semn n.,pl. e (lat sĭgnum, semn; it. segno, sard. sinnu, pv. sen, vfr. segn, nfr. seing, sp. senõ, pg. senho. V. con- și de-semn, însemn). Lucru, figură, indiciŭ, gest, mișcare saŭ întîmplare din care poțĭ înțelege ceva (ce-a fost, ce e sau ce va fi): literile-s niște semne cu care reprezentăm sunetele din care se compun vorbele, vorbele-s semnele cugetăriĭ, numerele-s semnele cu care socotim, zodiacu are 12 semne, nouriĭ negrĭ îs semne de ploaĭe, lucrurile deranjate eraŭ un semn că umblase cineva pin casă, cînele s’a apropiat la un semn al stăpînuluĭ. Semnalment, particularitate fizică congenitală saŭ accidentală (alunică, neg, cicatrice, ciupiturĭ de vărsat): semnele hoțuluĭ eraŭ: urechile blegĭ, păru roș, ciupit de vărsat, degetu arătător lipsă la mîna stingă. Semnal, gest: ĭ-a făcut semn că se apropie dușmanu. Țintă, punct de ochit (cu pușca). Țanc, punct de lovit cu peatra saŭ de ajuns în fugă: s’a oprit la semn. Vechĭ. Blazon. Semn răŭ (saŭ bun), indiciŭ defavorabil (saŭ favorabil). A-țĭ face semnu cruciĭ (ob. a-țĭ face cruce), a-țĭ face cu mîna semnu (gestu) creștinesc dc rugăcĭune. Pe semne, se vede, probabil: pe semne că e bolnav dacă n’a venit. În (saŭ ca) semn de, ca: în semn de prietenie.