindeau din prăvălie și porneau la casele lor. PAS, Z. I 34. Expr. A fi bun (sau ușor) la (sau de) cap = a fi deștept, a pricepe ușor. A îi greu (sau tare). a (sau de) cap = a fi prost. A fi (sau a umbla) cu capul prin (sau în) nori = a fi zăpăcit, distrat. A-i băga (sau vîrî cuiva) în cap (ceva) = a face (pe cineva) să creadă (ceva). Cine ți-a vărît în cap și una ca aceasta? CREANGĂ, P. 194. A nu(-i) intra (cuiva ceva) în cap = a nu putea pricepe. A lua în (sau a băga la) cap = a pricepe, a ține minte. Făt-Frumos lua în cap tot ce-l învăța grădinarul. ISPIRESCU, la TDRG. A-i ieși (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gîndul la..., a uita, a renunța. Dar de cînd m-am măritat, Mi-au ieșit toate din cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 177. A nu-i mai ieși (cuiva ceva) din cap = a nu putea uita ceva, a-l stăpîni mereu același gînd. A-l duce (sau a-l tăia pe cineva) capul = a se pricepe la ceva. E bun de astea... îl taie capul. BASSARABESCU, V. 9. Au început a vorbi, care ce știa și cum îi ducea capul. CREANGĂ, P. 232. A-l duce capul la... = a-i sta mintea la..., a se ține de..., a-i trece prin minte,a-i da în gînd să... Mai bine că al nostru nu poate vorbi și nu-l duce capul, cape alții... la atîtea iznoave. CREANGĂ, P. 78. A-i sta capul la... = a-i sta mintea (sau gîndul) la..., a se gîndi la... Capu-i stă la sărutat. COȘBUC, P. I 89. A-și bate (sau a-și frămînta, a-și sparge) capul = ase gîndi mult, intens la ceva. A-i deschide (cuiva) capul = a-l face să înțeleagă (sau să vadă) ceva. Îi deschise capul și-l făcu să priceapă cum merg lucrurile prin orașe. ISPIRESCU, la TDRG. A fi cu (sau a face cuiva) capul călindar v. calendar. A fi (sau a rămîne, a umbla etc.) de capul său = a fi (sau a rămîne etc.) liber, independent, necontrolat. Mama... ne lasă... de capul nostru. SAHIA, N. 48. Am rămas liberă, de capul meu. ALECSANDRI, T. I 312. A face (ceva) de (sau din) capul său = a face (ceva) fără a consulta pe altul, cum se pricepe el singur. Femeie nepricepută! Ce-ai făcut? De te-a învățat cineva, rău ți-a priit; iară de-ai făcut-o din capul tău, rău cap ai avut! CREANGĂ, P. 88. Las’ să fie rău, nu bine, Că n-am ascultat de nime, Ci-am făcut de capul meu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 218. A întoarce capul cuiva = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată, a-l zăpăci. A avea cap să... = a se gîndi să..., a-i trece prin minte să...; (în construcții negative) a nu fi în stare să... Mult mă mir de tine ce cap ai să vii aici. RETEGANUL, P. V. 40. ♦ (În construcții cu verbul «a avea») Posibilitate, mod. N-am cap și chip pe toți să-i spui. COȘBUC, P. I 151. N-ai cap să trăiești, de răul lor! ALECSANDRI, T. I 171. Avea cineva cap să treacă pe-aici, fără să fie jăfuit, bătut și omorît? CREANGĂ, P. 119. ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiază acuzarea. 5. (Învechit) Viață. Se poate să le ierte capetele... murmurau cei care judecau împrejurarea. SADOVEANU, Z. C. 169. ◊ Primejdie de cap = primejdia vieții. ◊ (Azi în expr.) A-și pune capul (la mijloc) = a-și pune viața în joc sau în primejdie; a garanta cu viața sa pentru cineva. Să-mi pun capul pentru-o Lină, Să mă fac un om pribag! COȘBUC, P. I 50. Parcă despre asta mi-aș pune capul la mijloc. CREANGĂ, P. 170. O dată cu capul = cu nici un preț, nici mort. Nu deschide o dată cu capul! CARAGIALE, O. I 99. Să mă las de București!... O dată cu capul! de-oi ști că m-oi duce pe jos val-vîrtej pînîn capitală. ALECSANDRI, T. I 278. În (sau de-a) ruptul capului = cu primejdia vieții, chiar dacă și-ar pierde viața; (cu sens atenuat) cu nici un preț, de loc. Nu se astîmpără, nici în ruptul capului. CREANGĂ, P. 217. A face cuiva de cap sau a pune capul cuiva = a-i face cuiva de petrecanie, a-l pierde, a-l omorî. A-și face de cap = a face ceva ce poate să-i primejduiască viața sau să-l nenorocească; (cu sens atenuat) a face blestemății, nebunii. Ești un netot, ți-e capul prost Și-ți faci de cap, Ioane! COȘBUC, P. I 148. Poate să mai doarmă cineva, de răul nebunelor istor de privighetori? Parcă-și fac de cap, nu altăceva. CREANGĂ, P. 131. La alți le-ai făcut pe plac, Ție ți-ai făcut de cap! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 223. Singur de cap ți-ai făcut, După vina ce-ai avut! TEODORESCU, P. P. 516. 6. Compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-morților sau capul-lui-Adam = strigă. Cel mai mare în privința grosimii corpului dintre toți fluturii... e striga, numită... încă și... capul-lui-Adam... cap-de-mort... capul-morților. MARIAN, INS. 268; b) (Bot.) Cap-de-cocoș = dulcișor; capul-ariciului = șovar; capul-șarpelui= plantă erbacee acoperită cu peri aspri și cu flori roșii ca sîngele (Echium rubrum); c) (Astron.) Capul- balaurului = o parte a constelației numite balaurul. II. Căpetenie, șef, conducător. Capii mișcării, cu Heliade în frunte, fugiră. SADOVEANU, O. I 420. Să lovim azi numai capul; ceata, fără capul său, Se va-mprăștia, și-n urmă i-om lovi pe toți de-a rîndul. DAVILA, V. V. 72. Boierii erau slujbașii țării, adică ofițerii și capii puterii armate. BĂLCESCU, O. II 14. Cap de familie sau capul familiei = tatăl, soțul sau alt membru al familiei care are răspunderea ei și îi susține interesele. În zori, capul familiei pornește iarăși să caute [de lucru]. SAHIA, N. 94. Capul răutăților = inițiatorul răutăților. Capul răscoalei = inițiatorul sau conducătorul răscoalei. III. 1. (Uneori în opoziție cu coadă) Partea de sus a unui obiect, vîrf. Ajunseseră în capul dealului. DUMITRIU, N. 228. Te văd mereu ca-n clipa de pe urmă: încremenit în capul scării. CAZIMIR, L. U. 90. Aduc apă vie și apă moartă de la munții ce se bat în capete. ISPIRESCU, L. 126. Toate lemnele se pleacă Cu capul cătră pămînt. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 152. ♦ Extremitate sau piesă de extremitate a unui dispozitiv sau a unui corp tehnic. Capul șurubului. Capul burghiului. Capul oiștii. ♦ Umflătura unei bube unde, s-a strîns puroiul. Buba cap nu face Pînă nu să coace. PANN, P. V. I 60. Capul pieptului = partea de sus a toracelui. Măicuța călcatu-i-a Cu copita calului Tocma-n capu pieptului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 485. ♦ Măciulia macului. 2. (Uneori în opoziție cu mijloc) Partea extremă (cu care începe sau sfîrșește un lucru); capăt. Drăgan stătea în capul viei. DUMITRIU, N. 249. Munceau mai departe, ștergîndu-și repede, pe furiș cîte o lacrimă, între două brazde de coasă sau la întorsul plugului la capul locului. SANDU-ALDEA, D. N. 286. Nu uita să te îndreptezi... în capul stradei San Gregorio. ODOBESCU, S. III 70. Ș-o luăm noi... tocmai din capul satului din sus, cu gînd să umblăm tot satul. CREANGĂ, A. 42. Cap de pod = bază militară, în apropierea unui obstacol (curs de apă, zonă muntoasă), făcută cu scopul de a asigura trecerea grosului forțelor și a mijloacelor de luptă. (Fig.) Rolul pe care S.U.A. și Anglia l-au destinat Germaniei occidentale... este acela al unei colonii cu o industrie dezvoltată... bază industrială-militară și cap de pod strategic în inima continentului european. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 158, 2/1. ◊ Loc. adv. (Despre două obiecte alăturate) Cap la (sau, rar, în) cap =cu părțile extreme alăturate. Sudură cap la cap. De la un cap la altul (sau la celălalt) sau din cap în cap = de la o extremitate pînă la cealaltă. Porni din nou... de la un cap la celălalt Cutreierînd tot Bucureștii. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 10. De la un cap la altul mulțimea e mișcată... MACEDONSKI, O. I 251. ◊ Expr. Cap de țară =margine de țară, hotar; fig. (în construcții negative, în legătură cu verbul «a fi») nu-i nimic, n-are importanță, nu-i grav. Ei, n-o să fie cap de țară! DUMITRIU, V. L. 129. Nu te mai pune și d-ta atîta pentru te mieri ce și mai nemica, că doar n-are să fie un cap de țară. CREANGĂ, P. 152. A sta (sau a se ridica) în capul oaselor = a sta în pat (sau a se ridica stînd) pe șezut. Daniil sta acum cu ochii mari deschiși, în capul oaselor, și se gîndea. SADOVEANU, M. 104. Se ridică repede în capul oaselor. BUJOR, S. 79. Făcea multe nopți albe, chinuit, în capul oaselor, ca să n-adoarmă. VLAHUȚĂ, O. A. 126. 3. Partea de dinainte, început, frunte. O sută... de muncitori se încolonează pe șosea, cu mortul în cap. SAHIA, N. 43. Venea în frunte batalionul I al regimentului al 10-lea de dorobanți, care trebuia să formeze capul coloanei. D. ZAMFIRESCU, R. 253. Și mă cată, mamă, cată... La capul șireaguliu, Chiar la poala steagului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 324. ◊ Fig. Iașul a fost în capul culturii în cele trei sferturi dinții ale veacului al XIX-lea. IBRĂILEANU, SP. CR. 11. Cap de an = începutul unui an. Capul săptămînii = întîia zi a săptămînii. Cap de iarnă, de primăvară etc. = începutul iernii, al primăverii etc. A venit la Păuna Mică... în cap de primăvară. SADOVEANU, P. M. 233. Capul primăverii este sosit. I. IONESCU, M. 202. Cap de coloană = cel care stă în fruntea unei coloane. Cap de afiș = primul nume dintr-o listă de persoane care sînt afișate în ordinea valorii lor. Actorul X este cap de afiș. Loc. adv. În cap de noapte sau în capul nopții = după ce s-a întunecat bine. Cum vrei d-ta, finule, să pleci acum, în cap de noapte, pe aci încolo? RETEGANUL, P. I 76. Din (sau de la) cap = a) de la început. Începu mai lung, cu vorbe, un fluierat plin, pe care îl luă de la cap pînă ce ochii începură să i se umfle. PREDA, Î. 148; b) de la,începutul rîndului, din capăt. Scrieți de la cap. Din capul locului = de la început, înainte de a începe ceva, înainte de a face primul pas, în prealabil. De ce n-ai venit cu scrisoarea la mine, din capul locului, deschis, cinstit? BARANGA, I. 189. Ar fi voit să-și dea cingătoarea... din capul locului. ISPIRESCU, U. 53. Fie acestea zise din capul locului. ODOBESCU, S. III 11 ♦ Partea principală, de frunte, mai aleasă (a unui lucru). (Mai ales în expr.) Capul mesei = locul de onoare la masă, fruntea mesei. Tata și-a reluat lacul său obișnuit, din capuI mesei. SAHIA, N. 56. Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună Nunul mare. EMINESCU, O. I 85. Dar pe-un vîrf de munte stă Mihai la masă Și pe dalba-i mînă fruntea lui se lasă; Stă în capul mesei între căpitani Și recheamă dulce tinerii săi ani. BOLINTINEANU, O. 31. 4. (Adesea în opoziție cu mijloc, vîrf) Partea de jos sau dindărăt a unui lucru; capăt; (cu sens temporal) sfîrșit. (Mai ales în expr.) A ajunge în cap sau a o scoate la cap = a sfîrși, a termina. A-i da cuiva de cap = a-i veni cuiva de hac, a-l răzbi. Paloșenii găsiră foarte mulți Soreni morți în metereze și înaintară bucurați că în fine le-a dat de cap. VISSARION, B. 340. A (o) scoate la cap sau a ieși la un cap = a termina cu bine, a o scoate la capăt, la socoteală, la cale; a reuși. Ei! dragă, cu rușinea astăzi n-o scoți la capăt. ALECSANDRI, T. 1111. În cap = (după numerale) exact, întocmai. Așa este... că sînt douăsprezece în cap? ISPIRESCU, U. 68. 5. Bucățică ruptă dintr-un obiect sau rămasă după întrebuințarea lui; lucru de mică valoare. ◊ Expr. Nici un cap de ață = absolut nimic. Nu mai dau pe datorie nici un cap de ață. STANCU, D. 121. Pînă la un (sau într-un) cap de ață = tot, pînă la cel din urmă lucru.

linie¹ sf [At: CONACHI, P. 294 / Pl: ~ii / E: lat linea, it linea, ger Linie, fr ligne] 1 sf (Gmt) Trăsătură simplă, grafică sau imaginară care nu are nici lățime nici grosime, care unește două puncte, indicând o limită sau o direcție. 2 sf (Ggf; Fiz; spc; îs) ~ de nivel Linie¹ (1) care unește pe un grafic punctele cu aceleași cote de pe un teren. 3 sf (Ggf; Fiz; Met; spc; îs) ~ii isotere Linii¹ (1) care unesc pe un grafic punctele ce au aceeași temperatură medie în timpul verii. 4 sf (Ggf; Fiz; Met; spc; îs) ~ii isoterme Linii¹ (1) care unesc pe un grafic punctele de pe pământ care au aceeași temperatură medie a anului. 5 sf (Ggf; Fiz; Met; spc; îs) ~ii isochimene Linii¹ (1) care unesc pe un grafic punctele cu aceeași temperatură medie în timpul iernii. 6 sf (Ggf; Fiz; spc; îs) ~ia de colmațiune Axă optică a ocheanului. 7 sf (Ggf; Fiz; spc; îs) ~ia echinocțiilor sau a punctelor echinocțiale Linie¹ (1) care marchează intersecția eclipticei cu ecuatorul. 8 sf Limită. 9 sf Graniță. 10 sf (Îs) ~ de demarcație Linie¹ (1) care desparte două țări sau provincii. 11 sf (Îas) Linie¹ (1) care desparte două ideologii. 12 sf (Mrn; îs) ~ de apă sau de cufundare a unei nave Nivel până la care se cufundă partea inferioară a navei în apă. 13 sf (Îe) A trece (sau a depăși) ~ia A exagera. 14 sf (D. cumpănă; îe) A sta (drept) la ~ A se echilibra. 15 sf (Mpl) Dungă. 16 sf (Mpl; spc) Fiecare dintre dungile din palmă. 17 sf (Mpl) Trăsătură a feței. 18 sf (Pex; mpl) Trăsătură caracteristică ce dă forma, aspectul, caracterul unui obiect sau al unei figuri Si: contur, profil. 19 sf Șir drept. 20 sf (Tip) Rând de cuvinte într-o pagină scrisă. 21 av Formând un șir drept Si: aliniat. 22 sf (Mil) Sistem de fortificații, adăposturi și baraje militare, permanente sau trecătoare, destinate să apere trupele și să oprească înaintarea dușmanului. 23 sf (Îs) ~ de apărare Linie¹ (1) alcătuită din fortificații și trupe. 24 sf (Îs) ~ii de comunicații Trasee prin care se face legătura cu serviciile din spatele frontului. 25 sf (Îoc trupe neregulate; îs) Trupe de ~ Trupe destinate să lupte în primul rând. 26 sf (Înv; Buc; Trs) Infanterie. 27 sf Grup de soldați desfășurați în ordine de atac. 28 sf (Pop; șîs) ~ principală Stradă principală dintr-un oraș Cf șosea. 29 Drum despărțitor. 30 sf Cărare. 31 sf (Șîs) ~ ferată Cale ferată. 32 sf (Lpl) Instalație și rețea a șinelor pe care circulă trenurile, tramvaiele și metrourile. 33 sf Porțiune delimitată dintr-o asemenea rețea. 34 sf Traseu al unui serviciu de transport. 35 sf (Rar) Sârmă care leagă stațiile telegrafice sau telefonice. 36 sf Direcție. 37 sf (Îs) ~ vizuală Linie¹ (1) între ochiul observatorului și obiectul privit. 38 sf (Îs) ~ de ochire Linie¹ (1) între ochitorul puștii vânătorești și țintă. 39 sf (Îs) ~ de conduită sau de purtare Mod de a se purta. 40 sf Nivel. 41 sf Succesiune de descendenți sau de ascendenți Si: filiație, (pop) spiță. 42 sf Unealtă de lemn sau de metal cu care se trag linii¹ (1) Si: riglă. 43 sf (Tip) Placă de metal cu care se tipăresc dungi colorate sau care se pune în picioare între rânduri pentru a le despărți sau a le rări. 44 sf (Îs) ~ de cules Unealtă tipografică, cu două urechi, ce se pune între rânduri când se culege zațul. 45 sf (Îs) ~ de perforat Linie¹ (1) de oțel ce se intercalează în zeț pentru a perfora hârtia cu tiparul în același timp. 46 sf (În Țările Române) Veche măsură de lungime egală cu a zecea parte dintr-un deget. 47 sf (Mat) Traiectorie descrisă de un punct material într-o mișcare continuă sau de intersecția a două suprafețe. 48 sf (Îs) ~ de plutire Nivel al apei pe suprafața exterioară a unei nave în timpul plutirii. 49 sf (Îlpp) La (sau în) ~ia... La nivelul... 50 sf Fiecare dintre subdiviziunile marcate pe un termometru, pe o riglă etc Si: liniuță (1). 51 sf (Îlav) În ~ În șir drept. 52 sf (Îs) ~ de bătaie (sau de luptă) Desfășurare sistematică a unor forțe militare în vederea luptei. 53 sf (Îas) Întindere a frontului ocupată de trupele care luptă. 54 sf Ansamblu de fire, cabluri etc. care fac legătura între două sau mai multe puncte Si: rețea. 55 sf (Îs) ~ electrică Ansamblu al conductelor, dispozitivelor și construcțiilor care asigură transmiterea la distanță a energiei electrice Si: rețea. 56 sf (Îs) ~ telefonică (sau de telefon) Ansamblu de conducte care fac legătura între mai multe posturi telefonice sau între posturi și centralele telefonice Si: rețea. 57 sf (Îs) ~ telegrafică Totalitate a conductelor și instalațiilor dintre un emițător și un receptor telegrafic. 58 sf (Îs) ~ de întârziere Dispozitv folosit pentru întârzierea semnalelor electrice. 59 sf (Îs) ~ tehnologică Organizare a procesului de fabricație, în care operațiile sunt efectuate la locuri de muncă dispuse în ordinea succesiunii etapelor de fabricare. 60 sf (Îas) Ansamblu de mașini de lucru, instalații și mijloace de transport dintr-o fabrică sau uzină, dispuse în ordinea succesiunii operațiilor prevăzute de procesul tehnologic. 61 sf (Îs) ~ia automată Complex de mașini-unelte sau agregate care execută în mod automat operațiile de prelucrare a unor piese, organe de mașini, produse etc. și care asigură transportul acestora de la o mașină la alta fără intervenția muncitorului. 62 sf Trăsătură fundamentală a unei probleme. 63 sf (Îlav) În ~ii generale (sau mari) În ansamblu, fără a intra în detalii. 64 sf (Fig) Orientare principală a unui curent, a unei opinii etc. 65 sf (Udp „de”) Mod. 66 sf (Udp „de”) Criteriu. 67 (Mat; îs) ~ curbă Linie¹ (1) alcătuită din unul sau mai multe arcuri de cerc. 68 (Mat; îs) ~ frântă Linie¹ (1) care formează unghiuri pe traiectoria ei. 69 (Îe) A fi (a se menține sau a aduce) pe -ia de plutire A (se) situa la limita normalității, a aceptabilului etc.

țintă¹ sf [At: (a. 1652), ap. TDRG / V: (înv) țent sn, ~ngă / Pl: ~te / E: vsl цѧта „monedă”] 1 sf (Mpl) Cui mare de fier, cu capul lat și proeminent, servind la ghintuirea buzduganelor, a ghioagelor etc. 2 sf (Mpl) Cui scurt de metal cu capul lat și adesea înflorat, întrebuințat în tapițerie, tâmplărie etc., având și rol de ornament. 3 sf Cui fără cap folosit în cizmărie. 4 sf (Mpl) Mic disc de metal, fixat ca podoabă pe obiecte din piele (șerpare, hamuri etc.). 5 sf (Reg; mpl) Mică piesă rotundă din foi metalice, sticlă subțire, celofan etc., cu un orificiu în mijloc, care se coase sau se lipește, ca ornament, pe unele obiecte, mai ales de îmbrăcăminte Si: paietă. 6 sf (Îvr) Podoabă la harnașament. 7 sf (Trs) Disc de metal strălucitor, împodobit cu pietre colorate, pe care îl purtau pe piept fetele și mai ales mireasa. 8 sf (Reg) Insignă mare de alamă, pe care o purtau în piept, ca semn de recunoaștere, cantonierii de drumuri. 9 sf (Olt; Mun; fig) Parte mică din ceva. 10 sf Mică pată (albă) în fruntea unui animal Si: stea, steluță. 11 sf (Mar) Organul genital al iepei. 12 sf (Mol; d. porumb, rar, d. alte cereale; îla) în ~te (sau în ~) Cu boabele destul de dezvoltate pentru a fi bune de mâncat. 13 sf (Mol; d. porumb, rar, d. alte cereale; îal) Aproape copt. 14 sf (D. porumb; îe) A face ~, a da în ~te A începe să se coacă. 15 sf (Ban; Trs) Pană pentru despicat lemne. 16 sf (Reg) Pană folosită la fixarea unor obiecte sau părți ale lor. 17 sf (Gmt; înv) Centru al unei figuri geometrice. 18 sf (Gmt; înv) Centru al unui spațiu, al unei întinderi. 19 sf (Îvr; îcs) în ~te Joc de zaruri. 20 sf (Șîe a trage sau tragere la ~) Punct în care se ochește cu o armă de foc, cu o săgeată Si: (îrg) șaibă¹, țel (1). 21 sf (Pex) Ochire. 22 sf (Spc) Obiect de ochire, fix sau mobil, utilizat în exercițiile de tir Si: obiectiv. 23 sf (Îcs) De-a ~ta Numele unui joc pe care îl joacă copiii iarna țintind într-un obiect cu bulgări de zăpadă. 24 av (Îe) Cu ochii (sau cu privirea) ~ (la... sau pe... etc.) Cu ochii pironiți la...sau pe... 25 av (Îe) A privi (sau a se uita, a căta etc.) ~, a ține ochii ~ A privi fix, într-un anumit loc. 26 av (Îe) A privi (sau a se uita) fără (de) ~ A privi în gol. 27 av (Îe) A sta ~ A sta nemișcat. 28 av (D. ochi; îae) A sta cu privirea fixă. 29 av (Îe) Cu urechea ~ Cu auzul încordat. 30 sf Cătare la armele de foc. 31 sf Ceea ce constituie obiectul atenției cuiva. 32 sf (Îs) Limbă-~ Limba în care se face o traducere (dintr-o limbă sursă). 33 sf (Îs) Public-~ Un anumit segment din publicul receptor, căruia îi este destinat un act creativ, un produs (comercial) etc. 34 sf Țel (9). 35 av (În legătură cu verbe de mișcare) În linie dreaptă. 36 av Cu precizie. 37 sf (Îlav) Fără ~ În neștire Si: razna. 38 sf (Rar) Punct de sosire la o cursă sportivă. 39 sf Ceea ce dorește să realizeze cineva Si: obiectiv, scop, țel (10), (înv) pravăț. 40 sf (Îvr) Menire 41 sf (Arg; îs) ~ta golanului Nota cinci. 42 sf Spațiul de deasupra barei orizontale și dintre barele verticale la jocul de rugbi Si: but. 43 sf (Îs) Teren de ~ Spațiu care cuprinde limitele laterale ale terenului din spatele stâlpilor porții la jocul de rugbi, din care se marchează încercările.

RIDICA, ridic, vb. I. I. Tranz. Predomină ideea de îndepărtare de pămînt. 1. A lua de jos și a duce în sus (cu forța brațelor sau a unui mecanism); a sălta. După ce negustorul a numărat hîrtiile de bancă și le-a pus clit pe masă, Vitoria le-a ridicat cu atenție și le-a mai numărat și ea o dată. SADOVEANU, B. 100. Ea vine de la moară; Și jos în ulicioară Punîndu-și sacul, iacă, Nu-l poate ridica. COȘBUC, P. I 63. Greuceanu... unde ridică, nene, o dată pe zmeu și, trîntindu-mi-l, îl băgă în pămînt pînă în gît. ISPIRESCU, L. 223. ◊ Expr. A ridica în spate (sau în spinare) = a lua în spate spre a ține sau, mai ales, spre a duce, a transporta. (Cu pronunțare regională) Harap-Alb... cum ajunge în grădină, odată începe a smulge la sălăți într-ales și leagă o sarcină mare-mare, cît pe ce să n-o poată rîdica în spinare. CREANGĂ, P. 215. A ridica mănușa = a primi o provocare. A ridica paharul (cupa sau un toast) = a închina în cinstea cuiva. Sînt fericit a constata că nu uiți a ridica și pentru amicul d-tale cîte un toast bine simțit (toast, adică pahar). CARAGIALE, O. VII 8. Rîzînd Odin și ridicîndu-și cupa M-ar saluta. EMINESCU, O. IV 104. A ridica panaghia (cuiva) v. panaghie. ◊ Absol. Lelea mică, mititică, Dac-o pui la sac, ridică. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 435. ♦ A duce, a trage în sus, a înălța. Ca la un semn, cînd ridică baltagul, începe a suna măreț șuvoiul. SADOVEANU, O. VIII 241. [Preoți bătrîni] făcliile ridică se mișc-în line pasuri, Ducînd la groapă trupul reginei dunărene. EMINESCU, O. I 92. ◊ Refl. pas. Cînd spectacolul a luat sfîrșit, cortina... s-a lăsat și s-a ridicat de peste 20 de ori. STANCU, U.R.S.S. 75. ◊ Expr. A ridica armele (împotriva cuiva) v. armă (1). A ridica ancora v. ancoră (1). 2. (Cu privire la un obiect care acoperă ceva, care stă sau se sprijină pe ceva) A lua (de pe ceva), a îndepărta, a înlătura. Auzind Aleodor unele ca acestea și că îi zise și pre nume, odată ridică piciorul și lăsă pe tăune să se ducă în voia lui. ISPIRESCU, L. 44. Ridică capacul chichiței și un glas slăbănogit îi zise: Bine ai venit, că, de mai întîrziai, și eu mă prăpădeam. id. ib. 10. [Lupul] ridică chersinul binișor, înșfacă iedul de urechi și-l flocăiește, și-l jumulește și pe acela, de-i merg petecile! CREANGĂ, P. 24. ◊ Expr. A ridica (cuiva) o piatră de pe inimă = a scăpa (pe cineva) de o grijă apăsătoare. A ridica masa = a lua, a strînge masa. După ce au isprăvit de mîncare, mama lui Abu-Hasan a ridicat masa și le-a adus fel de fel de poame. CARAGIALE, P. 125. Lăpușneanul porunci să ridice masa și să strîngă tacîmurile. NEGRUZZI, S. I 156. (Refl. pas.) Masa cînd s-a ridicat, De la masă s-a sculat, Prin odaie s-a plimbat. TEODORESCU, P. P. 117. A-și ridica pălăria = a-și scoate pălăria din cap (pentru a saluta). Trecătorii se opreau să-și ridice pălăriile. C. PETRESCU, C. V. 296. Întinde-te (sau pune-te) masă, ridică-te masă, se spune în legătură cu cei care duc o viață de huzur. ♦ (Cu privire la mîneci, la poalele hainelor etc.) A sumete, a sufleca. ♦ Fig. A suspenda, a face să înceteze, a desființa, a anula; a îndepărta. A ridica o pedeapsă. A ridica starea de asediu. ▭ Se vede că aceste propuneri au ridicat îndoielile lui Caragheorghe și l-au hotărît a lucra în acest sens. BĂLCESCU, la GHICA, A. 247. (Cu pronunțare regională) Poftim!... mai dăunăzi, s-o rîdicat bătaia... lege nouă în țară veche. ALECSANDRI, T. I 239. Îmi rîdică toată foamea și setea și îmi didese putere multă. GORJAN, H. IV 148. ◊ Expr. A ridica ședința = a declara o ședință închisă, terminată. ♦ Fig. A lua (cuiva) ceva, a lipsi (pe cineva) de ceva; a răpi, a sustrage. Te rog liniștește-te și nu-mi ridica mîngîierea acestei surprinderi!... Să nu se afle nimica pînă mîine! MACEDONSKI, O. II 418. ◊ Expr. A ridica (cuiva) viața (sau zilele) = a omorî (pe cineva). Al cui e acel jungher? a întrebat împăratul... – Vreau să-l dau măriei-tale. Ia-l și ridică-mi cu el viața. SADOVEANU, D. P. 61. [Mihai] văzu și pedeștri venind către el; dară nu se temu de loc, socotind că-i vine pentru oarecare porunci. Ei însă, de trei ori blestemații, veneau să-i ridice viața. ISPIRESCU, M. V. 57. Cale-ntoarsă, cloanță fa, Unde-alergi curînd așa? – Merg la casa Vîlcului De pe malul Prutului, Ca să-i ridic zilele, Să mă duc cu dînsele. ALECSANDRI, P. P. 39. 3. A lua și a duce, a muta din loc; a strînge de pe jos, a culege. N-am putut nici chiar portretu-ți, umbră scumpă, să-l ridic; Am plecat cu mîna goală, fără-n urmă a privi!... MACEDONSKI, O. I 9. Chemat de slujba mea de a vedea și a trăi cu moartea în toate zilele în acea vreme, a ridica strejele ce picau, a îngropa fără deosebire soldații și civilii, rugasem pe doctorul ștabului să-mi dea vrun leac [împotriva holerii]. RUSSO, O. 49. Domnu-i asculta Și pe gînduri sta, Apoi poroncea Schelele să strice, Scări să le ridice, Iar pe cei zidari, Zece meșteri mari, Să mi-i părăsească, Ca să putrezească Colo pe grindiș, Sus pe coperiș. ALECSANDRI, P. P. 191. ◊ Expr. A ridica stîna = a pleca cu turmele și cu toate uneltele păstorești de la munte, toamna, părăsind coliba stînii. ♦ Refl. (Învechit) A pleca în altă parte, a se muta. Locuitorii ce vor fi pe moșiile boierești și ale altora nu pot avea voie a se ridica fără voia stăpînului. KOGĂLNICEANU, S. A. 177. ♦ (Cu privire la o sumă de bani) A încasa. Și-a ridicat salariul. ♦ (Cu privire la persoane) A lua cu forța, a aresta. De ce te-au arestat pe dumneata? – Păi, iaca aiasta nu știu... Și chiar v-aș ruga, domjudicător, să-mi spuneți și mie de ce m-o ridicat jăndarii. POPA, V. 220. Arhon spătare, zise Ghica, să trimiți patruzeci de arnăuți la Bucov, ca să ridice pe cel nelegiuit ispravnic, să-l pecetluiască și să-l bage în ocna părăsită. FILIMON, C. 298. 4. (Cu privire la un obiect aplecat sau culcat) A pune, a așeza drept, a readuce la poziția verticală; a îndrepta. A ridica un gard. ▭ Mîntuitorul Apolon un vînt priitor le trimise Și ridicară catargul și-ntinseră pînzele albe. MURNU, I. 17. 5. (Top.; numai în expr.) A ridica un plan = a determina, prin măsurători de distanțe și unghiuri, poziția punctelor dintr-o regiune și a le reprezenta pe o hartă. Dacă m-am așezat cu instrumentele mele pe movila de lîngă grădină, am făcut-o ca să ridic planul locului pe unde are să treacă drumul de fier. ALECSANDRI, T. I 358. II. Predomină ideea de mișcare ascendentă. 1. Refl. (Despre ființe) A se scula de jos (părăsind poziția de așezat sau de culcat). Cel care era sus, în carul încărcat cu fîn, se ridicase în picioare și-și făcuse umbră ochilor cu palma. POPA, V. 71. Și vesel Murgu-împărat Ca cel dintîi s-a ridicat Și cu paharul plin în mîni, Precum e felul din bătrîni... El a-nchinat. COȘBUC, P. I 59. Tocmai se ridica să plece, cînd Ana dădu cu ochii de el și-l strigă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 38. ◊ Expr. A se ridica în capul oaselor = a se scula și a sta așezat pe locul unde mai înainte fusese culcat. Radu se deșteptă vesel de dimineață, se ridică singur în capul oaselor. VLAHUȚĂ, O. A. 130. A se ridica în scări = a se înălța în scările șeii. (Cu pronunțare regională) În scări el s-a rădicat, Peste cîmpuri s-a uitat, Ca s-aleag-un loc curat, De arat și semănat. TEODORESCU, P. P. 145. ♦ Tranz. A susține, a ajuta; a face să se scoale. Calul meu de-abia stă! răcni, ridicîndu-și fugarul în două picioare, Mîndrilă. SADOVEANU, O. I 444. [Lăpușneanu] îndată, stăpînindu-se, se plecă și ridicînd pre Ruxanda de jos: Doamna mea! îi zise, să nu-ți mai scape din gură astfel de vorbe nebune. NEGRUZZI, S. I 146. ◊ Expr. (Învechit; despre domnitori) A ridica din scaun = a lua domnia, a detrona. V. mazili. Acel circasian cerchez – Mehmet-aga, care ridicase pe Dimitrie-vodă din scaun. IORGA, L. I 333. ♦ A se pune pe picioare, a se întrema, a se înzdrăveni, a se însănătoși. Mătușă, tot chiteam că s-a ridica [copilul bolnav]. CONTEMPORANUL, V_I 293. După șase luni mă ridicai de pe boală. ALECSANDRI, O. P. 23. De mă voi și ridica din boala aceasta, sînt hotărît a mă duce la călugărie. NEGRUZZI, S. I 159. ◊ Tranz. Mîndră, mîndruleana mea, Floricică gingășea, Ochii tăi mă bagă-n boală, Sprîncenele iar mă scoală; Ochii tăi mă bagă-n frică, Sprîncenele mă ridică. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 23. 2. Refl. (Despre construcții înalte, copaci etc.) A sta drept, a se afla în poziție verticală; a se înălța. La marginea orașelor, coșurile marilor uzine se ridică spre cer fumegînd. BOGZA, M. S. 162. Colo se ridic’ trufașe Și eterne ca și moartea piramidele-uriașe, Racle ce încap în ele epopeea unui scald. EMINESCU, O. I 43. Apoi tainicele-i raze dînd pieziș pre o zidire Ce pe muche se ridică, locaș trist nelocuit, Mîngîie a ei ruină cu o palidă zîmbire. ALEXANDRESCU, M. 20. 3. Tranz. (Cu privire la o parte a corpului omenesc, mai ales în expr.) A mișca, a îndrepta în sus, a duce mai sus. Ridică în sus brațul cu felinarul. DUMITRIU, N. 55. Răzășii îl priveau venind, ridicară capetele, dar nu-și scoaseră cușmele. SADOVEANU, O. VII 168. Conrad ridică fruntea și pare-ntinerit. BOLINTINEANU, O. 228. Sprîncenele dumitale, Pene de privighetoare; Cînd le sui, cînd le ridici, Rău la inimă mă strici. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 24. ◊ (Poetic) Pleacă gura la ureche-i, blînd pe nume el o cheamă, Ea ridică somnoroasă lunga genelor maramă. EMINESCU, O. I 84. ◊ Expr. A(-și) ridica ochii (sau privirea) = a îndrepta privirea (spre cineva sau spre ceva care se află mai sus); a privi; a se uita. A sa privire Hugo de jos nu și-o ridică, Spre-a se uita l-aceea pe care o iubea. MACEDONSKI, O. I 249. Ea, îmbătată de amor, Ridică ochii. Vede Luceafărul. Și-ncetișor Dorințele-i încrede. EMINESCU, O. I 179. Uneori un tremur fioros o apuca, alteori ridica frumoșii săi ochi spre cer și, suspinînd, își frîngea mîinele cu deznădăjduire. NEGRUZZI, S. I 27. A(-și) ridica capul = a) a-și reveni dintr-o situație proastă; a se redresa; b) a se arăta dîrz, plin de curaj, a deveni amenințător; a se răzvrăti. (Ștefăniță:) Vornice, nu ridica capul în sus! DELAVRANCEA, O. II 89. (Cu pronunțare regională) Privește la miazăzi, la miazănoapte, popoarele își rîdică capul... Gîndirea se ivește luminoasă pe deasupra întunericului... RUSSO, O. 23. A ridica cap v. cap¹ (I 1). A(-și) ridica nasul (sus sau mai sus decît se cuvine) = a fi încrezut, înfumurat, a se ține mare, a deveni obraznic; a umbla cu nasul pe sus, a-și lua nasul la purtare. Nu-s datori nici cu o lețcaie pentru că nu-și ridică nasul mai sus decît se cuvine... ca de-alde d-ta. ALECSANDRI, T. I 165. A ridica mîna (sau degetul) = a cere cuvîntul. A ridica mîna (sau mîinile asupra cuiva) = a ataca, a lovi (pe cineva). Îndrăznești să ridici mîna? Să dai în frate-meu? DUMITRIU, P. F. 44. A ridica mîinile (către cineva) = a cere ajutor. (Refl.) A (i) se ridica (cuiva) părul (măciucă) = a se speria foarte tare. ◊ Intranz. Bărbat oi lua Care s-a afla Dunărea să-noate Ridicînd din coate, În picioare stînd, Buzdugan purtînd. ALECSANDRI, P. P. 122. (Expr.) A ridica (mirat, surprins) din sprîncene = a face ochii mari de mirare, de surpriză, a privi mirat, surprins. Bătrînul se supuse. Ridică mirat din sprîncene la văzul celor trei juvaiere de pe fundul cutiei. C. PETRESCU, A. 337. A ridica (sau a da) din umeri = a-și arăta nedumerirea, a arăta că nu-și aduce aminte (de ceva sau de cineva), că-i este indiferent (ceva sau cineva). Tell, totdeauna serios, ridică din umeri, arătînd astfel că sînt și riscuri inevitabile și e bine să fie cu grijă. CAMIL PETRESCU, O. I 402. Tata s-a uitat lung la el, apoi a ridicat din umeri. VLAHUȚĂ, O. A. 495. 4. Refl. (Despre păsări) A porni în zbor, a-și lua zborul; a se înălța în văzduh. Cîte-un stol de potîrnichi se ridica zbîrnîind. SADOVEANU, O. I 361. Vezi tu vulturul falnic, o! scumpa mea iubită, Cum saltă, se ridică și zboară cătră nori? ALECSANDRI, P. I 136. ♦ (Despre nori, fum, praf etc.) A porni, a se îndrepta, a merge în sus; a se înălța. Ici și colo se ridică cîte-un nour alb de praf. TOPÎRCEANU, M. 31. Valurile de ceață alburie se ridicau pe maluri. DUNĂREANU, CH. 210. Din tuspatru părți a lumii se ridică-nalt pe ceruri, Ca balauri din poveste, nouri negri plini de geruri. ALECSANDRI, P. A. 111. ◊ Tranz. Cîte un vîrtej de aer se răsucea pe stradă, măturînd praful, ridicîndu-l și aruncîndu-l pe trotuare. REBREANU, R. I 43. Ș-atunci vîntul ridicat-a tot nisipul din pustiuri, Astupînd cu el orașe, ca gigantice sicriuri. EMINESCU, O. I 45. ♦ (Despre aștri; p. ext. despre lumină, zori etc.) A se înălța deasupra orizontului, a se sui pe bolta cerului; a răsări, a se ivi. Am încălecat ș-am ajuns cătră girezi cînd se ridicase luna plină de două suliți cătră amiază. SADOVEANU, O. VIII 34. Soarele se ridică strălucind deasupra apei. DUNĂREANU, CH. 83. Se ridicau zorii zilei de 21 iulie. Pe seninul străveziu al cerului se resfirau raze de opal, pierzîndu-se departe, în slava albăstrie a văzduhului. D. ZAMFIRESCU, R. 221. ♦ (Despre ceață, negură etc.) A se duce în sus, a se împrăștia; fig. a se risipi, a dispărea. Atacul, lupta... Ah! în fine!... Își aducea aminte!... I se ridică după memorie ca un văl de ceață. D. ZAMFIRESCU, R. 268. Foaie verde din costiță, Ridică-te neguriță, De pre pari, de pre nuiele, De pre ochii mîndrei mele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 134. ♦ (Despre obiecte cufundate într-un lichid) A ieși la suprafață. (Cu pronunțare regională) Pe luciul Dunărei merge și se întoarce, se afundă și se rîdică un iatagan scînteietor. RUSSO, O. 33. 5. Refl. (Despre sunete) A se auzi (mai) tare; a se înălța, a răsuna. Cîntece duioase se ridică prin pîlpîirile focului. SADOVEANU, O. I 50. Umpleau cuprinsul gării cu un zgomot aspru din care se ridicau ici-colo izbucniri de rîsete. REBREANU, R. I 16. Mii de glasuri spăimîntate Se ridică de prin codri, de pe dealuri, de prin sate. ALECSANDRI, P. A. 114. ♦ Tranz. A face să se audă cu putere, să răsune; a înălța. Sătenii ridicară glasuri de mulțămire. SADOVEANU, O. VII 132. Din lungul horelor amestecate Barzii ridic-a lor glasuri bărbate. EMINESCU, O. IV 31. ◊ (Metaforic) Din ce în ce cîntarea în valuri ea tot crește, Se pare că furtuna ridică al ei glas. EMINESCU, O. I 94. ◊ Expr. A ridica glasul (sau tonul) = a vorbi pe un ton ridicat, cu îndrăzneală sau protestînd (împotriva cuiva); a protesta. (Cu pronunțare regională) Cum îndrăzniți voi să rîdicați glasul dinaintea... lui Sobiețki? ALECSANDRI, T. II 36. (Fig.) Glasul său se va ridica cu energie în contra tiraniei. BOLINTINEANU, O. 247. 6. Tranz. (Cu privire la o înălțime) A urca, a sui. Pipăind, ne strecurarăm pe scară... După un răstimp ridicarăm și cele din urmă două trepte. SADOVEANU, O. VI 13. Flăcăii au lăsat carul în drum și au luat-o cu fereală pe lungul hatului. Cînd au ridicat dîmbulețul, care le stătea în cale, au văzut limpede trupul omului. POPA, V. 71. A doua zi, ridică malul de la sf. Gheorghe, trecu în ograda bisericii și s-ascunse în niște tufe. DUNĂREANU, CH. 237. ◊ Refl. Cine poartă arme să se împotrivească... Cei slabi, bătrînii, femeile, copiii să se ridice la munte. SADOVEANU, O. I 529. În fiecare zi ne ridicăm pe malul rîpei și privim dealul de dincolo. CAMIL PETRESCU, U. N. 301. Toți ciobanii s-aduna, Oile le-amesteca... La munte se ridica. ANT. LIT. POP. I 492. 7. Refl. (Despre oameni; p. ext. despre popoare, țări, clase sociale etc.) A protesta vehement, a sta împotrivă, a se opune, a porni la luptă; a se răzvrăti, a se răscula. A pierit ucis de buzdugan mișelesc, pentru că s-a ridicat pentru drepturile și ocinile noastre strămoșești, sculînd la război toate neamurile. SADOVEANU, O. VII 62. Socoteala [moșierilor] a ieșit pe dos, că țăranii s-au ridicat pe urmă să împartă între ei pămîntul. REBREANU, R. II 9. La 1688, Șerban al II-lea Cantacuzino, cînd umbla să se ridice împotriva Porții, reformă și mări armata. BĂLCESCU, O. I 21. ◊ Expr. A-i ridica cuiva pe cineva în cap = a face (pe cineva) să se răzvrătească împotriva (cuiva). Voiai să chemi Siguranța de față cu el și cu Dan. Să ne ridici tipografia în cap. BARANGA-MORARU, F. 35. 8. Tranz. Fig. (Cu privire la o colectivitate) A pune în mișcare, a face să pornească dintr-un loc pentru un scop oarecare; a mobiliza, a strînge, a aduna (oameni). Îl trimise să ridice calfele de măcelărie. CAMIL PETRESCU, O. II 456. Sosirea neașteptată a boilor de export ridicase în picioare toate autoritățile de uscat și de apă. BART, S. M. 83. Îi plăceau anticele, și pe unde auzea sau bănuia că se află antice, degrabă el trămitea ispravnici, zapcii și pomojnici ca să ridice satele, să sape și să scormone sălașele de vechi cetăți. ODOBESCU, S. II 411. ◊ Refl. Înfuriat, ordonă să se ridice îndată mic și mare, ostași, tîrgoveți, săteni și să bată codrii ca să prinză pe fugari. NEGRUZZI, S. I 108. ◊ Expr. (Învechit) A ridica trupe (sau oaste, oștire) = a strînge, a aduna, a recruta oaste, a înrola ostași pentru a porni la luptă. Leul, de multă vreme, ridicase oștire, Să se bată cu craiul ce se numea Pardos. ALEXANDRESCU, P. 110. 9. Refl. A se isca, a se stîrni, a se naște. În timpul axionului, cînd toată lumea din biserică era numai un ochi ș-o ureche, se ridică o sărăcie de fir de tusă și astupă gîtlejul maicii Nataliei, tocmai cînd trebuia să facă o floare frumoasă. STĂNOIU, C. I. 195. Grație viscolului ce s-a ridicat, de vro trei zile mă aflu încă tot pe loc. ALECSANDRI, S. 49. ♦ A apărea, a se ivi, a se arăta. [În Dobrogea] se ridicase un bandit cu faimă: Naum Naslung. Hoțise cu pricepere și se făcuse nevăzut dintr-o dată. SADOVEANU, P. M. 116. Deodată se ridică între ei o solemnitate curioasă. D. ZAMFIRESCU, R. 247. Un om dacă dispare, un altul se ridică. MACEDONSKI, O. I 48. ◊ Tranz. fact. (Cu privire la umbre, lumini etc.) Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare, Cum revarsă luna plină liniștita ei splendoare!... Și ridică mii de umbre după stinsul lumînării. EMINESCU, O. I 136. 10. Tranz. Fig. (Franțuzism învechit) A scoate în evidență; a releva. Nu vom ridica ce este greșit în apreciația d-lui G. C. despre autorii franțuzi și limba franțuzească vorbită în Paris. RUSSO, O. 76. III. Predomină ideea de creștere în înălțime. 1. Refl. (Despre copii, p. ext. despre puii de animale) A se face mare, a crește. Eu abia mă ridicam; mama mă învăța buchile înainte de-a mă da la școală. SADOVEANU, P. M. 54. Începusem și eu, drăgăliță-doamne, a mă ridica băiețaș la casa părinților mei, în satul Humulești. CREANGĂ, O. A. 33. ◊ Tranz. Mi-i fată și una am! Numai eu știu cu cît greu și amar am ridicat-o, singurică, fără mamă. MIRONESCU, S. A. 91. Îl văd gospodar însurat, fruntaș în satul lui, ridicînd copii sănătoși, deștepți și harnici. VLAHUȚĂ, O. A. 510. [Femeile] mai vorbesc... cîți pui sau bobocei a putut ridica. SEVASTOS, N. 51. ♦ Fig. A se dezvolta, a se forma. În țară se pornise de cîtva timp un curent sănătos, idei generoase însuflețeau tinerimea care se ridica. VLAHUȚĂ, O. AL. II 188. 2. Refl. A se face (mai) înalt; a se înălța. Nivelul apei se ridică. ◊ Tranz. (Cu pronunțare regională) Văile și munții se uimeau auzindu-i cînticele, apele își rîdicau valurile mai sus ca să-l asculte. EMINESCU, N. 5. 3. Tranz. Fig. (Cu privire la valori sociale, morale etc.; p. ext. cu privire la oameni) A aduce, a promova la o treaptă superioară, a face să progreseze. Partidul și guvernul au hotărît ca toate valorile din trecut ale poporului nostru să fie ridicate la locul ce li se cuvine. SADOVEANU, E. 76. [Heliade] creează un vocabular de cuvinte noi, ridică pe cele căzute în desuetudine, formează aproape întreaga limbă. MACEDONSKI, O. IV 118. Trebuie ca prin cultură să ridicăm pe țăranul nostru ca el să aibă cunoștință profundă și energică de drepturile și de datoriile lui. KOGĂLNICEANU, S. A. 239. ◊ Expr. A ridica din cenușă (sau din ruine) = a reface, a reconstrui (după o distrugere totală). A ridica moralul (cuiva) = a inspira (cuiva) curaj, încredere; a întări, a îmbărbăta (pe cineva). O strîngere de mînă cordială... îmi ridică imediat moralul. CARAGIALE, M. 94. ♦ Tranz. (Cu privire la oameni) A pune pe o treaptă mai înaltă din punctul de vedere al respectului, al aprecierii, a sălta în ochii lumii; a înălța în grad, în rang. Împăratul ridică pe Țugulea la mare cinste. ISPIRESCU, L. 319. Cît de sus ridici acuma în gîndirea ta pe-o roabă, Cînd durerea ta din suflet este singura-mi podoabă. EMINESCU, O. I 154. Alecsandri publică primele sale poezii, ce avură atîta răsunet și care îl ridicară îndată la titlul necontestat de întîiul poet național al Romîniei. NEGRUZZI, S. I 339. ◊ Expr. A ridica (pe cineva) în slavă (sau în slava cerului) = a lăuda foarte tare, peste măsură (pe cineva). A ridica în scaun = (învechit și popular) a înălța pe tronul țării, a face domn. Toți boierii și împăratul deteră în genunchi cu rugăciune ca să nu părăsească împărăția, fiindcă, ziceau boierii, tatăl tău de aci înainte e bătrîn și o să te ridicăm pe tine în scaun. ISPIRESCU, L. 3. ♦ Refl. (Despre oameni) A-și face o situație mai bună, a progresa; a se situa pe o poziție mai înaltă, pe o treaptă superioară. Cu viața nouă a democrației va fi posibil ca plugarii să se ridice. SADOVEANU, E. 28. Te-ai ridicat mai presus de orice critică sau calomnie. CARAGIALE, O. III 211. Deasupra tuturora se ridică cine poate, Pe cînd alții, stînd în umbră și cu inima smerită, Neștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită. EMINESCU, O. I 133. ◊ Expr. A se ridica prin cineva (sau a se ridica pe umerii cuiva) = a ajunge la o situație cu ajutorul cuiva. 4. Tranz. A mări, a spori, a face să crească. A ridica producția la hectar. ◊ Expr. A ridica prețul = a scumpi (marfa). (Mat.; despre numere) A ridica la o putere = a înmulți un număr cu el însuși de atîtea ori de cîte ori arată exponentul. A ridica (un număr) la pătrat = a înmulți un număr cu el însuși. A ridica la cub = a înmulți pătratul unui număr cu numărul simplu. ♦ Refl. A atinge o anumită valoare, a ajunge la o anumită cantitate, sumă etc.; a se cifra. La cît se ridică cheltuielile? Numărul locuitorilor se ridică la un milion. 5. Tranz. (Cu privire la construcții) A zidi, a construi, a clădi, a edifica. Neamul se întindea în vreo trei mahalale, ale căror case și sobe le-au zidit ei. Au ridicat și case în mijlocul tîrgului. PAS, Z. I 28. Trei regi ce ridicară aceste piramide, Trei umbre în tăcere, s-așază la banchet. BOLINTINEANU, O. 188. Meșterii grăbea... Șanțuri mari săpa Și mereu lucra Zidul ridica. ANT. LIT. POP. I 498. ♦ Fig. A făuri, a crea, a întemeia. Pe unde n-a fost pînă acum nimic, O lume nouă Eu am să ridic. BENIUC, V. 15. Iert copiii care au călcat pe urme rele și au ridicat astă literatură țigărită și sortită, fără noimă, fără cap și rădăcină. RUSSO, O. 65. ◊ (Poetic) În regiunile de munte, primăvara ridică din pămînt mii și mii de forme ale vieții, oferindu-le soarelui într-o largă dăruire. VORNIC, O. 239. 6. Tranz. A da naștere, a da loc; a pricinui, a cauza, a provoca. [De] cele mai multe ori masa se face la logodnă, să nu ridice cheltuială așa multă. SEVASTOS, N. 58. Mihai își așeză apoi oștirea în deosebite comitate pentru iernat, împărțind-o mai ales prin cetăți; dar oarecare excesuri ce făcură ostașii... ridicară plîngeri din partea locuitorilor. BĂLCESCU, O. II 265. ◊ (Construit cu un abstract, echivalează cu verbul a cărui idee o exprimă abstractul) A ridica o învinuire (sau o acuzație) = a formula o acuzație; a învinui, a acuza. A ridica pretenții = a formula o cerere, a pretinde să i se dea ceva, a revendica (ceva). A ridica o obiecție = a obiecta. A ridica o problemă (sau o chestiune) = a aduce, a pune în discuție o problemă. – Variante: aridica (ISPIRESCU, L. 362), (învechit) ardica, (regional) rădica vb. I. corectat(ă)

măsea s.f. I (anat.) 1 molar, <reg.> râșniță. I s-a cariat o măsea. 2 măsea de minte = <pop.> măsea a ochiului, măsea întreagă, măseaua cea tânără, măseaua din capăt, măseaua din fund, măseaua din urmă, măseaua minții. Cele patru măsele de minte sunt situate la capătul interior al maxilarelor și apar, de obicei, la sfârșitul adolescenței; (pop.) măsea a ochiului = măsea întreagă = (art.) măseaua cea tânără = măseaua din capăt = măseaua din fund = măseaua din urmă = măseaua minții v. Măsea de minte; (reg.) măsea cățelească = (art.) măseaua cățelei v. Premolar. II (tehn.) 1 (la leuca carului sau a căruței) <reg.> bot, boț, burete, ceafă, cioc², clenci, creastă, crestuș, gât, nod, umăr, umeraș, ureche. De măsea se leagă lanțul sau cârligul care prinde loitra de leucă. 2 (la plug) <reg.> ciocâlteu, ciocârlie, cocoș, cui, popă². Măseaua este cuiul din capătul grindeiului. 3 (la grapă) colț, dinte. Măselele grapei mărunțesc pământul. 4 (la coasă) <reg.> bonțoc, cățel, coadă, mănușă, măsălare, măselar, măselariță¹, mână, vargă, vergea. Măseaua se leagă de toporiște. 5 (la joagăr) <reg.> șiștoare (v. șiștor). Măselele pun în mișcare joagărul. 6 (la piuă) pană. III (art.; bot.) măseaua-ciutei = a Erythronium dens canis; <reg.> călugărel, cocorei, cocoșei (v. cocoșel), ghicitori (v. ghicitoare), limba-câinelui (v. limbă), turcarete; b (reg.) v. Brândușă. Brândușă-albastră. Brândușă-de-munte. Brândușă-de-primăvară. Șofran¹. Șofran-de-primăvară (v. șofran¹) (Crocus heuffelianus); c (reg.) v. Ghiocel (Galanthus nivalis).

URLA¹, urlu, vb. I. Intranz. 1. (Despre animale, mai ales despre lupi și cîini) A scoate strigăte sau urlete prelungi. Întîi are să viscolească; pe urmă au să prindă a urla lupii în fundul rîpelor. SADOVEANU, B. 23. Aș voi să-ți slujesc atîta pînă ți-or urla lupii pe cuptor. SBIERA, P. 238. Urlau dobitoacele de ți se făcea părul măciucă. ISPIRESCU, L. 7. ◊ (Despre personaje înfricoșătoare din basme și din mitologia populară) Urla prin aerul cernit mama-pădurilor. EMINESCU, N. 7. Cînd demoni și spaime pe munți se adună De urlă la stele, la nori și la lună. BOLINTINEANU, O. 70. Și-n tăcerea adîncită Satan urlă furios. ALECSANDRI, P. A. 40. 2. (Despre oameni) A striga, a țipa, a se văita în gura mare; a plînge foarte tare; a cînta foarte tare (și urît). Înălță mîinile și începu să urle cu deznădejde. DUMITRIU, N. 214. Țăranii urlau ca înnebuniți. SAHIA, N. 69. De cîte ori vine vorba de răposatul... [Anca] îmi urlă toată ziua. CARAGIALE, O. I 244. ◊ Tranz. Urla în casă și în curte arii din opere. PAS, Z. I 179. Toată lumea urlă mereu: înainte! CAMIL PETRESCU, U. N. 279. Urlau mereu vorbe fără șir și sudălmi. REBREANU, R. II 205. 3. (Despre diferite surse de zgomot, în special despre elemente ale naturii) A produce zgomote foarte puternice; a vîjîi, a vui. I-auzi... cum urlă vîntul afară. SADOVEANU, O. VII 335. Cînd veni și vremea să urle-n zare tunul, Mișcatu-s-au romînii cu miile. COȘBUC, P. II 78. Lupta urlă, se-ncleștează. ALECSANDRI, P. II 16. ◊ (Fig., despre locul unde se produc zgomotele) Urlă cîmpul și de tropot și de strigăt de bătaie. EMINESCU, O. I 148. Codrul urlă, clocotește, Tunetul în cer vuiește. ALECSANDRI, P. I 29. Valea largă că-mi urla Stîncile se despica. ȘEZ. IV 131. ◊ Expr. (Rar) A-i urla (cuiva) capul (sau urechile) = a-i vîjîi (cuiva) capul sau urechile. A doua zi capul grozav îi urla. PANN, P. V. I 118. A-i urla (cuiva) ceva prin cap = a-i trece (cuiva) ceva prin minte, a-i trăsni, a-i năzări. Ești un cheag zbîrcit, mai ca și mine, și iată ce-ți urlă prin cap. CREANGĂ, P. 127.

PIȘCA, pișc, vb. I. 1. Tranz. A apuca pielea cu vîrful degetelor și a o strînge (pînă începe să doară); a ciupi. Da dumneata ce tot vrei cu mine...? Mă-nghiontești, mă piști, ce naiba vrei? GALAN, Z. R. 244. Ia du-te în casă, trezește-ți copilul din somn și el atunci are să înceapă a plînge; pe urmă pișcă-l tot cîte oleacă și el are să înceapă a țipa. CREANGĂ, P. 173. ◊ Fig. Frusina pișcă inima tuturor bărbaților. GALACTION, O. I 128. ♦ (Cu privire la coardele sau strunele unor instrumente muzicale) A apuca cu degetele, a ridica apoi puțin în sus și a-i da drumul brusc pentru a scoate sunete. Moțăia, însă degetele pișcau, arare, strunele. PAS, L. I 33. Chitaristul... pișcă, patetic și cadențat, coardele chitarei. DELAVRANCEA, la TDRG. 2. Tranz. A rupe sau a tăia cîte puțin din ceva (cu unghiile sau cu un instrument). O iapă... pișcată la urechea dreaptă. La TDRG. ◊ Refl. pas. Vîrful [caierului] se mai pișcă, adică se mai scoate din el păr și se pune către partea de jos a caierului. PAMFILE, I. C. 8. Se pișcă vîrfurile plantelor, pentru a se întîrzia înflorirea. La TDRG. ♦ (Familiar) A se alege cu ceva. ◊ Absol. Cum știi... mai mult cu șeiacul ne hrănim; și apoi, de nu curge, măcar picură și cine mișcă, tot pișcă. CREANGĂ, P. 110. ♦ (Familiar) A fura cîte puțin, pe nesimțite; a ciupi, a șterpeli. Ț-a pișca din lîna oilor. ȘEZ. I 194. 3. Tranz. (Despre insecte) A înțepa, a mușca. Mă pișcau de spate și de ceafă o întreagă republică de furnici. HOGAȘ, M. N. 11. [Fătul babei] s-au făcut purice... și s-au vîrît în cămeașa lui, și unde n-au început a mi-l mușca și a mi-l pișca într-un fel ca acela, că zmăul nu mai avea astîmpăr. SBIERA, P. 143. Strînge-ți, leleo, buzele, Că le pișcă muștele. ALECSANDRI, P. P. 340. ◊ Expr. Ca (și) cum (sau cît) te-ar pișca un purice = foarte puțin, aproape de loc. Dar la o împărăție, ca cum te-ar pișca un purice, nu se mai bagă în samă. CREANGĂ, P. 258. ♦ (Despre animale și păsări) A apuca (pe cineva) cu gura, cu dinții, cu ciocul, fără a face o rană, a mușca numai de piele; a ciupi. Lupii... au găsit în fundul munților iapa babei. Cum au dat de ea, unde nu mi-o încep ei, unul a o pișca, altul a o mușca, unul a o împinge, altul a o ghionti și așa mai departe. SBIERA, P. 59. De șoimei pișcată, D-ogari mursicată. TEODORESCU, P. P. 59. 4. Tranz. (Despre vînt, frig etc.) A înțepa, a arde. Gerul ne pișcă obrazul. STANCU, U.R.S.S. 36. ◊ Intranz. Frigul pișca ușurel de vîrful nasului. D. ZAMFIRESCU, la TDRG. ♦ (Despre brumă, ger etc.) A vătăma, parțial, frunzele sau fructele plantelor. Toamna, tîrziu, după ce bruma pișcase frunzele, ea ședea cu Anca la fereastră. SLAVICI, O. II 52. 5. Tranz. (Despre băuturi alcoolice, condimente sau mîncări condimentate) A provoca senzația de arsură; a ustura. Simt untul sfîrîind și pișcîndu-mă de limbă. SADOVEANU, O. VIII 161. ◊ Intranz. Ardeiul iute pișcă. 6. Tranz. (Glumeț) A lovi, a atinge, a bate ușor pe cineva. Traian n-avusese nevoie să fie pișcat ca să intre în el învățăturile vechi. Le deprinsese pe toate din plăcere. SADOVEANU, P. M. 148. ♦ Fig. A înțepa cu vorba; a șfichiui. 7. Refl. (Mold.; despre lună și lumina ei) A începe să scadă, să descrească. Eu socot, uncheșule, așa: cum s-a pișca lumina, cum se schimbă vremea. SADOVEANU, O. A. I 158. Noi dintr-un ceaslov Putem ști ziua lunii și ceasul cînd se pișcă. NEGRUZZI, S. II 178.

SCOC, scocuri, s. n. 1. Canal făcut din scînduri sau din tuburi prin care curge apa pentru a pune în mișcare roata morii sau a joagărului; lăptoc, uluc. Atunci cînd Călifar ridica stăvilarul și slobozea pe scoc cimpoiul apei, apa fluiera cum fluieră un șarpe încolțit de flacări. GALACTION, O. I 44. La scocul morilor, vuietul apelor n-ar năpădi mai vijelios. DELAVRANCEA, O. II 86. Vezi scocul? – Văd. Și ce-i pe scoc? – E apă. – Bun! Stă apa-n loc? – Ba vine. COȘBUC, P. I 272. Nu mai vedea nimic înaintea ochilor, îi vîjîiau urechile, ca lîngă scocul unei mori. VLAHUȚĂ, O. A. 110. ♦ Groapă, adîncitură făcută de apa care cade din scoc; vîltoare. 2. Construcție în formă de canal (uneori căptușit cu lemn) uscat sau cu apă, pe care alunecă buștenii de pe coastele munților sau dealurilor, pînă la o cale de transport; jilip. Au dat jos cu topoarele și joagărele cele dintîi șiraguri de brazi și au încheiat primele scocuri și jilipuri. SADOVEANU, O. A. II 206. Atunci au fost puse pîraiele pe scocuri, ca să săgeteze pe ele trunchiurile albe în valea cea mare a rîului. id. ib. 204. 3. Jgheab, burlan sau conductă pentru scurgerea apei sau a altor lichide. Și prin fum și prin văpaie Fierul curge, glod, în scoc. D. BOTEZ, F. S. 43. ♦ Înjghebare, construcție de scînduri în forma unui jgheab. D-l Călin ridica dar pătura, ca să-și dezvălească piciorul, care era așezat într-un fel de scoc făcut din scînduri subțiri. SLAVICI, N. I 274. ♦ (Regional) Olan. 4. Jgheab sau tub folosit la transportul prin alunecare al produselor miniere, al rambleului etc.

VÎRF, vîrfuri, s. n. 1. Partea cea mai de sus (de obicei ascuțită) a anumitor obiecte înalte (casă, copac) sau a anumitor forme de relief (deal, munte). Soarele turna din vîrful brazilor bogăția-i de foc. GALACTION, O. I 40. Peste fagi cu vîrfuri sure A căzut amurgul rece. TOPÎRCEANU, P. 144. Se simți pătruns de o melancolie adîncă, privind vîrfurile munților ce păreau a cădea pe mănăstire. ALECSANDRI, O. P. 113. ◊ Expr. Asta pune (sau, rar, face) vîrf (la toate) = asta întrece orice închipuire sau așteptare, este din cale-afară. Cîte-ai făcut boacăne de cînd m-ai luat și pînă acuma, toate au fost cum au fost; dar asta le-au făcut vîrf. ȘEZ. IX 53. ◊ (Eliptic) Și, vîrf la toate, criza financiară, stupidă... a zdruncinat tot creditul. REBREANU, R. I. 47. (Plin) cu vîrf sau încărcat vîrf = plin de tot, pînă sus. I-a dat banița de făină cu vîrf. ▭ Vedeau silozuri, hambare, trenuri și vapoare, încărcate vîrf cu mărfuri scumpe. CAMILAR, N. II 179. Cu vîrf și îndesat v. îndesat²; Ore (zile, luni etc.) de vîrf = ore (zile etc.) în care o anumită activitate atinge intensitatea maximă. ♦ Fig. (Mai ales la pl.) Persoanele care se află în fruntea unei organizații politice, sociale sau administrative, a unei clase sociale etc. Să crească neînțelegerile între subterani și vîrfurile administrative. DAVIDOGLU, M. 48. Și el, el vîrful mîndru al celor ce apasă, Salută-n a lui cale pe-apărătorul mut. EMINESCU, O. I 62. ♦ (Rar) Partea de deasupra, suprafața unei ape. Peste vîrful Oltului Suflă vîntul codrului. HODOȘ, P. P. 127. 2. Capăt, extremitate (ascuțită) a unui lucru. Vîrf de lance, cine mi te-ascute? BENIUC, V. 49. O comandă aspră răsună în vîrful coloanei militare. REBREANU, R. II 250. Prindea cu mult meșteșug gîtul de pui între vîrful cuțitului și fundul farfuriei. HOGAȘ, M. N. 37. Iată vine-un sol de pace c-o năframă-n vîrf de băț. EMINESCU, O. I 146. ♦ Extremitatea unor părți ale trupului omului sau animalelor. I-a sărit numaidecît în spinare, izbindu-l cu vîrful cotului în ceafă. PREDA, Î. 65. Te-ai roșit pînă-n vîrful urechilor. PAS, Z. I 281. Își așeză pălăria pe vîrful capului. C. PETRESCU, C. V. 288. ◊ Loc. adv. Din vîrful buzelor = fără convingere, fără profunzime; p. ext. de mîntuială, superficial. Începu a gusta din pește mai mult din vîrful buzelor. SADOVEANU, O. VII 156. Dă ziua bună din vîrful buzelor și mă grăbesc s-o salut. id. ib. VIII 185. O luă spre Jidovița, agale, fluierînd din vîrful buzelor. REBREANU, I. 60. ◊ Expr. (În legătură cu verbe de mișcare) În vîrful (sau pe vîrfurile) degetelor (sau picioarelor) = cu corpul sprijinit numai pe degetele picioarelor; p. ext. tiptil, încet, cu grijă, fără zgomot, ca să nu simtă nimeni. Se ridică în vîrful degetelor ca să vadă mai bine. SADOVEANU, B. 131. Ocolește în vîrful picioarelor casa... mai sînt cîțiva pași... A ajuns! BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 21. Se scoală bineșor și se duce în vîrful degetelor lîngă căruță. CREANGĂ, P. 132. A i se sui (cuiva) părul în vîrful capului = a i se face (cuiva) părul măciucă, v. măciucă. Lui Ipate i s-a suit tot părul în vîrful capului de frică. CREANGĂ, P. 159. (Rar) A i se sui (cuiva) tot sîngele în vîrful capului, se spune cînd cineva se aprinde la față sub un aflux de sînge (cauzat de furie, de rușine etc.). I se sui tot sîngele în vîrful capului de mînie. MARIAN, T. 202. 3. Punctul de intersecție a laturilor unui unghi sau ale unui poligon, a muchiilor unui poliedru etc. Piramida este corpul mărginit de un poligon și de plane determinate de laturile acestuia și de un punct... numit vîrful piramidei. GEOMETRIA S. 53. – Variantă: vîrv (SLAVICI, N. II 350, ȘEZ. III 157) s. n.

pană¹ sf [At: PSALT. 157 / V: (îrg) pea~ / Pl: pene, (reg) ~ne, (înv) peni / E: ml pinna] 1 Fiecare dintre formațiile epidermice cornoase care acoperă corpul păsărilor, servind la protecția lui și la zbor, compusă dintr-un cotor pe care, lateral, sunt așezate simetric fire pufoase. 2 (Rar; îe) Ușor în pene Îmbrăcat subțire. 3 (Îae) Prost îmbrăcat. 4 (Rar; îe) Smuls de pene Rușinat. 5 (Rar; îe) A lua (pe cineva) în (sau prin) pene A muștrului. 6 (Îe) A se umfla în pene A se lăuda. 7 (Reg) A umbla cu pălăria (sau cu căciula) ~ A ține pălăria sau căciula pe vârful capului. 8 (Irn; îae) A se fuduli. 9 (Reg; îe) A scăpa ca prin pene A scăpa cu greu dintr-o situație complicată, dintr-o primejdie etc. 10 (Reg; îe) A scăpa din pene rele sau a-i da (cuiva) penele cele bune A ajunge să-și câștige singur existența. 11 (Îae) A se însănătoși. 12 (Reg; îe) A scoate pene A ajunge într-o situație bună. 13 (Îae) A se îmbogăți. 14 (Reg; îc) ~na-zburătorului Plantă erbacee cu frunze păroase și cu flori mari, violete sau albe, fară miros (Lunaria annua). 15 (Bot; îae) Ferigă (Struthiopteris officinale). 16 (Bot; îc) ~na-gâștei Specie de mușchi cu tulpina puternică, dreaptă, cu ramuri dispuse regulat formând tufe mari, verzi sau gălbui (Hylocomium triquetrum). 17 (Reg; îc) ~na-cocoșului Plantă din familia liliaceelor (Aspidistra elatior). 18 (Pex; rar) Aripă. 19 (Spc) Aripă, mai ales de gâscă, folosită la măturatul vetrei, la ștersul prafului etc. 20 Smoc de pene¹ de la aripă sau din coada păsărilor, care servește la uns foile de plăcintă. 21 (Fig) Pasăre. 22 (Lpl) Fulgi și pene¹ (1), de obicei curățate de cotoare, folosite la umplerea pernelor, saltelelor etc. 23 (Pex) Așternut bun de pat, cu perne de puf. 24 (Fig; lpl) Situație bună. 25 (Fig; lpl) Comoditate. 26 Pană¹ din aripă, mai ales de gâscă, ascuțită și despicată la vârf, folosită altădată ca ustensilă de scris cu cerneală Si: (îvr) penuș¹. 27 (Pgn; lit) Tot ceea ce servește ca ustensilă de scris cu cerneală. 28 (Rar) Penel. 29 (Fig) Scriere. 30 (Rar; îe) A avea ~ (frumoasă) A avea scris frumos. 31 (Fig) Stil de a scrie al unui autor. 32 (Fig) Măiestrie de scriitor. 33 (Fig) Artă de a scrie. 34 (Pex) Scriitor. 35 Plută făcută din cotoml unei pene¹, folosită pentru a ține cârligul undiței la adâncimea voită. 36 (Reg) Nadă artificială. 37 Podoabă, făcută din una sau mai multe pene¹, care se poartă la pălărie, în păr etc. 38 (Prc) Penaj. 39 (Reg) Floare de grădină sau de câmp, nedefinită mai îndeaproape. 40 (Pex) Podoabă pentru pălărie, purtată mai ales de flăcăi, confecționată din flori naturale sau artificiale Vz păun. 41 (Înv; îs) ~ grecească Floare artificială. 42 (Bot; reg; îc) Pene-feciorești(-mierii) sau pene-de-toamnă, pene-de-ale-domnești Ruși-de-toamnă (Callistephus chinensis). 43-44 (Bot; reg; îc) Peană-de-iarnă sau pene-de- iarnă Tufănică (Chrysanthemum indicum și sinense). 45 (Bot; reg; îc) Pene-de-mătase Arșinic (Lychnis chalacedonica). 46 (Bot; reg; îc) Peană-de-hohic Drobiță (Geanisa tinctoria). 47 (Bot; reg; îc) Peană-de-turc (Phyteuma tetramerum Schur). 48 (Bot; reg; îc) ~na-vâzgoiului Păpădie (Taraxacum officinale). 49 (Reg; îc) ~na-leului Plantă nedefinită mai îndeaproape, probabil, gura-leului. 50 (Bot; reg; îc) ~na-soarelui Floarea-soarelui (Helianthus annuus). 51 (Bot; reg; îc) ~na-cucului Garoafă (Dianthus caryophyllus). 52 (Bot; reg; îae) Mierea ursului (Pulmonaria mollissima). 53 (Bot; reg; îc) Peană-crudă Floare-grasă (Sedum spurium). 54 (Bot; reg; îc) Pene-domnești Canale (Impatiens balsamina). 55 (Bot; reg; îc) Mușcată¹ (Pelargonium zonale). 56 (Bot; reg; îc) Pene-albe Moșițel-prost (Matricaria inodora). 57 (Bot; reg; îc) Pene-bătucite Cârciumăreasă (Zinnia elegans). 58 (Bot; Mol) Trestie (Phragmites communis). 59 (Bot; reg) Lemnul-vântului (Syringa josikaea). 60 (Reg) Cunună de spice folosită ca podoabă. 61 (Reg) Pămătuf de busuioc cu care se aghesmuiește Si: (reg) peniță. 62 (Reg) Bor al pălăriei. 63 (Trs; Ban) Motiv ornamental în formă de floare pentru broderii, țesături sau pentru imprimat pe piele Si: (reg) păun. 64 (Reg) Pănușă (1). 65 (Rar) Înotătoare de pește. 66 (Spt; îs) Categoria ~ Categorie în care intră boxerii având greutatea corpului între 54 și 57 kg. 67 Bucată de lemn sau de metal, de obicei de forma unei prisme triunghiulare, folosită pentru despicarea lemnelor, pentru detașarea unor bucăți dintr-un material etc. Si: (reg) ic, nadă¹, penuș¹. 68 (Tip) Piesă care se intercalează între matrițele de linotip, pentru a le spația. 69 (Reg) Felioară de slănină pentru împănat carnea, când se gătește. 70 Piesă de lemn sau de metal în formă de prismă, folosită la fixarea sau la înțepenirea unor obiecte sau părți ale lor, la asamblarea demontabilă a unor organe de mașini, a unor elemente de constmcție etc. 71 Grindă de lemn, de oțel sau de beton armat, așezată transversal pentru a susține căpriorii și învelitoarea acoperișului unei construcții. 72 (Pop) Bucată de lemn care ridică sau coboară, fixând piatra morii. 73 (Pop) Schimbătoare la plug. 74 Bețișor cu care se răsucește frânghia ferăstrăului pentru a întinde pânza Si: codar, (reg) încordător, sucitor. 75 (Reg) Lemn crestat care se fixează pieziș în vârtejul din acoperișul strânii și de care se prinde căldarea în care fierbe laptele. 76 (Mol; Buc) Cui de lemn de care se atârnă strecurătoarea cu caș. 77 Scândurică pe care se așază strecurătorile pentru a se scurge cașul. 78 Parte a ciocanului, opusă capului, prelungită și subțiată spre vârf. 79 Lamă metalică a unor instrumente de tăiat. 80 Tăiș. 81 (Rar; la instrumentele muzicale de suflat) Ancie. 82 Parte turtită a undiței, opusă cârligului, de care se leagă sfoara. 83 Parte lată de la capătul vâslei, care intră în apă. 84 Parte a cârmei unei nave, care poate fi rotită în jurul unui ax vertical și asupra căreia se exercită presiunea apei când se schimbă direcția de mișcare a navei. 85 (Trs; Mar) Fiecare dintre paletele de scândură de la roata morii de apă. 86 (Trs) Fiecare dintre arătătoarele ceasornicului. 87 (Tip) Lopățică pentru frecarea și ungerea literelor cu cerneală. 88 Placă mică de os, de celuloid etc. cu care se ating coardele la unele instrumente muzicale Si: plectru. 89 (Reg) Cordar la cobză. 90 (Îs) ~na căpăstrului sau Ștreang sau curea cu care se priponește calul. 91 (Reg) Șfichi la bici. 92 (Reg) Crestătură făcută la urechea oii, pentru a o recunoaște Si: (reg) furculiță. 93 (Reg) Tăietură în formă de pană¹ care se face la diferite procedee de altoire. 94 (Îe) A tăia-n ~ (ceva) A despica în curmeziș, oblic, ascuțit, în formă de pană¹ (68). 95 (Îs) ~ de somn Bucată de carne de somn de la burtă sau de la coadă, de obicei sărată. 96 (Reg; îla) Plin ~ Umplut până la refuz Si: doldora, ticsit.