vîrtej s.n. I 1 Porțiune din masa unui fluid în care acesta, ca urmare a unui obstacol ivit în cale, are o mișcare de rotație; turbion, bulboană, viitoare, vîrticuș. Vro zece din soții lui se înecară în vîrtejurile valurilor (ISP.). ◊ fig. În adîncul sufletului meu tulburat de toate vîrtejurile... este o apă limpede, neajunsă de nici o privire (CA. PETR.). 2 (hidrol.) Mișcare a apei (sau a spumei) în formă de cercuri repetate în locul unde se cufundă cineva sau ceva. 3 (meteor.; și vîrtej de praf) Mișcare turbionară (cu diametrul de cîțiva metri) care ia naștere în zilele senine de vară, cînd stratificarea termică este instabilă, iar suprafața activă se încălzește excesiv; ext. sul, coloană de praf, de fum, de zăpadă etc. Deodată s-a stîrnit un vînt năprasnic, și venind un vîrtej înfricoșat, a ridicat pe ginerele împăratului în sus și s-a făcut nevăzut (CR.). ◊ (adv.) Mînia, Furia și Nebunia, și dupe ele altele, plecară vîrtej în alte părți ale lumii acesteia (DELAVR.). ◊ compar. Cînd își făcu vînt, se aruncă drept în slava cerului și mergea ca vîrtejul (ISP.). ◊ analog. Vîrtejul norilor mă amețea (CAR.). ◊ fig. Totul a fost unificat într-un concert ca de catedrală, contînd pe ecouri mari și pe vîrtejuri de sunete (CĂL.). 4 analog. Grup de ființe care se mișcă repede și în învălmășeală. Un vîrtej de tineri din lumea mare au dat năvală împrejuru-i (CAR.). ♦ Mișcare (amețitoare) în cerc. Cei doi universitari... se amestecară și ei în vîrtejul jocului (AGÂR.). 5 fig. (de obicei cu determ. în gen. sau introduse prin prep. „de”) Agitație, trepidație; învălmășeală (de situații și evenimente). Mai toată inteligența țării este ațîțată și tîrîtî în vîrtejul luptelor politice (VLAH.). 6 Buimăceală, amețeală, zăpăceală; ext. tulburare sufletească. Acum sta-ntr-un cot, așteptînd ca vîrtejul din capul lui să se oprească (PER.). 7 Loc în creștetul capului omului sau pe pielea animalelor de unde părul pornește în toate direcțiile. L-ar fi tentat de asemenea să încerce cu podul palmei netezimea părului pe locul rotund al vîrtejului din creștet (CĂL.). 8 (reg.) Cot, cotitură. Rîul face-un vîrtej spre stînga (VLAH.). 9 (reg.) Semn de recunoaștere (sub forma unei tăieturi rotunjite) făcut la urechea oilor sau a vitelor. II Nume dat unor unelte, care au la baza funcționării lor mișcarea de rotație: a) Fus (acționat de o manivelă) pe care se desfășoară o funie sau un lanț la capătul cărora se află o găleată, folosit pentru a scoate apă din fintînă, pămînt din gropi etc. b) încuietoare la ușă sau la poartă, formată dintr-o bucată de lemn care se învîrtește în jurul unui cui. c) Unealtă din lemn, folosită pentru presat (la teascul pentru stors struguri) sau pentru strîns (la masa dulgherului). Numaidecît să se sloboadă vîrtejurile de la teascuri (SADOV.). d) Unealtă de dogărie care servește la strîngerea doagelor de butoaie, a ciuberelor etc. e) (reg.) Unealtă cu care se poate ridica osia carului pentru a se repara roata. Să fie sănătos, că, depune vîrtejul, ridică căruța cu cinci chile parcă n-ar fi nimic (DELAVR.). f) (pop.) Instalație compusă dintr-un par dispus orizontal, prins cu un capăt de peretele stînii sau de un stîlp înfipt în pămînt, care poate fi rotit în jurul punctului de sprijin și de care se atîrnă ceaunul sau căldarea, g) Scrînciob care se mișcă în cerc; leagăn. Sorocul Moșilor frenetici, cu vîrteje de călușei, pocnitori și bășici cu chiot? (ARGH.). h) (înv.) Instrument de tortură, acționat cu un sistem de șuruburi, cu care erau zdrobite sau dislocate oasele unui osîndit. Îndată îi băgară în vîrteje și cu plumb topit îi adăpară (DOS.). III (bot.) Compus: (bot.) vîrtejul-pămîntului = a) plantă erbacee, cu tulpina tîrîtoare și cu florile galbene (Medicago orbicularis); b) mică plantă erbacee, cu frunzele dispuse cîte trei la un nod, cu florile roșii, așezate la vîrful tulpinii, care crește în locurile stîncoase din regiunile alpine (Pedicularis verticillata). IV (fiz.) Mișcare a unui fluid, în cursul căreia particulele componente au o deplasare complexă de translație și de rotație. • pl. -uri, -e. /<sl. veche врътежь.