lânariță s.f. (bot.; reg.) 1 v. Albumeală. Albumiță. Floare-de-colț. Floarea-reginei (v. floare) (Leontopodium alpinum). 2 v. Bumbăcariță (Eriophorum latifolium). 3 v. Firicică (Filago germanica). 4 v. Flocoșele (Filago arvensis). 5 v. Parpian (Antennaria dioica).

lânărică s.f. (bot.; reg.) 1 Gnaphalium uliginosum; <reg.> iarbă-de-apă, iarbă-flocoasă, iarbă-lânoasă, siminoc, zifnă. 2 v. Albumeală. Albumiță. Floare-de-colț. Floarea-reginei (v. floare) (Leontopodium alpinum). 3 v. Bumbăcariță (Eriophorum angustifolium).

linte s.f. I (bot.) 1 Lens culinaris; <pop.> făsuică, făsuiță, <reg.> mazăre, mazăre-colțurată. 2 (art.) lintea-pratului = a Lathyrus pratensis; <rar> latir, <reg.> bobușor, linte-albă, măzăriche, săgețele (v. săgețică), somnoroasă (v. somnoros); b (reg.) v. Albumeală. Albumiță. Floare-de-colț. Floarea-reginei (v. floare) (Leontopodium alpinum); c (reg.; și linte-de-praturi, linte-sălbatică) v. Bob-de-țarină (v. bob¹) (Lathyrus sylvester); d (reg.) v. Măzăriche (Vicia dumetorum); e (reg.; și linte-neagră, art., lintea-cucului) v. Orăstică (Lathyrus niger și Lathyrus vemus); f (reg.; și linte-neagră, linte-de-rât) v. Oreșniță (Lathyrus tuberosus); (reg.) linte-albă v. a Bob-de-țarină (v. bob¹) (Lathyrus platyphyllos); b Lintea-pratului (Lathyrus pratensis); linte-broștească = linte-de-apă = linte-de-baltă = linte-sălbatică = (art.) lintea-bălților = lintea-broaștei = lintea-broaștelor v. Lintiță (Lemna minor, Lemna gibba, Lemna trisulea, Lemna arrhiza etc.); linte-sălbatică v. Borceag. Măzăriche (Vicia sativa). II 1 (med., med. vet.; pop.) v. Cisticercoză. Trichineloză. Trichinoză. 2 (anat.; înv.) v. Cornee. 3 (înv.) v. Lentilă. Sticlă. Sticlă de ochelari. III (la pl. linți) 1 (zool.; pop.) v. Cisticerci. 2 (iht.; reg.) v. Lapți.

FLOARE, flori, s. f. I. 1. Parte a plantei care cuprinde organele de reproducere sexuată și care are de obicei o corolă frumoasă și variat colorată. ◊ (La sg. cu înțeles colectiv) Salcâmi plini de floare. ◊ Loc. adj. În floare = (despre plante) înflorit, în perioada înfloririi; fig. (despre oameni) în toată strălucirea, în plină putere, frumos, zdravăn. În floarea vârstei = tânăr. ◊ Expr. Floare la ureche = lucru de puțină importanță sau gravitate, foarte ușor de rezolvat. De florile mărului sau de flori de cuc = în zadar, degeaba, gratuit. Copil din flori = copil nelegitim, bastard. A strânge degetele floare = a strânge degetele cap la cap. 2. Orice plantă (erbacee) care face flori (I 1) colorate. 3. Compuse: floarea-soarelui = plantă erbacee cu tulpina înaltă, cu floare mare, galbenă, îndreptată spre soare, cultivată pentru semințele ei oleaginoase; sora-soarelui (Helianthus annuus); (reg.) floarea-brumei = brândușă; (reg.) floare-domnească = a) garoafă; b) garofiță-de-munte; floare-de-colț sau floarea-reginei, floarea-doamnei = mică plantă erbacee, cu frunzele albicioase, pufoase și ascuțite, dispuse în jurul inflorescenței, care crește pe crestele stâncoase ale munților; albumeală, albumiță, edelvais (Leontopodium alpinum); floare-de-leac = plantă cu flori galbene-aurii, cultivată ca plantă decorativă (Ranunculus repens); floarea-Paștelui = mică plantă erbacee a cărei tulpină face o singură floare, de culoare albă sau roz (Anemone nemorosa); flori-de-paie = plantă originară din Australia, cu flori dispuse în capitule de diferite culori, care par uscate ca paiele; imortele (Helichrysum bracteatum). II. P. anal. 1. Desen, broderie, cusătură în formă de floare (I 1). 2. Strat de mucegai care se formează la suprafața vinului, a laptelui acru etc. 3. (Chim.; în sintagma) Floare de pucioasă (sau de sulf) = pulbere de pucioasă, produsă prin sublimarea sulfului. 4. Extremitatea caracterelor tipografice care poartă semnul grafic ce urmează a fi imprimat. ♦ Extremitatea lățită a cuiului (care se lovește cu ciocanul). ♦ (În sintagma) Floarea cheii = partea cheii care intră în broască sau în lacăt. III. Fig. Partea cea mai aleasă, cea mai de seamă; frunte, elită, spumă, cremă. ◊ (Cu sens superlativ, prin repetarea cuvântului ca atribut) Era floarea florilor. IV. (Înv.) Culoare. – Lat. flos, -ris.^[1]

EDELVAIS s. n. (Bot.) Floare-de-colț. [Scris și: edelweiss] – Din germ. Edelweiss.

STELUȚĂ, steluțe, s. f. I. Diminutiv al lui stea (I 1); stelișoară. ♦ Fig. Scânteie. II. P. anal. 1. Obiect, desen etc. în formă de stea (mică). ♦ Asterisc. 2. (La pl.) Pastă făinoasă tăiată în formă de stea (care se pune în supă). 3. Cusătură în formă de stea. 4. Pată de păr alb pe fruntea unor animale. 5. Fulg de zăpadă. 6. Stea (II 2) (mică). III. 1. Plantă erbacee cu frunze ovale și cu flori albe (Stellaria nemorum). 2. Compus: steluțe-de-munte = floare-de-colț. – Stea + suf. -uță.

EDELVAIS s. v. albumeală, albumiță, floarea-reginei, floare-de-colț.^[1]

FLOARE s. 1. (BOT.) (Transilv., Ban. și prin Mold.) pană. (Poartă o ~ la pălărie.) 2. (BOT.) floarea-călugărului (Saponaria vaccaria) = (reg.) văcărică, văcariță; floarea-cucului (Lychnis flos cuculi) = (reg.) cuculeasă; floarea-miresei (Spiraea vanhouttei) = (rar) spirea; floarea-paștelui (Anemone nemorosa) = (reg.) găinușe (pl.), oiță, păscuță, păștiță, turculeț, floarea-oștilor, floarea-păsărilor, floarea-vântului, pâinea-paștelui; floarea-paștilor v. păștiță; floarea-păsărilor v. păștiță; floarea-raiului (Chrysanthemum cinerariifolium) = (prin Munt.) mușețel; floarea-reginei (Leontopodium alpinum) = albumeală, albumiță, floare-de-colț, (rar) edelvais, (reg.) flocoșele (pl.), steluță, floarea-doamnei; floarea-soarelui (Helianthus annuus) = (înv. și pop.) soarea-soarelui, (pop.) sora-soarelui, (reg.) rază, rujoancă, soreancă, răsarea-soarelui, ruja-soarelui, (Mold.) răsărită, sorică; floarea-vântului-galbenă v. păștiță; floare-de-colț v. floarea-reginei; floare-de-leac (Ranunculus repens) = (reg.) bujorel, galbenele (pl.), piciorul-cocoșului; floare-de-perină (Anthemis tinctoria) = (reg.) iarbă-de-perină; flori-de-paie (Helichrysum bracteatum) = imortelă, (rar) nemuritoare, (reg.) cununiță. 3. (pop.) spumă. (~ vinului.) *4. (fig.) caimac, smântână, spumă. (El a cules ~, nouă ne-a lăsat ce-a fost mai prost.)

FLOAREA-DOAMNEI s. v. albumeală, albumiță, floarea-reginei, floare-de-colț.

FLOCOȘELE s. pl. v. albumeală, albumiță, curcubeu, floarea-reginei, floare-de-colț, parpian.

STELUȚĂ s. v. albumeală, albumiță, bătrâniș, bumbișor, floarea-reginei, floare-de-colț, licurici, rocoțea, scânteiuță.

floare-de-colț s. f., g.-d. art. florii-de-colț; pl. flori-de-colț

EDELVAIS m. Plantă erbacee cu frunze albicioase dispuse în jurul inflorescenței, care crește pe crestele munților; floare-de-colț. /<germ. Edelweiss^[1]

EDELVAIS s.m.invar. Plantă erbacee perenă din familia compozeelor, cu inflorescențe compuse din capitule înconjurate de bractee albe și păroase, care crește în munți; floarea-reginei, floarea-doamnei, albumiță, floare-de-colț. [Pron. -vais, scris și edelweiss. / < germ. Edelweiss].

potorel¹, potorei, s.m. (reg.; compus) potorei-albi = floare-de-colț.

EDELVAIS s. m. inv. plantă erbacee perenă din familia compozeelor, cu inflorescențe compuse din capitule înconjurate de bractee albe și păroase, care crește în munți; floarea-doamnei, albumiță, floare-de-colț. (< germ. Edelweiss)

ARGEȘ 1. Rîu, afl. stg. al Dunării, la Oltenița; 344 km. Izv. din culmea principală a M-ților Făgăraș prin doi afl. (Buda și Capra) și trece prin Curtea de Argeș și Pitești. În cursul superior s-a construit un sistem hidroenergetic constituit din 16 hidrocentrale, cu o putere instalată totală de 467 MW; în cadrul acestui ansamblu se remarcă barajul (166,6 lățime) și lacul de acumulare Vidraru (14 km lung.). În cursul inf., în aval de Mihăilești, s-au efectuat lucrări de amenajare complexă. Afl. pr.: Vîlsan, Rîul Doamnei, Dîmbovița, Sabar (pe stg.), Neajlov (pe dr.). Denumit în antichitate Ordessos. 2. Cetate atestată documentar în 1330, situată pe rîul Argeș, pe locul actualului oraș Curtea de Argeș. 3. Jud. în partea central-sudică a României, în bazinul superior al rîului cu același nume; 6.801 km² (2,86 la sută din supr. țării); 681.735 loc. (1991), din care 43,3 la sută în mediul urban; densitate: 92,5 loc./km². Reșed.: municipiul Pitești. Orașe: Cîmpulung, Colibași, Costești, Curtea de Argeș, Topoloveni. Comune: 93. Relief variat: în N o zonă muntoasă (versantul meridional al M-ților Făgăraș, masivele Frunți, Ghițu, Iezer-Păpușa și prelungirile M-ților Leaota și Piatra Craiului), în centru o reg. deluroasă, cunoscută sub numele de Muscelele Argeșului (Subcarpații Getici) formate dintr-o serie de dealuri înalte (Mățău, Ciocanu, Chicera ș.a.) – ce alternează cu depr. subcarpatice Cîmpulung, Brădetu, Arefu ș.a. și partea de E a Pod. Getic (platformele A., Cîndești și Cotmeana cu alt. de 400-600 m), iar în S o zonă de cîmpie (Cîmpia Înaltă a Piteștiului și Cîmpia Găvanu-Burdea). Climă temperat-continentală cu temp. medii anuale ce prezintă diferențieri altitudinale (-2 °C pe crestele M-ților Făgăraș, 6 °C în zona deluroasă și de podiș și 10 °C în cîmpie). Precipitații medii anuale variabile în funcție de alt. (600 mm în cîmpie, 700-800 mm în reg. deluroasă și de podiș și peste 1.400 mm în zona montană). Vînturi dominante dinspre NV și NE. Rețeaua hidrografică este reprezentată în principal de cursul superior al A, care colectează majoritatea rîurilor de pe terit. jud. A. (Vîlsan, Rîul Doamnei, Rîncăciov, Bascov, Glimbocel ș.a.), iar pe cursul superior al Argeșului s-a amenajat un sistem de lacuri de acumulare (cel mai mare fiind Vidraru) pentru valorificarea potențialului hidroenergetic. Resurse naturale: țiței (Moșoaia, Leordeni, Vedea, Miroși, Merișani, Bogați etc.), lignit (Poienarii de Muscel, Berevoiești, Jugur, Godeni, Boteni, Schitu Goești), sare (Slătioarele), calcare ornamentale (Albeștii de Muscel), calcare pentru ciment (Mateiaș, Dragoslavele), argile (Budeasa, Cîmpulung, Leordeni), gips (Stănești, Corbșori, Oești), ape minerale clorurate, slab iodurate, sulfuroase etc. (Brădetu, Bughea de Sus ș.a.), păduri. Economia. Pr. produse ins. realizate în jud. A. sînt: energie electrică (termocentralele Pitești, Schitu Golești și salba celor 16 hidrocentrale de pe rîul Argeș; Cumpănița, Arefu-Căpățîneni, Oești, Albești, Cerbureni, Valea Iașului, Curtea de Argeș ș.a.), autoturisme de oraș – „Dacia” Colibași) și de teren – „ARO” (Cîmpulung), motoare electrice și produse petrochimice (Pitești), mat. de constr. (Pitești, Cîmpulung, Costești, Valea Mare-Pravăț), stofe și conf. (Pitești, Curtea de Argeș), încălț. (Pitești), mobilă, parchete, cherestea (Pitești, Stîlpeni, Curtea de Argeș, Cîmpulung, Rucăr), tananți (Pitești), articole de porțelan și electrotehnice (Curtea de Argeș), produse alim. diverse (Pitești, Curtea de Argeș, Băiculești, Topoloveni, Ștefănești, Costești). Agricultura are o structură variată. În 1989, în structura culturilor de cîmp predominau supr. cultivate cu porumb (54.583 ha), urmate de cele de grîu și secară (41.765 ha), plante de nutreț (35.746 ha), plante uleioase, orz și orzoaică, cartofi, legume etc. Pomicultură (predominant meri și pruni); viticultură (podgoriile Ștefănești și Leordeni sprecializate în producția de struguri pentru vinuri albe). În 1990, sectorul zootehnic cuprindea: 348,5 mii capete ovine, 178,9 mii capete bovine, 222 mii capete porcine, 2.921 mii capete păsări; apicultură. Căi de comunicație (1990): 225 km căi ferate și 2.660 km drumuri publice, dintre care 555 km modernizate. În cadrul traficului rutier o însemnătate deosebită o au șoseaua transfăgărășană și autostrada Pitești-București. Unitățile de învățămînt, cultură și artă (1989-1990): 482 școli generale, 33 licee, un institut de învățămînt superior (Pitești), un teatru de stat (Pitești), 189 cinematografe, muzee, case memoriale (ale poetului George Topîrceanu la Nămești, compozitorului George Ștefănescu la Căpățîneni și dramaturgului Tudor Mușatescu la Cîmpulung), 823 biblioteci etc. Turism. Prin peisajul variat (vf. semețe ale M-ților Făgăraș, peștera și cheile Dîmbovicioarei, lacurile glaciare, lacul de acumulare Vidraru etc.), cu frecvente specii rare de floră și faună, declarate monumente ale naturii (floarea de colți, garofița Pietrii Craiului, capra neagră, zăganul etc.), prin vestigii istorice (cetatea Poienari) și monumentele arhitectonice (bisericile din Pitești, Cîmpulung și Curtea de Argeș, culele de la Retevoiești și Țițești, conacul din Golești, mănăstirea Negru-Vodă din Cîmpulung), prin rezervațiile paleontologice (Suslănești) și geologice (Albești), prin originalitatea și varietatea elementelor folclorice și etnografice, prin baza materială diversă (hoteluri, moteluri, cabane etc.), jud. A. se înscrie printre jud. țării cu un ridicat potențial turistic. Indicativ auto: AG.

BÎLEA, lac glaciar în M-ții Făgăraș, la 2.034 m alt.; 0,46 km². Ad. max.: 11 m. Din el izv. rîul cu același nume (22,5 km). Punct turistic. Cabană. Pe aici trecea șoseaua transfăgărășană (inaugurată în 1974). Linie de teleferic (804 m diferență de nivel) între Bîlea-lac și Bîlea-cascadă (inaugurată în 1975). În jurul lacului B., există rezervația naturală complexă omonimă (120,40 ha), cu vegetație variată, constituită din tufărișuri de smîrdar (Rhododendron kotschyi) și merișor (Vaccinium vitis-idaea) și numeroase alte plante, printre care rogozuri (Carex pyrenaica, C. dacica), garofița de munte (Dianthus compactus), floarea de colți (Leontopodium alpinum).

ALBUMEALĂ, albumele, s. f. (Bot.) Floare-de-colț. – Din lat. albumen + suf. -eală

CALCICOLĂ (< fr.; {s} lat. calc- „var” + colo „a locui”) adj. Plantă ~ = plantă care vegetează pe soluri bogate în carbonat de calciu sau pe stîncării de calcare (ex. floarea-de-colți, vița de vie); plantă calcifilă.

CĂLIMANI, Munții ~, masiv vulcanic în NV Carpaților Orientali, între cursul superior al Mureșului la S și depr. Dornelor la N. Alt. max.: 2.100 m (vf. Pietrosu). Trăsături tipic alpine în zona înaltă, cu urme glaciare și pășuni alpine. Zăcăminte de sulf. Izv. carbogazoase. Forme de vulcanocarst (peșterile „Palatul de ciocolată” și „Luanei”) și stîncile „12 Apostoli”. Rezervație naturală complexă (200 ha), declarată în 1990 parc național, cu numeroase specii rare și monumente ale naturii, ca: zîmbrul (Pinus cembra), tisa (Taxus baccata), smîrdanul (Rhododendron kotschyi), floarea de colți (Leontopodium alpinum) etc. Printre păsări se întîlnesc cinghița alpină (Montifringilla nivalis), cocoșul de mesteacăn (Tetrao urogallus), ierunca (Tetrastes bonasia), iar mamiferele sînt reprezentate de rîs (Lynx lynx), jder (Martes martes) etc.

CEAHLĂU 1. Masiv muntos, situat în Carpații Orientali, între Valea Bistriței la E, a Bistricioarei la N și a Bicazului la S. Este alcătuit în special din conglomerate, care dau în relief forme pitorești (abrupturi, turnuri, colți). Alt. max.: 1.907 m (vf. Ocolașu Mare). Importante obiective turistice (cascada Duruitoarea, Căciula Dorobanțului, Turnul lui Budu, cabane, la poale stațiunea Durău ș.a.). Rezervație complexă (4.073 ha) declarată în 1990 parc național, cu numeroase endemisme carpatice (coada șoricelului, garofița de munte, vulturica etc.), rarități floristice (vulturica de Pojorîta, ghințura ș.a.), monumente ale naturii (papucul doamnei, floarea de colți, tisa etc.) și unele dintre cele mai frumoase exemplare de larice din țară, cunoscute și sub denumirea de zadă, „stejarul munților” sau „crin”, de unde și denumirea rezervației naturale „Polița cu Crini”. 2. Com. în jud. Neamț, la poalele masivului Ceahlău, pe malul lacului de acumulare Izvorul Muntelui; 2.470 loc. (1991). Expl. forestiere. Centru turistic. În apropiere, stațiune arheologică din Paleoliticul mijlociu și tîrziu.

COMISIA PENTRU OCROTIREA MONUMENTELOR NATURII, instituție înființată în anul 1930, sub denumirea de Comisiunea Monumentelor Naturii; este afiliată Academiei Române (din 1950); are sarcina de a inventaria monumentele naturii și de a adopta măsuri pentru ocrotirea lor. Pînă în prezent a delimitat c. 400 de rezervații naturale (ex. Parcul național Retezat, Polița cu Crini din Ceahlău, Valea Fagilor din N M-ților Măcin, Pădurea Letea, lacul și pîrîul Pețea etc.) și a declarat monumente ale naturii o serie de elemente floristice (ex. laleaua Cazanelor, floarea de colți) și faunistice (ex. rîsul, nagîțul, ciocîntorsul). C. a propus, pe baza unor studii fundamentate, constituirea a încă 11 parcuri naționale (Rodna, Călimani, Ceahlău, Piatra Craiului, Delta Dunării ș.a.) realizate în 1990 și reglementarea prin legi a protecției mediului înconjurător.

PIATRA CRAIULUI, masiv muntos în E Carpaților meridionali, în SV depr. Brașov, între valea Bârsei la N, culoarul Bran-Rucăr la E și valea Dâmboviței la V; alcătuit din calcare jurasice și conglomerate cretatice. Alt. max.: 2.238 m (vf. La Om sau Piscul Baciului). Are aspectul unei creste înalte, orientată NE-SV, lungă de 25 km. Forme carstice (peșteri, chei, doline, lapiezuri ș.a.); o mare suprafață de grohotiș pe latura de E. Prezintă mai multe vârfuri ascuțite (La Om, Țimbalu Mic 2.198 m, Turnu 1.923 m ș.a.), forme insolite, rezultate în urma acțiunii de eroziune (hornuri, trene deluvio-proluviale) și o suită de trepte numite „brâie” sau „polițe” structurale. Inclusă în Parcul național P.C. (14.800 ha), care cuprinde și un complex de chei din culoarul Rucăr-Bran (cheile Brusturelui, cheile Dâmboviței, cheile Dâmbovicioarei, cheile Ghimbavului ș.a.). În cadrul parcului se află o rezervație naturală complexă, floristică și faunistică, cuprinzând diverse rarități floristice, printre care garofița Pietrii Craiului (Dianthus callizonus), endemism strict local, omagul, macul galben, sângele voinicului ș.a. Tot aici se găsesc numeroase plante ocrotite, ca de pildă floarea de colți, smirdarul, bulbucul de munte ș.a., relicte glaciare (Ligularia sibirica) și alte plante rare. Fauna este abundentă, specialiștii considerând că aici se află una dintre cele mai mari concentrări de urs brun, lup și râs din Europa, ceea de a determinat includerea Parcului național P.C. în programe speciale de cercetare. Se mai întâlnesc și cocoșul de munte, capra neagră, acvila de stâncă ș.a., specii ocrotite de lege. Printre formele carstice se remarcă Cerdacul Stanciului (o arcadă cu diametrul de 8 m), avenul Vlădușca, avenul de sub vârful Grind. Alpinism; importanță turistică.

SIMA, Ion (1898-1985, n. Pericei, jud. Sălaj), pictor român. Portrete, peisaje și naturi moarte, evidențiind remarcabile calități de colorist și sensibilitate lirică („Flori roșii”, „Colț de atelier”).

PIETRELE DOAMNEI, stâncă zveltă în masivul Rarău, alcătuită din calcare mezozoice, de forma unei prisme triunghiulare, ca rezultat al eroziunii diferențiale. Lipsită de vegetație. Declarată monument al naturii. La baza ei apar plante rare ca ochii șoricelului, papucul doamnei, floarea de colț ș.a.

!floare-de-colț (plantă) s. f., g.-d. art. florii-de-colț; pl. flori-de-colț

RETEZAT, Munții ~, masiv muntos în V Carpaților Meridionali, situat între depr. Hațeg-Pui (la N,) depr. Petroșani (ESE), valea Râului Mare (V) și m-ții Vâlcan, de care este despărțit prin Valea Soarbele, Paltina și Lăpușnicu Mare (S). M-ții R. sunt alcătuiți din granite, granodiorite, șisturi cristaline și petice de calcar (în S), unde apar frecvente forme carstice. Prezintă vaste platforme de eroziune, etajate, precum și versanți abrupți și piscuri semețe. M-ții R. au peste 20 de vârfuri care depășesc 2.000 m alt., printre care: Peleaga (2.509 m), Custura (2.457 m), Bucura (2.433 m) ș.a. În m-ții R. se găsesc cele mai multe și mai evidente urme ale glaciației cuaternare din Carpații românești, care le conferă o înfățișare tipic alpină, cu circuri și văi glaciare, custuri dantelate, morene, câmpuri de grohotișuri, peste 80 de lacuri glaciare (Bucura, Zănoaga, Galeșu, Tău Negru, Tău Mare, Ana, Lia, Viorica ș.a.). Partea sudică, calcaroasă (numită și R. Mic) cuprinde masivele Piule – Piatra Iorgovanului, foarte spectaculoase, dominând prin abrupturi stâncoase în cursul superior al Jiului. Prezintă chei (ale Butei, Scorotei), peșteri, avene. Partea de est (între Râu Bărbat și Jiul de E), mai joasă (alt. max. 1.792 m) este cunoscută și sub numele de Tulișa. R. reprezintă unul dintre cele mai frecventate obiective turistice ale țării, fiind accesibili dinspre depr. Hațeg și Petroșani. Masivul R. este un important nod orohidrografic din care pornește o densă rețea de râuri cu debite bogate și potențial hidroenergetic ridicat (Râu Mare, Nucșoara, Valea Rea, Râu Bărbat ș.a.). Versanții sunt bine împăduriți. La peste 1.800 m alt. se află domeniile tufărișurilor subalpine și ale pășunilor alpine, unde se dezvoltă țăpoșica (Nardus stricta), păiușul (Festuca airoides), iarba vântului (Agrotis rupestris) ș.a. În v m-ților R., în bazinetul numit Gura Apelor, pe Râu Mare s-a construit cel mai mare baraj de pe râurile interioare ale țării. În partea centrală și sudică a m-ților R. se află Parcul Național Retezat (54.400 ha), înființat în 1935 din inițiativa și prin eforturile savanților Emil Racoviță și Alexandru Borza și inclus (1980) în rețeaua mondială a rezervațiilor biosferei. În interiorul lui (în zona lacul Gemenele – Tău Negru – Valea Dobrunului), o supr. de 1.629,4 ha este declarată o rezervație științifică, aici nefiind permis accesul turiștilor sau a altor persoane decât cu avizul Comisiei Monumentelor Naturii. Vegetația din cadrul Parcului Național este foarte puțin modificată de intervenția omului, ea cuprinzând peste 1.200 specii, etajate pe versanți, din care c. 15% sunt endemite carpatice (unele specii doar masivului R.), iar altele sunt declarate monumente ale naturii. Începând de la poale spre înălțimi, în locurile mai adăpostite există arboret de gorun cu carpen în care diseminat apar teiul (Tilia cordata) și nucul (Juglans regia), care urcă până la c. 600 m alt. ș.a. Urmează o zonă compactă cu păduri de fag, care depășesc uneori alt. de 1.400 mm și apoi una de molidișuri (local în amestec cu zâmbrul) ce ajung până la 1.800 m. La peste 1.800 m alt., peisajul subalpin este dominat de întinse jnepenișuri (Pinus mugo) și, răzleț, zâmbru (Pinus cembra), de scoruș de munte (Sorbus aucuparia) și tufișuri alcătuite de smârdar (Rhododenndron myrtifolium), ienupăr pitic (Juniperus sibirica) ș.a. O caracteristică a florei Parcului Național o constituie marea variabilitate a genului Hieracium (vulturica), reprezentat prin 27 de specii cu 51 de varietăți, multe dintre ele endemice, masivul R. fiind un adevărat centru genetic al acestui gen. Printre plantele declarate monumente ale naturii se evidențiază floarea de colți (Leontopodium alpinum), sângele voinicului (Nigritella rubra), strugurii ursului (Arctostaphyllos uva ursi), gențiană (Gentiana punctata) ș.a. Fauna Parcului Național este reprezentată prin aproape toate speciile caracteristice Carpaților: urs, mistreț, jder de copac, râs, cerb, căprior, pisică sălbatică, capră neagră (declarată monument al naturii), ocrotită de lege, cocoș de munte, ieruncă ș.a. În trecut R. era renumit ca loc de cuibărit al unor păsări răpitoare mari: zăganul, vulturul pleșuv sur, vulturul negru (astăzi dispărute din zonă) și acvila de munte (acum foarte rară). Sunt încă prezente răpitoare mici ca șoarecarul, diverse specii de uliu, șoimul și vânturelul, iar dintre răpitoarele de noapte huhurezul. Sunt abundenți amfibienii (tritonii, diferite specii de broască) și șerpii. Recent a fost colonizată marmota. Numeroase specii de fluturi, printre care unele endemite și elemente sudice. În cadrul Parcului Național existe trei puncte de observații (Gura Zlatna, la 795 m, Rotunda, la 1.100 m și Pietrele, la 1.487 m), care controlează intrarea și ieșirea turiștilor, o cabană a paznicilor (la Gura Zlatna) și un laborator de cercetare științifică (inaugurat în 1965), situat la 1.770 m alt., pe malul râului Rovina.

STELUȚĂ, steluțe, s. f. I. Diminutiv al lui stea (I 1); stelișoară. ♦ Fig. Scânteie. II. P. anal. 1. Obiect, desen etc. în formă de stea (mică). ♦ Asterisc. 2. (La pl.) Pastă făinoasă tăiată în formă de stea (care se pune în supă). 3. Cusătură în formă de stea. 4. Pată de păr alb pe fruntea unor animale. 5. Fulg de zăpadă. 6. Stea (II 2) (mică). III. 1. Plantă erbacee cu frunze ovale și cu flori albe (Stellaria nemorum). 2. Compus: steluțe-de-munte = floare-de-colț. – Stele (pl. lui stea) + suf. -uță.

EDELVAIS s. m. (Bot.; rar) Floare-de-colț. [Scris și: edelweiss] – Din germ. Edelweiss.

FLOARE, flori, s. f. I. 1. Parte a plantei care cuprinde organele de reproducere sexuată și care are de obicei o corolă frumoasă și variat colorată. ◊ (La sg. cu înțeles colectiv) Salcâmi plini de floare. ◊ Loc. adj. În floare = (despre plante) înflorit, în perioada înfloririi; fig. (despre oameni) în toată strălucirea, în plină putere, frumos, zdravăn. În floarea vârstei = tânăr. ◊ Expr. Floare la ureche = lucru de puțină importanță sau gravitate, foarte ușor de rezolvat. De florile mărului sau de flori de cuc = în zadar, degeaba, gratuit. Copil din flori = copil nelegitim, bastard. A strânge degetele floare = a strânge degetele cap la cap. 2. Orice plantă (erbacee) care face flori (I 1) colorate. 3. Compuse: floarea-soarelui = plantă erbacee cu tulpina înaltă, cu floare mare, galbenă, îndreptată spre soare, cultivată pentru semințele ei oleaginoase; sora-soarelui (Helianthus annuus); (reg.) floarea-brumei = brândușă; (reg.) floare-domnească = a) garoafă; b) garofiță-de-munte; floare-de-colț sau floarea-reginei, floarea-doamnei = mică plantă erbacee, cu frunzele albicioase, pufoase și ascuțite, dispuse în jurul inflorescenței, care crește pe crestele stâncoase ale munților; albumeală, albumiță, edelvais (Leontopodium alpinum); floare-de-leac = plantă cu flori galbene-aurii, cultivată ca plantă decorativă (Ranunculus repens); floarea-Paștelui = mică plantă erbacee a cărei tulpină face o singură floare, de culoare albă sau roz (Anemone nemorosa); flori-de-paie = plantă originară din Australia, cu flori dispuse în capitule de diferite culori, care par uscate ca paiele; imortele (Helichrysum bracteatum). II. P. anal. 1. Desen, broderie, cusătură în formă de floare (I 1). 2. Strat de mucegai care se formează la suprafața vinului, a laptelui acru etc. 3. (Chim.; în sintagma) Floare de pucioasă (sau de sulf) = pulbere de pucioasă, produsă prin sublimarea sulfului. 4. Extremitatea caracterelor tipografice care poartă semnul grafic ce urmează a fi imprimat. ♦ Extremitatea lățită a cuiului (care se lovește cu ciocanul). ♦ (În sintagma) Floarea cheii = partea cheii care intră în broască sau în lacăt. III. Fig. Partea cea mai aleasă, cea mai de seamă; frunte, elită, spumă, cremă. ◊ (Cu sens superlativ, prin repetarea cuvântului ca atribut) Era floarea florilor. IV. (Înv.) Culoare. – Lat. flos, -ris.

ALBUMEALĂ, albumele, s. f. Floare-de-colț.

FLOARE, flori, s. f. I. 1. Parte a plantei, care cuprinde organele de reproducere sexuată, și care are de obicei o corolă frumos și variat colorată. Cîțiva flăcăi, pe din afara gardului, ocheau fetele și glumeau, lovindu-le cu cîte o floare. BUJOR, S. 95. În brațul drept Avea flori albe, dragi odoare, Și flori avea la-ncingătoare Și-n mînă flori, și flori la piept Și însăși ea era o floare. COȘBUC, P. II 258. Flori albastre tremur-ude în văzduhul tămîiet. EMINESCU, O. I 85. ◊ (Adesea la sg., cu înțeles colectiv) Salcîmii plini de floare Se uită lung spre sat. TOPÎRCEANU, S. A. 45. Mă sui încetișor în teiul care te adormea de mirosul floarei. CREANGĂ, A. 53. Cîmpul floare nu avea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 491. ◊ Fig. Veșnic floarea fericirii pe pămînt va fi în floare, Cînd în lumea cugetării, cugetarea va fi soare. BELDICEANU, P. 126. ◊ Loc. adj. În floare = a) înflorit, în perioada înfloririi. Un miros de salcîmi în floare venea dinspre grădină. SANDU-ALDEA, U. P. 31. Văzu struguri, unii copți... alții aguridă și alții tocmai în floare. ISPIRESCU, L. 146; b) (fig.) în plină strălucire, frumos, zdravăn, puternic. Mureau pe rînd, Cînd oameni în floare și cînd Micuții din fașe. TOMA, C. V. 327. Ci tu rămîi în floare, ca luna lui april. EMINESCU, O. I 128. Un voinicel în floare pe-un alb fugar călare. ALECSANDRI, O. 211. În floarea vîrstei = tînăr. Bătrîni sînt prea puțini, mai toți oamenii în floarea vîrstei. BART, S. M. 34. ◊ Expr. Floare la ureche = lucru de puțină însemnătate, care nu produce îngrijorare. Ale noastre sînt flori la ureche pe lîngă cele ce spune în cărți. CREANGĂ, A. 22. De florile mărului sau de flori de cuc = în zadar, degeaba, fără nici un folos. Nu-i trebui lui Mercur să alerge mult, căci nu doară de florile mărului era el zeu alergător. ISPIRESCU, U. 7. Nu-l ducem noi la spînzurătoare numai așa de flori de cuc. CREANGĂ, P. 332. N-am crescut-o eu, n-am descîntat-o eu... de flori de cuc?... Adeluța-i a mea. ALECSANDRI, T. I 355. ◊ (Adverbial; în expr.) A strînge degetele floare = a strînge degetele cap la cap. Făceai mîna puică, strîngînd degetele floare. DELAVRANCEA, la TDRG. 2. Orice plantă (erbacee) care face flori colorate. Să-și caute mireasă, Subțire ca o floare. GOGA, P. 97. Floarea cu coroana aurie se clătină ușor spre copilă, la adierea vîntului. IBRĂILEANU, S. 11. Jelui-m-aș florilor De dorul surorilor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 192. ◊ (Poetic) Nastasia s-a întors la moară plină de încredere, ca și cum ar fi crescut în ea o floare. SADOVEANU, M. C. 154. 3. Compuse: floarea-soarelui = plantă erbacee din familia compozeelor, cu tulpina înaltă pînă la 2 metri, cu floarea galbenă îndreptată spre soare; e cultivată pentru semințele ei oleaginoase (Helianthus annuus); sora-soarelui, răsărită. Orașul vechi, cu izul amărui, Azi, își întoarce fața spre uzină Ca, după soare, floarea-soarelui. CASSIAN, H. 50. Bolta și-a cernit năframa Ca o mamă întristată, Floarea-soarelui pe cîmpuri Pleacă fruntea-ngîndurată. GOGA, P. 64. Floarea-soarelui, bătrînă, De pe-acum se sperie C-au să-i cadă în țărînă Dinții, de mizerie. TOPÎRCEANU, S. A. 65; (Mold.) floarea-brumei = brîndușă. Leona are obicei de strînge, toamna, cepe de brîndușă, care la noi se cheamă «floarea-brumei». SADOVEANU, N. F. 35. În jurul lor răsăreau ici-colo din țărîna săracă brîndușe, florile-brumei. id. F. J. 364; (Transilv.) floare-domnească = garoafă, garofiță-de-munte. La ferești Cu flori-domnești, Dar în casă? Floare-aleasă. HODOȘ, P. P. 61; floare-de-colț sau (învechit) floarea-reginei, floarea-doamnei = mică plantă erbacee din familia compozeelor, cu frunzele albe, catifelate, ascuțite și dispuse în jurul inflorescenței; crește în regiunea alpină (Gnaphalium leontopodium); albumeală. Adela va rămînea pentru tine mereu stînca pe care crește floarea-reginei. IBRĂILEANU, A. 186; floarea-paștilor = breabăn. II. 1. Desen, pictură, broderie, ornament etc., în formă de floare (I). Vestmînt avea țesut în floare Și-un brîu purta pe-ncingătoare. COȘBUC, P. I 122. O năframă cusută frumos cu flori de mătasă. CREANGĂ, A. 92. ◊ Fig. Lumina zilei, florile de umbră și de lumină din poieni... toate cereau ceva sufletului ei. SADOVEANU, O. IV 484. Gerul... depune flori de iarnă pe cristalul înghețat. ALECSANDRI, P. A. 113. 2. Strat de mucegai care se formează la suprafața vinului, borșului, laptelui acru etc. Iar de vreți în poloboace să nu prindă vinul floare, Faceți cum făceau străbunii: la arminden beți pelin! BELDICEANU, P. 54. 3. (Chim., în expr.) Floare de pucioasă = pulbere de pucioasă, produsă prin sublimarea sulfului. 4. Capul sau fața caracterelor tipografice (spre deosebire de suportul pe care sînt aplicate). ♦ Extremitatea lățită a cuiului unde se bate cu ciocanul. Floarea pironului. ◊ (În expr.) Floarea cheii = parte a cheii care intră în broască sau în lacăt. III Fig. Partea cea mai aleasă, cea mai de seamă; frunte, elită. Sînt douăzeci și șapte de ani încheiați, de cînd pieri floarea Moldovei la Războieni. DELAVRANCEA, A. 9. O, tu nici visezi, bătrîne, cîți în cale mi s-au pus! Toată floarea cea vestită a întregului Apus. EMINESCU, O. I 146. În poiana tăinuită, unde zbor luciri de lună, Floarea oaspeților luncii cu grăbire se adună. ALECSANDRI, O. 184. ◊ (Cu sens de superlativ prin repetarea cuvîntului ca atribut) Pîn' vineai, bade, la noi, Eram floarea florilor, Drăguța feciorilor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 158. IV. (Învechit și arhaizant) Culoare. Vîntul îi sălta-n cosiță Și-i făcea floare-n obraz. COȘBUC, P. I 49. Și-apoi ce vin! De era roș, bătea-n floarea rubinului. CONTEMPORANUL, VI 385. Sînt acum trii polcuri de dragoni... îmbrăcați în roșu, afară de frac, care îi ca a ulanilor rusăști, iar floarea postavului ca a oștenilor moldovinești. KOGĂLNICEANU, S. 44. V. (În expr.) Copil din flori = copil nelegitim.

COMPUNERE s. f. (< compune < lat. compunere, cf. fr. composer): procedeu de formare a cuvintelor care constă în combinarea a două sau mai multe cuvinte-bază, cu sau fără intervenția formativelor (formanților), în vederea obținerii unui cuvânt nou. ◊ ~ prin subordonare: (atributivă, completivă și circumstanțială; paratactică și joncțională): botgros, iarbă-mare, Valea Călugărească, Almașul Mare, bună-cuviință, bunăvoință, rea-credință, calea-robilor, floarea-soarelui, Gura-Ocniței, Vatra-Dornei, Târgu-Jiu, Drobeta-Turnu Severin, apă-de-plumb, floare-de-colț, ridiche-de-lună, Baia-de-Aramă, Sâmbăta-de-Jos, fluieră-vânt, încurcă-lume, gură-cască, ducă-se-pe pustii, vino-ncoace, scump-la-tărâțe, lasă-mă-să-te-las, du-te-vino, ucigă-l-toaca, soare-apune, roșu-închis, gri-bleu, bunăvoie, binefăcător, clarvăzător, atotputernic, treisprezece, douăzeci etc. ◊ ~ prin coordonare (paratactică și joncțională): pușcă-mitralieră, zi-muncă, mobilă-tip, locotenent-colonel, general-maior, artist-cetățean, social-economic, economico-social, democrat-revoluționar, sud-american, româno-francez, franco-român, București-Nord, Ploiești-Sud, Sângeorz-Băi, Techirghiol-Sat, de pe la, treizeci și cinci, optzeci și doi etc. ◊ ~ prin abreviere: C.F.R. (Căile Ferate Române), O.N.T. (Oficiul Național de Turism), SANEPID (Serviciul anti-epidemic) etc.

COLȚ, (I, II 2) colțuri, s. n., (II 1, 3, III) colți, s. m. I. (Uneori urmat de determinări în genitiv sau introduse prin prep. «de») 1. Punct unde se întîlnesc două (sau mai multe) laturi ale unui obiect sau ale unei figuri. Colțul mesei. ◊ Colțul gurii = fiecare dintre cele două extremități laterale ale gurii, unde se întîlnesc buzele. Ține țigara în colțul gurii. ▭ Zîmbea într-o parte cu un colț al gurii, arătîndu-și dintele cenușiu de tinichea. DUMITRIU, N. 159. ♦ Fiecare dintre unghiurile formate de două străzi care se întîlnesc; locul unde cotește o stradă sau unde se desface o altă stradă. Colțul străzii. ▭ (Determinarea «străzii» este subînțeleasă) Oameni ca el întîlnești... la toate colțurile. SAHIA, N. 93. După ce trecea colțul, vă vedeați mai departe de ale voastre. PAS, Z. I 60. Cald și-a rupt piciorul în colț, la Petrea bacalul. ALECSANDRI, T. 238. ◊ Expr. Colț cu... = în unghiul format de două străzi. Calea Victoriei, colț cu bulevardul 6 Martie. 2. Porțiune dintr-un obiect sau dintr-un loc cuprinsă între extremitățile reunite ale laturilor lui. V. unghi. Își ținea un colț al Arpei din cap, lipit de gură. DUMITRIU, N. 250. Întinse mîna spre buzunarul de la piept al brigadierului și-i aranjă un colț al batistei albe, scoase în afară. MIHALE, O. 501. Se găseau alături, luptînd cu-n colț de pînză care-i înfășură, zbătîndu-se în urletul furtunii. BART, E. 273. Lumea se răzlețește în toate colțurile ogrăzii. BUJOR, S. 10. ◊ Fig. (Eliptic) Caragiale e unul din, cei dintîi care, pe scenă, a ridicat un colț mic de pe marile suferinți țărănești. GHEREA, ST. CR. II 180. ♦ (În publicistică; totdeauna cu determinări) Rubrică rezervată unei anumite specialități. Colțid juridic. ♦ Margine, extremitate. Ia pe ciof, îl duce-n casă Și-l pune pe colț de vatră. ALECSANDRI, P. P. 384. Colț de pîine = fiecare dintre cele două capete ale unei pîini lungi (v. coltuc); p. ext. orice bucată de pîine (tăiată de la o margine). ♦ Porțiune dintr-o încăpere, cuprinsă între extremitățile reunite ale pereților. V. ungher. În celalt colț al automobilului, tînărul Vîrlan se frămînta în sufletul lin de tot ce auzise din gura lui moș Gheorghe. BUJOR, S. 167. Își mai aruncă ochii o dată prin grajd, și zărind într-un colț un cal răpciugos... se duse la dînsul. ISPIRESCU, L. 3. Ea pasul și-l îndreaptă Lingă fereastră, unde-n colț Luceafărul așteaptă. EMINESCU, O. I 167. ◊ Expr. A da din colț în colț = a recurge la tot felul de subterfugii pentru a ieși dintr-o încurcătură. Slujitorii dedeau din colț în colț și nu mai știau ce să răspundă. ISPIRESCU, L. 44. (În sistemele pedagogice din trecut) A pune (un copil) la colț = a-l obliga să stea, drept pedeapsă, într-un ungher al camerei, cu fața la perete. Ia mai lasă-ne, domnule, că nu sîntem la școală. Atîta ar mai trebui: să ne pui la colț! PAS, Z. IV 161. ♦ Colț roșu = încăpere a unei instituții, anume amenajată, unde au loc diferite manifestări culturale sau profesionale. Sindicatele desfășoară o intensă activitate culturală de masă prin numeroase biblioteci, cluburi, colțuri roșii etc. – în vederea continuei ridicări a nivelului politic și profesional al celor ce muncesc. SCÎNTEIA, 1951, nr. 2132. Alături de activitatea de zi cu zi ce trebuie să se desfășoare în căminele culturale și colțurile roșii, o atenție deosebită trebuie să fie acordată organizării de manifestări cultural-educative și artistice la locul de muncă. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 342, 1/2. 3. Loc îndepărtat, retras, dosnic; refugiu, ascunziș. În orice colț zîmbească veselia. CERNA, P. 52. Vederea lui nu poate străbate prin toate colțurile și afundăturile [pădurii]. ISPIRESCU, L. 57. Vesela artistă... Acum e pierdută într-un colț de lume, sub negrul pămînt. ALECSANDRI, P. I 229. ◊ Fig. Poate să primească bine și să înțeleagă sinceritatea cu care îți deschizi inima, – dar poate să se și supere... Știu eu?... Sînt atîtea colțuri în sufletele omenești! D. ZAMFIRESCU, R. 150. Acești poeți caută să găsească colțuri noi în domeniul artei. DEMETRESCU, O. 146. ◊ Expr. În (sau din) toate colțurile = în (sau din) toate părțile. Și-n fiecare cuvînt Nu răsună glasul tuturor oamenilor Din toate colțurile lumii? BARANGA, V. A. 9. Dragele iubirile Cîntă ca paserile în toate colțurile. ALECSANDRI, P. P. 304. La colț de țară și la mijloc de masă = într-un loc ferit de primejdii. II. 1. (De obicei la pl.) Dinții animalelor (mai rar ai oamenilor), în special caninii. Colțun își descoperi colții într-un rînjet amenințător. SADOVEANU, N. F. 34. Scroafa se puse cu colții săi și sparse zidul, făcînd o gaură numai cît putea ea să treacă. ISPIRESCU, L. 129. [Mama zmeului] se pune, cu cei doi colți ce-i avea, a roade la zid. RETEGANUL, P. I 40. ◊ Expr. A-și arăta colții = a manifesta o atitudine agresivă, un caracter aprig. În Rusanda și-a arătat colții o făptură dîrză, care a vrut să trăiască și să-și apere inima. POPA, V. 309. A (se) lua la colți = a (se) certa, a fi gata să se încaiere. A avea colți = a fi dîrz, obraznic la răspunsuri, la replică. Aha... băietul are colți la răspunsuri. VISSARION, B. 287. ♦ Fragment dintr-un dinte sau dintr-o măsea ruptă. 2. Fiecare dintre vîrfurile lungi și ascuțite ale greblei, furcii s-au ale altor instrumente asemănătoare; crăcană. O întoarse [furca] cu colții în sus. MIHALE, O. 218. 3. (Mai ales la pl.) Un fel de cui de fier care se aplică, iarna, pe talpa încălțămintei, ca să nu alunece pe gheață; țintă. 4. Vîrf ascuțit și proeminent de stîncă, de gheață etc. Colțuri de stîncă se îmbrăcau la rădăcină cu peria deasă, negricioasă, a tufelor țepoase. DUMITRIU, V. L. 6. Muma zmeului făcu ce făcu și trecu muntele, cățărîndu-se din colț în colț. ISPIRESCU, L. 25. Deodată se ridică din pămînt un colț sur, drept, neclintit. EMINESCU, N. 23. Așezînd genunchi și mînă cînd pe-un colț cînd pe alt colț, Au ajuns să rupă gratii ruginite-a unei bolți. EMINESCU, O. I 76. Un vultur cu durere țipa p-un colț de stîncă. BOLINTINEANU, O. 6. Să bei apă de pe piatră, Printre colțuri strecurată. TEODORESCU, P. P. 73. ◊ Compus: floare-de-colț = albumeală, floarea-reginei. 5. Vîrful plantelor (în special al ierbii) chiar la începutul dezvoltării lor, cînd încolțesc. Pe izlaz, iarba încă nu-și ridicase colțul într-atît, încît cirezile satului să meargă la păscut. MIHALE, O. 503. Nici nu-ți faci idee ce simțire de bucurie am cînd zăresc colțul unui fir de busuioc, al unei rozete; un sîmbure de viață, care crește, tinde cătră soare. SADOVEANU, O. IV 398. Mi se părea că fiecare pom, fiecare bulgăre, fiecare colț de iarbă au văzut... goana nebună a tatei. SAHIA, N. 62. Femeia trimite pe băiet cu vitele la cîmp, să pască colț de iarbă, să se mai înfiripe. ȘEZ. VII 137. (În legătură cu verbele, «a prinde», «a scoate», «a da» etc.) [Simion] se și auzea cîntînd din fluier... în timp ce oile pășteau repede iarba dată în colț. CAMILAR, TEM. 122. Începea a scoate colț porumbul. SADOVEANU, P. M. 275. III. 1. (Mai ales la pl.) Tăietură (sau șir de tăieturi) în formă mai mult sau mai puțin triunghiulară, făcută pe marginea unei stofe; dantelă împletită în formă de asemenea triunghiuri. 2. (Rar) Șuviță de păr ondulată, trasă pe frunte sau pe tîmple. Își drege colții de pe frunte. CARAGIALE, T. II 202.

PARTE DE VORBIRE s. f. + prep. + s. f. (cf. lat. partem + lat. de + vorbi < vorbă + suf. -i): clasă de cuvinte grupate după sensul lor lexical general și după caracteristicile lor morfologice și sintactice. Cuvintele din limba română au fost clasificate de gramatica tradițională în zece p.d.v.: substantiv, articol, adjectiv, numeral, pronume, verb, adverb, interjecție, prepoziție și conjuncție. Cercetările moderne și actuale au arătat însă clar rolul de instrument gramatical al articolului (element lipsit de sens lexical și de funcție sintactică de parte de propoziție), unii dintre lingviști scoțându-l din rândul p.d.v. Același lucru s-a spus și despre prepoziție și conjuncție, datorită abstractizării și gramaticalizării lor: și ele sunt tot instrumente gramaticale. Deși se opun p.d.v. cu sens lexical și cu funcție sintactică (substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul, adverbul și interjecția) prin abstractizarea și gramaticalizarea lor, cei mai mulți lingviști le consideră totuși, în continuare, p.d.v. cu caracteristici distincte în cadrul celor zece unități morfologice stabilite de gramatica tradițională. ◊ ~ moștenită: p.d.v. rămasă într-o limbă din limba de bază sau din limbile care s-au încrucișat pentru a da naștere unei limbi noi. Astfel: articolele -l, -a, un, o, al, a, ai, ale etc.; substantivele casă, frate etc.; adjectivele bun, dulce etc.; numeralele trei, zece etc.; pronumele eu, (al) meu, se, acesta, cine, altul, nimeni etc.; verbele cânta, avea, vrea, fi etc.; adverbele afară, atunci etc.; interjecțiile vai, zău etc.; prepozițiile către, cu, de etc.; conjuncțiile că, însă, să, și etc. (toate din latină); barză, mânz, aprig, sterp, cruța, răbda, pururi etc. (din substrat). ◊ ~ împrumutată: p.d.v. luată dintr-o limbă străină. Astfel: muncă, mândru, razna, of (< v. slavă); grădină, bolnav, zvârli, ba, da, iată (< slavii de sud); boroană, pașol, țibă (< slavii de nord-est); oraș, viclean, cheltui, musai (< maghiară); basma, murdar, tiptil, halal (< turcă); dascăl, nostim, vopsi, agale (< neogreacă); cartof, fain, absolvi (< germană); bravo!, basta!, adio! (< italiană); algebră, dinamic, milion, explica, marș!, ura!, contra, or (< franceză); prim, ultim (< latină) etc. ◊ ~ formată pe terenul limbii române prin fonetică sintactică, derivare, compunere și conversiune, din elemente moștenite sau împrumutate: cel, cea, cei, cele (< pronumele demonstrative); frumusețe (< frumos + suf. -ețe), bună-cuviință, rănitul; cenușiu (< cenușă + suf. -iu), binevoitor (< bine + voitor), vestit; treisprezece (< trei + spre + zece), douăzeci și unu, al zecelea (< al + zece + le + a); dânsul (< de + însu + l), dumneata (< domnia + ta), însumi (< însu + mi), același (< acela + și), cel ce, oricare (< ori + care), nici unul; desface (< des + face), binevoi (< bine + voi); orbește (< orb + suf. -ește), morțiș (< mort + suf. -iș), pesemne (< pe + semne), nicidecum (< nici + de + cum), deschis, poate; aha!, pleosc!, trosc!, zdup!, doamne!; înspre (< în + spre), de pe lângă; căci (< că + ce), fiindcă (< fiind + că), ca să etc. ◊ ~ cu conținut noțional determinat (concret sau abstract: substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul și adverbul): patrie, devotat, ei, dânsele, opt, al doilea, lucra, aici etc. ◊ ~ fără conținut noțional determinat (articolul, prepoziția, conjuncția și interjecția): de, la, să, că, eh!, paf!, zvâc! etc. ◊ ~ cu sens lexical determinat (concret sau abstract: substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul și adverbul): soldat, viteaz, noi, dânșii, zece, al zecelea, lupta, acolo etc. ◊ ~ fără sens lexical determinat (articolul, prepoziția, conjuncția și interjecția): de, cu, să, că, aha!, bruh!, deh! etc. ◊ ~ concretă: p.d.v. cu conținut reprezentabil în planul senzorial, ca de exemplu nuc, soră, roșu, violet, acru, sărat, trăzni, fluiera, pocni, repede, zvrr! etc. ◊ ~ abstractă: p.d.v. cu conținut nereprezentabil în planul senzorial, ca de exemplu -l, -a, un, o, cel, cea, al, a; demnitate, pricepere, dreptate; isteț, înțelegător, inteligent; trei, cinci, șapte; noi, tu, acesta, fiecare; avea, crea, fi, gândi; mai, atât, fără, prin, și, dar etc. ◊ ~ simplă: p.d.v. alcătuită dintr-un singur element formant, dintr-o singură unitate de expresie, ca de exemplu -l, -a, un, o, cel, cea, al, a, munte, verde, voi, care, șase, merge, cum, ah!, cu, să etc. ◊ ~ compusă: p.d.v. alcătuită din două sau mai multe elemente formante sau unități de expresie distincte, ca de exemplu bunăvoință (< bună + voință), gura-leului, floare de colț, galben-închis, nord-american, macedoromân (< macedo + român), treizeci (< trei + zeci), însuși (< însu + și), acestălalt (< acest + alalt), cel ce, oricine (< ori + cine), nici unul, binevoi (< bine + voi), astăzi (< astă + zi), înspre (< în + spre), ci și etc. ◊ ~ flexibilă: p.d.v. care-și schimbă forma pentru a putea exprima diferite raporturi gramaticale (articolul, substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele și verbul). Astfel: o masă, unei mese; o fată harnică, unei fete harnice; un(ul) – unui(a), o (una) – unei(a); eu, mie, pe mine; cânt, cânți, cântă etc. ◊ ~ neflexibilă: p.d.v. care nu-și schimbă forma pentru a putea exprima diferite raporturi gramaticale (adverbul, interjecția, prepoziția și conjuncția). Astfel: oriunde, oricând, oricum; vai!, bravo!; sub, peste; însă, că, să, deși etc. ◊ ~ cu funcție sintactică determinată, în cadrul propoziției (subiect, predicat, nume predicativ, atribut, complement, element predicativ suplimentar, apoziție): substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul, adverbul și interjecția. ◊ ~ fără funcție sintactică determinată în cadrul propoziției: articolul, prepoziția și conjuncția. ◊ ~ incidentă: p.d.v. intercalată între virgule, fără legătură sintactică cu celelalte și, deci, fără funcție sintactică în cadrul propoziției, ca în exemplele „Nu s-a oprit, desigur, în acel loc”; „Avea pentru asta, firește, un motiv în plus”. ◊ ~ cu distribuție unidirecțională: p.d.v. care intră în combinație, în cadrul unui context dat, obligatoriu, pe rând, cu câte un singur termen: articolul, substantivul, majoritatea adjectivelor, numeralul, majoritatea pronumelor, majoritatea verbelor, majoritatea adverbelor și unele interjecții. ◊ ~ cu distribuție bidirecțională: p.d.v. care intră în combinație, în cadrul unui context dat, obligatoriu, simultan cu doi termeni: adjectivele pronominale relative, pronumele relative, verbele copulative, adverbele relative, prepozițiile, conjuncțiile și câteva interjecții-copule (iată, iacă și iacătă). v. și cuvânt, iar pentru clasificarea p.d.v. – criteriu.

SINTAGMĂ s. f. (< fr. syntagme, cf. gr. syntagma < syn „împreună” + tagma „rând”, „șir”): unitatea semantico-sintactică stabilă, formată dintr-un grup de două sau mai multe cuvinte între care există raporturi de subordonare (sintagmatice). Două unități lingvistice sunt considerate ca aparținând aceleiași s. dacă sunt de același tip. Sintagmaticul definește axa combinărilor de sunete, de morfeme, de cuvinte în propoziție. El se află, în text, în raport de solidaritate indisolubilă cu paradigmaticul (v. paradigmă). S. se identifică, în mod obișnuit, în planul gramatical, cu un cuvânt compus (care are componentele nesudate), cu o locuțiune, cu o expresie sau o parte de propoziție cu regentul ei: nalbă mare, floare de colț, om de știință, agent diplomatic, ministru de externe; băgare de seamă, deschizător de drumuri; scos din cutie, cu sânge rece; a da ajutor, a-și lua rămas bun; e bine, e fără importanță; creangă de cireș, merge la școală etc.

SUBSTANTIV s. n. (cf. fr. substantif, lat. substantivus < substans „substanță” < sub „dedesubt” + stans „așezat”): parte de vorbire care denumește obiectele gramaticale. Este caracterizat prin conținut noțional și semantic suficient, prin flexiune după număr și caz (parțial după gen), prin posibilitatea de a contracta anumite funcții sintactice în cadrul propoziției (subiect – funcție de bază; nume predicativ, atribut, complement direct, complement indirect, complement de agent, complement circumstanțial, apoziție și element predicativ suplimentar) și prin distribuție unidirecțională. ◊ ~ moștenit: s. transmis în limba română din latină sau din limba geto-dacilor, ca de exemplu cap, casă, câine, floare, frate, pâine etc. (din latină); barză, buză, mânz, sâmbure, viezure etc. (din substratul geto-dacic). ◊ ~ împrumutat: s. pătruns în limba română din alte limbi, după formarea acesteia, în etape diferite, ca de exemplu luncă, muncă, nevastă, plug, vreme etc. (din v. sl.); gând, hotar, marfă, oraș, sobă etc. (din maghiară); basma, cataif, cearșaf, cioban, zambilă etc. (din turcă); dascăl, hârtie, patimă, piper, tipar etc. (din neogreacă); ban, clacă, crap, grădină etc. (de la slavii de sud); boroană, borș, horn, nadă, posmag etc. (de la slavii de nord și de est); cartof, cufăr, flanelă, halbă, stofă etc. (din germană); algebră, balon, diviziune, epidemie, fotograf etc. (din franceză); ◊ ~ format pe terenul limbii române prin derivare, prin compunere sau prin conversiune (provenit din alt substantiv, din adjectiv, din numeral, din pronume, din verb, din adverb și din interjecție), ca de exemplu iepuraș, lupoaică, nucet, străbun, tristețe, țărănime etc.; bunăvoință, Câmpulung, miazăzi, Bolintinul din Vale, floarea-soarelui, Cluj-Napoca etc.; doiul, treiul, ielele, sinea, aproapele, binele, leneșul, oful, grăpatul, rănitul etc. ◊ ~ denominativ: s. derivat de la un nume – de la un substantiv sau de la un adjectiv, ca de exemplu cățeluș (< cățel + suf. -uș), puiandru (< pui + suf. -andru), strămoș (< pref. stră- + moș), răutate (< rău + suf. -ătate), frumusețe (< frumos + suf. -ețe), înălțime (< înalt + suf. -ime) etc. ◊ ~ concret: s. care are un conținut reprezentabil în planul senzorial, ca de exemplu arbore, bondar, cioară, lăstun, masă, pământ, trăsnetele. ◊ ~ abstract: s. care are un conținut nereprezentabil în planul senzorial, ca de exemplu corectitudine, curaj, dezvoltare, dreptate, înțelepciune, necesitate, posibilitate, vigoare etc. ◊ ~ simplu: s. alcătuit dintr-o singură unitate de expresie (orice substantiv moștenit, împrumutat sau format prin derivare și conversiune), ca de exemplu adevăr, albină, cer, inimă; bec, halva, hârleț; blândețe, copilaș, strămoș; viteazul, doiul, sinea, aratul etc. ◊ ~ compus: s. alcătuit din două sau mai multe unități de expresie (orice substantiv format prin compunere), ca de exemplu bună-cuviință, scurt-circuit, planisferă, radiorecepție, cineclub, microfotografie, miniautomobil, telecinematecă, aeronavă, electromotor, Albă ca Zăpada, Cheile Bicazului, Curtea de Argeș, floare de colț, rochița rândunicii, untdelemn, Câmpulung etc. ◊ ~ articulat (determinat): s. însoțit de articol nehotărât sau hotărât (de aici sintagmele: articulat nehotărât – articulat hotărât, determinat nehotărât – determinat hotărât), ca de exemplu un om – niște oameni, omul – oamenii; o coasă – niște coase, coasa – coasele; un cerc – niște cercuri – cercul – cercurile. ◊ ~ nearticulat (nedeterminat): s. neînsoțit de articol nehotărât sau hotărât, ca de exemplu om, coasă, cerc – oameni, coase, cercuri. ◊ ~ comun (apelativ); s. care denumește obiecte gramaticale de același fel, ca de exemplu animal, copac, fag, frate, leu, mamă, nor, om, plantă, pod, turturea, viespe, zebră etc. ◊ ~ propriu: s. care denumește obiecte gramaticale individualizate, ca de exempiu Andrei, Anișoara, Badea, Constantin, Cristina, Dumitru, Despina, Eustațiu, Eufrosina; Florescu, Filipescu, Pietreanu, Stamate, Tudorache; Grivei, Joiana, Roiba; Caransebeș, Satu-Mare, Suceava, China, Iugoslavia, România; Dunărea, Mureșul, Nistrul, Oltul; Bucegi, Carpați, Himalaia etc. ◊ ~ epicen: s. care are o singură formă pentru ambele genuri (sau numai forma de masculin, sau numai forma de feminin), ca de exemplu cocostârc, cuc, dihor, elefant, pițigoi, rinocer etc.; cămilă, cârtiță, lebădă, pupăză, veveriță, zebră etc. ◊ ~ mobil: s. format în limba română prin moțiune (v.), cu ajutorul unui sufix moțional (v.). fie de la masculin, fie de la feminin, ca de exemplu lupoaică (< lup + suf. -oaică), tigroaică (< tigru + suf. -oaică), porumbiță (< porumb + suf. -iță) etc.; rățoi (< rață + suf. -oi), vulpoi (< vulpe + suf. -oi), curcan (< curcă + suf. -an), gâscan (< gâscă + suf. -an) etc. ◊ ~ individual: s. care denumește la forma de singular un singur obiect gramatical, ca de exemplu bujor, dimineață, ferigă, fiu, gutui, măr, salcie, șah, uragan etc. ◊ ~ colectiv: s. format cu ajutorul unui sufix colectiv; s. care denumește la forma de singular o multitudine de obiecte gramaticale identice, considerate ca un întreg. Astfel: brădet, nucet, pietriș, stejăriș, studențime, țărănime, iniște, porumbiște; companie, grupă, stol, turmă etc. ◊ ~ defectiv (de număr): s. lipsit de unele forme flexionare de singular sau de plural; s. care dispune de o flexiune sau de o paradigmă incompletă (fie la singular, fie la plural), ca de exemplu aur, lapte, mărar, mei, pătrunjel, piper, sânge, unt etc.; icre, moaște, ochelari, pantaloni, tărâțe etc. ◊ ~ cu forme multiple de singular sau de plural, ca de exemplu călăuz – călăuză, cojoc – cojoacă, țol – țoală; berbec – berbece, flutur – fluture; basc – bască, poem – poemă; cifru – cifră; bobi – boabe, ochi – ochiuri; capi – capete – capuri; curenți – curente, derivați – derivate; coli – coale, roți – roate; cărni – cărnuri, blăni – blănuri; mărfi – mărfuri, trebi – treburi; cămine – căminuri, refrene – refrenuri; rapoarte – raporturi, resoarte – resorturi etc. ◊ ~ de declinarea I: s. terminat la nominativ singular nearticulat în -ă neaccentuat și în -a și -ea accentuate, ca de exemplu duminică, fată, sâmbătă, ziuă; papă, pașă, popă, tată, vlădică, vodă etc.; baclava, cherhana, dandana, mahala etc.; andrea, boccea, canea, cișmea, dușumea, perdea etc. ◊ ~ de declinarea a II-a: s. terminat la nominativ singular nearticulat în consoană dură, consoană muiată, -u vocalic, -u semivocalic, -i vocalic accentuat, -i semivocalic și -o accentuat sau neaccentuat, ca de exemplu bărbat, unchi, zimbru, leu, vulpoi, taxi, sloi, tango, radio etc. ◊ ~ de declinarea a III-a: s. terminat la nominativ singular nearticulat în -e neaccentuat, ca de exemplu codice, femeie, nume, pepene, pește, vulpe etc. ◊ ~ de tipul flexionar I: s. comun feminin, cu două forme cazuale la singular (una de N. Ac. și alta de D. G.) și cu o singură formă cazuală la plural (identică cu aceea de D. G. singular), ca de exemplu o casă – unei case, niște case – unor case etc. ◊ ~ de tipul flexionar II: s. comun masculin sau neutru, cu o singură formă cazuală la singular și cu o altă formă cazuală la plural, ca de exemplu alai – alaiuri, butoi – butoaie, câine – câini, codru – codri etc. ◊ ~ de tipul flexionar III: s. comun, masculin, feminin sau neutru, cu o singură formă cazuală la ambele numere, ca de exemplu ochi, pui; directoare, învățătoare; codice, nume etc. ◊ ~ apreciativ: s. care sugerează prin conținutul său lexical o atitudine de apreciere deosebită față de obiectul denumit, ca de exemplu cărturar, învățat maestru, magistru, meșter, savant etc. ◊ ~ depreciativ (peiorativ): s. care sugerează prin conținutul lui lexical o atitudine de dispreț, de lipsă de considerație, de batjocură față de obiectul denumit, ca de exemplu ageamiu, cârcotaș, farfara, gură-spartă, lichea, mojic, nulitate, otreapă, poltron, secătură etc.

floare, flori, s.f. – 1. (bot.) Floarea Paștelui, plantă erbacee a cărei tulpină face o singură floare, de culoare albă sau roză (Anemone nemorosa). Semnalată în zona Chiuzbaia, vf. Igniș (Monumente, 1976: 50). ■ Floare domnească „mușcată”. ♦ Floare de colț, plantă caracterizată printr-o tulpină firavă, cu frunze înguste, lânoase, care poartă în vârf un grup de frunze în formă de stea, acoperite cu o pâslă deasă de perișori (Leontopodium alpinum). În Maramureș, se mai numește floare de stâncă, floarea reginei, steluță, albumeală, flocoșică, mucezea. Este originară din Asia Centrală. În Maramureș, e semnalată în Masivul Rodnei (Pietrosul Mare). „Planta își datorează faima înfățișării ei, o minune a naturii. Când o vezi îmbrăcată în scama argintie printre celelalte plante verzi, fără voie întinzi mâna spre ea. Scama îi este apărarea împotriva transpirației, căci în pumnul de țărână în care și-a înfipt rădăcina și trunchiul subpământean este puțină apă” (Ion Simionescu); plantă ocrotită de lege; monument al naturii. 2. (gastr.) Floare de grâu, colac în formă de floare, care se face în sâmbăta Floriilor: „Femeia face la tăt omu din casă câte o floare de grâu, c-așa-i obiceiu” (Papahagi, 1925: 313; Budești). 3. (min.) Floare de mină, eșantion monomineral sau format din mai multe minerale, caracterizat prin culori, forme și dimensiuni cu valoare estetică (ex.: stibină, galenă, baratină, cuarț etc.). ♦ (onom.) Floare, Floarea, Flore, Florea, Florean, Floreanu, Florescu, Florică, Florișteanu, Floruța, nume de familie (1.031 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007); Floare, Florica, nume de botez tradițional în Maramureș. – Lat. flos, floris „floare” (Șăineanu, Scriban, DEX, MDA).

ALBUMEALĂ s. (BOT.; Leontopodium alpinum) albumiță, floarea-reginei, floare-de-colț, (rar) edelvais, (reg.) flocoșele (pl.), steluță, floarea-doamnei.

ALBUMIȚĂ s. (BOT.; Leontopodium alpinum) albumeală, floarea-reginei, floare-de-colț, (rar) edelvais, (reg.) flocoșele (pl.), steluță, floarea-doamnei.

edelvais s. v. ALBUMEALĂ. ALBUMIȚĂ. FLOAREA-REGINEI. FLOARE DE COLȚ.

FLOARE s. 1. (BOT.) (Transilv., Ban. și prin Mold.) pană. (Poartă o ~ la pălărie.) 2. (BOT.) floarea-călugărului (Saponaria vaccaria) = (reg.) văcărică, văcăriță; floarea-cucului (Lychnis flos cuculi) = (reg.) cuculeasă; floarea-miresei (Spirarea vanhouttei) = (rar) spirea; floarea-paștelui (Anemone nemorosa) = (reg.) găinușe (pl.), oiță, păscuță, păștiță, turculeț, floarea-oștilor, floarea-păsărilor, floarea-vîntului, pîinea-paștelui; floarea-paștilor (Anemone ranunculoides) = găinușă, gălbenele (pl.), păștiță, dediței-galbeni (pl.), floarea-păsărilor, floarea-vîntului-galbenă, (reg.) breabăn, păscuță, turculeț, zlac, muscerici-galbeni (pl.), pîinea-paștelui; floarea-păsărilor (Anemone ranunculoides) = găinușă, gălbenele (pl.), păștiță, dediței-galbeni (pl.), floarea-paștilor, floarea-vîntului-galbenă, (reg.) breabăn, păscuță, turculeț, zlac, muscerici-galbeni (pl.), pîinea-paștelui; floarea-raiului (Chrysanthemum cinerariifolium) = (prin Munt.) mușețel; floarea-reginei (Leontopodium alpinum) = albumeală, albumiță, floare-de-colț, (rar) edelvais, (reg.) flocoșele (pl.), steluță, floarea-doamnei; floarea-soarelui (Helianthus annuus) = (înv. și pop.) soarea-soarelui, (pop.) sora-soarelui, (reg.) rază, rujoancă, soreancă, răsarea-soarelui, ruja-soarelui, (Mold.) răsărită, sorică; floarea-vîntului-galbenă (Anemone ranunculoides) = găinușă, gălbenele (pl.), păștiță, dediței-galbeni (pl.), floarea-paștilor, floarea-păsărilor, (reg.) breabăn, păscuță, turculeț, zlac, muscerici-galbeni (pl.), pîinea-paștelui; floare-de-colț (Leontopodium alpinum) = albumeală, albumiță, floarea-reginei, (rar) edelvais, (reg.) flocoșele (pl.), steluță, floarea-doamnei; floare-de-leac (Ranunculus repens) = (reg.) bujorel, gălbenele (pl.), piciorul-cocoșului; floare-de perină (Anthemis tinctoria) = (reg.) iarbă-de-perină. 3. (pop.) spumă. (~ vinului.) 4.* (fig.) caimac, smîntînă, spumă. (El a cules ~, nouă ne-a lăsat ce-a fost mai prost.)

floarea-doamnei s. v. ALBUMEALĂ. ALBUMIȚĂ. FLOAREA-REGINEI. FLOARE-DE-COLȚ.

flocoșele s. pl. v. ALBUMEALĂ. ALBUMIȚĂ. CURCUBEU. FLOAREA-REGINEI. FLOARE-DE-COLȚ. PARPIAN.

albumeală sf [At: PANȚU, PL.² / Pl: ~eli / E: ns cf alb] (Bot; reg) 1 Floare-de-colț (Leontopodium alpinum). 2 Flocoșele (Filago arvensis). 3 Firicică (Filago germanica). 4 Steluță (Stellaria nemorum).

albumiță sf [At: DA / Pl: ~țe / E: ns cf alb] (Bot; reg) Floare-de-colț. (Leontopodium alpinum).

steluță s. v. ALBUMEALĂ. ALBUMIȚĂ. BĂTRÎNIȘ. BUMBIȘOR. FLOAREA-REGINEI. FLOARE-DE-COLȚ. LICURICI. ROCOȚEA. SCÎNTEIUȚĂ.

de⁴ pp [At: PSALT. HUR. 2 / V: (reg) dă, di / E: ml de] Exprimă: 1 Natura obiectului determinat Spirit de inițiativă, Oameni de bine. 2 Titlul de noblețe Duce de Burgundia. 3 Descendența Fecior de împărat. 4 Materia din care e făcut un obiect Blocuri de beton Si: din. 5 Elementele constitutive ale unui grup Roiuri de albine. 6 Conținutul Pahar de apă Si: cu. 7 Raportul de filiație Pui de urs, nepot de unchi. 8 Relația Prieten de joacă, de pahar. 9 (În toponime) Situarea în spațiu Filipeștii de Pădure, Roșiorii de Vede, Picior de Munte. 10 Punctul de plecare în spațiu Plecarea de acasă. 11 Locul existenței simultan cu natura obiectului determinat Aerul de munte. 12-13 Momentul în care se petrece (sau din care datează) ceva Întâmplarea de dimineață, De trei ani e tot bolnav. 14 Proveniența Haine de import Si: din. 15 Destinația obiectului determinat Sală de dans. 16 Termenul care, în realitate este determinat de calificativul precedent O frumusețe de fată. 17-18 Introduce un nume predicativ care exprimă calitatea (sau natura) obiectului determinat Cine este de vină? Obiectul este de sticlă. 19 (Îe) A fi ~ A avea A fi de aceeași vârstă. 20 Exprimă materia Haine de tergal Si: din. 21 Arată scopul Banii sunt de plătit facturile Si: pentru. 22 Arată apartenența El e de-al casei. 23 Exprimă necesitatea E de dorit să muncești mai mult. 24 Exprimă ipoteza E de presupus că... 25 Introduce un complement circumstanțial de loc, arătând punctul de plecare al acțiunii Se ridică de jos. 26 Introduce un complement circumstanțial de timp, arătând începutul acțiunii A ajuns de ieri. 27 Introduce un complement circumstanțial de timp, arătând data la care se (va) petrece ceva Ei vin de Crăciun Si: la. 28 Introduce un complement circumstanțial de mod (cu sens iterativ sau multiplicativ) A văzut filmul de trei ori. 29 Introduce un complement circumstanțial de mod cantitativ Înalt de trei metri. 30 (Îlav) ~ fapt În realitate. 31 (Îlav) ~ bună seamă Desigur. 32 (Îlav) Cât se poate ~ Foarte. 33 (Îlav) Mai presus ~ (toate) Cel mai mult. 34 Introduce un complement circumstanțial de cauză Plânge de supărare. 35 Introduce un complement circumstanțial de scop Roșii de salată. 36 Introduce un complement circumstanțial de relație Bun de gură, bun de comerciant Si: cât despre, privitor la, în ceea ce privește. 37 Introduce un complement de agent Cartea e scrisă de ea. 38 Introduce un complement indirect S-a apropiat sufletește de mine. 39 Introduce un complement direct (exprimat prin supin) Am terminat de scris. 40 (Îe) A avea ~... A trebui Are de completat un formular. 41 (Introduce complementul direct în imprecații) Bat-o Dumnezeu de babă! 42 Introduce un subiect (exprimat prin supin) E ușor de zis, e mai greu de făcut. 43 Intră în construcții cu numerale distributive Câte cinci milioane de lei de om. 44 Introduce cardinale adverbiale De două ori. 45 Intră în construcția numeralelor cardinale de la 20 în sus, înaintea pluralului „mii” sau a substantivelor la plural Treizeci de mii, cincizeci de muncitori. 46 Face legătura între articolul adjectival „cel” („cea”) și numeralul ordinal, începând de la „al doilea”, „a doua” Cel de-al patrulea. 47 Leagă un numeral fracționar (cu valoare substantivală) de obiectul la care acesta se referă Un sfert de oră. 48 Intră în componența modului supin al verbului De făcut. 49 (Rar) Precedă un verb la infinitiv, rezultând construcții echivalente conjunctivului A încetat de a mai încerca... 50 Este element de compunere în cuvinte sudate sau nu Deoarece, dedulci, floare de piatră, floare de colț, untdelemn. 51 (Îla) Fel ~ fel Divers(e). 52-53 (Îlav; îlpp; construită cu G) ~ dinainte(a) Din față (fața). 54-55 (Îlav; îlpp; construită cu G) ~ dinapoi(a) Din spate(le). 56-57 (Îlav; îlpp; construită cu G) ~ dindărăt(ul) Din dos(ul). 58-59 (Îlav; îlpp; construită cu G) ~ deasupra De peste. 60-61 (Îlav; îlpp; construită cu G) ~ dedesubt(ul) De sub. 62-63 (Îlav; îlpp; construită cu G) ~ primprejur(ul) Din jur(ul). 64 (Îlc) ~ când Din momentul. 65 (Îlc) ~ vreme ce Pentru că. 66 (Îlc) ~ unde Din ce loc. 67 (Îlc) ~ cum De îndată ce. 68 (Îcr până) Exprimă cuprinderea maximă între două limite De sus până jos, de ieri până azi. 69 (Îc) ~ pe Exprimă ideea de suprapunere prin contact Cartea de pe masă. 70 (Îc) ~ prin Exprimă ideea răspândirii Oameni de prin sate. 71-72 (Îc) ~ sub Exprimă ideea de situare inferioară (în contact) Creionul de sub masă, foaia de sub carte. 73 (Îc) ~ către De (39). 74 (Îc) ~ cu Încă (de) De cu seară. 75 (Îc) ~ după Din spatele De după deal. 76 (Cu sens temporal; îac) După De după război. 77 (Îc) ~ la Din De la Cluj. 78 (Îac) Dinspre. 79 (Îac) Din momentul. 80 (Îc) ~ lângă Din apropierea Si: lângă. 81 (Îc) ~ pe lângă Aproximativ din apropierea Si: lângă. 82 (Îac) În legătură oficială cu Organ de pe lângă Parlament. 83 (Cu sens temporal; îc) ~ peste Peste. 84 (Cu sens spațial; îac) Dincolo de. 85-86 (Cu sens temporal și spațial; îc) ~ până la Până la. 87 (Îc) ~a La De-a dreapta Tatălui.

edelvais sn [At: ȘĂINEANU, D. U. / S și: ~lweiss / E: ger Edelweiss] (Bot) Floare-de-colț (Leotopodium alpinum).

linte sf [At: PO 85/5 / Pl: ~nți și (îvr) ~ti / E: ml lens, -ntis] 1 Plantă din familia leguminoaselor, cu flori albe-albăstrii și cu semințe plate, comestibile, foarte hrănitoare, închise în păstăi (Lens culinaris). 2-3 (Prc; csc) (Păstaie sau) sămânță a lintei (1). 4 (Reg; d. porumb; îe) A fi (în) ~ A fi necopt suficient pentru a putea fi fiert. 5 (Pop; îc) Până la un bob de ~ Absolut tot. 6 (Pop; dep; îc) Spală-~ Persoană care vorbește mult și fără rost. 7 Mâncare preparată din boabe de linte (1). 8 (Pop; îe) Pentru un blid de ~ Pentru un profit nesemnificativ. 9 (Bot; reg; îc) ~-sălbatică, ~-broștească, ~a-broaștelor, ~a-broaștei, ~-de-baltă, ~a-bălților, ~-de-apă Alge verzi, filamentoase, din familia lemnaceelor, care formează mase plutitoare pe suprafața apelor dulci, stătătoare (Lemna) Si: (reg) lâna-broaștei, lintiță (7), lințușcă, mătasea-broaștei, mătreață. 10 (Îc) ~a-pratului, ~-de-praturi, ~-albă Plantă din familia leguminoaselor, cu frunzele terminate printr-un cârcel ramificat și cu flori galbene, care crește prin pășuni și prin tufișuri Si: măzăriche (Lathyrus pratensis). 11 (Îac) Plantă din familia leguminoaselor, cu tulpina erectă, în patru muchii și cu flori purpurii, care crește mai ales la marginea semănăturilor (Lathyrus missolia). 12 (Îac; șîc ~-albă) Plantă din familia leguminoaselor, cu frunze lanceolate de culoare verde-albăstruie și cu flori albe sau roz, ale cărei semințe sunt comestibile (Lathyrus sativus). 13 (Bot; reg; îac; șîc ~-sălbatică) Bob-de-țarină (Lathyrus sylvester). 14 (Bot; reg; îac) Măzăriche (Vicia dumetorum). 15 (Bot; reg; îac; șîc ~a-gardurilor, ~-păsărească, ~-păroasă) Cosiță (Vicia hirsuta). 16 (Bot; reg; îac) Floare-de-colț (Leontopodium alpinum). 17-18 (Bot; reg; îc) ~a-cucului, ~-neagră ~a-pratului Orăstică (Orobus niger și Orobus niger vernus). 19 (Bot; reg; îac; șîc ~-de-rât) Oreșniță (Lathyrus tuberosus). 20 (Bot; reg; îc) ~-galbenă, ~-sălbatică Plantă din familia leguminoaselor cu tulpina subțire, în patru muchii și cu flori galbene, care crește prin semănături sau pe marginea drumurilor (Lathyrus aphaca). 21 (Bot; reg; îac; șîc ~a-pratului-păroasă) Borceag (Vicia sativa). 22 Plantă din familia leguminoaselor, cu tulpina păroasă și cu florile albăstrui, care crește prin fânețe și prin semănături (Lathyrus hirsutus). 23 (Bot; reg; îc) ~-albă Bob-de-țarină (Lathyrus platiphyllos); 24-25 (Bot; reg; îc) ~-de-apă Drențe (Callitriche verna și palustris). 26 (Med; pop; mpl) Cisticercoză. 27 (Atm; îvr) Pupilă. 28 (Atm; reg) Ligament. 29 (Reg) Ornament în formă de floare cusut pe bundă. 30 (Înv) Lentilă. 31 (Îvr) Pendul.

potorel [At: ALR II, 6300/574 / Pl: (1) ~i, (2) ~e / E: potor + -el] (Reg) 1 smp (Bot; îc) ~ei albi Floare de colț (Leontopodium alpinum). 2 sn (Mpl) Potoraș (1). 3-8 sm (Șhp) Potoraș (2-7).

prescurea sf [At: RĂDULESCU-CODIN, Î. 247 / Pl: ~ele / E: prescură + -ea] 1-4 (Pop; șhp) Prescură (1-2) (mică) Si: (reg) prescurice (1-4), prescuricea (1-4), prescuriță (1-4). 5 (Bot; reg) Rozetă (Roseda odorata). 6-7 (Bot; reg) Rechie (Reseda luteola și lutea). 8 (Bot; Mol; lpl) Floare-de-colț (Leontopodium alpinum). 9 (Bot; Trs) Urechelniță (Sempervivum tectorum).

siminoc sm [At: ANON. CAR. / V: (reg) semenic, sem~, ~nic (Pl: ~ici), ~nog, ~ioc, / Pl: ~oci / E: ns cf bg смин] 1 Plantă erbacee din familia compozeelor, cu flori mici, galbene, dispuse în capitule care își păstrează culoarea și aspectul natural și după ce se usucă Si: (rar) imortelă, (reg) budiene, cirișor, floarea-patului, flori-de-paie, iarbă-flocoasă, mărgică, ochișori, sâsâne (Helichrysum arenarium). 2 (Bot; reg; șîc ~nic-de-câmp, ~nic-de-deal) Parpian (Antennaria dioica). 3 (Bot; reg) Firicică (Filago germanica). 4 (Bot; reg) Flocoșele (Filago arvensis). 5 (Bot; reg) Floare-de-colț (Leontopodium alpinum). 6 (Bot; reg; șîc ~nic-sălbatic) Floarea-patului (Guaphalium silvaticum). 7 (Reg) Planta Guaphalium uliginosum. 8 (Bot; reg; îf seminoc) Culbeceasă (Medicago falcata). 9-16 (Prc) Floarea plantei siminoc (1-8). 17 (Reg) Dans popular nedefinit mai îndeaproape. 18 Melodie după care se execută siminocul (17).

floare-de-colț (plantă) s. f., g.-d. art. florii-de-colț; pl. flori-de-colț

dendrofloricol, -ă adj. (bot.) Privitor la plantarea de arbori și de flori ◊ „[...] un veritabil colț al noutăților, cu amenajări dendrofloricole în premieră.” I.B. 10 V 84 p. 2 (din dendro- + floricol)

brăbin sm [At: DA / Pl: ~i / E: nct] (Bot; reg) Plantă ierboasă cu flori galbene Si: colțu-lupului (Bunias orientalis).

COLȚIȘOR ~i m. (diminutiv de la colț) Plantă erbacee cu flori violete-alburii ori gălbui, dispuse în inflorescențe umbeliforme. /colț + suf. ~ișor

colț m. (pl. colți) 1. dinte mare și ascuțit (la câini, cai sau fiare): a-și arăta colții, a rânji sau a amenința; a se lua în colți, a se încăiera; 2. pisc de munte, stâncă ascuțită: în colții munților; 3. Bot. germen, vlăstar; colțul babei, plantă cu florile galbene și fructele țepoase (Tribulus terrestris). [Cf. pol. KOLEȚ, vârf].

GHIVECI¹, ghivece și ghiveciuri, s. n. Vas de pămînt în care se plantează flori ornamentale; glastră. În colțuri sînt așezate ghivece cu palmieri. SAHIA, U.R.S.S. 113. Să iei acești pui de dafin, să-i pui în două ghivece frumoase. ISPIRESCU, L. 234. Un vînt puternic... răstoarnă niște ghiveciuri de flori. CARAGIALE, S. 5.

ÎNȚEPĂTOR, -OARE, înțepători, -oare, adj. 1. Care înțeapă. Vîntul... fuge nebun Printre tufe-nțepătoare. ALECSANDRI, P. A. 132. 2. Fig. (Despre băuturi, mirosuri etc.) Care provoacă o iritație, care dă o senzație de înțepătură; pișcător. Vin cu gust înțepător. Miros înțepător de acid fenic. ▭ Mirosea a fum; flori uscate, grămădite prin colțuri și-n grindă, amestecau cu fumul mireasmă înțepătoare. SADOVEANU, B. 47. 3. Fig. (Despre vorbe, aluzii etc.) Sarcastic, ironic, mușcător. Doctorul se făcu roșu. Îi venea să răspundă cu o vorbă mai înțepătoare, dar se temea să nu se încurce din nou. D. ZAMFIRESCU, R. 204. ◊ (Adverbial) Femeia, neliniștită... se întorcea către camion și se răstea înțepător, cu arțag. DUMITRIU, N. 234.

JACQUEMONTIA Choisy, JACVEMONTIA, fam. Convolvulaceae. Gen originar din regiunile tropicale ale Americii și Africii, pînă la 65 specii, tufe sau semitufe, pubescente sau glabre. Flori (marginea corolei cu 5 colțuri sau 5 lobi slab conturați) campanulate, în umbelă, capitule dense sau în ciorchine rar, terminal, albe, albastre, rar violete. Frunze nedentate, cordiforme, rar dentate sau lobate. modificată

BRĂBIN sm. 🌿 Plantă cruciferă, cu flori galbene, numită și „colțul-lupului” (Bunias orientalis) (🖼 567).

păducher, păducheri, s.m. (reg.) 1. mică plantă târâtoare cu flori galbene sau roșii; vârtejul-pământului. 2. plantă erbacee târâtoare cu flori galbene și fructe țepoase; colțul-babei.

păduchiță, păduchițe, s.f. (reg.) plantă târâtoare cu flori galbene și fructe țepoase; colțul-babei.

*EDELWEISS sbst. 🌿FLOAREA-DOAMNEI: în cîte un colț de stîncă se ascunde ~ul IRG. [germ.].

CASINCĂ, CASÎNCĂ (pl. -ce) sf. Mold. Bucov. 🎩 Broboadă de lînă colorată și împodobită cu flori cusute într’unul din colțuri (🖼 945): încinsă cu brîu verde și îmbrobodită cu casincă nohotie SAD. [rut. kosynka].

COLȚ I. sm. 1 🫀 Dinte canin la om; dinte lung și ascuțit; Își arată ~ii cei pociți din gură (PANN); Ⓕ: a-și arăta ~ții, a amenința, a-și arăta răutatea; a se lua la ~ sau la ~i, a se lua la ceartă, a se încăiera ¶ 2 🐒 Dinte canin la animale (🖼 1385): sfășiindu-i burta cu ~ii lui cei grozavi (ISP.); (cîine) rău de ~, care mușcă: avea un zăvod mare și rău de ~ (GN.); ~ de lup, rana pe care o face un lup mușcînd sau încolțind o vită (PAMF.) ¶ 3 🐕 Unul din dinții mărginași la cai ¶ 4 🌿COLȚUL-BABEI, plantă tîrîtoare, cu flori galbene, cu fructe țepoase, numită și „păducherniță” sau „păduchele-calului” (Tribulus terrestris) (🖼 1386); - COLȚUL-LUPULUI = BRĂBIN ¶ 5 🌐 Vîrf ascuțit de stîncă: vizuina neînduplecatului voevod era așezată pe niște ~ de stîncă (CAR.) ¶ 6 🌐Piatră ascuțită pe o stîncă: cînd se atingea de cîte un ~ de piatră, cărnurile îi sîngerau (ISP.) ¶ 7 🌿 Firicel de iarbă sau dintr’o plantă ce abia răsare din pămînt: boii noștri sînt bătrîni, abia mai pot roade ~ul ierbii (GN.); a da ~, a încolți ¶ 8 Cîrlionț de păr pe frunte: își drege ~ii de pe frunte (CAR.) ¶ 9 🔧 pl. Dinții feretrăului ¶ 10 pl. Maram. Dantelă (BRL.). II. (pl. -țuri) sn. 1 Unghiu format din întîlnirea a două linii sau a două suprafețe: se așeză cu credinciosul lui la un ~ de curte (ISP.); în ~ul străzii; ~ul mesei; ~ul unei mantale; ~ul gurii; Ⓕ: a prinde la ~, a prinde Ia strîmtoare ¶ 2 pr. ext. Capăt, locșor (în spec. retras): într’un adevărat ~ de raiu e așezat satul Brezoiu (VLAH.) ¶ 3 Capăt, margine: un ~ de pîine; totdeauna la ~ de țară să-ți faci casă (PANN) ¶ 4 pl. 📰 Linii de alamă care se împreună Ia capăt formînd unghiuri sau margini de diferite forme (🖼 1387) [bg. kolecŭ; srb. koljač].

CORNACI¹ s. m. Plantă erbacee acvatică cu flori albe și fructele cu patru colțuri, negre-cenușii și comestibile (Trapa natans); castane-de-baltă, castane-de-lac.

DUVALIA Haw., DUVALIA, fam. Asclepiadaceae. Gen originar din Africa de S, cca 14 specii. Flori (în formă de stea cu 5 colțuri) singulare sau mai multe la un ioc, mici, tub floral cărnos, în formă de inel, corolă cu 5 petale îndoite în exterior, în interior pubescente, de culori diferite. Plante cărnoase de seră, tulpină în 4-6 muchii dințate, tîrîtoare (formează covoare).

colțișor n. colț mic. ║ m. 1. plantă de pădure cu flori roșiatice și purpurii- albăstrui (Dentaria bulbifera); 2. pl. dantele: colțișori și bibiluri de mătase FIL.

CORN², (II, 6) coarne și (I 4, 5, II) cornuri, s. n., (I 3) corni, s. m. I. 1. (La animalele numite «cornute») Fiecare dintre cele două excrescențe osoase, drepte sau încovoiate, ascuțite la capăt, care formează continuarea osului frontal, ieșind din piele. Fratele cel sărac... avea și el o pereche de boi... tineri, nalți de trup, țepoși la coarne. CREANGĂ, P. 37. Capul zimbrului moldav țiind în coarnele sale pajura împărătească. NEGRUZZI, S. I 43. Nici ai boi... Nici ai junei Cu coarne lungi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 408. – Loc. adj. (Despre minciuni) Cu coarne = exagerat, de necrezut, gogonat, încornorat. ◊ Expr. A lua în coarne = (despre vite) a împunge cu coarnele; fig. (despre oameni) a se repezi cu vorba la cineva, a certa, a bruftui. A scoate coarne = a deveni agresiv. A fi mai cu coarne decît altul = a fi mai grozav decît altul. Ce?... Crezi tu că ești mai cu coarne decît. noi? SBIERA, P. 45. A pune (cuiva) funia în coarne = a purta (pe cineva) de nas, a-i impune voința. Vrei să mă duci la apă de căpăstru? Vrei să-mi pui funia-n coarne? ȘEZ. II 73. A se lua în coarne cu cineva = a-și pune mintea, a se încăiera. cu cineva, a se potrivi cuiva. Om în toată firea, te iei în coarne cu un biet copil. SLAVICI, N. 51. A-și arăta coarnele = a-șî manifesta răutatea, dușmănia. A pune cornul în pămînt = a se încăpățîna. A căuta (sau a se uita) în coarnele cuiva = a asculta de cineva, a se lua după cineva. Eu nu-s Ciolac să-ți caut în coarne; eu îți moi numaidecît ciolanele. SADOVEANU, N. F. 147. Moșneagul... se uita în coarnele ei, și ce-i spunea ea sfînt era. CREANGĂ, P. 285. A băga (pe cineva) în corn de capră = a aduce (pe cineva) în mare încurcătură, la mare strîmtoare. A pune coarne = a călca credința conjugală. Nevasta-acasă Coarne-i punea. NEGRUZZI, S. II 100. (Popular) Cel cu coarne = dracul. ♦ (Prin analogie) a) Fiecare dintre cele patru organe tactile și vizuale ale melcului. Mult cumpănit ies coarne la iveală. BENIUC, V. 19. Melc, melc, codobelc. Scoate coarne boierești. TEODORESCU, P. P. 191. b) Fiecare dintre cele două excrescențe chitinoase, bifurcate, de lîngă ochii unor cărăbuși. Coarnele rădaștei. 2. (Numai la sg.) Materia osoasă din care sînt făcute coarnele animalelor, folosită pentru fabricarea unor obiecte. Pieptene de corn. 3. Instrument de suflat folosit la vînătoare sau pentru chemări, semnalizări etc. După masă porniră pădurarii cu cînii pe poteci și într-un tîrziu începu să adie glas de corn în liniștea codrului. SADOVEANU, O. IV 485. Îngînat de glas de ape Cînt-un corn cu-nduioșare. EMINESCU, O. I 103. Peste vîrfuri trece lună, Codru-și bate frunza lin, Dintre ramuri de arin Melancolic cornul sună. EMINESCU, O. I 206. [Ursan] un corn apucă și buciumă în vînt. ALECSANDRI, P. A. 165. Ștefan se întoarce și din cornu-i sună, Oastea lui zdrobită de prin văi s-adună. BOLINTINEANU, O. 34. ♦ Instrument muzical de suflat, făcut din alamă sau din alt metal. Cornuri, buciume și tube sună falnice fanfare. ALECSANDRI, P. III 94. 4. Recipient făcut din corn (2) sau în formă de corn (1), în care se păstrează praful de pușcă, sarea etc.; p. ext. conținutul acestui recipient. Pe toată ziua stricam într-însele [în vrăbii] cîte un corn de praf și cîte o pungă de alice. ODOBESCU, S. III 22. ◊ Expr. Cornul abundenței (sau îmbelșugării) = vas în formă de corn umplut cu fructe și flori, care simbolizează belșugul. 5. Franzeluță în formă de semilună. Ieri dimineață am băut un ceai cu patru cornuri. C. PETRESCU, C. V. 153. 6. (La pl.) Nume dat părților în formă de corn (1) ale unor lucruri (mai ales ale unor unelte): a) fiecare dintre cele două minere ale plugului. Pentru secerătorii belșugului, Pentru cei de la coarnele plugului... Tovarăși de vifor, Tovarăși de soare, Tot mai drept, Tot mai dîrz, înainte! DEȘLIU, G. 35. Ținea strîns în pumnii grei coarnele plugului și apăsa tăișul uneltei în pămîntul muiat de ploaie. DUMITRIU, V. L. 5. Cîntă puiul cucului Pe coarnele plugului. ALECSANDRI, P. P. 298; b) fiecare dintre țepile unei furci sau dintre dinții unei furculițe. Cu unul din coarnele ascuțite ale furculiței scotocea carnea de prin încheieturi. HOGAȘ, M. N. 37; c) fiecare dintre brațele crucii; (prin analogie) fiecare dintre cele patru părți ale prescurii. A dat drumeței un corn de prescură și un păhăruț de vin. CREANGĂ, P. 91. 7. (În expr.) Cornul lunii = luna în primul și ultimul pătrar, cînd are formă de seceră. Trecuseră vreo două ceasuri, cornul lunii își terminase scurta lui apariție. CAMIL PETRESCU, N. 167. Cornul tremurător al lunii va trece... de-a lungul crucilor din cimitir. GALACTION, O. I 218. Zamfira... se uita la cornul lunii ce se ivise. ALECSANDRI, P. I 19. 8. (În expr.) Cornul-secarei sau corn-de-secară = ciupercă parazită care trăiește în ovarul diferitelor graminee, în special în ovarul florilor de secară (Sclerotium). 9. (Mold., Transilv.) II.Colț, unghi, ungher; margine. Din cornul de din dos al casei se desprinseră două umbre omenești și se depărtară în fugă. SADOVEANU, B. 103. La un corn de dumbravă au ieșit de pe o potecă nevăzută doi călăreți. SADOVEANU, F. J. 726. Suratele mele... aseară s-au vorbit... într-un corn de șură. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 186.

POEZIE, (1) poezii, s. f. 1. (Spre deosebire de proză) Arta de a exprima o idee sau un sentiment în mod plastic, cu ajutorul imaginilor, al ritmului, mai ales sub formă de versuri; creație artistică în versuri a unui poet. Poezia trebuie să oglindească faptele mărețe, lupta poporului și chipurile celor mai buni fii ai săi. BENIUC, P. 73. Îți sînt dator de multă vreme, amicul meu, o poezie; în inimă eu ți-o scrisesem, acum ți-o scriu și pe hîrtie. MACEDONSKI, O. I 217. De astă dată poezia avea strofe mai puține. VLAHUȚĂ, O. A. 431. ◊ (Poetic) Spune-mi dar acuma, tu ce ești poet, Ce poezii cîntă inima-ți încet? ALECSANDRI, P. I 127. ◊ (Urmat de determinări care arată genul, domeniul, sfera creației artistice) Poezie dramatică. ▭ Țara Făgărașului este un vast laborator de poezie populară. BOGZA, C. O. 275. Eminescu a îmbogățit limba și a legat poezia cultă de producțiile din veac ale cîntăreților anonimi ai neamului. SADOVEANU, E. 75. 2. Totalitatea compozițiilor în versuri ale unui poet, ale unui grup social, ale unui popor, ale unei epoci etc. «Vara» este triumful soarelui în poezia lui Coșbuc și în poezia romînească. IBRĂILEANU, S. 146. 3. Caracter poetic al unei opere de artă, al unui peisaj, al unui colț din natură etc.; farmec, frumusețe, încîntare. Mirosul florilor e așa de îmbătător și de dulce, și noaptea de primăvară e plină de atîta poezie. SADOVEANU, O. III 177. Astfel eu pierdut în noaptea unei vieți de poezie... am făcut din tine-un înger, blînd ca ziua de magie, Cînd în viața pustiită rîde-o rază de noroc. EMINESCU, O. I 29. Razele lunii sînt dulci ca glasul privighetoarei, cerești ca poezia sufletului. ALECSANDRI, O. P. 66.

COLȚ, (I, II 4) colțuri, s. n. (II, III) colți, s. m. I. S. n. 1. Punct unde se întâlnesc muchiile unui obiect sau laturile unei figuri. ◊ Colțul gurii = fiecare dintre cele două extremități laterale ale gurii, unde se întâlnesc buzele. ♦ Fiecare dintre unghiurile formate de două străzi care se întâlnesc; locul format de fiecare dintre aceste unghiuri. ◊ Expr. Colț cu... = în unghiul format de străzile... 2. Porțiune dintr-un obiect sau dintr-un loc cuprinsă între extremitățile reunite ale laturilor lui. ♦ (În publicistică) Rubrică rezervată unei anumite specialități. ♦ Margine, extremitate. ◊ Colț de pâine = coltuc (1); p. gener. orice bucată de pâine (tăiată de la o margine). ♦ Porțiune dintr-o încăpere cuprinsă între extremitățile reunite ale pereților. ◊ Expr. A da din colț în colț = a recurge la tot felul de subterfugii pentru a ieși dintr-o încurcătură. A pune (un copil) la colț = a pedepsi un copil, așezându-l într-un ungher al camerei cu fața la perete. 3. Loc îndepărtat, retras, dosnic; refugiu, ascunziș. ◊ Expr. În (sau din) toate colțurile = în (sau din) toate părțile. II. S. m. 1. Dinte al animalelor (p. ext. și al oamenilor), în special caninul. ◊ Expr. A-și arăta colții = a manifesta o atitudine agresivă, aprigă. A (se) lua la colți = a (se) certa, a fi gata de încăierare. A avea colți (sau un colț) = a fi dârz; a fi obraznic. ♦ Fragment dintr-un dinte sau dintr-o măsea ruptă. 2. Fiecare dintre vârfurile lungi și ascuțite ale greblei, furcii sau ale altor instrumente asemănătoare. 3. Fiecare dintre cuiele de fier pe care le aplică cineva pe talpa încălțămintei de iarnă ca să nu alunece pe gheață; țintă. 4. Vârf ascuțit și proeminent de stâncă, de gheață etc. 5. Vârful plantelor, în special al ierbii, la începutul dezvoltării lor, când încolțesc. 6. Compus: colții-babei = plantă erbacee târâtoare cu frunze penate, cu flori galbene și cu fructe țepoase (Tribulus terrestris). III. S. m. 1. Fiecare dintre tăieturile de formă aproximativ triunghiulară făcute pe marginea unei stofe; dantelă împletită în această formă. 2. Șuviță de păr ondulată trasă pe frunte sau pe tâmple. – Din bg. kolec, scr. kolac.

COLȚ, (I, II 4) colțuri, s. n., (II, III) colți, s. m. I. S. n. 1. Punct în care se întâlnesc muchiile unui obiect sau laturile unei figuri. ◊ Colțul gurii = fiecare dintre cele două extremități laterale ale gurii, unde se întâlnesc buzele. ♦ Fiecare dintre unghiurile formate de două străzi care se întâlnesc; locul format de fiecare dintre aceste unghiuri. ◊ Expr. Colț cu... = în unghiul format de străzile... ♦ Margine, extremitate. ◊ Colț de pâine = coltuc (1); p. gener. orice bucată de pâine (tăiată de la o margine). 2. Rubrică rezervată, într-o publicație, unei specialități. ◊ Expr. A da din colț în colț = a recurge la tot felul de subterfugii pentru a ieși dintr-o încurcătură. A pune (un copil) la colț = a pedepsi un copil, așezându-l într-un ungher al camerei cu fața la perete. 3. Loc îndepărtat, retras, dosnic; refugiu, ascunziș. ◊ Expr. În (sau din) toate colțurile = în (sau din) toate părțile. II. S. m. 1. Dinte al animalelor (p. ext. și al oamenilor), în special caninul. ◊ Expr. A-și arăta colții = a manifesta o atitudine agresivă, aprigă. A (se) lua la colți = a (se) certa, a fi gata de încăierare. A avea colți (sau un colț) = a fi dârz; a fi obraznic. ♦ Fragment dintr-un dinte sau dintr-o măsea ruptă. 2. Fiecare dintre vârfurile lungi și ascuțite ale greblei, furcii sau ale altor unelte asemănătoare. 3. Fiecare dintre cuiele de fier pe care le aplică cineva pe talpa încălțămintei de iarnă ca să nu alunece pe gheață; țintă. 4. Vârf ascuțit și proeminent de stâncă, de gheață etc. 5. Vârful plantelor, în special al ierbii, la începutul dezvoltării lor, când încolțesc. 6. Compus: colții-babei = plantă erbacee târâtoare cu frunze penate, cu flori galbene și cu fructe țepoase (Tribulus terrestris). III. S. m. 1. Fiecare dintre tăieturile de formă aproximativ triunghiulară făcute pe marginea unei stofe; dantelă împletită în această formă. 2. Șuviță de păr ondulată trasă pe frunte sau pe tâmple. – Din bg. kolec, sb. kolac.

DOBORÎ, dobor, vb. IV. Tranz. 1. A da jos (ceva sau pe cineva), a culca, a răsturna, a trînti la pămînt, a prăbuși, a dărîma. [Dihania] dobora în drumu-i copăcei de trei ani, pe care îi atingea cu colții. ISPIRESCU, U. 39. Vîntul... doboară stejari falnici și desfoaie blînde flori. ALECSANDRI, P. A. 132. Pleacă către pădure În mînă cu o săcure Ceva lemne să doboare. PANN, P. V. I 89. ◊ Fig. Ca să dobori poarta robiei, îți trebuie umeri ca ai mei. CAMIL PETRESCU, T. II 598. ◊ Refl. (Rar) Un altar ce se doboară Cînd vin trăsnete de sus! COȘBUC, P. I 213. Deodat-o bardă crudă prin aer luce, zboară, Lovește!... gios bătrînul c-un vaiet se doboară. ALECSANDRI, P. III 303. ♦ (Regional) A cosi. Scoală, dragul mamii, să te duci să dobori iarba ceea. REBREANU, I. 45. 2. A face să se desprindă și să cadă din locul unde este fixat (atîrnat, agățat). [Piatra] va lovi în pom... și va doborî mere. CAMIL PETRESCU, T. III 509. ♦ (Cu privire la ființe sau obiecte care zboară sau plutesc în aer) A face să cadă, a da jos; a prăbuși. A doborît un avion. ▭ Iacă un țînțar a ajuns tocmai la vîntul turbat și voi să-l dobor d-acolo cu săgeata mea. ISPIRESCU, L. 321. [Nobilul pleca la vînătoare] ca să doboare... cocorii, răpezind asupră-le agerii săi șoimi. ODOBESCU, S. III 54. 3. (Cu privire la persoane) A înfrînge, a birui, a supune, a distruge; a răpune. Luminatul împărat... a doborît. pe toți dușmanii. SADOVEANU, D. P. 160. Ești o neroadă dacă îți închipui că e în stare să mă doboare cineva. CAMIL PETRESCU, T. I 259. Pentru cea din urmă oară Aș voi să-l văd cum luptă și pe zmeu cum îl doboară. EFTIMIU, Î. 111. ♦ (Cu privire la stări, situații, împrejurări) A nimici, a desființa, a stîrpi. Pui în lanțuri ai tăi ani, Pe copii ți-i faci orfani, Văduvești soția, De cumva-ndrăznești să zici Că ai drept să te ridici Să dobori hoția. NECULUȚĂ, Ț. D. 42. ♦ (Subiectul e un fapt, un eveniment sau o stare psihică ori fizică) A învinge, a birui, a copleși. Boala și mizeria l-au doborît înainte de vreme [pe Eminescu]. SADOVEANU, E. 83. Ochii i se închideau, somnul îl dobora. GALACTION, O. I 41. Grelele încercări de tot soiul prin care trecuse... ar fi doborît un uriaș. M. I. CARAGIALE, C. 12. Sta s-o doboare cu totul întristarea, ISPIRESCU, L. 59. 4. (Sport; cu privire la recorduri) A depăși. Echipa națională de ștafetă a doborît recordul de 4 x 100 de metri.

SÎNGERA, sîngerez, vb. I. 1. Intranz. (Despre răni sau părți rănite ale corpului; p. ext. despre ființe) A pierde sau a lăsa să curgă sînge. Pentru aurul pîinii, pentru care-am luptat și sîngerat. VINTILĂ, O. 36. Ea, biata, nu mai vede spinii Și-adună flori, și mîna ei Îi sîngera, dar nu o doare, Că pentru-n spin avea o floare. COȘBUC, P. II 263. Cînd se atingea de cîte un colț de piatră, cărnurile îi sîngera. ISPIRESCU, L. 195. Rana veche ușor sîngerează, se zice despre o durere veche care revine. ♦ Fig. A suferi, a îndura multe nenorociri. N-ar fi decît natural, că doar am sîngerat destul pentru patrie. REBREANU, P. S. 118. Asupra mea se năpustiră... Onoarea mea o nimiciră, Am sîngerat, dar am tăcut. MACEDONSKI, O. I 38. ◊ Expr. A-i sîngera (cuiva) inima = a fi îndurerat, a suferi (sau, tranz., a îndurera pe cineva, a face să sufere). Transformate în fraze, lucrurile care-i sîngerau lui inima apăreau reci, mărunte și fără nici o importanță. REBREANU, R. I 298. Dacă cineva ar fi scris cugetările mele, ar fi făcut să sîngereze inima ce ar fi citit. BOLINTINEANU, O. 387. 2. Tranz. A face zgîrieturi sau răni din care curge sînge; a răni. Tătarul își găti sulița care sîngerase în ziua aceea multe trupuri. SADOVEANU, O. VII 13. Scăpasem de provizie uscată, de carnea sărată la butoi, de pesmeții pietroși în care ne rupeam dinții și ne sîngeram gingiile. BART, S. M. 96. O, nu mi-e că mi-am sîngerat La prag piciorul într-un cui, Dar mi-e că e păcat! Om bun ca dînsul nimeni nu-i. COȘBUC, P. I 94. (Fig.) Și nu te-ar ierta moșia, ba te-ar ține chiar de rău De i-ai sîngera ogorul numai pentru păsul tău. DAVILA, V. V. 121. ◊ Refl. Cu cuțitele lor se sîngerară și moldovenii, și-și atinseră pe rînd buzele de picăturile rubinii de sînge. SADOVEANU, O. VII 19. Fugit-a taurul? întrebară oamenii. – N-a fugit, răspunse el și nici n-a mai fugi, căci l-am omorît. Uitați la gurile cînilor cum s-au sîngerat în el. RETEGANUL, P. IV 43. 3. Intranz. Fig. A avea culoarea sîngelui, a se înroși. La zare neaua piscurilor sîngera în amurg. M. I. CARAGIALE, C. 39. Nori se bat la orizon, Tot apusul sîngerează. MACEDONSKI, O. I 200. 4. Intranz. și refl. (Despre vite) A se îmbolnăvi de sînge (6). Vacilor care se sîngeră să li se dea piatră vînătă și ștevie ca să le treacă. ȘEZ. XII 162. – Prez. ind. și: sînger (STANCU, D. 99).

BRYOPHYLLUM Salisb., BRIOFILUM., fam. Crassulaceae. Gen originar din toate regiunile tropicale și Insula Madagascar, 20 specii, suculente (cca 0,50-3 m înălțime), cu rădăcini fibroase și ramuri erecte. Frunze opuse sau cîte trei în verticil, lung-pețiolate, simple, lobate, crestat-penate sau penate, eliptice sau tubulare. Pe marginea frunzelor, încă în creștere, se formează embrioni foliari, cu frunze rudimentare și un apex, formând astfel plante noi. Flori (pe tip 4, caliciu cilindric, clopot sau umflat, corolă cu 4 colțuri, 8 stamine) mari, de obicei pendente, tubulare sau în umbelă. Fruct, capsulă erectă, cârpele libere sau concrescute la bază, cu multe semințe. Se cultivă în serâ temperată.

CUNEI- „pană, cui, colț”. ◊ L. cuneus, i „pană de despicat, colț” > fr. cunéi-, engl. id., it. id., germ. id. > rom. cunei-. □ ~flor (v. -flor), adj., cu flori în formă de pană; ~form (v. -form), adj., s. n., 1. adj., (Despre un sistem de scriere) Care utilizează litere în formă de cuie. 2. s. n., Unul dintre oasele tarsului. 3. s. n., Tract de fibre în funiculul posterior al măduvei spinării.

COLȚIȘOR I. sm. 1 dim. COLȚ I. ¶ 2 Mic colț de piatră: te oprești cu frică pe cîte un ~ de piatră la mijlocul prăpăstiei (VLAH.) ¶ 3 Cîrlionț de păr pe frunte: pe obîrșia Ialomiței... nu se știa de crețuri și ~i (DLVR.) ¶ 4 pl. Horbotă dințată ce se coase pe marginea rufăriilor: făcînd ~i și bibiluri pe piepții și mînecile unei cămeși (FIL.) ¶ 5 pl. Plantă ierboasă cu flori albe sau roșiatice (Dentaria bulbifera) (🖼 1391). II. sn. (pl. -oare) 1 dim. COLȚ II. ¶ 2 Loc retras, colț de pămînt: prin cîte a mai trecut, Doamne, și ~ul acesta de lume (VLAH.).

Ariocarpus retusus Scheidw. Specie cu flori roz-pal. Plantă plat-sferică, glaucă, cu creștetul păros. Mamile cu 3 colțuri. Spre vîrf (ascuțit) cu areole foarte mici.

ANACAMPSEROS Sims, ANACAMPSEROS, fam. Portulacaceae. Gen originar din Africa de S și Australia, cca 48 specii, suculente, mici. Flori (2 sepale, 5 petale, 16-60 stamine, stil prelungit cu stigmat în formă de stea în 3 colțuri) foarte trecătoare, se deschid numai cîteva ore la soare sau chiar deloc, dar produc semințe. înfloresc în iun.-aug. Fructul este o capsulă.

copil m. 1. băiat sau fată (cu sau fără noțiune de vârstă): copil din flori, bastard; 2. copil până la doisprezece ani: doi copii; 3. urmaș, moștenitor: a murit fără copii; 4. (odinioară) copii de casă, feciori de boieri dați la Curte pe lângă Domn și formând garda interioară a palatului (în număr de 500); 5. (còpil) țâțână de ușă; 6. botul sau ciocul leucei; 7. crăcii sau colțurile scoabei dulgherului. [Vechiu rom. còpil, bastard (și azi în Maramureș), adică copil din flori (în opozițiune cu cocon sau fecior, copil legitim): cel pe va zice că-i copil, neștiind că... l’au făcut adevărat fecior după leage... (Pravila din 1646) = albanez KOPILĬ, slugă, bastard; sensul 5 prezintă o- metaforă curioasă: cele două cârlige mari ale ușii sunt asemănate cu doi feciori (cf. copileț)].

METALIC, -Ă, metalici, -e, adj. 1. De metal, făcut din metal. Înfipseră în burțile rezervoarelor pîlniile mari căptușite cu site metalice. MIHALE, O. 158. Mașina înaintează pe un jgheab metalic, dînd locul altor mașini, care o urmează. SAHIA, U.R.S.S. 86. Pe metalice tripede ard parfumuri arăpești. MACEDONSKI, O. I 104. 2. Care are însușiri asemănătoare cu ale metalului, ca metalul. Arsen metalic. ♦ (Despre sunete) De metal, caracteristic metalelor (lovite, ciocnite); fig. (despre voce, glas) asemănător sunetelor produse de un metal; sonor, dur. Tot mai departe, tot mai domol rămînea în urmă, în întinderi, sunetul metalic al coasei. SADOVEANU, O. VII 306. Glasul metalic, energic și totuși cald te cucerea. REBREANU, R. I 81. Auzul se resimte de vibrări asurzitoare, De răsunetul metalic al tam-tamului de bronz. ALECSANDRI, P. III 84. ◊ (Adverbial) Pendula bătea răsunător, metalic. DUMITRIU, B. F. 56. ♦ De culoarea metalului, cu luciu ca al metalului. Urcară muntele... scăldat de lumina albastră și metalică a lunei. C. PETRESCU, Î. II 14. Să cadă ca o floare pe fața unui lac, Să-i tulbure metalica oglindă. TOPÎRCEANU, B. 82. (Adverbial) Prin colțuri de traverse, Pe banchete, Zvîrlite la-ntîmplare, Lucesc metalic tuburi de cartușe, Baionete. CAMIL PETRESCU, V. 107.

CHEOTOARE, cheotori, s. f. (Și în forma cheutoare) 1. Mic semicerc de ață, de șiret, de stofă etc. cu care se încheie nasturii de la o haină. Își deznoda cheutorile blănilor, gîfîind. C. PETRESCU, S. 125. Mă simții apucat de mini, de brațe, de umere, de cheotoarea surtucului. HOGAȘ, M. N. 29. Dintr-o sută de fuioare, Mi-a făcut o cheutoare. MARIAN, S. 139. 2. Tăietura din partea stingă (sau dreaptă) a reverului hainei; butonieră. Gătit cu cravată roșie, cu flori la cheutoare... Robea intră în bufet. DUNĂREANU, CH. 154. 3. (Regional) Loc unde se împreună bîrnele la colțurile caselor; coama sau culmea casei în locul unde se împreună cu căpriorii. În curte cine-a-ntrat? Poate-s niște pețitori, Și se țin la cheutori? MARIAN, S. 109. – Pronunțat: che-o-. – Variante: cheutoare, chiaotoare (ODOBESCU, S. II 297), chiotoare (SLAVICI, N. II 280, BĂLCESCU, O. II 258) s. f.

DINTE ~ți m. 1) Formație osoasă fixată în maxilar care servește pentru a mușca, a rupe și a mesteca hrana sau ca mijloc de apărare. ◊ ~ți de lapte primii dinți care le cresc copiilor (și care cad, fiind înlocuiți cu alții). Soare cu ~ți soare pe timp geros sau răcoros. A se ține de ceva cu ~ții a nu se lăsa de ceva cu nici un preț. Printre ~ți a) nelămurit, neînțeles; b) fără dorință; în mod ostil. A-și lua inima în ~ți a-și face curaj; a îndrăzni. Înarmat până în ~ți echipat cu tot felul de arme. A avea un ~ împotriva (sau contra) cuiva a purta cuiva pică. A scoate cuiva și ~ții din gură a lua cuiva tot ce are; a despuia. A sta cu ~ții la stele a nu avea ce mânca. 2) Fiecare dintre piesele în formă de cui ale unei unelte agricole; colț. 3) (la obiecte sau piese) Zimț sau crestătură pe margine. ~ții ferăstrăului. 4) bot.: ~tele dracului plantă cu flori roșii, albe sau verzui, care crește prin locuri umede (mlaștini, bălți). /<lat. dens, ~ntis

ÎNGHIRLANDAT, -Ă, înghirlandați, -te, adj. Împodobit cu ghirlande (de flori, de frunze etc.). Tribuna s-a făcut pe o podea mai înaltă, iar la cele patru colțuri ale ei s-au pus stîlpi înghirlandați. CAMIL PETRESCU, O. II 352. Erau copii de toată mîna... care cu căciuli pe ceafă ori pe sprîncene, care cu pălării de pîslă, înghirlandate cu flori de măceși. MACEDONSKI, O. III 14.

ȚARĂ, țări, s. f. I. 1. Teritoriu locuit de un popor organizat, din punct de vedere administrativ și politic, într-un stat. Mai toate țările erau bîntuite de războaie grozave. CREANGĂ, P. 183. Toate se întind nainte-i... ca pe-un uriaș covor, Vede țară lîngă țară și popor lîngă popor. EMINESCU, O. I 144. Domnul... cîrmuia țara împreună cu un sfat de doisprezece boieri. BĂLCESCU, O. II 13. Un om... voiește a-și ispiti norocul, călătorind prin țări străine. DRĂGHICI, R. 5. Țara piere de tătari și el bea cu lăutari sau țara piere (sau arde) și baba se piaptănă = satul arde și baba se piaptănă, v. babă. În țara orbilor, chiorul (sau cel cu un ochi) e împărat v. chior (1). ◊ Fig.. Pe mine mă pișcau de spate și de ceafă o întreagă republică de furnici, peste a căror țară se abătuse... o margine din poalele nesfîrșit de lungi ale mantalei mele. HOGAȘ, M. N. 11. ◊ Expr. Cap de țară v. cap¹ (III 2). Talpa țării v. talpă. Țara lui Cremene (sau a lui Papură-vodă) = loc fără stăpîn, unde fiecare face ce-i place, fără să dea seamă cuiva. Țara făgăduinței v. făgăduință. Țara nimănui = a) (în basme) țară fără stăpîn; b) spațiu neocupat de armate între două fronturi de luptă; zonă neutră. A bate toba în țară v. tobă. A da sfoară în țară v. sfoară. Te joci cu țara în bumbi? formulă prin care se atrage atenția cuiva că greșește atunci cînd subestimează o persoană. A plăti cît un colț de țară = a valora foarte mult. A pune țara la cale = a organiza, a conduce, a administra o țară; (ironic) a discuta o chestiune importantă (mai ales de ordin politic) fără a avea competința necesară; p. ext. a discuta despre multe și de toate. Aleodor, după ce se urcă în scaunul tătîne-său, deși copilandru, puse țara la cale ca și un om matur. ISPIRESCU, L. 42. (Popular) A se duce în țară (sau în țări) = a se duce în lume. Eu mă duc, mîndruță-n țări, Da te rog să nu porți flori. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 110. Țara e largă! = ești liber să faci ce-ți place, să pleci unde vrei. La colț de țară și la mijloc de masă sau la mijloc de masă și la colț de țară = într-un loc ferit de primejdii. Să te sălești a fi totdeauna la mijloc de masă și la colț de țară. NEGRUZZI, S. I 247. (Peiorativ) A ajunge (a se face sau a rămîne) de poveste în țară = a i se duce cuiva vestea, a ajunge de pomină. (Familiar) A sta prost (sau rău) cu țara = a fi fără bani, a nu avea para chioară. ◊ (În locuțiuni și expresii care sugerează ideea de depărtare mare) De peste șapte (sau nouă) mări și șapte (sau nouă) țări = dintr-un loc foarte depărtat. Neamul scriitorilor nu numai că-și apără morțiș toate ale sale, dar încă duce și grija autorilor de peste șapte mări și șapte țări. ODOBESCU, la TDRG. A noua țară = pînă la (sau de la) mari depărtări. (Atestat în forma țeară) Mîndro, de dragostea noastră Răsărit-a pom în coastă... Cu frunzele de aramă, Mirosind a noua țeară, A rujă ș-a scorțișoară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 70. A căuta nouă mări și nouă țări = a căuta mult pînă să găsești. Om ca badea nu se vede... Poți să cauți nouă mări, Nouă mări și nouă țări. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 19. (Mai ales în basme) A trece peste nouă țări și nouă mări = a străbate o cale foarte lungă. Și merg ei, și merg, cale lungă să le-ajungă, trecînd peste nouă mări, peste nouă țări și peste nouă ape mari. CREANGĂ, P. 207. ♦ (Învechit și popular, determinat prin numele locuitorilor sau printr-un adjectiv derivat de la acesta, formează nume de state) Minciuna boierească trece în țara ungurească. NEGRUZZI, S. I 250. Atunce în țara nemțească încă nu erau cunoscute. DRĂGHICI, R. 63. ◊ (Intră în denumirea unor state sau ținuturi) Țara Romînească. Țările-de-Jos. Țara-de-foc. ♦ (în vechea organizare politică și administrativă a Romîniei) Provincie. Moldoveni și munteni, pribegi a tulburărilor din țări, priveau cu bătaie de inimă adunarea, oștită grămadă cîte grămadă, după satele și ținuturile de unde veniseră oamenii. RUSSO, O. A. 56. 2. Regiune, ținut, teritoriu. Acuma Vitoria se abătea iarăși într-o țară cu totul necunoscută, cu nume de sate și munți pe care nu le mai auzise. SADOVEANU, B. 174. A mers așa trenul contingentului lungă vreme, străbătînd multă țară, pînă ce au prins a se arăta sate. id. M. C. 85. ◊ Fig. Chiar vîrful pălăriei mele... își poate trimete chipul său boțit din țara apusului, plină de întuneric, tocmai în împărăția trandafirie și depărtată a zorilor. HOGAȘ, M. N. 64. ♦ (În opoziție cu munte sau deal) Șes. (Atestat în forma țeară) Sus la munte ninge-ngheață... Jos la țeară cade rouă, Ciucu-te nevastă nouă. MARIAN, NU. 713. Frunza-n codru se rărește, Hai să coborîm în țeară Pîn’ la mîndra primăvară. ALECSANDRI, P. P. 316. 3. (Considerat din punctul de vedere subiectiv al vorbitorului) Patrie. Pe dată ce primea bani din țară, își cumpăra cărți și dispărea pentru citva timp din ochii colegilor săi. CĂLINESCU, E. 169. Tu n-ai să afli zare și gîrle mai senine Ca gîrlele și zarea din țara mea. EFTIMIU, Î. 149. Te duci, iubită scumpă, în țărmuri depărtate, Lăsînd frumoasa țară, surori, prieteni, frate. ALECSANDRI, P. I 138. 4. (În opoziție cu oraș; numai în locuțiuni și expresii) La țară = la sat, în sat, într-un sat. Femeia țipă să fie dusă la oraș, nu-i place la țară, nu e-nvățată să trăiască la țară. STANCU, D. 17. Locuința mea de vară E la țară. TOPÎRCEANU, P. 51. Am ieșit într-o zi dintr-o redacție și, prins ca de o spaimă, am plecat la țară, la un prieten. ANGHEL, PR. 56. Neaflînd minută de răgaz, am fugit la țară. NEGRUZZI, S. I 60. De (sau de la) țară = de la sat. Noi sîntem, toți, oameni de la țară. STANCU, D. 149. Colonelul Dăscălescu, fiu de popă de țară... ajunsese aghiotant domnesc. CAMIL PETRESCU, O. II 10. Firea lui blajină și îndulcită de povești n-au fost știrbit-o nici nevoile, nici greul vieții de la țară. PĂUN-PINCIO, P. 105. Cum o să-mi dau fetele după niște boiernași de țară? ALECSANDRI, T. I 131. ◊ Drum de țară v. drum (1). Tîrg de țară v. tîrg. II. 1. Locuitorii unei țări (I 1) (v. popor, norod); p. ext. oameni, lume. Zi să vie țara, și va dudui muntele de plăieși. DELAVRANCEA, O. II 236. Ce-ți lipsește măriei-tale? N-ai cu nime război, țara este liniștită și supusă. NEGRUZZI, S. I 146. ◊ Expr. A afla tîrgul și țara = a afla toată lumea. A se pune cu țara = a intra în conflict, a se pune rău cu toată lumea. Ho, țară! v. ho. 2. (Învechit; în mentalitatea societății împărțite în clase) Popor de rînd; țărănime. Cînd o fi să se scoale țara, tot noi om scula-o. GHICA, A. 546. – Variantă: (învechit) țeară s. f.

MARSHALLIA Schreb., MARSALIA, fam. Compositae. Gen originar din America de N, 8 specii, erbacee, perene, cu tulpină simplă sau ramificată. Capitule mari, peduncul lung înconjurat de un involucru cu foliolele înguste, așezate în 1 sau 2 rînduri. Flori (cele radiale lipsesc) cilindrice cu marginea corolei cu 5 lobi, caliciul emisferic sau campanulat. Fructe rotunde cu 5 muchii sau 5 colțuri. Frunze întregi, la baza tulpinii.

HECHTIA Klotzsch, HECHȚIA, fam. Bromeliaceae. Gen originar din Mexic, America. Frunze lungi, așezate în rozetă, dentate, cu spini. Peduncul foarte lung, simplu sau puțin ramificat, flori dioice, mici (sepale libere, petale puțin mai lungi), uneori așezate în spice mici. Planta feminină are ovarul piramidal cu 3 colțuri, 3 loji, multe semințe, stil scurt cu 3 sțigmate liniare, stamine sterile, capsulă în 3 colțuri. La cele mascule staminele sînt uneori concrescute la bază (Pl. 38, fig. 220).

rumaniță s. f. ◊ „Chihlimbarul de Colți (Buzău), cunoscut și sub numele de rumaniță, este considerat ca deosebit de frumos.” R.l. 17 I 78 p. 5 (probabil din romaniță „floare de culoare galbenă”)

AȚINTIT, -Ă, ațintiți, -te, adj. (Despre ochi, sau privire) îndreptat, fixat, pironit asupra cuiva sau a ceva. Priveam cu ochii ațintiți o floare de ametist care tremura într-un strop de apă pe o creangă. SADOVEANU, O.VIII 14. ◊ (Adverbial) Dimonul stă ghemuit într-un colț, lîngă gherghef, și se uită ațintit la dumneaei. SADOVEANU, N. F. 32. Ea rămase singură.., gîndindu-se ațintit ce are de făcut a doua zi. SADOVEANU, B. 73. – Variantă: (învechit) ațintat, -ă (NEGRUZZI, S. III 366) adj.

Betula pubescens Ehrh. (syn. B. odorata Bechst.). Arbore (cca 20 m), deseori rămîne arbust.înflorește primăvara. Flori femele așezate, la început, în amenți drepți, apoi devin pendenți ca și cei masculi. Bracteele amenților au lobii laterali îndreptați înainte, colțu- roși. Fructul, samară. Frunze (cca 3 cm lungime) rombic-ovate sau ovate, compacte, aspre, baza rotunjită sau cordată, pe partea inferioară pubescente, pe cea superioară la început cu peri moi apoi devine glabră, cu pețioli pubescenți, cca 3 cm lungime. Ramurile și lujerii au creștere erectă. Lujerii plantelor tinere pubescenți, fără verucozități. Scoarță albă, foarte rar crapă la maturitatea plantei. Coroană nepletoasă, dar larg răsfirată. Rezistă la umbrire.

SOLANUM L., SOLANUM, fam. Solanaceae. Gen originar de pe tot globul mai ales din țările tropicale, cca 1 500 specii, erbacee sau lemnoase, arbuști, sau semiarbuști, plante urcătoare cu frunze întregi, lobate sau penate. Flori albe, galbene, albastre sau violete (caliciul cu 5 sau 10 diviziuni, corolă rotată cu tub scurt, patentă sau campanulată cu marginea pliată, cu colțuri sau 4, 5, 6 crestături, 4 sau rar 6 stamine intercalate la baza tubului, ovar cu 2 loji, rar 3-4), dispuse în raceme. Fruct, bacă cărnoasă. Multe specii sînt foarte otrăvitoare, altele au bace comestibile.

păducherniță sf [At: BRANDZA, FL. 112 / Pl: ~țe, ~ți / E: păduche + -erniță] 1 (Dep) Loc, casă în care mișună păduchii (1-4). 2 (Pex) Locuință murdară, veche și sărăcăcioasă. 3 (Pex; lpl) Lucmri vechi, fără valoare Vz boarfe, zdrențe. 4 (Reg) Femeie murdară, plină de păduchi (1-4). 5 (Bot) Plantă erbacee din familia cruciferelor, urât mirositoare, cu tulpina ramificată și cu flori fără petale (folosită în popor pentru stârpirea ploșnițelor) Si: (reg) mărăraș-de-friguri, moartea-stelnițelor, păduchelniță (2), păsățel (Lepidium ruderale). 6 (Bot; reg) Colțul-babei (Tribulus terrestris). 7 (Bot; reg) Vârtejul-pământului (Pedicularis verticillata).

PLÎNSOARE, plînsori, s. f. (Învechit și popular) 1. Plîns. Plînsori sfîșietoare împinse de blestem Se urmăresc prin boite. EMINESCU, O. I 94. Așa-mi vine uneori, Să mă sui la munți cu flori, Să mă jeluiesc la nori, Să-mi mai treacă de plînsori. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 201. ♦ (Concretizat) Lacrimi. Iar cu mîna dreaptă apucînd de colț Mîneca ei stîngă, își ștergea plînsoarea. COȘBUC, P. I 250. Din ochi îi picura izvor de plînsoare, și la tot ceasul... glasul lui duios răsuna prin codri. ODOBESCU, S. III 207. Se aude mare jale, Că mi-l plîng surorile Cu toate plînsorile De-neacă inimile. TEODORESCU, P. P. 206. 2. (Neobișnuit) Cerere, jalbă. V. plîngere. Rareori supușii țării înălțat-au ruga lor Fără să-mi aplec urechea glasului, plînsorilor. EFTIMIU, Î. 10. 3. (Mai ales la pl.) Nume dat în popor unor boli (de copii) care provoacă mai ales insomnii și plînset necontenit. Alți șase prunci, pe care i-a dăruit lumii fata lui Manole, unii s-au prăpădit de pojar, alții de bube, alții de plînsori, alții de fiertură de căciulii de mac. SADOVEANU, M. C. 8. Băbătia lui, de la o vreme încoace, nu știu ce avea că începuse a scîrțîi; ba c-o doare ceea... ba că-i e făcut de plînsori și tot îmbla din babă în babă. CREANGĂ, P. 111.

HUERNIA R. Br., HUERNIA, fam. Asclepiadaceae. Gen originar din țările arabe, Africa de S și estul Africii, cca 50-55 specii, cu trunchiul scurt, ramificat de la bază, fiecare tulpină cu 4-6 coaste groase cu dinți viguroși, colorit diferit: cenușie, verde, des cu reflexe roșii, glabră. Flori la baza tinerelor tulpini, avînd un inel în centru, cărnoase, diametru de 2-3 cm, cu negi, miros neplăcut, asemănătoare unor stele cu 5 sau 6 colțuri, unele cu marginile ușor ondulate, pestrițe sau în nuanțe de vișiniu, altele cu peri subțiri (corolă cu 5 lacinii mai mari, între cei 5 mai scurți, coronula exterioară compusă din 5 diviziuni puțin concrescute cu, interiorul florii, cea interioară concrescută cu anterele), în umbele scurt-pedunculate.

stânjen¹ sm [At: COD. VOR.² 45^v/12 / V: (îvp) ~jin, (pop) ~ngen, ~ngin, (îrg) ~jăn, ~jân, (reg) ~e / Pl: ~i / E: ns cf vsl сътѧжьнь] 1 (Astăzi reg) Unitate de măsură pentru lungime folosită înainte de introducerea sistemului metric, care a variat în timp și după regiuni, de la 1,96 m (În Țara Românească) și până la 2,23 m (în Moldova). 2 Distanță, lungime aproximativ egală cu această unitate de măsură. 3 (Înv; îs) ~ pătrat sau ~ cvadrat Unitate de măsură pentru suprafețe de teren (agricol) folosită în trecut și care avea aproximativ 4 m². 4 Suprafață de teren egală cu această unitate. 5-6 (Înv; îs) ~scurt (Unitate de măsură de) suprafață (de pământ) egală cu un pogon și o prăjină. 7-8 (Înv; îs) ~ lung (Unitate de măsură de) suprafață (de pământ) egală cu două pogoane¹. 9 (Înv; îs) ~ cubic Cub care are laturile egale cu un stânjen. 10 (Șîs ~ de lemne) Unitate de măsură pentru volumul lemnelor stivuite, egală cu 8 m³. 11 (Rar; art.; îf stânjin) Stil de înot. 12 (Reg; îf stânjăn) Unitate de zidărie nedefinită mai îndeaproape. 13 (Șîc ~-galben, ~-de-baltă) Plantă cu tulpina cilindrică, puternică, cu frunze în formă de sabie, cu flori mari de culoare galben-deschis, puțin mirositoare, care crește prin bălți, mlaștini și pe malul apelor stătătoare Si: iris, (pop) stânjenel, (reg) colțul-lupului, crin-de-apă, crin-galben, liliv-galben, spetează, spetează-galbenă (Vz: spetează), spetejoară, stânjenel de baltă (Vz: stânjenel), stânjenel-galben (Vz: stânjenel), stânjenel-păpuros Vz: stânjenel (3) (Iris pseudacorus). 14 (Șîc ~i-pestriți, ~i-de-pădure, ~i-pestrițați) Plantă cu tulpina multifloră, mai lungă decât frunzele în formă de sabie și la vârf curbate înăuntru, cu flori galbene, puțin mirositoare, care crește prin păduri și tufișuri Si: iris, (reg) stânjenel, lilion-păsăresc (Iris variegata). 15 (Bot; pop; șîc ~-albastru, ~-vânăt, ~-turchiaz, ~-mneru) Stânjenel (1) (Iris germanica). 16 (Bot; reg; șîc ~-vânăt) Stânjenel (Iris florentina). 17 (Bot; reg) Rățișoară (Iris pumila). 18 (Îc) ~-de-munte (sau micuțel) Plantă cu rizom gros și lung, cu tulpina alungită, delicată, uniformă, cu frunzele linear-lanceolate, mai lungi decât tulpina, cu flori solitare liliachii, care crește prin tufișurile de pe coline sau la marginea pădurilor de munte (Vz: stânjenel) (Iris ruthenica). 19 (Bot; reg; șîc ~-galben) Crin (7) (Hemerocallis lilio-asphalelus). 20 (Bot; reg; șîc ~-roș) Crin-galben (Hemerocallis fulva). 21 (Bot; reg; îc) ~-alb Narcisă (Narcissus poëticus).

EUPATORIUM L., EUPATORIUM, fam. Compositae. Gen originar din America, Asia, Europa, 590 specii, erbacee, perene, foarte rar anuale, tufe sau arbuști cu ramuri pubescente. Frunze opuse, mai rar alterne, 3-5-fidate, fără stipele. Flori (stil biramificat, caliciu campanulat) numeroase, bisexuate, roșietice, purpurii, albe sau albastre, dispuse în capitule, care, la rîndul lor, formează corimbe dense. Fruct cu 5 colțuri cu papus aspru, persistent, peri asprii așezați într-un rînd.

GREYIA Hook. et Harv., GREIEA, fam. Melianthaceae. Gen originar din Africa de S, 3 specii, arbori pitici cu frunze alterne, lung-pețiolate, aproape rotunde, la bază cordiforme, crestate. Flori hermafrodite, dispuse în ciorchine la subsuoara frunzei, 5 sepale lat-ovate, petale mai lungi, 10 stamine, ovar alungit cu 5 lobi și 5 loji, fruct, capsulă pieloasă cu 5 colțuri.

CREASTĂ, creste, s. f. 1. Excrescență cărnoasă, roșie, dințată, pe care o au la cap unele păsări. În pod miaună motanii la curcani vînătă-i creasta Și cu păsuri melancolici meditînd umblă-n ogradă. EMINESCU, N. 42. Creastă bătută = creastă îndesată. Nu apucă bine să arunce grăunțele și, pe dată, din toate colțurile ogrăzii, răsăriră găini negre, albe, cocoși cu creasta bătută, puici bogliete, rațe leșești. DUNĂREANU, N. 20. ◊ Compus: creasta-cocoșului = a) nume dat mai multor plante erbacee cu flori mici, roșii sau galbene (Celosia cristata); b) numele unei ferigi cu sporii dispuși pe fața interioară a foilor (Aspidium Braunii); c) numele unei ciuperci comestibile (Clavaria flava). 2. Moț de pene pe care-l au unele păsări pe cap. Și cînd aproape să scot pupăza afară, nu știu cum se face, că mă spariu de creasta ei cea rotată. CREANGĂ, A. 53. Pupăze cu creste bălțate, grauri pestriți, sitari, dropii și ierunci, toate picau ca fermecate cînd ieșea el la vînătoare. ODOBESCU, S. III 180. Rîndunea cu albă creastă, Nu mai bate la fereastră. ALECSANDRI, P. P. 332. ♦ Fig. Frizură, pieptănătură. Locotenentul, dînd de lumină și de lume, își îndreptă creasta, își trase tunica de la spate și, făcînd doi pași, se opri. D. ZAMFIRESCU, R. 161. 3. Partea cea mai de sus (uneori cu colțuri și crestături) a unui munte (v. vîrf), a unei case (v. coamă), a unei fortificații (v. crenel), a unui copac, a unui val de apă etc. Dincoace muntele, namilă naltă, Căpățînoasă, cu creasta de cremene. DEȘLIU, G. 26. Cu noaptea în cap, unele căruțe răsăreau pe creasta șoselei. PREDA, Î. 135. Călare pe creasta casei, bătea cuie în șindrilă. STANCU, D. 147. Sub cei doi ulmi, cu creasta înfiorată de vînt, apa țîșnește cristalină. C. PETRESCU, S. 141. Trei pruni frățîni, ce stau să moară, își scutur creasta lor bolnavă. GOGA, P. 19. Cei doi pescari... stăteau în ușa colibei, privind în tăcere crestele spumoase. DUNĂREANU, CH. 187. Voinicii cai spumau în salt; Și-n creasta coifului înalt Prin vulturi vîntul viu vuia. COȘBUC, P. I 56. Țevile ce-i pîndesc de pe crestele fortului... ODOBESCU, S. III 592. Nici o lampă nu strălucea pe creasta crenelurilor. NEGRUZZI, S. II 48.

POLYGONUM L., POLYGONUM, HRIȘCĂ, fam. Polygonaceae. Gen originar pe tot globul, cca 145-160 specii, erbacee, mai rar lemnoase, anuale și perene, tulpini erecte sau volubile. Frunze numeroase, lanceolat-liniare, alterne, întregi sau lobate. Flori (perigon petaloid cu 5 lacinii, de regulă colorate, egale, de obicei hermafrodite, mai rar dioice, mici, regulate, 5-9 stamine intercalate la baza tubului floral, ovar plat sau cu trei colțuri, 3 stile libere sau concrescute). Fruct, achenă triunghiulară.

TRICYRTIS Wall., TRICIRTIS, fam. Liliaceae. Gen originar din Himalaia, Japonia, China, pînă la 10 specii, rizom scurt, tîrîtor, tulpină erectă, înfrunzită. Frunze întregi, alterne, ovate sau oblonge, aproape sesile sau, la loază, cordiforme, amplexicaule. Numai cîteva flori terminale sau în axa frunzei, destul de mari, în interior deseori pătate, perigon campanulat, petale libere, lanceolate, 6 stamine apropiate sau concrescute într-un cilindru, dar cu vîrfuri îndepărtate, ovar oblong cu 3 colțuri și multe semințe, stil cu 3 ramuri, fiecare cu un stigmat crestat. Fruct, capsulă.

TRAGOPOGON L., BARBA CAPREI, fam. Compositae. Gen cu cca 46 specii originare din nordul Africii, Asia continentală și Europa, erbacee, bienale sau vivace, de obicei glabre. Frunze alterne, liniare, întregi, sesile, deseori ierboase. Flori galbene, albastre sau purpur dispuse în capitule terminale, cu foliolele involucrului – pînă la 12 – de aceeași lungime, verzi, vîrf ascuțit, la bază uneori așezate într-un singur rînd, concrescute. Fructe, achene liniar-cilindrice sau cu 5 colțuri și pînă la 10 coaste, rostrate la vîrf, cioc destul de lung.

Trapa natans L. Specie care înflorește vara. Flori solitare, albe, în axa frunzelor, peduncul pubescent. Frunze, unele submerse, liniare, opuse și căzătoare, altele în rozetă, plutitoare, romboidale, verzi-lucioase, rar roșietice-dințate, cu pețiol umflați Plantă anuală, erbacee, acvatică. Fruct maro-negricios cu 4 colți, comestibil.

APRIG, -Ă, aprigi, -e, adj. 1. (Despre oameni) Iute, înfocat, înflăcărat, impetuos, nestăpînit; (despre animale) iute, sireap. De-aș avea, pe gîndul meu, Un cal aprig ca un leu... ALECSANDRI, P. A. 36. ◊ Fig. De multă vreme se strînsese în inimile lor dorul aprig de țară. SADOVEANU, O. I 322. Apriga furtună Pe marea tulburată... Se-nalță, se lățește și vîjîie și tună, Zdrobindu-se de mal. ALECSANDRI, P. A. 70. ◊ (Adverbial) Doar tîrziu, cînd prînd mai aprig în vecini să latre cînii, Ei tresar, se văd în față și plîng amîndoi bătrînii. GOGA, P. 95. Unde te duceai așa de aprig? SADOVEANU, Z. C. 191. Șoferul răsuci aprig volanul și automobilul țîșni pe lîngă ea ca o săgeată. REBREANU, R. I 152. 2. Aspru, crunt, neîndurat, nemilos; înverșunat. Înțelesul tainic al acestui cuvînt [zgripsor] îl descoperisem eu singur în ființa aprigă și nemilostivă a țîțacăi mele Leona. SADOVEANU, N. F. 32. Agapia, care ascultase de după ușă, venea asupra lor cu priviri aprige. SADOVEANU, M. C. 10. Tatăl e om tare bun la inimă, deși îi place să se arate aprig cu ea. REBREANU, P. S. 155. Spune-mi, ce voiești pentru binele ce mi-ai făcut că m-ai curățit de dușmanul meu cel mai nemilostiv și mai aprig? SBIERA, P. 87. ◊ (Adverbial) Văd... că are ce învăța și de la tine fiul tău, nepotul rotarului, a rostit aprig duduca Leona, arătîndu-și colții. SADOVEANU, N. F. 7. 3. (Construit cu prep. «la») Lacom. Om aprig la cîștig. ◊ Fig. La poalele lor [ale movilelor] cuibează vulturii... cei suri, al căror cioc ascuțit și aprig la pradă răsare hidos din ale lor grumazuri jupuite și golașe. ODOBESCU, S. III 16. 4. Fig. (Despre conformații geografice) Cu înfățișare sălbatică, greu de urcat, prăpăstios, primejdios. E-o insulă-n zare, un colț de pămînt Cu aprige maluri. DEȘLIU, în POEZ. N. 190. Strecurîndu-ne încetinel prin tot felul de cotituri fără pericol, iată-ne ajunși pe tărîmurile aprige ale vînătoarei celei mari. ODOBESCU, S. III 76. Pe vîrful aprig [al] acestor maluri O floare mică a răsărit. ALECSANDRI, P. A. 84. Se cațără p-un munte stîncos, înalt și aprig. NEGRUZZI, S. II 252.

ÎNFLORI, înfloresc, vb. IV. I. Intranz. (Despre flori, la pers. 3) A ajunge la maturitate, a se deschide, a-și desface bobocii; (despre plante, p. ext. despre locul unde se află ele) a căpăta flori, a se acoperi de flori. Au înflorit cireșii din grădină. D. BOTEZ, P. O. 21. Înfloresc grădinile, Ceru-i ca oglinda; Prin livezi albinele Și-au pornit colinda. IOSIF, P. 61. Văzu că pomul înmugurește, înflorește. ISPIRESCU, L. 72. E ca floarea din crenguță; Cînd gîndești că înflorește, Ea atunci se vestejește. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 238. ♦ A căpăta aspectul unei flori, a se dezvolta în chip de floare. Pe geamurile Hagiului înflorise gheața cu frunze mari și groase. DELAVRANCEA, H. T. 34. II. Fig. 1. Intranz. A-și face apariția (ca o floare), a se arăta, a se ivi. Tot mai larg peste țară înfloresc bucuriile. DEȘLIU, G. 45. Văd cum pe obraz îi înflorește bucuria. STANCU, D. 293. Încrederea-nflorește în inimile mari! ALECSANDRI, O. 208. ♦ A se dezvolta frumos (ca o floare), a se afla într-o situație favorabilă, a crește (în putere, în stimă), a prospera. Viața începe să înflorească în Valea Jiului ca și în celelalte regiuni producătoare de cărbuni. CONTEMPORANUL, S. II, 1952, nr. 300, 3/5. Amețind totul, această bucurie înflorea fără seamăn. CAMIL PETRESCU, U. N. 23. Împărat slăvit e codrul, Neamuri mii îi cresc sub poale, Toate înflorind din mila Codrului, măriei-sale. EMINESCU, O. I 100. ◊ Tranz. fact. Odihna-l înflorește, căci grija nu-l apasă. MACEDONSKI, O. I 116. Eu am crescut-o... eu am înflorit-o ca pe o garofiță. ALECSANDRI, T. 949. ♦ A deveni roșu (ca o floare). Grijeau de foc și tot turnau la lemne, de înflorise grătarul ca brîndușa de toamnă. GALACTION, O. I 249. ♦ A se înviora, a se lumina, a se îmbujora, a se rumeni. Ea-și potrivește floarea-n păr Și-i înfloresc zîmbind obrajii Cei albi, ca florile de măr. COȘBUC, P. I 182. 2. Tranz. A înfrumuseța ceva (prin culori variate sau prin desene, cusături, ornamente cu flori); a împodobi. Femeile de toate națiile înfloreau, cu hainele și cu fețele, învălmășeala. SADOVEANU, O. V 53. Și fete vin să le-nflorești altița, La pragul tău e plină ulicioara. GOGA, P. 30. O batistă de borangic, subțire... își revărsa un colț înflorit și el cu aur. ANGHEL, PR. 26. ◊ Refl. (Cu pron. în dativ) (Fig.). A fost un om cu multe necazuri, dar a știut să-și înflorească viața cu cîteva ceasuri bune. SADOVEANU, E. 106. ♦ Fig. A exagera. Gazetele... înfloreau informațiile. PAS, Z. IV 132. 3. Tranz. (Cu privire la pînzeturi sau la obiecte confecționate din pînză) A face să devină alb-strălucitor (prin spălare și uscare la soare). Fete mari pînze Nălbeau Și pe pietre Le-nfloreau. TEODORESCU, P. P. 558. ◊ Refl. pas. Pînzele să se-nflorească Și frumos să se nălbească, Știi, ca coala de hîrtie. TEODORESCU, P. P. 558. – Prez. ind. pers. 3 și: (regional) înfloare (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 113).

PAT², paturi, s. n. 1. Mobilă de lemn sau de metal, de obicei prevăzută cu somieră sau cu saltea și în care se culcă omul. Începu a scoate și a clădi pe colțul patului poclăzi și scorțuri. SADOVEANU, B. 94. Cînd înseră, baba se culcă pe pat cu fața la părete, ca să n-o supere lumina de la opaiț. CREANGĂ, O. A. 132. Hai, murgule cu picioare, C-am o mîndră ca o floare, îți dă grajdul măturat, Mic pat împerinat. HODOȘ, P. P. 47. ◊ Pat de campanie v. campanie. ◊ Expr. A face (sau a așterne) patul = a pregăti patul cu cele trebuitoare pentru dormit. Vine bărbățelul meu Din sat, de la făgădău... Eu fac patul să se culce. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 462. A strînge patul = a strînge (sau a îndepărta de pe pat) cele necesare pentru dormit. A fi pe patul de moarte (sau pe patul morții) = a fi în agonie, în comă. A muri în patul său = a muri de moarte bună. A cădea bolnav la pat = a se îmbolnăvi greu. A căzut la pat ș-a murit după trei zile. SADOVEANU, O. VI 353. Slabă și stîlcită cum era, căzu la pat bolnavă de moarte. CREANGĂ, P. 13. A boli la pat = a zăcea greu bolnav. Să știi tu, vecină, bine, C-așa-i povestea cu mine: Să bolesc la pat o lună. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 278. A părăsi patul = a se face sănătos după boală, a se restabili. Părăsi patul. Din acea zi fuse mai bine, medicul nu mai veni. BOLINTINEANU, O. 459. ◊ Fig. Dochia se zvîrcolea pe patul de durere. SADOVEANU, O. I 269. Pe patul durerii oșteanul căzînd, Muri cu-o zîmbire. ALECSANDRI, O. 156. ♦ Așternut, culcuș. Pat de fîn. ▭ Ci-mi împletiți un pat Din tinere ramuri. EMINESCU, O. I, 221. Pe cînd... paturile se gătesc... limbile se dezmorțesc. ODOBESCU, S. III 18. 2. Targă, năsălie. 3. (Rar) Răsadniță. 4. Parte a unei instalații sau a unui sistem tehnic, cu fața superioară plană și aproximativ orizontală, pe care se reazemă și eventual alunecă materiale sau anumite părți ale instalației sau ale sistemului tehnic. Patul strungului. ♦ Partea de lemn de care sînt fixate mecanismul și țeava puștii (sau a pistolului). Paturile de pușcă plesnesc în plin pe muncitorii care n-au nici măcar pietre. SAHIA, N. 45. O sentinelă veni în fugă. Cu patul puștii risipi mulțimea. BART, E. 301. Să-ntorc pușca cu patul Și să-i zdrobesc lui capul. BIBICESCU, P. P. 154. 5. Strat de material, orizontal sau înclinat, cu fața superioară aproximativ plană, pe care se reazemă de obicei alte materiale. Pat de beton. 6. (Rar) Albie, matcă (a unei ape). Aceste rîuri, deși nu sînt adînci, dar sînt repezi, și patul lor este plin cu pietre mari. BOLINTINEANU, O. 427. ♦ Partea mai joasă a unui teren, a unei depresiuni. Iți lua ochii aci sus întinderea de aur a cîmpiei netede... cu lanurile de grîu care dăduseră în copt, iar jos, în patul luncii, verdele gras al pășunilor. CAMIL PETRESCU, O. II 193.

Stapelia variegata L. Specie care înflorește vara-toamna. Florile (corolă plată cu diametrul de pînă la 8 cm, lacinii triunghiulare, ovate, cu vîrf ascuțit, în exterior glabre, verzi-mat, în interior zbîrcite, galbene cu pete maro, printre pete cu dungi subțiri, transversale, inel dat, ușor concav, rotund sau cu 5 colțuri slab-conturate, galben-deschis cu pete și puncte mici) apar la baza tulpinilor tinere. Plantă cu trunchi gazonant, erect, pînă la 12 cm înălțime, verde sau gri-verde, deseori roșiatic, cu muchii și dinți îndepărtați, ascuțiți.

AGERATUM L., PUFULEȚI, fam. Cornpositae. Gen originar din America, cca 29 de specii, erbacee sau lemnoase, erecte, anuale sau perene. Plante ramificate, păroase. Frunze pubescente, pețiolate, cu margine crenată, cele superioare romboidale, alterne, cele inferioare ovate, opuse, fără stipele. Flori (reunite în calatidii dense, înconjurate de un involucru comun campanulat, format din peste 6 foliole liniare așezate în 2-3 rînduri imbricat; calatidiile sînt grupate în corimbe dense) tubuloase, albastre, purpur sau albe, rar roz-roșii, antere cu apendix. Sămînța, o achenă mică cu 5 colțuri. Papus scurt, retezat sau ascuțit, cu mustăți.

Schomburgkia crispa Lindl. (syn. Cattleya crispa Beer). Specie care înflorește toamna-iarna. Flori numeroase cu diametrul de 8 cm, (petalele exterioare și interioare maro-deschis cu nervuri închise, margine galbenă, foarte ondulată, label roz-purpur, în vîrf mai închis, pe margine galbene cu cîteva lamele gălbui), dispuse pe un peduncul de 55-65 cm înălțime. Trunchi cu 4 colțuri și 2 frunze groase, pieloase.

VELTHEIMIA Gled., VELTEIMIA, fam. Liliaceae. Gen originar din Africa de S, 5 specii, bulboase. Plantă cu frunze radicale, oblonge sau liniare, în rozetă, lucioase, groase, verzi, cu margini ondulate. Flori pendente, scurt-pedunculate, roșii, dispuse în ciorchine sau spic dens, terminal, pînă la 0,50 m lungime. Perigon persistent, cilindric, drept sau lățit, spre vîrf cu 6 lacinii foarte scurte, 6 stamine intercalate la jumătatea tubului floral, ovar oblong cu 3 loji, fiecare cu cîte 2-3 ovule. Fruct, capsulă pergamentoasă cu 3 colțuri, cu cîteva semințe.

MARTYNIA L., MARTINIA, fam. Martyniaceae. Gen căruia i se cunoaște o singură specie în America Centrală, Mexic, I. Antile: Martynia annua L. înflorește vara. Flori (caliciul cu 5 sepale, corolă campanulată, albă cu pete roșii sau purpur, 2 stamine) de 4-5 cm lungime, crem pînă la roșii-purpur, în interior galbene-portocalii, 10- 12 în inflorescență pîsloasă, lipicioasă, în formă de ciorchine. Fruct, 3,5-4 cm lungime cu 2 coarne. Frunze opuse, lung-pețiolate, ovate sau lat-triunghiulare, dentate, cu 5-7 colțuri. Plantă erbacee, anuală, cu tulpină groasă, fistuloasă, cca 100-200 cm înălțime.

VÎRTEJ, vîrtejuri și vîrteje, s. n. I. 1. Bulboană, viitoare. Cu un cîntec de sirenă Lumea-ntinde lucii mreje, Ca să schimbe-actori-n scenă Te momește în vîrteje. EMINESCU, O. I 196. Schimbă-ți, schimbă-ți apele, Slăbește-ți vîrtejele, Să-ți văd pietricelele. ALECSANDRI, P. P. 284. ♦ Rotire a apei (sau a spumei) în locul unde se cufundă cineva sau ceva. O clipă dispărea în mijlocul unui vîrtej de spumă și apărea departe, spintecînd ritmic valurile. BART, E. 101. Dar unde turcii murea, Tot vîrtejuri se făcea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 496. 2. Vînt puternic, vijelios, care seînvîrtește cu viteză pe loc, ridicînd în aer obiecte ușoare (hîrtii, praf, frunze uscate etc.). Ieșiră ca un vîrtej pe poarta deschisă. SADOVEANU, O. I 249. Apucată ca de un vîrtej, puse mîna pe cofă și nu se mai putu opri decît la poarta casei. BUJOR, S. 46. Sună-n crengile lovite Uscat zgomot ca de oase, Și virtejuri repezite Bat în ușă mînioase. VLAHUȚĂ, O. AL. 82. ◊ (În metafore și comparații) Flăcăul vedea pe Costea Morocîne sosind vîrtej, cu călăreții dăpă el. SADOVEANU, O. I 551. Frusina... trei zile întregi și-a purtat fustele vîrtej, din casă în curte, din curte în prăvălie. GALACTION, O. I 134. Corbii zbor vîrtej, răpiți de vînt. ALECSANDRI, P. A. 113. ♦ Sul, coloană, trîmbă (de praf, de fum, de zăpadă etc.). Deodată s-a prăvălit de pe muntele cel mare un vînt rece, trăgînd după dînsul nouri negri și vîrtejuri de ninsoare. SADOVEANU, B. 128. Mașina se depărta vertiginos, împroșcînd pînă-n marginile uliței vîrtejuri de apă tulbure cu bucăți de noroi. REBREANU, R. I 176. Pe urma celor ce s-au dus, Vîrtej de frunze-aleargă. IOSIF, PATR. 53. Vede de departe... un vîrtej de praf. CARAGIALE, O. III 45. ◊ Compus: vîrtejul-pămîntului = a) plantă erbacee cu tulpina tîrîtoare și cu flori galbene; crește pe coaste pietroase și pe marginea drumurilor (Medicago orbicularis); b) mică plantă erbacee cu cîte trei frunze la un nod, cu flori roșii dispuse în vîrful tulpinii; crește prin locuri stîncoase din regiunea alpină (Pedicularis verticillata). 3. (Fiz.) Mișcare a unui fluid, în cursul căreia particulele componente au o deplasare complexă de translație și de rotație. 4. Mișcare (amețitoare) în cerc. Prinde-te-n vîrtejul horei. EFTIMIU, Î. 55. El stă într-un colț al salonului... și privește la vîrtejul valsului. CARAGIALE, O. II 120. Și în vîrtejul cela răsturna tărăbi și toate cele. CREANGĂ, P. 310. ◊ (În metafore și comparații) O melodie lină, cu legănări, începu să adie, – și părechile colorate porniră vîrtej, ca-n zbor. SADOVEANU, O. V 340. ◊ Fig. În atmosfera încărcată a capitalei, în vîrtejul acesta turburător, începem o viață nouă. BART, E. 226. ♦ Fig. Vălmășag care tîrăște pe cineva ca o viitoare; amețeală, buimăceală, zăpăceală. De-acuma toate s-au tulburat în jurul meu. Trece peste mine un vîrtej mare. SADOVEANU, O. VII 55. O clipă amețitoare, un vîrtej parcă îmi păinjinește ochii. BART, S. M. 17. Eu imul voi spune numai că parc-un vîrtej mi-a luat mințile. GANE, N. III 45. Eu sînt încă în vîrtejul arestului de unde m-ai scos. GHICA, A. 628. 5. (Regional) Loc în creștetul capului, de unde părul pornește în toate direcțiile. II. Nume dat diferitelor unelte care, atunci cînd funcționează, descriu o mișcare circulară: a) fus pe care se desfășoară o funie sau un lanț și care se învîrtește cu ajutorul unei manivele; se folosește pentru a scoate apă din puț, pămînt din gropi etc. Se puseră la vîrtejuri și scoaseră [din groapă] pe fata cea mai mare. ISPIRESCU, L. 88; b) (regional) unealtă cu care se poate ridica osia carului, pentru a se repara roata. V. cric. Pune vîrtejul sub osie, ridică căruța cu cinci chile, parcă n-ar fi nimic. DELAVRANCEA, la CADE; c) bucată de lemn sau cerc de fier, așezat deasupra perinocului de pe osia de dinainte a carului sau a trăsurii, care se poate învîrti în jurul unui cui; d) încuietoare la ușă sau la poartă, compusă dintr-o bucată de lemn care se învîrtește în jurul unui cui; e) unealtă de lemn folosită pentru presat (la teascul de stors struguri) sau pentru strîns (la masa dulgherului); f) unealtă de dogărie care servește la strîngerea doagelor la butoaie, ciubere etc.

COȘCIUG, coșciuge, s. n. (Și în forma cosciug) 1. Sicriu. Popor mult, oameni tăcuți care răzbătuseră prin multe furtuni, cu capul gol, împresurară coșciugul plin de flori de primăvară. SADOVEANU, O. I 258. O trăsură neagră, ca un cosciug imens, aștepta la poartă. SAHIA, N. 58. Deschisă ședea groapa, coșciugul sta deschis, Și soarele o rază de-adio îmi trimise, Spărgînd o clipă norii din-naltul său abis. MACEDONSKI, O. I 46. 2. (Regional, rar) Coșniță de papură în patru colțuri, întrebuințată de obicei pentru tîrguieli. Să învețe a împleti coșnițe sau coșciuge. DRĂGHICI, R. 105. – Variantă: cosciug s. n.

vărsa vb. I. 1 tr. (compl. indică lichide) A face să curgă (dintr-un vas, dintr-un recipient). ◊ (absol.) Obiceiul țăranilor noștri de a vărsa din pahar înainte de a bea este străvechi. ◊ (refl. pas.) Vărsîndu-se mierea, s-au adunat viespile. ◊ Expr. A vărsa sînge (nevinovat sau omenesc) ori a vărsa sîngele cuiva = a ucide, a omorî pe cineva. A vărsa mațele (cuiva) = a spinteca (pe cineva); ext. a ucide. A vărsa (multe) sudori (sau nădușeli) sau a vărsa sudori de moarte = a) a face un lucru greu, a munci din greu, a face mari eforturi; b) a fi în agonie, a trage să moară. A vărsa laptele în păsat = a ajuta pe cineva. A vărsa lacrimi fierbinți (ori de sînge) sau a vărsa șiroaie (ori, înv., rîu, pîrîu) de lacrimi v. lacrimă. A-și vărsa sîngele (pentru cineva sau ceva) v. sînge. ♦ (înv., reg.; compl. indică metale topite) A turna. ♦ Ext. (compl. indică obiecte) A obține prin turnare. 2 tr. (compl. indică lichide, materii în formă de pulbere sau de granule, obiecte etc.) A face să se împrăștie, să se risipească, să se răspîndească (prin înclinarea sau răsturnarea vasului în care se află, prin aruncare etc.). ◊ (absol.) Dacă răsipești meiul, anevoie îl aduni (PANN). ◊ (refl. pas.) O ploaie de grăunțe se varsă în ceaunul tainic (VOIC.). ◊ Expr. A vărsa vinul mîrtanului v. mîrtan. ◊ Fig. (refl.) Să izgonim abuzurile ce se vărsaseră în legile și viața noastră (KOGĂL.). ♦ (refl.; despre cereale) A se scutura de rod. ♦ (compl. indică săgeți, gloanțe etc.) A lansa, a arunca, a trimite asupra cuiva (în cantitate mare). Escadrile de bombardament vărsau bombe (CAM.). 3 tr. (compl. indică vase, recipiente etc.) A răsturna făcînd să curgă sau să iasă conținutul. A vărsat călimara pe fața de masă albă. ◊ Expr. A vărsa laptele în păsatul cuiva v. păsat ♦ A goli prin înclinare sau prin răsturnare. A vărsat paharul, turnînd vinul în sos. 4 refl. (despre ape curgătoare; cu determ. locale) A-și duce apele în altă apă mai mare ca volum. Delta s-a format acolo unde se varsă Dunărea în mare. ◊ (tr.) Pîrîul își varsă apele în Prut. ◊ Fig. Anumite graiuri nu se varsă direct în limba literară (PER.). ♦ A se revărsa (peste maluri). Dacă se mai încălzește puțin, azi-mîine se varsă apele (BEN.). ◊ (tr.) Oltule,... Să verși păgîn potop de apă (GOGA). ♦ Analog. (despre conținutul unui vas) A da pe dinafară. Uitată pe foc, oala cu lapte s-a vărsat. 5 refl. (înv., pop.; despre ploaie) A cădea, a curge din abundență. Se vărsară ploi de acoperiră pămîntul (MOXA). ◊ Expr. Plouă de varsă = plouă torențial. A vărsa cu găleata v. găleată. ◊ Poet. (tr.; despre nori) Norii cei negri... Varsă piatră cu mînie (PANN). 6 refl. (despre lichide, secreții etc.; mai ales cu determ. locale) A curge; a se scurge. I s-a vărsat fierea în sînge de necaz. ◊ (tr.) Pancreasul își varsă secreția în stomac. 7 tr. A vomita. ◊ (absol.) I s-a făcut greață și a început să verse. ◊ Expr. A-și vărsa (și) mațele (sau măruntaiele) = a) a vomita foarte tare; b) a fi profund dezgustat de cineva sau de ceva. A(-și) vărsa venin(ul) sau a(-ți) vărsa veninul = a vorbi despre cineva cu dușmănie, cu ură. A vărsa foc, se spune despre caii iuți și puternici (din basme). A-și vărsa amarul v. amar. A-și vărsa bojocii v. bojoc. A vărsa fiere v. fiere. A-și vărsa focul v. foc. A-și vărsa sufletul v. suflet. ◊ Ext. Șerpii veninoși au... cei doi colți... prin care își varsă veninul (ATIL.). ♦ Analog. A scoate, a da afară. Care munte foc a vărsat? (VĂCĂR.). 8 tr. (despre surse de lumină, căldură etc.; compl. indică radiații, emanații etc) A revărsa, a răspîndi, a propaga. Numai pentru mine varsă lumină încălzitoare (CON.). ◊ (refl.) Se varsă-n aer al florilor miros (MACED.). ◊ Expr. A se vărsa zorile (sau zorii, zori de zi, zori de ziuă) v. zori A se (re)vărsa de ziuă v. revărsa. ◊ Poet. Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie (EMIN.). 9 tr. Fig. (compl. indică sentimente, stări sufletești etc.) A arăta, a manifesta, a exprima (prin comportare, prin atitudine, prin vorbe etc.). ◊ Expr. A-și vărsa năduful v. năduf. A-și vărsa necazul (pe cineva) v. necaz. 10 tr. Fig. (despre Dumnezeu) A arunca (ceva) asupra cuiva sau a ceva; a oferi în cantitate mare. Cel de Sus varsă darul său și peste cei neputincioși (CR.). II tr. 1 (compl. indică persoane) A repartiza la o anumită unitate, a transfera de la o unitate în alta. Lucrătorii din administrație vor fi vărsați în altă parte. 2 (fin.; compl. indică sume de bani, obiecte de valoare etc.) A preda cuiva, a înmîna; a depune la o instituție (bancară), la o casă etc. (pentru centralizare, pentru păstrare, pentru achitarea unei datorii etc.); a plăti, a achita. Casierul a vărsat la bancă toți banii, în ziua încasării lor. III refl. (înv.; despre oameni) A se îmbolnăvi de variolă. • prez. ind. vărs. /lat. versare.

DINTE, dinți, s. m. 1. Fiecare dintre organele osoase mici, acoperite cu un strat de smalț, așezate în cavitatea bucală a majorității vertebratelor și servind de obicei pentru a rupe, a mesteca și a fărâmița alimentele; p. restr. fiecare dintre organele osoase mici așezate în partea din față a maxilarelor. ◊ Dinte de lapte = fiecare dintre dinții care le cresc copiilor în primii ani ai vieții și care cad mai târziu, fiind înlocuiți cu dinții definitivi. ◊ Expr. Soare cu dinți = soare pe timp geros, răcoros sau ploios. A se ține de ceva cu dinții = a nu ceda cu nici un preț, a nu renunța la ceva în ruptul capului. Înarmat până în dinți = puternic înarmat. A-i scoate (cuiva) și dinții din gură = a-i lua (cuiva) tot ce are, a sărăci (pe cineva) cu desăvârșire. A-și arăta dinții = a amenința; a se manifesta în mod nefavorabil. Printre dinți = (în legătură cu verbe de declarație) neclar, nedeslușit (și cu nemulțumire). A avea un dinte împotriva (sau contra) cuiva = a avea un motiv de nemulțumire, de supărare sau de dușmănie împotriva cuiva. ♦ Compuse: dintele-dracului = plantă erbacee cu flori albe, roșii-purpurii sau verzui așezate în spice (Polygonum hydropiper); (porumb) dinte-de-cal (sau dintele-calului) = varietate de porumb cu boabe mari, late și albicioase, cu un șănțuleț la vârf. 2. Fiecare dintre crestăturile, zimții, proeminențele (ascuțite și regulate) de pe marginea unor unelte sau piese de mașină; fiecare dintre colții pieptenului, ai greblei, ai grapei etc. 3. Înălțime stâncoasă, izolată, cu pereții abrupți; colț. – Lat. dens, -ntis.

DINTE, dinți, s. m. 1. Fiecare dintre organele osoase mici, acoperite cu un strat de smalț, situate în cavitatea bucală a majorității vertebratelor și servind de obicei pentru a rupe, a mesteca și a fărâmița alimentele; p. restr. fiecare dintre organele osoase mici așezate în partea din față a maxilarelor. ◊ Dinte de lapte = fiecare dintre dinții care le cresc copiilor în primii ani ai vieții și care cad mai târziu, fiind înlocuiți cu dinții definitivi. ◊ Expr. Soare cu dinți = soare pe timp geros, răcoros sau ploios. A se ține de ceva cu dinții = a nu ceda cu niciun preț, a nu renunța nicidecum la ceva. Înarmat până în dinți = v. înarmat. A-i scoate (cuiva) și dinții din gură = a-i lua (cuiva) tot ce are, a sărăci (pe cineva). A-și arăta dinții = a amenința; a se manifesta în mod nefavorabil. Printre dinți = (în legătură cu verbe de declarație) neclar, nedeslușit (și cu nemulțumire). A avea un dinte împotriva (sau contra) cuiva = a avea un motiv de nemulțumire, de supărare sau de dușmănie împotriva cuiva. ♦ Compuse: dintele-dracului = plantă erbacee cu flori albe, roșii-purpurii sau verzui așezate în spice (Polygonum hydropiper); (porumb) dinte-de-cal (sau dintele-calului) = varietate de porumb cu boabe mari, late și albicioase, cu un șănțuleț la vârf. 2. Fiecare dintre crestăturile, zimții, proeminențele (ascuțite și regulate) de pe marginea unor unelte sau piese de mașină; fiecare dintre colții pieptenelui, ai greblei, ai grapei etc. 3. Înălțime stâncoasă, izolată, cu pereții abrupți; colț. – Lat. dens, -ntis.

STATORNIC, -Ă, statornici, -e, adj. 1. (Despre persoane, p. ext. despre păreri, sentimente, atitudini etc.) Care nu se schimbă ușor, care are tărie sufletească; constant, hotărît, ferm. Era plină de bunătate, statornică în iubire ca și în ură. CĂLINESCU, E. 30. Cărțile ne sînt prietini statornici. SADOVEANU, O. VI 443. Se îngrijea... de soarta ogorului părintesc, o dată încăput pe mîna nestatornicului Constantin. GALACTION, O. I 119. ◊ Expr. A fi statornic la vorbă = a se ține de cuvînt. Așa am fost eu răbdător și statornic la vorbă în feliul mieu. CREANGĂ, A. 70. ♦ Neclintit. Dar n-a fost putință să-l întoarcă din hotărîrea sa, rămîind statornic ca o piatră în vorbele lui. ISPIRESCU, L. 3. Nebuneasca... sumeție [a lui Carol al XII-lea] se sfărîmă în sfîrșit de statornica cumpănire a lui Petru I. NEGRUZZI, S. I 177. 2. Care e mereu la fel, care rămîne în aceeași stare, neschimbător, invariabil; definitiv. Statornică-i trecea viața, Cum trece-n farmec dimineața P-un cîmp frumos și plin de flori. COȘBUC, P. II 260. Nu se putea face abatere de la principiul nostru statornic. CARAGIALE, O. III 219. Legenda lua o formă statornică. ODOBESCU, S. I 204. 3. Care nu încetează, care durează; durabil, permanent, continuu, neîntrerupt. Vîntul era statornic, dar ușor, astfel încît nu fura zgomotele primejdioase. DUMITRIU, N. 118. Un zîmbet statornic în colțul gurii, care dispărea numai cînd nu știa lecția, îi cîștigase simpatiile colegilor. CĂLINESCU, E. 73. Numai astfel ar fi putut cîștiga o înrîurire adîncă și statornică. GHEREA, ST. CR. II 99. ◊ (Adverbial) Trofin mesteca statornic, muncind din greu cu fălcile. DUMITRIU, P. F. 14. ♦ (Adverbial) Cu persistență, cu perseverență. Se grăbea tare, gîfîia și urca statornic în zăpadă pînă la genunchi. DUMITRIU, V. L. 73. 4. Care nu-și schimbă locul, care este stabil, fix; temeinic, consolidat. Pieptănarul îmi tot cîntă-n ureche să mă iau cu dînsul că are bordei statornic. CAMILAR, N. I 403. Ne-a poruncit să n-avem căi statornice, ca să nu ne găsească dușmanii. SADOVEANU, Z. C. 40. Abia acum începe să se așeze o viață mai statornică de-a lungul acestui țărm al Dunării. VLAHUȚĂ, R. P. 17. Lui Apolon însă îi ardea... de a-și alege pe uscat un lăcaș statornic, de unde să răspîndească printre oameni lumina prevestitoare a oracolelor sale. ODOBESCU, S. III 295. ♦ (Despre populații, în opoziție cu flotant, nomad) Așezat, stabilit definitiv. Toți turcii care se aflau statornici sau întîmplător veniți în București. VLAHUȚĂ, la CADE.

caș [At: BIBLIA (1688) 367 / Pl: ~uri sn, ~i sm / E: ml caseus] 1 sn Produs alimentar preparat din lapte închegat și zer Cf bulz, cașcavă (1)^[1], saramură, smăcoi, telemea, urdă. 2 sn (Pex) Cantitate de caș (1) căreia i s-a dat o formă prin presare Cf cașcaval, turtă. 3 sn (Pop; îe) A deșerta ~ul A fugi. 4 sn (Îe) A fi pâine și ~ (cu cineva) A fi prieten bun. 5 sn (Îcs) De-a ~ul Joc de copii, nedefinit mai îndeaproape. 6 sn (Trs) Brânză preparată în calupuri, având consistența mai tare decât brânza albă sau cașul (1). 7 sn (Pan) Substanță gălbuie albicioasă care se formează în colțurile ciocului la puii de păsări. 8 sn (Irn; îe) A fi cu ~ul la gură sau încă nu i-a picat ~ul de la gură Se spune despre un tânăr nepriceput, lipsit de experiență, dar cu pretenții. 9 sm (Bot; șîc ~ul-copiilor, ~ul-popii, ~ul-găinii, ~ul-vrăbiilor) Plantă ierboasă, cu flori trandafirii-albicioase, întrebuințată în medicină pentru proprietățile sale emoliente (Malva neglecta). 10 sm (Bot; reg; șîc ~ul-popii, ~ul babei) Nalbă mică (Malva pusilla). 11 sm (Bot; reg; îc) ~ul-iepurelui Osul iepurelui (Ononis arvensis) 12 sm (Bot; reg; îc) ~ul-cioarei, ~ii-popii, ~ii-lupului (Globaria gigantea). 13 sm (Bot; reg; îae) Păducherniță (Lepidium rudereale). 14 sm (Bot; reg; îae) Planta Lycoperdon candidum. 15 sm (Bot; reg; îc) ~ul-popii Floarea zgăibii (Malva crispa). 16 sm (Bot; reg; îae) Nalbă (Malva sylvestris).

dinte sm [At: BIBLIA (1688) / Pl: ~nți / E: lat dens, -ntis] 1 Fiecare dintre organele osoase mici, acoperite cu un strat de smalț, așezate în cavitatea bucală a majorității vertebratelor și servind de obicei pentru a rupe, a mesteca și a fărâmița alimentele. 2 (Prc) Fiecare dintre organele osoase mici așezate în partea din față a maxilarelor. 3 (Îs) ~ de lapte Fiecare dintre dinții (2) care le cresc copiilor în primii ani ai vieții și care cad mai târziu, fiind înlocuiți cu alții. 4 (Pop; îe) Soare cu dinți Soare pe timp geros, răcoros sau ploios. 5 (Pop; îe) A se ține de ceva cu dinții A nu ceda cu nici un preț. 6 (Îlav) Înarmat până în dinți Înarmat puternic. 7 (Pfm; îe) A-i scoate (cuiva) și dinții din gură A-i lua (cuiva) tot ce are. 8 (Pfm; îe) A-și arăta dinții A amenința. 9 (Pfm; îae) A se manifesta în mod nefavorabil. 10 (Pop; în legătură cu verbe de declarație; îlav) Printre dinți Neclar (și cu nemulțumire). 11 (Pfm; îe) A avea un ~ împotriva (sau contra) cuiva A avea un motiv de nemulțumire, de supărare sau de dușmănie împotriva cuiva. 12 (Îc) ~le-dracului Plantă erbacee cu flori albe, roșii-purpurii sau verzui așezate în spice (Polygonum hydropiper). 13 (Îc) (Porumb) ~-de-cal (sau ~le-calului) Varietate de porumb cu boabe mari, late și albicioase, cu un șănțuleț la vârf. 14 Fiecare dintre crestăturile, zimții, proeminențele (ascuțite și regulate) de pe marginea unor unelte sau piese de mașină. 15 Fiecare dintre colții pieptenelui, ai greblei, ai grapei etc. 16 Înălțime stâncoasă, izolată, cu pereții abrupți Si: colț.

COPIL¹ (pl. -li) sm. 1 ‡ Copil născut din părinți necăsătoriți, copil din flori, bastard: copiii cei adevărați nu se vrednicesc întru numele celor ce sînt copili (PRV.-MB.) ¶ 2 🌿 Vlăstar ce crește la rădăcina porumbului, numit și „copileț”, „puiu”, „puieț”, „frate”, „soră”, etc. ¶ 3 🌿 Vlăstar ce crește din vrejul dovleacului; lăstar la subțioara foii tutunului; vlăstar ce crește la rădăcina porumbului, puieț ¶ 4 🔧 Fie-care din colțurile sau cracii unei scoabe ¶ 5 🔧 Fie-care din cele două vîrfuri sau ciocuri ale leucei carului ¶ 6 Partea balamalei sau țîțînei care se înfige în stîlpul porții sau al ușii [comp. alb. kopil, gr.-biz. χόπελος, ngr. χοπέλι].

Piaranthus parvulus N. E. Br. Specie cu flori (corolă întinsă cu un diametru de 1-1,2 cm, tub floral slab-conturat, petale îndepărtate, triunghiular-lanceolate cu vîrf ascuțit, glabre în exterior, catifelate în interior, galbene-pai), cca 12, pornesc din mijlocul corpurilor. Corpurile plantei, cca 15 cm lățime, 5 cm înălțime, sînt erecte sau repente, înguste sau ovate, gri-verzi cu pete roșii-pal cu 4 colțuri și 3-5 dinți ascuțiți.

TĂPȘAN, tăpșane, s. n. 1. Loc neted sau ușor înclinat, pe versantul unui munte sau al unui deal. Casele albe ale satelor, răvărsate pe tăpșane, strălucesc printre livezile de pruni. VLAHUȚĂ, O. A. 410. Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind; Ele trec cu harnici unde și suspină-n flori molatic, Cînd coboară-n ropot dulce din tăpșanul prăvălatic. EMINESCU, O. I 85. De pe acest tăpșan culminant, de unde munții Săcuieni cotesc spre țara Vrancei, tot Bărăganul... se arăta. ODOBESCU, S. III 194. ♦ Coastă a unui deal sau a unui munte; pantă, povîrniș. Malul era ros și scobit și avea în față puțintel tăpșan ocolit de colțuri de stîncă. SADOVEANU, B. 227. 2. Loc viran mai ridicat, aflat de obicei în mijlocul unui sat (unde se face hora, unde se adună oamenii la sfat în sărbători, unde se joacă copiii etc.) sau în mijlocul unei curți; maidan. Compania se aduna pe tăpșan în jurul bucătăriei. CAMILAR, N. I 39. O sanie ca toate săniile cu care ies copiii pe ulițe și pe tăpșane la joacă. STANCU, U.R.S.S. 139. A înșfăcat în brațe pe Stanca Radii și, nici una nici alta, s-o arunce de sus de pe tăpșan, unde se făcea hora. CARAGIALE, O. I 309. 3. Loc mai ridicat, neted, șes, întins. Vadurile se aliniau pe tăpșanul grindului. SADOVEANU, P. M. 241. – Pl. și: tăpșanuri (SADOVEANU, B. 151, C. PETRESCU, S. 179).

colțișor [At: NEGRUZZI, S. I. 234 / Pl: ~i sm, ~oare sn / E: colț + -ișor] 1-2 (Șhp) sn Colț (mic) Si: colțuleț, colțurel, colțușor. 2 sn Ornament în formă de tăieturi triunghiulare sau semicirculare festonate, pe marginea gulerului și a mânecilor (cămășii), a poalelor fustei, la o dantelă etc. 3 sn Ornament pe porțile țărănești constând dintr-un șir de pătrățele alternând cu triunghiuri. 4 sm (Bot; reg) Plantă erbacee din familia craciferelor, cu frunze alterne, cu flori albe sau roșiatice, răspândită prin păduri umbroase (Dentaria bulbifera).

MĂSEA, măsele, s. f. 1. Dinte mare, de obicei terminat cu o suprafață lată, fixat în partea posterioară a maxilarelor, la om și la unele animale, servind la zdrobirea și măcinarea alimentelor. V. molar. O durea îngrozitor o măsea de sus. CARAGIALE, P. 21. De vorbit, nu poate vorbi, că măselele și dinții i-au căzut. CREANGĂ, P. 52. Nu știu cine mă oprește să nu-ți sfărîm măselele din gură cu buzduganul. NEGRUZZI, S. I 139. Că din sus Măsele nu-s Și din jos Dinții i-am scos. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 447. ◊ Măsea de minte v. minte. ◊ Expr. (Familiar) Oltean cu douăzeci și patru (sau cu gura plină) de măsele = om vioi, isteț și priceput să se descurce; abil, șmecher. Tinerețea aceasta înflăcărată, prisosul acesta de viață au făcut să se zică despre olteni că au «douăzeci și patru de măsele»). VLAHUȚĂ, la TDRG. A nu-l durea pe cineva măselele (sau măseaua) de ceva = a nu-i păsa. De te-ar calici numai pe tine... nu m-ar durea măseaua. ALECSANDRI, T. 1232. A-i crăpa (cuiva) măseaua (sau măselele în gură) = a fi foarte nerăbdător; a dori mult ceva; a avea mare nevoie de ceva. Mă uitam.. așteptînd cu neastîmpăr să vie un lainic de școlar de afară... și-mi crăpa măseaua-n gură cînd vedeam că nu mai vine. CREANGĂ, A. 5. A trage (sau a lua) la măsea = a bea mult, a fi bețiv. N-are ce pune(n-ajunge) nici pe-o măsea sau nici cît să puie pe-o măsea = prea puțin, foarte puțin, insuficient. Îi rîdea mustața cînd vedea atîta hoit: lua tot, și oamenilor nu le lăsa nici măcar cît să puie p-o măsea. Vedeți lăcomie de zeu! ISPIRESCU, U. 84. Și nici una, nici două, haț! pe ied de gît, îi reteză capul pe loc, și-l mînîncă așa de iute și cu așa poftă, de-ți părea că nici pe-o măsea n-are ce pune. CREANGĂ, P. 23. ◊ Compus: măseaua-ciutei = mică plantă erbacee, din familia liliaceelor, cu flori frumoase roșii-purpurii aplecate și frunze cu pete roșii-brune (Erythronium dens canis). 2. Fiecare dintre bucățile de lemn dreptunghiulare prinse, la distanțe egale, de jur împrejurul obezilor roții care învîrtește piatra de deasupra morii. Lovi c-un ciocan în șele De o dete pe măsele; Atunci moara s-a pornit Roțile și le-a-nvîrtit. ALECSANDRI, P. P. 103. 3. Colț, dinte de fier ascuțit al grapei, ia încrucișarea legăturilor de la chingi. Grapa pe părete-o stat, Cinci măsele i-o picat. ȘEZ. XXI 83. 4. Proeminență în formă de cîrlig la capătul de sus al leucii carului, de care se sprijină lanțul sau veriga care leagă loitrele de leucă; ureche. ♦ Cui cu care sînt prinse cele două blăni care leagă tălpile săniei de-a dreptul de proțap. 5. Cui cu o floare colțuroasă și ascuțită care se fixează de jur împrejur pe tălpile bocancilor.

METALIC, -Ă adj. (Cea mai veche atestare datează de pe la 1 780-1 790, cf. AMFILOHIE, G. F. 211^r/16) 1. (Despre obiecte) Făcut din metal (1), de metal; (învechit) metalicesc. În zilile lui Vladimir și Iaroslav umbla în Bosia și metalice monete. ASACHI, I. 27/14. Tonurile duioase și întunecate ale trîmbiței metalice. ODOBESCU, S. III, 96. Indienii.. . reușeau adesea vindecări surprinzătoare prin aplicări de plăci metalice. MACEDONSKI, O. IV, 145. Vergi metalice. HAMANGIU, C. C. 399. Lagăre fixate pe un schelet metalic puternic. IOANOVICI, TEHN. 48, cf. 32, 34, 73, 78, 168. Mașina înaintează pe un jgheab metalic. SAHIA, U.R.S.S. 86. Chemările lungi, vibrante, triumfătoare, ale trîmbițelor metalice. BOGZA, C. O. 126. Purta veston cazon, cu două trese metalice pe umăr. BENIUC, M. C. I, 93. Înfipseseră în burțile rezervoarelor pîlniile mari, căptușite cu site metalice. MIHALE, O. 158. Bunuri metalice de larg consum. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2 758. ♦ (Învechit) Apă metalică = apă minerală, v. m i n e r a l. M-am nevoit de am cercetat și aceastălaltă parte, de ape metalice. EPISCUPESCU, A. 1/8. 2. (Despre sunete, zgomote) Care este produs prin ciocnirea sau lovirea obiectelor de metal; care are o rezonanță de metal. Toți gustă din merinde, deșartă largi pahare în sunetul metalic de vesele fanfare. ALECSANDRI, P. III, 14. Tot mai departe, tot mai domol rămânea în urmă, în întinderi, sunetul metalic al coasei. SADOVEANU, O. III, 27. În tăcerea nopții se aud încă mereu aceleași ciocnituri metalice, cadențate. BART, S. M. 50. ◊ (Adverbial) Sîrmele telegrafului gemeau metalic, încordate de vînt. C. PETRESCU, Î. I, 253. Cheia scrîșni metalic în broască. STANCU, R. A. IV, 262. ♦ F i g. Care are o rezonanță ca de metal (1). V, d u r. Picături mari de apă izbeau în ferestre cu un zgomot metalic. SANDU-ALDEA, în SĂM. VI, 881. Scoaseră un ușor țipet metalic. HOGAȘ, DR. I, 100. Glasul metalic, energic și totuși cald te cucerea. REBREANU, R. I, 81. Un fel de chelălăit metalic răsună de sus. CĂLINESCU, E. O. I, 11. Îmi venea să sar din șarabană, să zvîrl cu pietre spre glasul metalic al pitpalacului. CAMILAR, C. P. 135. 3. Fig. Care are luciul sau culoarea metalului (1); ca al metalului. În depărtarea cea mai afundată, dealurile dobrogene tivite cu aburoasa cordea a Dunărei încingeau, ca cu un cerc plumburiu, acest curios tabel, al cărui aspect devenea cu totul fantastic, prin neobișnuite și metalice reflexe. ODOBESCU, S. III, 195. În ochii ei străluciră două adieri de lumină metalică. D. ZAMFIRESCU, A. 158. Să cadă ca o floare pe fața unui lac, Să-i tulbure metalica oglindă. TOPÎRCEANU, B. 82. Brazii înfig vîrfuri ascuțite de umbră în văzduhul metalic. CAZIMIR, GR. 179. Urcară muntele. . . cu vîrful negru al brazilor scăldat de lumina albastră și metalică a lunei. PETRESCU, Î. II, 14. Trupul, subt apă, se întinde și se destinde într-o spirală neagră, metalică. SADOVEANU, O. IX, 461. ◊ (Adverbial) Prin colțuri de traverse. . . Lucesc metalic tuburi de cartușe, Baionete. CAMIL PETRESCU, V. 107. – Pl.: metalici, -ce. $- Din it. metallico, lat. metallicns, fr. métallique.

CLIPI, clipesc, vb. IV. Intranz. (Adesea determinat prin «din ochi» sau, rar, «cu ochii») A face o mișcare reflexă (și ritmică) de aplecare și ridicare a pleoapelor, cu scopul de a apăra ochii împotriva vătămărilor exterioare și de a împrăștia umezeala necesară pe cornee. Iordache clipi iute, ca și cum i-ar fi intrat ceva în ochi. DUMITRIU, N. 93. Dorul... Ca fulgerul și ca gîndul, Pînă ce clipești o dată, încunjură lumea toată; Pîn’ clipești de două ori, A zburat mai sus de nori! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 90. ◊ (Cu inversarea construcției) Arde focul în cămin... eu în fața lui privesc, Pîn’ ce mintea îmi adoarme, pîn’ ce genele-mi clipesc. EMINESCU, O. I 42. ◊ (Poetic) Pe fața răsăritului se îngrămădiseră niște nori grei, întunericul se făcu adînc, numai luceafărul clipea înfiorat în depărtările lui amețitoare. CAMILAR, TEM. 145. Ape argintii începură a clipi în depărtări, diamante de rouă scăpărau curcubeie ici-colo în cupe de flori. SADOVEANU, O. VI 335. Luceafărul bolnav din lumea de-ngheț Clipește din gene molatic. GOGA, P. 52. Stelele clipesc într-una Călătoare-n infinit. TOPÎRCEANU, P. O. 123. Pe vatra veche ard, Pocnind din vreme-n vreme, Trei vreascuri rupte dintr-un gard, Iar flacăra lor geme; Clipește abia din cînd în cînd Cu stingerea-n bătaie. Lumini cu umbre-amestecînd Prin colțuri de odaie. COȘBUC, P. I 191. ◊ Expr. Cît ai clipi sau cît clipești (din ochi sau cu ochii) = momentan, numaidecît, cît ai bate din palme. Pune-mi frîul în gură și apoi sui-te pe mine și-ncotro-i cugeta, într-acolo te-oi duce, cît clipești! SBIERA, P. 62. Argatul... scutură frîul și încălecă pe cal carele venise numai cît ai clipi, ISPIRESCU, L. 166. Șarpele cÎt ai clipi se prinse de vîrful prăjinei. ȘEZ. V 50. ◊ Tranz. (Rar) Privește cu ochii jumătate închiși, clipindu-i cam prea des. CARAGIALE, O. III 211. Cînd însă vreunul se deșteaptă și clipește ochii, cÎmpia i se înfățișează luminată de scînteiele strălucitoare ale licuricilor. ODOBESCU, S. III 20.

DINTE, dinți, s. m. 1. Fiecare dintre oasele mici, acoperite cu un strat de smalț, așezate în alveolele maxilarelor și servind pentru a rupe, a mesteca și a fărîmița mîncarea sau pentru a mușca; (prin restricție, spre deosebire de măsele) nume dat oaselor așezate în partea din față a maxilarelor. Aiștia-s boii pădurii, zise Griga... sticlindu-și dinții în lună. SADOVEANU, Z. C. 41. Tînăra l-a apucat cu dinții de vîrful degetului și l-a strîns puțintel. CARAGIALE, P. 135. Ai să-l găsești dormind în cenușă cu nasul în tăciuni. De vorbit, nu poate vorbi, că măselele și dinții i-au căzut. CREANGĂ, P. 52. Părinții mănîncă aguridă și fiilor li se strepezesc dinții, se spune atunci cînd copiii pătimesc de pe urma greșelilor părinților. Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte, se spune atunci cînd întorci cuiva răul pe care ți l-a făcut. ◊ Fig. Văzu... o față cenușie, suptă și roasă pe dinăuntru de dinții mărunți și veninoși ai sărăciei și ai mîhnirii. DUMITRIU, B. F. 108. ◊ Dinte de lapte = fiecare dintre primii dinți care le cresc copiilor și care se schimbă apoi cu dinții definitivi. Dinte canin v. canin. ◊ Expr. A scrîșni din dinți v. scrîșni. Soare cu dinți = soare pe timp de ger. A se ține de ceva cu dinții = a nu se lăsa nicidecum de ceva. A-și lua inima-n dinți = a se îmbărbăta, a-și face curaj. Varan își luă inima-n dinți și porni din nou spre car. CAMILAR, T. 183. Înarmat pînă în dinți = puternic înarmat. A-și ține inima cu dinții = a se stăpîni, a răbda. Oricît îl durea de tare, el tot își ținu inima cu dinții. CREANGĂ, P. 58. Scobește-te în dinți! = pune-ți pofta în cui! Părul s-a făcut de-o mie de ori mai nalt de cum era, de-i ajunsese crengile în nori! Ș-atunci... scobește-te, fata babei, în dinți! CREANGĂ, P. 293. A scoate (cuiva) și dinții din gură = a-i lua (cuiva) tot ce are, a sărăci pe cineva cu desăvîrșire. A-și arăta dinții = a-și arăta colții, a amenința. (În legătură cu verbe de declarație) Printre dinți = neclar, nedeslușit (trădînd mînie, ciudă, amenințare). A veni ea și vremea aceea, voinice, zise împăratul, îngînînd vorba printre dinți. CREANGĂ, P. 265. (Franțuzism) A avea un dinte împotriva (sau contra cuiva) = a avea un motiv de nemulțumire, de supărare sau de dușmănie împotriva cuiva. Cine avea un dinte contra... conservatorilor bătrîni se declara partizan al votului universal. PAS, Z. III 195. ◊ Compuse: (Bot.) dintele-dracului = plantă erbacee cu flori albe, roșii sau verzui așezate în spice subțiri; crește prin locuri umede (Polygonum hydropiper); porumb dinte-de-cal (sau dintele-calului) = varietate de porumb ale cărui boabe mari, late și albicioase au la vîrf un șănțuleț ca mișina de la dintele calului. 2. Fiecare dintre crestăturile, zimții, proeminențele (ascuțite și regulate) pe care le prezintă marginea unor unelte sau a unor piese de mașină (ferăstrău, roată etc.); fiecare dintre colții pieptenelui, ai greblei, ai furculiței, ai grapei etc. De jos din căruță, altul înălța dinții furcii și lua grămada de paie în vîrful lor. DUMITRIU, N. 229. Cioplea lîngă vatră o nuia uscată, făcînd dinți la o greblă. CAMILAR, TEM. 35. Marile gatere îi așteaptă... cu roțile lor puternice, ai căror dinți lungi, metalici și strălucitori deschid asupra brazilor o gură flămîndă. BOGZA, C. O. 128. Erau numai două furculițe cu dinții strîmbi. C. PETRESCU, Î. II 164. 3. Înălțime stîncoasă, izolată, cu peretele foarte abrupt; colț.

corn n. (pl. coarne), proeminență vârtoasă ce se formează pe capul unor animale: coarnele boului; fig. minciună cu coarne, exagerațiune ridiculă. ║ tot ce seamănă a corn: 1. (pl. mai ales cornuri), cornul abundanței, corn umplut cu felurite roade și flori, simbolul îmbelșugării; 2. trâmbiță militară cu sunet ascuțit și pătrunzător: Ștefan se ’ntoarce si din cornu-i sună BOL.; 3. Instrument de muzică recurbat în spirală: corn de vânătoare; 4. fiecare din cele două mânere ale plugului sau fiecare dinte al unei furci; 5. cornul lunei, unul din cele două capete la luna nouă; 6. ploscă în care se pune praf de pușcă pentru vânat; 7. pâinișoară lunguiață și recurbată; 8. Una din părțile prescurei; 9. Tr. colț: în patru cornuri de casă Pop. [Lat. CORNU].

UNGHIE, unghii, s. f. 1, (La om) Substanță cornoasă, avînd forma unei plăci, care acoperă partea de deasupra a ultimei falange de la degetele mîinilor și picioarelor. Gîngu își ascunde capul în pămînt, cu unghiile înfipte în iarbă. C. PETRESCU, S. 43. Nevasta... zgîria cu unghia florile de gheață și bruma groasă de pe ochiul ferestruicei. BUJOR, S. 56. Cu o mișcare mlădioasă... își lipi repede de buzele mele unghia degetului celui mic de la mîna dreaptă. HOGAȘ, M. N. 23. ◊ Expr. (Nici) cît (e) negru sub unghie v. negru¹ (3). A lua (sau a apuca) pe cineva în unghii = a se lua cu cineva la luptă, a rupe, a sfîșia pe cineva; fig. a ataca pe cineva în mod violent. Și unde se repeziră [zmeii] la dînsul, de pare că să-l ia în unghii. ISPIRESCU, L. 122. A-și mînca de sub unghie v. mînca. A reteza (sau a tăia) cuiva din unghii = a înfrîna obrăznicia, îndrăzneala cuiva, a pune pe cineva la punct. Numai s-o cam ții din frîu și să-i rătezi unghiile din cînd în cînd, ca nu cumva să-ți pună coarne. CREANGĂ, P. 178. A fi prieten cu cineva unghie și carne v. carne (1). A-și arăta unghiile = a deveni agresiv; a-și arăta colții. A-și mînca unghiile v. mînca. ♦ (La păsări) Substanță cornoasă la vîrful degetelor de la picioare (v. gheară); (la mamifere) copită. Corbule, ia seu în unghiile tale și pune peste mine. ISPIRESCU, L. 87. Veverițile... suflau în unghii și plîngeau în pumni, blăstămîndu-și ceasul în care s-au născut. CREANGĂ, P. 240. Rămîneare-ai fără cioc, Și ți-ar cădea unghiile Să n-acați cu dînsele! ALECSANDRI, P. P. 141. 2. Compuse: unghia-găii sau unghia-găinii = plantă din familia leguminoaselor, cu flori galbene-verzui, dispuse în ciorchine (Astragalus glycyphyllos). Unghia-găii cu flori pintenate și păișul țesut în orbotă sură împrejurau p-alocurea ciulini, scai și vrejuri de mure. DELAVRANCEA, S. 60; unghia-păsării = plantă erbacee cu două tulpini neramificate, întinse pe pămînt, cu flori albastre și cu petala inferioară prelungită în pinten cu o pată galbenă la bază (Viola declinata). 3. Fiecare dintre cele două instrumente în formă de pîrghie pentru ridicat și lăsat coșul lesei de pescuit.

ciulin [At: N. TEST., ap. CIHAC II, 58 / V: ciuciu~, ~mă sf, ~nă, ~ne, ~nea sf / Pl: ~i, ~e / E: rs чилимь, mg súlyom] 1 sm Plantă erbacee ghimpoasă, cu tulpina ramificată și cu flori roșii-purpurii, foarte rar albe, care crește prin câmpuri necultivate și pe lângă drumuri Si: (reg) cucuruzul măgarului, ghimpan, scai, scaiete, spin (Carduus nutans). 2 sm Fruct al ciulinului (1) Si: (reg) cucuruzul măgarului, ghimpan, scai, scaiete, spin. 3 sm (Bot; reg; șîf ~ă) Brusture (Arctium lappa). 4 sm (Bot; reg) Scai (Cirsium vulgare). 5 sm (Bot; reg) Varga ciobanului (Dipsacum silvester). 6 sm (Bot; reg) Scai măgăresc (Onopordon acanthium). 7 sm (Bot; reg) Săricică (Salsola Kali). 8 smf (Bot; reg, șîf ~ă, șîs ~ de baltă) Cornaci (Trapa natans). 9 sm (Bot; reg; șîf ~ă, șîs ~ de deal) Colții babei (Tribulus terrestris). 10 sf (Bot; reg) Zămoșiță (Hibiscus trionium). 11 sm (Bot; reg; îf ~e) Cartof (Solanum tuberosum). 12 sm (Bot; reg) Drăcilă (Berberis vulgaris). 13 sm (Bot; reg) Cornuți (Xanthium strumarium). 14 sm (Înv; pan) Instrument de tortură cu dinți de fier, ca țepii sau ghimpii ciulinului (2). 15 sm (Olt; pan) Lanț cu mai multe cârlige la un capăt. 16 sm Prăjitură din aluat frământat cu ou și prăjit în unt. 17 sfp (Înv) Bucățele de aluat prăjite în unt. 18 smp (Reg) Colăcei cu zahăr fierți în unt. 19 sf (Reg) Tăițel de formă pătrată fiert în zer sau în zeamă de varză Si: (reg) burechiuși, urechiușe, urechiuși. 20 sfp (Reg; îf ~e) Urechiușe.