chenoză s. f. Starea de „deșertare” sau de „golire” pe care Fiul lui Dumnezeu o asumă la întruparea Sa ca act de ascultare față de Dumnezeu-Tatăl (Filip, 2, 5-7); întruparea Fiului lui Dumnezeu ca om. ♦ Consecință a uniunii ipostatice, care exprimă adevărul că Dumnezeu însuși, în persoana Fiului Său întrupat, Hristos, devine participant la condiția omului, fiind deci Dumnezeu adevărat și om adevărat, pentru a da posibilitatea urcușului spre Dumnezeu și a unirii cu El prin har. [Scris și: kenoză]. Din gr. kenosis „deșertare, condiție de smerenie, de umilire”.