PERMEKE [permékə], Constant (1886-1952), pictor și sculptor belgian. Reprezentant al expresionismului flamand, influențat de cubism și de arta neagră. Figuri de țărani și pescari riguros stilizate, exprimând forță fizică („Secerătorul”, „Mama și fiul”, „Logodnicii”).

VIRIL, -Ă, virili, -e, adj. Care aparține sexului masculin; specific bărbatului sau masculului, bărbătesc. ♦ Care exprimă bărbăție, forță, energie; care este energic, viguros. – Din fr. viril, lat. virilis.

viril a [At: BOJINCĂ, A. II, 37/15 / V: (îvr) ~e / Pl: ~i, ~e / E: lat virilis, fr viril] 1 Caracteristic bărbatului (1) Si: bărbătesc (1), (îvr) viral² (1). 2 Care se referă la vârsta de maturitate a bărbatului Si: (îvr) viral² (2). 3 Care prezintă trăsături (considerate în mod tradițional drept) masculine Si: (îvr) viral² (3). 4 Care exprimă bărbăție, forță Si: energic (3), impetuos. 5 (D. bărbați) Care este apt de procreare. 6 (Îs) Togă (sau, îvr, haină) ~ă Togă purtată de adolescenții romani la împlinirea vârstei de optsprezece ani. 7 (În Imperiul Austro-Ungar; îs) Vot ~ Vot dat de un virilist. 8 (Jur; îs) Parte (sau porțiune) ~ă Parte care revine fiecărui moștenitor prin împărțirea legală a moștenirii.

viril, -ă adj. 1 Care aparține sexului masculin; specific bărbatului sau masculului, referitor la bărbat; bărbătesc. Curajul este considerat de către mulți o însușire virilă. ◊ Membru viril v. membru. Sexul viril v. sex. ♦ Care exprimă bărbăție, forță, energie; care este viguros, energic. Avea figura virilă, părul țepos, tuns scurt și ridicat în sus perie (CE. PETR.). ♦ (despre bărbați) Care este apt pentru dragoste fizică, pentru actul sexual; potent. 2 (jur.) Parte (sau porțiune) virilă = parte care revine fiecărui moștenitor prin împărțirea legală a moștenirii. • pl. -i, -e. /<fr. viril, lat. virīlis, -e <vir, -i „bărbat”.

vitalist, -ă adj., s.m., s.f. 1 adj. Care aparține vitalismului, care se referă la vitalism. 2 adj. Care are proprietatea de a exprima dinamismul, forța vieții. 3 s.m., s.f. Adept al vitalismului. • pl. -iști, -iste. /<fr. vitaliste.

POEM (< fr. poème < lat. poema < gr. poiima; cf. poiein, a crea, a face) Specie a poeziei epice, narațiune în versuri mai dezvoltată decît balada, cuprinzînd o suită de episoade, cu personaje mai multe, însuflețite de sentimente nobile și cu o intrigă mai complicată. Poemul apare în cultura antică, de-a lungul vremurilor, variind prin introducerea unor elemente lirice sau dramatice, prin folosirea chiar a prozei care ia locul versului. După conținutul lui, el poate fi: eroic, (Aprodul Purice de G. Negruzzi); istoric (Dumbrava Roșie de V. Alecsandri); didactic (Lart poéique a lui Boileau, Georgicele de Vergilius etc.). În literatura contemporană, poemul versificat cunoaște o largă răspîndire, mai ales în creația poeților din țările socialiste și în aceea a scriitorilor progresiști din celelalte țări (Poemul lui Octombrie și În gura mare de Vladimir Maiakovski; Să se trezească pădurarul de Pablo Neruda; În frunte comuniștii de Mihai Beniuc etc.). Spre deosebire de poemul epic versificat, poemul în proză – compunere autonomă a prozei lirice – deși lipsit de alcătuirea versificată, are un caracter mai mult liric, prezentînd unele însușiri proprii poeziei: subiectivitate, exprimare metaforică etc. (Cîntarea României de Al. Russo). Caracteristicile speciei sînt: lirismul, cadența, construcția poematică, limbajul metaforic, plasticitatea, muzicalitatea etc. Orice poem în proză sugerează o stare difuză de poezie într-un spațiu restrîns. Poemul în proză nu a luat naștere din influența poeziei asupra prozei, cum s-ar părea la prima vedere, ci prin desprinderea din proza obișnuită, încărcîndu-se însă cu o mare forță sugestivă în exprimarea stărilor emoționale, subiective. Apariția poemului în proză a fost îndelung pregătită. Spre sfîrșitul secolului al XlX-lea, el devine unica specie reprezentativă a prozei poetice, cultivată îndeosebi de poeții simboliști (Baudelaire, Rimbaud, Mallarme ș.a.). În literatura noastră, după manifestările de proză poetică ale generației de la 1848, cînd apare cea mai de seamă operă de acest gen, Cîntarea României de Al. Russo – o amplă construcție poematică – poemul în proză a fost ilustrat de Al. Macedonski, Șt. Petică, D. Angliei, Tudor Arghezi ș.a. Eroii unor astfel de poeme, fie că sînt personalități istorice, fie că sînt oameni noi din zilele noastre, întruchipează ideile înaintate ale veacului, lupta pentru pace și libertate, precum și munca devotată pentru construirea societății noi. Ca o extindere a poemului epic, în literatura noastră se mai cunosc creații lirice, cu construcție largă de poem (Cîntare omului și 1907 de T. Arghezi, Surîsul Hiroșimei de Eugen Jebeleanu ș.a.). Conținutul acestor poeme este subiectiv, liric, însă modalitatea de exprimare este epică, similară cu a poemului, de unde și denumirea de construcții poematice.

VIRIL, -Ă, virili, -e, adj. De bărbat, specific bărbatului sau masculului, bărbătesc. ♦ Care exprimă bărbăție, plin de forță, de energie; energic, viguros, impetuos. – Din fr. viril, lat. virilis.

ADEZIUNE s. f. 1. aderare; exprimare scrisă a aderării. 2. forță de atracție moleculară care se exercită între două corpuri în contact. 3. (biol.) concreștere a două organe de natură diferită. (< fr. adhésion, lat. adhaesio)

COEFICIENT raport adimensional rezultat în urma unor calcule diverse. Există: coeficient de siguranță, raportul dintre efortul capabil să producă ruperea piesei și efortul maxim care poate fi atins în zbor. Coeficientul de siguranță utilizat în aviație este de 1,25-1,5 (pentru parașute ajungând până la 5), coeficient de tracțiune, parametru adimensional, exprimând eficiența ajutajului reactiv exprimat prin raportul dintre forța de traxțiune a motorului și produsul presiunii de ardere din colul ajutajului cu aria secțiunii acestuia. Valoarea sa este cuprinsă între 1,2-2 fiind foarte importantă la definirea utilizării motorului etc.

fenomenologia muzicii. Problema centrală a fenomenologiei este aceea a semnificației. Orice act de semnificare presupune o implicare și o poziție de conștiință. Pentru fenomenologie rolul conștiinței (atât rolul conștiinței mele, cât și al conștiiței celorlalți implicați în actul de semnificare) nu poate fi negat, înlăturat sau ignorat. Semnificația autentică este dată de raportarea lucrurilor însele la conștiință, și nu de desemnarea acestora de către cuvinte. Marele salt pe care-l face fenomenologia stă în faptul că ea depăsește impasul născut din rolul impropriu acordat limbajului de către filozofia dinaintea ei. Ceea ce e hotărâtor se impune prin sensul prin sensul lucrurilor însele și a existenței, cuvântul urmează abia să fie revalorificat în cadrul unui act, cu scopul relevării unei semnificații care, atunci când e obligată să se producă prin discursul vorbit, urmează să conducă la un act fondat pe angajarea unei esențe. Trebuie făcută distincția între limbajul operatoriu, care conduce în în orice împrejurare un act împreună cu proiectul său însoțitor, și materialul din cadrul actului de exprimare sau semnificare, nu necersamente de ordin lingvistic. Noțiunea sau conceptualitatea date de cuvântul uzual este limitată și provizorie, limbajul fenomenologic care se constituie ulterior fiind singurul care poate da măsura sensurilor lumii, apărând el însuși ca limbaj al ideației și ideat totodată. Prin fenomenologie existența devine umanizată, căci pentru a fi sesizată ea trebuie să fie o existență ideată prin mijlocirea conștiintei. De pe această poziție, actul muzical ca fapt și expresie de conștiință capătă deplina sa valoare și singura explicitare autentică posibilă. Căci cele două viziuni privind muzica, propuse de către filozofia modernă precedentă: recunoașterea kantiană a rolului formei* în muzică și extraordinara perspectivă dată muzicii de către dialectica hegeliană, erau în bună parte anihilate prin necunoașterea capacității revelatorii proprie muzicii prin obturarea de către cuvânt a specificei deschideri a muzicii către semnificație. Or, în muzică, absoluitatea și autonomia (și, am putea adăuga, paradoxal, însăși heteronomia ei) sunt condiționate de către forța ei proprie de exprimare cu sens, prin excluderea folosirii cuvântului și a logosului noțional. Dar atât Kant cât și Hegel au restrâns neîngăduit conceptualitatea artistică (și în special pe cea muzicală) la modalitatea conceptualității lingvistice obișnuite. Ca urmare a unei asemenea poziții, muzica devenea un simplu obiect, căruia rămânea să i se atribuie din afară și ulterior etichete de semnificație, iar nu o modalitate de expresie a ființei, ea însăși capabilă de relevare a sensurilor existenței și de aprehendare specifică a a lumii. Prin fenomenologie, muzicii îi sunt postulate obligația și posibilitatea de semnificație, precum și capacitatea de a fi un mod uman fundamental de exprimare, care se cere să fie totodată de o totală absoluitate specifică, revelatoriu de sensuri ce nu pot fi date pe altă cale, dar care nu sunt autonome față de ideația de conștiință. Primele indicii ale unor cercetări fenomenologice muzicale apar însăși la Edmund Husserl (1859-1938), fondatorul curentului fenomenologic. În scrierile sale referințele la muzică sunt destul de frecvente dar, după cum e firesc în cadrul unei fenomenologii generale, ele nu-și propun ca țel principal elucidarea fenomenologică a muzicii, ci servesc doar ca exemplificări la o problematică de ansamblu. Unele din ele, de o acuitate și justețe unică de intuiție, pot fi însă încadrate în constituența unei f. Ne vom mărgini a da un singur exemplu, pentru a ilustra seriozitatea și rolul generator pe care îl poate avea cercetarea fenomenologică pentru muzică, perspectiva nebănuită pe care o deschide spre înțelegerea și înfăptuirea actului muzical. În cartea sa Lecții pentru o fenomenologie a conștiinței intime a timpului, cuprinzând conferințe pronunțste în anii 1904-1905, void să arate caracteristicile percepției în actul de prezentificare, Husserl face următoarea descriere: „(...) noi numim melodia în ansamblul său, melodia, percepută, cu toate că singurul perceput este momentul prezent. Noi procedăm astfel pentru că extensiunea melodiei nu este doar dată punct cu punct într-o extensiune perceptivă, ci pentru că unitatea conștiinței retenționale <menține> încă în conștiință sunetele scurse, care urmărindu-se produc unitatea de conștiință raportată la obiectul temporal în unitate a sa, la melodie (...). Dar melodia în ansamblul său apare ca prezentă atât timp cât ea încă mai răsună încă sunetele care îi aparțin, vizate într-un singur ansamblu de aprehensiune. Ea a trecut abia după apariția ultimului său sunet” (Vorlesungen zur Phänomenologie des inneren Zeitbewusstseins, în: Jahrbücher für Philosophie und phänomenologische Forschung, IX, 1928, 398; sublinierile sunt ale lui Husserl). Din exemplificarea citată decurg, pentru o f., cel puțin două fapte importante: 1) Câmpul de prezență nu se confundă cu simpla succesiune punctuală de momente prezente. În cadrul actului muzical apar câmpuri de existență a căror durată și demarcație este dată de unitatea de sens: câmpul unitar de existență se oferă drept câmp de prezență a percepției de conștiință. 2) Conștiința noastră participă prin faptul că propune un sens unitar câmpului de existență și se implică prin tăierea actului muzical prezentativ ca percepere succedantă a câmpurilor de prezență. Foare rar însă cercetările fenomenologice care se referă la muzică, aflate în exemplificări asemeni aceleia de mai sus, pot servi drept model, al unei fenomenologii a actului muzical. Explicația stă în faptul că ele trebuiesc să se realizeze într-un ansamblu constituit, cu o coerență specifică. Acestea pot fi îndeplinite fie ca cercetări aparținând unei estetici fenomenologice, fie ca analize și intuiții fenomenologice asupra actului muzical considerat drept modalitate specifică de semnificare. Odată cu încercarea de a transpune cercetările fenomenologice asupra unui domeniu specializat, apare însă îndoiala dacă respectiva operație se mai poate realiza în raza obișnuită dată de clasificările și metodele curente. De aceea cercetarea fenomenologică asupra muzicii nu mai este reductibilă la clasificările obișnuite, care așează muzica exclusiv în perimetrul esteticului și nici posibilă doar ca strictă analiză* tehnico-profesională (deși aceasta este și ea absolut indispensabilă). La aceasta se adaugă o dificultate proprie metodei fenomenologice: fenomenologia nu e o știință deductivă, metoda sa de bază nu e deducția sau inducția, ci intuiția fenomenologică; enunțurile unei f. nu se realizează în mod deductivist din anumite enunțuri generale, ele trebuiesc descoperite printr-o nouă intuiție fenomenologică proprie domeniului, ceea ce presupune, din partea cercetătorului, o anumită cunoaștere, de o anumită manieră, dar foarte amplă și profundă, a muzicii, alături de cerința de a fi foarte priceput în mânuirea metodei fenomenologice și un cunoscător al esteticii fenomenologice. Atunci când ne referim la fenomenologie, avem în vedere mai ales principalele scrieri ale lui Husserl și ale colaboratorilor, comentatorilor și continuatorilor săi direcți, orientându-ne mult mai puțin spre cercul fenomenologic de la München, din care însă facem o excepție pentru Max Scheler, ale cărui cercetări, legitimând o fenomenologie a afectelor și a empatiei, și a cărui poziție față de formalismul kantian îi dau o deosebită însemnătate pentru f. Se recunosc certe origini fenomenologice și la principalii exponenți ai existențialismului: Martin Heidegger (un timp elev al lui Husserl), Merleau-Ponty și Sartre. Pe de altă parte, o ramură de gândire descinsă din Heidegger, noua hermeneutică filosofică, având ca reprezentanți însăși pe Heidegger – prin preocupările sale despre artă – elevul său Gadamer, întemeietorul acestui curent și Paul Ricoeur, comentator al lui Husserl, ar putea avea un rol însemnat în definirea unei noi hermeneutici muzicale, care să depășească impasul vechii muzicologii hermeneutice (H. Kretschmar și, în parte, A. Schering). Dar aceasta s-ar confunda în bună parte, cu f., sau ar fi o derivată a ei. Fenomenologia se preocupă de estetic (v. estetică muzicală) nu numai în cadrul unui domeniu specializat, ci și ca trăsătură umană generală, întrucât trăsăturile estetice apar în orice semnificație inclusă într-o atitudine umană, și, pe de altă parte, întrucât valoarea estetică se afirmă ca formă specifică de manifestare a unei semnificații esențial umane. F. nu se poate mărgini numai la o cercetare de estetică fenomenologică, dar în esteticile fenomenologice constituite apare o proponență diferențiată a problemelor, unele aspecte de manifestare fiind necesar modificate pentru cazul atitudinii intenționale estetice, de care cercetarea actului muzical, ca act diferențiat estetic, trebuie să țină seama. De aceea vom face o scurtă trecere în revistă a exponenților esteticii fenomenologice, relevând cu precădere aspectele importante care se desprind pentru o fenomenologie și estetică fenomenologică a muzicii. Moritz Geiger (1880-1938), socotit întemeietorul esteticii fenomenologice, a fost primul filozof fenomenolog care s-a ocupat cu precădere (aproape în exclusivitate) de problemele esteticii, afirmând cu tărie posibilitatea, forța și mai ales caracterul autonom al esteticii fenomenologice. Dar, ca fenomenolog, el a aparținut școlii de la München și nu a îmbrățișat poziția ulterioară radicală, a fenomenologiei transcedentale, inițiată de Husserl după însăși caracterizarea lui Husserl, el nu a fost un adept total al fenomenologiei – iar ca estetician s-a depărtat cu greu de estetica „Einfühlung”-ului („empatiei”) a profesorului său Th. Lipps, ceea ce face ca el să se găsească încă prea aproape de estetica psihologică și să nu întrevadă pe deplin deschiderea radicală pe care fenomenologia o oferea domeniilor esteticului. Potrivit vederilor cercului de la München, Geiger se îndreaptă spre o estetică a valorilor. Așa cum se recunoaște că au existat intuiții fenomenologice și înainte sau în afara curentului fenomenologic, Geiger recunoaște că au existat asemenea intuiții cu privire la estetica fenomenologică, dând ca exemplu distincția pe care o face Lessing între artele timpului și cele ale spațiului. Numai că, în cadrul unei fenomenologii muzicale contemporane, va trebui să amendăm părerea lui Lessing și Geiger, care pentru muzică nu se confirmă. După numeroasele eșecuri ale definii muzicii drept artă a timpului [v. timp (III)], va trebui să renunțăm la acest punct de vedere și să o definim dinamic, drept artă cinetică, a mișcării (v. energetism). Actului de trăire muzicală i se înfățișează o mișcare sonoră, un flux, care prezentifică o noetică a absoluității muzicale, cu o dublă tendință autonomică-heteronomică. Conștiința se implică în acest flux, sub o formă proprie, individuală, dar tot cinetică de esența „melos”-ului (sau, mai degrabă, preluând o fericită expresie a lui Camil Petrescu: cenestezică). În lb. română s-au publicat materiale datorate esteticienilor fenomenologi Roman Ingarden (Studii de estetică, Buc., 1978) și Mikel Dufrenne (Fenomenologia experienței estetice, Buc., 1976, 2 vol.), ceea ce ne dispensează de a mai face o prezentare a f. din cadrul acestor estetici. Vom releva pe scurt două probleme la R. Ingarden, discipol și colaborator apropiat a lui Husserl: 1) Neutralizarea de conștiință din cadrul actului de trăire estetică. Într-o independență creatoare față de profesorul său, Ingarden respinge necesitatea unei „neutralizări” de conștiință, în actul de trăire estetică. Noi am adăuga că, pentru ca o trăire artistică să aibă loc autentic în domeniul actului muzical, conștiința se antrenează într-o atitudine de „pathos”, adică de luptă acerbă pentru realizarea noetică a ceea ce garantează în mod evident adevărul (adică forța de convingere a justiției intuiției devenirii care constituie esența actului). În aceeași măsură am modifica, pentru demersul fenomenologic muzical, și modul în care se face ceea ce Husserl numește „reducția de conștiință”. Pentru acesta e un termen destul de nefericit, căci pentru a înțelege în ce constă de astă dată conștiința (care nu numai că nu se reduce, ci apare concretă, într-o structură muzicală a unei simultaneități totale, ca psyché, ca evidență a poziției de conștiință manifestată muzical), trebuie din contră să realizeze de către concretul sonor structurat de o cucerire intropatică a conștiinței – și aceasta nu numai pentru conștiința egologică, ci și pentru toate conștiințele participante ale realizatorilor actului de redare, ceea ce duce la o transferare obligatorie, pe acest nivel, a unei conștiințe de ordin social. 2) Problema straturilor. Ingarden face, în domeniul artelor, extraordinara descoperire fenomenologică a existenței straturilor. El constată că, în opera literară, aceste straturi sunt în număr de patru, însă în mod greșit, dintr-o necunoaștere mai adâncă a muzicii el limitează pentru actul muzical numărul straturilor la unul singur. Aceasta provine la Ingarden și dintr-o definire prea măruntă a trăsăturilor straturilor. De aceea trebuie să le redefinim mai larg: Straturile sunt manifestări ireductibile dar convertibile ale forțelor de sintetizare umane, de patru tipuri diferite, aflate la baza artelor principale, dar prezentate obligator în modalitatea specifică a fiecăreia dintre arte (în cadrul actului artistic specific). Primul strat, al actului de trăire și al noeticei fundamentale, se manifestă în muzică drept prezentificarea cinetică. Al doilea strat, al comunicării, tensional, se prezintă în muzică, spre diferență de literatură, drept comunicare afectivă, obligatoriu non-noțională. Al treilea strat, intensional, al reprezentării, se manifestă muzical ca modalitate simpatetică de aprehensiune, drept „mimesis”. Al patrulea strat, ce se confundă cu al doilea nivel, propune elementul necondiționat, care nu poate lipsi dar nici un demers fenomenologic de orice ordin (inclusiv artistic) așa-zisa „reducție de conștiință” care în muzică cere o prezență concretă a lumii sonorului, structurată ca lume a psihicului și ducând la cucerirea intropatică a conștiinței. Enumerarea esteticienilor care au o contribuție directă sau indirectă la fenomenologia muzicii nu ar fi completă, dacă nu l-am cita pe Galvano Della Volpe (1895-1968), care a încercat o fuziune a fenomenologiei și esteticii marxiste. În Critica gustului (1960) Della Volpe stabilește distincția între arte și științe prin criteriul extrem de important al contextualității, care caracterizează actul artistic, adică faptul că actul artistic presupune obligatoriu o contextualitate, absentă în știință. Contextualitatea, adică organicitatea dialectică a procesului actului de trăire, este în muzică o condiție fundamentală, care garantează logica, de natură dialectică și interconexivă, a actului muzical. Cu aceasta se deschide și o problemă a demersului dialectic din cadrul fenomenologicului muzical (pe care Della Volpe nu a întrevăzut-o). Căci contextualitatea este sinteza noetică, depășind în artă sinteza dialectică, care nu este decât o alteritate ce se corelează unei prime poziții dicotomice, a existenței concomitente duble teză-antiteză. Cu toate că Nicolai Hartmann (1882-1950) nu este reprezentant direct al fenomenologiei, în tulburătoarea sa Estetică (apărută postum, 1953) se recunoaște o subtilă filiație fenomenologică atât în planurile celor trei părți – alcătuitoare ale cărții, care tratează în fond cele trei nivele fenomenologice, cât și în preluarea creatoare a ideii straturilor. Apariția lucrării în limba română (Buc., 1974) ne dispensează de a o prezenta mai pe larg, dar ne incită la o critică de principiu asupra referirilor ei la muzică. Ceea ce decepționează aici este o anumită rămășiță a formalismului născută din filozofia anterioară fenomenologiei, căreia i s-a putut sustrage numai Schopenhauerm cu o intuiție care-l făcea să bănuiască un element profund al esenței muzicii. Muzica este definită de către Hartmann prin „negativă”, prin ceea ce nu este ea față de cuvânt și reprezentare, ca artă „nereprezentativă” (dealtfel reapare puerila așezare a muzicii alături de arhitectură și numai puțin naiva discriminare între muzica absolută și muzica cu program), în loc să se recunoască de la bun început caracterul propriu al noeticii muzicale de a se investi în dinamica unui act cinetic contextual și de a apărea intuibilă ca atare, ab initio. Neavând această axă permanentă de referință noetică, concretul sonor este văduvit de posibilitatea sa de a căpăta aspecte noezice și noemice proprii, ceea ce duce la nevoia de a aștepta o etichetare „din afară” a semnificațiilor muzicale. Nu este înțeleasă nici vocația dublă a muzicii autonom-heteronomă, capacitatea sincreticului* primordial al muzicii de a revărsa sensuri în modalitatea autonomă a muzicii și capacitatea autonomului muzical de a fi disponibil (transparent) spre o heteronomie (reală sau mai ales prezumată) care nu atinge însă absolutul. În România dintre cele două războaie, fenomenologia a avut un adept ardent în Camil Petrescu, remarcabil prin cunoașterea atentă și amplă, precum și prin viile sale deschideri spre cunoașterea estetică – în special estetica teatrală. Studiul său: Husserl, o introducere în filozofia fenomenologică (55 p. din cadrul Istorie filozofiei moderne, vol. III, apărut și în extras, 1938) este încă și azi o excelentă expunere, vie și pătrunzătoare, bine informată și accesibilă. Vederi fenomenologice personale și creatoare transpar și în alte lucrări, articole și polemici ale sale: de la ampla lucrare Modalitatea estetică a teatrului (teză de doctorat, 1937) până la notele din jurnalul său. Un valoros reprezentant, la noi în țară, al Cercului de la München, încă prea puțin cunoscut, este Victor Iancu, elev al lui A. Pfämfer (a se vedea admirabilul său studiu din Metodologia istoriei și criticii literare – Metoda fenomenologică în critica literară, Buc., 1969). Dintre publicațiile de informare și dezbatere cităm în primul rând lucrările celui mai remarcabil cunoscător al domeniului, prof. Al. Boboc, scrierile lui Tudor Ghideanu (Conștiința filozofică de la Husserl la T. de Chardin, 1981) și Crizantema Joja (articolul: Abstracția și teoria modernă a semnificației, în: Probleme de logică, vol. VII, 1977). Pentru domeniul esteticii fenomenologice, cartea documentată a lui N. Vanina: Tendințe actuale în estetica fenomenologică și unele studii datorate lui N. Tertulian, Marcel Petrișor ș.a. În general trebuie să spunem că toate esteticile fenomenologice de până acum nu au reușit să fixeze precis trăsătura de bază a unei f., întrucât ignorează un principiu fundamental husserlian: Zu den Sachen selbst („a te adresa însăși lucrurilor”) care pentru muzică este hotărâtor. Într-o estetică muzicală autonomă, așa cum se cere estetica fenomenologică, nu poate fi altă referință noetic-noematică decât concretul sonor, în prezentarea sa triplă: 1) ca plăsmuiri ale „formei” – adică ale instituirii actului muzical unitar de conștiință, realizator diacronic al virtualității de semnificare; 2) ca structuri – adică alcătuiri muzicale ale totalității – care fac să apară în ele (într-o modalitate strict specifică) unitatea psihicului uman și dau garanția realizării unității de conștiință și a regiunilor ei; din analiza prezentării concret-sonore a structurărilor rezultă poziția intropatică a conștiinței donatoare de semnificație; 3) ca diverse constructe muzicale realizând concret expresia semnificației de conștiință finalizată în ideația de transcendență. Din aceasta rezultă cele trei nivele ale fenomenologiei actului muzical – adică diviziunile de bază obligatorii ale demersului fenomenologic, ca unități funcționale specifice. Nivele sunt trepte ale realizării muzicale semnificative, impacturi ale actului muzical asupra conștiinței, raportări obligatorii ale lui la conștiință, întrucât actul muzical nu se valorifică noetic decât prin evidența manifestării în el a prezenței de vreun ordin ierarhic al conștiinței. Sonorul muzical este, prin el însuși, generator de sens, mediator de conștiință și purtător de semnificație. F. vede specificul muzical ca prezentare sonoră concretă (absolută, autonom-heteronomă) a faptelor de semnificație. Legea fenomenologică de bază s-ar putea enunța astfel: tot ceea de există ca sens, poziție și exprimare de conștiință își găsește apariția și prezentarea de orice ordin în lumea concretului sonor, adică în plăsmuirile, structurile și constructele sale, cu singura condiție ca ele să se refere în permanență la o contextualizare noetică a actului muzical. F. este de fapt una a actului muzical și nu una a muzicii, întrucât prin ea însăși muzica nu are decât deschiderea spre semnificație, ea căpătând sensul care o poate duce la semnificația abia în cadrul actului. Nu „opera muzicală” este obiectul de cercetare al fenomenologiei muzicale, ci actul sub forma sa realizată, prin participarea obligatorie a celor ce redau muzica, întrucât astfel muzica nu duce la actul de trăire. Scriindu-și opera, compozitorul – în măsura talentului său – are în vedere intențional posibilitatea de revelare a sensului ei, prin actul redării (nu neapărat în mod voluntar conștient). În actul autentic de redare trebuie să se implice și să se manifeste în mod necondiționat, printr-o acțiune înfăptuitoare de pe o poziție comună, conștiința participanților la redare. O altă caracteristică substanțială a fenomenologiei muzicale rezultă din dubla valență a relațiilor sunetului muzical către succesiune și simultaneitate. Avem în vedere faptul că relațiile dintre sunete, cu toate calitățile lor, se manifestă cu o egală capacitate potențială de valorificare într-o dublă orientare dispozițională. Manifestarea în simultaneitate nu anulează pe cea primară, a succesiunii, și nici nu o face ininteligibilă (așa cum se întâmplă în artele realmente temporare) – dimpotrivă o dimensiune adaugă un surplus de interes celeilalte, iar conștiința le agreează cu o egală plăcere pe amândouă. Aceasta duce la posibilitatea de a aduce în cadrul conștiinței egologice, printr-o transferare de rezidență întreaga bogăție a unor raporturi plurale de conștiință. Manifestările psihice prezentate de muzica de tip polifonic-simfonic capătă astfel aspectele depline în psyché, produs egologic al socialului. Dar cu aceasta, relațiile operatorii interpersonale care apar evidente în actul de redare și care se subsumează în muzica triadei dialectice lărgite propun, ca un complement a demersului fenomenologic, un dublu demers dialectic – în curgerea succesivă și în manifestarea intersubiectivă a factorilor actanți. Căci natura polifonic-simfonică a muzicii este totuși secundară și derivată din natura sa primordială cinetică și acordă astfel preponderență succesiunii, afirmând astfel puternic dialectica desfășurării sale. De aceea o fenomenologie a actului muzical nu se poate înfăptui complet decât prin realizarea a ceea de Geiger arăta ca o necesitate, pentru o estetică fenomenologică, a îmbinării fenomenologiei cu spiritul dialecticii hegeliene. Revenind la statutul definitoriu al muzicii, la caracterizarea ei ca artă a cineticului, observăm că ceea ce împiedică ca această definire să fie unanim acceptată provine din faptul că pentru „bunul simț” spațialitatea acestei mișcări nu „se vede”, întrucât calitățile a-temporale ale obiectelor aparținând lumii sonorului se manifestă sub o formă sugerativă: sunetele au înălțime (2) și relații de înălțime, au volum, amplitudine* [intensitate (2)], culoare, precum și o proveniență (stereofonie*), în cazul polifoniei. De aceea există o inerență a acestora în timp. Ele pot fi totodată judecate în afara timpului (ca și duratele* muzicale, dealtfel), dar toate se produc în durată (ceea ce nu e același lucru cu timpul intuiției și al obiectelor intenționale ale actului muzical prezentificativ, care e inversiv și conexat de mișcare). De aici faptul că cinetica muzicală este o mișcare în care primordialitatea o are latura timpului, și nu aceea a spațiului, dar acest timp este unul special: ireversiunea sa este este prevăzută în relații – atât succesive cât și simultane – strict determinate teoretic. Ea poate fi, în scopul redării reproductive: fixată, suspendată, manevrată, decupată, analizată, reluată etc., dar în cadrul actului prezentificativ ea apare realmente ca ireversibilă. Însă fixarea rigidă, cantitativă, „matematică” privește doar suportul reproductiv al redării, nu și redarea ideativă, care e de natură calitativă și finalizantă și cere depășirea acestei fixități mecanice printr-o emergență a redării determinată de poziția noetic-noematică, imposibil de fixat în înseși semnele muzicale scrise. Redarea ideatică muzicală cere o rigoare mai înaltă pentru că antrenează lumea sensurilor sonorului muzical într-o lume superioară stadiului inițial, în universul unitar perfect al semnificației și creează efectul transcendenței în existența umană ideată. Prin faptul că orientarea noetică se înfăptuiește pe un ax cinetic, cele două corelate care rezultă din analiza noetică a intuiției mișcării ne dau noesa, ca proiect semnificativ al unei persoane solitare și noema, ca realizare de semnificare, de către o persoană plurală (încă neîncadrată în cineticul contextual). Cele două corelate se produc în dimensiunile pe care Bergson le-a denumit timp-durată și timp-spațiu (timp obiecte): noeza în timpul-durată iar noema în timpul-spațiu. Și f. însăși, deși încă timidă, are o oarecare tradiție. Primul care a abordat și publicat asemenea cercetări, ca recunoașterea deliberată a a punctului de vedere fenomenologic, a fost dirijorul Ernest Ansermet (1883-1963). Lui i se datorează o amplă lucrare: Les fondements de la musique dans la conscience humaine (Neuchâtel, 1961, 2 vol., 603 + 291 p.) precum și o suită de interviuri, luate de un alt adept al fenomenologiei, J.-Claude Piguet (Neuchâtel, 1963). Postum a fost publicată o selecție destul de bogată reunind articolele sale cele mai substanțiale. Dimensiunea lucrărilor, care desigur merită să fie citite cu atenție ne împiedică să facem orice tentativă de expunere a vederilor sale, unele extrem de valoroase din punctul de vedere pe care îl urmărim aci (în special în unele din articolele sale), alteori cu semne de întrebare. Lucrarea sa principală este, după însuși mărturisirea autorului, doar o introducere (!) la o fenomenologie muzicală inspirată de Husserl și Sartre. Citirea ei lasă un sentiment de insatisfacție din trei motive: 1) Deși Ansermet descoperă o lege justă percepției muzicale, prin care complicatele operații de calculare ale relațiilor de înălțime sunt reduse logaritmic, fapt care se produce aievea în realitatea psihofizică, ulterior revine permanent și inutil la o fastidioasă calculație matematică, neesențială pentru fenomenologia actului muzical. 2) Propunând un model tonal (v. tonalitate (1)) drept normă de judecată valorică, autorul este într-o permanentă polemică și atitudine de desconsiderare a celor mai importanți compozitori contemporani, ceea ce îi închide orice înțelegere fenomenologică a acestora. Ori fenomenologia nu stabilește norme de acest fel. 3) Cu toată vastitatea materialului, rezultatele pentru o fenomenologie muzicală sunt disproporționat de neconcludente. Hans Mersmann este autorul unei ample și valoroase lucrări de referință: Angewandte Musikästhetik (Estetica muzicală aplicată, 1926, Berlin, 747 p.), în care își mărturisește atașamentul la fenomenologie. Dar cartea nu își propune cu riguroasă consecvență o constituire a unei f., ci rămâne la referiri incidentale. Un alt reprezentant însemnat al f. este Boris de Schloeser (singurul pomenit de Dufrenne în op. cit.). Dirijorul Sergiu Celibidache este, credem, cel mai viu reprezentant al f. O viziune autentică și bogată în intuiții fenomenologice valoroase, este aplicată măiestrit în activitatea sa artistică și pedagogică. Din păcate aceste vederi nu sunt accesibile unui public cititor, întrucât nu există o expunere teoretică autorizată care să provină din prima mână, ci doar din interviuri și note de curs disparate. F. și-a găsit la noi exponenți informați și atașati în scrierile muzicologilor L. Rusu și Gh. Firca. De asemenea, o viziune largă a fenomenologiei stă la baza teoretică și practică a școlii dirijorale din țara noastră, condusă de C. Bugeanu; caracteristica acesteia este sinteza cu demersul dialectic hegelian și consecvența strânsă în aplicarea la concretul muzical, adică o fenomenologie a actului muzical, cu o referire permanentă, obligatorie, la realizarea sensurilor și semnificațiilor prin raportarea la conștiință.

VIRIL, -Ă, virili, -e, adj. De bărbat, bărbătesc; p. ext. care exprimă bărbăție; plin de forță, de energie, viguros. Avea figura virilă, părul țepos, tuns scurt și ridicat în sus perie. C. PETRESCU, Î. II 105.

explețiune (fr. expletion „vorbă superfluă”), figură prin care, folosindu-se un cuvânt expletiv, se umple, se rotunjește fraza, dar mai ales se exprimă cu mai multă forță sentimentul de care este afectat vorbitorul; v. dativul etic, adjectivul-posesiv etic, nominativul etic (A). • Fontanier (p. 303-305) citează, pe lângă dativul etic („on vous la prend”) și construcțiile incidente, ca en effet, après tout, enfin, oui, ici.

milostiv, ~ă [At: PSALT. HUR. 97^v/22 / Pl: ~i, ~e / E: slv милостивъ] 1-2 smf, a Milos (1-2). 3-4 Care exprimă, presupune milă¹ (1, 28). 5 (Rel; d. forțele divine) Milos (5). 6 sma (Îvp) Dumnezeu. 7-8 smf, a Milos (7-8). 9 sfa (Reg; lpl; euf) Iele. 10 sf (Bot; reg) Veninariță (Gratiola officinalis).

CAL, cai, s. m. 1. Animal domestic erbivor, cu copita nedespicată, folosit la călărie și la tracțiune (Equus caballus); p. restr. armăsar castrat. Calul de dar nu se caută la dinți (sau în gură) = lucrurile primite în dar se iau așa cum sunt, fără să se mai țină seama de defecte. ◊ Expr. A fi (sau a ajunge) cal de poștă = a fi întrebuințat la toate; a alerga mult. Cal de bătaie = a) persoană hărțuită, muncită de toți; b) problemă de care se ocupă multă lume și care revine mereu pe primul plan. A face (sau a ajunge) din cal măgar = a face să ajungă (sau a ajunge) într-o situație mai rea de cum a fost. A visa (sau a vedea, a spune) cai verzi (pe pereți) = a-și închipui (sau a spune) lucruri imposibile, de necrezut. La Paștele cailor = niciodată. O alergătură (sau o fugă) de cal = o distanță (destul de) mică. Calul dracului = femeie bătrână și rea; vrăjitoare. ◊ Compus: cal-putere = unitate de măsură pentru putere, egală cu 75 de kilogrammetri-forță pe secundă, folosită pentru a exprima puterea unui motor. 2. Nume dat unor aparate sau piese asemănătoare cu un cal (1); a) aparat de gimnastică; b) piesă la jocul de șah de forma unui cap de cal (1). 3. Compuse: (Entom.) calul-dracului (sau calul-popii, cal-turtit, cal-de-apă) = libelulă; (Iht.) cal-de-mare = mic pește marin cu capul asemănător cu cel al calului; căluț de mare, hipocamp (2) (Hippocampus hippocampus). – Lat. caballus.

VIOLENȚĂ ~e f. 1) Faptul de a viola; aplicare a forței fizice. 2) Forță brutală de oprimare. Act de ~. 3) Pornire naturală de a-și exprima în mod brutal sentimentele. ~ verbală. 4) Forță brutală (a unui lucuru sau fenomen). ~a vântului. /<fr. violence, lat. violentia, it. violenza

ADEZIUNE s.f. 1. Alăturare; consimțire; exprimare scrisă a aderării la ceva. 2. Forță de atracție moleculară care se exercită între două corpuri în contact. [Cf. fr. adhésion, lat. adhaesio].

COMMEDIA DELL’ARTE s.f. Producție dramatică specifică literaturii italiene din sec. XVI-XVIII, cu un pronunțat caracter de improvizație, care exprimă cu vervă spiritul satiric și forța observației realiste, personajele fiind tipuri simbolice, a căror mască, costum și destinație comică ilustrau anumite caractere, situații sociale etc. [< it. commedia dell’arte].

cal sm [At: COD. VOR. 122/13 / Pl: cai / E: ml caballus] 1 Animal domestic erbivor, imparicopitat, folosit la călărie și la tracțiune (Equus caballus). 2 (Prc) Armăsar castrat. 3-4 (Îe; șîs) (A fi sau a ajunge) ~ de poștă (sau de curse) (A fi) om întrebuințat la toate. 5-6 (Îae; îas) (A fi) om muncit peste măsură. 7-8 (Îe; șîs) (A fi) ~ de bătaie (A fi) persoană hărțuită, muncită (de toți). 9-10 (Îae; îas) (A fi) problemă de care se ocupă multă lume și care revine mereu în prim-plan. 11 (Îe) A face (sau a ajunge) din ~ măgar A face să ajungă sau a ajunge într-o situație mai rea decât cea inițială. 12-13 (Îe; șîs) (A visa sau a vedea, a spune) cai verzi (pe pereți) (A-și închipui sau a spune) lucruri imposibile, de necrezut. 14 (Îlav) La Paștele cailor Niciodată. 15 (Îs) O alergătură (sau o fugă) de ~ O distanță (destul de mică). 16 (Îs) ~ul dracului Femeie bătrână și rea. 17 (Îas) Vrăjitoare. 18 (Ent; reg; îas; șîs ~ul-popii, ~-turtit) Libelulă. 19 (Îc) ~-putere Unitate de măsură pentru putere, egală cu 75 kilogrammetri forță pe secundă, folosită pentru a exprima puterea unui motor. 20 (Șîs) ~ cu mânere Aparat de gimnastică. 21 Piesă la jocul de șah care are forma unui cap de cal (1). 22 (La mori) Una dintre cele două bucăți de laț, care împreună cu spetezele, țin coșul și alcătuiesc scara coșului. 23 (La mori) Aparat de lemn prin care se ridică sau se coboară piatra morii pentru a face făina mai mare sau mai măruntă Si: armăsar. 24 Una dintre grinzile perpendiculare pe direcția punții morii, pe care se reazemă unul dintre capetele punții. 25 (La mori) Grindă pe care este așezat scocul. 26 Fiecare dintre bârnele de la acoperișul casei care se află sub al patrulea căprior și care se îmbucă la capete cu alte bârne numite iepe, formând împreună scaunul podului. 27 (Reg.: la războiul de țesut) Împiedicătoare de la sulul dinapoi. 28 (Reg.) Aparat de lemn pentru depănatul bumbacului. 29 Suport pentru lemnele de foc (de pe vatră). 30 (Agr.: lpl) Prese ale mașinii de treierat care scutură paiele de boabe și le evacuează. Vz. scuturător. 31 Nume ale unei figuri a jocului de copii ~ în buși. 32 (Ast; art) Constelația Leului. 33 (Trs; înv) Cantitate de pește care cât se putea încărca pe un cal. 34 Nume al unui dans țărănesc. 35 Melodie după care se execută acest dans. 36 ~-de-mare Mic pește marin cu capul asemănător cu cel al calului (Hippocampus hippocampus). Si: călușel (3) -de-mare, căluț-de-mare, (liv) hipocamp (7). 37 (Bot; reg.; îc) Caii-popii Omag (Aconitum napellus).

rândui¹ [At: N. TEST. (1648), 69^v/13 / Pzi: ~esc, (reg) rândui / E: rând + -ui] 1-2 vtr (Adesea în concurență cu orânduî) A (se) așeza în rând (1), într-o succesiune regulată, într-un șir, într-un șirag Si: a (se) alinia (1). 3-4 vtr A (se) aranja într-o anumită ordine. 5 vr (D. forme de relief, construcții obiecte) A se afla, a fi așezat unul după altul într-o anumită ordine Si: a se înșirui. 6 vr A se succeda în timp, a urma unul după altul Si: a se perinda. 7 vt (Îvr) A expune pe rând Si: a enumera (2), a înșira. 8 vt (C. i. obiecte) A aranja potrivit unor cerințe de ordin practic sau estetic Si: a pune în ordine (1). 9-10 vit (Reg; adesea în concurență cu orăndui) A face ordine și curățenie în casă Si: a deretica (4). 11 vr (Înv; d. oștiri sau unități militare; adesea cu determinările „la” sau „de război”) A se așeza în formație de luptă. 12 vr (Înv; d. oștiri sau unități militare; adesea cu determinările „la” sau „de război”) A se pregăti de luptă, de război. 13 vt (C. i. un domeniu de activitate, o colectivitate, chestiuni de interes obștesc sau personale etc.) A pune în ordine Si: a aranja (1), a organiza, (asr) a regula. 14 vt (C. i. un domeniu de activitate, o colectivitate, chestiuni de interes obștesc sau personale etc.) A întocmi. 15 vt A pune la cale Si: a pregăti. 16 vt (Subiectul gramatical sau logic, exprimat sau subînțeles, indică adesea o forță supranaturală) A hotărî (15). 17 vt A da cuiva o însărcinare sau o dispoziție Si: a meni (pe cineva), a desemna² (2). 18 vt A ridica pe cineva la o demnitate Si: a învesti. 19 vt A pune, a așeza într-un loc anumit (pentru a îndeplini ceva) Si: a repartiza (1). 20 vt (Înv) A porunci. 21 vt A prescrie un medicament. 22 vt A decide (1). 23 vt A pregăti ceva pentru un anumit scop Si: a destina (2). 24 vt A pune ceva (sau pe cineva) la dispoziția cuiva. 25 vt A duce la bun sfârșit Si: a îndeplini.

HĂ interj. 1) (se folosește, repetat, pentru a reda râsul, mai ales forțat, sau plânsul). 2) (se folosește pentru a exprima mirare sau neîncredere). /Onomat.

ECONOMÍE (< fr., lat.) s. f. 1. Ansamblul activităților umane desfășurate în sfera producției, distribuției și consumului bunurilor materiale și serviciilor. ♦ Activitate fundamentală a societății desfășurată în scopul satisfacerii necesităților umane de bunuri și servicii. ◊ E. naturală = tip de e. în care produsul activității umane este destinat în totalitate consumului producătorilor. ◊ E. de schimb = tip de e. în care rezultatele activității umane sunt destinate schimbului, peiței (e. de piață), constituind genul de e. care a marcat progresul societății. În epoca modernă, activitatea economică desfășurată în cadrul unei e. de piață, care, bazându-se pe proprietatea privată, face posibilă libertatea de acțiune și inițiativă, atestă faptul (subliniat de economiști și teoreticieni, chiar predecesori ai lui A. Smith) că interesul general este determinat în mod spontan de „jocul liber” al intereselor particulare. E. de piață este motivată și „condusă” de concurență („mâna invizibilă a pieței”), care determină utilizarea rațională a resurselor umane și materiale prin eliminarea oricărei risipe, permițând consumatorilor să-și exprime diferitele opțiuni în favoarea lor, iar forțele economice să le asigure coerența, eficacitatea și echilibrul activităților economice. Dintre acestea, cele mai importante sunt: constrângerile tehnice de producție, impuse în orice societate sau perioadă, indiferent de ideologiile politice dominante la un moment dat; diviziunea muncii care asigură eficiența utilizării resurselor materiale și umane, a organizării economice și sociale la nivel global, sectorial etc.; echilibrul financiar care, în esență, semnifică imposibilitatea efectuării unor cheltuieli care depășesc veniturile obținute anterior. ◊ E. socială de schimb = concept specific doctrinei creștin-democrate conform căreia criteriul economic este considerat la fel de important ca cel social; se concretizează prin adoptarea unei politici economice care să asigure sprijinirea efectivă a categoriilor sociale defavorizate, prin acordarea unei protecții sociale adecvate din partea statului, concomitent cu respectarea legilor e. de piață și a principiului subsidiarității deciziilor în sfera economicului și socialului. ◊ E. liberală = tip de e. de piață, specific doctrinei liberale, caracterizat prin limitarea intervenției statului în sfera economicului și promovarea unei libertăți neîngrădite, dar în limitele legalității, în ceea ce privește inițiativa și activitatea economică. ◊ E. dirijată (planificată) = tip de e. bazată pe proprietatea de stat, în care activitățile economice se desfășoară conform unei planificări centralizate, adoptate la niveluri superioare de decizie. ◊ E. națională = ansamblul activităților și interdependențelor economice la nivel macro- și microeconomic, coordonat în plan național prin mecanisme proprii de funcționare. ◊ E. mondială = totalitatea economiilor naționale și a interdependențelor stabilite între ele ca o consecință a cadrului juridic și instituțional și internațional și a mecanismelor economice. 2. E. politică (știință politică) = știința administrării unor resurse și mijloace limitate pentru satisfacerea unor necesități numeroase și nelimitate; studiază, analizează și explică comportamentele umane legate de organizarea și utilizarea acestor resurse, precum și modalitățile de realizare a acestora. Elemente de teorie economică au existat încă din Antic., dar fundamentarea e.p. moderne este opera școlii clasice engleze (A. Smith, S. Ricardo ș.a.). Deși, în evoluția sa, știința economică a avut mai multe variante teoretice și practice, teoria economică poate fi grupată în următoarele mari concepții, cărora le corespund tipuri de analiză fundamental diferite: școala clasică (sec. 18 până la 1870), marxismul (a doua jumătate a sec. 19), neoclasicismul (din 1870 până în prezent), keynesismul (deceniile 4-8 ale sec. 20). 3. Chibzuință, cumpătare. ◊ E. la scară = reducerea costurilor de producție concomitent și corelat cu dezvoltarea întreprinderii. 4. Sumă de bani sau cantitate de bunuri care se economisește. 5. Economia protecției mediului = disciplină de graniță între economie și ecologie care studiază repartiția în biosferă a resurselor naturale, precum și utilizarea lor în concordanță cu menținerea echilibrului ecologic.

MENÍ vb. IV. 1. Tranz. (Învechit) A rosti, a pomeni numele cuiva, a invoca ; a chema (în ajutor), a face apel (la cineva). Începură urii. . . a meni (a chema N. TEST. 1648, a n u m i BIBLIA 1 688) spre ceia ce avea duhure hicleane numele Domnului. COD. VOR. 6/1. Într-aleanu grăindu iudeiloru, nevoe-mi fu a men[i] (a – m i l u o a N. TEST. 1648, a c h e m a BIBLIA 1688) chiesariu. ib. 102/10. Numele tău menim (n e-a m a d u s a m i n t e). PSALT. 324, cf. CORESI, PS. 427/8. ♦ A numi, a califica, a considera (că...). După aceaia și sus și jos intoarce-se galileanii și iudeii, și proroc meniia a fi Hristos. CORESI, EV. 198. Iubirea argintului. . . e rădăcina a tuturor realelor, și a doua slujire de idoli meneaște-o că face oamenii spre avuție să nădăjduiască. id. ib. 216. Iară cînd cătră soțu-ș fu nemilostiv, atunce și hitlean zise-i și-l și meni. id. ib. 285. ◊ R e f l. p a s. De e vreun frate de se meneaște sau. . . camatnic sau slujitoriu de idoli... cu aceia să nu mîncați depreună. id. ib. 427. ◊ R e f l. De multe ori și den omeniia meneaște-șu sine Domnul, id. ib. 461. ♦ (Construit cu dativul) A lua în considerare, a socoti. Ferice bărbat ce lui nu-i meni (nu-i socoti C, nu-i socotește C², nu va socoti D, nu-i schimbă H) Domnul păcatul. PSALT. 54. 2. Refl. (Învechit) A-și închina viața cuiva (în semn de respect sau de evlavie) ; a se dedica, a se consacra. Avraam crezu Domnului și se meni lui. PALIA (1581), 57/3, cf. CORESI, PS. 298/10. 3. Tranz. (Învechit) A prevesti (mai ales ceva rău). V. a m e n i n ț a, c o b i. Tot într-acela an lăcustele neaudzite vacurilor, carea toate semnele, în loc bătrînii și astronomii, în țara leșească, a mare răutăți că sînt acestor țări meniia. M. COSTIN, ap. GCR I, 201/4, cf. ASACHI, S. L. II, 18. Relele năravuri menesc sfîrșitul lumei. NEGRUZZI, S. II, 234. Menesc că vasul și-oamenii vei pierde. MURNU, O. 205. ◊ A b s o l. Da las', omule, nu mai meni, . . . te-i îndrepta. CONTEMPORANUL, VI, 493. ◊ E x p r. (I n t r a n z.) A meni a bine (sau a rău, rar a rele) = a prezice lucruri favorabile (sau nefavorabile). Și' ce zic cărțile? – Menesc a bine. ALECSANDRI, T. 477. Ia nu mai meni a rău, jupîneșică-hăi. CREANGĂ, P. 124. Glasul său menește totdeauna a bine. MARIAN, O. I, 20. Răul plăcutu-ți-a pururi și pururi menit-ai a rele. MURNU, I. 6. ♦ S p e c. A prevesti soarta cuiva dintr-o anumită aranjare a cărților de joc, a bobilor etc. ; a ghici. Se săturase de atîta burlăcie, și, cînd colea, ia uite ce-i menește sluțenia de babă. ȘEZ. VI, 110. 4. T r a n z. (Astăzi mai ales la forma pasivă) A hotărî de mai înainte ; a decide, a dispune ; a destina, a orîndui. Meniia hrană și desfătare a hrăni și a îmbrăca lipsiții. DOSOFTEI, V. S. septembrie, 61^r/1. Începu a chiema pre toți feciorii săi pre rînd. . . arătîndu-le lucrurile, carele menia ca să se facă (a. 1760). GCR II, 70/10. Principesa Elisabeta, menită de soție lui Bogdan Vv., era fiica arhiducesei de Austria. ASACHI, S. L. II, 85. Monăstirile clădite mai toate în formă de cetățui. . . erau menite a găzdui în sînul lor pe cei ce căutau adăpost. ODOBESCU, S. II, 41. Moașa, luînd banii cei de argint s-au pus mai înainte în scăldâtoare și cari sînt de regulă meniți pentru dînsa, îi strînge, scăldătoarea o scoate și o aruncă afară. MARIAN NA. 97. De patruzeci de ani purta cu el acest cuțit: Era pentr-un dușman menit. COȘBUC, P. I, 231. Dar ce voivod Ai menit Moldovei? DAVILA, V. V. 180. ◊ R e f l. p a s. Colacu nu-i a cui se menește, îi a cui îl mănîncă. ZANNE, P. III, 532. ♦ (Construit cu dativul) A exprima în favoarea cuiva, a face o urare. Au venit soli. . . menind de bine lui Albrecht stăpînie. URECHE, LET. I, 134/37. Maica Evlampia scuipă ușor spre copil, cu uimire, și-i meni în gîndul ei să-l vadă mitropolit. SADOVEANU, P. M. 285. ◊ A b s o l. „O mie !” zice unul menind cu veselie. SALECSANDRI, P. III, 43. ♦ (Subiectul gramatical sau logic, exprimat sau subînțeles, indică de obicei o forță supranaturală) A predestina, a sorti, a ursi, a hărăzi. Electro. . . în chinuri să trăiești ți-i menit. BELDIMAN, O. 38/13. Moldovei sînta pronie fericire a menit. ASACHI, S. L. I, 29. Bine, zice prietenul mieu, că sînt oameni meniți, a fi, cît vor trăi, înșelați de femei, NEGRUZZI S. I., 66, cf. II, 13. M-am născut in zilele babei, pe cînd cutremurul cel mare; de aceea poate am fost menit a duce o viață atît de furtunoasă. ALECSANDRI, T. I, 112. Ce simțire poate fi menită a ieși din marginea firească a simplului grai? MAIORESCU, CR. II, 108. De ce sunt eu în lume cînd tu ai fost menită să fii? EMINESCU, N. 73. Va crește tot ce-n lume este menit să crească. id. O. I, 61. Să vă trăiască flăcăul, să vă bucurați ani îndelungați de succesele la care este menit. CARAGIALE, O VII, 213. Dumnezeu a menit roza ca să fie albă. MACEDONSKI, O. IV, 8. De mai nainte ursita v-a menit. I. NEGRUZZI, S. II, 150. Și fata s-a-ndrăgit de el, Că doară tocmai Viorel i-a fost menit. COȘBUC, P. I, 54, cf. OLLĂNESCU, H. O, 163, CANDREA, F. 178. Tu, mîna mi-ai întins-o de departe. Meniți sîntem să mergem împreună ! CERNA, P. 50. Cum nu i-ar fi fost neplăcută întîlnirea de acum, cind fusese menit să fie tocmai el, cel dintîi om care să-i iasă în cale, și să-i spuie o vorbă? POPA, V. 82. Că de domnul sînt menită Ca să fiu a ta ursită! ALEXANDRI P. P. 165. Sus pre cer s-au arătat Stea comată strălucită P-el menind de împărat. TEODORESCU P. P. 21. ◊ R e f l. p a s. Dintr-acest fecior al său, Iuda, să menisă ca să răsară vlăstariul dreptății (a. 1760). GCR II, 70/24. ♦ (Complementul indică bobii sau cărțile de joc) A potrivi, a aranja (într-un anumit fel) și a descînta pentru ghicit. Stăi să le menesc [cărțile]. ALECSANDRI, T. 946. Luă un joc de cărți și le meni. EMINESCU, N. 117. Axinia ia cărțile. . ., le apropie de gură și le menește. I. NEGRUZZI, S. IV, 508. Coana Elencu. . . dădea cu cărțile, după ce le menea oftînd tărișor. BRĂESCU, A. 28. Potrivi sita de păr în poală și meni bobii, mîngîindu-i cu palma dreaptă și despărțindu-i în două. SADOVEANU, O. X, 220. Dădu Vitoriei dama de cupă ca s-o menească încet deasupra buzelor. id. ib. 537. ◊ R e f l. p a s. Înainte de a se trage bobii, ei se menesc. ȘEZ. III, 126. ♦ (În credințele mistice) A determina soarta (cuiva sau a ceva) prin farmece, descîntece etc. ; a descînta, a vrăji. V. b l e s t e m a. Alții mai fricoși, își stupeau în sîn, menind-o ca să se întoarcă pe capul aceluia care a trimis-o. CREANGĂ, P. 233. Îl menesc să fie ferit în viața lui, sărăcuțul, de ce pătimim noi. SADOVEANU, N. F. 67, cf. CANDREA, F. 341.Dacă ești tu bun viteaz... Și-n grădină fă-ți fîntînă Și-o minește apă bună. ȘEZ. I, 48. ◊ (Glumeț) Și pînă-l mai menim noi pe popă, pînă-l mai boscorodim, pînă una alta, amurgește bine. CREANGĂ, A. 43. ♦ (Cu complementul „descîntec”) A spune, a rosti. Dacă. . . menești în gînd un descîntec, – atunci nu se-ntîmplă niciodată să vii la baltă fără a te întoarce cu dobîndă mare. SADOVEANU, O. IX, 30. - Prez. ind.: menesc. – Și: (învechit și regional) mini vb. IV. – Din v. sl. мѣнити.

*CARDINAL¹ adj. 1 De căpetenie, mai însemnat, principal: cele patru puncte ~e, răsăritul, apusul, mi-ază-noapte și miaz-ăzi (🖼 904); virtuți ~e, dreptatea, prudența, cumpătarea și forța ¶ 2 📖 Numeral ~ sau număr ~, un număr care exprimă o cantitate, spre deosebire de numeral (sau număr) ~ ordinal, care arată ordinea, rangul [fr.].

HĂ interj. 1. (De obicei repetat) Cuvânt care redă râsul, mai ales râsul forțat. 2. (Repetat) Cuvânt care redă plânsul. 3. Exclamație care exprimă mirare, neîncredere. 4. Cuvânt care exprimă o afirmație. [Var.: hî, hi interj.] – Onomatopee.

HĂ interj. (Pop.) 1. (De obicei repetat) Cuvânt care redă râsul, mai ales râsul forțat. 2. (Repetat) Cuvânt care redă plânsul. 3. Exclamație care exprimă mirare, neîncredere. 4. Cuvânt care exprimă o afirmație. [Var.: hî, hi interj.] – Onomatopee.

ECHIPOLENT, -Ă, echipolenți, -te, adj. (Rar) De forțe, de valori egale. ♦ (Despre noțiuni sau judecăți) Care exprimă în forme diferite același conținut, – Din fr. équipollent.

ARHEU s.n. (Fil.) Termen care exprimă esența tuturor fenomenelor, prototipul tuturor lucrurilor și ființelor; forță vitală; principiu. [< it., gr. arche].

ECHIPOLENT, -Ă adj. (Rar) De forțe, de valori egale. ♦ (Despre noțiuni sau judecăți) Care exprimă în forme diferite același înțeles. [< fr. équipollent, cf. lat. aequus – egal, pollere – a fi tare].

ARHEU s. m. (fil.) termen care exprimă esența tuturor fenomenelor, prototipul tuturor lucrurilor și ființelor; forță vitală; principiu. (< fr. archée, lat. archeus, gr. arkhe)

ECHIPOLENT, -Ă adj. 1. de forțe, de valori egale. 2. (log.; despre noțiuni, judecăți) care exprimă în forme diferite același înțeles; echivalent. 3. (mat.; despre vectori) egali, paraleli și de același sens. (< fr. équipollent, lat. aequipollens)

ECHIPOLENT, -Ă, echipolenți, -te, adj. (Rar) Care este de forțe, de valori egale. ♦ (Despre noțiuni sau judecăți) Care exprimă în forme diferite același conținut. – Din fr. équipollent.

POZIȚIE, poziții, s. f. 1. Locul sau felul cum este așezat sau situat ceva (în raport cu natura înconjurătoare sau cu un corp de referință oarecare); p. ext. peisaj din natură. Poziția Iașului este desfătătoare. Într-o țară atît de frumoasă ca Moldova, nu era greu să se aleagă această poziție. BOLINTINEANU, O. 276. Poziția Petrii e foarte poetică. Ea stă între doi ascuțiți munțișori. NEGRUZZI, S. I 196. ♦ (Muz.) Locul pe care-l ocupă o notă sau o cheie pe portativ; locul unde se ating cu degetele coardele unui instrument muzical. ♦ (Contabilitate) Post² (4). ♦ (Lingv.) Locul pe care-l ocupă un sunet într-un cuvînt. Poziție intervocalică. 2. Teren sau loc unde sînt așezate trupele pe front sau vasele de război pe mare și care este folosit în operațiile militare. Pozițiile se desenau ca niște dungi mohorîte, tremurate, cîrligate și capricioase, fără început și fără sfîrșit. REBREANU, P. S. 100. Bisula aceasta bogată, așezată într-o minunată poziție... militară, ajunsese odată cheia întregului arhipelag. BART, S. M. 47. La bătălia de la Gorăslău (1601, august 2), armata romînească și împărătească era așezată într-o poziție foarte bună, pe un deal. BĂLCESCU, O. I 29. Poziție-cheie v. cheie. ◊ Expr. (Despre o unitate militară) A lua poziție sau a sta (a rămîne) pe poziție = a se instala într-un loc considerat potrivit din punct de vedere strategic; p. ext. (despre persoane sau colectivități) a se situa pe un punct de vedere categoric, a lua o atitudine fermă, a-și menține părerile, a nu ceda. Congresul al V-lea [al P.C.R.] are marele merit nu numai de a fi reușit să pună ordine în viața internă de partid, ci mai cu seamă de a fi luat poziție față de problemele fundamentale de partid. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 15. Noi, cu vaporul, după ce am înconjurat insula și am ridicat toate bărcile, am luat poziție în portul despre apus. GHICA, S. 413. A se găsi pe poziții opuse = a fi de păreri contrare, a lupta în tabere opuse. 3. Atitudine, ținută (pe care o dă cineva corpului său); felul de a sta al cuiva. Vitoria oftă și rămase în aceeași poziție, cu fruntea plecată, încercînd a sfredeli dușameaua cu bețișorul pe care-l luase de la crîșmă. SADOVEANU, B. 199. Se răsuci foșnind ziarul și căută o poziție mai comodă, apărîndu-se de lumina verticală a beciului. C. PETRESCU, C. V. 8. Nu voi uita niciodată acea masă originală și poziția noastră la pămînt și veselia ce a domnit între noi. ALECSANDRI, C. 125. ◊ Fig. Artistul realist, generalizînd în operele sale fenomenele și laturile tipice ale realității, exprimă în mod inevitabil poziția față de realitate a forțelor sociale înaintate. V. ROM. mai 1953, 202. ♦ (Mai ales în construcție cu verbul «a lua») Atitudine nemișcată a corpului (reglementară în armată, în sporturi etc.). S-a descoperit, a luat poziție ca de militar și a săltat bastonul în sus. PAS, Z. I 212. Abramovici s-a ridicat de jos – încet. A încercat să-și ia poziția – însă și-a dat seama că nu mai are nici un rost. SAHIA, N. 83. Soldatul înlemni în poziție, cu fața la locotenentul aprins de mînie. REBREANU, P. S. 69. 4. (Despre femei, în expr.) A fi în poziție = a fi gravidă. 5. Condiție, situație, stare în care se găsește cineva sau ceva. Răspunserăm la toate întrebările lor. Poziția noastră îi interesă mult. BOLINTINEANU, O. 268. [Petru cel Mare] cu toată poziția critică a oștilor sale și îndemnurile multor curtezani... nu primi nicidecum a da turcilor pe prințul Moldaviei. NEGRUZZI, S. II 141. Îmi zici că în Moldova suferi. dar ești oare singurul în aceastăși poziție? KOGĂLNICEANU, S. 215. 6. Situație (înaltă) pe care o are cineva în viața publică; rang, treaptă. Prefectul alergase la București ca să încerce să-și salveze poziția politică. DUMITRIU, N. 141. Nu zic... e bun tînăr, are calitățile lui... dar nu are nici o poziție în lume, nu e nici într-un post. ALECSANDRI, T. I 276. – Variantă: (ieșit din uz) pozițiune (CARAGIALE, O. I 57, ALECSANDRI, T. I 295) s. f.

făcut², ~ă [At: BIBLIA (1688), 618 / Pl: ~uți, ~e / E: face] 1 a Creat² (1). 2 a Confecționat². 3 a Fabricat² (1). 4 a Construit (1). 5 a Inventat². 6 a Compus² (1). 7 a Executat². 8 a Redactat². 9 a Structurat². 10 a Adus la îndeplinire. 11 a (Îe) Zis și ~ Se spune despre o acțiune îndeplinită fără întârziere (la ordinul sau dorința cuiva). 12 a(Îe) A rămâne bun ~ A fi considerat în forma definitivă, asupra căreia nimeni nu mai intervine. 13 a (D. o hotărâre comună; îae) A fi irevocabil. 14 a (D. oameni; îla) Bine ~ Voinic. 15 a (D. oameni; îla) Cu corpul bine proporționat. 16 a Provocat². 17 a Produs². 18 a (D. o meserie) Practicat². 19 a (D. obiecte de studiu) Studiat². 20 a (D. forme de învățământ) Urmat². 21 a (D. festivități, servicii religioase etc.) Care are loc. 22 a (D. festivități, servicii religioase etc.) Organizat². 23 a (D. perioade de timp) Petrecut². 24 a Instituit². 25 a Numit². 26 a (Pfm) Ales prin vot. 27 a Întemeiat². 28 a Născut². 29 a (Urmat de pp „cu” și numele partenerului) Conceput² (1). 30 a (Urmat de un infinitiv sau de pp „să”, „pentru”, înv „spre”) Predestinat². 31 a Fătat². 32 a Ouat². 33 a Determinat să... 34 a Convins să... 35 a Obligat să... 36 a Care a primit o formă oarecare. 37 a (D. ochi, buze, față) Fardat². 38 a (D. păr) Coafat² (2). 39 a (Asr; d. un obiect de îmbrăcăminte; îla) ~ (de) gata Confecționat în serie, pe mărimi. 40 a (D. cărțile de joc) Amestecate și împărțite jucătorilor. 41 a (D. pat) Aranjat¹ (1). 42 a (D. masă) Pregătită cu cele necesare mâncării. 43 a (D. un obiect de încălțăminte) Curățat și cremuit^[1]. 44 a (D. unghii) Cu manichiura efectuată. 45 a (Reg; îla) ~ gata Pregătit. 46 a (D. mâncăruri) Gătit². 47 a (D. foc) Aprins². 48 (D. foc) Întețit². 49 a (D. bani) Câștigat². 50 a (D. bani) Economisit². 51 a (D. roluri) Interpretat². 52 a Transformat². 53 a (D. oameni) Matur. 54 a (D. oameni) Care a dobândit un statut social. 55 a (D. plante) Ajuns la maturitate. 56 a (D. grâne sau fructe) Copt² (6). 57 a (D. alimente supuse unui proces de preparare) Care a devenit bun de mâncat. 58 (D. băuturi) Falsificat². 59-60 sn, a (Șîs lucru ~) Farmec (2). 61-62 sn, a (Îe) Parcă-i (un) lucru ~ (sau un ~) Se spune pentru a exprima surprinderea că un lucru se întâmplă (constant) contrar așteptărilor, ca și cum ar interveni o forță supranaturală. 63-64 sn, a (Îae) Se spune pentru a exprima surprinderea în fața unei coincidențe prea mari, a recurenței unor evenimente sau reacții, ca și cum ar interveni o forță supranaturală. 65 a (Asr; d. gesturi, cuvinte etc.) Nefiresc. 66 a Beat¹ (1). 67 a (Mar; îs) Drum ~ Drum pavat. 68 smf (Înv; nob) Ființă (18). 69 sfp (Înv; îs) ~e de mână Idoli. 70 sn (Trs) Făină de porumb înmuiată în apă, folosită ca hrană pentru puii de găină.

ECHIVALENT² ~e n. 1) Mărime care indică echivalența a două forțe sau a două acțiuni. 2) Marfă care poate servi la exprimarea valorii altei mărfi în procesul schimbului. /<fr. équivalent, lat. aequivalens, ~ntis

TIPIC³, -Ă, tipici, -e, adj. Care prezintă particularitățile proprii unui tip; caracteristic, specific. În primul rînd este tipic ceea ce exprimă în modul cel mai deplin și mai expresiv esența forței sociale respective. V. ROM. mai 1953, 191. Rudin este reprezentantul tipic al păturii intelectuale ruse. SADOVEANU, E. 237. Un caz tipic de deformare profesională. C. PETRESCU, C. V. 267.

echipolent, ~ă a [At: COSTINESCU, 390 / S și: ecui~ / V: (îvr) ~linte / Pl: ~nți, ~e / E: fr équipollent] 1-2 (Rar) De forțe sau de valori egale. 3 (D. noțiuni sau judecăți) Care exprimă în forme diferite același conținut.

vioi, vioaie [At: I. GOLESCU, C. / P: vi-oi / Pl: ~, vioaie / E: viu + -oi] 1 a (D. ființe) Care are o vitalitate deosebită. 2 a (D. ființe) Care este plin de viață. 3 a (D. ființe) Care se mișcă și reacționează repede și cu agerime Si: iute, sprinten. 4 a (D. oameni) Care înțelege cu ușurință, reacționând spontan Si: ager (2), isteț, (reg) vigolan. 5 a (Spc; d. copii; îoc liniștit, cuminte) Zburdalnic. 6 a (Spc; d. copii; îoc liniștit, cuminte) Obraznic. 7 a (D. ochi, privire, fizionomie) Care are o expresie luminoasă, radioasă. 8 a (D. ochi, privire, fizionomie) Care trădează un temperament dinamic. 9 a (D. ochi, privire, fizionomie) Care se caracterizează printr-o mobilitate deosebită. 10 a (D. ochi, privire, fizionomie) Care exprimă inteligență. 11 a (D. gesturi, mișcări ale ființelor) Care trădează forță vitală. 12 a (D. gesturi, mișcări ale ființelor) Care se face cu repeziciune. 13 a (D. manifestări ale ființelor) Care este plin de însuflețire. 14 a (D. stări sufletești, sentimente etc.) Care se manifestă cu spontaneitate și cu intensitate (dezvăluind un temperament dinamic). 15 a (D. minte) Care are capacitatea de a concepe cu ușurință și cu rapiditate Si: ager (2), ascuțit² (6). 16 a (D. scrieri, opere de artă) Care redă ceva în imagini vii, sugestive Si: expresiv (2). 17 a (D. scrieri, opere de artă) Care însuflețește. 18 a (Reg; d. oameni) Bine dispus. 19 av Cu sprinteneală. 20 av Cu însuflețire. 21 av Cu repeziciune. 22 a (D. lumină) Intens. 23 a (D. flăcări) Care are o mobilitate deosebită în timpul arderii. 24 a (D. foc) Care arde în vâlvătăi. 25 a (D. culori) Strălucitor. 26 a (D. muzică, dans, versuri) Cu ritm accelerat, dinamic și antrenant. 27 a (D. ritmul unei compoziții muzicale sau, pex, al unei poezii) Care are o desfășurare rapidă și antrenantă.

MOD s.n. 1. Fel, chip, manieră; procedeu, metodă. ♦ Mod de producție = modul istoricește determinat în care oamenii produc și obțin bunurile materiale necesare existenței și dezvoltării societății și care reprezintă unitatea dintre forțele de producție și relațiile de producție. 2. (Gram.) Formă verbală care exprimă felul în care vorbitorul vede sau socotește acțiunea verbului. ♦ (Despre părți de vorbire, propoziții sau părți de propoziții) De mod = care are sensul sau funcția de a arăta modul. 3. (Muz.) Structura unei game determinată de raportul de intervale dintre sunetele componente. 4. (Log.) Mod silogistic = forma concretă pe care o iau figurile silogismului în funcție de calitatea și de cantitatea judecăților componente. [Cf. fr. mode, it. modo, lat. modus].

NUMERAL s. n. (< cf. fr. numéral, lat. numeralis): parte de vorbire care exprimă, sub diverse aspecte, un număr abstract, un număr concret sau ordinea numerică a obiectelor sau a acțiunilor, în spațiu și în timp. Este caracterizat prin conținut noțional și semantic suficient, prin flexiune după gen și caz (parțial sintetică, în majoritatea cazurilor analitică) și prin posibilitatea de a contracta anumite funcții sintactice (atribut – funcție de bază; subiect, nume predicativ, complement direct, complement indirect, complement de agent, complement circumstanțial, apoziție și element predicativ suplimentar). Ca însoțitor al substantivului se acomodează uneori după acesta în privința genului și a cazului. ◊ ~ mostenit: n. transmis în limba română din latină, ca de exemplu unu(l) – una (un – o), doi – două, trei, patru, cinci, șase, șapte, opt, nouă, zece, mie, întâi. ◊ ~ împrumutat: n. pătruns în limba română din alte limbi, după formarea acesteia, în epoci diferite, ca de exemplu milion, miliard, bilion, trilion, secund (< fr.), prim, ultim (< lat.). ◊ ~ format pe terenul limbii române, prin compunere, din n. moștenite și cele împrumutate + prepoziții, conjuncții, articole posesive, articole hotărâte enclitice și particula -a (aceasta numai la forma de masculin), ca de exemplu unsprezece, doisprezece, treisprezece... douăzeci, treizeci, patruzeci... cincizeci și unu, cincizeci și doi etc.; al doilea – a doua, al treilea – a treia, al patrulea – a patra etc. ◊ ~ simplu: n. alcătuit dintr-o singură unitate de expresie, ca de exemplu unu(l) – una, doi – două, zece, mie, sută, milion etc. ◊ ~ compus: n. alcătuit din două sau mai multe unități de expresie, ca de exemplu unsprezece, patruzeci, șaizeci și opt, al zecelea – a zecea etc. ◊ ~ cardinal: n. care exprimă un număr abstract sau un număr concret și care corespunde contextelor diagnostice de tipul câți?, câte?. Astfel: unu(l) – una, doi – două, trei, patru... unsprezece, doisprezece, treisprezece... douăzeci și unu, douăzeci și doi etc.; trei prieteni, șase bărci, nouă ore, treizeci și cinci de luptători etc. ◊ ~ ordinal: n. care exprimă ordinea numerică a obiectelor sau a acțiunilor în spațiu și în timp și care corespunde contextelor diagnostice de tipul al câtelea?, a câta?. Astfel: al doilea (rând), a doua (încercare), al treilea (cerc,), a treia (mașină), al o sută douăzeci și unulea (stâlp), a o sută douăzeci și una (cerere) etc. ◊ ~ colectiv: n. care exprimă ideea de însoțire, de grupare a obiectelor în spațiu și în timp. Este format pe terenul limbii române din n. cardinal precedat de morfemul tus- (< adjectivul pronominal nehotărât toți): tustrei, tuspatru, tuscinci, tusșase etc. Există și forme de n. colectiv moștenite din latină: amândoi – amândouă. ◊ ~ fracționar (partitiv): n. care exprimă o parte sau o fracțiune dintr-un întreg sau dintr-un grup unitar de obiecte. Este format pe terenul limbii române din n. cardinal urmat de sufixul -ime. Astfel: doime, treime, pătrime, cincime, șesime etc. ◊ ~ multiplicativ: n. care exprimă o creștere cantitativă, proporțională și precisă (prin înmulțire) a unei forțe, a unei puteri, a unui efort, a unui câștig etc. sau a unei acțiuni. Este format pe terenul limbii române din participiile reale sau aparente, cu sufixul -it, ale unor verbe de conjugarea a IV-a (formate, la rândul lor, din n. cardinale precedate de prefixul în- și urmate de sufixul -i): îndoit, -ă; întreit, -ă; încincit, -ă: înșesit, -ă; înșeptit, -ă; înzecit, -ă; însutit, -ă; înmiit, -ă etc. ◊ ~ distributiv: n. care exprimă repartizarea precisă a obiectelor în spațiu și în timp, pe grupe egale. Este format pe terenul limbii române din n. cardinal precedat de adverbul câte: câte unu(l), câte una, câte doi, câte două, câte trei, câte patru, câte cinci etc. ◊ ~ adverbial: n. care arată de câte ori se îndeplinește precis o acțiune sau de câte ori însușirea (sau caracteristica) exprimată de un adjectiv (sau de un adverb) este superioară sau inferioară altei însușiri (sau caracteristici). Este format pe terenul limbii române din n. cardinal precedat de prepoziția de și urmat de substantivul ori (forma de plural în raport cu oară), de la doi înainte: o dată, de două ori, de trei ori, de patru ori, de cinci ori, de șase ori etc. (Pentru clasificarea n. v. criteriu).

PARTIZAN, -Ă I. s. m. f. 1. adept, susținător (al unei idei, al unei doctrine etc.); luptător pentru o cauză comună. 2. luptător într-un detașament organizat, neîncadrat formal în forțele armate, care acționează în spatele frontului inamic. II. adj. care manifestă, exprimă un spirit de partid. (< fr. partisan, rus. partizan)

peste pp [At: COD. VOR. 18/31 / V: (îrg) păstă, păs~, păște, pâstă, ~spe, ~spre, ~tă, ~tre, pește, pista, pis~, piște, prăstă, prestă, pres~, pris~, pristi / E: pre + spre] 1 Exprimă suprapunerea, directă sau mediată, în sau dincolo de limitele unei suprafețe sau ale unui spațiu conceput ca o suprafață. 2 Exprimă aplicarea pe o parte a unei suprafețe, pe un obiect etc. Au tras peste ferestre foi de cort. 3 (Îlav) Unul ~ altul, una ~ alta, unii ~ alții, unele ~ altele Suprapus în stivă. 4 Exprimă aplicarea violentă a unei lovituri pe o parte a corpului O plesni peste cap. 5 Arată aplicarea mediată, pe deasupra unei suprafețe, a unui obiect Norii stau grămadă peste sat. 6 Indică aplicarea transversală și mediată până dincolo de întinderea unei suprafețe Pod peste mare nu se poate. 7 Exprimă parcurgerea unei distanțe prin traversare Trece peste câmp. 8 Indică deplasarea pe o suprafață Râul alunecă peste prundiș. 9 Exprimă deplasarea superficială, lină pe suprafața unui obiect Aerul rece îi trece peste față. 10 Arată parcurgerea în întregime a întinderii Trecea râul peste podul de lemn. 11 Exprimă parcurgerea mediată a întinderii unei suprafețe O flacără trecea peste munți. 12 Arată că parcurgerea distanței se petrece prin intermediul privirii Privi peste curte. 13 Indică traversarea unei delimitări sau a unui obstacol prin depășire sau escaladare Au fugit peste Dunăre. 14 Exprimă revărsarea dincolo de o limită Ape revărsate peste maluri. 15 Arată că depășirea unui obstacol spațial se produce prin intermediul privirii sau al unui flux sonor Privesc peste ulucă. 16 Urmat de un determinant calitativ, exprimă extinderea, de obicei prin răspândire continuă ori intermitentă, a unei realități, a unei stări etc. pe un cuprins spațial delimitat prin acest determinant Zăpada s-a așternut peste sat. 17 Exprimă cuprinderea cu ajutorul privirii a unei întinderi spațiale Privea peste tot în căutarea unui adăpost. 18 Urmat de un determinant numeric, indică situarea dincolo de limita unei distanțe, precizată prin acest determinant Peste 100 de metri vei întâlni un parc. 19 Exprimă extinderea, răspândirea etc. prin orientare dinamică înspre un reper Căzuseră alți tovarăși peste leșurile lor. 20 Exprimă faptul că reperul spațial constituie obiectivul supus sau expus în mod forțat unei acțiuni directe și de obicei neașteptate Românii cad peste tabăra și bagajele turcilor 21 Indică localizarea unei realități prin raportare la depășirea unei limite Se vedeau peste dealurile negre Bucegii. 22 (Îlav) ~ drum Față în față la o distanță mică. 23 Exprimă încadrarea unui fapt, a unui eveniment etc. nedeterminat ca durată, în cursul desfășurării unei perioade Au măcinat grâul cules peste vară. 24 Indică posterioritatea scurgerii unei durate față de o unitate temporală determinată Într-o zi, peste care au trecut multe zile, am intrat în acea casă. 25 Exprimă scurgerea unei durate definite ca înșirare de perioade identice Românii au trecut peste vremuri grele. 26 Indică posterioritatea manifestării unei stări față de o perioadă scursă Au trecut peste vârsta copilăriei. 27 Exprimă încadrarea durativă a unei acțiuni, a unei stări etc. pe întregul cuprins al unei perioade, uneori marcat printr-un determinant cantitativ Asta pentru a evita rămânerea peste noapte a unei lămpi aprinse. 28 Indică posterioritatea unui fapt, a unui eveniment etc. față de o limită temporală determinată cantitativ Peste un ceas ieșise. 29 Arată prelungirea unei durate prin suplimentare nedeterminată față de o limită temporală precizată Vor trece zile peste zile. 30 Exprimă perspectiva temporală durativă care constituie obiectivul încadrării unei acțiuni, a unei stări etc. Să vă fie învățătură peste toată viața. 31 (Îlav) ~ curând Într-un viitor apropiat O să mă întorc peste curând. 32 Exprimă supraordonarea unei realități față de sfera, domeniul etc. asupra cărora își exercită o autoritate, de obicei ierarhică Se făcuse stăpână peste toți din casă. 33 Arată declanșarea unei circumstanțe, de obicei defavorabilă, asupra unei ființe sau a unui obiect Scăpase de primejdia să mai dea vreun frig peste el. 34 Indică superioritatea unei ființe sau a unui obiect asupra altora, prin depășire în importanță, în valoare etc. El este cu mult peste ceilalți. 35 Exprimă sfidarea cuiva prin ignorare, nepăsare etc. Am jurat să trec peste dânșii. 36 (Îe) A privi ~ umăr A desconsidera pe cineva prin dezinteres sau dispreț El privește peste umăr la activitatea culturală. 37 (Îe) A lua ~ picior A persifla Ne iau oamenii peste picior. 38 Exprimă depășirea unor situații, de obicei nefavorabile Vor trece peste greutăți mari. 39 Indică încălcarea unei norme, a unei dispoziții, a unei hotărâri etc. Fata cu feciorul se căsătoresc peste voința părinților. 40 (Îlav) ~ rând Fără a respecta o ordine prestabilită Medicul a primit-o peste rând. 41 (Îlav) ~ tot Acoperit integral. 42 Intră în componența unor formule de repetiție care exprimă aglomerarea, îngrămădirea etc. Își punea întrebări peste întrebări. 43 Intră în componența unor formule de repetiție care exprimă acumularea A adunat moșii peste moșii. 44 (Îlav) Claie ~ grămadă Aglomerat în dezordine În trăsuri erau ofițeri claie peste grămadă. 45 Urmat de un determinant cantitativ, indică depășirea limitei exprimate de aceasta Peste o mie de bolnavi zăceau în camere. 46 Exprimă depășirea unei limite prin adaos Peste toate a venit și seceta. 47 Arată depășirea unei cantități prestabile prin suplimentare Funcționarii au lucrat peste program. 48 Indică depășirea excesivă a unei limite A fost peste așteptări. 49 (Îe) A da ~ cineva sau ceva A se confrunta pe neașteptate cu un obiectiv întâlnit accidental Dăm peste o femeie rezemată de zid. 50 Arată intervenția inopinată asupra unui obiectiv A intrat peste mine în casă. 51 Indică imixtiunea în drepturile, în interesele, în atribuțiile cuiva Ce te bagi peste treburile mele?

IMPULSIE, impulsii, s. f. 1. Tendință, pornire spontană, involuntară, adesea cu caracter imperios, provocată de un factor psihologic, emoțional. ♦ (Med.) Forță irezistibilă, nesupusă controlului voinței, care îi determină pe unii bolnavi mintal la efectuarea unei acțiuni violente, periculoase pentru ei sau pentru persoanele din jur, ori la exprimarea unor cuvinte adeseori imorale sau injurioase. 2. Mișcare imprimată unui corp de o forță exterioară. 3. Impuls (3). [Var.: (rar) impulsiune s. f.] – Din fr. impulsion, lat. impulsio, -onis.

DREPT³, (3, 4) drepturi, s. n. 1. Totalitatea regulilor de conduită, a normelor care, instituite sau sancționate de puterea de stat, exprimă voința clasei dominante, reguli a căror respectare și aplicare este asigurată prin forța de constrîngere a statului, în scopul apărării, întăririi și dezvoltării relațiilor și rînduielilor sociale ce convin și folosesc clasei dominante. ◊ (Urmat de determinări arătînd conținutul) a) (După tipul de drept din care face parte) Drept socialist. Drept burghez. b) (După natura raporturilor sociale pe care le reglementează) Drept civil. Drept penal. Drept internațional. 2. Știința dreptului³ (1). A studia dreptul. Manual de drept civil. ▭ Tînărul Crețescu, după ce a stat vreo patru ani la Paris să facă dreptul, s-a întors în țară. BUJOR, S. 158. Costică... își luase licența în drept. MACEDONSKI, O. III 5. 3. Posibilitatea, facultatea recunoscută de regula de drept³ (1) unei persoane de a avea o anumită conduită, altă persoană (sau alte persoane) trebuind să aibă o conduită corespunzătoare. Drept la învățătură. Drepturi civile. Drepturile omului. ▭ Cetățenilor Republicii Populare Romîne le este asigurat dreptul la muncă, adică dreptul de a căpăta o muncă garantată și plătită potrivit cu cantitatea și calitatea ei. CONST. R.P.R. 36. Femeia are drepturi egale cu ale bărbatului la muncă, salariu, odihnă, asigurare socială și învățămînt. ib. 39. Dreptul este ceailaltă față a datoriei, adecă, ca un lucru cu două fețe, dreptul și datoria nu se pot despărți unul de alta. BĂLCESCU, O. I 354. ◊ Loc. adv. De drept = conform legii, în mod legitim, firesc. Vei ajunge totuși acolo unde se cuvine de drept s-ajungi. CAMIL PETRESCU, T. I 121. ◊ Expr. A avea dreptul (sau drept) să... (sau de a...) sau a fi în drept să... = a avea justificarea, facultatea sau puterea de a face sau de a pretinde ceva. Dacă nu ți-aș da învățătura cuvenită, [împăratul] ar avea drept să mă lovească. SADOVEANU, D. P. 21. Nu aveai totuși dreptul să faci ce ai făcut. CAMIL PETRESCU, T. III 138. Cuiu-i al meu și am drept de-a pune în el ce-oi vra. ALECSANDRI, T. I 322. 4. Răsplată, retribuție care i se cuvine cuiva pentru prestarea unei munci, a unui serviciu. Drepturi de autor. ▭ Bărbatul lasă în mîna podarului dreptul de trecere: cinci lei. BOGZA, C. O. 291. Ei, cucoane, am mîntuit trebușoara, zise Ipate. Bine că ați apucat a veni și d-voastră, ca să fiți de față cînd ne-om lua dreptul. CREANGĂ, P. 159. Să slujești tu degeaba?... Cum să nu-ți iei tu dreptul tău? EMINESCU, N. 22. – Variantă: (3, popular) dirept s. n.

DUMNEZEU ~i m. sing. (în concepțiile religioase) Forță supranaturală, creatoare și cârmuitoare a lumii; demiurg; divinitate; ◊ Pentru (numele lui) ~! exclamație ce exprimă o rugăminte stăruitoare sau o dezaprobare categorică. Cum dă ~ la întâmplare. Bătut de ~ năpăstuit de soartă. /<lat. dom[i]nedeus

SCOR ~uri n. Rezultat, exprimat în puncte câștigate și pierdute într-o competiție sportivă, care reflectă raportul de forțe dintre doi concurenți sau două echipe. /<fr., engl. score

BALÁNȚĂ (< fr.) s. f. 1. Instrument pentru măsurarea forțelor (ex. greutatea) sau a cuplurilor de forțe prin echilibrare cu forțe cunoscute. După principiul de funcționare pot fi: cu pîrghie, cu arcuri, electrotensionometrice, hidraulice, hidrostatice; cîntar. ♦ Balanță romană = Instrument manual alcătuit dintr-un braț liber cu greutate, prevăzut la capete cu un platou pentru așezarea greutăților de măsurat. B. Roberval = B. cu pîrghie dublă și brațe egale pentru cîntărirea maselor pînă la 10 kg. B. analitică = b. folosită în analiza cantitativă. Permite cîntăriri cu o precizie de 0,0001 g (b.a. obișnuită) sau de 0,000001 g (microbalanță). B.a. poate fi cu oscilații libere sau cu amortizoare, cu greutăți aparte sau cu sisteme automate care permit așezarea greutăților fără a deschide cutia b. B. electronică = dispozitiv modern de cîntărire, care afișează direct masa măsurată. ♦ Expl. A pune în b. = a ține seama de fapte, de argumente înainte dea lua o hotărîre. 2. (EC.) Comparație, raportare între indicatorii necesar a fi corelați, echilibrați; concr. tabel, situație care are ca obiect asemenea comparație sau raportare. ♦ B. materială (cu indicatorii exprimați în unități naturale; ex. comparația între resurse și consum, în tone, în cazul unui produs). B. valorică (cu indicatorii în expresie bănească; ex. un buget) B. economiei naționale = sistem de b. și de tabele corelate care reflectă într-o formă sintetică procesul reproducției din cadrul economiei unei țări; cuprinde ca părți mai importante: b. produsului social, b. venitului național și b. forței de muncă. B. legăturilor dintre ramuri = model economico-matematic prin intermediul căruia se exprimă și se determină conexiunile proceselor de producție și consum din cadrul economiei naționale. B. comercială = raportul pe o anumită perioadă, de obicei un an, dintre valoarea exportului și cea a importului unei țări. B. de plăți = raportul pe o anumită perioadă, de obicei un an, dintre totalitatea încasărilor și plăților unei țări în relațiile sale cu străinătatea; deficitul ei determină diminuarea rezervelor valutare și a convertibilității. B. de conturi (sau de decontare) = raportul dintre creanțele și obligațiile apărute într-o anumită perioadă, de obicei un an, în relațiile unui stat cu alte state, indiferent de termenul scadenței lor. B. de venituri și cheltuieli = raportul dintre veniturile și cheltuielile unei întreprinderi, instituții etc. (CONT.) B. de verificare = raportul, de regulă de egalitate, dintre totalul rulajelor ori soldurilor debitoare și creditoare ale conturilor unei contabilități.

sufla [At: COD. VOR². 47^v/4 / Pzi: suflu / E: ml sufflare] 1 vi (D. vânt) A acționa (puternic) prin deplasarea maselor de aer în atmosferă într-o sau dintr-o direcție determinată Si: a bate (77), a trece, (reg) a vântura. 2 vi (Pex; d. curenți de aer, d. aburi etc. din atmosferă) A deplasa într-o sau dintr-o direcție determinată V adia. 3 vi (Pop; îe) ~lă vântu-n paie ude Exprimă convingerea că, într-o anumită împrejurare, nu se mai poate face nimic. 4 vi (Reg; îe) A ~ vântul în urechile cuiva A nu auzi. 5 vi (Reg; îae) A-și întoarce chepeneagul după cum ~lă vântul A fi ușor influențabil. 6 vi (Reg; îae) A-și schimba atitudinea după împrejurări. 7 vt (D. vânt sau d. curenți de aer; c.i. mai ales praf, zăpadă sau pleavă, frunze etc.) A lua cu sine și a face să se miște, să se deplaseze sau să dispară (risipind, împrăștiind, îndepărtând, îngrămădind etc.). 8 vt (Rar; pex; d. vânt sau d. curenți de aer; c.i. mai ales praf, zăpadă sau pleavă, frunze etc.) A împrăștia. 9 vt (Îe) Îl ~lă vântul Exprimă slăbiciunea exagerată a unei persoane. 10 vt (Fam; îe) A ~ cuiva ceva (de sau, rar, pe sub nas) A lua ceea ce i se cuvine de drept altuia. 11 vt (Pex; fam; îae) A fura ceva (profitând de neatenția, de naivitatea sau de încrederea cuiva). 12-13 vit (Adesea urmat de determinări care indică instrumentul) A produce (mecanic) un curent de aer (sub presiune) orientat în direcția dorită pentru un anumit scop. 14-15 vit (Îvp; fam) A respira (1). 16 vi (Îe) A nu (mai) ~ A fi mort. 17 vi (Îae) A muri¹ (1). 18 vi (Îae) A rămâne nemișcat (dând impresia că i s-a oprit respirația). 19 vi (Îae) A nu scoate nici o vorbă, a nu protesta. 20 vi (D. oameni și d. animale; de obicei cu determinări modale de felul „greu”, „tare”, „zgomotos” etc.) A respira des și cu dificultate, zgomotos (ca urmare a unui efort, a unei maladii etc.) Si: a gâfâi (1), (reg) a se răsufla. 21 vi (Rar; pex) A pufăi. 22 vi A emite forțat un flux de aer pe gură (sau, rar, pe nări). 23 vi A expira cu forța pentru a executa, a realiza etc. ceva. 24-25 vit (Îe) A(-l) ~ să cadă Exprimă slăbiciunea exagerată a unei persoane. 26 vi (Pop; fam; îe) A (nu) ~ (cuiva) în borș sau în borșul (sau, pfm, în ciorba) cuiva A (nu) se amesteca nechemat în treburile cuiva. 27 vi (Reg; îae) A (nu) răsfăța. 28 vi (Reg; îae) A prevesti lucruri rele. 29 vi (Reg; îae) A (nu) sforăi. 30 vi (Îe) Cine s-a fript (sau s-a ars) cu ciorbă ~lă și în iaurt Exprimă situația când o experiență neplăcută te face mai prudent decât este necesar. 31 vi (Pop; îe) A-i ~ în fund A goli paharul, carafa etc. cu băutură foarte repede sau dintr-o dată. 32 vi(Pop; pex; îae) A se îmbăta. 33 vi (Reg; îae) A (nu) alinta. 34 vr (Reg; pex; îae) A menaja. 35 vi (Reg; îe) A ~ în foc A se îmbăta. 36 vi (Reg; îe) A ~ în (sau din) buze Exprimă supărarea în cazul când se pierde ceva sau nu se dobândește ceea ce s-a sperat. 37 vi (Pop; îe) A ~ a pagubă Exprimă manifestarea părerii de rău, a surprinderii etc. pentru o pierdere suferită sau a nedumeririi în fața unei anumite situații. 38 vi (Reg; îe) A(-i) ~ în lumânare (cuiva) A încurca afacerile cuiva, a-i pune piedici. 39 vi (Reg; îc) ~lă-n-vânt Pierde-vară V pierde. 40 vi (Îrg; îc) ~lă-n-pungă Om sărac. 41 vt (Îe) A(-l) ~ în vânt Exprimă slăbiciunea exagerată a unei persoane. 42-43 vit (În descântece) A sufla (27-28) pentru a îndepărta un rău, pentru a desface o vrajă. 44-45 vit (Pex) A descânta (1-2). 46-47 vit (În credințele religioase și populare) A sufla (23) pentru a da viață, pentru a însufleți. 48-49 vit (Pex) A sufla (23) pentru a face să redevină viu. 50 vt (Înv) A sufla (23) pentru a opri sau anula o acțiune primejdioasă. 51 vt (În religia creștină; fig; complementul este viața sau Duhul Sfânt) A transmite prin faptul de a sufla (23), prin botez etc. 52 vt (Înv; fig) A insufla. 53 vt (Înv; fig) A răspândi. 54 vt (Înv; fig; c. i. scrieri, texte, etc.) A inspira în vederea alcătuirii, întocmirii, compunerii etc. 55 vt (Mai ales cu pronumele în dativ; complementul este nasul) A expira forțat pe nări pentru a curăța de mucozități sau de secreții apoase (la plâns). 56 vt (Îrg; c. i. alimente, băuturi) A bea sau a mânca foarte repede. 57-58 vit (D. oameni) A introduce cu gura aer în deschizătura unor instrumente pentru a produce sunete muzicale. 59-60 vit (Pex; d. oameni) A cânta (din instrumentul respectiv). 61 vi (D. instrumente muzicale care funcționează cu aerul care circulă prin ele) A produce sunete muzicale. 62 vi (Pex; d. instrumente muzicale care funcționează cu aerul care circulă prin ele) A cânta (2). 63 vt (C. i. o masă de sticlă topită) A introduce, cu gura, printr-o țeavă, o cantitate de aer pentru a dilata și a da formă, fabricând diverse obiecte. 64-65 vtrm (Fșa; c. i. enunțuri, cuvinte etc.) A pronunța cu voce scăzută, încet (și în secret) Si: (fam) a strecura. 66-67 vtrm (Pex; fșa; c. i. enunțuri, cuvinte etc.) A informa în ascuns Si: a destăinui (1). 68-69 vtrm (Pgn; fșa, c. i. enunțuri, cuvinte etc.) A vorbi. 70 vt (C. i. răspunsul pe care trebuie să-l dea cineva la o întrebare) A șopti cuiva la lecție, la examen etc. 71 vt (Mai ales d. sufleori; c. i. replici dintr-o piesă de teatru) A șopti actorilor în timpul reprezentației Si: (îvr) a suflărisi. 72 vtrp (C. i. obiecte de metal; de obicei cu determinările „cu aur”, „cu argint”, rar, „în aur”) A acoperi (în scop decorativ) cu un strat subțire de aur sau de argint Si: a polei⁴, (îvp) a spoi.

NIRVANA, grup american de rock. Constituit în 1987 de Kurt Cobain (voce, chitară), Chad Channing, apoi Dave Grohl (baterie). Concerte incendiare, forță a scriiturii și inteligență a melodiilor. Voce plină de emoție, având capacitatea de a exprima durerea exacerbată, Kurt Cobain a devenit un mit al muzicii rock (s-a sinucis în 1994). Discografie selectivă: „Bleach”, „Nevermind”, „In Utero”, „Unplugged in New York”.

CONCIS, -Ă, conciși, -se, adj. (Despre stil, opere literare etc.) Expus pe scurt, în puține cuvinte; concentrat; (despre scriitori sau vorbitori) care se exprimă, lapidar. V. laconic. Cifrele bugetului vorbesc într-un grai concis despre creșterea continuă a forței economice a patriei noastre. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2566. Sion, dacă cu lucrările lui nu ne uimește, dar place; versurile lui sînt concise, limpezi, ușoare și armonioase. BOLINTINEANU, O. 358.

da³ [At: COD. VOR. 32^v/3 / V: (îvr) dă~, de~ / Pzi: dau, 4 (reg) darem / Im: 1-4 dădeam, dam, (pop) dedeam, 6 (înv) da / Ps: 1 (îrg) dedei, (înv) dediu, dedu, (reg) detei, didei, 2 dede, dete, (înv) deade, deate, dedi, diede, 4 (reg) deterăm, 6 (îrg) deteră, (înv) deaderă, deateră, dediră, (reg) dară / Mp: 1 dădusem, desem, (reg) dedesem, detesem, 3 dăduse, dase, (înv) dădeasă, dedease, didease, didese, (reg) dedese, detese, dedusă, 4 dăduse(ră)m, dasăm, 6 (înv) dideseră / Cj: 3 (înv) dee, (reg) să deie / In: dare / Cnd: 3 dare-ar / E: ml dare] 1 vt (Fșa; d. oameni; c.i. de obicei obiecte, bunuri etc.) A pune la îndemâna sau în mâna, brațele, gura etc. cuiva Si: a încredința, a înmâna, a preda, a remite, (înv) a încrede, a porodosi, a tinde. 2 vt (Prc; fșa) A oferi de mâncat sau de băut Si: (nrc) a servi. 3-4 vtr (Îlv) A ~ gura sau (o) gură ori (o) guriță (sau gurița ori buzele) (cuiva) sau a(-și) ~ (o) sărutare (ori sărutări, săruturi sau sărutat) A (se) săruta. 5 vt (Îlv) A ~ țâță sau a ~ să sugă A alăpta. 6 vt (Îe) A(-i) ~ (cuiva) papucii A face pe cineva să plece. 7 vt (Îae) A părăsi pe cineva. 8 vt (Îlv) A ~ o masă A invita pe cineva la masă. 9 vt (Îe) A ~ o petrecere sau un chef A organiza o petrecere sau un chef (în cinstea cuiva sau a ceva). 10 vt (Fam; îe) A ~ de băut A oferi cuiva mâncare și băutură (plătind, de obicei, consumația la un local) pentru a sărbători ceva. 11 vt A oferi mai multora câte o parte dintr-un întreg. 12 vt (Pex) A distribui. 13 vt (Pex) A repartiza. 14-15 vtrp (Îvp; îe) A (se) ~ (ceva) în două A (se) împărți în mod egal Si: a (se) înjumătăți. 16 vt (Adesea construit cu verbe la conjunctiv sau la infinitiv) A încredința cuiva îndeplinirea unei activități. 17 vt (Adesea construit cu verbe la conjunctiv sau la infinitiv) A încredința cuiva ceva spre realizare, întreținere sau prelucrare. 18 vt (Îe) A ~ (ceva) pe (sau în, înv, la) mâna (cuiva) A încredința ceva (spre păstrare). 19 vt (Fig; îae) A lăsa ceva la dispoziția, la bunul plac, în voia cuiva. 20 vt (Îe) A-i ~ (cuiva) de lucru (sau de furcă) A pricinui cuiva bătaie de cap. 21 vt (Îae) A pune pe cineva în mare încurcătură. 22 vt A face ca cineva să aibă, să beneficieze de ceva. 23 vt A preda ceva cuiva. 24 vt A face cuiva rost de ceva. 25 vt (Spc) A atribui cuiva un rol, o funcție, o demnitate etc. 26 vt A repartiza cuiva o sarcină spre executare. 27 vt (Îe) A ~ (cuiva) de lucru A însărcina pe cineva cu o treabă. 28 vt (Îae) A-i găsi cuiva un loc de muncă. 29 vt (Îe) A cere cuiva un mare efort. 30 vt (Îe) A ~ în folosință sau în funcțiune, în exploatare A pune ceva la dispoziția cuiva. 31 vt (D. un magazin, o fabrică etc.; îae) A inaugura. 32 vt (Îlv) A ~ creștere (sau educație) A forma. 33 vt (Îal) A educa. 34 vt (Îe) A ~ lecții (sau meditații) A preda cuiva lecții particulare. 35 vt (Fam; fig; îe) A ~ lecții A spune cuiva ce sau cum să facă. 36 vt (Fam; fig. îe) A ~ o lecție (cuiva) A pedepsi pe cineva. 37 vt (Pop; Îlv) A da ocară A ocărî. 38 vt (Îlv) A ~ un impuls A impulsiona. 39 vt (Înv; îlv) A ~ (bună) învățătură (sau învățături, rar, învățăminte) A învăța. 40 (Înv; îal) A sfătui. 41-42 vt (Îe) A ~ (destulă sau puțină ori puțintică sau o deosebită ori o mediocră) atenție sau anu ~ (nici o ori vreo) atenție A (nu acorda (mare) importanță, preocupare, interes, grijă unui lucru. 43-44 vt (Îae) A (nu) se ocupa de ceva. 45 vt (Îe) A ~ iertare (sau, înv, iertăciune) A ridica pedeapsa pentru păcatul, vina sau greșeala cuiva Si: a ierta. 46 vt (Îae) A scuza. 47-48 vtr (Îe) A(-și) ~ întâlnire (sau rendez-vous) A(și) fixa o întâlnire. 49 vt (Îe) A(-i) ~ legătura A face (cuiva) legătura telefonică, prin satelit etc. 50 vt (Îe) A(-i) ~ (cuiva) cuvântul A permite cuiva să vorbească într-o ședință, adunare etc. 51 vt (Îe) A ~ (cuiva) frâu liber (sau reg, slobod) A lăsa pe cineva să facă ce vrea. 52 vt (Îlv) A ~ ocazia sau prilejul A permite. 53 vt (Îe) A-i ~ (cuiva) revanșa A permite cuiva să-și ia revanșa după o înfrângere. 54 vt (Îe) A ~ (cuiva) nas (sau obraz) A îngădui cuiva prea multe. 55 vt (Îlv) A ~ în arendă A arenda. 56 vt (Îlv) A ~ cu (sau în) chirie A închiria. 57 vt (Îlv) A ~ (cu) împrumut A împrumuta. 58 vt (Îe) A ~ (cuiva) un număr de ani A aprecia cu aproximație vârsta. 59 vt (Îae) A aprecia cu aproximație câți ani mai are cineva de trăit. 60 vt (Îlv) A ~ în primire A preda. 61 vt (Îal) A muri. 62 vt (Îvp) A restitui. 63 (Îe) A ~ înapoi (sau îndărăt) A înapoia. 64-65 vtr (Îe) A-și ~ acordul A fi de acord. 66 vt (Îlv) A ~ ajutor A acorda cuiva sprijin sau ajutor. 67 vt (Îlv) A ~ povață A povățui. 68 vt (Îlv) A ~ sfatul A sfătui. 69 vt (Îlv) A ~ uitării A uita. 70 vt (Îlv) A ~ răgaz A amâna. 71 vt (Îlv) A ~ o explicație A explica. 72 vt (Îlv) A ~ startul A începe. 73 (Îlv) A ~ întâietate sau prioritate A lăsa pe cineva să fie primul. 74 vt (Îlv) A ~ voie A lăsa. 75 vt(a) A face cuiva un dar Si: a dărui (1), a oferi, (îrg) a prosfora², (înv) a prosforisi. 76 vt A ~ bacșiș, șpagă A oferi o sumă necuvenită de bani chelnerilor, ospătarilor etc. 77 vt (Îlv) A ~ mită A mitui. 78 vt (Îlv) A ~ viață (sau suflarea vieții) A procrea. 79 vt (Fig.; îal) A crea. 80 vt (Fig; îal) A făuri. 81 vt (Fig; îal) A însufleți. 82 vt (Fig; îal) înviora. 83 vt (Îlv) A ~ naștere A naște. 84 vt (Fig.; îal) A produce. 85 vt (Fig.; îal) A determina. 86 vr (Îlv) A-și ~ sfârșitul (sau duhul, obștescul sfârșit) A muri. 87 vr (Îlv) A-și ~ cuvântul A promite. 88 vt (Îlv) A ~ frumusețe A înfrumuseța. 89 vt (Îlv) A ~ pe piatră A ascuți. 90 vt (Îlv) A ~ găuri A găuri. 91 vt (Îlv) A ~ formă A modela. 92 vt (Îlv) A ~ la rindea A netezi cu ajutorul rindelei. 93 vt (Reg; d. țesături; îlv) A ~ în undă A spăla. 94 vt (Reg; d. țesături; îal) A clăti. 95 vt (Îe) A ~ o telegramă A trimite o telegramă. 96 vt (Îlv) A ~ un telefon A telefona. 97 vt (Îe) A ~ greș A nu nimeri ținta. 98 vt (Îae) A eșua într-o acțiune. întreprindere etc. 99 vi (Reg; îe) A-i ~ (cuiva) greș A găsi pe cineva vinovat. 100 vt (Îe) A ~ însemnătate A acorda atenție. 101 vt (Îlv) A ~ foc A aprinde. 102 vt (Îe) A ~ bici A lovi cu biciul. 103 vt (Fig; îae) A grăbi. 104 vt (Îe) A ~ la mână A pune ceva la dispoziția cuiva. 105 vt (Îae) A înmâna ceva cuiva. 106-107 vtr (Îe) A (se) ~ o luptă, o bătălie A (se) desfășura o luptă, o bătălie. 108 vt (Îe) A ~ un spectacol (sau o reprezentație) A prezenta un spectacol. 109 vr (Îe) A se ~ în spectacol A se face de râs. 110 vt (Îe) A ~ un concert A susține un concert. 111 vt (Fam; fig; îae) A face scandal, gălăgie. 112 vt (Îe) A ~ (pe cineva) dezertor A face cunoscut, în mod oficial, că cineva este dezertor. 113 vt (Îlv) A ~ gata A termina. 114 vt (Îal) A lichida. 115 vt (Fig: îal) A impresiona puternic pe cineva. 116 vt (Fig; îal) A cuceri pe cineva. 117 vt A încredința pe cineva în seama, în grija, pe mâna cuiva. 118 vt (Îe) A ~ în judecată A chema pe cineva în fața instanțelor judecătorești. 119 vt A pune pe cineva la dispoziția cuiva. 120 vt (Îe) A ~ (cuiva) fata de soție sau de nevastă ori a ~ (pe cineva) de bărbat (sau de soție) A căsători pe cineva cu... 121-122 vtr (D. părinți; îe) A(-și) ~ binecuvântarea sau consimțământul A fi de acord cu o căsătorie. 123 vt (Îe) A ~ bună ziua, bună seara etc. sau a ~ binețe A saluta. 124 vt (În formule de salut) A ura. 125 vt (Îe) A ~ onorul A saluta unele autorități, unele evenimente deosebite (fapte de arme, evenimente memoriale etc.), prezentând arma sau sunând din goarnă. 126 vt (Construit cu substantive care indică însușiri morale) A insufla (forță, fermitate, avânt etc.) Si: a îmbărbăta, a întări. 127 vt(a) (Adesea la pasiv, subiectul, exprimat sau subînțeles, este divinitatea sau o ființă supranaturală) A permite ca un eveniment să aibă loc, să se producă într-un anumit fel sau ca cineva să aibă parte de..., să fie, să se manifeste într-un anumit fel Si: a destina, a face, a hotărî, a meni, a orândui, a predestina, a rândui, a ursi, (liv) a rezerva, (rar) a predetermina, a preursi, (pop) a noroci, a soroci, a sorti¹, (înv) a hărăzi, a tocmi. 128-129 vt(a) (Îljv) Cum (sau din ce) dă Dumnezeu Sărăcăcios. 130 vt(a) (Pop; îe) (Ș-apoi) dă Doamne (bine) Se spune despre ceva (mai ales despre un ospăț, un chef) extraordinar. 131 vt (Reg; îlav) Ce-o (sau cum o) ~ târgul și norocul Cum se va nimeri. 132 vt (Îlav) (Bine că) a dat Dumnezeu În sfârșit! 133 vrim (Asr; îf negativă) A se pomeni. 134 vt(a) (Îvp; c.i. bunuri) A vinde. 135 vt(a) A achita o obligație materială Si: a plăti. 136 vt(a) A oferi bani cuiva pentru a obține ceva Si: a plăti. 137 vt(a) A oferi ca plată. 138 vt(a) A propune ca preț. 139 vt (Îlv) A ~ bir cu fugiții A dispărea. 140 vt (Îal) A fugi într-un mod laș. 141 vt (Fig; îlv) A ~ ortu’ popii sau a ~ pielea popii A muri. 142 vt (Mai ales cu determinări introduse prin prepozițiile „pe”, „pentru”, „în schimb” etc.) A înlocui cu altcineva sau cu altceva (de aceeași natură, de aceeași valoare, necesar) Si: a schimba. 143 vt (Mai ales cu determinări introduse prin prepozițiile „pe”, „pentru”, „în schimb”) A ceda pentru a primi în loc altceva (de aceeași natură, de aceeași valoare, necesar etc.) Si: a schimba. 144 vr (Fam; îe) A nu se ~ pe cineva A se considera superior cuiva. 145 vt (Fam; îe) A nu ~ (pe cineva) pe (sau pentru) altul A prețui mai mult pe unul decât pe altul. 146 vr (Fam; îe) Anu se ~ pentru mult A se prețui mult. 147 vt (Reg; îe) A ~ toate pe una A rămâne cu o singură alternativă. 148 vt A renunța la ceva de preț. 149 vt (Pex) A sacrifica. 150 vr (Îe) A-și ~ viața, sângele A muri din devotament pentru cineva sau ceva. 151 vt (Înv; îlv) A ~ jertfă A jertfi. 152 vr (Îe) Îmi ~u capul Se spune de către cineva pentru a-și arăta deplina certitudine asupra unui lucru. 153-154 vtr (Îvp) A (se) așeza (într-un anumit loc, într-o anumită poziție, într-un anumit mod). 155-156 vtr (Îe) A (se) ~ la (sau într-o) parte A (se) îndepărta. 157 vt (Îe) A ~ ușa, poarta etc. de perete A împinge în lături. 158 vt (Îae) A deschide larg ușa, poarta etc. 159 vr (Îe) A se ~ peste cap A se rostogoli. 160 vt (Îe) A ~ (ceva) peste cap A lucra superficial. 161 vt (Îae) A distruge. 162 vr (Reg; îlv) A se ~ la culcare A se culca. 163 vt (Rar) A petrece ochelarii, părul etc. după ureche. 164 vi (D. ferestre, uși, încăperi etc.; urmat de determinări locale introduse prin prepozițiile „în”, „spre”, „asupra”, „pe”, rar, „înspre”) A fi orientat spre... 165 vi (D. ferestre, uși, încăperi etc.; urmat de determinări locale introduse prin prepozițiile „în”, „spre”, „asupra”, „pe”, rar, „înspre”) A comunica cu... 166 vi (D. terenuri) A se întinde până la... 167 vi (D. lumină) A cădea într-o direcție. 168 vt (Cu determinări introduse prin prepoziția „cu”) A acoperi cu un strat de substanță, de vopsea, de metal Si: a spoi, a unge, a vopsi. 169-170 vtr (D. oameni) A se unge cu un strat de cremă, pudră, ruj etc. 171 vt (Pex; cu determinări introduse prin prepoziția „cu”) A stropi. 172 vt (Îlv) A ~ piper A pipera. 173 vt (Îlv) A ~ sare A săra. 174 vt (Îlv) A ~ cu poleială A polei¹. 175-176 vtr (Îlv) A (se) ~ cu săpun A (se) săpuni. 177 vt (C.i. substanțe) A întinde pe ceva. 178 vt A schimba poziția, locul etc. 179 vt (Pex) A împinge. 180 vt (C.i. oameni) A pune în anumite circumstanțe. 181 vt (C.i. oameni) A supune unei activități sau acțiuni (organizate). 182 vt (C.i. oameni) A încredința cuiva în vederea unui scop. 183 vt (Îe) A ~ (pe cineva) la școală (sau la învățătură) A înscrie pe cineva la școală. 184 vr (Îrg; îlv) A-și ~ moarte sau a se ~ morții A se sinucide. 185 vt (Înv; îlv) A ~ moarte cuiva A omorî pe cineva. 186-187 vtr (Înv; îlv) A (se) ~ vinovat A (se) învinovăți. 188 vi (Fam; îlv) A ~ de cap (la ceva) A rezolva. 189 vt (Înv; cu determinarea „prin târg”; c.i. răufăcători) A duce cu forța (sub pază), spre a fi expus privirilor oamenilor, în semn de pedeapsă. 190 vt (Pop; c.i. vite, mai ales oi) A mâna¹. 191 vt (Îvr) A trimite. 192 vt (Îvr) A amâna. 193 vt (Înv) A impune. 194 vr (Pop) A ceda. 195 vr (Pop) A se opune. 196 vr (Pop) A se lăsa. 197 vr (Îe) A nu se ~ cu una cu două A nu renunța ușor. 198 vt (Îvr) A admite. 199-200 vtr (Îvp; d. armate, cetăți, comandanți, persoane urmărite) A (se) preda. 201 vr (D. femei; construit cu dativul) A avea, de bunăvoie, relații sexuale cu cineva Si: a se dărui. 202 vr (Pop; d. animale) A se împerechea. 203-204 vri (D. oameni; construit cu dativul sau cu prepozițiile „la”, înv, „spre”, „întru”) A se lăsa atras, cuprins, copleșit de... 205-206 vri (Prc; d. oameni; construit cu dativul sau cu prepozițiile „la”, înv, „spre”, „întru”) A lua un obicei rău Si: (pop) a se nărăvi. 207-208 vr, rar, vi (Îvp) A trece în altă tabără, grupă etc. 209-210 vtr (Îe) A (se) ~ pe (sau la) brazdă A (se) acomoda. 211-212 vtr (Îae) A (se) îndrepta. 213 vt (Înv) A traduce. 214 vt (C. i., în special, știri, informații, explicații) A aduce la cunoștință Si: a anunța, (rar) a înfățișa. 215 vt (Îe) A ~ la ziar A publica ceva în ziar. 216 vt (Îae) A trimite ceva spre publicare. 217 vt (Îe) A ~ la televizor A difuza ceva la televizor. 218 vt (Îlv) A ~ la lumină (sau la iveală) A descoperi. 219 vt (Îal) A arăta. 220 vt (Îal) A publica o scriere. 221 vt (Îe) A ~ în vileag A face publică o afacere, o acțiune etc. (necurată). 222 vt (Îe) A ~ (un) exemplu A explica ceva printr-un exemplu. 223 vt (Fig; îae) A se purta astfel încât să constituie un model de urmat. 224 vr (Îe) A-și ~ cu părerea A-și spune părerea Si: a considera, a crede, a opina. 225 vr (Îlv) A-și ~ cu presupusul A presupune. 226 vt (Îlv) A ~ dovadă de... A dovedi. 227 vt (Îal) A manifesta. 228 vt (Îe) A ~ un avertisment A avertiza. 229 vt (Îlv) A ~ răspuns A răspunde. 230 vt (Îlv) A ~ raportul A raporta. 231 vt (Îlv) A ~ ordin A ordona. 232 vt (Îlv) A ~ o comandă A comanda o anumită marfă. 233 vi (Îe) A ~ (cuiva) în cărți (sau cu cărțile), în bobi (sau cu bobii), cu norocul, cu ghiocul etc. A prevesti viitorul cu ajutorul cărților de joc, al bobilor etc. 234 vi (Reg; îe) A ~ să cunoască A lăsa să se înțeleagă. 235 vt (Îe) A-și ~ în petic A-și arăta anumite cusururi. 236 vi (Îe) A ~ seamă (sau socoteală) A răspunde de ceva. 237 vr (Îe) A-și ~ seama A se lămuri. 238 vr (Îal) A înțelege. 239 vt (Îe) A ~ sfară sau sfoară în țară ori a ~ de veste A răspândi o veste. 240 vt (Îe) A ~ de știre A face cunoscut un lucru. 241 vt (Mai ales în limbajul bisericesc) A aduce laudă, mulțumire etc. 242 vr (De obicei urmat de determinări introduse prin prepozițiile „de”, „drept”) A vrea dă fie considerat, să treacă în loc de..., în calitate de... 243 vr (Îe) A-și ~ aere sau a se ~ mare, a-și ~ importanță A lua o atitudine de superioritate Si: a se făli, a se îngâmfa. 244 vr (Olt) A se destăinui. 245 vi (D. fenomene, stări, etape etc.) A începe să se arate Si: a se declanșa, a se ivi, a izbucni, a se porni. 246 vi (Pop; îe) A ~ peste (cineva) A se ivi pe neașteptate asupra cuiva. 247 vt (Îe) A-i ~ cuiva lacrimile A i se umezi cuiva ochii de lacrimi. 248 vt (Pex; îae) A începe să plângă. 249 vt (Îe) A-i ~ cuiva sângele A începe să sângereze. 250-251 vtr (Îe) A(-și) ~ inima sau duhul (din cineva) Se spune despre cineva care se sufocă din cauza efortului. 252 vi (Pop; d. vreme, fenomene, acțiuni în desfășurare) A trece. 253 vi (Pop; d. vreme, fenomene, acțiuni în desfășurare) A intra într-o nouă fază. 254 vr (Pop; cu valoare de semiauxiliar; construit cu verbe la infinitiv) A se apuca de... 255 vi (Îe) A ~ în clocot (sau în undă) A începe să fiarbă Si: a clocoti. 256 vi (Îe) A ~ în floare A înflori. 257 vi (Îe) A ~ în mugur A înmuguri. 258 vi (D. cereale; îlv) A ~ în spic A începe să facă spice. 259 vi (Îe) A ~ în copt (sau în pârg) A începe să se coacă. 260 vi (Îlv) A ~ în rod A rodi. 261-262 vt (Îe) A ~ roade sau rezultate A produce efectul dorit. 263-264 vir (Îvp; îe) A (se) ~ în vorbă cu cineva A începe o discuție. 265 vi (Cu valoare de semiauxiliar; construit cu verbe la subjonctiv) A fi pe punctul de a... 266 vi (Cu valoare de semiauxiliar; construit cu verbe la subjonctiv; pex) A încerca. 267 vi (Fam; adesea repetat sau construit cu dativul etic) A continua o acțiune. 268 vi (Fam; adesea repetat sau construit cu dativul etic) A nu se mai opri. 269 vi (Îe) A ~ cu paharul A bea mult. 270 vi (Fam; îe) Dă-i (înainte) cu... Se spune pentru a arăta o succesiune de acțiuni. 271 vi (Rar; cu valoare de interjecție) Haide! 272 vt (D. oameni sau colectivități; c.i. bunuri materiale) A realiza prin muncă. 273 vt (Prc; d. oameni sau colectivități; c.i. bunuri materiale) A produce. 274 vt (Fig; fam; îe) A ~ găuri (sau o gaură) A fura. 275 vt (C.i. venituri, câștiguri) A aduce prin tranzacții. 276 vt A furniza. 277 vt (D. oameni; c.i. scrieri, concepții) A realiza prin mijloace intelectuale (concepând, redactând). 278 vt (C.i. legi, documente etc.) A elabora și a face cunoscut Si: a emite. 279 vt (D. candidați, elevi etc.; c.i. concursuri, teze de licență, de doctorat etc.) A-și prezenta cunoștințele în scris sau oral, în cadru organizat, pentru a obține un titlu, o promovare etc. Si: a susține. 280 vt (Îe) A ~ (un) examen A susține (un) examen. 281 vt (Fig; îae) A trece cu succes printr-o încercare. 282 vt A fi pricina, cauza, mobilul a ceva Si: a cauza, a ocaziona, a pricinui, a prilejui, a produce, a provoca, (rar) a prileji, (înv) a pricini. 283 vi (Pop) A vrăji. 284 vi (Pop) A dezlega de farmece. 285 vt (D. sol) A dezvolta. 286 vi (D. plante, animale) A produce printr-un proces fiziologic. 287 vt (Îlv) A ~ un chiot, strigăt etc. A scoate un sunet, țipăt etc. 288 vi (Înv; îlv) A ~ cu blesteme A blestema. 289 vt (Pop; îe) A ~ dintr-însul (sau dintr-însa) o vorbă (ori niște vorbe) Se spune pentru a arăta admirația față de înțelepciunea sau măiestria vorbitorului. 290 vt (Pan; c.i. mirosuri, raze etc) A trimite în spațiul înconjurător Si: a degaja, a emana. 291 vi (Îvp; mai ales cu determinări care indică instrumente muzicale, introduse prin prepoziția „în”) A suna. 292 vi (Urmat de determinări introduse prin prepozițiile „din” sau „cu”) A face o mișcare (repetată, ritmică) conștientă sau reflexă. 293 vi (Îlv) A ~ din mâini A gesticula. 294-295 vi (Îe) A ~ din cap (afirmativ sau negativ) A confirma sau a infirma cele spuse anterior. 296 vi (Îe) A ~ din umeri A ridica din umeri în semn de neștiință, nedumerire, nepăsare etc. 297 vi (Îe) A ~ din gură A vorbi mult. 298 vr (Pop; cu determinările „în leagăn”, „în scrânciob”) A se legăna. 299 vt (Îe) A ~ pe gât sau peste cap, pe spate A bea lacom, dintr-o dată, în cantități mari (băuturi alcoolice). 300 vt A aplica cuiva cu putere lovituri cu mâna, piciorul etc. sau cu orice alt fel de obiect Si: a bate, a izbi, a lovi, a trage. 301 vt (Îlv) A ~ brânci A îmbrânci. 302 vi (Îlv) A ~ în (sau din) palme A aplauda. 303-304 vti (D. două sau mai multe persoane; îe) A-și ~ coate sau cu cotul A (se) lovi cu cotul pentru a-și atrage atenția asupra unui lucru sau a unei persoane. 305 vi (Îe) A(-i) ~ (cuiva) peste nas A pune pe cineva la locul lui printr-o vorbă usturătoare. 306 vi (Îe) A-i ~ cu piciorul (cuiva sau la ceva) A respinge pe cineva sau ceva. 307 vi (Îae) A scăpa o ocazie favorabilă. 308 vt (Fam; îe) A ~ lovitura (sau, rar, lovituri) A reuși într-o acțiune, obținând un succes (important și neașteptat). 309 vi (Urmat de nume de instrumente introduse prin prepozițiile „cu”, rar, „din”, care indică acțiunea) A executa ceva lovind repetat, ritmic, cu ceva sau frecând cu ceva. 310 vi (Îlv) A ~ la piatră (sau pe amnar) A ascuți. 311 vi (Îe) A ~ din vâsle A vâsli. 312 vi A veni în contact. 313 vi A se lovi (atinge) de... 314 vt A freca (izbind). 315-316 vir (Urmat de determinări care indică direcția, locul sau modul) A se deplasa dintr-un loc în altul Si: a merge. 317-318 vir (Urmat de determinări care indică direcția, locul sau modul) A se pune în mișcare, părăsind ceva sau pe cineva, pentru a ajunge undeva Si: a se duce, a merge, a pleca, a porni. 319-320 vir (Îlv) A (se) ~ de-a rostogolul (sau de-a rostogoala) A (se) rostogoli. 321-322 vir (Îe) A (se) ~ la fund (sau a ~ în fund) A (se) scufunda. 323 vr (Fig; îae) A dispărea din societate Si: a se ascunde, a se retrage. 324 vt (Înv; îe) A ~ (cuiva) goană A goni pe cineva. 325 (Înv; îae) A prigoni. 326 vr (Îe) A se ~ în lături (de la...) A căuta să scape (de ceva nedorit). 327 vi (Pop; îe) A ~ de-a dreptul A merge direct la țintă. 328 vi (Pop; îe) A ~ pe ici, pe colo (sau încolo, încoace, ori pe dincolo sau la deal, la vale) A căuta (febril) o rezolvare. 329 vi (Pop; îae) A încerca mai multe alternative. 330-331 vit (Reg; îe) A nu ști încotro să dea (sau s-o deie) A nu ști ce să mai facă. 332 vi (Reg; îe) În ce ape se dă În ce ape se scaldă. 333 vt (Îe) A o ~ pe... A o schimba. 334 vt (Fam; îe) A ~ o raită A trece în grabă, (într-o recunoaștere sau verificare), pe undeva. 335 vt (Fam: îe) A ~ o fugă A se deplasa, într-o vizită scurtă, într-un anumit loc. 336 vr (Îvp; cu determinări introduse prin „pe lângă”) A se apropia de cineva. 337 (Îvp; cu determinări introduse prin „pe lângă”) A fi mereu în preajma cuiva. 338 vr (Îvp; cu determinări introduse prin „pe lângă”) A căuta compania cuiva (pentru a-i câștiga încrederea, bunăvoința, dragostea etc.). 339 vr (Fam; îe) A se ~ (la cineva) A face avansuri cuiva Si: a flirta. 340 vr (Urmat de determinări „pe gheață”, „pe derdeluș”) A se deplasa prin alunecare. 341 vr (Urmat de determinări „cu sania”, „cu patinele” etc.) A se deplasa cu sania, cu patinele etc. pe gheață. 342 vi (Înv; d. ape curgătoare; cu determinări introduse prin prepoziția „în”) A se vărsa. 343 vi (Îvr; d. ape curgătoare) A curge. 344 vr (Pop; de obicei urmat de determinări introduse prin prepoziția „la”) A se năpusti asupra cuiva. 345 vr (Pfm; îe) A se ~ în vânt (ca) să... sau după ceva ori cineva A se strădui să rezolve ceva. 346 vr (Îae) A aprecia. 347 vr (Îae) A-i plăcea foarte mult ceva sau cineva. 348 vt (Îvp) A arunca. 349 vi (Îe) A ~ cu banul A alege la întâmplare dintre două posibilități. 350 vi (Îe) A ~ cu zarul A se lăsa în voia sorții. 351 vt (Fam; îe) A ~ (pe cineva sau ceva) dracului (ori la draci, la dracul, la toți dracii, în plata Domnului) A nu se mai ocupa de cineva sau de ceva Si: a se detașa, a se dezinteresa. 352 vt (Fam; îae; șîe) a ~ pe cineva la mama dracului) A înjura. 353 vi (Pop; d. oameni; cu determinări introduse prin prepozițiile „cu” sau „din”) A trage cu o armă de foc. 354 vi (Urmat de determinări locale introduse mai ales prin prepozițiile „pe”, „pe la”) A se opri (în treacăt) undeva sau la cineva (părăsind drumul inițial) Si: a trece, a vizita. 355 vi (De obicei urmat de determinări introduse prin prepozițiile „de” sau „peste”) A întâlni în drum pe cineva sau ceva. 356 vi (Îe) A(-i) ~ (cuiva) de urmă A găsi pe cineva căutat. 357 vi De obicei urmat de determinări introduse prin prepozițiile „de” sau „peste”) A descoperi ceva căutând sau din întâmplare Si: a ajunge la..., a găsi. 358 vi (Pex) A ajunge într-o anumită situație. 359 vi (Îe) A ~ de fund A ajunge până la fund. 360 vi (Fam; fig; îae) A ajunge la capăt. 361 vi (Fam; fig; îe) A ~ de dracu A o păți. 362 vi (Îe) A ~ de necaz, rușine, etc. A păți o rușine, un necaz etc. 363 vi (Îe) A ~ de bine A ajunge într-o situație bună. 364 vi (D. lichide; urmat de determinările „prin afară”, „pe din afară”) A ieși din vas din cauza cantității prea mari. 365 vi (D. lichide în fierbere; îe) A ~ în foc A se umfla și a curge afară din vas. 366 vi (Îrg; îe) A ~ de cineva sau ceva că... A observa despre cineva sau ceva că... Si: a constata. 367 vi A nimeri în... 368 vi A cădea în... 369 vi (Pop; îe) A ~ peste cineva (cu mașina, cu caii, cu droșca etc.) A lovi sau a răsturna din mers pe cineva, accidentându-l (grav sau mortal). 370 vi (Îvp) A intra în ceva. 371-372 vir (Îe) A-i ~ cuiva în (sau prin) gând (ori prin minte, în sau prin cap, rar, prin cuget) sau a-și ~ cu gândul ori cu mintea A-i veni în minte o idee, un gând neașteptat Si: a se gândi. 373 vi (D. o nenorocire, un necaz etc.) A veni pe neașteptate asupra cuiva. 374 vi (Urmat de determinări locale) A merge. 375 vi (Urmat de determinări locale) A veni. 376-377 vir (Îlv) A (se) ~ îndărăt sau înapoi A (se) retrage. 378-379 vir (Îal) A (se) codi. 380-381 vir (Fig; îal) A (se) sustrage de la ceva. 382-383 vtr (Îlv) A (se) ~ jos A (se) coborî. 384 vr A se lăsa în voia cuiva. 385 vr A nu opune rezistență Si: a ceda. 386 vr (Îe) A se ~ bătut A se lăsa convins. 387 vr (Îae) A ceda. 388 vi (Îlv) A ~ cu mătura A mătura. 389 vt (Trs) A prinde de veste. 390 vt (Trs) A observa. 391 vi (D. păr) A ajunge în...^[1] corectat(ă)

milos, ~oasă [At: (sec. XVI) CUV. D. BĂTR. II, 417/1 / Pl: ~oși, ~oase / E: milă¹ + -os] 1-2 smf, a (Persoană) plină de milă (1) față de necazurile sau nenorocirile altuia Si: blând, bun, îngăduitor, înțelegător, compătimitor, milostiv (1), (înv) milosârd (1-2), milosârdnic (1), miluitor (1-2). 3 a Care exprimă milă¹ (1). 4 av (Îrg) Care stârnește milă¹ (1) sau compătimire Si: jalnic, trist. 5 a (Rel; d. forțele divine) Care acordă omului bunăvoință și ajutor Si: îndurător, milostiv (4), (înv) milosârd (3), milosârdnic (2), miluitor (4), (îvr) milost. 6 sma (Îvp) Dumnezeu. 7-8 smf, a (Persoană) care dă cuiva, din milă, bani, obiecte etc. Si: binefăcător, darnic, milostiv (7-8), (înv) miluitor (6-7).

tonă sf [At: (a. 1802) IORGA, S. D. X, 341 / Pl: ~ne / E: fr tonne, ger Tonne] 1 Unitate de măsură a masei egală cu 1000 de kg Si: (înv) tonelă. 2 (Îc) ~-forță Unitate de măsură a forței, egală cu greutatea unui corp cu masa de o tonă (1). 3 (Îc) ~-kilometru Unitate de măsură pentru exprimarea volumului transporturilor pe o linie de cale ferată, echivalentă cu transportul unei greutăți de o tonă(2)-forță pe distanța de un km. 4 (Nav; îc) ~-registru Unitate de măsură pentru volumul interior al unei nave comerciale, egală cu 2,8316 m³.

SERVICIU, servicii, s. n. 1. Acțiunea, faptul de a servi, de a sluji; formă de muncă prestată în folosul sau în interesul cuiva. ◊ Expr. A fi (sau a se pune) în serviciul cuiva (sau a ceva) = a sluji, a servi unei persoane sau unui scop, unei idei etc. ♦ (În construcție cu verbele „a face”, „a aduce”) Faptă, acțiune care servește, avantajează pe cineva; îndatorire, obligație. ◊ Expr. A face un prost (sau un rău) serviciu cuiva = a face cuiva (fără voie) un rău. ♦ Scară de serviciu = scară secundară într-un imobil (pentru acces la dependințe). 2. Ocupație pe care o are cineva în calitate de angajat; slujbă. ♦ Îndatorire care revine cuiva în calitate de angajat; îndeplinirea acestei îndatoriri. ◊ Serviciu militar = stagiu la care sunt obligați, prin lege, cetățenii unui stat pentru a se instrui din punct de vedere militar în rândurile forțelor armate. Serviciu comandat = însărcinare, atribuție, misiune specială încredințată cuiva spre executare. Serviciu divin (sau religios) = cultul divinității exprimat prin cuvinte și gesturi ritualice. ◊ Expr. (Despre angajați, ostași, elevi) (A fi) de serviciu = (a fi) în tură de lucru la locul de muncă; de gardă. A intra în serviciu = a deveni salariat. ♦ Funcție. Serviciu de casier. 3. Subdiviziune, fără personalitate juridică, a unei întreprinderi sau instituții; p. ext. colectivul de muncă corespunzător. 4. Grup de obiecte care alcătuiesc un tot cu destinație specială. Serviciu de cafea. 5. Mulțime ordonată în timp a regimurilor succesive ale unui sistem tehnic. 6. (Sport) Punere în joc a mingii. – Din fr. service, lat. servitium.

TĂRIE, (rar) tării, s. f. 1. Forță fizică; putere, vigoare. Apa era strînsă în maluri... ca o putere stăpînită și rea, încordîndu-și tăriile, să se dezlănțuie. C. PETRESCU, Î. II 175. Loviră pe fiecare în cap cu așa tărie, încît rămaseră morți. ISPIRESCU, L. 305. Se îngrozea văzîndu-se... fără tărie prin locașele sălbatice ale fiarelor. ODOBESCU, S. III 209. ◊ (Legat de un substantiv prin prep. «de», exprimă ideea de superlativ) Bre, ce tărie de flăcău. GALACTION, O. I 54. 2. Capacitate de luptă, putere de afirmare, forță morală; dîrzenie, fermitate. Cînd mă cuprinde dor adînc de țară... Iau cartea unde curge sfînt izvorul De-nțelepciune și tărie rară. IOSIF, V. 68. Se sculă în picioare ca să dea mai multă tărie vorbelor lui. VLAHUȚĂ, O. A. 191. Oamenii... nu știu cîtă tărie este în inima unei tinere fete. NEGRUZZI, S. I 27. 3. Putere, autoritate; (învechit) stăpînire. Mircea își dase obștescul sfîrșit pe scaunul domnesc, în mijlocul tăriei sale. ODOBESCU, la TDRG. Afară de aceasta primarii se înjosesc mergînd încinși fiind cu eșarpa tricoloră a tăriei, după ordine la acei ce nu le mai pot da, nici au dreptul a le mai da. I. IONESCU, D. 50. ♦ (Neobișnuit) Forță, presiune, constrîngere. O soluțiune practică... la care am ajuns prin tăria evenimentelor. ODOBESCU, S. III 422. ◊ Loc. adv. (Învechit și regional) Cu tăria = cu forța, cu sila. Eu nu fac pe nime cu tăria să asculte. RETEGANUL, P. I 47. 4. Soliditate, trăinicie, durabilitate; duritate. Tăria munților aspri și stîncoși. BOGZA, Ț. 38. Leul... izbește a temniței tărie Și geme furios. ALEXANDRESCU, M. 68. ♦ Fig. Valabilitate, valoare. Este nevoie... de a cumpăni de acum înainte bunătățile scrierilor și tăria sistemelor. RUSSO, O. 67. 5. (Învechit, concretizat) Întăritură, fortificație. Dunărea forma aici, încă din vechimea cea mai depărtată, o tărie de apărare. I. IONESCU, M. 78. 6. Moment al intensității maxime, moment culminant; mijloc, toi, miez. Toate acele mii de glasuri se-nalță cu răsunet potolit în tăria nopții. ODOBESCU, S. III 19. 7. (Poetic) Boltă cerească, cer, firmament; văzduh. În luminile biruitoare ale focului, umbre mari jucau și se întindeau pînă în tării. REBREANU, R. II 106. Din mijlocul tăriei albastre un bulgăre de aur aprins arunca văpăi. GÎRLEANU, L. 22. Stele rare din tărie cad ca picuri de argint. EMINESCU, O. I 82. ◊ (Prin analogie) Prin tăria clădită din ramuri și din frunze, soarele pătrundea numai ca niște stele. GALACTION, O. I 281. ♦ Înălțime, altitudine; (concretizat) vîrf, pisc. Mă îndreptam spre tăriile neguroase ale munților. HOGAȘ, M. N. 152. 8. Grad (mare) de concentrație alcoolică, de aromă etc. [Planta] se freacă din nou în mîni... cînd gospodina socotește că încă n-a ieșit toată tăria. PAMFILE-LUPESCU, CROM. 21. ♦ Putere (calorică) mare. Lumina soarelui își pierduse tăria. CAMIL PETRESCU, U. N. 211. Mai bine ar fi să iei tăria focului și să arzi răul care se întinde. DELAVRANCEA, A. 91. 9. Intensitate auditivă a unui sunet.

energic, ~ă [At: CR (1830), 62²/35 / V: (înv) ~rghic, (îvr) ~rjic / Pl: ~ici, ~ice / E: fr énergique] 1 a (D. oameni) Care are energie (1). 2 a Care se caracterizează prin energie (1). 3 a (D. oameni) Care dovedește forță și perseverență în acțiune. 4 a (D. manifestările, acțiunile, însușirile, sentimentele oamenilor) Puternic. 5 a (D. fizionomie, ținută) Care exprimă energie (1). 6 av Într-un mod care exprimă energie (1) Si: (rar) energicește. 7 a (D. medicamente) Cu acțiune promptă, eficace.

MOTRICE adj. invar. Care pune în mișcare, care mișcă. Este de asemenea posibil ca acești mușchi cu inervare multiplă să-și primească inervarea motrice dintr-o sursă și inervarea senzitivă din alta. PARHON, O. A. I 55. În actul percepției spiritul omului lucrează ca și în actul exprimării, numai că descărcarea apucă altă cale, o cale mintală, în locul uneia motrice. GHEREA, ST. CR. III 231. ◊ (Tehn.) Forță motrice = forță care produce o mișcare. Forța motrice a vîntului pune în mișcare morile de vînt. – Accentuat și: motrice.

ADEZIUNE, adeziuni, s. f. 1. Alipire, aderare (la ceva), solidarizare conștientă (cu ceva). ◊ Expr. A-și da adeziunea (la ceva) = a adera (la ceva). ♦ Exprimare în scris a aderării la ceva; cerere de primire într-o organizație politică sau de masă. 2. (Fiz.; în expr.) Forță de adeziune = forță care ține lipite două corpuri, datorită atracției moleculare. – Fr. adhésion (lat. lit. adhaesio, -onis).

NUMERIC, -Ă, numerici, -e, adj. 1. Care ține de numere, referitor la numere; de numere. Calcul numeric. 2. Exprimat printr-un număr. Însemnătatea numerică a publicului cetitor... e un factor important. GHEREA, ST. CR. III 19. În orice caz, forța numerică a armatei sale nu putea întrece cifra de 4 pînă la 5 mii de oameni. HASDEU, I. V. 16.

dinamic, ~ă [At: TDRG / Pl: ~ici, ~ice / E: fr dynamique] 1 a (Mec) De mișcare. 2 a De forță. 3 Privitor la mișcare. 4 a Privitor la forță. 5 a Plin de acțiune Si: activ. 6 a Care este în continuă (și intensă) mișcare, evoluție. 7 a Care este foarte rapid. 8 a (Îs) Verb reflexiv ~ Verb reflexiv care exprimă o acțiune realizată cu participarea intensă sau cu un interes special din partea subiectului. 9 a (D. oameni) Care dovedește forță vitală, putere de a se afirma și de a acționa Si: energic. 10 sf Parte a mecanicii care studiază legile mișcării corpurilor ținând seama de masele lor și de forțele care se exercită asupra lor. 11 sf (Teh) Raport între valorile maxime și minime ale unui semnal. 12 sf Dezvoltare intensă. 13 sf Schimbare continuă. 14 sf (Îs) ~ca populației Totalitatea schimbărilor (cantitative) care au loc în cadrul unei unități de populație.

egal, ~ă [At: ASACHI, E., I, 73/14 / V: (înv) egual (P: ~gu-al), ecual (P: ~cu-al), ecval, (îvr) ecal / Pl: ~i, ~e / E: fr égal, lat aequlis, ~e] 1 a Care are aceleași dimensiuni cu altceva. 2 a (D. figuri geometrice) Care coincide prin suprapunere cu o altă figură. 3 a (D. recipiente, încăperi etc.) Care are același volum cu altul. 4 a (Mat; Fiz) Care are aceeași valoare în aceeași unitate de măsură. 5-6 sn, a (Șîs semn ~) (Semn grafic format din două liniuțe paralele, așezate orizontal între două expresii) care exprimă o egalitate. 7 sn (Îla) Fără ~ Unic. 8 sn (Îal) Excepțional. 9 a (Rar; îe) Partida este ~ă Cei doi adversari au aceeași forță. 10 sn (Îe) A nu avea ~ A nu avea echivalent. 11 av (Legat de adjectiv prin prepoziția „de”) La fel de. 12-13 a, av (D. substanțe, materiale etc.) (Care este) în aceeași cantitate. 14 a (D. numere) Identic. 15 a (Pex; d. valori care pot fi exprimate numeric) Identic. 16 sn (Îs) Pariu la ~ Convenție prin care cele două părți se angajează să plătească aceeași sumă în caz de pierdere. 17 a (D. unități de timp) Care are aceeași durată. 18 a (D. sunete, sentimente, senzații etc.) Care are aceeași intensitate. 19 a (D. oameni, națiuni, state etc.) Care ocupă același loc într-o ierarhie. 20 a (D. oameni, națiuni, state) Care are aceleași îndatoriri, drepturi, avantaje. 21-22 sn (Îljv) De la ~ la ~ (Care există) în condiții de egalitate. 23 sn (Îe) A trata (pe cineva sau ceva) de la ~ la ~ A se comporta într-o situație dată ca fiind pe aceeași treaptă cu partenerul. 24-25 a, av (D. obiecte, fenomene, stări, sentimente comparate cu ele însele sub diverse aspecte) Statornic. 26-27 a, av (D. obiecte, fenomene, stări, sentimente comparate cu ele însele sub diverse aspecte) Invariabil. 28-29 a, av (D. obiecte, fenomene, stări, sentimente comparate cu ele însele sub diverse aspecte) Uniform. 30-31 a, av (D. obiecte, fenomene, stări, sentimente comparate cu ele însele sub diverse aspecte) Monoton. 32 a (D. oameni) Care se manifestă în mod constant, indiferent de împrejurări Si: neschimbător, statornic. 33 av (Îe) A-i fi (cuiva) ~ A-i conveni în aceeași măsură și o soluție și cealaltă. 34 av (Îae) A-i fi indiferent.

precipitat², ~ă [At: FILIMON, O. I, 126 / Pl: ~ați, ~e / E: precipita] 1-2 a, av (D. ființe) (Care acționează) cu prea mare grabă, sub impresia momentului, forțat de împrejurări etc. 3-4 a, av (D. manifestări ale oamenilor, fenomene, evenimente) (Care se produce) cu prea mare grabă. 5 a Care exprimă o prea mare grabă. 6-7 av, a (În mod) grăbit.

REGIM date caracteristice privind funcționarea unui sistem în condițiile date. Regimul de zbor, exprimă valorile elementelor caracteristice zborului (viteză, înălțime, turația motorului etc.), pentru o anumită misiune și un anumit interval de timp. Regimul de croazieră, exprimă valorile funcționării motorului unei aeronave care execută un zbor de lungă durată, pentru a realiza un consum optim de combustibil, valoarea forței de propulsie fiind inferioară regimului nominal. Regimul de foc, cantitatea de gloanțe, rachete sau bombe care se pot trage cu o gură de foc sau o instalație într-un timp dat, fiind determinată de calitățile fizice și mecanice ale materialului din care este confecționată țeava (depășirea anumitor valori putând produce uzura și degradarea rapidă a gurii de foc), depinzând și de calibrul piesei, încărcătura de azvârlire, durata tragerii și temperatura aerului.

ECUÁȚIE (< fr., lat. m.) s. f. 1. Relație matematică exprimată sub forma egalității a două expresii care conțin atât mărimi cunoscute cât și necunoscute, egalitatea fiind valabilă numai pentru anumite valori ale necunoscutelor (numite soluții sau rădăcini). De obicei, membrul drept al ecuației este zero. V. diferențial, integral. ◊ E. algebrică = e. în care apar numai polinoame. ◊ E. diofantică = ecuație algebrică având coeficienți întregi pentru care se caută soluții numere întregi. ♦ Relație care leagă între ele coordonatele unui punct de pe o curbă sau de pe o suprafață. ♦ Fig. Problemă dificilă. 2. E. chimică = reprezentare simbolică a reacțiilor chimice, care exprimă aspectele calitative și cantitative ale transformărilor chimice cu ajutorul simbolurilor și formulelor chimice. 3. (FIZ.) E. de stare = relație între parametrii de forță, de poziție și temperatură, ce caracterizează starea de echilibru termodinamic a unui sistem fizic. V. Van der Waals, ecuația ~. E. lui Schrödinger v. Schrödinger. Ecuațiile Maxwell v. Maxwell. 4. (ASTR.) Ecuația timpului = diferența dintre timpul solar mijlociu și timpul solar adevărat. 5. (SOCIOL.) E. socială = capacitatea unei societăți de a distribui surplusul muncii sociale, astfel încât de la un ciclu de producție la altul să fie refăcut echilibrul dintre muncă și capital, respectiv dintre cât consumă o categorie și munca (fizică sau intelectuală) pe care ar trebui s-o presteze pentru a-și compensa consumul propriu.

ADEZIUNE, adeziuni, s. f. 1. Alipire, alăturare (la ceva), solidarizare conștientă (cu ceva). ◊ Expr. A-și da adeziunea (la ceva) = a-și da consimțămîntul, a adera. Și-au dat adeziunea la protestul împotriva războiului bacteriologic. ♦ Exprimare formală (în scris) a aderării la ceva; cerere de primire într-o organizație politică sau de masă. 2. (Fiz.; și în expr. forță de adeziune) Forță care ține lipite două corpuri, datorită atracției moleculare. Forța de adeziune depinde de natura suprafețelor celor două corpuri și a contactului lor. – Pronunțat: -zi-u-.

VORBI, vorbesc, vb. IV. 1. Intranz. A avea facultatea de a articula cuvinte, a folosi graiul articulat; a exprima prin cuvinte gînduri, sentimente, intenții; a spune, a zice, a se exprima. Las-o pe ea să vorbească, omule. DUMITRIU, N. 244. Vorbi încet, ca și cum îi era teamă de ceva. SADOVEANU, O. VII 148. Vreau să vorbesc și nu-nțelege nime, Se-ntorc în mîne gîndurile iar. D. BOTEZ, P. O. 10. Zîna se purtă cu mare bună-cuviință și vorbi astfel încît robi toate inimile. ISPIRESCU, L. 39. Să lăsați să vorbesc eu pentru toate. CREANGĂ, P. 9. ◊ Expr. A vorbi de funie în casa spînzuratului v. funie. A vorbi aiurea (sau într-aiurea) v. aiurea. A vorbi cu jumătate de gură (sau cu gura jumătate) v. gură (I 3). A vorbi ca din carte (sau ca o carte) v. carte (I 1). A vorbi cu pereții (sau pereților) v. perete (1). A vorbi păsărește v. păsărește. A vorbi de-a bățul v. băț (1). A vorbi în bobote (sau în dodii) v. bobot, dodii. A vorbi alături cu drumul v. alături (1). A vorbi fără miez v. miez (2). A vorbi în tîlcuri v. tîlc. A vorbi în barbă = a vorbi numai pentru sine, încet, mormăit. Vorbea în barbă cu glas adînc. DUMITRIU, P. F. 45. A vorbi cu gura altuia = a vorbi încet, fără convingere, evaziv, șovăielnic. Se uita la dînsul chiondorîș și îi vorbea cu gura altuia, cum se zice. ISPIRESCU, U. 82. A vorbi cu sufletul la gură v. gură (I 1). A vorbi de sus v. sus (1). A vorbi soacrei să priceapă nora = a face aluzie la o terță persoană prezentă, adresîndu-te formal interlocutorului; a bate șaua ca să priceapă iapa, v. iapă. ◊ Fig. Bolțile pădurilor parcă vorbesc și ele. VLAHUȚĂ, O. AL. I 166. Trandafirul cel înfocat, crinii de argint, lăcrămioarele sure ca mărgăritariul, mironosițele viorele și florile toate s-adunară, vorbind fiecare în mirosul ei. EMINESCU, N. 29. ◊ Tranz. Încă un cuvînt, împărate... – Vorbește-l, băiete! VISSARION, B. 331. Vai de mine, moș Nichifor, ce vorbești? CREANGĂ, P. 132. (Cu complement intern) Două vorbe să vorbesc, Inima să-mi răcoresc. ȘEZ. I 48. (Expr.) A vorbi pe cineva (de rău) = a spune vorbe rele despre cineva, a cleveti, a calomnia, a bîrfi. Cîte vorbe mi-aud eu! Toți frații mă vorbesc de rău. COȘBUC, P. I 118. Se zice că te vorbește cineva de rău. CREANGĂ, A. 35. Lumea prin tîrg o vorbește. PANN, P. V. I 83. Asear-am auzit Maică-ta cum m-a vorbit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 272. Ruda că te necăjește și vecinul te vorbește. ALECSANDRI, P. P. 356. A vorbi (pe cineva) de bine v. bine² (2). A vorbi (cîte) vrute și nevrute (sau (la) verzi și uscate sau cîte-n lună și în stele) = a vorbi multe și de toate; a flecari, a sporovăi. A închis repede ușa și a început să vorbească vrute și nevrute. C. PETRESCU, C. V. 120. Se strînseră toți de vorbea la verzii și uscate. ISPIRESCU, L. 67. (Rar) Mare ai vorbit-o! = ai spus vorbă mare, lucru important. Ea se mărită! – Mare-ai vorbit-o dumneata! SBIERA, P. 201. ◊ Refl. impers. Nu li s-a întîmplat să audă măcar vorbindu-se vreodată despre aceasta. CREANGĂ, P. 92. ♦ A se adresa cuiva. Îi vorbesc și nu-mi răspunde. COȘBUC, P. I 49. Da Gruia o auzi, Cătră dînsa îi vorbi. ȘEZ. IV 9. ♦ (Construit cu adverbe derivate de la nume de popoare) A se exprima în limba unui anumit popor. Vorbește bine franțuzește. ◊ Tranz. (Cu complementul «limba») Începu să-și povestească viața și peripețiile prin care a trecut, vorbind o limbă grecească amestecată cu vorbe romînești și franțuzești. BART, E. 272. Învățau pe coconași să vorbească limba Fanarului cu vodă și cu marele postelnic cînd s-or face mari. GHICA, S. A. 106. ♦ A-și spune cuvîntul, a-și exprima voința. Cel care aducea ceva cu totul nou... în poezie era Maiakovski. În versurile lui vorbea «o clasa în atac», proletariatul, forța nouă a istoriei. BENIUC, P. 47. ◊ Fig. Cînd sabia vorbește, încetează sfatul! DELAVRANCEA, O. II 242. ♦ Fig. A face dovadă, a atesta, a adeveri, a confirma. Mii și mii de documente și fotografii... vorbesc de lupta dusă în ilegalitate de partid. STANCU, U.R.S.S. 59. Am putea să strîngem o imensă cantitate de fapte, care toate vorbesc în același sens. GHEREA, ST. CR. II 52. ♦ Fig. A pleda în favoarea cuiva. Toată cariera ta vorbește pentru tine. C. PETRESCU, C. V. 109. 2. Intranz. A sta de vorbă, a se întreține, a tăifăsui; a discuta. Am vorbit așa cum vorbesc doi soldați care se văd prima oară. SAHIA, N. 79. Au început a vorbi ele în de ele. CREANGĂ, P. 210. Vin’, mîndro, de mă petrece Pînă-n fundul grădinii, Unde-am vorbit mai întîi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 298. Cu pleșuvul cînd vorbești, tigvă să nu pomenești. ◊ Tranz. Pe urmă au vorbit cifre și calcule. C. PETRESCU, R. DR. 249. Se puseră la vorbă și nici ei nu știau ce vorbesc. ISPIRESCU, L. 35. Îi spunea cu cine are să se întîlnească și ce să vorbească. CREANGĂ, P. 25. Oameni vrednici ca să șază în zidirea sfintei Golii... Ne fac legi și ne pun biruri, ne vorbesc filozofie. EMINESCU, O. I 150. ♦ Refl. impers. A se comenta, a se discuta. De o bucată de vreme se vorbea în sat despre dragostea lui Grigore Țîntilă pentru fata lui Ilie Bujor. SADOVEANU, O. VII 303. Lăcomia hulpavă cu care mînca ori lua în stăpînire ceva «al altuia» au făcut să se vorbească zeci de ani despre dînsul. id. E. 120. 3. Refl. reciproc. A se sfătui, a se înțelege; a se învoi. Zmeoaica se vorbi cu fiul său să mai facă încă o-ncercare. ISPIRESCU, L. 20. Ei la fîntînă s-au întîlnit Și s-au vorbit. ȘEZ. XIII 145. Mîndruții-i mulțumea Și cu dînsa se vorbea. TEODORESCU, P. P. 556. Mări, se vorbiră, Ei se sfătuiră... ALECSANDRI, P. P. 1. ◊ Intranz. La noapte, mă, cînd s-o trage clopotul, să vină toți acilea să vorbim. DUMITRIU, N. 29. Ani vorbit cu doi feciori Să-mi trimită pețitori. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 447. 4. Intranz. A face o expunere; a ține un discurs, o cuvîntare. Îl asculta pe unul care vorbea descoperind cu uimire, în ce spunea, lucruri la care s-ar fi putut gîndi și el. DUMITRIU, N. 97. Trebuie să vorbesc. Este ordin să vorbesc despre Serdici. SAHIA, N. 120. Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel, Nu slăvindu-te pe tine. lustruindu-se pe el. EMINESCU, O. I 134. ◊ Expr. A vorbi liber v. liber (6) ◊ Fig. O carte vorbește copiilor despre însemnătatea zilei de 1 Mai. STANCU, U.R.S.S. 34.

latitudine s.f. 1 (geogr.) <înv.> lătățime, lățime, lățime geografică. Primind gradele de latitudine și longitudine, specialiștii au recuperat avionul aterizat forțat în deșert. Căldura solară este variabilă cu latitudinea și longitudinea. 2 (astron.) latitudine astronomică = latitudine cerească; latitudine cerească = latitudine astronomică. Latitudinea cerească se exprimă prin unghiul cuprins între direcția către un astru și planul eclipticii. 3 (geogr.; rar) v. Paralelă (v. paralel).

MATERIALISM s. n. 1. orientare fundamentală în filozofie, opusă idealismului, potrivit căreia lumea este, în esență, materială și cognoscibilă. ♦ ~ dialectic = concepție care îmbină organic rezolvarea consecvent materialistă a problemei fundamentale a filozofiei cu dialectica; ~ istoric = concepție filozofică având ca obiect societatea, legile generale și forțele motrice ale dezvoltării istorice; ~ economic = concepție unilaterală, metafizică, despre societate, care absolutizează rolul determinant al factorului economic în dezvoltarea socială; ~ științific-naturalist = concepție exprimând convingerea spontană a naturaliștilor că lumea exterioară este o realitate obiectivă; ~ vulgar = curent care, în esență, reduce întreaga realitate, inclusiv conștiința, la materie. 2. interes exagerat pentru problemele materiale. (< fr. matérialisme, germ. Materialismus)

ÎNCORDAT, -Ă, încordați, -te, adj. 1. Pus în stare de tensiune prin concentrarea forțelor. Porumbițe... cu aripile întinse și-ncordate, zboară. ODOBESCU, S. III 34. Cu brațe lungi, groase, încordate, S-apropie în grabă. ALECSANDRI, P. III 347. ♦ Care exprimă o stare de tensiune, de încordare. Expresia încordată a feței. 2. Fig. Concentrat, atent, înfrigurat, febril. Așteptară amîndoi, încordați, țipetele următoare. DUMITRIU, N. 209. Mereu încordat, ca un arc, Traian Buciu parcă turna din clocotul vieții sale nestăvilite sînge aprins în mădularele motorului. MIHALE, O. 170. M-ai ținut în orice clipă cu simțirile încordate. MACEDONSKI, O. I 94. 3. (Despre arc) Cu coarda întinsă. Cantemir se arătă și el o clipă cu arcul încordat, sus pe mal. SADOVEANU, O. VII 40. Zbîrnîie arcele-ncordate. ALECSANDRI, P. II 16. ♦ Fig. (În legătură cu raporturile dintre oameni) Înăsprit, neprietenos, putînd da naștere la conflicte. Situație încordată. Relații încordate.

DINAMIC, -Ă, dinamici, -ce, adj., s. f. I. Adj. 1. (Mec.) De mișcare, de forță; privitor la mișcare, la forță. 2. Plin de mișcare, de acțiune, activ; care este în continuă (și intensă) mișcare, evoluție; care se desfășoară rapid. ◊ Verb reflexiv dinamic = verb reflexiv care exprimă o acțiune ce se face cu participarea intensă sau cu un interes special din partea subiectului. El se gândește. Ea își amintește. ♦ (Despre oameni) Care dovedește forță vitală, putere de a se afirma și de a acționa; energic. II. S. f. 1. Parte a mecanicii care studiază legile mișcării corpurilor ținând seama de masele lor și de forțele care se exercită asupra lor. 2. (Tehn.) Raport între valorile maxime și minime ale unui semnal. 3. Dezvoltare intensă, schimbare continuă, bogăție de mișcare. ◊ Dinamica populației = totalitatea schimbărilor (cantitative) care au loc în cadrul unei unități de populație. – Din fr. dynamique.

RODIN [rodẽ], Auguste (1840-1917), sculptor francez. Figură remarcabilă a sculpturii europene din sec. 19. Vasta sa operă (busturi, monumente, grupuri compoziționale) se afirmă prin forța tumultoasă și intensa expresivitate. Folosește adesea un modelaj vibrat (înrudit cu viziunea impresionistă), în care colaborarea cu efectele luminii are un rol esențial. A exprimat deopotrivă grația și gingășia, încordarea, vigoarea fizică și concentrarea spirituală, având ca teme predilecte dragostea („Sărutul”, „Primăvara”), interogarea filozofică în fața destinului („Poarta infernului”, „Gânditorul”, „Burghezii din Calais”), evocarea geniului („Balzac”, „Hugo”). A exercitat o adâncă influență asupra sculpturii universale.

EU, pron. pers. 1, s. n. I. Pron. pers. 1 sg. 1. (La nominativ, ține locul numelui persoanei care vorbește, cu funcțiune de subiect) Eu merg. ◊ (În formule de introducere din actele oficiale) Eu, X, declar... 2. (La dativ, în formele mie, îmi, mi) Poveștile isprăvilor lui încă nu mi le-a spus. ◊ (Indică posesiunea) Îmi recitesc pagina din urmă. ◊ (Intră în compunerea verbelor construite cu dativul pronumelui personal) Sărut mâna mătușii, luându-mi ziua bună. ◊ (Cu valoare de dativ etic) Aici mi-ai fost? 3. (La acuzativ, în formele mine, mă, m-) Oamenii mă laudă. ◊ (Intră în compunerea verbelor reflexive construite cu acuzativul pronumelui personal) M-am trezit târziu. 4. (Urmat de unul, una la diferite cazuri, exprimă ideea de izolare) Mie unuia nu-mi trebuie. II. S. n. (Fil.; Psih.) Nucleu al personalității; (la Freud) instanța conștientă a psihicului care echilibrează forțele cărora le este supus individul; totalitatea impulsurilor instinctive și a relațiilor cu lumea exterioară. [Pr.: (I) ieu. – (I) Dat. mie, îmi, mi; acuz. mine, mă, m-. – Var.: (pop., I) io pron. pers. 1 sg.] – (I) Lat. ego, mihi, me, (II) calc după fr. [le] moi, germ. [das] Ich.

ACȚIUNE 1. Verb de ~ Clasă semantică de verbe exprimând procese în care este implicat fie un autor (agent*), inițiatorul conștient, în stare să controleze acțiunea (Copilul distruge, cu bună știință, ceva), fie o forță, exprimată sau neexprimată, determinând acțiunea fără să o controleze (Grindina distruge recolta); agentul acționează direct sau prin intermediul unui instrument* și canalizează acțiunea spre un anumit scop* (sau țintă*). în serviciul unui beneficiar*. Se opune verbelor de stare*. Fac parte din clasa verbelor de acțiune verbele de mișcare*, care implică un agent voluntar (Ion aleargă / fuge / merge etc.), dar și verbe a căror mișcare este determinată de o forță neexprimată (apa curge; lacrimile se preling), verbele instrumentale, care includ în semantica internă un instrument (a biciui, a claxona, a grăpa, a cosi, a dăltui, a săpa etc.), verbe factitive*, care implică un agent voluntar (El adâncește cu grijă o groapă; El împodobește cu atenție camera copiilor; El își mărește casa) etc. 2. Nume de ~ Substantiv abstract*, creat într-o anumită limbă sau împrumutat gata format, obținut prin operația de nominalizare* dintr-un verb de acțiune (vezi 1) (vezi NOMINALIZARE). Clasa numelor de acțiune se caracterizează, flexionar, prin trăsătura de substantive singularia* tantum, iar, sintactic, printr-un amestec de determinanți de tip nominal (vecinătatea unui adjectiv cu care se acordă) și de tip verbal (păstrează vecinătăți specific verbale: posibilitatea de combinare cu verbe de aspect*; ex. începe vânzarea; se pune pe plâns; posibilitatea de combinare cu determinanți în dativ și prepoziționali, explicabili prin regimul verbului de origine; ex. vânzare de piese uzinelor; dezvăț de relele obiceiuri; vecinătatea unor genitive cu caracteristica de genitive „subiective*” sau „obiective*”; ex. vânzarea averii (obiectiv) vs. plecarea mamei (subiectiv)). Tipologic, româna se caracterizează printr-o sensibilitate deosebită față de clasa abstractelor verbale (vezi ABSTRACT₄), trăsătură care se poate susține prin varietatea și productivitatea procedeelor de nominalizare, incluzând și procedee specifice limbii române și extrem de productive, de tipul infinitivului lung* și al supinului* substantivat (vezi NOMINALIZARE). G.P.D.

VOLUM, volume, s. n. I. 1. Spațiu pe care îl ocupă un corp. ♦ Număr care exprimă măsura unei mărimi tridimensionale. 2. Masă de apă debitată de o fântână, de un izvor, un râu, un fluviu. 3. Cantitate de bunuri economice; proporțiile unei activități. 4. Forță, intensitate, amploare a sunetelor emise de o voce sau produse de un instrument muzical. ♦ Nivel de intensitate sonoră al semnalelor auditive în transmisiile de telecomunicații. II. Carte (legată sau broșată) având în genere mai mult de zece coli de tipar; fiecare dintre cărțile care alcătuiesc împreună o lucrare unitară; tom. [Pl. și: (înv.) volumuri] – Din fr. volume, lat. volumen, -inis.

VOLUM, volume, s. n. I. 1. Spațiu pe care îl ocupă un corp. ♦ Număr care exprimă măsura unei mărimi tridimensionale. 2. Masă de apă debitată de o fântână, de un izvor, un râu, un fluviu. 3. Cantitate de bunuri economice; proporțiile unei activități. 4. Forță, intensitate, amploare a sunetelor emise de o voce sau produse de un instrument muzical. ♦ Nivel de intensitate sonoră a semnalelor auditive în transmisiile de electrocomunicații. II. 1. Carte (legată sau broșată) având în genere mai mult de zece coli de tipar. 2. Diviziune a unei lucrări editate în mai multe volume; tom. [Pl. și: (înv.) volumuri] – Din fr. volume, lat. volumen, -inis.

PLICTISIT, -Ă, plictisiți, -te, adj. Cuprins de plictiseală. Am forțat uși deschise, se gîndi plictisit. VORNIC, P. 189. Căpitanul, plictisit, se plimba singur pe la marginea cîmpului, departe de roata celorlalți ofițeri. SADOVEANU, O. VI 211. ♦ Care exprimă, oglindește plictiseală. Amețea cu nesfîrșitele-i întrebări pe-un domn gras, cu figura plictisită. VLAHUȚĂ, O. AL. II 45.

*máxim, -ă adj. (lat. máximus, din *mágtimus, superlativu d. magnus, mare, major, maĭ mare. V. major). Cel maĭ mare, maĭ înalt (în opoz. cu minim): forța, ĭuțeala maximă. S. f., pl. e (d. lat. máxima, fem. d. máximus, întrebuințat ca subst. în evu mediŭ subînțelegînd sententia). Precept, sentență, aforizm, cugetare, zicătoare, adevăr exprimat pe scurt saŭ regulă de purtare a cuĭva (deviză): maximele luĭ La Rochefoucauld îs codu egoizmuluĭ. S. n., pl. e. Cel maĭ înalt grad, cea maĭ mare intensitate, extensiune saŭ cantitate considerată ca limită: maximu ĭuțeliĭ, furiiĭ, pedepseĭ, prețuluĭ. Legea maximuluĭ, legea care fixează taxa maximă care se poate încasa. – Ca adv. se întrebuințează latinu maximum, [n. d. máximus], cel mult: o temperatură de máximum 8 grade deasupra luĭ zero, o pedeapsă de maximum zece anĭ. Se zice și ca s. n. fără pl. un máximum de pedeapsă. – Și maximal (germ. maximal-).

NEUTRALITÁTE (< fr.) s. f. 1. Faptul de a fi neutru; caracterul a ceea ce este neutru. ♦ (Dr.) Situație politică și juridică a unui stat care nu se amestecă în conflictul dintre alte state, nu acordă sprijin stalelor beligerante, iar în timp de pace nu ia parte la încheierea de alianțe și de pacte militare. Fondatorii dreptului internațional modern, Hugo Grotius și Emmerich von Vattel, au formulat pentru prima oară acest concept. Primele reglementări ale n. au fost stabilite la Conferința de la Haga (18 oct. 1907); unele state, ca Elveția, Austria, Finlanda, Suedia ș.a., promovează o politică de permanentă n. armată sau n. permanentă prin lipsa forțelor armate, ca în Costa Rica (din 1948). 2. N. axiologică = deziderat, în metodologia științelor sociale, de a oferi descrieri ale fenomenelor și instituțiilor sociale în termeni care nu exprimă valorile împărtășite de autor.

POTENȚIAL, -Ă adj. 1. A cărui forță este în stare latentă. ♦ Energie potențială = energie pe care o posedă un corp capabil de a produce o manifestare energetică. 2. Posibil; presupus posibil. ♦ Propoziție potențială = propoziție care exprimă posibilitatea realizării unei acțiuni fără a preciza dacă aceasta se realizează sau nu. // s.n. 1. (Fiz.) Capacitatea de a produce o manifestare energetică, un lucru mecanic. 2. Capacitate de dezvoltare, de desfășurare a unei forțe, a unei activități; putere. ♦ Potențial de război = capacitatea militară a unui stat. 3. Mod verbal care prezintă acțiunea ca posibilă. [Pron. -ți-al, pl. -le, -luri. / cf. fr. potentiel, lat. potentialis].

PROPERGOL amestec de substanțe capabil de reacții chimice puternic exoterme, utilizat în motoarele-rachetă (v.), energia potențială chimică este transformată în căldură în camera de combustie de unde produsele de ardere – propulsantul (v.), se destind și se accelerează în ajutajul reactiv asigurând forța de tracțiune a motorului. Propergolul poate fi solid, lichid sau hibrid, fiind alcătuit, în general, din comburant și carburant (v.). Propergolul motoarelor rachetă are următoarele caracteristici: densitate (exprimă raportul debitelor volumetrice ale carburantului și comburantului în camera de ardere, influențând randamentul propergolului și definind dimensiunile rezervoarelor acestuia; depinde de coeficientul de amestec), puterea calorică (pentru un anumit coeficient de amestec, de a cărei valoare depinde impulsul specific al motorului rachetă fiind de (1-2) • 10³ Kcal/Kg pentru propergoli solizi, de (1,5-3) • 10³ Kcal/Kg pentru hibrizi, compuși din metale sau metaloizi și oxigen sau fluor), stabilitate termică (definește conservabilitatea compoziției chimice a propergolului la temperaturi ridicate), temperatura de ardere/frânare (la care propulsantul părăsește camera de combustie, măsurată în zona mediană a jetului reactiv, ce depinde de natura propergolului, de coeficientul de amestec, de presiunea din camera de combustie etc), gradul de combustie (reprezentat prin procesul în care propergolul se transformă complet în produse de ardere), presiunea arderii (din colul ajutajului, utilă în calculul vitezei de evacuare a gazelor arse), viteza de evacuare (definită prin valoarea medie a particulelor componente ale jetului reactiv în secțiunea de ieșire din ajutaj, de care depinde valoarea impulsului specific). În funcție de numărul substanțelor componente există propergol: monocomponenți (oxigen-hidrozină, fluorină-amoniac, tetraoxid de azot-petrol) și multicomponenți (oxigen-hidrogen-beriliu, fluor-hidrogen-litiu). Propergolii solizi pot fi sub formă de: pulberi, pastă, brichete, componenți formând o substanță activă omogenă sau eterogenă. În propergolii omogeni substanța de bază este nitroceluloza, dizolvată în solvenți ușor volatili (nitroglicerina) cu aditivi (oxizi minerali, pulberi metalice, rășini) pentru stabilizare, plastifiere etc. Acești propergoli asigură impulsuri specifice ridicate 180-230? pentru grade de destindere în ajutajul reactiv de până la 40. Propergoli solizi eterogeni sunt mai răspândiți și constau din amestecuri de propergoli solizi omogeni, în general comburantul solid (nitrat de amoniu, perclorat de potasiu) foarte fin fragmentat este amestecat cu carburantul lichid (asfalturi, bitumuri, poliesteri, uretani, cauciucuri naturale, polietilene, rășini etc.) având rol de liant. Acești propergoli sunt în general elastici, rezistenți la eforturi mecanice, cu alungiri reduse, cărora prin adăugarea unor compuși nitro și pulberi metalice li se îmbunătățesc proprietățile fizico-chimice și energetice cât și impulsul specific. Există și propergoli gelatinoși, metastabili sau semilichizi. Propergolii lichizi sunt frecvent utilizați datorită posibilității de reglare a debitului lor; ei trebuie să nu prezinte pericol de explozie la stocare și manipulare, să aibă toxicitate redusă, stabilitate chimică, compatibilitate cu materialele utilizate în aviație, iar tehnologia de fabricație să fie simplă. Propergolii lichizi sunt compuși din diferiți comburanți (acid azotic, acid percloric, oxizi de azot, oxid de fluor, oxigen, ozon, tetranitrometan) și carburanți (aerozină – 50, alcoli, amoniac, anilină, borani, dietilamină, dimetilhidrazină asimetrică, metilhidrazină, hidrazină, hidrocarburi, hidrogen, nitrometan, terebentină, petrol, xilidină). Sin. propelant.

înconjurare sf [At: URECHE, ap. LET. I, 171/28 / V: (reg) ~cun~ / Pl: ~rări / E: înconjura] 1 Ocol al unui loc, al unui lucru Si: înconjurat¹ (1). 2 Strângere de ființe, de lucruri în jurul cuiva Si: înconjurat¹ (2). 3 Cuprindere într-un cerc Si: înconjurat¹ (3). 4 (Spc) Încercuire cu forțe armate Si: asediere, înconjurat¹ (4). 5 (Spc) Îngrădire. 6 Ajungere la o țintă pe un traseu ocolit Si: înconjurat¹ (6). 7 (Fig) Evitare a cuiva sau a ceva Si: înconjurat¹ (7). 8 (Pop; fig) Exprimare pe ocolite Si: înconjurat¹ (8). 9 (Îvp) Mers îndelungat în căutarea unui lucru Si: înconjurat¹ (9). 10 (Înv) Circumstanță.

ACTIV, -Ă, activi, -e, adj., s. n. I. Adj. 1. Care participă (în mod efectiv) la o acțiune; harnic, vrednic. ◊ Membru activ = membru al unei organizații, societăti, instituții etc. având anumite obligații și bucurându-se de drepturi depline în cadrul acelei organizații. Metodă activă = metodă de predare care stimulează activitatea personală a elevilor. ♦ (Mil.) Care este în serviciu efectiv, sub steag. Apărare activă = apărare care folosește contraatacuri, pentru a slăbi și a nimici forțele inamice. 2. (Despre corpuri sau substanțe) Care realizează (intens) un anumit fenomen, un anumit efect etc. ◊ (Chim.) Corp activ = corp care intră ușor în reacție. 3. (Despre diateza verbală) Care exprimă faptul că subiectul săvârșește acțiunea. ♦ (Despre vocabular) Care este folosit în mod frecvent în vorbire. 4. (Despre operații, conturi, bilanțuri) Care se soldează cu un profit, cu un beneficiu. II. S. n. 1. Totalitatea bunurilor aparținând unei persoane fizice și juridice. 2. Totalitatea mijloacelor economice concrete care aparțin unei întreprinderi, instituții sau organizații economice; parte a bilanțului unde se înscriu aceste mijloace. 3. (În expr.) A avea ceva la activul său = a fi autorul unei acțiuni grave. A pune ceva la activul cuiva = a pune o acțiune (gravă) pe seama cuiva. 4. Colectiv de persoane care activează intens în domeniul vieții politice și obștești sub conducerea organizațiilor partidului clasei muncitoare sau a organizațiilor de masă. – Din fr. actif, lat. activus; (II și) rus. aktiv.

LA¹ prep. A. I. Introduce un complement circumstanțial de loc sau atribute care arată locul. 1. (Complementul arată locul unde sau în vecinătatea căruia stă ceva sau cineva) Nu mai știa ce are la casa lui. CREANGĂ, P. 153. Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă... La pămînt dormea ținîndu-și căpătîi mîna cea dreaptă. EMINESCU, O. I 142. O privea stînd la capul ei. NEGRUZZI, S. I 60. ◊ (Învechit și popular înaintea numelor de țări, azi înlocuit prin «în») La Moldova cea frumoasă Viața-i dulce și voioasă! ALECSANDRI, O. 100. ♦ (Complementul sau atributul arată poziția) Casa este așezată la drum. ▭ În față, cu ferestrele la stradă, e salonul de primire. VLAHUȚĂ, O. AL. II 5. ♦ (Complementul arată locul unde se petrece o acțiune) Albinele și-au început dulce zumzet la copacii timpurii. SADOVEANU, O. VI 399. La teatru se făcea o pregătire neobișnuită: toți lucrau cu tragere de inimă. DEMETRESCU, O. 130. ◊ (Complementul arată în același timp și obiectul unei acțiuni) Seceră la grîu. 2. (Complementul arată direcția sau ținta unei mișcări sau a unei acțiuni) Moș Petrache avea o manta de aba roșie de ploaie și tocmai venea la noi cu dînsa-n spete, fiindcă ploua. HOGAȘ, DR. II 148. Pasărea... la ceruri zboară. ALECSANDRI, P. I 139. Se întoarseră la locul luptei. BĂLCESCU, O. II 258. De-ar fi noaptea ca ziua Aș trece la Moldova. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 141. ◊ (După verbe ca «a privi») Înfricoșată, își arunca ochii cu speranță la doctor. BART, E. 387. Se uita galeș la dînsul. ISPIRESCU, L. 34. 3. (Complementul arată o limită în spațiu) Păru-i ajunge la călcîie. EMINESCU, O. I 95. ♦ (Complementul arată limita unei acțiuni) Crîncene gloate... Cu inima iască și cuțitul la oase. DEȘLIU, G. 23. Și le zicea el, versurile acestea, într-un anumit fel, de te-ajungea la inimă. SADOVEANU, O. II 6. 4. (Complementul arată distanța) La un pas de el, văzu un soldat mort. CAMILAR, N. I 58. 5. (În loc. adv.) La deal v. deal. La vale v. vale. La îndemînă v. îndemînă. La un loc v. loc. La rînd v. rînd. La dreapta v. drept. La stînga v. stîng. La umăr v. umăr. II. Introduce un complement circumstanțial de timp. 1. (Complementul arată data, momentul, perioada sau prilejul în trecut sau prezent) A doua zi, sîmbătă, plecară la răsăritul soarelui, învăliți în cojoace. SADOVEANU, B. 68. Fost-ai și d-ta la tinerețe, nu zic. CREANGĂ, P. 230. Mai lungă-mi pare calea acum la-ntors acasă. ALECSANDRI, P. III 445. Văduvă de doi bărbați la 21 de ani. NEGRUZZI, S. I 57. Adună la tinerețe ca să ai la bătrînețe. ◊ (Învechit și popular, cu complementul «ceasul» sau «ziua») Mulțumesc... că nu m-a lăsat să pier la ceasul nașterii. ISPIRESCU, L. 56. La ziua judecății... iar ne vom întîlni. NEGRUZZI, S. I 29. 2. (Introduce un complement care arată un moment viitor: anul, anotimpul, luna, ziua etc.) Ba s-a însura la toamnă, ba la iarnă... ba la vară, ba iar la toamnă. CREANGĂ, P. 141. La noapte iar or veni după dînsul. SBIERA, P. 266. Și la anul să trăiți. ALECSANDRI, P. P. 391. E mai bine acum un ou decît la anul un bou. NEGRUZZI, S. I 248. Da la noapte ce să faci? BIBICESCU, P. P. 182. ◊ Loc. adv. La ziuă = cînd se crapă de ziuă; cînd se face ziuă. Mîine la ziuă pornim. ◊ Expr. La mulți ani = îți urez să trăiești mulți ani. La mulți ani cu sănătate! TEODORESCU, P. P. 17. 3. (Complementul arată periodicitatea) Se ducea... la luna, la săptămîna, ca să vadă grîul de-i copt. ȘEZ. III 242. Și apoi, mergînd la luna, La luna, la săptămîna, Să vedem cum ne dă mîna. TEODORESCU, P. P. 139. ◊ (Întărit prin «o dată», «tot», «fiecare») Frunzele moarte se desprindeau la fiecare pas. C. PETRESCU, S. 169. De la Scarlat nu știam nimic, fiindcă el scrie o dată la o lună. id. Î. II 235. Găsește din întîmplare cîte o piatră de aceste picată de pe cerb, cînd se scutură el la șepte ani o dată. CREANGĂ, P. 218. 4. (În expresii și locuțiuni) La început v. început. La sfîrșit v. sfîrșit. La urmă sau la urma urmelor v. urmă. La vreme v. vreme. La cîte ceasuri? = la ce oră? III. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Icoană-ntr-un altar s-o pui La închinat. COȘBUC, P. I 53. Cine-i tînăr și voinic Mere noaptea la cîștig. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 286. ◊ Loc. adv. La ce? = pentru ce? Ar fi vrut grozav să-l întrebe la ce i-a intrat în ogradă, însă n-ar fi stat frumos să i-o zică de la obraz. CAMILAR, TEM. 29. La ce-ți trebuie s-o știi? EMINESCU, N. 18. IV. (Rar, introduce un complement de cauză) Pentru, din cauza. La cea mai mică greșeală dregătorească, la cea mai mică plîngere ce i se arăta, capul vinovatului se spînzura în poarta curții, cu o țidulă vestitoare greșealei lui. NEGRUZZI, S. I 143. ♦ Sub acțiunea, în prezența. Teaca neagră, ferecată în alamă și înflorită cu argint a săbiei încovoiate sclipea la soarele verii. SADOVEANU, O. I 480. Albele-i cosițe strălucesc la lună. BOLINTINEANU, O. 106. V. (Introduce un complement de mod) Judecă-mă la dreptate. MARIAN, S. 57. ◊ Loc. adv. La pas v. pas. ◊ Expr. A fi (sau a se avea, a fi certat) la cuțite (cu cineva) v. cuțit. ♦ (Complementul arată măsura) Ziarele vechi se vînd la kilogram. ◊ Expr. La preț sau la prețul de = cu prețul, pe prețul, pentru prețul. Am vîndut merele la prețul de cinci lei kilogramul. VI. (Introduce un complement instrumental) Text scris la mașină. VII. (Introduce un complement de relație) Adună pasările cele mai agere la zbor. ISPIRESCU, L. 75. De trup ești mărunțel, nu-i vorbă, dar la fire ești mare. CREANGĂ, P. 150. Străin la vorbă și la port Lucești fără de viață. EMINESCU, O. I 171. Amîndoi ne potrivim... și la ochi și la uitat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 49. VIII. (Introduce un complement indirect) Cît mac e prin livezi Atîția ani la miri urez. COȘBUC, P. I 59. A mea viață la zeii tăi se-nchină. EMINESCU, O. I 93. Iar la cea măicuță Să nu spui, drăguță, Că la nunta mea A căzut o stea. ALECSANDRI, P. P. 3. Să dea la boi de mîncare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 514. ◊ (După verbe ca «a gîndi») Cînd mă gîndesc la locul nașterii mele, la casa părintească... parcă-mi saltă și acuma inima de bucurie. CREANGĂ, A. 33. Și privind păienjenișul din tavan, de pe pilaștri, Ascultam pe craiul Ramses și visam la ochi albaștri. EMINESCU, O. I 140. ♦ (Învechit și popular) Pentru. Destul e o măciucă la un car de oale. CREANGĂ, P. 258. ♦ De fiecare. Dobînda este de cinci la sută. ▭ Să-mi dai la vită cîte un leu. ȘEZ. V 46. IX. (Pierzîndu-și calitatea de prepoziție) 1. (Cu valoare de numeral nehotărît) Construit cu un substantiv, fie complement direct, fie – rar – subiect, exprimă o cantitate mare. S-a adunat la lume, de nu te mai puteai mișca. ▭ Mînca calul la jar mai pogan de cum ar mînca alții ovăz. RETEGANUL, P. II 10. Spărgea la alune pe nicovală. ISPIRESCU, L. 92. Și mănîncă fata la plăcinte și mănîncă, hăt, bine. CREANGĂ, P. 290. Ei tăia la turci, tăia Pînce bine ostenea. ALECSANDRI, P. P. 146. Croiește la minciuni. NEGRUZZI, S. II 203. 2. (Adverbial) Cam, aproape. Eram amîndoi oameni la 40 de ani. SAHIA, U.R.S.S. 217. Erau la opt mii de voinici. ISPIRESCU, M. V. 20. Un teanc de testemele, în care erau la nouă puduri. CONTEMPORANUL, III 824. ◊ (De obicei urmat de «vreo» sau precedat de «aproape», «ca») Cîți să fi fost?... – Păi, la vreo două sute. PAS, Z. IV 265. Nu făcu ca la o sută de pași și iată că dete peste un tăune. ISPIRESCU, L. 44. B. În prepoziții compuse. I. De la. 1. (Introduce un complement circumstanțial de loc care exprimă punctul de plecare al unei acțiuni în spațiu) Nu vine nici un băiat de la oraș. STANCU, D. 41. De sus, de la postul de observație al ferestrei, Tina Diaconu a urmărit din primele săptămîni mișcările. C. PETRESCU, A. 312. Începea să-și scoată de la brîu săbiile lucitoare care sclipeau sub lumina soarelui. SAHIA, N. 66. ◊ (În corelație cu «pînă la» sau «la») Mingea trecea de la un jucător la altul. 2. (Introduce un complement circumstanțial de timp care exprimă punctul de plecare al unei acțiuni în timp) De la adormirea bătrînului Ștefan-voievod, părintele Moldovei, trecuseră șaptezeci și doi de ani. SADOVEANU, N. P. 5. ◊ Loc. adv. De la o vreme = după un timp, într-un tîrziu. Toată ziua am stat de capul tatei să-mi facă și mie un buhai; ori de nu, batîr un harapnic. – Doamne, ce harapnic ți-oi da eu, zise tata de la o vreme. CREANGĂ, A. 41. Și mergînd tot cum s-a dus, de la o vreme ajunge la împărăție. id. P. 216. ◊ (În corelație cu «pînă la» sau «la») Am mers de la răsăritul pînă la apusul soarelui. 3. (Introduce un complement indirect) Hatmanii au prubuluit și domniile lor vremea și au aflat de la gîște cum că se schimbă. SADOVEANU, N. P. 311. Sînge din sîngele ei și carne din carnea ei am împrumutat; și a vorbi de la dînsa am învățat. CREANGĂ, A. 35. Condeiu-n mînă tu mi-l pui cu silă. De la oricine-un snop de paie seceri. EMINESCU, O. IV 333. De la puterea otomană să nu așteptați nimic mai mult decît înjosire, decît umilire. ODOBESCU, S. III 432. Nu ți-e milă și păcat! De la părinți m-ai luat Și-n răi codri m-ai băgat! ALECSANDRI, P. P. 17. 4. (Introduce un complement circumstanțial de mod, în loc. adj.) De la sine = fără ajutorul nimănui, neîndemnat de nimeni, cu propriile forțe. Națiunea simte că poate face astăzi de la sine mai mult decît ceea ce se vedeau siliți a face părinții noștri. ODOBESCU, S. III 435. 5. Introduce un atribut. a) (Atributul exprimă locul existenței) De cînd te-ai întors nu mai semeni cu nimeni de la noi. DAVIDOGLU, M. 26. Ăsta-i Ile Caraiman de la Runc, tovarăș de cărăușie cu mine. SADOVEANU, N. P. 15. b) (Atributul exprimă proveniența) Aripi are, iar în tolbă-i El păstrează, ca săgeți, Numai flori înveninate De la Gangele măreț. EMINESCU, O. I 236. c) (Atributul exprimă apartenența) Scîrție-n vînt cumpăna de la fîntînă, Valea-i în fum, fluiere murmură-n stînă. EMINESCU, O. I 231. ◊ Loc. adv. De la început v. început. De la coadă v. coadă. II. Pe la. (Dă o nuanță de aproximație, de neprecizie) 1. (Introduce un complement circumstanțial de loc) Să-i duci... pe la iarmaroace. CREANGĂ, P. 109. Cine ești, de unde ești? Pe la noi ce rătăcești? ALECSANDRI, P. II 11. 2. (Introduce un complement circumstanțial de timp) Aseară pe la sfințit Cu alta te-ai întîlnit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 247. III. Pînă la. 1. (Introduce un complement circumstanțial de timp care arată durata, extensiunea în timp) Ia, am fost și eu, în lumea asta, un boț cu ochi, o bucată de humă însuflețită, din Humulești, care nici frumos pînă la douăzeci de ani, nici cuminte pînă la treizeci și nici bogat pînă la patruzeci nu m-am făcut. CREANGĂ, A. 71. Ți-ai luat urît pe-o noapte Și ți-o fi pînă la moarte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 247. 2. (Introduce un complement circumstanțial de loc) Pînă la dumnezeu, sfinții îți ieu sufletul. CREANGĂ, P. 28. 3. (Introduce un complement circumstanțial de mod, în expr.) (Toți) pînă la unul = absolut toți.

rezemat, ~ă a [At: AETHIOPICA, 81^v/16 / V: ~zim~, răzăm~, răzi~, răzm~, răsm~ / Pl: ~ați, ~e / E: rezema] 1 (D. lucruri; uneori precedat de verbe care exprimă o stare) Care este sprijinit Si: proptit. 2 (D. ființe) Care se sprijină ca să nu cadă, să se odihnească etc. 3 (Îe) A sta ~ în bâtă A se baza pe forță. 4 (Fig; adesea udp „pe”, rar „asupra” etc.) Care se bizuie pe ceva Si: întemeiat.

MOD¹ s. n. 1. Fel, chip (de a fi, de a se manifesta al cuiva sau a ceva, de a se desfășura al unei activități). Cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 229. Noao moduri de silloghismi. MICU, L. 107/5. Ceucei îi era rușine a se arăta în moda sa cea firească. ȚICHINDEAL, F. 155/3. Minte cea pruncească nu e vreadnicâ să gîndească la ceale din urmă . . . După acestași mod și omul, carele de nemica de altă nu se grijasce, ci numai ca să fie sătul. id. ib. 244/8, cf. BUDAI-DELEANU, LEX., lb. Pedantismul este vroința. . . de a lega limba noastră de modul declinațiilor unei limbe străine. RUSSO, S. 53, cf. CREANGĂ, A. 87. Am reprodus o pagină întreagă din articolul d-lui Maiorescu, pentru că ea caracterizează foarte bine modul d-sale de a scrie. GHEREA, ST. CR. II, 60. Bătu la ușă tare. Tincuța se pieptăna. – Cine-i, întrebă ea, supărată de modul cum bătea. D. ZAMFIRESCU, T. S. 35. Pentru fiecare nemulțumire, durere sau bucurie . . . [poporul] are modul lui particular de a se exprima. HOGAȘ, DR. II, 179. Enache Damian . . . are un curios mod de a pricepe mîncarea „pînii și sării” Moldovei. IBRĂILEANU, SP. CR. 120. Comandantul „Elisabetei” ține un cuvînt de laudă și mulțumire pentru modul binevoitor și călduros cu care am fost primiți. BART, S. M. 28. Pornind de la modul de a crea al poporului, Eminescu el-însuși scrie doine și cîntece pe care cu greu le distingi de realizările proprii ale poporului. BENIUC, P. 20. ◊ (Ec. pol.) Mod de producție = unitatea dialectică dintre forțele și relațiile de producție, care caracterizează o orînduire socială și o determină istoricește. La baza societății omenești stă modul de producție a bunurilor materiale necesare existenței oamenilor. CONTEMP. 1948, nr. 106, 4/1. Modul de producție al vieții materiale determină întreaga viață socială, politică și spirituală în general. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2 608. Istoria societății este istoria modurilor de producție, care se succed de-a lungul veacurilor, istoria dezvoltării forțelor de producție și a relațiilor de producție. V. ROM. ianuarie 1954, 225. ◊ (Precedat de prep. „în”, „întru”, impropriu „la”, învechit „cu”, și urmat de un atribut sau de o propoziție atributivă, exprimă sau subliniază sensul adverbial al construcției) Trupul nostru sîntem datori a-l hrăni cu mod de măsură, ca să fie sănătos. ȚICHINDEAL, F. 272/24, cf. BUDAI-DELEANU, LEX. O sorginte trebui studiată în text și-n context, cunoscîndu-se într-un mod filologic limba originalului. HASDEU, I. C. I, IX. Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sînt Într-un mod fatal legate de o mînă de pămînt. EMINESCU, O. I, 136. Slăbisem într-un mod care mă dispera. CAMIL PETRESCU, U. N. 160. Delegatul lui Soleiman, care-i însoțea în mod prietenesc, zicea el, îi pofti să renunțe să mai caute locuință. id. O. III, 102. Se leagă în mod organic de întreaga operă uriașă a statului proletar. SAHIA, U.R.S.S. 75. Succesele dobîndite nu ne-au împiedicat însă să analizăm în mod critic munca noastră. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2 373. Sfaturile populare, ai căror deputați sînt aleși de masele muncitoare, sînt organe care înfăptuiesc în mod real conducerea de stat. CONTEMP. 1953, nr. 371, 2/5. ♦ (Gram.; în sintagmele) Adverb de mod = adverb care arată felul cum apare acțiunea, starea sau însușirea exprimată de un verb. Complement circumstanțial de mod = complement circumstanțial care arată cum sau în ce măsură se desfășoară sau apare, la un moment dat, o acțiune, o stare sau o însușire. Propoziție circumstanțială de mod = propoziție care arată felul cum se desfășoară acțiunea din regentă sau cum se înfățișează o calitate din regentă. La propoziția circumstanțială de mod propriu-zisă, iarăși, nu se vorbește de posibilitățile ei de contragere, deși posibilități sînt și aici. SCL 1956, 129. ♦ Cale, procedeu, mijloc (II 2), modalitate (1), sistem, metodă (4). Frumos mod de a-i izbîndi, cu armele, nu cu hicleșugul ! (a. 1694). FN 45, cf. CANTEMIR, IST. Aflat-au mod și organ ca acela pren carele a. . . turbura [țara] și în grele bănuieli despre stăpînitori a o băga. R. GRECEANU, CM II, 179, cf. 180. Nu era alt mod a face, fără cît pre acea cale a merge (începutul sec. XVIII). MAG. IST. II, 161/15. Omul cel rău totdeuna caută mod se facă rău. ȚICHINDEAL, F. 126/19. Noi ne mărginim a vorbi despre modurile cum poate reuși exametrul în limba română. HELIADE, O. II, 164. Ilieș află moduri a scăpa și a întra în Moldova. ASACHI, S. L. II, 34. Modul de administrare al moșiilor Sf. Locuri este. . . vicios (a. 1855). URICARIUL, IV, 438/8. Nu mă voi întinde a descrie modul lucrării minelor. NEGRUZZI, S. I, 312. Iată modul ce întrebuință: cînd se crăpa de ziuă, Păturică se afla lîngă ușa postelnicului. FILIMON, O. I, 123. Dintre toate modurile de călătorit, cel mai plăcut și mai comod este fără îndoială malposta. ALECSANDRI, O. P. 277. Despre diferitele moduri prin cari se dobîndește proprietatea. HAMANGIU, C. C. Stau. . . și moina cade, apă, glod. . . Să nu mai știu nimic, ar fi un singur mod. BACOVIA, O. 49. O diversitate de moduri și forme poetice, de la tonul combativ, mobilizator. . . la cel grav. CONTEMP. 1949, nr. 158, 9/4. ◊ E x p r. (Transilv. și Ban.) Nu e mod = (urmat de un verb la modul conjunctiv, infinitiv sau supin) nu se poate, nu e posibil, nu e chip. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB. Șî domnii ș-or judeca. . . Că nu-i mod a ne lăsa. T. PAPAHAGI, M. 36. Hei, tu, mîndruluțule, Cînd cu tine mi-am șezut, Noapte-a fost, nu s-a văzut, Amu-i ziuă și te văd, Cu tine nu-i mod să șed. BUD, P. P. 36. Nu-i modu dă scăpat. ALR II 3 570/76, cf. 3 570/36. (Învechit) A face mod v. f a c e. (Învechit) A (nu) avea mod (să. . . sau de a . . .) = a (nu) avea posibilitatea (să . . . sau de a . . .). Cea ceată de ostași înghesuiți, n-au mod nici de a fugi, nici de a să bate (a. 1694). FN 38. 2. Categorie gramaticală specifică verbului, prin care se exprimă felul cum prezintă vorbitorul acțiunea; fiecare dintre formele flexionare ale verbului prin care se exprimă această categorie. Modele sîntu cinci; indicativă, adică arătătoare (sau hotârîtoare), (imperativă., adică poruncitoare), (otativă, adică rîvnitoare), (congiuntivă, sau adăogătoare) (și infinitivă, adică nesăvîrșitoare, sau nehotărîtoare). VĂCĂRESCUL, GR. 61/6. Verburile au și chipuri (moduri) care sînt cinci. TEMPEA, GRAM. 103/8. La români sînt patru forme ale vorbelor [= verbelor], care, precum și la latini, și la italieni se cunosc din modul infinitivu. MAIOR, IST. 246/27. Verburile se conjugă; au numere, timpi, moduri și persoane. PLEȘoiANU, c. 132/21. Modurile... sînt niște chipuri d-a arăta însemnarea verbului. GR. R. (1835), 40/6. Ceea ce gramatica clasică numește mod, nu e altceva decît mijlocul formal prin care vorbitorul arată ce rol joacă conținutul enunțării în viața sufletească a vorbitorului. PUȘCARIU, L. R. I, 123. Astăzi „oi pleca” este simțit mai mult ca un mod (modul posibilității, al îndoielii etc.) decît ca un timp. IORDAN, STIL. 154. Numai modurile așa-zise personale pot funcționa ca predicat. id. L. R. 562. Modul este categoria gramaticală a verbului, prin care se definește acțiunea din punctul de vedere al realizării ei. GRAUR, I. L. 151. 3. (Învechit, rar) Exemplu, pildă, model. Să dați pruncilor voștri din pírga tinereațelor modul faptelor bune. ȚICHINDEAL, F. 6/19. Puțini sînt în lume. . . carii ar lua loruși spre mod pre vulpoiul acesta. id. ib. 15/6. 4. (Muz.) Caracterul unei succesiuni de sunete care alcătuiesc o piesă muzicală, determinat de o anumită ordine și natură a intervalelor componente și de o anumită funcție a diferitelor sunete față de sunetul fundamental. Principalele defecte ce moșteni muzica noastră de la cea orientală sînt: alterarea modurilor . . . și urîtul obicei de a pronunța sunetele muzicale cu vocea nazală. FILOMN, O. II, 214, cf. DER. ◊ Mod major v. m a j o r (4). Mod minor v. m i n o r (3). – Pl.: moduri. – Și: (învechit, 1, 2) modă s. f. – Din lat. modus, it. modo, fr. mode.

*ton n., pl. urĭ (vgr. tónos, tensiune, ton, forță tonică, accent, d. teino, întind). Înălțimea vociĭ orĭ sunetuluĭ: ton grav, ascuțit. Fig. Felu vociĭ, aeru cu care vorbeștĭ: ton umilit, mîndru. Caracteru stiluluĭ: ton nobil. Modu de a se exprima, de a se prezenta: tonu curțiĭ. Muz. Intervalu dintre doŭă note care se succed diatonic pe gamă (V. perdea). Gama în care e conpusă o melodie: tonu luĭ fa se arată pintr’un bemol la cheĭe. O mică pĭesă accesorie care modifică tonalitatea unor instrumente muzicale cu aer (cu suflare). A da tonu, a regula moda saŭ obiceĭurile, a sili lumea să te imiteze. A schimba tonu, a-țĭ schimba vorba, atitudinea, procedura. Bunu ton (fr. le bon ton), buna educațiune, vorbă și maniere distinse: un tînăr de bun ton. Pict. Gradu de forță (de strălucire) al colorilor.

ELEMENT I. s. n. 1. (ant.) fiecare dintre cele patru componente primordiale (focul, aerul, apa, pământul) ale corpurilor și fenomenelor naturii. 2. (pl.) fenomene, forțe ale naturii. 3. parte componentă a unui întreg, a unui ansamblu. ♦ (lingv.) ~ de compunere = temă, cuvânt împrumutat, fără existență independentă, numai în compunerea de tip savant; ~ de relație = cuvânt sau locuțiune care exprimă raporturi sintactice. ◊ membru al unei colectivități etc. 4. (chim.) corp simplu, care în combinație cu alte asemenea corpuri, dă naștere corpurilor compuse. 5. (fig.) mediu în care trăiește o ființă. ♦ a fi în ~ul său = a fi într-o situație favorabilă. 6. (mat.) obiect fizic sau al gândirii cu care se formează o mulțime. 7. celulă a unei pile electrice. 8. (pl.) principiu, noțiune de bază a unei discipline, a unei teorii etc. II. s. m. fiecare dintre piesele componente ale unui radiator de calorifer. (< fr. élément, lat. elementum)