DAR², daruri, s. n. I. 1. Obiect primit de la cineva sau oferit fără plată cuiva, în semn de prietenie sau ca ajutor etc.; cadou. ◊ Loc. adj. De dar = primit gratis, dăruit. ◊ Loc. adv. În dar = fără plată, gratis; degeaba. ♦ Plocon. ♦ Donație. 2. (Bis.) Prinos, ofrandă. ◊ Sfintele daruri = pâinea și vinul sfințite pentru cuminecătură. II. 1. Însușire (cu care se naște cineva); aptitudine, vocație, talent. ◊ Expr. A avea darul să... (sau de a...) = a avea puterea, posibilitatea să..., a fi în stare să..., a fi de natură să... A avea darul vorbirii = a vorbi frumos, a fi un bun orator. (Ir.) A avea (sau a lua) darul beției = a fi (sau a deveni) bețiv. 2. Avantaj, binefacere. 3. (În concepția creștină) Ajutor pe care îl acordă Dumnezeu omului; milă, har divin. ◊ Darul preoției = dreptul de a exercita funcțiile preoțești. – Din sl. darú.

HAR, haruri, s. n. 1. (În religia creștină) Dar², ajutor spiritual, grație divină acordată omului. ◊ Expr. (Cu sensul religios atenuat sau pierdut) Har Domnului! exclamație prin care cineva își exprimă satisfacția pentru reușita unui lucru; slavă Domnului! ♦ Puterea sacramentală a preoților de a oficia actele de cult. 2. Calitate, însușire, dispoziție naturală care face pe cineva vrednic de admirație; p. ext. talent, vocație, dar². 3. (Înv.) Dar² sau răsplată acordată cuiva ca un semn de bunăvoință, ca o favoare deosebită. – Din sl. chari.

HARD ROCK, (2) hard rock-uri, s. n. 1. Stil în muzica ușoară și de jaz cu sonorități puternice, obsedante. 2. Cântec în stil hard rock (1). – Din engl. hard rock.

HARD subst. (Fam.) Hardware. – Prescurtat din hard[ware].

HARDPAN, hardpane, s. n. Strat impermeabil pe care nu-l pot străbate rădăcinile plantelor, format din hidroxizi de fier și alți coloizi care se precipită. – Din engl. hard pan.

HARDWARE subst.^[1] (Cib.) Structură fizică a unui sistem de calcul și diverse periferice; echipamentul propriu-zis; hard. [Pr.: harduer] – Cuv. engl.

APLECĂCIUNE s. v. aplecare, aplicație, aptitudine, atracție, chemare, dar, har, înclinare, înclinație, înzestrare, pornire, predilecție, predispoziție, preferință, talent, vocație.

APTITUDINE s. 1. aplecare, aplicație, atracție, chemare, dar, har, înclinare, înclinație, înzestrare, pornire, predilecție, predispoziție, preferință, talent, vocație, (livr.) propensiune, (pop.) tragere, (înv.) aplecăciune, plecare. (Și-a demonstrat din plin ~ pentru...) 2. v. simț. 3. v. facultate.

ATRACȚIE s. 1. atracție universală v. gravitație, (impr.) gravitate. 2. v. tentație. 3. farmec, (rar) prestigiu, (fig.) miraj. (~ unui vis fericit.) 4. aplecare, aplicație, aptitudine, chemare, dar, har, înclinare, înclinație, înzestrare, pornire, predilecție, predispoziție, preferință, talent, vocație, (livr.) propensiune, (pop.) tragere, (înv.) aplecăciune, plecare. (Și-a demonstrat din plin ~ pentru...)

DAR s. I. 1. v. cadou. 2. v. donație. 3. v. ofrandă. 4. v. aptitudine. 5. v. însușire. 6. calitate, har, însușire. (Are ~ul de a provoca râsul.) 7. v. avantaj. 8. v. grație. II. v. patimă.

GRAȚIE s., prep. 1. s. v. drăgălășenie. 2. s. v. delicatețe. 3. s. mlădiere, suplețe, zveltețe. (~ a mersului ei.) 4. s. (BIS.) dar, favoare, har, (înv.) măiestrie. (~ divină.) 5. s. v. milă. 6. prep. v. datorită.

HAR s. 1. v. milă. 2. v. grație. 3. v. slavă. 4. v. aptitudine. 5. v. dar.

MĂIESTRIE s. v. complot, conjurație, conspirație, dar, descântec, farmec, favoare, grație, har, intrigă, magie, mașinație, stratagemă, subterfugiu, șiretenie, șiretlic, șmecherie, tertip, truc, uneltire, viclenie, vicleșug, vrajă, vrăjitorie.

MILĂ s. 1. v. îndurare. 2. (BIS.) ajutor, grație, har, îndurare, milostivire, (înv. și pop.) milostenie, (înv.) milcuire, milosârdie, miloste, milostivenie, milostivnicie. (~ divină.) 3. v. compătimire. 4. bunăvoință, îngăduință, înțelegere, mărinimie, (înv. și pop.) milostenie, (înv.) priință, (turcism înv.) musaadea. (Și-a manifestat întreaga ~.) 5. v. binefacere. 6. v. pomană.

MILCUIRE s. v. ajutor, grație, har, îndurare, milă, milostivire.

MILOSÂRDIE s. v. ajutor, grație, har, îndurare, milă, milostivire.

MILOSTE s. v. ajutor, grație, har, îndurare, milă, milostivire.

MILOSTENIE s. v. ajutor, bunăvoință, grație, har, îndurare, îngăduință, înțelegere, mărinimie, milă, milostivire, pomană.

MILOSTIVENIE s. v. ajutor, grație, har, îndurare, milă, milostivire.

MILOSTIVNICIE s. v. ajutor, grație, har, îndurare, milă, milostivire.

PLECARE s. v. afecțiune, aplecare, aplicație, aptitudine, atașament, atracție, chemare, compliment, dar, declinare, declinație, flexiune nominală, har, închinăciune, înclinare, înclinație, înzestrare, mătanie, plecăciune, ploconeală, pornire, predilecție, predispoziție, preferință, reverență, simpatie, talent, temenea, vocație.

PROPENSIUNE s. v. aplecare, aplicație, aptitudine, atracție, chemare, dar, har, înclinare, înclinație, înzestrare, pornire, predilecție, predispoziție, preferință, talent, vocație.

SLAVĂ s., interj. I. 1. s. v. glorificare. 2. s. cinste, cinstire, elogiu, glorie, laudă, mărire, omagiu, preamărire, preaslăvire, proslăvire, slăvire, (înv.) mărie, pohfală, pohvalenie. (Aduceți ~ eroilor patriei.) 3. s. glorie, grandoare, măreție, mărire, splendoare, strălucire, (înv.) mărie, mărime. (Trecutul plin de ~.) 4. s. binecuvântare, glorificare, laudă, mărire, preamărire, preaslăvire, proslăvire, slăvire. (~ vremurilor noastre.) 5. interj. v. osana! 6. s. (BIS.) har, mulțumire, mulțumită. (Aducea ~ divinității.) II. s. aer, atmosferă, cer, spațiu, văzduh, zări (pl.), (livr. fig.) eter, tărie. (S-a ridicat în ~.)

TRAGERE s. v. aplecare, aplicație, aptitudine, atracție, chemare, dar, extragere, har, înclinare, înclinație, înzestrare, pornire, predilecție, predispoziție, preferință, scoatere, talent, vocație.

har s. n., pl. haruri

hardpan s. n. (sil. mf. hard-), pl. hardpane

DAR² ~uri n. 1) Obiect oferit cuiva sau primit de la cineva fără plată în semn de prietenie, de dragoste, de respect etc.; cadou; atenție. 2) Aptitudine deosebită cu care este înzestrat cineva; talent. 3) Deprindere rea. A avea ~ul beției. 4) bis. Grație divină acordată omului; har. 5) rel.: Sfintele ~uri pâinea și vinul sfințite pentru împărtășanie. /<sl. daru

DIVIN ~ă (~i, ~e) 1) (în concepțiile religioase) Care se consideră că provine de la Dumnezeu sau de la zei; din cer; dumnezeiesc; ceresc. Dar ~. 2) Care este caracteristic pentru Dumnezeu și zeități; dumnezeiesc. Putere ~ă. Har ~. 3) Care este menit să-l slăvească pe Dumnezeu. Serviciu ~. Carte ~ă. 4) fig. Care este uimitor de frumos; splendid; celest. Frumusețe ~ă. Melodie ~ă. /<fr. divin, lat. divinus

HAR ~uri n. 1) (în credința creștină) Grație divină acordată omului. ~ dumnezeiesc. 2) Calitate naturală care trezește admirație. 3) poet. Aptitudine naturală deosebită; dar; talent; vocație. /<sl. chari

HARD n. v. HARDWARE

HARDPAN ~e n. Strat format din oxizi de fier care se precipită și pe care nu-l pot străbate rădăcinile plantelor. /<engl. hard pan

SFÂNT¹ ~ă (sfinți, sfinte) 1) Care inspiră sentimente luminoase și înălțătoare; demn de venerație absolută; sacru. ~a libertate. 2) Care este excepțional de important. Datorie ~ă 3) (despre unele elemente, fenomene din natură) Care se crede că ar avea proprietăți dătătoare de viață. ~ul soare. ~ul pământ. 4) (despre persoane) Care duce o viață extrem de curată din punct de vedere moral. 5) (în concepțiile religioase) Care posedă har divin. Apă ~ă. /<sl. sventu

VERSIFICATOR ~i m. 1) Scriitor care versifică. 2) fam. depr. Persoană care scrie versuri fără a avea har poetic; poet lipsit de talent; poetastru. /<lat. versificator, fr. versificateur

carismă s. f. Dar particular conferit oamenilor prin grația divină; har. (< fr. charisme, gr. kharisma)

EUHARISTIE s.f. Împărtășanie, cuminecătură (la catolici). [Gen. -iei, var. eucaristie s.f. / cf. fr. eucharistie, gr. eucharistia < eu – bine, charis – har, grație].

HARD-TOP s.n. Mașină cu capotă demontabilă, rigidă, din metal sau plastic. [Pron. had-top. / < engl. hard-top].

MUDEJAR adj.n. artă mudejar = artă dezvoltată în sec. XII-XV în Spania în teritoriul aflat sub stăpînirea feudalității catolice, care se caracterizează prin motive, forme și structuri islamice pătrunse în arta medievală spaniolă (arcul în formă de potcoavă, decorul în care împletitura și motivele sunt stilizate pînă la arabesc, policromia exterioară a edificiilor, preferința pentru lemnul sculptat în casetoane sau pentru ceramica cu reflexe metalice etc.). [Pron. mu-de-har. / < fr., sp. mudéjar, cf. ar. mudaggin – practicant].

halal s.n. (pop.) 1. (înv.) recunoștință. 2. (înv.) dar, plocon. 3. binecuvântare, noroc; har. 4. (interj.) noroc, ferice (de); bravo.

GRAȚIE I. s. f. 1. drăgălășenie, gingășie, finețe, eleganță (în atitudini, în mișcări). ◊ (pl.) atitudini, cuvinte drăgălașe. ◊ bunăvoință, favoare. ♦ a intra în ~ ile cuiva = a obține bunăvoința cuiva. 2. har, ajutor supranatural pe care divinitatea îl acordă oamenilor pentru a se mântui. ♦ stare de ~ = creație poetică; poezie; ipostază, inspirație poetică. 3. lovitură de ~ = lovitură care aduce sfârșitul, moartea. 4. (mit.) fiecare dintre cele trei zeități care personificau grația și frumusețea feminină. II. prep. cu ajutorul, datorită. (< lat. gratia, it. grazia, /II/ fr. grâce à)

HARD s. n. (fam.) hardware. (< hard/ware/)

HARDBACK HARD-BEC/ s. n. ediție simplă, cartonată, a unei cărți. (< engl. hard-back)

HARD-DISK s. n. disc magnetic, de mare capacitate, pentru stocarea datelor la computere. (< engl. hard-disk)

HARD-ROCK ROC/ s. n. 1. stil în muzica rock, bogat în intensități sonore puternice, obsedante. 2. cântec în stilul hard rock (1). (< engl. hard-rock)

HARD-TOP s. n. automobil cu capotă demontabilă, rigidă, din metal sau plastic. (< engl. hard-top)

HARDWARE [-UER] s. n. ansamblu de elemente (circuite, mașini, dispozitive) care compun un calculator electronic; hard. (< engl. hardware)

MUDEJAR [-HAR] I. adj., s. m. (musulman) rămas în Castilia după recucerirea creștină. II. adj. artă ~ = artă dezvoltată în sec. XII-XV în Spania în teritoriul aflat sub stăpânirea feudalității catolice, cu motive, forme și structuri islamice (arcul în formă de potcoavă, decorul în care împletitura și motivele sunt stilizate până la arabesc, policromia exterioară a edificiilor, preferința pentru lemnul sculptat în casetoane sau pentru ceramica cu reflexe metalice etc.). (< fr. mudéjar, sp. mudejar)

har (haruri), s. n. – Grație divină. – Mar. hare. Ngr. χάρις (Roesler 578; DAR), în parte prin intermediul sl. chari. Sec. XVI. – Der. harnic, adj. (înv., recunoscător; capabil; activ, harnic), cu suf. -nic, ca puternic de la putere (după Cihac, II, 136, urmat de DAR; Densusianu, GS, I, 350; Candrea; Scriban, din sl. charinŭ, cf. bg. haren „frumos”, neharen „leneș”; după ipoteza greșită a lui Diculescu 180, în legătură cu suedezul arnig „harnic”); neharnic, adj. (înv., nedemn; leneș); hărnici, vb. (a munci activ, a-și da silința); hărnicie, s. f. (capacitate, activitate, hărnicie). Cf. hărăzi, haram.

haram (haramuri), s. n. – 1. Lucru obținut fără muncă, pleașcă, dar (mai ales în expresia de haram, gratis, pe degeaba). – 2. Beneficiu ilicit. – 3. Mîrțoagă, gloabă. – Mr. harame. V. sb. haran „gratuit”; de la har „grație”. În general se pleacă de la tc. haram „lucru interzis” (Roesler 606; Șeineanu, II, 207; Lokotsch 819; DAR), însă prezența cuvîntului sb. în sec. XIV (Daničič, III, 572) exclude această ipoteză. Graur, BL, IV, 87, încearcă să explice ultima întrebuințare prin tc. haram „brav”, care nu pare clar; în realitate, semantismul este normal, cf. de bogdaproste, de pomană, pentru a desemna obiecte de proastă calitate. Tc. poate să fi influențat în privința sensului 2. Der. harancă, s. f. (femeie rea); harangiu, s. m. (om crud, fără suflet); haramin, s. m. (bandit, tîlhar), din tc. harami (Șeineanu, II, 208; Berneker 377), cf. mr. harami, bg. haramija, sb. haràmija, mag. haramja; haramină, s. f. (tîlhar;țigan); haramlîc, s. n. (găleată); haramgiu, s. m. (trișor); haramgioaică, s. f. (femeie care trișează); harambașa, s. m. (căpitan de haiduci), din tc. haram bași; harambașie, s. f. (funcția de căpitan de haiduci).

hărăzi (hărăzesc, hărăzit), vb. – 1. A da, a acorda. – 2. A dedica, a închina. – Mr. hărăsire, hărzire. Ngr. χαρίζω (Murnu 27), în parte prin intermediul sl. charizati. – Der. hărăzeală (var. hărăzitură), s. f. (înv., donație; închisoare); hărăzitor, adj. (care hărăzește). – Cf. har, haram.

hard disk (angl.) s. n., pl. hard diskuri

sfînt (-tă), adj. – 1. Divin. – 2. Sacru. – 3. Respectabil, venerabil. – 4. Preafericit. – 5. Epitet popular dat lunii, soarelui și zilelor săptămînii personificate. – 6. Impunător, grozav. – 7. (S. m.) Preacuvios, sanct. – 8. (S. m.) Căpetenie, ștab, persoană cu putere. – 9. (S. f.) Împărtășanie. – 10. (S. f. pl.) Iele, duhuri rele. Sl. svętŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 44; Cihac, II, 340; Șeineanu, Mél. Soc. Linguist., XII, 331-4). Este dubletul lui sfeti (var. sfeta, sveta), adj. (înv., sfînt), din sb. sveti, bg. sfet, cu der. sfetitel, s. m. (ierarh), din sl. svętitelĭ înv., se păstrează în numele unei biserici din Iași, Trisfetite(li), a cărui reducere se explică prin considerarea sa greșită drept f. pl. articulat, Trisfetitele; sfeștanie (var. înv., osfeștanie), s. f. (consacrare, binecuvîntare), din sl. (o)svęstenije; sfeștenic, s. m. (înv., preot) din sl. svęštenikŭ. Der. sfinți (var. înv. sfenti, sfenți, osfinți), vb. (a consacra, a binecuvînta; a hirotonisi; a sanctifica; a învinge, a triumfa; a duce la glorie), din sl. (o)svętiti; sfințenie, s. f. (calitatea a ceea ce este sfînt; pietate, religiozitate; înv., consacrare); sfinție, s. f. (pietate; sanctitate, titlu dat tututor preoților); sfințișori, s. m. pl. (mucenici de aluat, în Mold.); sfințituri, s. f. pl. (mîncare sfințită, la Paști); sfințit, adj. (cu har divin; titlu onorific al preoților); preasfințit, adj. (sfînt, titlu onorific al prelaților); sfîntulețul, s. m. (nume popular al diavolului), cf. Aghiuță (Candrea interpretează greșit drept „Dumnezeu”), rus. svjatoša „diavolul”.

AMERICÁN, -Ă (< America), adj., s. m. și f. 1. S. m. și f. (la m. pl.) Națiune constituită pe terit. S.U.A. din populații eterogene, de religie creștină (majoritatea populației). Există c. 260 de confesiuni religioase. ♦ Persoană aparținînd populației S.U.A. 2. Adj. Care aparține Americilor sau populației acestora, privitor la Americi sau la populațiile lor; (mai ales) care aparține S.U.A. sau populației lor, privitor la S.U.A. sau la populația lor. ♦ Arta a. = arta care s-a dezvoltat pe teritoriul S.U.A. și al Canadei și care a apărut o dată cu primii colonizatori. În arhitectură, în sec. 17 și 18 este caracteristic „stilul colonial” (construcții în lemn). Către sfîrșitul sec. 18 se impune în arhitectura oficială neoclasicismul („Capitoliul” din Washington), căruia i se adaugă în prima jumătate a sec. 19 neogoticul. Din a doua jumătate a sec. 19 se afirmă în construcțiile publice și de locuit arhitectura funcțională (cea mai semnificativă creație fiind „zgîrie-norii”). Folosirea scheletului de oțel, a betonului armat și a sticlei a dat posibilitatea unor soluții noi, formele evoluînd către simplitate și eleganță (Școala din Chicago-Louis Sullivan). Artele plastice s-au dezvoltat sub influența europeană, mai ales olandeză și engleză. În sec. 17-18, John Smibert crează un realism figurativ care durează aproape un secol, avînd ca reprezentanți principali pe: John Singleton Copley, Robert Feke, Benjamin West. Sec. 19 este dominat de influența neoclasică și și romantică, constînd în apariția peisajului „cu adevărat american” și în descoperirea „bunului sălbatic”. Se remarcă George Catlin, George Caleb Bingham și, după războiul de Secesiune, Thomas Eakins și Winslow Homer. Impresionismul, reprezentat mai ales de Mary Cassat nu are o importanță deosebită în evoluția a. a.. Sec. 20 începe cu o criză de identitate a artei, a cărei depășire o încearcă Școala celor opt („Școala lăzii de gunoi”) condusă de Robert Henri. Momentul intrării a. a. în contextul artei moderne îl constituie apariția Galeriei Stieglitz (Armony show). Sub influența marilor artiști postimpresioniști din Europa lucrează – încercînd în același timp o situare prin subiect în lumea americană – Arhur B. Dove, John Marin, Georgia O’Keefe. Perioada interbelică este dominată de așa-numitul „Imn al dinamului”, acceptare și deificare a industrialului ce va determina apariția stilului „Hard edge” și a trei artiști majori: Stuart Devis, folosind în lucrări sale colajul, schematismul decorativ și variațiunile abstracte, Alexander Calder cu „Stabilele” și „Mobilele” sale realizate în metal și David Smith cu sculpturile ideografice. În timpul și după al doilea război mondial, sub influența Bauhausului, F.L. Wright caută să creeze în spirit modern o arhitectură organică. I se adaugă o suită de pionieri ai arhitecturii moderne veniți din Europa: W. Gropius, Mies van der Rohe, E. Saarinen, R. Neutra. În artele plastice, Galeria „Arta secolului” a lui Peggy Guggenheim duce la apariția expresionismului abstract (Arshile Gorky), a picturii gestuale (Jackson Pollack) și a unui expresionism de nuanță brutal-tragică (Willem de Kooning). Prin arta abstractă a lui Rothko și Barnett Newman se ajunge la Noua Școală din New York, în cadrul căreia se dezvoltă curentele Op art (Noland), sculptura minimalistă, Pop Art (Rauschenberg, George Segal) și hiperrealismul anilor ’70 (Charles Close, Noël Mahaffey, Tony Smith).

jazz, aspect al artei muzicale și fenomen caracteristic al artei sec. 20, bazat pe un mod specific de exprimare a gândirii muzicale, azi răspândit și adaptat condițiilor proprii de toate popoarele lumii. Muzica de j. a fost creată către sfârșitul sec. 19 de negrii din S Americii de Nord, care folosind teme din folclorul* propriu (blues*, negro-spirituals*, cake-walks și coon songs), ca și ragtimes (1) și din muzica europ. (marșuri*, cadriluri*, polci*, menuete* etc.), au păstrat din tradiția strămoșilor lor africani sistemul ritmic, maniera de frazare (2) și felul de tratare a materiei sonore, precum și unele elemente armonice ale bluesului, împrumutând din muzica europ. sistemul melodic (v. melodie), armonic [v. armonie (III)] și instrumentația*. Caracteristicile j. care îl deosebesc fundamental de muzica clasică europ., sunt: a) prezența elementului „swing*”; b) o manieră particulară, proprie fiecărui executant, de frazare* cât și de tratare a materiei sonore [atac (2), vibrato*, inflexiuni (2), glissandi*], frazarea și sonoritatea condiționându-se reciproc; c) vitalitatea și spontaneitatea deosebită a creației muzicale, în care improvizația* capătă o importanță considerabilă. În evoluția j. s-au distins, în principal, stilurile: New-Orleans (apărut prin anul 1900) cu aspectele: Dixieland* (1920) și Chicago (1927), swing-middle jazz (1930), be-bop (1945), cool (1948), hard-bop (1955), Avangardă-„free” (1958). Inițial muzică de dans*, începând din 1945 j. a devenit tot mai mult muzică de concert (1).

chenoză s. f. Starea de „deșertare” sau de „golire” pe care Fiul lui Dumnezeu o asumă la întruparea Sa ca act de ascultare față de Dumnezeu-Tatăl (Filip, 2, 5-7); întruparea Fiului lui Dumnezeu ca om. ♦ Consecință a uniunii ipostatice, care exprimă adevărul că Dumnezeu însuși, în persoana Fiului Său întrupat, Hristos, devine participant la condiția omului, fiind deci Dumnezeu adevărat și om adevărat, pentru a da posibilitatea urcușului spre Dumnezeu și a unirii cu El prin har. [Scris și: kenoză]. Din gr. kenosis „deșertare, condiție de smerenie, de umilire”.

energie, energii s. f. 1. Capacitate a unui sistem de a efectua lucru mecanic în trecerea dintr-o stare în altă stare. 2. Forță, putere, vigoare, tărie; capacitate de a acționa. 3. (La pl.) Energii divine necreate = lucrările lui Dumnezeu, izvorând din ființa Sa și fiind comune persoanelor Sfintei Treimi, prin care Dumnezeu se lasă împărtășit oamenilor. ♦ Disputa sfântului Grigore Palama (†1359) cu teologii scolastici latini Varlaam și Achindin despre lucrările lui Dumnezeu, despre har și despre relația dintre acestea și ființa lui Dumnezeu, constituind o dezvoltare târzie a teologiei bizantine. – Din fr. énergie, lat. energia. (< gr. energhia).

epistolă, epistole s. f. 1. (Înv.) Scrisoare. 2. Gen literar în versuri, aparținând poeziei didactice. 3. Scriere în gen epistolar, cu o introducere și încheiere, în care apostolii prezintă unele învățături religioase și moral-sociale sau pastorale etc. și care sunt cuprinse în Noul Testament. ◊ Epistola lui Ieremia = carte apocrifă a Vechiului Testament, atribuită prorocului Ieremia. Conține 72 de versete și reprezintă o copie a scrisorii sale către iudeii care urmau să fie trimiși în captivitate în Babilon, pentru a le face cunoscute sfaturile pe care Dumnezeu i le-a încredințat lui. Epistolele sobornicești = șapte epistole cu conținut general din Noul Testament, și anume: Iacov, I și II Petru, I, II și III Ioan și Iuda, adresate bisericilor în ansamblul lor. Epistolele pauline = cele 14 epistole scrise de sf. apostol Pavel. Epistolele captivității = epistolele sf. Pavel scrise între anii 61 și 63 d. Hr., din captivitatea de la Roma, unor bis. particulare: efeseni, filipeni, coloseni și lui Filimon. Epistolele pastorale = cele trei epistole ale lui Pavel adresate episcopilor Timotei și Tit (I și II Timotei și Tit), care cuprind sfaturi și îndemnuri pastorale. – Din lat. epistola. ◊ Epistola către romani a sf. apostol Pavel, carte a Noului Testament, reprezentând scrisoarea pe care Pavel o trimite din Corint locuitorilor Romei în anul 58 d. Hr. Cuprinde 16 cap., în care se vorbește de calea unică a dobândirii dreptății lui Dumnezeu cu roadele ei, de raportul dintre lege și har, de vina îndepărtării iudeilor de la mântuire, precum și de îndemnuri la ascultare față de păstori etc. ◊ Epistola întâi către corinteni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă de autor din Efes în anul 56 d. Hr., cuprinzând 16 cap., în care se vorbește de răscumpărarea prin Hristos și crucea Lui, de feciorie și căsătorii mixte, de bis. și sf. euharistie, de bogăția harismelor, de învierea lui Hristos și cea de obște. ◊ Epistola a doua către corinteni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Macedonia în anul 57 d. Hr. și având 13 cap. Cuprinde învățături dogmatice despre Sfânta Treime, judecata obștească a tuturor oamenilor la a doua venire a lui Hristos, taina mirungerii, precum și învățături morale, ca: adevărata libertate există numai în credința creștină, despre post și milostenie. ◊ Epistola către galateni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă locuitorilor provinciei Galatia în anul 54-55 d. Hr. din Efes în semn de dragoste pentru ei, care la început îi erau foarte atașați. În cele 6 cap. el combate activitatea iudaizanților, care încercau să întoarcă de la credință pe galateni și și căutau să șubrezească activitatea și demnitatea lui, numindu-i „apostoli mincinoși”. Se dau totodată sfaturi pentru colecte. ◊ Epistola către efeseni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Roma, în prima sa captivitate, în anul 62-63 d. Hr. Cuprinde 6 cap. și este adresată locuitorilor orașului Efes din Asia Mică. Conține învățături dogmatice, ca: existența cetelor îngerești, cele trei condiții ale mântuirii (harul, credința și faptele bune), împăcarea omului cu Dumnezeu prin jertfa Sa pe cruce, unirea și pacea între oameni, unitatea întregii Bis., taina nunții creștine ca analogie a unității dintre Hristos și Bis. etc., precum și învățături morale, prezentând convertirea neamurilor ca o „înviere din morți”. ◊ Epistola către filipeni a sf. apostol Pavel, epistolă (4 cap.) scrisă din Roma în anul 62-63 d. Hr. Bis. din Filipi, prima bis. înființată de Pavel în Europa. Este o epistolă personală, cu multe date biografice, în care arată speranțele, dar și deziluziile sale. Învățăturile morale privesc adevărata viață creștină, reprezentată prin blândețe, rugăciune și fapte bune, iar cele dogmatice se referă la existența ierarhiei bisericești cu cele trei trepte (episcop, preot și diacon), la întruparea Mântuitorului și la calea mântuirii. ◊ Epistola către coloseni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Roma în anul 62-63 d. Hr. și adresată Bis. din Colose din Asia (oraș azi dispărut). Cuprinde 4 cap., în care Hristos este înfățișat ca icoană a dumnezeirii, centrul universului, creatorul lumii și mântuitorul ei, cap al Bis., iar aceasta trupul Lui. Pavel combate totodată erezia iudeo-gnostică privind cultul îngerilor, considerați mai presus de Hristos, și încheie cu sfaturi morale și de viețuire în Hristos. ◊ Epistola întâi către tesaloniceni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Corint în anul 52 d. Hr. locuitorilor din Tesalonic, care începuseră să se divizeze. În cele 8 cap. el își exprimă bucuria și speranța pentru statornicia lor în credință și îi îndeamnă la o viață creștină demnă de chemarea lor și la ascultarea de păstorii lor sufletești. ◊ Epistola a doua către tesaloniceni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Corint în anul 52 d. Hr. acelorași locuitori din Tesalonic (3 cap.), îndemnându-i să nu se lase amăgiți de ereticii care-i tulbură în legătură cu a doua venire a Domnului, eveniment care va avea loc după venirea lui Antihrist, punându-i totodată în gardă împotriva celor care pretindeau că au „duh prorocesc” și care scriau epistole false în numele lui. ◊ Epistola întâi către Timotei a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Macedonia în anul 65 d. Hr. episcopului Efesului Timotei, în care, în cele 6 cap., îi dă îndemnuri și sfaturi pastorale privind: apărarea dreptei credințe față de eretici și învățătorii mincinoși, grija pentru cult și pentru buna păstorire a Bis. lui Hristos etc. ◊ Epistola a doua către Timotei a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Roma în anul 66 d. Hr. (4 cap.), care este ultima scriere a lui Pavel și care reprezintă testamentul său spiritual. În ea îl îndeamnă pe episcop să fie ferm față de învățătorii mincinoși, fără să intre cu ei în discuții zadarnice, și-l sfătuiește să aprindă și mai mult harul primit de la el prin hirotonie, păstrându-și neclintit credința. ◊ Epistola către Tit a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Ahaia (sau, după alții, din Filipi) în anul 65 d. Hr. către episcopul Tit din Creta. În cele 3 cap. apostolul îi scrie că l-a rânduit episcop ca să sfințească preoți în fiecare cetate, cărora el să le fie pildă. Îl îndeamnă apoi la o viață curat creștină, întărind și apărând credința și evitând disputele zadarnice cu ereticii. ◊ Epistola către Filimon a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Roma în anul 62-63 d. Hr. și trimisă lui Filimon, persoană apropiată apostolului. Epistola conține numai 25 de versete și este prilejuită de fuga sclavului său Onisim, cuprinzând idei moral-sociale privind felul cum vede creștinismul pe sclavi, ca oameni liberi și frați în Hristos. De aceea îi cere lui Filimon să-l ierte pe Onisim și să-l primească înapoi ca pe un frate. ◊ Epistola către evrei a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Roma în anul 63 d. Hr., în care, în cele 13 cap. ale sale, Hristos este înfățișat ca Fiul lui Dumnezeu și creator, ca „apostolul și arhiereul mărturiei noastre”. Pavel arată în continuare superioritatea descoperirii Noului Testament față de cel vechi, a legii celei noi față de legea lui Moise, a preoției lui Hristos, care e arhiereu și preot în veac. Îndeamnă la tărie în credință și la ascultare față de păstori. ◊ Epistola sobornicească a sf. apostol Iacov, epistolă scrisă din Ierusalim în anul 61 d. Hr. de către Iacov, primul episcop al Ierusalimului și rudă (văr) cu Iisus. În cele 5 cap. ni se arată că faptele bune ale omului sunt absolut necesare pentru mântuirea sa, nefiind suficientă numai credința. Tot în această epistolă găsim instituită taina sfântului maslu (slujbă pentru iertarea păcatelor și vindecarea celor bolnavi), precum și învățături morale. Autenticitatea epistolei, deși tăgăduită de Luther și de toți protestanții și neoprotestanții pentru că le infirmă ereziile, este confirmată chiar de întâia epistolă sobornicească a sf. apostol Petru. ◊ Întâia epistolă sobornicească a sf. apostol Petru, epistolă scrisă din Babilon în anul 63-64 d. Hr., care conține, în cele 5 cap. ale sale, sfaturi pastorale date păstorilor bisericilor și o seamă de învățături dogmatice de prim ordin, constituind puternice argumente în luptele hristologice, antitrinitare, soteriologice și eshatologice. Ea mai cuprinde: conlucrarea Sfintei Treimi în opera de mântuire, jertfa de răscumpărare a lui Iisus, edificiul spiritual al Bisericii, preoția împărătească, judecata viitoare, păstorii și turma. ◊ A doua epistolă sobornicească a sf. apostol Petru, epistolă scrisă din Roma în anul 67 d. Hr. Conține 3 cap., în care se vorbește despre scara virtuților creștine, a doua venire a Domnului, schimbarea lumii actuale prin foc și apariția de „ceruri noi și pământ nou în care locuiește dreptatea” (3, 7-13) etc. ◊ Întâia epistolă sobornicească a sf. apostol Ioan, epistolă de o deosebită frumusețe, scrisă de sf. apostol și evanghelist Ioan, în care, în cele 5 cap. ale sale ni se înfățișează Cuvântul, Fiul lui Dumnezeu, care a luat parte, preexistând fiind, la facerea lumii, s-a întrupat și a scos pe oameni din întunericul păcatului. Dumnezeu este lumină, fiind adevărul și sfințenia absolute și în același timp este dragoste, pentru că din iubire pentru neamul omenesc s-a jertfit pe cruce, răscumpărându-ne păcatele. ◊ A doua epistolă sobornicească a sf. apostol Ioan, epistolă (13 versete) în care sf. apostol și evanghelist Ioan ne arată că iubirea către Dumnezeu stă în păzirea poruncilor lui; totodată îi îndeamnă pe creștini să se ferească de așa-zișii amăgitori, care nu credeau în întruparea lui Iisus Hristos. ◊ A treia epistolă sobornicească a sf. apostol Ioan, epistolă (15 versete) în care sf. apostol și evanghelist Ioan afirmă dumnezeirea Mântuitorului Iisus Hristos, păstrarea adevăratei credințe, ferirea de eretici și importanța predicii orale. ◊ Epistola sobornicească a sf. apostol Iuda, epistolă scrisă din Palestina aproximativ în anii 64-66 d. Hr. de către Iuda, „ruda Domnului”, numit și „fratele lui Iisus”, care era frate cu Iacov, autorul primei epistole sobornicești, și care nu trebuie confundat cu Iuda Iscariotul, care L-a vândut pe Mântuitor și apoi s-a spânzurat. Este alcătuită dintr-un singur cap. (25 versete) și conține învățături despre judecata obștească la a doua venire a Domnului și îndemnuri pentru a ne feri de eretici și a ne păstra dreapta credință.

haric, -ă, harici, -ce adj. Privitor la har, care se referă la har. – Din harismă + suf. -atic.

împăcare, împăcări s. f. Împăcăciune. ♦ (Sens biblic) Starea de har dintre oameni și Dumnezeu, socotită ca fiind „o nouă creație”, a cărei harismă se transmite prin botez. – Din împăca.

pliroma s. f. (Grecism) Deplinătate, supraabundență de bunuri supranaturale pe care ni le dăruiește Dumnezeu. Plinătatea dumnezeirii este în Hristos prin natură, iar în noi prin har; plinătate. ◊ Pliroma Bisericii = totalitatea credincioșilor. [Var.: pleroma s. f.] – Din gr. pliroma.

articlier, -ă s. m. f. Ziarist bine cunoscut ◊ „Tana Qvil, părăsind proza cu conținut social – care promitea o articlieră de har și substanță – deveni poeta en titre a revistei.” R.lit. 8 IV 76 p. 8 (din fr. articlier; DHLF 1839)

disco s., adj. inv. (muz.) Gen de muzică modernă, de dans, în discoteci ◊ „G. D. – steaua cea mai strălucitoare a muzicii interpretative românești, tip disco, acoperă câteva secvențe antrenant incantatorii.” Luc. 10 II 79 p. 4. ◊ „Avem nevoie, uneori, și de puțin divertisment ritmic – și o doză de muzică disco ne bine dispune oricând.” Săpt. 22 VI 79 p. 7. ◊ „[...] o Samanthă feministă cu menajamente, ateistă sută la sută, citită, îmbrăcată în trening fiindcă «blugii nu mai sunt la modă», dansatoare disco, amatoare de Beethoven, de Bee Gees, de jogging, de coafură «afro» și de expresii «pe radical».” R.l. 6 VII 81 p. 2. ◊ „Topuri separate? Adică de hard, reggae, disco etc.?” Săpt. 28 IX 84 p. 7; v. și R.l. 19 IV 79 p. 7 (din engl., fr. disco; BD 1967, DMC 1978; DEX-S)

hard adj. (americanism) Puternic ◊ „Se pare că este un porno-hard, adică «fără perdea», de aceea este un film interzis spectatorilor sub, doar, 16 ani.” R.l. 1 X 93 p. 2; v. și disco

hard-core adj. (americanism) Puternic ◊ „Chiar și RAP-ul are mai multe curente, tendințe – unul revendicativ și dur (hard-core), și genul în care partea muzicală este preponderentă, chiar improvizația muzicală (jazz-RAP).” R.l. 23 II 93 p. 2 [pron. hard co] (din engl., it. hard-core; BD 1970, PN, DPN 1975)

hard-disk s. n. (americanism) Disc magnetic inamovibil, de mare capacitate, folosit pentru stocarea datelor la computere ◊ „Vând hard-disk 20 M.” R.l. 29 X 91 p. 7; v. și Ev.z. 18 I 97 p. 3 (din engl., it. hard-disk; PN 1987)

hard-rock (and roll) sint. s. (muz.; anglicism) Rock cu un grad mai înalt de elaborare și cu o mai mare stridență decât rock and roll-ul ◊ „Iar piesele vor fi, cum spuneam, ceva mai grele, mai hard-rock and roll cu influențe din soul. Ca și în cele două melodii amintite, vocile [...] vor fi mai aspre, dar ca o principală caracteristică va rămâne melodicitatea.” Cont. 26 IV 74 p. 6. ◊ „A nu se confunda hard-rock cu așa-numitul curent punk!” Săpt. 6 I 78 p. 7. ◊ „H., P. și S. sunt bine mersi și-au dat-o rău pe hard-rock.” Săpt. 8 XII 78 p. 7; v. și Pr.R.TV 29 XI 78 p. 9 (din engl. hard-rock; BD 1968; DEX-S)

melodicitate s. f. 1974 (muz.) Caracterul a ceea ce este melodios v. hard-rock (din melodie; DN3)

porno-hard sint. s. 1993 (americanism) v. hard

punk s. și adj. (cuv. engl. americ.) ◊ „«Punk» se numeau prostituatele din Anglia secolului XV. În jargon american termenul este o insultă: nenorocit, ratat, stârpitură. Azi își spun «punk» grupurile de tineri americani care se chinuie să imite formațiile Sonic, Who, Animals. Sunt a patra generație a rock-ului.” Cont. 27 V 77 p. 6. ◊ „Cuvântul «punk» provenit din limba engleză însemna în secolul al XVI-lea vagabond, haimana sau dacă se aplica unei femei, prostituată. În limbajul argotic american este echivalent astăzi cu «epavă umană», «ratat», «putreziciune», «ființă mizerabilă vrednică de plâns». Astăzi fenomenul «punk-rock», care a mocnit mai bine de un deceniu, răbufnește [...] ca un animal sălbatic, în multe din capitalele occidentale.” Sc. 17 VI 77 p. 6. ◊ „Timp de trei zile, la Hanovra (R.F. Germania) au avut loc mai multe ciocniri între grupuri de tineri «punk» [...] și poliție.” Sc. 9 VIII 82 p. 6; v. și Sc. 29 VII 77 p. 6, Cont. 14 X 77 p. 4; v. și hard-rock [pron. panc] (D. Am.)

rap s. n. (americanism; muz.) Stil muzical al anilor ’90, constând în declamare pe fondul ritmic monoton al unei baterii ◊ „Mi-a povestit cum dădea spargeri în magazine ca să-și procure bani pentru cocaină. Rap-ul lui e o confesiune.” As 35/92 p. 12. ◊ „Bucureștiul va asista în luna mai la concertul cel mai temut din câte s-a anunțat, primul rap în România, cu participarea grupului far al rapului francez [...]” R.l. 23 III 93 p. 2; v. și Viitorul rom. 4 VI 91 p. 1; v. și hard-core [pron. rep; scris și rapp] (cf. fr., it. rap; PN 1982)

soul s. (muz.) Tip de muzică modernă lentă, născută din folclorul negrilor nord-americani ◊ „Formația vocal-instrumentală «Eruption» în concerte extraordinare de muzică soul, funky, disco.” R.l. 11 VI 79 p. 4; v. și hard-rock (1974) [pron. săul] (din engl. soul [music]; BD 1969; DJ)

TABOR (în ebraică: Har Tavor), deal cu pante abrupte în Israel, în Galileea, la 8 km SE de Nazareth. 588 m alt. Menționat documentar în sec. 13 î. Hr. Potrivit „Noului Testament”, pe acest „munte” a avut loc Schimbarea la Față a lui Iisus Hristos. În 1799, Napoleon I a repurtat aici o victorie asupra turcilor și arabilor. Aici se află o biserică ortodoxă și o mănăstire romano-catolică cu o bazilică construit în sec. 4, distrusă de musulmani în 1263 și reconstruită în 1924. Ruine ale fortificațiilor cruciaților.

1) dar¹ n., pl. urĭ (vsl. darŭ, dar, d. datĭ, a da. V. danie, dăruĭesc, zadar). Ceĭa ce se dăruĭește, cadoŭ, prezent: am primit în dar un cal, aduc darurĭ, darurĭ de nuntă, de Anu Noŭ. Dar divin, grație, har: Maĭca Domnuluĭ cea plină de darurĭ, daru de a fi preut, a lua unuĭ preut daru (a-l despreuțĭ). Calitate, talent: acest copil are multe darurĭ. (Iron.) Vițiŭ, defect: daru bețiiĭ, daru tămăduiriĭ (hoția). Sfintele darurĭ, potiru ș.a. în biserica ortodoxă. A fi în starea daruluĭ (Trans.), a fi gravidă. În dar, gratis. Ar în dar (din har în har), de pomană, fără folos: s’au dus și aceștĭ banĭ „ar în dar” (Galați). Prov. Calu de dar nu se caută pe dințĭ, la lucru dăruit nu se caută defectele.

daradáĭcă (Mold.) și taradaĭcă (nord) f., pl. e (rut. tarudáika, trăsură hodorogită, rus. taratáika, căruță cu doŭă roate; pol. taradajka, teredajka). Est. Iron. trăsură hodorogită, droagă. – Și har- (Sadov.). V. hodoroagă.

*eŭharistíe f. (vgr. euharistía, d. eû, bine, și háris, grație. V. har). La catolicĭ, împărtășania (pînea și vinu).

LED ZEPPELIN, grup rock britanic. Format (1968) din Robert Plant (voce, muzicuță), Jimmy Page (chitară), John Paul Jones (bas, claviaturi) și John Bonham (baterie). Considerat inventatorul hard-rockului. Numeroase discuri de platină. Capodopera grupului este albumul „Led Zeppelin IV”, care cuprinde celebra baladă „Stairway To Heaven”. Se destramă în 1980, ulterior Page și Plant continuându-și cariera solo.

LEHÁR [lé:har], Franz (1870-1948), compozitor austriac de origine ungară. Unul dintre cei mai de seamă creatori în domeniul operetei („Văduva veselă”, „Dragoste de țigan”, „Contele de Luxemburg”, „Paganini”, „Ciocârlia”, „Țara surâsului”). Lucrările sale se caracterizează prin fantezie melodică, simț al culorii orchestrale și și un pronunțat caracter dansant; a introdus în operetă elemente de folclor și a dezvoltat rolul orchestrei.

*gráție f. (lat. gratia, d. gratus, plăcut). Farmec, frumuseță: a avea grație în vorbă. Favoare gratuită: a intra în teatru pin grația directoruluĭ. Ĭertare de pedeapsă acordată de capu statuluĭ: a acorda grație unuĭ condamnat. Har, dar divin acordat omuluĭ pentru salvarea luĭ. Milă, milostivire, favoare divină: a fi rege pin grația luĭ Dumnezeŭ și voința națională. Pl. Mit. Cele treĭ zeițe care o însoțeaŭ pe Venerea^[1] și care personificaŭ ceĭa ce e maĭ seducător în frumuseță. A fi în grațiile cuĭva, a-ĭ plăcea. Adv. Mulțămind, pin grația (ajutoru) cuĭva: am scăpat grație luĭ.

MACHAR [má:har], Josef Svatopluk (1864-1942), poet ceh. Lirică romantică, cu caracter meditativ („Confiteor”) și cu tematică socială, națională, religioasă ori privind condiția femeii („Magdalena”, „Golgota”). Eseuri, memorialistică.

1) har n., pl. urĭ (ngr. și vgr. háris, grație, vsl. harĭ, bg. sîrb. har. V. hărăzesc, heretisesc, harnic). Vechĭ. Grație, farmec. Grație divină, dar, calitate: haru unuĭ preut. Bunăvoință, favoare, îndurare, milă: din haru luĭ Dumnezeu. Beneficiŭ, folos: ce har dacă...? Dar, prinos. Mulțămită, slavă: har Domnuluĭ. A ști haru unuĭ lucru, a te pricepe să umbli cu el, a-ĭ ști rostu, ogodu.

2) har interj. V. hart 2.

hárnic, -ă adj. (vsl. harĭnŭ cu sufixu -nic; bg. rut. haren, d. vsl. harĭ, grație. V. har). Vechĭ. Demn, vrednic, în stare: nu eștĭ harnic să-ĭ trecĭ pe dinainte. Azĭ. Activ, muncitor: om harnic.

2) hart, hárta, hárto și hártu (ung. hátra, înapoĭ) interj. adresată vitelor (cailor, boilor) ca să se dea la o parte (la dreapta saŭ la stînga), după cum nazat înseamnă „înapoĭ”. În hart, în lăturĭ, la o parte: vizitiu potrivi căpețeala caluluĭ din hart și se uită la cer (Sandu Aldea, Sămăn. XV, 870); pluta, repezindu-se în hart, intră voĭnicește în strîmtoare (Vlăh. Rom. Pit. 248). – Se zice: hart (sud), harta (nord), harto și hartu (Mold. sud), har și harí (Mold.) și harc (Ml.). V. hărtuĭesc.

hărăzésc v. tr. (vsl. harizati, harizovati, d. ngr. harizo, vgr. harizomai, dedic, dăruĭesc, d. háris, grație. V. har. Dedic, închin. Consacrez.

heretisésc și hiritisésc v. tr. (ngr. heretizo [aor. herétisa], d. vgr. hairetizo, felicit, d. hairo, mă bucur, háris, grație. V. har). Rar azĭ. Felicit.

herghelíe f. (turc. hargelé, hergele, d. pers. har-gele, turmă de măgarĭ). Turmă de caĭ. Crescătorie de caĭ (V. stavă). – Și er- (Olt.).

METALLICA, grup american de hard-rock și thrash-metal. Constituit în 1981, în California, în jurul lui Lars Ulrich și James Alan Hetfield. Simbolul unei generații ale cărei angoase se reflectă într-o muzică densă, vindicativă, dar extrem de elaborată. Texte cu mesaj social. Discografie selectivă: „Metallica”, „Live Shit, Binge and Purge” etc.^[1] modificată

MIDAS (în mitologia greacă), rege al Frigiei. Potrivit unei legende, Dyonisos i-a îndeplinit dorința de a transforma tot ce atinge în aur, dar acest har a început să-l nemulțumească, deoarece și mâncarea se transforma în aur. La sfatul lui Dyonisos, s-a scăldat în râul Pakatos, căruia i-a aurit apele, dar a scăpat de nefericitul dar. După o altă legendă, ales judecător într-o întrecere muzicală din Pan și Apolo, pentru că l-a preferat pe primul, Apolo s-a răzbunat făcându-i să-i crească urechi de măgar. Numai bărbierul său cunoștea această taină, deoarece M. și le ascundea sub o bonetă; neputând păstra secretul, el a intrat într-o grotă rostind: regele M. are urechi de măgar. Trestiile crescute deasupra grotei au divulgat tuturor secretul.

PAGE [peidʒ], Jimmy (n. 1944), chitarist și cântăreț britanic. Muzician volubil, rafinat și inovator, chitarist de hard-rock prin excelență. Activitate de studio, de producător și aranjor pentru diverse formații; carieră solo și cu Led Zepellin. Discografie selectivă: „Outrider”, „No Quarter” (cu R. Plant).

POPESCU, Stela (1935-2017, n. Slobozia, jud. Cetatea Albă, Basarabia), actriță română. Stea a spectacolului de revistă și a show-ului de televiziune, al cărei har comic și temperament dramatic s-au făcut remarcate și în marele repertoriu („Mătrăguna” de Machiavelli, „Trei surori” de Cehov, „Mutter Courage” de Brecht, „Steaua fără nume” de M. Sebastian, „Preșul” de I. Băieșu, „Acești nebuni fățarnici” de T. Mazilu). Roluri în film („Alo?... Ați greșit numărul!”, „Astă seară dansăm în familie”, „Tufă de Veneția”, „Nea Mărin miliardar”, „Figuranții”, „A doua cădere a Constantinopolului”).

HARD BOP [ha:d bap] (cuv. engl.) s. n. Stil al jazului modern, apărut modern, apărut prin 1955, ca o formulă de compromis între inovațiile be bop-ului și ale stilului cool (prea intelectualizat). Îmbogățește formulele armonice și orchestrale ale be bop-ului, reabilitând totodată trăsăturile primordiale de hot și swing ale jazului. Reprezintă forma cea mai vie și mai dinamică a jazului modern.

HARD COPY [ha:d kopi] (cuv. engl.) s. n. V. disc, ~ fix.

HARD PAN [há:d pæn] (cuv. engl.) s. n. Strat de pământ compact, impermeabil, format la fundul brazdei ca urmare a tasării acesteia de brăzdarul plugului, ce împiedică pătrunderea rădăcinii plantelor în adâncime.

HARD ROCK [ha:d rok] (cuv. engl.) s. n. Muzică rock dezvoltată în perioada 1965-1975, cu o „bătaie” accentuată, hiperamplificată, evitând tipurile de melodii lente, armonioase și cu o puternică dependență de efectele electronice.

HAR US NUUR (CHAR US NUUR), lac în V Mongoliei, alcătuit din două bazine lacustre, situat la 1.157 m alt., la poalele M-ților Altaiul Mongol. Supr.: 1,49 mii km². Ad.: 4-5 m. În el se varsă râul Kobdo (Chovd).

HENDRIX [héndricks], Jimmy (pe numele adevărat James Marshall H.) (1942-1970), chitarist, cântăreț și compozitor de rock experimental american. În 1966 înființează propriul grup, care devine cel mai cunoscut trio din istoria rock-and-roll-ului. Virtuos al chitarei electrice autentic explorator al universului sonor (inventează o serie de efecte), inaugurează era de glorie a chitarei și stă la baza dezvoltării orientărilor heavy metal, hard rock sau jazz rock. Datorită lui, muzicienii clasici și de jazz au început să respecte rock-ul. Discografie selectivă: „Are you experienced?”, „Axis: bold as love”, „Electric Ladyland”.

IGGI POP, grup de rock american. Pionier al revoluției punk. Încă de la sfârșitul anilor ’60, prin textele nihiliste și comportamentul provocator, anunța începutul rockului decadent. Adept al hard-rockului experimental și angajat politic, a influențat puternic evoluția genului.

KHORANA, Har Gobind (1922-2011), biochimist american de origine indiană. Stabilit în S.U.A. (1960). A realizat sinteza polinucleotidelor și a abordat studiul codului genetic. Premiul Nobel pentru fiziologie și medicină (1968), împreună cu M.W. Nirenberg și R.W. Holley.

har s. n., (calități) pl. haruri

*hard (angl.) s. n., pl. harduri

!hardpan (angl.) (hard-pan) s. n.

*hard rock (angl.) s. n., art. hard rockul

hardware (angl.) [ware pron. uer] (hard-ware) s. n., art. hardware-ul

blogodorì v. a vorbi mult și încurcat, iute și neînțeles (mai cu seamă despre popi): ce tot blogodorești, popo? [Vechiu rom. blagodari, a mulțumi («și blagodari Dumnedzău între toți», Codice din Voroneț) = slav. BLAGODARITI, a da har Domnului: repețirea deasă a acestor haruri și rostirea lor îngăimată (cf. blasgonie) explică degenerarea modernă a sensului].

dar n. 1. ceea ce se dă: cal de dar; 2. dispozițiune naturală, calitate superioară: dar dela D-zeu; 3. pornire rea, învăț: darul beției; 4. dar divin, har: darul preoției; 5. pl. pâinea și vinul destinate liturghiei: când preotul iese cu darurile. [Slav. DARŬ].

grație f. 1. ceeace place într’o persoană sau într’un lucru; 2. favoare gratuită: a acorda o grație; 3. iertare de pedeapsă; 4. în teologie: har.

har n. 1. grație, favoare: a frumseții haruri goale EM.; 2. grație divină, dar dumnezeesc acordat omului spre a face binele și a evita răul. [Gr. mod.].

harnic a. activ, sârguitor. [Derivat din har: cel cu har, vrednic].

DAR², daruri, s. n. I. 1. Ceea ce se primește sau se oferă în semn de prietenie, ca ajutor etc.; cadou. ◊ Loc. adj. De dar = primit gratis, dăruit. ◊ Loc. adv. În dar = fără plată, gratis; degeaba. ♦ Plocon. ♦ Donație. 2. (Bis.) Prinos, ofrandă. ◊ Sfintele daruri = pâinea și vinul sfințite pentru euharistie. II. 1. Însușire (cu care se naște cineva); aptitudine, vocație, talent. ◊ Expr. A avea darul să... (sau de a...) = a avea puterea, posibilitatea să..., a fi în stare să..., a fi de natură să... A avea darul vorbirii = a vorbi frumos, a fi bun orator. (Ir.) A avea (sau a lua) darul beției = a fi (sau a deveni) bețiv. 2. Avantaj, binefacere. 3. (În concepția creștină) Ajutor pe care îl acordă Dumnezeu omului; milă, har divin. ◊ Darul preoției = dreptul de a exercita funcțiile preoțești. – Din sl. darú.

GRAȚIE, grații, s. f. 1. Drăgălășenie, finețe, gingășie demonstrate de o ființă în mișcări, atitudini etc.; atracție particulară pe care o provoacă cineva sau ceva prin aspect, mișcare etc.; farmec. ◊ (În mitologia romană) Cele trei grații sau grațiile = cele trei zeițe considerate ca personificări ale frumuseții și gingășiei feminine. ◊ Expr. (Peior.) A face grații = a) a căuta să pară fermecător prin gesturi și atitudini afectate; b) a-și manifesta în mod nejustificat nemulțumirea, a face nazuri. 2. Bunăvoință, preferință, favoare de care se bucură cineva. ◊ Expr. A intra în grațiile cuiva = a câștiga încrederea, bunăvoința cuiva. ♦ (Bis.) Dar acordat de Dumnezeu omului pentru mântuirea lui; har. ◊ Anul de grație..., formulă emfatică pentru indicarea unui an calendaristic. 3. (Cu valoare de prepoziție) Datorită. – Din lat. gratia.

HAR, (2) haruri, s. n. 1. (În religia creștină) Grație divină acordată omului. ◊ Expr. (Cu sensul religios atenuat sau pierdut) Har Domnului! exclamație prin care cineva își exprimă satisfacția pentru reușita unui lucru; slavă Domnului! ♦ Puterea sacramentală a preoților de a oficia actele de cult. 2. Calitate, însușire, dispoziție naturală care face pe cineva sau ceva vrednic de admirație; p. ext. talent, vocație. 3. (Înv.) Răsplată acordată cuiva ca un semn de bunăvoință, ca o favoare deosebită. – Din sl. chari.

HARD, harduri, s. n. Hardware. – Abr. din hard[ware].

HARD-BACK s. n. Ediție simplă, cartonată, a unei cărți. [Pr.: hardbek] – Din engl. hard-back.

HARDDISK, harddiskuri,^[1] s. n. Dispozitiv care conține unul sau mai multe discuri rigide (acoperite cu un material care permite înregistrarea magnetică a datelor), capuri de citire sau scriere și un motor de antrenare a discurilor, aflate într-o carcasă de protecție, și care este folosit la stocarea în cantitate mare a datelor dintr-un calculator; hard. – Din engl. hard-disk. corectat(ă)

HARDPAN s. n. Strat impermeabil pe care nu-l pot străbate rădăcinile plantelor, format din hidroxizi de fier și alți coloizi care se precipită. – Din engl. hard pan.

HARD ROCK, (2) hard rock-uri, s. n. 1. Stil în muzica ușoară și de jazz cu sonorități puternice, obsedante. 2. Cântec în stil hard rock (1). – Din engl. hard rock.

HARDWARE s. n. (Cib.) Structură fizică a unui sistem de calcul electronic; echipamentul propriu-zis; hard. [Pr.: hardŭer] – Cuv. engl.

DAR⁴, daruri, s. n. I. 1. Obiect care se primește de la cineva sau se dă cuiva fără plată, la anumite ocazii, în semn de prietenie, ca ajutor etc.; cadou. Adevăru-i că toată lumea te răsfață... Mereu primești daruri. CAMIL PETRESCU, T. I 91. Vi le dăruiesc vouă, dar să nu credeți că sînt un dar de mic preț. MACEDONSKI, O. III 35. Nemulțumitului i se ia darul. ◊ Fig. Atît de-avar fu cerul cu pămîntul, Că luni de zile n-a bătut nici vîntul, Nici ploi n-au scurs din nori al verii dar. COȘBUC, P. II 280. ◊ Loc. adv. (Mai ales în construcție cu verbele «a da» și «a primi») În dar = fără plată, gratis; degeaba. Bătrînul tău mi-ar fi dat în dar un buduroi plin cu miere. DAVIDOGLU, O. 75. Acum te și răsplătesc... dîndu-ți în dar iapa. ISPIRESCU, L. 79. Dragostea de lăutar, Ca dulceața din zahar, Că-și dă inima în dar, De nevoi n-are habar. TEODORESCU, P. P. 338. ◊ Loc. adj. De dar = dăruit, primit gratis, fără plată. Calul de dar nu se caută în gură. NEGRUZZI, S. I 249. ◊ (Locuțiune verbală) A face dar = a dărui. I-am făcut ei dar un inel de preț. CAMIL PETRESCU, U. N. 239. Nu-i pretinsese... să-i facă dar casele din dosul spitalului. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 217. ♦ Plocon. La curtea sa cea nouă veneau darurile satrapilor. SADOVEANU, D. P. 8. 2. (Bis.) Prinos, ofrandă. Am adus un colac din darurile de la sfînta slujbă. SADOVEANU, P. M. 20. ◊ Sfintele daruri = pîinea și vinul sfințite pentru cuminecătură. II. 1. (De obicei urmat de determinări) Însușire (cu care se naște cineva); aptitudine, vocație, talent. Eu nu am darul versului decît în mică măsură. BENIUC, V. 29. O ființă cu totul excepțională se afla, înzestrată cu toate darurile minții și ale inimii. BOGZA, C. O. 5. Le arăta cît e de prețios darul de a observa, de a analiza și pricepe viața în toată însemnătatea și frumusețea ei. VLAHUȚĂ, O. AL. II 11. Tot omul are un dar și un amar; și unde prisosește darul, nu se mai bagă în samă amarul. CREANGĂ, P. 269. ◊ Expr. A avea darul să... (sau de a..., de...) = a avea puterea, posibilitatea..., a fi în stare să..., a fi de natură să... Primarul... are darul de a fi în tot locul. CAMIL PETRESCU, U. N. 421. Ca istoriile acestea nimic n-avea darul să mă încînte M. I. CARAGIALE, C. 79. Novacul avea darul de a culca la pămînt o oaste întreagă. ISPIRESCU, L. 193. Exercițiile vînătorești au darul de a dezvolta... imaginațiunea omenească. ODOBESCU, S. III 47. A avea darul vorbirii = a vorbi frumos, a fi bun orator. (Ironic) A avea (sau a lua) darul beției (sau al suptului) = a fi (sau a deveni) bețiv. Cînd am scăpat, nevasta mă lăsase, și eu, de necaz, am luat darul beției. DUNĂREANU, CH. 138. 2. Avantaj, binefacere, merit. Sînt darurile pămîntului și am pus în ele inima noastră. SADOVEANU, P. M. 78. Toate darurile tehnicii moderne IBRĂILEANU, SP. CR. 243. Acest oraș... este unul dintr-acele mai frumoase ce am văzut, pentru multe daruri ce are. GOLESCU, Î. 144. 3. (În credințele mistico-religioase) Ajutor pe care dumnezeu l-ar acorda omului; milă, îndurare, har. Cel de sus varsă darul său și peste cei neputincioși. CREANGĂ, P. 190. ◊ Darul preoției = dreptul de a exercita funcțiile preoțești, consacrare (ca preot).

BOLD, bolduri, s. n. 1. (Mold.) Ac de mărime variabilă, cu o măciulie la un capăt, avînd diferite întrebuințări; (în special) ac cu gămălie. Bold de cravată. Bold de pălărie. ▭ Ne-am împuns fiecare... cu un bold. SADOVEANU, N. P. 36. [Nevăstuica] se opri neliniștită în lumină și-i privi cu ochișori negri ca gămălii de bolduri. SADOVEANU, O. II 525. Profirițăi i-am scris în mai multe rînduri să-mi trimată un bold și niște brice. KOGĂLNICEANU, S. 208. ♦ (Har) Măciulie, gămălie. Berbeci... Cu coarnele răsucite, La gîturi cu pietre scumpe, Și-n vîrful cornițelor, în chipul boldurilor, Cîte-o piatră nestemată. TEODORESCU, P. P. 480. 2. Vîrf ascuțit. Veneau oamenii... cu pari subțiri, ușori și lungi, ca să le puie bolduri de fier la vîrf. SADOVEANU, O. A. II 116. 3. Cui de metal, ca o măciulie, servind ca podoabă la diverse obiecte. Paftale cu bolduri. TEODORESCU, P. P. 80. Cu paloșe-n bolduri, Lăsate pe șolduri. TEODORESCU, P. P. 497.3. Băț ascuțit cu care se împung vitele spre a le îndemna la mers. Aoleu! mă doare șoldul, C-a dat în mine cu boldul! ALECSANDRI, P. P. 354. ◊ Expr. A da cu boldul în cineva sau a da cuiva bolduri = a necăji, a tachina, a înțepa (prin aluzii răutăcioase). N-a fost zi să nu deie cu boldul în cinstiții caimacami, ca să-i facă harnici. SADOVEANU, Z. C. 325. Ea nu-nceta însă de a-i da iar bolduri. PANN, P. V. I 8. ♦ Împunsătură, înțepătură. Dete bolduri boilor... pînă ce ajunse acasă cu noaptea în cap. POPESCU, B. IV 34. ◊ Fig. Necontenit simțeam în pleoape boldurile stelelor. SADOVEANU, N. F. 57. Poate că boldul egoismului ne îndeamnă la acest proiect. NEGRUZZI, S. I 304. 5. (Regional) Par ascuțit care se pune în vîrful caselor țărănești, al corturilor, al steagurilor etc. Boldul înalt al locuințelor... de unde luna își făcuse obiceiul să răsară. HOGAȘ, DR. II 55.

CAP¹, (I, III) capete, s. n., (II) capi, s. m. I. 1. Partea superioară a corpului omenesc (la animale, partea anterioară), alcătuită din cutia craniană și față (la animale, bot), legată de trunchi prin gît. V. căpățînă, țeastă. Sub cap o mînă pui. Dorm colea, pe pămînt. COȘBUC, P. I 230. Ai să-mi aduci pe stăpîna acestei cosițe; căci de nu, unde-ți stau talpele, îți va sta și capul. ISPIRESCU, L. 23. Dintr-o fereastră deschisă se zărea, printre oale de flori, un cap de fată oacheș și visător, ca o noapte de vară. EMINESCU, N. 14. La așa cap, așa căciulă v. căciulă. ◊ Fig. Norul negru din capul nopții începu a se mișca domol, luînd felurite forme nedeslușite, pînă ce se prefăcu într-un fel de harmăsar aripat, avîntat în salt năprasnic. SADOVEANU, M. C. 94. Marți dimineața soarele scoase capul de după perdeaua de nouri plumburii. REBREANU, R. II 26. ◊ Loc. adv. Din cap pînă-n picioare = în întregime, cu desăvîrșire; din creștet pînă-n tălpi. Căpitanul de port, ras proaspăt, îmbrăcat în alb din cap pînă în picioare, șterse ușor cu batista praful de pe scaun. BART, E. 35. Dinu îi măsură pe toți cu privirea din cap pînă-n picioare. BUJOR, S. 22. Lăpușneanu mergea alăturea cu vornicul Bogdan... înarmați din cap pînă în picioare. NEGRUZZI, S. I 138. (Pînă) peste cap = prea mult, prea destul. Ori (cu) capul de piatră, ori (cu) piatra de cap = într-un fel sau într-altul, fie ce-o fi! Stăpîne, zise atunci calul: de-acum înainte ori cu capul de piatră, ori cu piatra de cap, tot atîta-i; fii o dată bărbat și nu-ți face voie rea. CREANGĂ, P. 212. Cu noaptea-n cap sau (rar) cu ziua-n cap = foarte de dimineață, dis-de-dimineață. Cu noaptea în cap, unele căruțe răsăreau pe creasta șoselei. PREDA, Î. 135. Ai ieșit de-acasă cu ziua-n cap. ALECSANDRI, T. 259. Cu un cap mai sus = cu mult mai sus. Ceea ce-l ridică pe Bălcescu cu un cap mai sus de orice ideolog al burgheziei este convingerea sa nestrămutată în rolul hotărîtor al maselor în istorie. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 100. ◊ Expr. A se da peste cap = a face tumbe; fig. a face imposibilul. Broasca se dete de trei ori peste cap și se făcu o zînă. ISPIRESCU, L. 35. A da (pe cineva) peste cap = a trînti la pămînt, a răsturna (pe cineva sau ceva); fig. a învinge. În caic sărea Și pe cel arap îl da pesta cap. ALECSANDRI, P. P. 117. A da paharul peste cap = a goli paharul dintr-o singură înghițitură. A scoate Capul în lume = a ieși din casă, a se arăta printre oameni. N-avea să scoată capul în lume Sultănica... că începeau șușuitul și ponoasele. DELAVRANCEA, S.14. A i se urca (cuiva) la cap = a-și lua îndrăzneală prea mare, a depăși limita normală, a deveni înfumurat, îngîmfat. A i se urca (cuiva) în cap = a se obrăznici față de cineva. A nu-și (mai) vedea capul de... sau a nu ști unde-i stă capul = anu ști ce să mai facă, a fi copleșit de..., a nu mai prididi. Nu-mi văd capul de trebi. CREANGĂ, A. 62. A-și pierde capul = a se. zăpăci. A nu avea unde să-și pună capul = a fi fără adăpost, a fi pe drumuri. A nu-l durea (nici) capul = a nu fi îngrijorat, a nu-i păsa de ceea ce se poate întîmplă. Trecea prin pădure fără să-l doară măcar capul. ISPIRESCU, L. 8. A da din cap = a mișca capul în semn de aprobare, de refuz, de îndoială etc. Dă din cap, zîmbind, clipește Și îngînă veteranul: «Le-oi mai apuca eu oare [stolurile de cucoare] Și la anul?» IOSIF, PATR. 26. A da (cuiva) la cap = a lovi, a omorî; fig. a ataca (cu vorba sau cu scrisul), a doborî. A umbla cu capul între urechi (sau în traistă) = a umbla gură-cască, a nu fi cu luare-aminte. A se da cu capul de toți pereții (sau de pereți, de vatră) = a fi cuprins de desperare sau de ciudă. Vii acasă supărată, Te dai cu capul de vatră. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 448. A (sau a-și) lua lumea-n cap = a lăsa totul în voia soartei și a pleca, rătăcind în lume. Dacă nu se ține de datorie și îl supără pe boier, boierul nu-l mai primește în primăvară la învoială, așa că țăranul nu mai are alta de făcut decît ori să moară de foame, ori să-și ia lumea în cap. PAS, Z. II 26. [Dorul de soră-sa] îl făcu să părăsească și casa și tot și să-și ia lumea în cap, spre a se duce oriunde va vedea cu ochii. POPESCU, B. III 120. Desperat, era să ieie lumea în cap. EMINESCU, N. 20. A-și aprinde paie în cap v. aprinde. A-și pleca capul = a se da învins, a se supune; a simți o rușine, o umilință. Oamenii plecară capetele și ieșiră în drum cu umerii puțin încovoiați. DUMITRIU, N. 26. Cu capul plecat = învins, supus; umilit, rușinat. Odată, mîhnit, dus pe gînduri, cu capul plecat, a intrat în odaia mă-sii. CARAGIALE, P. 121. A se bate în cap v. bate. (A lua sau a prinde pe cineva) pe după cap = (a lua) pe după gît. Bate-mă, doamne, să zac... Cu mîndră pe după cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 382. Bătut (sau căzut) în cap = (despre oameni) prost. A-și vîrî (sau a-și băgă, a-și pune) capul sănătos sub evanghelie = a se vîrî de bunăvoie într-o belea. Nu știu la cît mi-a sta capul cu... = nu știu cum o voi scoate la cale cu... Cu omul roș, nu știu, zău, la cît mi-a sta capul. CREANGĂ, P. 234. (învechit) A ridica cap = a se răscula. Hotărîrea... d-a ridica cap și sabie împotriva domnului. BĂLCESCU, O. II 309. ♦ Fig. (Luîndu-se partea pentru întreg) Îl rugau să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu cumva să meargă la pieirea capului său. ISPIRESCU, L. 4. Am tare multe trebi pe capul meu. CREANGĂ, P. 169. Decît cu urît în casă, Mai bine cu boală-n casă; De boală bolesc și scap, Dar urîtu-i tot pe cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. ◊ Expr. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. Bolnavă ca vai de capul ei. CREANGĂ, P. 286. Har am de capul vostru; de n-aș fi eu aici, ați păți voi și mai rău. CREANGĂ, P. 310. A nu fi nimic de capul cuiva = a fi lipsit de merite, de calități; a fi fără căpătîi. A cădea (sau a veni, a se sparge, a se întoarce) pe (sau în) capul cuiva = a-l ajunge pe cineva o nenorocire. Biata mamă nu știe de astă mare urgie ce i-a venit pe cap. CREANGĂ, P. 25. Bucurie peste bucurie venea pe capul meu. CREANGĂ, O. A. 49. Înălțate împărate, Pune pace, nu te bate, C-or cădea pe capu-ți toate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 316. A cădea pe capul cuiva = a sosi pe neașteptate la cineva, a trage la cineva; (care n-are unde să te găzduiască). Nu trebuie să le cădem pe cap bieților creștini. DUMITRIU, B. F. 148. A sta (sau a se ține, a se lega, a se apuca) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a se ține scai de cineva, a nu lăsa în pace pe cineva, a insista, a stărui pe lîngă cineva. Ce te legi de capul meu? CONTEMPORANUL, I 852. Toată ziua am stat de capul tatii, să-mi facă... un buhai. CREANGĂ, A. 41. A se duce de pe capul cuiva = a lăsa pe cineva în pace. Duceți-vă de pe capul meu, că mi-ați scos peri albi. CREANGĂ, P. 270. A-i da cuiva de cap, se zice cînd cade pe capul cuiva o belea care le întrece pe celelalte, care pune vîrf la toate. Asta a fost și-a trecut; dar acum mi-a dat alta de cap. RETEGANUL, P. II 53. A nu ști (sau a nu avea) ce-și face capului = a nu mai ști ce să faci, a nu avea încotro. Nici nu mai știau ce să-și facă capului cu atîtea avuții. DELAVRANCEA, S. 241. Pe fiul cel mai mic... nu-l trăgea inima a pleca în pețit. Dară n-avu ce-și face capului, căci lată-său îl trimetea într-una să caute a se căpătui și el. ISPIRESCU, L. 33. ♦ Parte a monedei care are imprimat un chip. Cap ori pajură? ♦ Părul capului. Cap nepieptănat. ◊ Expr. A-și pune mîinile în cap sau a se lua cu mîinile de cap = a se apuca cu mîinile de păr, a turba de necaz, de ciudă sau de deznădejde. Auzind vuiet tocmai din casă, iese afară și, cînd vede aceste, își pune mîinile în cap de necaz. CREANGĂ, P. 261. 2. Căpătîi. Puse, seara la capul fiecărui din ei cîte un mănunchi de flori. ISPIRESCU, L. 20. Ipolit o privea stînd la capul ei. NEGRUZZI, S. I 60. ♦ Căpătîiul patului. Punîndu-l [mănunchiul de flori] la capul patului său, se culcă și dormi dusă. ISPIRESCU, L. 20. 3. Individ, ins, om, persoană. V. căciulă, suflet, rumîn, creștin. Cîte 5 lei de cap. ◊ Expr. Pe capete = care mai de care, pe întrecute, de zor. Se luptară pe capete. ISPIRESCU, L. 254. ♦ (La pl.; reminiscență a timpului cînd averea consta mai ales în vite) Capital. Oamenii... erau chemați acum la bancă să plătească dobîndă și să dea și ceva din capete. STANCU, D. 230. Au hotărît amîndoi dobînda și două soroace pentru capete. GALACTION, O. I 177. Am vîndut cirezile Și mi-am scos capetele. TEODORESCU, P. P. 546. ◊ Expr. (Regional) A-și scoate din capete = a nu rămîne în pagubă, a fi răsplătit pentru osteneală, a se răzbuna cu prisosință asupra cuiva. Tu ți-ai bătut joc de mine. Fie, că și eu mi-am scos din capete. ISPIRESCU, L. 283. 4. Minte, gîndire, judecată; memorie. Capul i se limpezea ca de răcoarea unei dimineți, după un somn îndestulător, și se simțea ușor... ușor ca un fir de iarbă. VLAHUȚĂ, O. AL. 95. Capul tău e de poet și al lui de oștean. NEGRUZZI, S. 1 64. Nimănui vină nu-i bag, Fără prostului de cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. Unde nu e cap, vai de picioare. PANN, P. V. II 4. Capul face, capul trage = fiecare om suportă consecințele faptelor sale). ◊ Loc. adj. și adv. Cu cap = cu multă minte, cu judecată, deștept. Bărbatul meu e bun la suflet, dar se socoate prea cu cap. ALECSANDRI, T. 313. Fără cap = necugetat. Cu scaun la cap = cu judecată dreaptă, logic, cuminte. Cei cu scaun la cap se desprindeau din prăvălie și porneau la casele lor. PAS, Z. I 34. Expr. A fi bun (sau ușor) la (sau de) cap = a fi deștept, a pricepe ușor. A îi greu (sau tare). a (sau de) cap = a fi prost. A fi (sau a umbla) cu capul prin (sau în) nori = a fi zăpăcit, distrat. A-i băga (sau vîrî cuiva) în cap (ceva) = a face (pe cineva) să creadă (ceva). Cine ți-a vărît în cap și una ca aceasta? CREANGĂ, P. 194. A nu(-i) intra (cuiva ceva) în cap = a nu putea pricepe. A lua în (sau a băga la) cap = a pricepe, a ține minte. Făt-Frumos lua în cap tot ce-l învăța grădinarul. ISPIRESCU, la TDRG. A-i ieși (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gîndul la..., a uita, a renunța. Dar de cînd m-am măritat, Mi-au ieșit toate din cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 177. A nu-i mai ieși (cuiva ceva) din cap = a nu putea uita ceva, a-l stăpîni mereu același gînd. A-l duce (sau a-l tăia pe cineva) capul = a se pricepe la ceva. E bun de astea... îl taie capul. BASSARABESCU, V. 9. Au început a vorbi, care ce știa și cum îi ducea capul. CREANGĂ, P. 232. A-l duce capul la... = a-i sta mintea la..., a se ține de..., a-i trece prin minte,a-i da în gînd să... Mai bine că al nostru nu poate vorbi și nu-l duce capul, cape alții... la atîtea iznoave. CREANGĂ, P. 78. A-i sta capul la... = a-i sta mintea (sau gîndul) la..., a se gîndi la... Capu-i stă la sărutat. COȘBUC, P. I 89. A-și bate (sau a-și frămînta, a-și sparge) capul = ase gîndi mult, intens la ceva. A-i deschide (cuiva) capul = a-l face să înțeleagă (sau să vadă) ceva. Îi deschise capul și-l făcu să priceapă cum merg lucrurile prin orașe. ISPIRESCU, la TDRG. A fi cu (sau a face cuiva) capul călindar v. calendar. A fi (sau a rămîne, a umbla etc.) de capul său = a fi (sau a rămîne etc.) liber, independent, necontrolat. Mama... ne lasă... de capul nostru. SAHIA, N. 48. Am rămas liberă, de capul meu. ALECSANDRI, T. I 312. A face (ceva) de (sau din) capul său = a face (ceva) fără a consulta pe altul, cum se pricepe el singur. Femeie nepricepută! Ce-ai făcut? De te-a învățat cineva, rău ți-a priit; iară de-ai făcut-o din capul tău, rău cap ai avut! CREANGĂ, P. 88. Las’ să fie rău, nu bine, Că n-am ascultat de nime, Ci-am făcut de capul meu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 218. A întoarce capul cuiva = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată, a-l zăpăci. A avea cap să... = a se gîndi să..., a-i trece prin minte să...; (în construcții negative) a nu fi în stare să... Mult mă mir de tine ce cap ai să vii aici. RETEGANUL, P. V. 40. ♦ (În construcții cu verbul «a avea») Posibilitate, mod. N-am cap și chip pe toți să-i spui. COȘBUC, P. I 151. N-ai cap să trăiești, de răul lor! ALECSANDRI, T. I 171. Avea cineva cap să treacă pe-aici, fără să fie jăfuit, bătut și omorît? CREANGĂ, P. 119. ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiază acuzarea. 5. (Învechit) Viață. Se poate să le ierte capetele... murmurau cei care judecau împrejurarea. SADOVEANU, Z. C. 169. ◊ Primejdie de cap = primejdia vieții. ◊ (Azi în expr.) A-și pune capul (la mijloc) = a-și pune viața în joc sau în primejdie; a garanta cu viața sa pentru cineva. Să-mi pun capul pentru-o Lină, Să mă fac un om pribag! COȘBUC, P. I 50. Parcă despre asta mi-aș pune capul la mijloc. CREANGĂ, P. 170. O dată cu capul = cu nici un preț, nici mort. Nu deschide o dată cu capul! CARAGIALE, O. I 99. Să mă las de București!... O dată cu capul! de-oi ști că m-oi duce pe jos val-vîrtej pînîn capitală. ALECSANDRI, T. I 278. În (sau de-a) ruptul capului = cu primejdia vieții, chiar dacă și-ar pierde viața; (cu sens atenuat) cu nici un preț, de loc. Nu se astîmpără, nici în ruptul capului. CREANGĂ, P. 217. A face cuiva de cap sau a pune capul cuiva = a-i face cuiva de petrecanie, a-l pierde, a-l omorî. A-și face de cap = a face ceva ce poate să-i primejduiască viața sau să-l nenorocească; (cu sens atenuat) a face blestemății, nebunii. Ești un netot, ți-e capul prost Și-ți faci de cap, Ioane! COȘBUC, P. I 148. Poate să mai doarmă cineva, de răul nebunelor istor de privighetori? Parcă-și fac de cap, nu altăceva. CREANGĂ, P. 131. La alți le-ai făcut pe plac, Ție ți-ai făcut de cap! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 223. Singur de cap ți-ai făcut, După vina ce-ai avut! TEODORESCU, P. P. 516. 6. Compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-morților sau capul-lui-Adam = strigă. Cel mai mare în privința grosimii corpului dintre toți fluturii... e striga, numită... încă și... capul-lui-Adam... cap-de-mort... capul-morților. MARIAN, INS. 268; b) (Bot.) Cap-de-cocoș = dulcișor; capul-ariciului = șovar; capul-șarpelui= plantă erbacee acoperită cu peri aspri și cu flori roșii ca sîngele (Echium rubrum); c) (Astron.) Capul- balaurului = o parte a constelației numite balaurul. II. Căpetenie, șef, conducător. Capii mișcării, cu Heliade în frunte, fugiră. SADOVEANU, O. I 420. Să lovim azi numai capul; ceata, fără capul său, Se va-mprăștia, și-n urmă i-om lovi pe toți de-a rîndul. DAVILA, V. V. 72. Boierii erau slujbașii țării, adică ofițerii și capii puterii armate. BĂLCESCU, O. II 14. Cap de familie sau capul familiei = tatăl, soțul sau alt membru al familiei care are răspunderea ei și îi susține interesele. În zori, capul familiei pornește iarăși să caute [de lucru]. SAHIA, N. 94. Capul răutăților = inițiatorul răutăților. Capul răscoalei = inițiatorul sau conducătorul răscoalei. III. 1. (Uneori în opoziție cu coadă) Partea de sus a unui obiect, vîrf. Ajunseseră în capul dealului. DUMITRIU, N. 228. Te văd mereu ca-n clipa de pe urmă: încremenit în capul scării. CAZIMIR, L. U. 90. Aduc apă vie și apă moartă de la munții ce se bat în capete. ISPIRESCU, L. 126. Toate lemnele se pleacă Cu capul cătră pămînt. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 152. ♦ Extremitate sau piesă de extremitate a unui dispozitiv sau a unui corp tehnic. Capul șurubului. Capul burghiului. Capul oiștii. ♦ Umflătura unei bube unde, s-a strîns puroiul. Buba cap nu face Pînă nu să coace. PANN, P. V. I 60. Capul pieptului = partea de sus a toracelui. Măicuța călcatu-i-a Cu copita calului Tocma-n capu pieptului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 485. ♦ Măciulia macului. 2. (Uneori în opoziție cu mijloc) Partea extremă (cu care începe sau sfîrșește un lucru); capăt. Drăgan stătea în capul viei. DUMITRIU, N. 249. Munceau mai departe, ștergîndu-și repede, pe furiș cîte o lacrimă, între două brazde de coasă sau la întorsul plugului la capul locului. SANDU-ALDEA, D. N. 286. Nu uita să te îndreptezi... în capul stradei San Gregorio. ODOBESCU, S. III 70. Ș-o luăm noi... tocmai din capul satului din sus, cu gînd să umblăm tot satul. CREANGĂ, A. 42. Cap de pod = bază militară, în apropierea unui obstacol (curs de apă, zonă muntoasă), făcută cu scopul de a asigura trecerea grosului forțelor și a mijloacelor de luptă. (Fig.) Rolul pe care S.U.A. și Anglia l-au destinat Germaniei occidentale... este acela al unei colonii cu o industrie dezvoltată... bază industrială-militară și cap de pod strategic în inima continentului european. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 158, 2/1. ◊ Loc. adv. (Despre două obiecte alăturate) Cap la (sau, rar, în) cap =cu părțile extreme alăturate. Sudură cap la cap. De la un cap la altul (sau la celălalt) sau din cap în cap = de la o extremitate pînă la cealaltă. Porni din nou... de la un cap la celălalt Cutreierînd tot Bucureștii. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 10. De la un cap la altul mulțimea e mișcată... MACEDONSKI, O. I 251. ◊ Expr. Cap de țară =margine de țară, hotar; fig. (în construcții negative, în legătură cu verbul «a fi») nu-i nimic, n-are importanță, nu-i grav. Ei, n-o să fie cap de țară! DUMITRIU, V. L. 129. Nu te mai pune și d-ta atîta pentru te mieri ce și mai nemica, că doar n-are să fie un cap de țară. CREANGĂ, P. 152. A sta (sau a se ridica) în capul oaselor = a sta în pat (sau a se ridica stînd) pe șezut. Daniil sta acum cu ochii mari deschiși, în capul oaselor, și se gîndea. SADOVEANU, M. 104. Se ridică repede în capul oaselor. BUJOR, S. 79. Făcea multe nopți albe, chinuit, în capul oaselor, ca să n-adoarmă. VLAHUȚĂ, O. A. 126. 3. Partea de dinainte, început, frunte. O sută... de muncitori se încolonează pe șosea, cu mortul în cap. SAHIA, N. 43. Venea în frunte batalionul I al regimentului al 10-lea de dorobanți, care trebuia să formeze capul coloanei. D. ZAMFIRESCU, R. 253. Și mă cată, mamă, cată... La capul șireaguliu, Chiar la poala steagului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 324. ◊ Fig. Iașul a fost în capul culturii în cele trei sferturi dinții ale veacului al XIX-lea. IBRĂILEANU, SP. CR. 11. Cap de an = începutul unui an. Capul săptămînii = întîia zi a săptămînii. Cap de iarnă, de primăvară etc. = începutul iernii, al primăverii etc. A venit la Păuna Mică... în cap de primăvară. SADOVEANU, P. M. 233. Capul primăverii este sosit. I. IONESCU, M. 202. Cap de coloană = cel care stă în fruntea unei coloane. Cap de afiș = primul nume dintr-o listă de persoane care sînt afișate în ordinea valorii lor. Actorul X este cap de afiș. Loc. adv. În cap de noapte sau în capul nopții = după ce s-a întunecat bine. Cum vrei d-ta, finule, să pleci acum, în cap de noapte, pe aci încolo? RETEGANUL, P. I 76. Din (sau de la) cap = a) de la început. Începu mai lung, cu vorbe, un fluierat plin, pe care îl luă de la cap pînă ce ochii începură să i se umfle. PREDA, Î. 148; b) de la,începutul rîndului, din capăt. Scrieți de la cap. Din capul locului = de la început, înainte de a începe ceva, înainte de a face primul pas, în prealabil. De ce n-ai venit cu scrisoarea la mine, din capul locului, deschis, cinstit? BARANGA, I. 189. Ar fi voit să-și dea cingătoarea... din capul locului. ISPIRESCU, U. 53. Fie acestea zise din capul locului. ODOBESCU, S. III 11 ♦ Partea principală, de frunte, mai aleasă (a unui lucru). (Mai ales în expr.) Capul mesei = locul de onoare la masă, fruntea mesei. Tata și-a reluat lacul său obișnuit, din capuI mesei. SAHIA, N. 56. Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună Nunul mare. EMINESCU, O. I 85. Dar pe-un vîrf de munte stă Mihai la masă Și pe dalba-i mînă fruntea lui se lasă; Stă în capul mesei între căpitani Și recheamă dulce tinerii săi ani. BOLINTINEANU, O. 31. 4. (Adesea în opoziție cu mijloc, vîrf) Partea de jos sau dindărăt a unui lucru; capăt; (cu sens temporal) sfîrșit. (Mai ales în expr.) A ajunge în cap sau a o scoate la cap = a sfîrși, a termina. A-i da cuiva de cap = a-i veni cuiva de hac, a-l răzbi. Paloșenii găsiră foarte mulți Soreni morți în metereze și înaintară bucurați că în fine le-a dat de cap. VISSARION, B. 340. A (o) scoate la cap sau a ieși la un cap = a termina cu bine, a o scoate la capăt, la socoteală, la cale; a reuși. Ei! dragă, cu rușinea astăzi n-o scoți la capăt. ALECSANDRI, T. 1111. În cap = (după numerale) exact, întocmai. Așa este... că sînt douăsprezece în cap? ISPIRESCU, U. 68. 5. Bucățică ruptă dintr-un obiect sau rămasă după întrebuințarea lui; lucru de mică valoare. ◊ Expr. Nici un cap de ață = absolut nimic. Nu mai dau pe datorie nici un cap de ață. STANCU, D. 121. Pînă la un (sau într-un) cap de ață = tot, pînă la cel din urmă lucru.

CLOPOȚI, clopoțesc, vb. IV. Intranz. (Har) A trage clopotul; a suna din clopoțel. Clopoțeau de ieșit din biserică. RETEGANUL, P. I 26. În sfîrșit... (clopoțind): Nu întrerupeți, mă rog. CARAGIALE, O. I 157.

HAR, haruri, s. n. 1. (Arhaizant) Calitate, însușire, dispoziție naturală care face pe cineva sau ceva vrednic de admirație, plăcut. V. grație, farmec. O mlădiere, o ușurință a mișcării, asemenea salturilor neașteptate dar pline de har ale sălbăticiunii tinere. DUMITRIU, V. L. 7. A frumseții haruri goale ce simțirile-i adapă, Încăperile gîndirii mai nu pot să le încapă. EMINESCU, O. I 79. 2. (Învechit) Dar sau răsplată acordată cuiva ca un semn de bunăvoință, ca o favoare deosebită. Tînărul, închinîndu-se adînc la Mihnea, îl rugă, drept har, să-i lase vătășia de vînători. ODOBESCU, S. I 75. ◊ Fig. Nilul... varsă bogatul său har. NEGRUZZI, S. II 284. 3. (În religia creștină; de obicei determinat prin «divin» sau «dumnezeiesc») Dar, ajutor spiritual pe care cei credincioși cred că divinitatea îl acordă omului. ◊ Expr. (De obicei cu sensul religios atenuat sau șters) Har domnului! = exclamație prin care cineva își exprimă satisfacția pentru reușita unui lucru sau pentru o situație bună; slavă domnului! ♦ Puterea sacramentală a preoților de a oficia actele de cult.

CUNOAȘTE, cunosc, vb. III. 1. Tranz. A lua cunoștință în mod just de obiectele și fenomenele înconjurătoare, reflectate în conștiință; a stabili în chip obiectiv relațiile dintre fenomene, a le da o interpretare conformă cu adevărul. [Filozofia materialistă] arată că nu există decît lumea percepută prin simțuri, că lumea este materia în mișcare, că lumea exterioară pe care o cunoaștem cu toții și fiecare dintre noi, fizicul, e singura realitate obiectivă. LENIN, MAT. EMP. 244. Dacă lumea poate fi cunoscută și cunoștințele noastre despre legile dezvoltării staturii sînt cunoștințe autentice, care au însemnătatea unui adevăr obiectiv, urmează că viața socială, dezvoltarea societății, poate fi de asemenea cunoscută, iar datele științei asupra legilor de dezvoltare a societății sînt date autentice, care au însemnătatea unor adevăruri obiective. STALIN, PROBL. LEN. 561. 2. Tranz. A avea sau a dobîndi cunoștințe (temeinice) pe baza studiului, cercetării, experienței. Partidul proletariatului, dacă vrea să fie un adevărat partid, trebuie să cunoască, înainte de toate, legile de dezvoltare a producției, legile de dezvoltare economică a societății. STALIN, PROBL. LEN. 568. ◊ (Cu sens lipsit de adîncime filozofică) Dar dumneaei nu cunoaște că toate animalele... nu se ating de brîndușa de toamnă. SADOVEANU, N. F. 35. Se vede că ești străin și nu cunoști locurile pe aici. CREANGĂ, P. 202. De copil, Alexandrescu cunoștea poeții greci vechi și moderni. GHICA, S. A. 133. Cunosc urmările acestei grozave patimi. NEGRUZZI, S. I 45. ◊ Absol. Eu cunosc bine pe-aici și poate mai încolo să ai nevoie de unul ca mine. CREANGĂ, P. 199. 3. Tranz. (Cu privire la persoane) A ști cine este, a identifica, a recunoaște, a fi făcut cunoștință (personală). A cunoaște pe cineva din vedere. A cunoaște pe cineva personal. ▭ Toți vor să te cunoască, caută să vii pe la noi. DAVIDOGLU, M. 25. Nu-l cunoaște pe tata. Spune și el după noi, bătînd din palme: tata, vine tata – însă habar n-are cine-i... SAHIA, N. 48. Mă cunoșteau vecinii toți- Tu nu m-ai cunoscut. EMINESCU, O. I 191. Mă duc în țări străine, Unde nu cunosc pe nime. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 110. (Refl. reciproc) Umblînd el razna... se cunoscu cu Pan, un zeu pădurean. ISPIRESCU, U. 107. D-apoi chitești dumneata că nu ne cunoaștem noi cu Ștefan a Petrei? CREANGĂ, A. 58. ◊ (Urmat de o completivă directă) Cu toate că o cunoscuse că-i stăpîna lui... se repezi cel dinții cu bîta. CAMILAR, TEM. 63. ◊ (Cu privire la obiecte) Ești și d-ta ca Cresus, care nu-și cunoștea averile. ALECSANDRI, T. I 288. ◊ (Cu privire la stări, situații, împrejurări, sentimente) Nu cunoști ce va săi zică prietenii de petrecere. CARAGIALE, O. III 61. O simțire pe care n-o cunoscuse niciodată. EMINESCU, N. 71. Apoi, cumetre, dacă cunoști rău, de ce nu fugi de el? ALECSANDRI, T. 1539. ◊ Expr. A nu cunoaște moarte = (despre obiecte) a fi trainic, durabil; (despre persoane) a lăsa o amintire neștearsă. Noi nu avem nici timp, nici loc Și nu cunoaștem moarte. EMINESCU, O. I 177. A-și cunoaște (sau a nu-și cunoaște) lungul nasului = a-și da sau a nu-și da seama de ce i se cuvine. Vru... să-i arate că nu-și cunoaște lungul nasului. ISPIRESCU, U. 109. A face cunoscut cuiva (ceva) = a aduce la cunoștința cuiva, a da de știre, a avertiza, a preveni. Măria-sa regele Poloniei, mare ducă de Lituania... vă face cunoscut ca să vă închinați. NEGRUZZI, S. I 172. La acest sfat toți fură de părere și îndemnară pe Mihai ca să țină domnia acestei țări... Spre a face cunoscută împăratului această hotărîre a țării, Mihai îi trimise îndată doi soli. BĂLCESCU, O. II 270. ♦ A avea de a face cu ceva, a fi în deplină cunoștință de cauză. Poporului nostru, care de-a lungul istoriei sale a cunoscut asuprirea turcească, jugul imperialist, grozăviile războiului, îi sînt nespus de scumpe independența și pacea. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 473. 4. Tranz. A ști felul de a fi al cuiva, a avea cunoștință despre caracterul cuiva. Să încerce și, cît îl cunosc, va urca. DAVIDOGLU, M. 16. Nu te uita ca un motan blînd, că te cunosc eu cîte parale faci. SADOVEANU, N. F. 8. Eu nu ți-aș dori vrodată să ajungi să ne cunoști! EMINESCU, O. I 147. ◊ Expr. A cunoaște lumea = a avea experiența vieții. 5. Refl. (Uneori impersonal) A se băga de seamă, a se remarca, a se descoperi, a se distinge. Fiecare strop de apă, cînd pică înapoi la matcă, se face cîte un armean împrejurul lui, și de ce merge se mărește, pînă ce intră iarăși în sînul matcei de unde a ieșit, fără... să se cunoască nici locul unde a picat stropul. ISPIRESCU, L. 34. Casa cea de aramă... era acum toată numai un sloi de gheață și nu se mai cunoștea pe din afară nici ușă, nici ușori, nici gratii. CREANGĂ, P. 255. Nici nu se cunoștea de unde au mîncat și au băut, că doar mîncare și băutură era acolo, nu șagă. CREANGĂ, P. 260. Se părea neastîmpărat, vorbea singur și se cunoștea că meditează vreo nouă moarte. NEGRUZZI, S. I 143. ♦ A avea efect, a nu se întîmpla în zadar. Unde-o pune umărul se cunoaște. DEȘLIU, G. 25. ♦ Tranz. (în expr.) A cunoaște ceva (de pe urma unei împrejurări) = a se alege cu un profit. Nu-s deprins a îmbla cu croșna în spate, din stăpîn în stăpîn, și vreau să cunosc ceva, cînd voi ieși de la dumneata. CREANGĂ, P. 151. 6. Tranz. A recunoaște. [Rîndunica] zbura ca în vis, despicînd aerul în dungi mari, undulate. Din depărtare cunoscu locul. BASSARABESCU, V. 51. Ea i-au mulțumit cu gingășie, cunoscînd într-însul pe Petrea voinicul. SBIERA, P. 23. Dănilă însă a început a-i striga pe nume; și ei, cunoscînd glasul lui, s-au oprit. CREANGĂ, P. 59. N-ai văzut pe dragul meu?- Poate că l-oi fi văzut. Dară nu l-am cunoscut. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 23. (Cu arătarea mijlocului de recunoaștere, introdus prin prep. «după», «de pe», «pe») De pe bici l-am cunoscut. COȘBUC, P. I 93. După năframă și turtă, l-au putut cunoaște ca frate. SBIERA, P. 134. ◊ (Urmat de o completivă directă) A ajunge la concluzia că... Și-l cunosc pe fluierat Că e june ne-nsurat. HODOȘ, P. P. 62. ◊ Refl. pas. Te cunoști de pe cosiță Că ești de-a maică-ta viță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 249. ♦ A distinge, a deosebi, a recunoaște o persoană (mai rar un lucru) dintre mai multe de același fel. Puse mîna pe una și zise: tu ești! -Ai avut noroc că m-ai cunoscut, că de nu mă cunoșteai, mergeai precum ai venit. RETEGANUL, P. V. 66. Refl. pas. S-a gîndit mult cum să facă ca să se cunoască bine copilul ei din al bucătăresei. RETEGANUL, P. IV 37. Acum chiar nu se puteau cunoaște unul de celălalt. RETEGANUL, P. IV 37. 7. Tranz. (Adesea urmat de o completivă directă) A admite ca adevărat, a nu tăgădui, a recunoaște. Cunosc că ești mai tare decît mine. RETEGANUL, P. IV 16. Însuși învățații Ardealului sînt astăzi uimiți de rodurile și confuzia produsă... cunosc că sistemele [Școlii ardelene] au întrecut hotarul lucrurilor iertate. RUSSO, S. 80. Simt, cunosc, văd că sînt un vinovat nevrednic de iubirea ei. NEGRUZZI, S. I 47. Nu-mi cunosc nici o vină. SEVASTOS, C. 125. ◊ Refl. impers. Se cunoștea că de-abia se ținea să nu rîdă. SADOVEANU, O. VI 246. Nu-i așa că se cunoaște că n-am dormit? CARAGIALE, O. II 214. De pe barbetă și musteți, se cunoștea că era străin. NEGRUZZI, S. I 37. ◊ Refl. (în formă personală, cu sens impersonal) Mă cunosc că-s vinovat. ȘEZ. I 107. 8. Intranz. (Astăzi rar) A-și arăta recunoștința pentru ceva, a răsplăti. Scapă-mă de necaz, și pe urmă o să cunosc și eu. ◊ Tranz. (Complementul indică persoana răsplătită) Dacă mă vei cunoaște bine, apoi să știi că pînă mîne ți-a fi fiica sănătoasă. SBIERA, P. 302. (Complementul indică răsplata oferită) O să-ți cunoască vrun har pentru astea toate. GORJAN, H. I 16. (Complementul indică serviciul adus) Lasă-mă... să mulțămesc întîi ziditorului mieu și apoi mă voi întoarce a cunoaște și facerea ta de bine. DRĂGHICI, R. 21. 9. Tranz. (Cu acuzativ dublu; al doilea complement. se introduce prin prep. «ca», «de»,«drept») A admite calitatea sau titlul cuiva. Toate vietățile pămîntului se temea de dînsul și-l cunoștea ca stăpîn. SBIERA, P. 304. Mihai-vodă... nu voi în nici un chip să-l cunoască [pe Basta] de general-căpitan al țării. BĂLCESCU, O. II 269. 10. Tranz. A-și da seama (din anumite indicii) de ceva, a înțelege, a ști. Nimeni nu cunoaște Ce-i în sufletul femeii. COȘBUC, P. I 72. Fata... își aduse aminte de povețele calului, și cunoscînd viclenia, zise... ISPIRESCU, L. 20. Un bătrîn odinioară sfîrșitul său cunoscînd... Chemă la sine pe fiul său. PANN, P. V. III 112.

TAINĂ, taine, s. f. 1. Ceea ce e neînțeles, nedescoperit, nepătruns de mintea omenească; mister. Asfințitul parcă-mi strecurase o taină mare în suflet. SADOVEANU, O. VI 9. Se gîndea numai că va pleca și nu va mai vedea ochii ei căprui și șăgalnici, în care i se părea că s-au adunat toate tainele lumii. REBREANU, R. I 129. Faust al lui Goethe... e convins că mintea omenească e datoare să pătrundă în toate tainele naturii. IONESCU-RION, C. 71. ◊ (Poetic) Umbrele înserării umplură poiana de taină. SADOVEANU, O. I 300. Numai taine pe tot locul, Noaptea-neacă toată valea. CERNA, P. 58. ♦ (Popular) Minune, miracol; poveste minunată. Și noi tare ne-am mirat Și prin lume c-am plecat, Taina s-o istorisim, Minunea s-o povestim. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 513. 2. Ceea ce trebuie ținut ascuns, ce nu trebuie spus nimănui; secret. Taina o ascunse în fundul sufletului ca pe un lucru scump. SADOVEANU, O. VII 59. Babă dragă, spune-mi taina și mă jur că niciodată n-am s-o spun cuiva... EFTIMIU, Î. 89. Pentru ce-mi ascunzi de-a pururi taina gîndurilor tale? COȘBUC, P. I 120. ◊ Loc. adj. De taină = intim; particular. Vă invit să facem o șezătoare de taină în amintirea celui mai autentic scriitor artist al literaturii noastre. SADOVEANU, E. 85. Binefăcătorul nostru va stăpîni de acum a patra parte din averea mea și va fi sfetnicul meu cel de taină. POPESCU, B. I 41. (Bis.) Cina cea de taină, masă pe care a luat-o Hristos cu apostolii săi (și despre care se vorbește în Scriptură). (Ist.) Logofăt de taină v. logofăt (1). ◊ Loc. adv. În (sau, rar, cu) taină = pe ascuns, în secret; discret. Să-ți dau o bucățică de rădăcină descîntată, a adăugit ea cu taină, să-ți iasă toate după dorință. SADOVEANU, E. 45. [Măgheranii] tăcuți și triști se trec în taină cu fruntea în pămînt plecată. ANGHEL, Î. G. 13. Sfetnicii rîdeau în taină de tot ce Craiul vorbea. COȘBUC, P. II 126. Iubind în taină am păstrat tăcere, Gîndind că astfel o să-ți placă ție. EMINESCU, O. I 200. ♦ Procedeu de lucru subtil și cunoscut numai de puțini inițiați, care asigură reușita unei lucrări, mai ales a unei opere de artă. Mai întîi frecînd culori, apoi urcînd pe schelă alături de meșter, [pictorul] Tătărescu s-a inițiat în tainele meseriei. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 339, 3/1. Bacii nu știau numai istorisiri, ci cunoșteau taina laptelui acru ș-a brînzei de burduf. SADOVEANU, B. 10. 3. Loc ascuns, tăinuit; ascunzătoare, ascunziș, tainiță. Prosperează o mulțime de subspecii [de tufănele] crescute cu răbdare în taina serelor. GALACTION, O. I 325. Scotea din tainele adînci ale buzunarelor sale o jumătate de sorcovăț și îi dădea drumul în scripca lui Buruiană. HOGAȘ, DR. II 109. ◊ (Poetic) Munți peste munți cresc, se depărtează tot mai șterși, se cufundă în taina zării, acolo unde și soarele lunecă, tras ca de nevăzute puteri. SADOVEANU, O. VII 216. 4. (Bis.; mai ales în expr.) Sfintele taine = cele 7 ritualuri din biserica creștină (v. botez, căsătorie, hirotonie etc.) prin care credincioșii consideră că obțin un har special; (prin restricție) al treilea din aceste ritualuri; cuminecătură. Cel care dorea sfintele taine era un moșneag înaintat în zile, bătrîn cu cinstite bătrînețe și bisericos. GALACTION, O. I 184. Dascăle prea învățate Cel ce-nveți la școală carte, spune-mi mie: ce sînt șapte? – Șapte taine dumnezeiești. TEODORESCU, P. P. 254. 5. (Rar, în expr.) A sta de taină = a sta de vorbă, a sta la taifas.

VĂTĂȘIE, vătășii, s. f. (În trecut) 1. Funcția de vătaf. Tînărul, închinîndu-se adînc la Mihnea, îl rugă, drept har, să-i lase vătășia de vînători. ODOBESCU, S. A. 92. Vătășie de plai (sau a plaiului) = subprefectură. Așa s-a hotărît să între la tocmeală, crezînd că dor l-o împăca cu un zapcilîc, o vătășie de plai, cu o isprăvnicie cel mult. GHICA, S. VIII. ◊ Căpitănie (2). [Armata] se compunea din... două vătășii: a călărașilor de Galați și a călărașilor de Țarigrad. BĂLCESCU, O. II 118. 2. Taxă care se plătea la bariera unui oraș, pentru trecerea unui vehicul cu marfă. – Variantă: vătăjie s. f.

SLAVĂ, slăvi, s. f. 1. (Rar, la pl.) Glorie, faimă, renume (pe care îl cîștigă cineva datorită calităților sau meritelor sale deosebite). Dar la ce mi-s bune sînge, neam, străbuni și nume?... La ce mi-e slava? Anca mea să mă iubească! Și de mi s-ar da domnia – dac-aceasta s-ar putea! – Eu m-aș lepăda de dînsa, ca să fiu cu Anca mea. DAVILA, V. V. 25. Da bună ar fi și aceea, cînd ar avea cineva un fecior, care să facă podul și să ia pe fata împăratului, că știu c-ar încăleca pe nevoie și, doamne, mare slavă ar mai dobîndi în lume! CREANGĂ, P. 78. Civilizația [romană] se stinsese, și acum nu se mai vedea nici urma acelor arte și științe, în care stătuseră slava Greciei și puterea Romei. BĂLCESCU, O. I 11. ♦ Laudă, preamărire pentru merite sau pentru fapte eroice. În turnuri clopotele de aramă prinseră a cînta slava celui mai nou biruitor. SADOVEANU, O. VII 155. ◊ Expr. Slavă (sau slava) domnului sau slavă ție doamne! = exclamație (de obicei cu sensul religios atenuat sau șters) prin care cineva își exprimă satisfacția pentru reușita unui lucru sau pentru o situație bună; har domnului! Slavă domnului, nu ești nici orb, nici ciung, nici cocoșat. STANCU, D. 7. Lemne, slava domnului, sînt deajuns și de-ntrecut, în pădure. CREANGĂ, P. 126. 2. (Uneori precizat prin «cerului») Înaltul cerului, tăria cerului, văzduh. Au descărcat spre slăvi pistoale. STANCU, D. 76. I se părea că visează și că plutește ca un fulg în slăvile deschise. GALACTION, O. I 322. E vară... și slava-i senină, și-ți pare Abisuri albastre al apelor fund. NECULUȚĂ, Ț. D. 65. Ciocîrlanul zbură în slava cerului. POPESCU, B. III 124. ◊ Fig. Adevărata plăcere o aflam în vorbă, în taifasul ce îmbrățișa numai lucruri frumoase: călătoriile, artele, literele, istoria – istoria mai ales – plutind în seninătatea slăvilor academice. M. I. CARAGIALE, C. 24. ◊ Expr. A ridica (pe cineva) în slavă (sau în slava cerului) v. ridica (III 3). (Rar) A ridica casa în slavă = a face zgomot, tărăboi, zarvă mare. Cînd mama nu mai putea de obosită, și se lăsa cîte oleacă ziua să se odihnească, noi băieții, tocmai atunci ridicam casa în slavă. CREANGĂ, A. 37. 3. (Bis.; învechit și arhaizant, ca atribut al divinității) Măreție, strălucire, splendoare. Care cu multă frică stau înaintea slavei domnului. TEODORESCU, P. P. 389. 4. (Învechit, cu valoare de prepoziție, construit cu dativul) Grație, datorită, mulțumită. Mîna omului, slavă experienței practice, săpa un puț în tărîmul sub care se afla mina de sare. BOLINTINEANU, O. 432. Slavă bunătăților domnului Tiso... am făcut un norocit drum. KOGĂLNICEANU, S. 16.

SCORPIONS, grup hard-rock german, constituit în 1965 la Hanovra de Rudolf Schenker, avându-l ca solist pe Klaus Meine. În anii ’70 ai sec. 20 evoluează spre rock, escelând și în balade. Numeroase hituri („Rock You Like a Hurricane”, „Wind of Change”).

Har/ău, -ea, -ia v. Zaharia 5 și Haralambie II A 1.

ARTĂ. Subst. Artă, creație artistică. Artă cu tendință; artă pentru artă. Artă populară, creație populară; artizanat; folclor. Artă naivă. Artă cultă; Măiestrie artistică, geniu, talent, har, înzestrare. Literatură, beletristică, arta cuvîntului, litere; creație literară; proză; poezie; dramaturgie. Arte plastice, arte frumoase, bele-arte (rar). Artă monumentală; artă decorativă; decorație (rar), ornamentație. Pictură; pictură monumentală; pictură de șevalet; pictură ornamentală; pictură de ilustrație; desen, grafică, gravură, acvaforte; portretistică; peisagistică. Frescă; ulei; guașă; pastel; mozaic. Arhitectură. Sculptură. Muzică, artă muzicală. Artă dramatică, artă teatrală, dramaturgie, teatru, artă scenică. Coregrafie, artă coregrafică; dans; dans popular; dans de caracter; dans clasic (academic); balet. Cinematografie. Artă cinematografică. Artist, om de artă. Colecție; muzeu; pinacotecă; salon plastic, galerie de artă. Expoziție; vernisaj. Adj. Artistic; folcloric; folcloristic; literar; poetic; plastic; decorativ, pictural, ornamental; grafic; peisagistic; arhitectural; sculptural; muzical; dramatic; scenic, teatral; coregrafic; cinematografic. Adv. Artistic, artisticește (rar). V. actor, artist, autor, cinematografie, dans, dansuri populare, dramaturgie, literatură, monument, muzicant, pictură, poezie, teatru.

ISCUSINȚĂ. Subst. Iscusință, pricepere, destoinicie, vrednicie, istețime, îndemînare, abilitate, dexteritate, dibăcie, artă, măiestrie, meșteșug, meșterie (înv. și reg.), artizanat; inventivitate, ingeniozitate. Aptitudine, aplicație (fig.), înclinare (fig.), înclinație (fig.), aplecare (fig.), chemare (fig.), vocație, har, înzestrare (fig.), talent, geniu. Maistru, maestru, meșter, meșteraș (dim., rar), artizan, artist, magician (fig.). Adj. Iscusit, priceput, destoinic, vrednic, îndemînatic, isteț, abil, vîrlav (reg.), dibaci, măiestru, meșter, măiestrit, măiestreț (înv.), meșteșugos (înv. și pop.), meșteșugăreț (înv.), meșteșugit (fam.), artistic. Dotat, înzestrat (fig.), talentat. Vb. A fi iscusit, a (se) iscusi (înv.), a da dovadă de iscusință (de pricepere, de îndemînare), a se pricepe, a fi priceput, a se îndemîna (înv.), a dibăci (pop.); a avea mînă bună, a fi bun de mînă, a fi ușor de mînă, a fi îndemînatic, a avea mîini de aur. A avea talent (har), a avea stofă. A face cu îndemînare (cu artă), a măiestri (rar), a meșteri, a meșteșugi (fam.). V. artă, inteligență, meșteșug, talent.

TALENT. Subst. Talent, har, dar, vocație, înclinație (fig.), înclinare (fig.), aplecare (fig.), predispoziție, predispunere (rar), predilecție; înzestrare (fig.), dotare, capacitate. Geniu, genialitate. Pricepere, iscusință, artă, îndemînare, dibăcie, dexteritate, abilitate, virtuozitate, măiestrie; vrednicie, destoinicie; agerime, perspicacitate, sagacitate (livr.), istețime, isteciune (înv.); ingeniozitate, inventivitate. Talent, capacitate, geniu; artist (fig.), maestru, virtuoz. Adj. Talentat, de talent, cu har, cu vocație; dotat, înzestrat (fig.); capabil, chemat, înclinat (fig.); genial, de geniu. Priceput, iscusit, îndemînatic, dibaci, abil; vrednic, destoinic; isteț, ingenios, ager, perspicace, sagace (livr.), inventiv. Vb. A fi talentat, a avea talent, a avea har, a fi dotat, a fi înzestrat, a avea vocație, a avea stofă, a avea înclinație (pentru ceva); a fi genial; a se simți atras de ceva, a se apleca. A fi priceput (iscusit, dibaci), a se iscusi (înv.). A înzestra, a dota (fig.). Adv. Cu talent; cu îndemînare, cu iscusință. V. artă, artist, imaginație, inteligență, iscusință, succes.

AJUTOR s., interj. 1. s. asistență, ocrotire, protecție, sprijin, (livr.) recurs, (înv. și pop.) ajutorință, (înv. și reg.) ajutorie, sprijoană, (înv.) sprijineală, (turcism înv.) iamac. (I-a mulțumit pentru ~ lui.) 2. s. concurs, oficii (pl.), serviciu, sprijin. (Vă ofer ~ meu.) 3. s. concurs, contribuție, sprijin. (~ lui a fost hotărîtor.) 4. s. ocrotire, patronaj, protecție, sprijin, tutelă, (rar) tutelaj. (Orfelinatul se bucura de ~ unei societăți.) 5. s. (BIS.) grație, har, îndurare, milă, milostivire, (înv. și pop.) milostenie, (înv.) milcuire, milosîrdie, miloste, milostivenie, milostivnicie. (~ divin.) 6. s. reazem, sprijin, sprijinitor, (fig.) toiag. (Ea era ~ bătrînețelor lui.) 7. s. asistent, secundant, (rar) a secundator. (I-a servit ca ~.) 8. s. auxiliar, sprijin. (Un ~ prețios.) 9. interj. săriți! (~! mă omoară!)

APLECARE s. 1. culcare, culcat, curbare, înclinare, încovoiere, îndoire, plecare. (~ crengilor din cauza rodului.) 2. înclinare, povirnire. (~ unei construcții.) 3. înclinare, lăsare, strîmbare. (~ gardului.) 4. aplicație, aptitudine, atracție, chemare, dar, har, înclinare, înclinație, înzestrare, pornire, predilecție, predispoziție, preferință, talent, vocație, (livr.) propensiune, (pop.) tragere, (înv.) aplecăciune, plecare. (Și-a demonstrat din plin ~ pentru...) 5. acuitate, aptitudine, înclinare, înclinație, simț. (Are o ~ profundă pentru nuanțe.) 6. dispoziție, înclinare, înclinație, pornire, tendință. (~ de a exagera.)

aplecăciune s. v. APLECARE. APLICAȚIE. APTITUDINE. ATRACȚIE. CHEMARE. DAR. HAR. ÎNCLINARE. ÎNCLINAȚIE. ÎNZESTRARE. PORNIRE. PREDILECȚIE. PREDISPOZIȚIE. PREFERINȚĂ. TALENT. VOCAȚIE.

APLICAȚIE s. 1. aplicare, folosire, întrebuințare, utilizare. (~ unei noi metode.) 2. (MAT.) funcție. 3. aplecare, aptitudine, atracție, chemare, dar, har, înclinare, înclinație, înzestrare, pornire, predilecție, predispoziție, preferință, talent, vocație, (livr.) propensiune, (pop.) tragere, (înv.) aplecăciune, plecare. (Și-a demonstrat ~ pentru...)

APTITUDINE s. 1. aplecare, aplicație, atracție, chemare, dar, har, înclinare, înclinație, înzestrare, pornire, predilecție, predispoziție, preferință, talent, vocație, (livr.) propensiune, (pop.) tragere, (înv.) aplecăciune, plecare. (Și-a demonstrat din plin ~.) 2. acuitate, aplecare, înclinare, înclinație, simț. (Are o ~ profundă pentru nuanțe.) 3. capacitate, facultate, însușire, posibilitate. (~ intelectuale.)

HOP, -A interj. și subst. 1. Hopu fam. (Șez); – C-tin din Vălenii de Munte 1772 (BCI VII 123). 2. + -cea, Hopcea (Vr). 3. + -incu, Hopincu, D, (Buc). 4. Compus: Hopu-lele, Har. mold. act. și Hopu-lele, Ș. (Buc). 5. Cf. cu suf. -otă, sau din altă temă, Hopotă, fam., băn. (Petr 15).

ATRACȚIE s. 1. (FIZ.) atracție universală = gravitație, (impr.) gravitate. 2. ademenire, ispită, seducere, seducție, tentație, (înv.) blaznă, iscușenie, năpastă, săblaznă, scandală, (fig. rar) nadă. (N-a rezistat ~.) 3. farmec, (rar) prestigiu, (fig.) miraj. (~ unui vis fericit.) 4. aplecare, aplicație, aptitudine, chemare, dar, har, înclinare, înclinație, înzestrare, pornire, predilecție, predispoziție, preferință, talent, vocație, (livr.) propensiune, (pop.) tragere, (înv.) aplecăciune, plecare. (Și-a demonstrat din plin ~ pentru...)

CALITATE s. 1. atribut, caracter, caracteristică, însușire, notă, particularitate, proprietate, semn, specific, trăsătură, (reg.) însușietate, (fig.) amprentă, marcă, pecete, sigiliu, timbru. (O ~ însemnată a acestui proces este...) 2. însușire, natură. (~ unui lucru.) 3. însușire, valoare. (~ deosebită a unui produs de artă.) 4. însușire, virtute, (rar) bun. (Caracterul lui e o ~ de preț.) 5. nivel, valoare, (fig.) calibru, talie. (Spectacol de o ~ deosebită.) 6. dar, har, însușire. (Are ~ de a provoca rîsul.) 7. (pop.) mînă. (Făină de ~ a doua.) 8. titlu. (Are ~ de inginer.) 9. autoritate, cădere, competență, drept, îndreptățire, (înv.) volnicie. (Nu am ~ să mă pronunț.)

CHEMARE s. 1. invitare, invitație, poftire. (~ cuiva la masă.) 2. convocare, invitare, invitație. (~ lor la direcție, la miliție etc.) 3. invitare, provocare. (~ cuiva la luptă.) 4. (JUR.) citare, citație, invitare, invitație. (~ cuiva în fața instanței.) 5. (MIL.; concr.) ordin, (prin Transilv. și Maram.) poruncă. (A primit ~ și s-a prezentat la unitate.) 6. apel. (O ~ adresată maselor.) 7. (concr.) proclamație. (A publicat ~.) 8. menire, misiune, rol, sarcină, (reg.) menință, (livr. fig.) saccrdoțiu. (Și-a împlinit ~.) 9. aplecare, aplicație, aptitudine, atracție, dar, har, înclinare, înclinație, înzestrare, pornire, predilecție, predispoziție, preferință, talent, vocație, (livr.) propensiune, (pop.) tragere, (înv.) aplecăciune, plecare. (Și-a demonstrat din plin ~ pentru...)

DAR s. I. 1. atenție, cadou, surpriză, (înv., pop. și fam.) peșcheș, (pop.) plocon, (înv.) cinste, dărușag, prezent, prosfora. (I-a făcut un ~ splendid.) 2. donație, (înv. și pop.) danie, (înv.) dănuire, dăruință, hărăzire, oboroc. (~ făcut de domnie unei mănăstiri.) 3. (BIS.) jertfă, ofrandă, prinos, sacrificiu, (înv.) arse (pl.), oblațiune, plocon. (~ adus divinității.) 4. aplecare, aplicație, aptitudine, atracție, chemare, har, înclinare, înclinație, înzestrare, pornire, predilecție, predispoziție, preferință, talent, vocație, (livr.) propensiune, (pop.) tragere, (înv.) aplecăciune, plecare. (Și-a demonstrat din plin ~ pentru...) 5. însușire, putere. (Are unele ~uri miraculoase.) 6. calitate, har, însușire. (Are ~ de a provoca rîsul.) 7. avantaj, binefacere, folos, privilegiu. (Se bucură de ~urile tehnicii moderne.) 8. (BIS.) favoare, grație, har, (înv.) măiestrie. (~ divin.) II. cusur, defect, meteahnă, nărav, patimă, viciu, (pop. și fam.) pîrțag, (pop.) învăț, (reg.) madea, natură, nărăvie, parfie, teahnă, (prin Bucov.) băsău. (Are ~ beției.)

FAVOARE s. 1. avantaj, înlesnire, privilegiu, ușurință, (pop. și fam.) hatîr. (I-a făcut unele ~oruri.) 2. concesie, hatîr. (Fă-mi și mie ~ asta!) 3. protecție, (pop. și fam.) hatîr, (înv.) grație, lască, nazar, ovajenie, (turcism înv.) musaadea. (Se bucură de ~ lui.) 4. avantaj, privilegiu. (Mă bucur de ~ de a-l cunoaște.) 5. cinste, onoare, privilegiu, (pop. și fam.) hatîr. (I se face ~ de a fi invitat la solemnitate.) 6. (BIS.) dar, grație, har, (înv.) măiestrie. (~ divină.)

GRAȚIE s., prep. 1. s. drăgălășenie, farmec, (livr.) șarm. (Are o ~ înnăscută.) 2. s. delicatețe, finețe, gingășie, suavitate. (Gesturi pline de ~.) 3. s. (BIS.) dar, favoare, har, (înv.) măiestrie. (~ divină.) 4. s. (BIS.) ajutor, har, îndurare, milă, milostivire, (înv. și pop.) milostenie, (înv.) milcuire, milosîrdie, miloste, milostivenie, milostivnicie. (~ divină s-a aplecat asupra lui.) 5. prep. datorită, mulțumită, (înv.) slavă. (~ lui a izbutit.)

HAR s. 1. (BIS.) ajutor, grație, îndurare, milă, milostivire, (înv. și pop.) milostenie, (înv.) milcuire, milosîrdie, miloste, milostivenie, milostivnicie. (~ divin s-a aplecat asupra lui.) 2. (BIS.) dar, favoare, grație, (înv.) măiestrie. (Crede în ~ divin.) 3. (BIS.) mulțumire, mulțumită, slavă. (Aduce ~ divinității.) 4. aplecare, aplicație, aptitudine, atracție, chemare, dar, înclinare, înclinație, înzestrare, pornire, predilecție, predispoziție, preferință, talent, vocație, (livr.) propensiune, (pop.) tragere, (înv.) aplecăciune, plecare. (Și-a demonstrat din plin ~ pentru...) 5. calitate, dar, însușire. (Are ~ de a provoca rîsul.)

ÎNCLINARE s. 1. (înv.) piezișime. (Grad de ~.) 2. (MAT.) înclinație. 3. (ASTRON., GEOGR.) înclinație, (înv.) plecare. (~ acului magnetic.) 4. aplecare, culcare, culcat, curbare, încovoiere, îndoire, plecare. (~ crengilor din cauza rodului.) 5. aplecare, povîrnire. (~ unei cocioabe.) 6. aplecare, lăsare, strîmbare. (~ unui stîlp.) 7. închinare, plecare, prosternare, (rar) prosternație. (~ adîncă a cuiva în fața...) 8. aplecare, aplicație, aptitudine, atracție, chemare, dar, har, înclinație, înzestrare, pornire, predilecție, predispoziție, preferință, talent, vocație, (livr.) propensiune, (pop.) tragere, (înv.) aplecăciune, plecare. (Și-a demonstrat din plin ~ pentru...) 9. acuitate, aplecare, aptitudine, înclinație, simț. (Are o profundă ~ pentru nuanțe.) 10. aplecare, dispoziție, înclinație, pornire, tendință. (~ de a exagera.)

ÎNCLINAȚIE s. 1. (MAT.) înclinare. 2. (ASTRON., GEOGR.) înclinare, (înv.) plecare. (~ acului magnetic.) 3. aplecare, aplicație, aptitudine, atracție, chemare, dar, har, înclinare, înzestrare, pornire, predilecție, predispoziție, preferință, talent, vocație, (livr.) propensiune, (pop.) tragere, (înv.) aplecăciune, plecare. (Și-a demonstrat din plin ~ pentru...) 4. acuitate, aplecare, aptitudine, înclinare, simț. (Are o profundă ~ pentru nuanțe.) 5. aplecare, dispoziție, înclinare, pornire, tendință. (~ de a exagera.)

ÎNDURARE s., interj. 1. s. iertare, indulgență, îngăduință, milostivire, (livr.) clemență. (Cere cu umilință ~.) 2. interj. iertare!, (înv.) aman! 3. s. milă, milostivire, (livr.) mizericordie, (înv.) mesereare, milcuire, pietate. (A arăta ~ față de cel aflat în nenorocire.) 4. s. (BIS.) ajutor, grație, har, milă, milostivire, (înv. și pop.) milostenie, (înv.) milcuire, milosîrdie, miloste, milostivenie, milostivnicie. (~ divină.)

ÎNSUȘIRE s. 1. apropriere, atribuire. (~ unui bun care nu i se cuvine de drept.) 2. deprindere, învățare. (~ unei meserii.) 3. asimilare, asimilație, învățare. (A-și propune ~ întregii materii.) 4. atribut, calitate, caracter, caracteristică, notă, particularitate, proprietate, semn, specific, trăsătură, (reg.) însușietate, (fig.) amprentă, marcă, pecete, sigiliu, timbru. (O ~ esențială a acestui fenomen este...) 5. calitate, natură. (~ unui lucru.) 6. calitate, valoare. (~ deosebită a unui produs de artă.) 7. calitate, virtute, (rar) bun. (Caracterul lui e o ~ de preț.) 8. calitate, dar, har. (Are ~ de a provoca rîsul.) 9. facultate, proprietate. (Magnetul are ~ de a atrage fierul.) 10. dar, putere. (Are unele ~ miraculoase.) 11. aptitudine, capacitate, facultate, posibilitate. (~i intelectuale.)

ÎNZESTRARE s. 1. dotare, dotație, echipare, prevedere, utilare. (~ unei uzine cu cele necesare.) 2. dotare. (~ unei fete de măritat.) 3. aplecare, aplicație, aptitudine, atracție, chemare, dar, har, înclinare, înclinație, pornire, predilecție, predispoziție, preferință, talent, vocație, (livr.) propensiune, (pop.) tragere, (înv.) aplecăciune, plecare. (Și-a demonstrat din plin ~ pentru...)

măiestrie s. v. COMPLOT. CONJURAȚIE. CONSPIRAȚIE. DAR. DESCÎNTEC. FARMEC. FAVOARE. GRAȚIE. HAR. INTRIGĂ. MAGIE. MAȘINAȚIE. STRATAGEMĂ. SUBTERFUGIU. ȘIRETENIE. ȘIRETLIC. ȘMECHERIE. TERTIP. TRUC. UNELTIRE. VICLENIE. VICLEȘUG. VRAJĂ. VRĂJITORIE.

MILĂ s. 1. îndurare, milostivire, (livr.) mizericordie, (înv.) mesereare, milcuire, pietate. (A arăta ~ față de cel aflat în nenorocire.) 2. (BIS.) ajutor, grație, har, îndurare, milostivire, (înv. și pop.) milostenie, (înv.) milcuire, milosîrdie, miloste, milostivenie, milostivnicie. (~ divină.) 3. compătimire, (livr.) compasiune, (franțuzism înv.) comizerație. (Sentiment de ~ pentru cineva.) 4. bunăvoință, îngăduință, înțelegere, mărinimie, (înv. și pop.) milostenie, (înv.) priință, (turcism înv.) musaadea. (Și-a manifestat întreaga ~.) 5. binefacere, caritate, filantropie. (Act de ~.) 6. milostivire, pomană, (înv. și pop.) milostenie. (Trăiește din ~ altora.)

milcuire s. v. AJUTOR. GRAȚIE. HAR. ÎNDURARE. MILĂ. MILOSTIVIRE.

milosîrdie s. v. AJUTOR. GRAȚIE. HAR. ÎNDURARE. MILĂ. MILOSTIVIRE.

miloste s. v. AJUTOR. GRAȚIE. HAR. ÎNDURARE. MILĂ. MILOSTIVIRE.

milostenie s. v. AJUTOR. BUNĂVOINȚĂ. GRAȚIE. HAR. ÎNDURARE. ÎNGĂDUINȚĂ. ÎNȚELEGERE. MĂRINIMIE. MILĂ. MILOSTIVIRE. POMANĂ.

milostivenie s. v. AJUTOR. GRAȚIE. HAR. ÎNDURARE. MILĂ. MILOSTIVIRE.

MILOSTIVIRE s. 1. îndurare, milă, (livr.) mizericordie, (înv.) mesereare, milcuire, pietate. (A arăta ~ față de cel căzut în nenorocire.) 2. (BIS.) ajutor, grație, har, îndurare, milă, (înv. și pop.) milostenie, (înv.) milcuire, milosîrdie, miloste, milostivenie, inilostivnicie. (~ divină.) 3. milă, pomană, (înv. și pop.) milostenie. (Trăiește din ~ altora.) 4. iertare, indulgență, îndurare, îngăduință, (livr.) clemență. (Cere cu umilință ~.) erată

milostivnicie s. v. AJUTOR. GRAȚIE. HAR. ÎNDURARE. MILĂ. MILOSTIVIRE.

MULȚUMIRE s. 1. (BIS.) har, mulțumită, slavă. (Aduce ~ divinității.) 2. satisfacție, (rar) satisfacere. (Am cel puțin ~ că...) 3. bucurie, desfătare, mîngîiere, plăcere, satisfacție, (înv. și pop.) mulțumită, (înv.) haz, mîngîietură. (Simte o mare ~.)

MULȚUMITĂ s., prep. 1. s. (BIS.) har, mulțumire, slavă. (Aduce ~ divinității.) 2. prep. datorită, grație, (înv.) slavă. (~ lui a izbutit.)

aldaș sm [At: LB / E: mg áldás] (Trs; mgm) 1 Har. 2 Dar. 3 Binecuvântare.

arăpoaică sf [At: ALECSANDRI, T. 1117 / V: har~ / Pl: ~ice / E: arap² + -oaică] 1-3 (Îvp) Arăboaică (1-3). 4 (Pop) Găină cu oasele, carnea și creasta vinete.

plecare s. v. AFECȚIUNE. APLECARE. APLICAȚIE. APTITUDINE. ATAȘAMENT. ATRACȚIE. CHEMARE. COMPLIMENT. DAR. DECLINARE. DECLINAȚIE. FLEXIUNE NOMINALĂ. HAR. ÎNCHINĂCIUNE. ÎNCLINARE. ÎNCLINAȚIE. ÎNZESTRARE. MĂTANIE. PLECĂCIUNE. PLOCONEALĂ. PORNIRE. PREDILECȚIE. PREDISPOZIȚIE. PREFERINȚĂ. REVERENȚĂ. SIMPATIE. TALENT. TEMENEA. VOCAȚIE.

PORNIRE s. 1. plecare, (pop.) porneală, (înv.) purcedere, purces. (~ noastră are loc în zori.) 2. ducere, mergere, mers, plecare. (După ~ lui acolo.) 3. ducă, plecare. (E gata de ~.) 4. (TEHN.) demaraj, demarare. (~ unei mașini.) 5. declanșare, dezlănțuire, iscare, izbucnire, începere, producere, stîrnire, venire, (înv. și reg.) scornire, (înv.) prorupere, prorupție. (Înainte de ~ vijeliei.) 6. aspirație, dor, dorință, năzuință, poftă, rîvnă, tendință, vis, (rar) năzuire, rîvnire, (reg.) năduleală, (înv.) năslire, năslitură, rîvnitură. (~ de a face ceva util.) 7. imbold, impuls, îndemn, stimul, stimulent, (rar) îmboldire, (reg.) bold, (înv.) năstav, porneală, (grecism înv.) parachinisis, (fig.) mișcare, resort, suport, (înv. și reg. fig.) strămurare. (~ pentru o acțiune.) 8. ardoare, avînt, elan, entuziasm, înflăcărare, înfocare, însuflețire, pasiune, patimă, (livr.) fervență, fervoare, patos, (rar) ardență, (Mold.) ahotă, (înv.) porneală, săltare, (fig.) aprindere, căldură, flacără, foc, pojar, suflu, zbor. (~ specifică tinereții.) 9. aplecare, aplicație, aptitudine, atracție, chemare, dar, har, înclinare, înclinație, înzestrare, predilecție, predispoziție, preferință, talent, vocație, (livr.) propensiune, (pop.) tragere, (înv.) aplecăciune, plecare. (Și-a demonstrat din plin ~ pentru...) 10. aplecare, dispoziție, înclinare, înclinație, tendință. (~ de a exagera.) 11. animozitate, discordie, dușmănie, învrăjbire, ostilitate, ură, vrajbă, vrăjmășie, zîzanie, (livr.) inimiciție, (înv. și pop.) price, (pop. și fam.) dihonie, (pop.) pică, (înv. și reg.) ceartă, pizmă, pizmuire, scîrbă, (Mold.) poxie, (înv.) mozavirie, neprietenie, patos, scandală, sfadă, urîciune, vrăjbie, (latinism înv.) rancoare. (Ce e ~ asta neîmblînzită între voi?) 12. antipatie, aversiune, ostilitate, repulsie, resentiment, (livr.) repugnanță, resimțămînt. (Simte o vizibilă ~ față de el.) 13. ciudă, gelozie, invidie, necaz, pică, pizmă, ranchiună, (rar) înciudare, (pop.) năduf, obidă, pizmuire, pofidă, (înv., reg. și fam.) parapon, (înv. și reg., în Bucov,) băsău, (înv. și reg.) măraz, scîrbă, (reg.) pildă, zăcășeală, zăcășie, (prin Mold.) bănat, (Transilv.) dîcă, (prin Ban. și Olt.) inat, (Mold.) poxie, (înv.) patos, răpștire, rîvnire, zavistie, zavistnicie, (fam.) boală. (Simte o ~ nestăpînită pe...)

PREDILECȚIE s. 1. aplecare, aplicație, aptitudine, atracție, chemare, dar, har, înclinare, înclinație, înzestrare, pornire, predispoziție, preferință, talent, vocație, (livr.) propensiune, (pop.) tragere, (înv.) aplecăciune, plecare. (Avea o ~ deosebită pentru...) 2. preferință, (înv.) protimis. (~ pentru filmele de aventuri.)

PREDISPOZIȚIE s. 1. aplecare, aplicație, aptitudine, atracție, chemare, dar, har, înclinare, înclinație, înzestrare, pornire, predilecție, preferință, talent, vocație, (livr.) propensiune, (pop.) tragere, (înv.) aplecăciune, plecare. (Și-a demonstrat din plin ~ pentru...) 2. (MED.) (înv.) predispunere. (~ la diabet.)

PREFERINȚĂ s. 1. predilecție, (înv.) protimis. (~ pentru filmele de aventuri.) 2. gust. (Avem ~ deosebite.) 3. aplecare, aplicație, aptitudine, atracție, chemare, dar, har, înclinare, înclinație, înzestrare, pornire, predilecție, predispoziție, talent, vocație, (livr.) propensiune, (pop.) tragere, (înv.) aplecăciune, plecare. (Și-a demonstrat din plin ~ pentru...)

propensiune s. v. APLECARE. APLICAȚIE. APTITUDINE. ATRACȚIE. CHEMARE. DAR. HAR. ÎNCLINARE. ÎNCLINAȚIE. ÎNZESTRARE. PORNIRE. PREDILECȚIE. PREDISPOZIȚIE. PREFERINȚĂ. TALENT. VOCAȚIE.

belșug sn [At: VARLAAM, C., ap. DA / V: bie-, bil-, (înv) bevșag, bevș-, birș-, bișag, biș-, biușag, biușig, biuș-, bivșag, bivș- / Pl: (rar) ~uri / E: mg böség] 1 Cantitate mare de bunuri necesare traiului Si: abundență, bogăție, îmbelșugare Cf berechet, har, prisosință, sațiu, sloată, spor. 2 (Îlav) Din ~ În cantitate mare.^[1]

SLAVĂ s., interj. I. 1. s. elogiere, glorificare, lăudare, mărire, preamărire, preaslăvire, proslăvire, slăvire, (rar) apoteoză, exaltare, (înv.) prealăudare, preaslăvie, sărbătorire. (~ a unui erou.) 2. s. cinste, cinstire, elogiu, glorie, laudă, mărire, omagiu, preamărire, preaslăvire, proslăvire, slăvire, (înv.) mărie, pohfală, pohvalenie. (Aduceți ~ eroilor patriei.) 3. s. glorie, grandoare, măreție, mărire, splendoare, strălucire, (înv.) mărie, mărime. (Trecutul plin de ~.) 4. s. binecuvîntare, glorificare, laudă, mărire, preamărire, preaslăvire, proslăvire, slăvire. (~ vremurilor noastre.) 5. interj. (BIS.) mărire!, osana! (~ întru cei de sus!). 6. s. (BIS.) har, mulțumire, mulțumită. (Aducea ~ divinității.) II. s. aer, atmosferă, cer, spațiu, văzduh, zări (pl.), (livr. fig.) eter, tărie. (S-a ridicat în ~.)

TALENT s. 1. aplecare, aplicație, aptitudine, atracție, chemare, dar, har, înclinare, înclinație, înzestrare, pornire, predilecție, predispoziție, preferință, vocație, (livr.) propensiune, (pop.) tragere, (înv.) aplecăciune, plecare. (Și-a demonstrat din plin ~ pentru pictură.) 2. artă, dibăcie, iscusință, îndemînare, măiestrie, meșteșug, pricepere, știință. (Obiect făcut cu mult ~.) 3. abilitate, destoinicie, dexteritate, dibăcie, ingeniozitate, iscusință, isteție, istețime, îndemînare, pricepere, știință, ușurință, (pop.) meșteșug, meșteșugire, (înv. și reg.) meșterie, (reg.) apucătură, pricepuție, (înv.) iscusire, marafet, practică. (Demonstra un mare ~ în mînuirea...)

tragere s. v. APLECARE. APLICAȚIE. APTITUDINE. ATRACȚIE. CHEMARE. DAR. EXTRAGERE. HAR. ÎNCLINARE. ÎNCLINAȚIE. ÎNZESTRARE. PORNIRE. PREDILECȚIE. PREDISPOZIȚIE. PREFERINȚĂ. SCOATERE. TALENT. VOCAȚIE.

VOCAȚIE s. aplecare, aplicație, aptitudine, atracție, chemare, dar, har, înclinare, înclinație, înzestrare, pornire, predilecție, predispoziție, preferință, talent, (livr.) propensiune, (pop.) tragere, (înv.) aplecăciune, plecare. (Și-a demonstrat din plin ~ pentru...)

dar² sn [At: COD. VOR. 80/8 / V: (înv) ~iu / Pl: ~uri, (înv) ~ure / E: slv дарь] 1 Obiect primit de la cineva în semn de prietenie Si: cadou, (pfm; înv) peșcheș, (pop) plocon, (înv) cinste, dărușag, prezent¹, prosfora. 2 Obiect primit ca ajutor. 3 Obiect oferit fără plată cuiva în semn de prietenie. 4 Obiect oferit cuiva ca ajutor. 5 (Jur; îs) ~ manual Donație efectuată prin predarea bunurilor (mobile corporale) de la mână la mână, exceptată de la formele obișnuite de validare. 6 (Îla) De ~ Primit gratis. 7 (Îlav) În ~ Gratis. 8 (Înv; îal) Pe un preț de nimic. 9 (Îlv) A aduce (a da, a duce sau a face cuiva) (în) ~(uri) A dărui. 10 (Spc; adesea urmat de determinări introduse prin prepoziția „de”) Cadou făcut de soți unul altuia la căsătorie. 11 (Pex; ccr) Ceea ce primesc mirii la nuntă. 12 (Pex) Ceea ce primesc copiii la masa de botez. 13 (Îs) ~ul miresei Sumă de bani pe care mireasa o primește personal în timp ce dansează o horă asemănătoare periniței. 14 (Mol; Buc) Preparate culinare oferite mirelui și miresei la nuntă, mamei la naștere sau colindătorilor de sărbătorile de iarnă Si: cinste, plocon. 15 (Îrg) Logodnă. 16 (Fig) Rod¹. 17 (Bis) Ofrandă. 18 (Pex) Donație făcută unor instituții de cult. 19 (Pex) Donație. 20 (Mpl; șîs) Sfintele ~uri sau ~ul lui Dumnezeu Pâinea și vinul sfințite pentru împărtășanie. 21 (Lpl) Untdelemn, vin și pâine sfințite spre a fi împărțite. 22 (Înv; astăzi pfm) Mită. 23 (Rar; pfm; îlv) A cădea la ~uri A mitui. 24 (Pex; îal) A face o investiție. 25 (Pex; îal) A plăti. 26 (Spc; îrg) Înțelegere cu schimb de cadouri făcută în preajma logodnei sau a căsătoriei. 27 (Rar) Moștenire. 28 (Înv) Răsplată. 29 (Spc) Premiu. 30 (Îlv) A avea ~ (de la sau, înv, ccr, de cătră cineva) A fi răsplătit. 31 (Îrg) Binefacere. 32 (Pex) Privilegiu. 33 (Îe) A face ~ul cuiva A face o favoare cuiva. 34 Grație divină. 35 (Pex) Ajutor (divin). 36 (Trs; Buc; îe) A fi în starea ~ului A fi gravidă. 37 Însușire (naturală sau dobândită). 38 Trăsătură de caracter pozitivă. 39 (Pex) Vocație. 40 (Pex) Talent. 41 (Îla) Cu ~ Înzestrat. 42 (Îe) A avea ~ul să (sau de a)... A avea puterea de a face ceva. 43 (Îae) A avea priceperea de a face ceva. 44 A avea calitatea de a face ceva. 45 (Îae) A fi în stare de a face ceva. 46 (Îe) A avea ~ul vorbirii A fi bun orator. 47 (Fig; urmat de determinări în genitiv) Viciu. 48-49 (Irn; îe) A avea (sau a lua) ~ul beției A fi (sau a deveni) bețiv. 50 (În concepțiile religiei creștine; adesea cu determinarea „duhului sfânt”) Calitate excepțională primită în mod miraculos prin intermediul celei de-a treia persoane a divinității, duhul sfânt. 51 (Înv) Credință. 52 (Înv) Religie creștină. 53 (Spc; șîs ~ul preoției) Har conferit preoților prin hirotonisire. 54 (Pex) Drept de a oficia actele de cult. 55 Profesie de preot. 56 Fiecare din cele șapte taine ale bisericii ortodoxe.

AFETELE adv. (Ban., Trans. SV) În loc. adv. De-afetele = zadarnic, degeaba, în deșert. Numele Domnului Dumnedzeului tău de-afetiele nu-l pomeni, că Domnul nu va lăsa fără bătaie pre acela voarecine numele lui de-afetile îl va pomeni sau îl va numi. VCC, 403. Frustra. De afetyele. Hiába, LEX. MARS., 209. Gratis. Defetye. hazantalanul. LEX. MARS., 211. Inutiliter. De affetye. Haszantalanul. LEX. MARS., 220. Variante: afete (LEX. MARS., 220), fete (LEX. MARS., 211). Etimologie: lat. effete. Cf. cinste (în ~), har (în ~), hieba (în ~), zălud (în ~).

cunoaște [At: COD. VOR. 5/9 / V: con~ / Pzi: cunosc / E: ml connoscere] 1 vt A lua cunoștință de obiectele și de fenomenele înconjurătoare, reflectate în conștiință. 2 vt A stabili, în chip obiectiv, natura, proprietățile unui lucru, relațiile dintre fenomene și a le da o interpretare conformă cu adevărul. 3 vt(a) (Înv; construit, mai ales, cu prep că) A aprecia. 4 vi (Înv; construit cu prep la) A se pricepe la ceva. 5 vt A se alege cu ceva. 6 vr (Înv) A se afla. 7-8 vtr A (se) remarca. 9 vt (Îe) A (nu-)și ~ lungul (sau vârful) nasului A (nu-)și da seama de ce i se cuvine. 10 vt (Îae) A fi obraznic. 11-12 vtr (Înv) A (se) deduce. 13 vt (La imperativ; înv) Ia aminte! 14-15 vtr (Înv) A-și da seama de ceva. 16 vt (C. i. o stare sufletească) A simți. 17 vt (La negativ; lit) A nu fi obișnuit cu ceva. 18 vr Ase ști. 19 vt A avea (sau a dobândi) cunoștințe pe baza studiului, experienței. 20 vt A fi luat la cunoștință ceva. 21 vt A fi inițiat (sau familiarizat) cu o operă, un scriitor. 22 vt A ști o limbă. 23 vt A-și fi însușit cunoștințe temeinice într-o specialitate. 24 vt (Obiectul cunoașterii este o ființă) A afla cine este cineva. 25 vt A identifica ceva. 26 vt A apuca pe cineva în viață. 27 vt A recunoaște pe cineva. 28-29 vtr A face personal cunoștință cu cineva. 30 vt A ști de multă vreme pe cineva. 31 vr A se ști unul pe altul. 32 vr (Înv) A se arăta. 33 vr (Construit cu dativul) A face cunoscut ceva cuiva Si: a înștiința. 34 vt (Îvp) A recunoaște ceva. 35-36 vtr (D. o persoană, mai rar d. un lucru) A (se) deosebi din mai multe de același fel. 37-38 vtrp (Înv) A (se) descoperi. 39 vt A ști caracterul și calitățile morale, felul de a fi al cuiva. 40 vr A-și da seama de calitățile și defectele cuiva. 41-42 vtr (Înv) A avea relații sexuale. 43 vt (Înv) A declara în fața instanței judecătorești. 44 vt (Pex) A da asigurări. 45-46 vtr (Pex) A atesta. 47 vr A se considera. 48 vt (Înv) A recunoaște cuiva un drept. 49-50 vit (Îvp; uneori cu complementul har) A răsplăti. 51 vt (Înv) A datora ceva cuiva. 52 vt (Înv) A recunoaște autoritatea cuiva. 53 vt (Înv; îlv) A nu ~ A nesocoti. 54 vrr (D. persoane care s-au certat; îe) Nu se cunosc Nu-și vorbesc și nu se salută. 55 vt (Buc) A prețui pe cineva. 56 vt (Îe) A nu ~ moarte A fi nemuritor. 57 vt (Îe) A ~ lumea A avea experiența vieții. 58 vi (Îe) Pe unde trece, se ~ Rezultatele activității sunt evidente.

fărtoi [At: CREANGĂ, GL. / V: (Buc) ~tâi, (Mol; Mun) har~, hartui, artoi, furtui / Pzi: ~esc / E: fărtălui css] (Îrg) 1 vt A da într-o parte, apucând de partea dinapoi. 2 vt (Pex; mai ales despre care) A cârmi, ieșind de pe drum. 3 vt (Îf hartoi, artoi) A cârmi căruța de departe în semicerc. 4 vr (D. sanie) A aluneca (pe neașteptate) cu spatele într-o parte, din cauza drumului alunecos și denivelat.

format¹ sn [At: MAIOR, P. ap. BV III, 24 / Pl: ~uri / E: fr format] 1 Ansamblul dimensiunilor care caracterizează forma¹ și mărimea unui corp plat. 2 (Pgn) Dimensiune. 3 Totalitatea dimensiunilor unei tipărituri în funcție de modul în care sunt împăturite colile de tipar care o alcătuiesc. 4 (Tip) Dimensiunile zațului pe o pagină. 5 (Teh; îs) Mașină de ~ Mașină care execută îndesarea în forme, cutii de miez sau alte dispozitive a amestecului de materiale necesare obținerii formelor de turnătorie. 6 (Inf) Dispunere a informațiilor înregistrate pe un hard disc, un compact disc sau pe o dischetă. 7 (Inf) Ansamblu de date sau de instrucțiuni servind la realizarea unei puneri în pagină, la prezentarea unui text. 8-15 (Rar; nrc) Formare (1-7).

formata vt [At: MDA ms / Pzi: ~tez / E: fr formater] (Inf) A face un hard disc, un compact disc sau o dischetă apte să primească și să restituie informația după un format (6) dat.

formatare sf [At: MDA ms / Pl: ~tări / E: formata] (Inf) Operația prin care un hard disc, un compact disc sau o dischetă devin apte să primească și să restituie informația după un format (6) dat.

har¹ av, i, si vz hart¹

har² sn [At: CORESI, EV. 622 / Pl: ~uri / S și: (înv) ghar / E: vsl кѣарь] 1 Însușire care face pe cineva vrednic de admirație. 2 Grație divină acordată omului. 3 (Îe) ~ Domnului! Mulțumită lui Dumnezeu. 4 Putere sacramentală a preoților de a oficia actele de cult. 5 Bunăvoință acordată cuiva din îndurare. 6 (Înv; îe) A afla ~ înaintea cuiva A obține bunăvoința cuiva. 7 (Înv) Milă. 8 Dar. 9 (Îe) A da în ~ A dărui. 10 (Înv; îe) A lua în ~ numele Domnului A comite o blasfemie. 11 (Înv; îe) În ~ Domnului Fără motiv. 12 Rost. 13 (Înv; îe) A ști ~ul unui lucru A se pricepe la ceva.

hard sn [At: DEX² / Pl: ~uri / E: eg hardware] 1-2 Hardware (1-2).

hardpan sn [At: LTR² / Pl: ~uri / E: eg hard pan] Strat impermeabil pe care nu-l pot străbate rădăcinile plantelor, format din hidroxizi de fier și alți coloizi care se precipită.

hard-rock sn [At: DEX² / Pl: ~uri / E: eg hard rock] 1 Stil în muzica rock cu sonorități puternice. 2 Cântec în stil hard-rock.

hard-top sn [At: DN³ / P: hard-top / E: eg hard-top] Mașină cu capotă demontabilă, rigidă, din metal sau plastic.

hardware si [At: DEX² / P: had-ueă / E: eg hardware] (Cib) 1 Structură fizică a unui sistem de calcul și diverse periferice Si: hard (1). 2 Echipament propriu-zis al sistemului de calcul Si: hard (2).

harhăr sm [At: PAMFILE, J. III, ap. DA ms / V: (reg) ~har / Pl: ~i / E: nct] (Dep) Evreu.

hart¹ [At: POLIZU / V: har¹, ~ri / E: nct] (Pop) 1 i Cuvânt prin care se îndeamnă caii să meargă într-o parte. 2 av (Îe) A ține ~ A o lua la stânga. 3 si Parte stângă a unui atelaj.

haț i [At: CREANGĂ, P. 23 / V: ~i, ~a, hăț, hâț / E: fo] 1 Indică o mișcare bruscă, tăcută pentru a prinde ceva. 2 Indică apucarea unui lucru. 3 (Îe) Azi hâr, mâine ~ Ceartă. 4 (Îae) Altercație. 5 (Reg) Strigăt cu care se alungă porcii. 6 (îf hăț; îoc har) Strigăt cu care se îndeamnă caii să o ia la dreapta. 7-8 (Îf hăț; îe ioc) ~ în sus, ~ în jos sau ~ în dreapta, ~ în stânga Exprimă sforțările, încercările numeroase și diverse (pentru a duce la îndeplinire o acțiune sau) pentru a scăpa dintr-o situație grea.

hărmălaie sf [At: CONTEMPORANUL, II, 240 / V: harmal~, har~, ~ăială / Pl: ~lăi / E: fo] 1 Zgomot mare (produs de strigăte, de glasuri amestecate) Si: (reg) hărhălaie (1). 2 Dezordine însoțită de zgomot Si: (reg) hărhălaie (2).

hărmințaș sm [At: ȘINCAI, HR. II, 123/20 / V: har~ / Pl: ~i / E: nct] (Îrg) Funcționar care percepea hărminția.

hârșie sf [At: DOSOFTEI, V. S. 17/17 / V: arșiie, har~, hăr~, (înv) ghăș~, hăș~ / Pl: ~ii / E: mg hasker, haskártya] (Reg) 1 Piele cu blană (neagră) de miel cu lâna măruntă și creață din care se fac căciuli și gulere. 2 Piele rea de miel. 3 Piele slabă. 4 (Prt) Animal numai piele și oase. 5 (Prt) Persoană rea, fără inimă.

hârtică sf [At: COMAN, GL. / V: har~, hăr~, ~ijică, het~ / Pl: ~ici / E: mg hektika] (Reg) Tuberculoză.

hering sm [At: ANON. CAR. / V: arâng, (reg) har~, hăr~, ~ncă sf, hirincă sf / Pl: ~ingi / E: ger Hering] Pește marin asemănător cu scrumbia, lung de circa 20 cm, cu spinarea verde-albăstruie și cu laturile argintii (Clupea harengus).