SINGURATIC, -Ă, singuratici, -e, adj. 1. (Despre ființe, în special despre oameni) (Care trăiește) departe de alte ființe, izolat de societate; retras, singur. Șt. O. Iosif a murit trist și singuratic. SADOVEANU, E. 168. Dar nu vine! Singuratic În zadar suspin și sufăr Lîngă lacul cel albastru, încărcat cu flori de nufăr. EMINESCU, O. I 74. Bătrînul Dan trăiește ca șoimul singuratic În peșteră de stîncă, pe-un munte păduratic. ALECSANDRI, P. A. 161. ◊ (Substantivat) Franțuzeasca cu puternic accent toscan se dovedea fluidă și bogată, după legea singuraticilor condamnați îndelung la muțenie. SADOVEANU, Z. C. 98. ♦ (Despre perioade de timp) Petrecut, trăit în singurătate. Deodată văzui pe bătrînă privindu-l fix, cu dragoste, cu tristeță și resemnare, cum îl privea de zeci de ani singuratici și triști. SADOVEANU, O. VIII 62. ♦ (Despre acțiuni omenești) Făcut în singurătate; tainic. Fără mărturie străină își face singuraticele sale rugăciuni. HOGAȘ, H. 53. 2. (Despre lucruri) Departe de alte lucruri sau de alte așezări omenești; solitar, liniștit. Privighetorile se așază în colțuri singuratice așa alese încît să răspundă armonic ecourile. SADOVEANU, O. VI 331. Se lasă încet-încet într-un ostrov mîndru din mijlocul unei mări, lîngă o căsuță singuratică. CREANGĂ, P. 213. Conrad simțea în sînu-i un dor necunoscut; Pe podul singuratic ședea el abătut. BOLINTINEANU, O. 240. 3. (Gram.; învechit) Singular. (Substantivat) Petru Maior nu impune sisteme de cuvinte, ci... le lasă în forma primitivă la înmulțit (= plural) sau la singuratic. RUSSO, S. 60. – Variantă: singuratec, -ă (EMINESCU, O. I 75, RUSSO, 99) adj.